Managementul Activitatilor de Educatie Fizica Militara In Scopul Eficientizarii Actiunilor de Lupta
MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR DE EDUCAȚIE FIZICĂ MILITARĂ ÎN SCOPUL EFICIENTIZĂRII ACȚIUNILOR DE LUPTĂ
NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
CUPRINSb#%l
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. SISTEMUL DE MANAGEMENT ÎN EDUCAȚIA FIZICĂ MILITARĂ
Aspecte teoretice și metodice privind organizarea procesului de educație fizică militară
Scopul și efectele generale ale educației fizice militare
Managementul în educația fizică militară
CAPITOLUL 2. ACTIVITĂȚI DE EDUCAȚIE FIZICĂ MILITARĂ ÎN PROCESUL PREGĂTIRII DE LUPTĂ
2.1. Evoluția luptei armate
2.2. Activități de educație fizică militară
2.3. Reglementări privind principiile luptei armate
CAPITOLUL 3 MANAGEMENTUL ACTIVITÎȚILOR DE EUCAȚIE FIZICĂ MILITARĂ-FACTOR AL EFICIENTIZĂRII ACȚIUNILOR DE LUPTĂ
3.1. Managementul activităților de educație fizică militară
3.2. Desfășurarea operației de luptă în educația fizică militară
3.3.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
NECLASIFICAT
INTRODUCERE
În ultimii ani se vorbește, despre management ca știință, despre management ca mod de organizare și funcționare a unei organizații sau a unui domeniu. Activitatea umană, în dinamica sa, demonstrează că modul de adoptare a unor decizii eficiente privind conducerea unei organizații depinde în cea mai mare măsură de eficiența managementului ce este implementat, care, la rândul său, trebuie să asigure suplețe, flexibilitate, eficacitate, economicitate etc. Pentru a concepe și realiza astfel de organizații este necesar identificarea, analizarea și raționalizarea principalelor aspecte organizatorice, cu privire la dispunerea și armonizarea în timp și spațiu a resurselor umane, materiale și financiare ale fiecărei unități. Managementul reprezintă tocmai acest proces prin care componenții unei organizații sunt influențați, în scopul performării, pentru atingerea obiectivelor propuse, însumează o serie de etape și presupune o anumită ordine în derularea acțiunilor în timp și spațiu.
Managementul în domeniul militar cuprinde ansamblul de norme, principii, metode și modalități existente la dispoziție, pentru a îndeplini cu maximă eficiență misiunile. Procesul de reformă, profesionalizarea, diversitatea misiunilor pe care le primesc forțele militare sunt câteva domenii care solicită eficiență și eficacitate, de aceea, pe lângă un management adecvat, este imperios necesar creșterea influenței pe care liderii militari trebuie s-o exercite asupra subordonaților în scopul îndeplinirii misiunilor, influență ce reprezintă arta, autoritatea și capacitatea de a conduce alte persoane, concept ce poartă denumirea de leadership.
Operațiile militare multinaționale reprezintă una din principalele modalități de angajare și desfășurare a forțelor pentru gestionarea crizelor, au un pronunțat caracter politico-militar, sunt legitime și în deplină legalitate.
Acțiunile militare se desfășoară în concordanță cu legile luptei armate și normele dreptului internațional umanitar și sunt supuse ingerințelor și schimbărilor imprevizibile. Acest fapt determină adoptarea unui management de mare flexibilitate și adaptabilitate, care să asigure îndeplinirea misiunilor prin impunerea cunoașterii și înțelegerii aprofundate a actului de comandă și control, a comenzii și a ordinului ca noțiune, astfel încât să contribuie decisiv la perfecționarea și eficientizarea acțiunii militare.
NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
Acțiunile de luptă, în contextul societății actuale, aflată în plină evoluție sunt acțiuni de amploare, desfășurate în toate mediile și prin toate mijloacele (informaționale, politice, diplomatice) desfășurate de forțe profesionalizate.
Dincolo de transformările în domeniul artei militare, locul central îl ocupă factorul uman.
Dacă nu se iau în vedere limitele și potențialele biologice ale militarilor, nu se poate vorbi de o înaltă capacitate operațională.
Câmpul de luptă modern vizează economisirea factorului uman, compensarea limitelor fiziologice ale acestuia.
Putem spune, ca pentru a se desfășura în mod eficient acțiunile de luptă , în condițiile câmpului de luptă modern, vor fi vizate posibilitățile biologice ale luptătorului, adaptările optime ale acestuia
b#%
NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
CAPITOLUL 1
SISTEMUL DE MANAGEMENT ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ MILITARĂ
Pregătirea pentru luptă a militarilor constituie un domeniu de activitate important aflat constant în preocupările și viața fiecărei armate. Ea presupune o gândire militară lucidă, o organizare judicioasă, o planificare riguroasă, și o desfăurare ritmică a tuturor activităților de instrucție precum și un control permanent care trebuie să fie de o potrivă preventiv, corectiv, oportun, și eficient pentru a evalua exact eforturile și resursele consumate, rezultatele obținute, rezervele disponibile și tendințele de perspectivă.
Se poate aprecia că pregătirea pentru luptă joacă rolul unui criteriu sintetic fundamental, al unui indicator, în aprecierea nivelului dezvoltării potențialului armatei, a stadiului modernizării și perfecționării acesteia, întrucât ea definește un domeniu în care se oglindesc și rezultatele activității altor elemente structurale sau operaționale ale instituțiilor militare.
În perioada actuală se impune o schimbare radicală a atitudinii față de pregătirea pentru luptă. Reforma în acest domeniu trebuie concretizată prin transformări și mutații calitative, organizatorice și cantitative.
Sub aspect organizatoric se impune amplificarea eforturilor de căutare și de identificare a soluțiilor pentru ca procesul instructiv-educativ să răspundă noilor cerințe determinate de schimbarea structurilor organizatorice și să poată fi adaptat în permanență noilor cerințe.
Din unct de vedere calitativ se impun mutații de esență, de conținut. Se simte nevoia perfecționării sistemului de evaluare a nivelului de pregătire pentru luptă, astfel încât formele, metodele, criteriile și indicatorii cu care se operează să reflecte calitatea muncii desfașurate și a rezultatelor obținute.
Reforma în domeniul pregătirii pentru luptă, presupune materializarea a două concepte: optimizare și standardizare.
Optimizarea impune o viziune clară și o concepție unitară care să definească obiectivele generale și secvențiale, standardele și baremele de realizat pe categorii de pregătire și pe cicluri de instrucție.
NECLASIFICAT
NECLASIFICAT
Standardizarea, vizează o corelație directă a obietivelor propuse cu resuresle alocate și timpul avut la dispoziție. Standardizarea pregătirii pentru luptă a militarilor crează condițiile necsare pentru organizarea, executarea și evaluarea procesului de instrucție pe baza unor cerințe clar exprimate și masurabile.
Pregătirea luptătorului, astfel încât, la sfârșitul instuirii să se încadreze între 2 parametri – unul ideal și unul minim acceptabil, impune stabilirea unor standarde minime și maxime de executat.
Educația fizică militară este o categorie de pregătire la care pentru executarea temelor și ședințelor nu este necasar un consum foarte mare de resurse materiale și financiare. Dar având în vedere ca pe parcursul anlui de pregătire pot apărea și o serie de activități extramilitare iar timpul de instruire este limitat se impune să gândim și o standardizare a temelor și a ședințelor la această categorie.
Se poate aprecia ca standardizarea categoriilor de pregătire pentru luptă, a temelor exercițiilor, a activităților, se impune în etapa actuală dar și în perioada următoare.Standardizarea se poate obține cu rezultate bune în instruirea luptătorului (individual sau colectiv) cu un consum mai mivc de resurse materiale și financiare și într-un timp mai scurt
1.1. Aspecte privind organizarea procesului de educație fizică și educație fizică militară
„Educația fizică militară este o componentă fundamentală a procesului de instrucție/învățământ care valorifică sistematic ansamblul formelor de activitate colectivă sau individuală ce se desfășoară în vederea formării, dezvoltării și menținerii capacității motrice, contribuind la îmbunătățirea stării de sănătate fizică și psihică a personalului armatei.”
Pentru a fi la înălțimea răspunderilor ce le revin, militarii din toate armele trebuie, ca pe lângă o temeinică pregătire de luptă să aibă o condiție fizică și o capacitate de efort în masură să-l ajute să-și îndeplinească misiunile încredințate.
Un rol important revine educației fizice și sportului prin care se urmărește în principal menținerea și întarirea stării de sănătate, creșterea capacității de efort dezvoltarea fizică și morală armonioasă a tinerei generații.
În armată, pregătirea fizică constituie parte integrantă a procesului instructive-educativ și se realizează în cadrul programului unitar ce emană din obietivele stabilite privind pregătirea de luptă.
NECLASIFICAT
Educația fizică militară se organizează și se desfășoară în cadrul tuturor structurilor Ministerului Apărării Naționale, conform planurilor și programelor de pregătire specifice, conținutul acestora fiind determinat de cerințele generale ale procesului instructiv-educativ, de specificul fiecărei arme și specialități militare și cuprinde:
educația fizică militară a tuturor categoriilor de personal din armată;
planificarea educației fizice militare pe tipuri de- instrucție/învățământ;
îndrumarea, controlul și aprecierea educației fizice militare.
Pregătirea fizică din armată asigură continuitatea între educația fizică a tinerilor și pregătirea fizică necesară militarului luptător.
Specialiștii în educație fizică militară realizează programe de pregătire, specifice misiunilor pe care militarii urmează să le îndeplinească, preocupându-se în același timp și de refacerea optimă a acestora
Curriculumul disciplinar „Educația fizică” prin obiectivele și conținuturile didactice proiectate urmărește îmbogățirea considerabilă a pregătirii teoretico-științifice, metodice și motrice , care, finalmente, vor asigura unitatea dintre bogăția spirituală, puritatea morală și perfecțiunea fizică – componente importante ale formării multilaterale a personalității tânărului contemporan.
Educația fizică este unica disciplină de învățământ care le formează o atitudine competentă față de propriul organism și exigența autoperfecționării fizice și funcționale, totodată educând multiaspectual personalitatea prin inserție socială plenară.
Una dintre particularitățile de bază ale curriculumului disciplinar „Educația fizică” constă în structurarea judicioasă și justificată a obiectivelor (generale, cadru și de referință) și a conținuturilor educaționale care asigură valorificarea potențialului educativ, cognitiv, formativ etc. al culturii fizice și sportului – mijloace eficiente de formare a personalității militarului.
Curriculumul la educația fizică a fost elaborat în baza următoarelor principii:
principiul dezvoltării multilaterale a militarului;
principiul coerenței dintre conținutul educațional și finalitățile educației fizice;
principiul pertinenței la elaborarea obiectivelor și conținuturilor educaționale; b#%l!^+a?
principiul corelării cunoștințelor, capacităților și atitudinilor cu funcțiile procesului educațional.
Realizarea conținutului curricular mai solicită specialistului cunoașterea și utilizarea teoriilor și tehnologiilor didactice avansate în vederea actualizării cunoștințelor conceptuale și a capacităților
NECLASIFICAT
psihomotrice, reflexive, praxiologice etc., totodată influențând și sfera motivațională a militarului de a putea utiliza independent și rațional mijloacele educației fizice în diverse scopuri: instructive, asanative, recreative, educative etc.
Evident că în cadrul învățământului creativ/formativ accentul se va pune și pe îmbogățirea experienței metodice a militarului, care în mod conștient și constructiv va folosi exercițiul fizic, factorii naturali și igienici în vederea fortificării sănătății, călirii organismului, educării calităților motrice, evitării apariției unor deficiențe fizice, maladii etc.
Implementarea Curriculumului la educația fizică, în mare măsură, depinde de competența profetualizării cunoștințelor conceptuale și a capacităților
NECLASIFICAT
psihomotrice, reflexive, praxiologice etc., totodată influențând și sfera motivațională a militarului de a putea utiliza independent și rațional mijloacele educației fizice în diverse scopuri: instructive, asanative, recreative, educative etc.
Evident că în cadrul învățământului creativ/formativ accentul se va pune și pe îmbogățirea experienței metodice a militarului, care în mod conștient și constructiv va folosi exercițiul fizic, factorii naturali și igienici în vederea fortificării sănătății, călirii organismului, educării calităților motrice, evitării apariției unor deficiențe fizice, maladii etc.
Implementarea Curriculumului la educația fizică, în mare măsură, depinde de competența profesională a specialistului/instructorului, de atitudinea lui privind crearea condițiilor optime de organizare și desfășurare a procesului educațional și instructiv, educația fizică militară fiind un proces cu dublu sens: de instruire și educație.
În acest context, el va fi preocupat permanent de autoinstruirea sa profesională (pentru a spori pregătirea științifică, metodică, motrică), precum și de consolidarea bazei tehnico-materiale (confecționarea inventarului nestandardizat, amenajarea terenurilor și a sălilor de sport, aparataj audio-vizual etc.).
Obiectivele educației fizice anticipează rezultatul educației în termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei anumite secvențe sau etape de instruire și învățare.
Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează influențarea personalității în ansamblul ei.
Conținutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activității educaționale.
Educația fizică își realizează rolul în funcție de complexitatea și diversitatea obiectivelor sale.
După gradul de generalitate:
a) Obiectivele generale evidențiază esența educației fizice, dimensiunile comune ale subsistemelor acesteia.
b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare a obiectivelor generate la nivelul subsistemelor educației fizice.
c) Obiectivele intermediare acționează la nivelul ciclurilor de învățământ, anilor de studii, etc.
NECLASIFICAT
d) Obiectivele operaționale vizează comportamentele imediate, observabile în timp scurt, ce pot fi b#%l!^+a?urmărite și măsurate, adică acțiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activități, lecții, ședințe.
Obiective generale:
menținerea unei stări optime de sănătate;
favorizarea dezvoltării fizice armonioase;
dezvoltarea capacității motrice generate, adică educareacalităților motrice de bază și formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice, de bază, utilitar – aplicative și specifice unor ramuri de sport;
– formarea capacității de practicare sistematică și independentă a exercițiilor fizice;
– dezvoltarea armonioasă a personalității. .
Obiective în plan motric:
dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistență cardiovasculară, rezistență musculară, forță, mobilitate suplețe, compoziție corporală);
dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacție, viteză);
formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative și specifică unor ramuri și probe sportive;
îmbunătățirea capacității de efort.
Obiective psihomotorii:
dezvoltarea schemei corporale în două direcții:
• ca reper în reglarea mișcărilor;
• ca nucleu al imaginii de sine .
dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;
dezvoltarea echilibrului static și dinamic;
realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;
NECLASIFICAT
formarea coordonatelor de timp ale mișcării: ritm, tempou, durată, elemente ce conferă eficiență mișcării;
dezvoltarea lateralității și armoniei laterale;
formarea reprezentărilor ideomotorii și a capacității de a opera cu ele;
educarea capacității de relaxare generală și selectivă; b#%l!^+a?
dezvoltarea capacității de diferențiere kinestezică.
Obiective cognitive
dezvoltarea capacității de a cunoaște propria persoană, mediul ambiant, natural și social (percepere, descoperire, redescoperire, înțelegerea informațiilor sub diverse forme);
dezvoltarea calităților atenției, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativității (motrice), adică generare de informații variate, pornind de la aceleași date, originalitate.
Obiective în plan motivațional și afectiv – volitiv
formarea unor convingeri referitoare la rolul exercițiilor fizice în creșterea calității vieții;
echilibrarea și reglarea emoțională (prin descărcarea agresivității, derulare etc);
educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair-play), respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc;
educarea emoțiilor estetice (date de aprecierea frumuseți imișcărilor și a esteticii corporale);
dezvoltarea capacității de autoreglare la nivelul comportamentului global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverență, dârzenie etc).
Scopul și efectele generale ale educației fizice militare
Scopul educației fizice militare definește linia generală care orientează acțiunile de formare și dezvoltare a personalității subiecților, proiectate de ideal.
Scopul servește ca ghid în selectarea obiectivelor generale și specifice și vizează finalitatea acțiunii educaționale. În stabilirea scopului educației fizice trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992):
concordanța cu idealul educației fizice;
depășirea nivelului actual prin acțiuni de perfecționare, ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual și practic (praxiologic);
NECLASIFICAT
valorificarea potențialului existent, a resurselor și necesităților interne ale subsistemelor educației fizice;
deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.
Scopul educației fizice militare trebuie să aibă:
un caracter practic, să configureze direcțiile principale de acțiune într-o perioadă istorică definită; b#%l!^+a?
un caracter strategic prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung.
Scopul educației fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalității individului, în concordanță cu cerințele societății, de dobândire a autonomiei, eficienței și echilibrului cu mediul natural și social.
Finalitățile educației fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcțional, motric, cognitiv, afectiv și social.
Educația fizică înseamnă efort fizic. El determină schimbări funcționale, biochimice, morfologice și în același timp ajută la educarea laturilor de personalitate. La baza efortului fizic stă exercițiul fizic.
Apariția și dezvoltarea exercițiilor fizice este determinată de:
condițiile sociale cu influențe din partea științei, religiei și nivelului de cultură;
fundamentarea științifică – aceasta s-a realizat în timp, și s-a amplificat odată cu apariția T.M.E.F.S. și a altor discipline teoreticometodice;
evoluția în timp a unor materiale și instalații sportive, inclusiv a bazelor sportive.
În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educației fizice și sportului s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale.
În epoci diferite și sisteme sociale diferite, comanda socială a fost diferită. Dar indiferent de aceasta, esența educației fizice și sportului a fost perfecționarea dezvoltării fizice și a capacităților motrice a oamenilor.
Comanda socială a societății actuale, solicită educației fizice și sportului să pregătească tineretul pentru muncă și viață. Acestea, trebuie să contribuie la educarea și formarea tineretului din punct de vedere moral, estetic, intelectual și profesional, să-l facă capabil să facă față cu de randament maxim cerințelor impuse de o societate de consum, concurențială.
NECLASIFICAT
Tocmai prin obiectivele și scopurile lor, esența exercițiilor fizice și a sportului are aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcțiilor lor: cultural educativă, socială recreativă, de destindere, morală etică, estetică și de emulație a indivizilor societății.
Studierea efectelor exercițiului fizic trebuie să pornească de la definirea corespunzătoare a acestuia.
În înțeles general, exercițiul se definește ca o acțiune (fizică sau intelectuală) facută sistematic pentru a dobândi deprindere, îndemânare. În Dicționarul de psihologie (1978), se înțelege prin exercițiu b#%l!^+a?orice repetiție frecventă și tenace a unei activități în vederea însușirii și perfecționării ei, a formării de deprinderi și a obținerii de performanță.
Între dozarea și adaptarea efortului fizic (prin exerciții) există relații strânse de care trebuie să se țină seama în conducerea metodică a procesului de pregătire.
Exercițiul fizic este un important factor morfogenetic, mai ales pentru elementele aparatului locomotor. Oasele, articulațiile și mușchii, tendoanele și fasciile au o structură funcțională atât de evidentă încât capătă semnificația unei reprezentări grafice a forțelor mecanice, pe care acțiunile statice și dinamice le exercită asupra lor.
Acțiunile mecanice, care se aplică asupra unui os – întinderea, presiunea și răsucirea, influențează așezarea sistemelor traiectoriale din strucutura oaselor.
Cercetările din acest domeniu au subliniat faptul că exercițiul fizic determină o remaniere continuă a elementului fundamental al structurii osoase, osteocitul – în sensul unei ajustări, distrugeri sau reconstrucții concordante acțiunii mecanice.
În acest sens, unele poziții și mișcări care alcătuiesc exercițiile fizice, prin acțiunile mecanice imprimate asupra osului, pot fi folosite pentru creșterea în lungime și grosime a acestuia (legea osteogenezei a lui Delpech și Wolff). Totodată, exercițiile fizice aplicate corespunzător pot preveni și corecta, prin acțiune statică și/sau dinamică, o multitudine de deficiențe fizice care pot influența indirect funcționalitatea și adaptarea organelor interne.
Periostul, din structura osului, are la rândul său o structură funcțională, demonstrată de grosimea, dispoziția și orientarea fibrelor din care este alcătuit.
Forma articulației ca și calitățile sale funcționale, mobilitatea și stabilitatea, sunt determinate de rolul articulației în statica și motricitatea corpului omenesc. Amplitudinea mișcărilor condiționează întinderea suprafețelor articulare, lungimea și grosimea capsulei și ligamentelor articulare.
NECLASIFICAT
În structura aparatului fibros periarticular, fibrele conjunctive sunt orientate în concordanță cu factorii mecanici de tracțiune directă sau indirectă, exercitată asupra articulației.
În tulburările de formă ca și în tulburările funcționale ale articulațiilor, executarea exercițiilor analitice la nivelul articulației, activ sau împotriva unei rezistențe, poate reda mobilitatea dar și stabilitatea articulației deficiente.
Orice activitate cu caracter fizic, fie sub forma efortului static sau a mișcărilor cu amplitudine și intensitate diferite, constituie o stimulare specifică pentru mușchi.
Pupitrul de comanda și control al tuturor activităților aparatelor și si stemelor este sistemul nervos.
El este educabil mai ales printr-un mai bun control psihoneuromotor. Sistemul nervos central permite transformarea unui rezervor enorm de acțiuni motrice simple într-un ansamblu coerent. Desfășurarea unui exercițiu dinamic îmbunătățește coordonarea.
Astfel, prin efectuarea repetată a unui exercițiu se ajunge să se stăpânească perfect o anumită b#%l!^+a?mișcare, se elimină mișcările necontrolate și se stăpânesc cele necoordonate. Se constată o creștere a numărului de impulsuri efectoare la nivelul coarnelor anterioare ale măduvei spinării și chiar transmiterea prin iradiere a excitațiilor primite la grupele musculare sinergice.
Atitudinea corpului, mișcările și gesturile, precum și toate manifestările cu caracter motric sunt de fapt o adaptare continuă a funcției psihoneuromotorii la cerințele continue ale adaptării corpului în concordanță cu necesitățile lui.
Prin antrenament (pregătire fizică susținută) se constată o perfecționare areglării mecanismelor reflexe, în timp ce lipsa de antrenament determină o diminunare a eficacității acestora.
Zonele de la nivelul scoarței cerebrale, motorii, de asociație, ariile motivaționale și ariile de comandă au o importanță particulară în execuția motorie, în pregătirea unui program de mișcare și în reglarea actului de mișcare proiectat.
Stimularea simultană a factorilor umorali și de voință contribuie substanțial la realizarea corectării atitudinilor greșite, la perfecționarea și corectarea mecanismelor psihoneuromotorii.
La începutul unui proces de învățare psihomotorie, informațiile vizuale și verbale predomină. Ulterior informațiile de la analizatorii kinestezici joacă un rol tot mai important.
Factorii de încurajare sau cei datorați stresului de învățare sau stării de vigilență au o acțiune de consolidare pozitivă sasu negativă.
Sistemul nervos asigura un sinergism funcțional al tuturor aparatelr și sistemelor, in special al celor direct implicate in efort, respectiv aparatul cardiovascular si respirator.
Ca urmare a unei pregătiri fizice sistematice, aplicate științific acestea se vor adapta permițând obținerea unor rezultate maxime la efortul specific cu un consum cât mai mic de energie.
Procesele de adaptare se declanșează numai când excitațiile ating o intensitate proporțională cu capacitatea de efort individuală. Un volum mare de excitații, fără ca acestea să aibă și intensitatea minimă necesară, precum și excitațiile intense cu un volum minim nu pot favoriza adaptarea.
Procesul de adaptare dcurge cu atât mai bine cu cât dozarea se apropie de valoarea optimă dependentă de capacitatea organismului la efort și de randament. Dacă cerințele depășesc capacitatea organismului de efort sau daca raportul dintre componentele volumului și intensității este greșit, atunci capacitatea de adaptare și cea de reglare scade, în consecință apare o stagnare sau o regresie a performanței.
Procesul de adaptare este rezultatul alternării corecte între efort și odihnă-refacere.
Adaptarea organismului la efort reprezintă defapt ansamblul reacțiilor sistemului biologic care mențin stabilitatea funcțională în cazul modificării mediului înconjurător.
Pregătirea fizică din armată, asigură continuitatea educației fizice generale. Ea formează rezistența la eforturi fizice prelungite necesare parcurgerii unor distanțe mari pe jos, în terenuri variate, cu dotarea de luptă completă, în cadrul unor situații tactice diferite.
De asemenea pregătirea fizică asigură învățarea procedeelor tehnice și formarea deprinderilor practice, până la reflex pentru aruncarea grenadelor de mână la distanță și precizie, trecerea obstacolelor, dezvoltarea forței și îndemânării, formarea și dezvoltarea deprinderilor practice în manipularea în deplină siguranță a materialelor grele, specifice de fortificații, treceri, distrugeri, baraje, etc., învățarea unor procedee de înot și a modalităților de salvare necesare pe timpul instrucției de specialitate.
Managementul în educația fizică militară
Derularea activitaților și acțiunilor specifice organizației militare implică, prin excelență, creativitatea intelectuală. Dar, în acelasi timp, aceasta este susținută de componenta aplicativă a conducerii militare, adică arta de a folosi știința managementului pentru motivarea superioara a membrilor organizației militare. Alături de cultura managerială, ea necesită experiență profesională, calități și aptitudini care să le permita cadrelor militare obținerea rezultatelor superioare.
Managementul este principala cale pentru a dezvolta organizația militară și a preîntâmpina dificultățiile viitorului.
„Sistemul educației fizice militare decurge din însăși existența managementului educației fizice militare ca sistem, ca ansamblu unitar de elemente, acțiuni a căror funcționalitate normală depinde nu numai de
NECLASIFICAT
natura acestora și de relațiile dintre ele, ci și de organizarea ansamblului, de coordonarea componentelor sale”.
„Managerul este persoana care deține responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor organizației și își exercită atribuțiile într-un sistem managerial performant, valorificând resursele umane, materiale, naturale etc.”.
Direcția actuală de individualizare a formării și instruirii impune dezvoltarea la specialiștii a simțului diagnostic și utilizarea unor metodologii adecvate de cunoaștere.
Metodele pentru cunoașterea personalității subiectului (militarului) sunt următoarele:
metode clinice (observația, convorbirea, metoda anamnestică):
din punctul de vedere al scopului, metodele clinice își propun o cunoaștere cât mai amănunțită a persoanei și explicația evoluției sale;
orientarea predominantă în cazul metodelor clinice este cea calitativă;
prezintă un grad de obiectivitate și precizie mai mic, deoarece sunt lipsite de criterii precise de interpretare, ele depinzând desubiectivitatea celui care face analiza.
metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul și chestionarul):
se orientează spre stabilirea rangului persoanei, a poziției sale înraport cu o populație normală, iar în cazul metodelor psihometrice interpretarea este predominant cantitativă;
în legătură cu gradul de precizie și obiectivitate, metodele psihometrice – folosind verificări statistice riguroase – sunt mult mai exacte, specificându-se de fiecare dată limitele de eroare.
Dacă procesul de învățământ este cadrul în care se îmbogățește, consolidează, corectează și transformă experiența cognitivă, se perfecționează formarea, atunci acesta, prin specificul curriculumului proiectat și realizat, nu face decât să activeze cognitiv – afectiv –emoțional – atitudinal, prin intermediul rolului conducător al profesorului.
Din perspectiva relației predare-învățare, orice cunoștință include două funcții:
NECLASIFICAT
de reflectare, pentru cunoașterea realității înconjurătoare (imagini,noțiuni, idei, fapte, modele etc.); b#%l!^+a?
de operare, când cunoștințele devin instrumente în asimilarea altora,prin acțiunile proprii ale elevilor, stimulate și determinate prin actul predării, iar nu prin simpla transmitere, întipărire pasivă a lor.
Relația predare-învățare se prezintă în mod diferențiat de la un stadiu la altul al dezvoltării, al cunoașterii: de la stadiul unei dependențe aproape totale a învățării de predare, prin creșterea independenței învățării față de predare, până la învățarea autonomă (autoinstruirea).
Problema cunoștințelor de educație fizică militară, a raportului lor cu priceperile și deprinderile motrice și precizarea rolului cunostințelor în procesul de învățământ vizează, pe de o parte, activitatea cadrului didactic: predarea, transmiterea, iar pe de altă parte, activitatea militarului: învățarea, însușirea.
Formele prin care se realizează activitatea de educație fizică militară sunt:
ședința/lecția de educație fizică militară;
antrenamentul fizic individual;
înviorarea.
Managementul educației fizice militare sub întreaga gamă a formelor de organizare și desfășurare, exceptând înviorarea, este asigurat de specialiști și structuri de specialitate și se desfășoară ca activitate colectivă sau individuală, având un volum, intensitate și complexitate superioare educației fizice
În vederea executării programului anual de educație fizică militară de către întregul personal care participă la evaluările periodice, Ministerul Apărării Naționale coordonează în mod unitar activitățile, prin
personalul specializat, și asigură condiții pentru desfășurarea acestora, în mod eficient și cu respectarea regulilor privind securitatea și sănătatea în muncă, impuse de legislația națională în vigoare.
NECLASIFICAT
b#%l!^+a?
NECLASIFICAT
CAPITOLUL 2
ACTIVITĂȚI DE EDUCAȚIE FIZICĂ MILITARĂ ÎN PROCESUL PREGĂTIRII DE LUPTĂ
2.1. Evoluția luptei armate
Lumea este într-o schimbare continua iar războiul find o realitate a ei își adaptează permanent fizionomia. În cadrul lui, lupta armată fiind considerate drept instrument al forței violente se înnoiește, desprinzându-se de tiparele clasice.
Confruntările militare din ultimele decenii au evidențiat faptul că lupta armată are tendința de a ieși din zona tacticii și de a intra în zone considerate impropri ei.
Pregătirea fizică este baza pregătirii de luptă, o parte componentă principală în instruirea și educarea întregului efectiv.
Scopul pregătirii fizice este de a asigura gătința fizică a militarilor pentru activitatea de luptă și alte sarcini la instruirea și educarea lor, având ca obiectiv dezvoltarea forței și vitezei, care vor permite îndeplinirea calitativă a obligațiilor funcționale, dezvoltarea rezistenței, care, la rândul ei, va face posibilă o activitate îndelungată a efectivului în situații extreme și va scădea stresurile psihologice.
Progresele științei și tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o parte, la polari
zarea celei mai noi tehnologii în cadrul statelor cu economii dezvoltate, iar, pe de altă parte, la
scăparea de sub control a comerțului cu arme și mijloace ADM.
Armele biologice au devenit mai periculoase decât cele chimice sau nucleare, deoarece pot ajunge mai ușor în mâinile actorilor nonstatali interesați în destabilizarea societății. Ca reflex al acestei realități, cercetarea în domeniul biotehnologic, în multe părți ale lumii, a fost scăpată de sub control.
Labilitatea perioadei de tranziție pe care o parcurgem până la realizarea unui sistem de securitate stabil se va răsfrânge și asupra următorilor ani. Motoarele principale ale instabilității vor rămâne aceleași. Confruntarea armată încă ocupă un loc distinct în panoplia relațiilor dintre diferiți actori cu valoare mai mult sau mai puțin internațională, dar ale căror acțiuni generează ecouri și reverberații care, cu siguranță, vor avea mult timp înainte rezonanță internațională.
Dacă nu vor apărea condiții și circumstanțe sau o concentrare de putere realizată pe baza înțelegerii dintre statele lumii, care să diminueze sursele de instabilitate existente, este posibil ca trendul ordinii mondiale să nu conducă către o lume mai sigură.
Amestecul de politici și strategii incoerente și ezitante în domeniul securității propuse și dezvoltate de actorii internaționali și instituțiile specializate, după toate probabilitățile, nu va putea modifica în bine aspectul actual al mediului de securitate.
Obiectivele generale ale pregătirii fizice sunt:
menținerea și fortificarea sănătății, sporirea capacităților fizice și intelectuale, îmbunătățirea b#%l!^+a?dezvoltării fizice generale;
formarea și dezvoltarea calităților fizice de bază – rezistenței, forței, vitezei, îndemânării, precum și a inițiativei, ingeniozității, voinței, hotărîrii, încrederii în forțele proprii și a curajului, atenției și capacității de orientare;
formarea deprinderilor de a acționa repede și precis, inclusiv în condiții de oboseală fizică și de încordare psihică;
instruirea și antrenarea militarilor la deplasarea rapidă și alergarea în teren variat, trecerea obstacolelor, aruncarea grenadelor de mână, lupta corp la corp cu armamentul individual din dotare;
creșterea capacității organismului de a suporta acțiunile radiațiilor și gazelor toxice, căldurii și frigului, precum și a altor factori nefavorabili, care apar în timpul luptei;
obișnuirea militarilor cu practicarea sistematică a exercițiilor fizice.
Obiectivele speciale ale pregătirii fizice, care trebuie rezolvate în funcție de specificul și particularitățile armei sunt:
formarea deprinderilor de a acționa repede, folosind armamentul și tehnica din dotare în condițiile ducerii luptei, pe timpul deplasării și în staționare;
formarea și dezvoltarea rezistenței pentru eforturi fizice îndelungate, la deplasarea pe jos, pe autovehicule și formarea deprinderilor de a suporta timp îndelungat pozițiile statice și de mobilitate redusă;
dezvoltarea forței fizice în transportul greutăților pentru îmbarcarea și debarcarea materialelor pe autovehicule;
creșterea vitezei de reacție și de execuție, a îndemânării și forței în executarea săriturilor, aruncărilor, în acțiunile la și pe mașinile de luptă;
adaptarea și mărirea rezistenței fizice a organismului la suprasarcinile impuse pe timpul zborului, la acțiunile vibrațiilor și a schimbărilor bruște de temperatură și presiune.
Procedeele de bază la pregătirea fizică sunt exercițiile fizice. Respectarea condițiilor igienice este obligatorie la practicarea exercițiilor fizice și a sportului.
Pregătirea fizică se desfășoară în următoarele forme:
ședințe de instruire, înviorare (de dimineață), activități sportive în masă, antrenament fizic în procesul activității instructive de luptă.
la ședințele instructive – cu repartizarea rațională a timpului de instruire la capitolele pregătirii fizice cu însușirea și antrenamentul util, respectarea continuității, cu folosirea prioritară a exercițiilor b#%l!^+a?fizice necesare pentru formarea și dezvoltarea celor mai importante deprinderi aplicativ-militare și a calităților fizice speciale;
la înviorare (de dimineață) – folosirea cu prioritate a diferitelor variante de înviorări și exerciții fizice pentru formarea și dezvoltarea celor mai importante deprinderi aplicativ-militare și a calităților fizice speciale;
în procesul instructiv-militar – cu folosirea exercițiilor fizice aplicative, procedeelor și acțiunilor caracteristice pentru specialitatea militară dată;
la activitățile sportive de masă – cu folosirea prioritară a probelor de sport aplicativ-militare și a exercițiilor însușite anterior la ședințele de instruire;
Fiecare militar angajat prin contract poartă răspundere de starea pregătirii fizice personale și a subalternilor. El este obligat să practice sistematic exercițiile fizice și sportul pentru a fi permanent gata să îndeplinească orice misiune primită.
Militarii se ocupă cu pregătirea fizică în componența subunității (grupelor) sau individual la decizia comandanților (șefilor).
În unitatea militară, unde nu este prevăzută funcția de șef pregătire fizică și sport, prin ordinul comandantului unității militare se numește un șef pregătire fizică și sport netitular din numărul ofițerilor, care are o pregătire fizică și metodică mai bună. La funcția de profesor și șef pregătire fizică și sport se numesc persoanele care au absolvit facultatea Educație fizică și sport.
Comandanții unităților militare, specialiștii pregătire fizică și sport aduc la cunoștință efectivului cerințele ordinelor Ministrului Apărării Naționale privind pregătirea fizică, dispozițiunilor și indicațiilor organizatorico-metodice ale Șefului Marelui Stat Major și altor documente de directivă; organizează competiții sportive, perfecționează baza sportivă, organizează propagarea sportului și culturii fizice; participă nemijlocit la organizarea și desfășurarea sărbătorilor sportive și altor festivități sportive, menționează fruntașii.
Șeful pregătire fizică și sport este obligat să contribuie la îmbunătățirea nivelului pregătirii metodice a persoanelor care organizează și desfășoară pregătirea fizică și diferite activități sportive.
Activitățile sportive în Armata Națională se organizează în scopul atragerii militarilor la practicarea sistematică a exercițiilor fizice și sportului, sunt orientate spre ridicarea nivelului pregătirii fizice și a măiestriei sportive a militarilor. Ele se desfășoară conform orarului zilei al unității militare.
Activitățile sportive se desfășoară conform cerințelor Regulamentului cu privire la organizarea și desfășurarea competițiilor sportive în Armata Națională.
Sportivii militari au dreptul (la decizia comandanților, șefilor) să participe la competiții orășenești, b#%l!^+a?județene, republicane și internaționale.
Veteranii, personalul civil al Armatei Naționale și membrii familiilor militarilor au dreptul să se ocupe (fără plată) la baza sportivă a unității militare la decizia comandantului unității.
Conducerea pregătirii fizice include planificarea, organizarea, asigurarea, controlul și evidența.
Conducerea generală a pregătirii fizice și sportului în Armata Națională se pune pe seama structurii speciale prevăzute în statele Armatei Naționale, completate cu specialiști în domeniu.
Conducerea pregătirii fizice în unitățile militare se realizează de comandanți (șefi) și include:
elaborarea și luarea hotărârii;
punerea sarcinilor executanților, coordonarea și asigurarea activităților;
analiza rezultatelor executării sarcinilor.
Pregătirea fizică se organizează în corespundere cu cerințele ordinelor Ministrului apărării, prezentului Regulament, indicațiilor organizatorico-metodice ale Șefului Marelui Stat Major, programelor pregătirii de luptă și altor documente de directivă.
De starea pregătirii fizice poartă răspundere comandanții (șefii). Ei trebuie să fie exemplu pentru subalternii lor.
2.2. Activități de educație fizică militară
Planificarea trebuie să asigure îndeplinirea programului pregătirii fizice în corespundere cu executarea misiunilor de luptă și instructive.
Pregătirea fizică se desfășoară:
cu ofițerii și militarii angajați prin contract (inclusiv și cadrele militare femei) – de trei ori pe săptămână peste o zi, conform grupelor de vîrstă, în timpul serviciului;
cu cursanții instituțiilor militare de învățămînt – nu mai puțin de două ori pe săptămână în timpul ședințelor;
cu efectivul batalionului destinație specială și subunitățile de cercetare – nu mai puțin de trei ori pe săptămână cu o durată de 1-2 ore;
cu efectivul subunităților de luptă, asigurării de luptă (inclusiv și cu cadrele militare femei din aceste subunități) – de 2-3 ori pe săptămână peste o zi;
cu subunitățile de reparație, deservire și asigurare logistică – de două ori pe săptămână.
Înviorarea (de dimineață) se desfășoară în fiecare zi, cu excepția zilelor de odihnă. Durata înviorării – iarna 30 min., vara 50 min. b#%l!^+a?
Activitățile sportive în masă se organizează nu mai puțin de 3 ori pe săptămînă: de 2 ori – în zilele de lucru cu durata de 1 oră, conform orarului zilei și în zilele de sărbătoare și week-end – cu durata până la 3 ore.
Responsabilii pentru planificarea pregătirii fizice sunt:
în unitățile militare – șeful statului major și șeful pregătire fizică și sport;
în batalioane – șeful statului major;
în companii – comandantul de companie.
În unitatea militară activitățile de bază cu privire la pregătirea fizică și sport se oglindesc în planul pregătirii de luptă, care include:
activitățile sportive de bază pentru anul (perioada) de învățământ;
zilele și orele desfășurării ședințelor la pregătirea fizică cu ofițerii și militarii angajați prin contract;
tematica și timpul desfășurării ședințelor de instructaj metodic și demonstrative cu ofițerii și plutonierii;
termenele verificării subunităților la pregătirea fizică.
Alte întrebări ale pregătirii fizice și sportului se concretizează și se stabilesc în documentele pregătirii de luptă.
În planurile pregătirii de luptă ale batalionului se indică:
numărul de ore pentru pregătirea fizică în subunități pentru fiecare temă în parte;
tematica și termenele desfășurării ședințelor de instructaj metodic și demonstrative cu conducătorii ședințelor.
În companie în orarul ședințelor pe săptămînă se indică:
conținutul și durata înviorării pentru fiecare zi;
tema și conținutul ședințelor la pregătirea fizică;
conținutul antrenamentului fizic în procesul pregătirii de luptă;
timpul și conținutul activităților sportive de masă;
timpul desfășurării, tema și conținutul ședințelor de instructaj metodic și demonstrative cu sergenții.
La pregătirea fizică se studiază următoarele exerciții:
Gimnastica:
Exerciții la bara fixă b#%l!^+a?
Tracțiunile în brațe la bara fixă din atârnat
Urcarea prin răsturnare la bara fixă
Urcarea din forță la bara fixă
Ridicarea picioarelor drepte la bara fixă
Coborîrea din atîrnat la bara fixă, balans înapoi cu întoarcere la 90º
Exercițiul complex atletic la bara fixă
Exerciții la paralele
Îndoirea și întinderea brațelor din sprijin la paralele
Îndoirea și întinderea brațelor din balans la paralele
Echerul în sprijin
Balans în sprijin la paralele, prin balans inapoi coborîre cu întoarcere la 90º
Exerciții la sărituri cu sprijin
Sărituri cu picioarele depărtate
Exerciții la frânghie
Cățărarea pe frînghie în forța brațelor și picioarelor
Cățărarea pe frînghie în forța brațelor
Exerciții la cercul acrobatic
Exerciții la roata acrobatică
Rotarea laterală spre dreapta și stânga
Exerciții la leagănul rotativ
Rotare cu întoarcere la 360 º
Exerciții de forță
Flotări de brațe din sprijin culcat
Ridicarea trunchiului la verticală din culcat dorsal
Ridicarea halterei de o mână 24 kg
Ridicarea halterelor de o mână 24 kg (împins)
Exercițiu complex de forță
Exercițiu complex de forță
Exercițiu complex pentru dibăcie
Trecerea pistelor cu obstacole
Exercițiu de control general
Transportarea lăzilor cu muniții în componența subunității
Alergare la 1 sau 3 km cu trecerea pistei cu obstacole în componența subunităților b#%l!^+a?
Exercițiul de control special
Exercițiul pentru călirea fizică și psihică a militarilor
Lupta corp la corp:
Complexul nr. 1 (destinat pentru tinerii soldați) include: procedee de autoasigurare, loviturile cu arma, parările cu punerea armei sub lovitură, respingerea armei, loviturile cu mâna, piciorul, cotul, genunchiul și parările, complexele nr. 5 și 6.
Complexul nr. 2 (destinat pentru tot efectivul Armatei Naționale) include: toate procedeele complexului nr. 1 și loviturile cu baioneta, lopata mică, dezarmarea adversarului, eliberarea de prize. Aruncările cu fixarea picioarelor din spate, cu fixarea gambelor din față. Strangulările (cu fixarea gâtului din spate; după aruncare cu fixarea picioarelor din spate). Percheziția din pozițiile: sprijin la perete; sprijin culcat; din culcat. Legarea (brațele la spate, palmele împreună; brațele la spate unul deasupra altuia; mîinile după cap încrucișate). Escortarea.
Complexul nr. 3 (destinat pentru efectivul unităților și subunităților de infanterie moto și cercetare) include toate procedeele de luptă corp la corp.
Complexul nr. 4 (destinat pentru efectivul unităților și subunităților cu destinație specială) include toate procedeele de luptă corp la corp și de programele speciale.
Complexul nr. 5. Procedee de luptă corp la corp fără armă la opt timpi (destinat pentru tot efectivul).
Complexul nr. 6. Procedee de luptă corp la corp cu pistolul-mitralieră (destinat pentru tot efectivul).
Alergare în teren variat, deplasare rapidă, aruncarea grenadelor
Alergare la 60 m.
Alergare la 100 m.
Alergare la 400 m.
Alergare de suveică 10×10 m.
Alergare de suveică 400 m.
Alergare la 1 km.
Alergare la 3 km.
Alergare la 5 km.
Aruncarea grenadei de mînă (600 g) la distanță.
Deplasare rapidă la 1 km.
Deplasare rapidă la 2 km.
Deplasare rapidă la 3 km. b#%l!^+a?
Deplasare rapidă la 5 km.
Deplasare rapidă la 10 km.
Marș forțat la 30 km.
Principala direcție de evoluție a mediului de securitate, care a însoțit anul 2005 și continuă și în 2006, a fost jalonată de procesele de extindere și transformare a celor două organizații
internaționale – NATO și UE – și, implicit, de reconsiderare a rolului și locului acestora în economia și managementul securității și stabilității regionale și globale.
Procesele de stabilizare a securității și-au menținut ritmul alert. Inițiativele, programele și politicile adoptate pentru fortificarea mediului de securitate în lume și-au demonstrate utilitatea, chiar dacă, uneori, finalitățile nu au fost cele proiectate.
Războiul împotriva terorismului a continuat, Irakul și Afganistanul reprezentând principalul teatru de confruntare. Nu au fost obținute succese răsunătoare în stabilizarea zonei, chiar dacă tributul de vieți și bani plătit de Coaliție a fost cel mai mare cunoscut de la începerea ostilităților. Irakul se găsește în pragul unui război civil.
Luptele intestine nu dau posibilitatea realizării planului de reconstrucție a zonei. Panoplia amenințărilor la adresa securității și stabilității mondiale s-a îmbogățit substanțial. În mod discret, cursa înarmărilor nucleare a fost reluată3. Iranul, în ciuda opoziției vehemente a comunității internaționale, se pregătește să fabric ogive nucleare.
Situația creată ne readuce la confruntarea specifică anilor ’80. În plus, concomitent cu aceasta, se desfășoară și o competiție în domeniul producerii de arme și mijloace de
nimicire clasice, dar de avangardă tehnologică.
Situația existentă conduce la concluzia că ne aflăm întrun nod al dezvoltării teoriei și practicii confruntării militare. De aici, drumul poate duce fie către o nouă cursă a înarmărilor, fie
către apariția unor noi tehnici de luptă armată însoțite de reproiectarea unor mijloace de luptă specifice confruntării cu forțe de opoziție care, prin acțiuni de luptă atipice, caută să compenseze imposibilitatea participării la fabricarea sau achiziționarea de arme de ultimă oră, înalt tehnologizate.
Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială, după o perioadă apreciabilă de reflux, s-a revigorat. Fluxurile de bunuri și de investiții, dezvoltarea tehnologică și
progresul democrației au adus mai multă libertate și prosperitate oamenilor. Efectele globalizării se răsfrâng asupra întregii vieți sociale și, implicit, și asupra conflictelor interumane. b#%l!^+a?
Orice confruntare locală (chiar dacă unele tensiuni și conflicte sunt considerate irelevante) a început să aibă rezonanțe globale. Luptele locale dintre șiiții și sunniții din Irak preocupă întreaga comunitate internațională.
Declanșarea unui război civil aici poate dezlănțui sarabanda luptelor vindicative în întreaga regiune, cu urmări ușor de intuit pentru pacea planetei. Conflictele „înghețate” din jurul Mării Negre își pun amprenta pe securitatea și stabilitatea nu numai a regiunii respective, ci și a întregului spațiu european, nord-asiatic și al Orientului Mijlociu.
În acest context, amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor, au avut mai multe șanse de a se propaga la scară planetară. Lupta împotriva lor a devenit o nouă și originală componentă a globalizării.
Accesul diferențiat al statelor la resurse a afectat relațiile dintre acestea. Deși numărul și amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale a scăzut, s-au amplificat și
diversificat modalitățile de rezolvare prin forță a divergențelor de natură etnică și religioasă.
Progresele științei și tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o parte, la polarizarea celei mai noi tehnologii în cadrul statelor cu economii dezvoltate, iar, pe de altă parte, la scăparea de sub control a comerțului cu arme și mijloace ADM.
Armele biologice au devenit mai periculoase decât cele chimice sau nucleare, deoarece pot ajunge mai ușor în mâinile actorilor nonstatali interesați în destabilizarea societății. Ca reflex al acestei realități, cercetarea în domeniul biotehnologic, în multe părți ale lumii, a fost scăpată de sub control.
Labilitatea perioadei de tranziție pe care o parcurgem până la realizarea unui sistem de securitate stabil se va răsfrânge și asupra următorilor ani. Motoarele principale ale instabilității vor rămâne aceleași. Confruntarea armată încă ocupă un loc distinct în panoplia relațiilor dintre diferiți actori cu valoare mai mult sau mai puțin internațională, dar ale căror acțiuni generează ecouri și reverberații care, cu siguranță, vor avea mult timp înainte rezonanță internațională.
Dacă nu vor apărea condiții și circumstanțe sau o concentrare de putere realizată pe baza înțelegerii dintre statele lumii, care să diminueze sursele de instabilitate existente, este posibil ca trendul ordinii mondiale să nu conducă către o lume mai sigură.
Amestecul de politici și strategii incoerente și ezitante în domeniul securității propuse și dezvoltate de actorii internaționali și instituțiile specializate, după toate probabilitățile, nu va putea modifica în bine aspectul actual al mediului de securitate.
În acest context, apărarea statelor împotriva riscurilor, pericolelor și amenințărilor trebuie să se b#%l!^+a?realizeze atât în mod tradițional, prin politici și strategii individuale, cât și prin forme colective de acțiune, adaptate permanent la caracteristicile mediului de securitate în derulare.
2.3. Reglementări privind principiile luptei armate
Legile și principiile luptei armate și necesitatea atingerii scopului războiului impun utilizarea, pe timpul desfășurării con-flictelor armate, a anumitor mijloace, forme și procedee de luptă, tendința generală fiind, după cum s-a văzut, de diversificare continuă a acestora și de sporire a caracterului decisiv al confruntării. Acestor tendințe care pot conduce în mod implicit la escaladarea necontrolată a utilizării unor mijloace de luptă cu un potențial distructiv din ce în ce mai ridicat, li se opun exigențele umanitare care au circumscris treptat în termeni juridici folosirea armelor, ca și conduita combatanților, impunând reguli a căror respectare a devenit imperativă pentru părțile în conflict. Ultimele reglementări de această natură luate în discuție în cadrul organismelor internaționale, de exemplu, se referă la interzicerea minelor antipersonal.
În timp, folosirea unor mijloace și metode de luptă a devenit contrară principiilor fundamentale ale dreptului umanitar aplicabil în perioada conflictelor armate, care protejează victimele războiului. Unul din aceste principii este cel al limitării dreptului părților angajate în conflictul armat în ce privește alegerea mijloacelor și metodelor folosite pentru scoaterea din luptă a adversarului, formulat pentru prima oară prin "Declarația de la Sankt Petersburg" din 1868.
Reformulat ulterior la Convenția de la Haga din 1907 și preluat de Protocolul I de la Geneva din 1977, acest principiu prevede în esență că în orice conflict armat dreptul părților la conflict de a alege metodele sau mijloacele de război nu este nelimitat.
El conține trei direcții principale de interzicere sau limitare a folosirii unor mijloace și metode de luptă și anume:
sunt interzise mijloacele și metodele de luptă care datorită naturii lor și modului de utilizare au caracter nediscrimi-natoriu, neputând face o distincție netă între obiectivele militare și civile, ca și între combatanți și civili;
este interzis a se folosi arme, proiectile și materii, ca și metode de război de natură a cauza suferințe inutile sau a produce inevitabil moartea;
este interzisă folosirea metodelor sau mijloacelor de război care sunt concepute pentru a cauza sau de la care se poate aștepta că ar cauza daune întinse, durabile și grave mediului înconjurător.
„Principiul nediscriminării implică interdicția de a folosi arme care au efecte cu caracter b#%l!^+a?nediscriminator (armele biologice, armele chimice, minele marine de contact neancorate, capcanele care au aspectul unor obiecte inofensive, anumite întrebuințări ale armelor incendiare și ale otrăvurilor, armele nucleare) și de a utiliza orice metodă și formă de luptă fără discriminare.”
Între mijloacele interzise de reglementările internaționale se numără de asemenea mijloacele și materialele de război ecologic (care sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aștepta să cauzeze daune imense, durabile și grave mediului natural, intervenind în structura și dinamica acestuia prin producerea de cutremure, avalanșe, alunecări de teren, răsturnarea echilibrului ecologic, schimbarea vremii, a condițiilor atmosferice, a climatului, a stării stratului de ozon, a curenților oceanici, etc.).
„Reglementările internaționale cu privire la dreptul conflictelor armate includ, în afara unor categorii de arme sau metode de război interzise, și interdicția de principiu a unor categorii de mijloace de luptă care, prin efectul lor, produc inevitabil moartea ori suferințe inutile, care nu fac distincție între obiectivele militare și cele civile sau care produc mediului înconjurător distrugeri grave, întinse și durabile, precum și a mijloacelor de luptă care produc asemenea urmări cumulate.”
Principalele arme și mijloace de luptă pentru care s-au formulat deja interdicții sau limitări ale utilizării lor sunt:
proiectilele de mic calibru (cu o greutate mai mică de 400 g. care explodează în corpul uman sau sunt încărcate cu substanțe fulminante ori inflamabile) – „Protocolul de la Sankt Petersburg” din 1868;
gloanțele „dum-dum” (care se desfac sau se turtesc ușor în corpul omenesc) – „Declarația de la Haga” din 1899;
gazele asfixiante, toxice sau similare și alte arme chimice – „Declarația de la Haga” adoptată în 1899; „Protocolul privind folosirea în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice adoptat la Geneva în 1925”; „Convenția asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării și folosirii armelor chimice și asupra distrugerii lor”, semnată la Paris în 1993;
armele bacteriologice (biologice) – „Convenția asupra punerii la punct, a fabricării și stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor și asupra distrugerii lor” din 1972;
otrăvurile și armele otrăvite – interzise în dreptul internațional public modern prin Regulamentul anexă la „Convenția a IV-a de la Haga” din 1907;
minele și torpilele submarine, capcanele și alte asemenea dispozitive – Protocolul II asupra interzicerii sau limitării folosirii de mine, capcane și alte dispozitive, anexă la „Convenția asupra b#%l!^+a?interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare”, semnată la Geneva în 1980;
armele incendiare – Protocolul III adițional la Convenția de la Geneva din 1980, referitoare la interzicerea sau limitarea utilizării unor arme clasice. Acesta interzice folosirea armelor incendiare în orice împrejurare împotriva populației civile, a civililor izolați și a bunurilor cu caracter civil. Protocolul nu cuprinde nici o interdicție în ce privește folosirea armelor incendiare împotriva combatanților;
proiectilele cu schije minuscule nelocalizabile (arme ce utilizează proiectile care în contact cu corpul uman eliberează schije minuscule nelocalizabile prin razele X);
tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare (care modifică dinamica, compoziția sau structura solului, inclusiv a biosferei, litosferei, hidrosferei, atmosferei sau a spațiului extraatmosferic) – „Convenția cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile” din 1976.
Datorită importanței uriașe politico-strategice a deținerii unor asemenea arme, dreptul internațional pozitiv nu cuprinde încă o interdicție expresă printr-un tratat internațional special, cu caracter de universalitate, a utilizării în caz de război a armelor nucleare, ci doar unele interdicții parțiale, cu toate că utilizarea unor asemenea arme produce moartea inevitabilă sau moartea lentă, suferințe inutile dincolo de orice necesitate militară conformă cu scopul războiului, distrugerea nediscriminatorie atât a obiectivelor militare, cât și a celor civile, inclusiv a populației civile, precum și daune grave întinse și durabile mediului natural.
Interesele naționale ale României, prezentate în Strategia de securitate națională, sunt întemeiate pe: garantarea și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale și a siguranței cetățenilor României; consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea Constituției și pe supremația legii; asigurarea existenței statului național român, suveran și independent, unitar și indivizibil; sprijinirea legăturilor cu românii din afara granițelor țării pentru conservarea identității lor; participarea României la asigurarea securității și stabilității în Europa.
Obiectivul fundamental al apărării naționale a României îl constituie realizarea capacității militare necesare și adecvate pentru apărarea suveranității și independenței naționale, a integrității și unității teritoriale, a democrației constituționale și a statului de drept.
În vederea îndeplinirii acestui deziderat fundamental, strategia națională a României definește următoarele obiective militare naționale: prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor care ar putea afecta direct securitatea militară a României; sprijinirea autorităților publice, în caz de urgențe civile și prin acțiuni cu caracter umanitar; prevenirea, descurajarea și zădărnicirea unei eventuale agresiuni armate împotriva României; sporirea contribuției la stabilitatea regională, prin participarea la prevenirea conflictelor, b#%l!^+a?gestionarea crizelor și apărarea colectivă, precum și la acțiuni cu caracter umanitar; integrarea graduală în structurile militare ale NATO.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, Forțele Terestre – categorie de forțe de bază în cadrul armatei, vor trebui să devină interoperabile cu forțele armate ale NATO și să dispună de structuri modulare, mobile, eficiente și moderne. Prin continuarea participării acestora la activități în cadrul parteneriatului pentru pace, se vor crea condiții favorabile întăririi securității în regiune și se va facilita modernizarea Forțelor Terestre și implicit a Armatei.
Prioritatea apărării obiectivelor și intereselor naționale definește raporturile în care se află Forțele Terestre cu multitudinea misiunilor posibile în condițiile controlului politic civil tot mai pronunțat asupra forțelor armate, ale apartenenței potențiale [și de facto] la alianțe (coaliții) militare cu alte state precum și ale diversificări tot mai mari a tipului și conținutului operațiilor pe care Forțele Terestre sunt chemate să le execute. Acest principiu permite comandantului militar de nivel strategic și, uneori, chiar operativ sau tactic, să ia decizia corectă cu privire la întrebări de genul: care misiune este prioritară, în condițiile unor cerințe multiple?; în ce măsură o misiune se șnscrie sau nu în misiunile constituționale ale Armatei?; cum să acționezi în situații limită, ce implică interesul național și nu sunt prevăzute expres în regulamente, manuale, instrucțiuni?
Prioritatea interesului național derivă din principiul consti-tuțional al utilizării armatei exclusiv pentru apărarea independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale și este definitorie pentru tot ceea ce se întreprinde în Forțele Terestre: de la dimensionarea și repartiția teritorială a structurilor și utilizarea resurselor alocate până la modul de îndeplinire a misiunilor primite.
Interesele naționale și obiectivele militare naționale vizate de Forțele Terestre sunt cele prevăzute în documentele politico-militare ale statului (Strategia de securitate națională, Carta albă a securității și apărării naționale a Guvernului și Strategia militară a României).
În crearea noilor structuri ale marilor unități cu rol operativ s-au avut în vedere: organizarea unor componente omogene din punct de vedere al forțelor, mijloacelor și genurilor de armă și a unor unități și subunități cu dotare complexă, apte să ducă acțiuni de luptă independent; sporirea mobilității și capacității de manevră a acestora; intervenția oportună și eficiență în zone (raioane) cu relief diversificat. Deasemenea, prin noile structuri s-au diminuat factorii de dependență de eșalonul superior și s-a realizat o mai mare suplețe în conducere asigurându-se astfel capabilități (care este în stare, care are posibilitatea de a săvârși ceva) credibile și viabile. Totodată, existența stării de pregătire pentru luptă “gata de luptă permanent“ cu un coeficient mai mare de completare pentru război încă din timp de pace, va spori capacitatea de intervenție oportună a unităților și marilor unități operative.
Asigurarea unor capabilități credibile și viabile se bazează pe legea concordanței între scop, forțe și mijloace ca lege fundamentală a războiului reflectată și în Strategia militară a României prin afirmarea b#%l!^+a?conceptului strategic “capacitatea defensivă credibilă”. Credibilitatea și viabilitatea vizează constituirea unor structuri acționale, funcționale și organizatorice apte să răspundă eficient și adecvat tuturor riscurilor și amenințărilor generate de mediul de securitate, atât în mod potențial cât și practic. Materializarea acestui principiu în Forța Proiect 2005 a dus la redimensionarea Forțelor Terestre, restructurarea sistemului de conducere și de execuție și crearea cadrului acțional necesar, în paralel cu derularea unor programe de modernizare a echipamentului și tehnicii. În acest fel, Forțele Terestre ale anului 2005 vor fi un organism militar modern apt să răspundă rapid și eficace la orice criză, corpul de reacție rapidă va fi garantul credibilității și viabilității din acest punct de veder, dar și să participe decisiv la efortul întregii națiuni în cadrul apărării armate generalizate prin structurile de rezervă existente.
Unul dintre factorii determinanți ai actualelor tendințe de evoluție și în domeniul luptei armate îl reprezintă reconsiderarea rolului informației și creșterea vitezei de transformare a proceselor specifice acestui fenomen.
Aceasta înseamnă că acest principiu „informații corecte și oportune“ este o puternică pârghie, capabilă să influențeze și să modifice deciziile de cel mai înalt nivel ale adversarului. Dacă în războiul clasic superioritatea – privită prin raportul de forțe – constituie un factor determinant în obținerea succesului, în războiul informațiilor, poți avea o superioritate de o sută la unu, dar totul poate depinde de o “siguranță fuzibilă” sau de o informație falsă ori eronată, cu atât mai mult cu cât cunoașterea “setea de informații” este inepuizabilă și non-liniară, din care cauză poate fi utilizată simultan sau succesiv de ambele tabere.
Capitolul 3. Managementul activităților de educație fizică militară – factor al eficientizării acțiunilor de luptă
3.1. Managementul activităților de educație fizică militară
b#%l!^+a?
Confruntările militare sunt expresia violenței conflictualității politice, economice și sociale. Până nu demult, se credea că rolul determinant în stabilirea deznodământului războiului revine luptei armate directe dintre beligeranți.
Victoria împotriva unui adversar, denumit invariabil inamic, era obținută numai pe câmpul de luptă. Acțiunile desfășurate în alte domenii de confruntare erau considerate că îndeplinesc un rol secundar.
Devine tot mai evident faptul că, în etapa actuală, declanșarea, desfășurarea și deznodământul războiului, în general, și a confruntărilor militare, în special, au determinări complexe, în care componenta strict militară nu mai are totdeauna rolul hotărâtor. Războaiele începutului de mileniu fac dovada trecerii componentelor politice, economice, culturale și de altă natură în planuri mai avansate decât celui ce i se atribuie segmentului militar. Este previzibil ca, și în viitor, să asistăm la o deplasare mai accentuată a luptei armate către periferia importanței atribuite componentelor războiului.
Analiștii în uniformă, și nu numai, apreciază că, în ultimele decenii, din durata unei confruntări militare, angajarea nemijlocită ocupă doar 15-20%, marea majoritate a timpului revenind activităților de organizare și pregătire a luptei.
Diminuarea acestui timp nu a însemnat și o reducere corespunzătoare a efectelor distructive ale luptelor și operațiilor, ci, dimpotrivă, consecințele lor au devenit din ce în ce mai nimicitoare.
Ele au sporit, datorită circumstanțelor oferite de: revoluționarea bazei economice a societății; creșterea rolului informației și a vitezei de transformare a proceselor și fenomenelor specifice tuturor domeniilor vieții sociale; progresele epocii high-tech; modificarea misiunilor armatelor.
Lucrările de specialitate evidențiază că principalul factor care determină actualele tendințe de evoluție a luptei armate este revoluționarea bazei economice a societății.
Concluzia că factorul economic a influențat, din totdeauna, în mod determinant, lupta armată, chiar dacă impactul s-a produs, mai mult sau mai puțin conștient, prin intermediul mijloacelor materiale aflate la dispoziție pentru desfășurarea diferitelor acțiuni militare, nu este nouă.
Analizând impactul și conexiunile dintre factorul economic și lupta armată se constată o anumită etapizare a acestora, astfel că, astăzi, deja, lumea se smulge din epoca industrială și făurește o economie nouă, revoluționară, bazată în principal pe cunoaștere și mai puțin pe materii prime convenționale și pe munca fizică. Ne găsim, după cum susține Alvin Toffler, în plină perioadă denumită de același autor „balamaua istoriei”în care civilizația „hornului de uzină” este înlocuită de o alta, a informației, a electronicii, a nanotehnologiei.
Această remarcabilă schimbare în economia lumii aduce cu sine mutații profunde și în conceptele cu care se operează în lupta armată.
Extinzând judecata, se poate aprecia că realitatea cu care ne confruntăm, aduce progresul, dă b#%l!^+a?posibilitatea de a făuri bogăția.
În consecință, unii teoreticieni susțin „primatul” problemelor economice asupra celor de securitate și consideră ca fiind suficientă simpla înlocuire a confruntării militare cu competiția economică.
Asemenea teorii nu sunt, însă, îmbrățișate de totalitatea analiștilor fenomenului militar, o bună parte dintre eiconsiderând că războiul geoeconomic nu este un substitut al conflictului militar, ci, de cele mai multe ori, o provocare la războiul propriu-zis sau o formă a acestuia.
Modernizarea bazei economice a societății ne îndepărtează treptat și ireversibil de concepțiile și strategiile contemporane, binecunoscute, de dezvoltare industrială.
Asimilarea și dezvoltarea rapidă a tehnologiilor bazate pe electronică, microelectronică și nanoelectronică conduc spre un nou tip de civilizație, fundamentată pe informație, pe cunoaștere.
Este tot mai evidentă trecerea la un tip de producție flexibilă, dar specializată. Toate acestea se regăsesc și în modificările, în mare majoritate de substanță, în câmpul luptei armate, atât la nivel strategic, cât și la cel operativ și, în special, tactic.
Un al doilea factor determinant al actualelor tendințe de evoluție în domeniul luptei armate îl reprezintă reconsiderarea rolului informației și creșterea vitezei de transformare a proceselor specifice acestui fenomen. Aceasta presupune că, în războiul modern, rolul informației depășește cadrul limitat al datelor despre forțele proprii și cele adverse care circulă pe câmpul de luptă. Ea devine o pârghie capabilă să influențeze și să modifice deciziile elaborate la toate nivelurile organizatorice ale adversarului. Din această perspectivă, specialiștii militari americani sunt de părere că informațiile tind să intre în patrimoniul strategic. Ele nu mai sunt doar simple date despre adversar, culese de forțe specializate și nespecializate, ci „o puternică pârghie, capabilă să influențeze și să modifice deciziile de cel mai înalt nivel” ale acestuia8.
Al treilea factor determinant al actualelor tendințe de evoluție a luptei armate se bazează pe progresele înregistrate în domeniul tehnologiilor înalte și îl reprezintă asimilarea rezultatelor „epocii high-tech” în sfera militară.
Întreaga literatură de specialitate prezintă cu lux de amănunte că armatele și acțiunile lor sunt strâns legate de evoluțiile tehnologice. Ele sunt cele dintâi beneficiare ale progresului tehnic și științific. De-a lungul timpului, societatea a fost cea care a beneficiat, de cele mai multe ori, de rezultatele cercetărilor în domeniul militar. Radarul, calculatorul electronic, sistemul de poziționare geospațială (GPS) și multe alte sisteme, fără de care nu ar fi de conceput o societate modernă, au fost create și experimentate în domeniul militar.
Azi, relația este mult mai complexă. Spre exemplu, conceptul de Război bazat pe rețea preia de la societate modelul de acțiune eficientă și îl îmbracă cu tehnologie militară ale cărei performanțe le solicită de la societate, stimulând progresul în domeniu. Totodată, armata nu mai este clientul preferențiat și protejat al societăților comerciale. Instituția militară folosește pentru achiziții și își prezintă produsele prin cataloagele b#%l!^+a?de oferte, ca orice instituție aparținătoare societăților democratice, supunându-se regulilor jocului pieței.
Pentru a rezista concurenței, firmele care produc tehnică militară fuzionează, tendință ce conduce la reducerea substanțială a producătorilor și, implicit, a ofertei de produse.
Există riscul ca anumite componente ale tehnicii militare să dispară de pe piață datorită pierderii interesului producătorilor pentru bunuri de serie mică. La urma urmei, și producția militară se globalizează, urmând traiectele pieței.
Un alt factor care determină actualele tendințe de evoluție a luptei armate îl constituie modificarea misiunilor armatelor. Dispariția Războiului Rece a lăsat loc unei ferestre de oportunitate de care omenirea putea să beneficieze pentru a-și rezolva diferendele și armoniza pașii spre viitor. Dar nu a fost să fie așa. A apărut o uriașă Cutie a Pandorei pe care, de atunci, comunitatea internațională se străduiește să o închidă.
Din această perspectivă, democrațiile autentice fac eforturi evidente în scopul afirmării statului de drept și respectării drepturilor omului, în oricare parte a lumii. Pentru aceasta, investesc influență și bani.
Vechile strategii de persuasiune nu mai corespund. Ele necesită a fi schimbate, concomitent cu reconfigurarea utilizării instrumentelor puterii. Astfel, armatei, pe lângă funcția pe care a avut-o – de a câștiga războiul -, i s-a mai adăugat încă una, și anume aceea de a „asigura menținerea păcii și stabilității naționale, regionale și globale și de a descuraja războiul”.
Instituția militară, misiunile și filozofia ei s-au adaptat noilor realități. După mii de ani de experiență, în genul de luptă armată denumită acum „tradițională”, armata este nevoită ca, într-un timp extrem de scurt, să elaboreze noi și insuficient testate doctrine, strategii și tactici, să se transforme organizatoric și să acționeze fără să aibă clar definite misiunile de răspuns la provocările acestui mileniu.
Stagiul militar îl situează pe tânăr într-un cadru specific, calitatea de militar în termen fiind o funcție socială pentru care societatea propune un model de comportament bine definit.
Pentru fiecare tânăr, stagiul militar reprezintă parcurgerea, unui întreg proces de socializare, de internalizare a valorilor militare, de însușire și manifestare a unor comportamente noi, proces în cadrul căruia motivația acționează ca o forță dinamică și direcțională, ca un element fundamental de autoreglare individuală.
Militarul se află pe timpul stagiului într-un permanent proces de integrare, care înseamnă atât „intrare” în sistemul de relații impus de viață după regulament, cât și într-un sistem de relații interpersonale, mai greu de evidențiat în cunoaștere, dar care ridică numeroase probleme.
Efectuarea stagiului militar implică participarea tinerilor la un complex proces de pregătire de luptă, de cunoaștere și realizare în practică a îndatoririlor ostășești. În funcție de realizarea acestui obiectiv, procesul de instruire și educare a militarilor, este definit ca un proces unitar, ca o activitate de informare, comunicare, convingere și influențare, de formare a unor deprinderi, aptitudini și comportamente în conformitate cu cerințele, legile și regulamentele militare. b#%l!^+a?
Evoluția relațiilor sociale, standardele actuale de comportament, așteptările și aspirațiile tinerei generații, precum și capacitatea ridicată de cunoaștere, înțelegerea manifestată de tineri formulează noi cerințe pentru modalitatea de organizare a vieții și activității ostășești și anume: renunțarea la subordonarea rigidă, automată, obținută prin mijloace coercitive, punerea problemelor ordinii și disciplinei militare în termenii raționalizării și eficienței, orientarea către aspectele de fond ale procesului pregătirii de luptă.
Orice tânăr aduce cu el un univers de preocupări specifice, un model de a fi, care îl deosebește de ceilalți. Acest „fel al său de a fi” trebuie sesizat, pentru că în acțiunea educativă comandantul pleacă de la cerințele generale ce se realizează prin intervenții adecvate la nivel individual, la persoană.
Înțelegând ce-i este propriu fiecărui militar, în modul de gândire, de înțelegere, în sentimentele și comportamentul lui, comandantul va ști cum să procedeze, își va putea elabora tactici potrivite de acțiune, va reuși să anticipeze problemele ce le va ridica unul sau altul din componenții subunității, să prevadă unde va întâmpina obstacole și de ce natură, nevoile de ajutor care vor apărea.
În procesul de adaptare a tinerilor militari, de îndeplinire a scopurilor organizației și a celor proprii, un rol important îl joacă imaginea pe care și-au format-o anterior încorporării despre solicitările, cerințele, valorile, normele pe care se întemeiează armata, precum și imaginea pe care și-o formează în mediul militar.
O imagine corespunzătoare realității favorizează adaptarea tinerilor la viața și activitatea militară, ajutându-i să depășească obstacolele ei, să-și dezvolte mai ușor comportamente adecvate noilor situații.
O imagine eronată creează neconcordanță între așteptări și realitate, tensiuni pentru înlăturarea cărora se cer eforturi suplimentare din partea lor, a comandanților, a celorlalți membri ai subunităților din care fac parte, scopurile stabilite realizându-se astfel cu dificultăți și nu întotdeauna la nivelul calitativ cerut.
Cunoașterea militarului trebuie să dea informații care se referă înainte de toate la atitudinea și comportamentul său, la acele capitole care țin de educație și prin care se valorifică calitățile, capacitățile ce condiționează în ultimă instanță nu numai performanțele, ci ansamblul transformărilor pe care tinerii le vor realiza pe timpul stagiului militar.
„Procesul socializării militarilor în termen are un pronunțat caracter anticipativ – pregătirea militarului în cadrul unor secvențe de rol pentru un posibil rol viitor.”
Din acest punct de vedere preluarea rolului în activitatea și comportamentul militarului în termen dă un anumit sens socializării militare, o structurează și o raționalizează.
Prin socializarea anticipativă, pe lângă interiorizarea normelor și valorilor existente, ostașii iau cunoștință și sunt orientați asupra finalităților sociale ale normelor și valorilor instituției militare, fixându-și b#%l!^+a?în raport cu acestea comportamentele și formându-și atitudinile corespunzătoare.
Cu alte cuvinte, este vorba, în cazul socializării militarilor în termen, de procesul în cadrul căruia tinerii își actualizează – în orientări valorice și comportamente – sensurile posibile și probabile ale viitoarei configurații a rolului social pentru care se pregătesc, interiorizând normele și valorile definitorii specifice acestuia.
„Normele și prescripțiile ce definesc rolul de militar în termen reprezintă expresia unor necesități ce izvorăsc din însăși funcționalitatea organizației militare, atât în ceea ce privește tipul militar de activitate, cât și pentru a face față unei permanente incertitudini.”
Din aceast punct de vedere au o semnificație evidentă valorile și atitudinile ca: ierarhia, autoritatea, disciplina, loialitatea față de comandant, organizarea, cooperarea, atitudinea față de interesele grupului.
Învățarea rolului începe odată cu intrarea în grupul militar, dar preluarea rolului în activitatea și comportamentul militarului în termen se face treptat și nu înaintea parcurgerii unei etape de inițiere, după obținerea unui minim de cunoștințe profesionale.
Este vorba, în primul rând, de cunoașterea și asimilarea treptată atât a normelor generale ce definesc conduita militarului și descriu modul de organizare a vieții ostășești, cât și a normelor ce definesc atribuțiile și sarcinile de serviciu ale militarului în termen – ansamblul de reguli ce stabilesc modul lui de comportare în relațiile cu superiorii, modul de adresare, acordarea semnelor exterioare de respect, portul uniformei, încadrarea în program, participarea la activitatea de instruire etc.
Disciplina, subordonarea, ascultarea, conformismul, răspunderea personală, atitudinea pozitivă față de sarcinile profesionale – elemente definitorii ale rolului de militar în termen – devin coordonate ale conduitei sale de rol.
Pe această bază se formează treptat atitudinea sa față de armată, iar noului membru al grupului i se creează posibilitatea participării la viața militară; el este învățat cum să se comporte raportându-se permanent la valorile și normele specifice grupului militar. Militarul asimilează cerințele disciplinei ca mod de viață și de a acționa și le promovează în plan comportamental în relațiile interpersonale.
Concomitent, el percepe faptul că relațiile sale cu ceilalți și, în special, cu comandanții săi sunt strict regulamentare, conduita sa trebuind să se încadreze în modelele stabilite.
Fără îndoială că în organizația militară comunicarea influențează într-un înalt grad organizarea, funcționarea și reproducerea acesteia. Pentru sistemul militar comunicarea este o formă esențială de adaptare a organizației militare la schimbările rapide din mediul extern.
Procesul de modernizare a armatei a determinat nevoia îmbunatățirii procesului de comunicare, atât b#%l!^+a?în interiorul structurilor militare cât și între acestea și componentele societății civile.
Comunicarea și tehnicile de comunicare sunt de extremă utilitate în chiar interiorul organizației militare. Comunicarea internă este domeniul cel mai complex și mai dificil decât orice strategie de comunicare. Oamenii simt nevoia să știe, din surse sigure și nu din zvonuri, care sunt problemele cele mai importante ale organizației din care fac parte, care sunt proiectele de schimbare și perspectivele de evoluție ale acesteia.
Științele și procedeele comunicării au o evoluție impetuoasă în armată și în întreaga societate. Într-o lume dominată de interese divergențe, când dialogul, interviul, comunicatul sau conferința de presă, dreptul la replică, articolul, știrea, imaginea etc. întind tot felul de capcane, trebuie stăpânită foarte bine „arta comunicării” pentru a le putea descifra sensul și contracara.
Din studiile făcute personalul de conducere utilizează în organizația militară circa 60-80% din timpul de muncă pentru diverse forme ale comunicării; de aceea în instituțiile de învățământ militar din toată lumea comunicarea constituie o disciplină independentă, având și o teorie proprie: teoria generală a comunicării.
„Importanța comunicării organizaționale derivă din faptul că organizația militară, ca sistem cibernetic, trebuie să aibă capacitatea de autoreglare. Instituția armatei nu există într-un habitat artificial și izolat, ci este parte integrantă a societății care a creat-o și pe care o servește.”
În acest context se impun precizate două aspecte deosebit de importante.
În primul rând, teoria și practica managerială evidențiază două tipuri ideale de de structuri organizatorice, constituind extremele unei axe, de-a lungul cărora pot fi plasate majoritatea organizațiilor: tipul mecanicist, adaptat la condiții relativ instabile și tipul organic sau organicist adaptat la condiții relativ stabile, atunci când nu apar continuu probleme noi.
În cazul tipului mecanicist, problemele și sarcinile conducerii sunt descompuse în componente specializate pentru compartimente, în cadrul cărora fiecărui individ i se atribuie o sarcină bine definită. Există o ierarhie clară de control, iar responsabilitatea pentru competenta generală și coordonare revine managementului de nivel superior. Comunicarea verbală și interacțiunea între superiori și subordonați este accentuată, insistându-se pe loialitatea față de organizație și pe ascultarea superiorilor.
În cazul tipului organic, problemele noi, neputând fi descompuse și nici distribuite spre rezolvare specialiștilor, impun o continua ajustare și nedefinire a sarcinilor individuale, iar latura contributivă a cunoștințelor specialistului este lărgită în detrimentul laturii restrictive. Informațiile și recomandările înlocuiesc sarcinile și ordinele primite. În acest tip de organizație nu se întâlnesc organigrame.
Fie și succintă caracterizarea celor două tipuri de structuri organizaționale oferă suficiente argumente pentru a inclde structura organizației militare în primul tip prezentat. Ca organizație mecanicistă, instituția militară se confruntă în prezent cu un mediu extrem de dinamic, întrucât societatea civilă cunoaște o b#%l!^+a?perpetuă schimbare, mult accelerată la acest sfârșit și început de mileniu.
Această evoluție a mediului are repercursiuni imediate și directe asupra armatei, obligând-o să se adapteze.
În al doilea rând trebuie evidențiate modalitățile prin care organizația militară, ca organizație mecanicistă, va reuși să facă față noilor probleme ale schimbării, inovației și incertitudinii, în condițiile sprijinirii în continuare pe o structură birocratica formală.
În mod concret, organizația militară poate opta pentru una din următoarele reacții, care să-i permită eficientizarea demersului comunicațional cu societatea:
să dezvolte sistemul figurii ambigue al unei ierarhii oficiale și un sistem, nerecunoscut formal, de relații între comandatul organizației militare și alte câteva persoane aflate în diferite poziții ale structurii manageriale ale societății;
să facă fața problemelor de comunicare prin diversificarea structurii ierarhice birocratice, creând o nouă funcție sau un nou compartiment;
să folosească sistemul superpersonal sau de comitet (comitetul este metoda tradițională de rezolvare a problemelor temporale, care nu pot fi rezolvate individual fără a fi afectat echilibrul puterii).
În plan practic, adoptarea acestei modalități presupune includerea în structura organizatorică a organizației militare – la nivel strategic și tactic (Statul Major General, Statele Majore ale categoriilor de forțe armate, corpuri de armată, brigăzi și instituții de învățământ militar) – a unor funcții sau compartimente ale mediului extern.
Fără aceste elemente structurale, organismul militar va rămâne "înghețat" în forme depășite și ineficiente.
Activitatea componentelor sale va fi afectată de influență negativă a factorilor că: persistenta unei structuri organizaționale adecvate unei faze anterioare de dezvoltare; natura devotamentului membrilor organizației față de carierele lor, față de subunitățile lor specializate, devotament adesea mai puternic decât obligațiile față de organizația militară că întreg.
În cea de-a doua ipostază, importanța comunicării intrapersonale, interpersonale și de grup derivă din faptul că organismul militar este un organism viu, dinamic, format din indivizi care cunosc transformări continue.
„Funcționarea organizației militare este rezultanta acțiunii simultane a cel puțin trei tipuri de sisteme sociale: sistemul autorității funcționale, sisteme cooperative de persoane și sistemul politic al organizației militare.”
Impactul deciziilor adoptate într-o organizație militară va depinde de coordonarea celor trei sisteme, b#%l!^+a?coordonare ce are ca fundament practic comunicarea. În acest context comunicarea apare ca o confruntare a opiniilor în scopul transmiterii informațiilor, instaurării încrederii, evitării inducerii în eroare sau omisiunii în comportament. Aceasta definiție evidențiază că o comunicare eficienta reprezintă atât un proces cât și o interacțiune comportamentală.
Doctrina Operațională a Forțelor Terestre, doctrinele armelor și Regulamentul acțiunilor forțelor terestre statuează aceste principii, fapt ce oferă un cadru adecvat de manifestare a strategiei militare și doctrinelor militare cu caracter general elaborate și aprobate de factorii de decizie politică și militară.
De asemenea trebuie menționat faptul că aceste principii se constituie într-un tot ce conferă din punct de vedere acțional Forțelor Terestre, atributul pe deplin justificat, de componentă de bază a armatei. Aceste principii se întrepătrund și se intercondiționează reciproc.
Inițierea, pregătirea și desfășurarea acțiunilor militare pe baza prevederilor legislației interne și internaționale reprezintă cadrul legal ce trebuie să stea la baza pregătirii și desfășurării acțiunilor.
Acest principiu nu are specificația aparte față de cele două forme de luptă. Potrivit prevederilor regulamentului de luptă, “comanda acțiunilor militare se realizează prin două componente fundamentale: luarea deciziei și conducerea”.
În activitatea de elaborare, pregătire și desfășurare a acțiunilor militare se impune din partea comandanților și statelor majore, înțelegerea profundă a caracterului acțiunilor, cunoașterea principiilor și posibilităților de întrebuințare a mijloacelor de luptă avute la dispoziție, spirit de prevedere, luarea rapidă a unor decizii fundamentate științific.
Obligativitatea acestor reguli și deci necesitatea implementărilor în procesul inițierii, pregătirii și desfășurării acțiunilor militare sunt impuse atât prin norme juridice interne, cât și internaționale.
Spre exemplificare, în regulamentele generale ce ordonează activitatea militară se arată că „ordinul comandantului trebuie să se încadreze în litera și spiritul legii, în prevederile regulamentelor militare, a obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale semnate de statul roman”
Pe timpul desfășurării acțiunilor, respectiv a „îndeplinirii misiunii” se impune respectarea a două principii fundamentale: principiul diseminării, în conformitate cu care combatanții trebuie să facă, în alegerea țintei atacurilor, diferențierea între obiectivele militare și cele nonmilitare, numai primele putând fi atacate, și cel al proporționalității care stipulează că în alegerea mijloacelor și metodelor de luptă combatanții nu au un drept nelimitat, ei fiind obligați să folosească pe cele permise, cele care nu provoacă suferințe și pagube inutile.
Implementarea prevederilor legislației interne și internaționale în conceperea și desfășurarea acțiunilor militare are o importanță mereu actuală și incontestabilă în obținerea avantajului și succesului militar cu acea demnitate și onoare proprii numai combatanților armatelor unor state civilizate, un puternic b#%l!^+a?ascendent și prestigiu moral față de orice agresor.
Principiul informației corecte și oportune se manifestă în aceiași proporție atât în acțiunile ofensive cât și în cele de apărare ale Forțelor Terestre. Acest principiu înainte de a se manifesta în plan acțional sau mai bine zis este o rezultantă acțională a forțelor dar numai după ce au contribuit la inițierea și luarea deciziei de către structurile de conducere. Astfel menționăm că informațiile corecte „juste” obținute în timp oportun, atunci când este absolută nevoie „la momentul potrivit” fac ca soluțiile adoptate în luarea deciziei să fie cele mai bune, viabile, având ca efecte în planul acțional – crearea superiorității de forță pe direcții, zonal sau regional, în momentele hotărâtoare ale luptei, realizarea surprinderii agresorului – într-un cuvânt contribuie decisiv la obținerea inițiativei în desfășurarea acțiunilor.
Opinăm totodată că acest principiu impune dotarea Forțelor Terestre cu aparatura și mijloacele necesare pentru contracararea acțiunilor adversarului în acest domeniu și nu în ultimul rând descoperirea mijloacelor și procedeele ce ar putea induce în eroare acțiunile proprii.
Concluzionând, considerăm că acest principiu este foarte important în desfășurarea acțiunilor militare, am putea spune hotărâtor, efectele sale în plan acțional fiind rezultatul soluțiilor optime în plan decizional.
Angajarea cu precizie a forțelor este un principiu de bază în organizarea și desfășurarea acțiunilor militare care a stat la originea concepției noilor structuri organizatorice.
Având în vedere că Forțele Terestre constituie componența de bază a armatei și reprezintă forța întrunită, singura capabilă să realizeze prezența, extinderea, continuitatea și dominația în teren și să susțină în orice moment toată gama acțiunilor militare, angajarea cu precizie a forțelor se va face în vederea îndeplinirii misiunilor principale de către această categorie de forțe.
„Coordonarea acțiunii forțelor impusă de nevoia de a sincroniza în plan acțional elementele puterii de luptă în scopul îndeplinirii în timp scurt al misiunilor este expresie a manifestării principiului – angajarea cu precizie a forțelor.”
În operația de apărare, angajarea cu precizie a forțelor este caracteristică pentru: lovirea forțelor și mijloacelor adversarului în fața limitei dinainte a apărării; nimicirea grupărilor de desant aerian și trupelor aeromobile ale adversarului; executarea de riposte ofensive pentru menținerea zonelor (raioanelor, aliniamentelor) de apărare încredințate, iar în operația ofensivă pentru: respingerea ripostelor ofensive; introducerea în luptă a forțelor de angajare ulterioară; nimicirea adversarului încercuit; consolidarea aliniamentelor.
Ofensiva oferă prin natura ei câmp larg de manifestare acestui principiu întrucât deținerea inițiativei conferă condiții de aplicare.
Deasemenea, atât în cazul operației ofensive, cât și a celei de apărare o condiție de bază pe care o impune acest principiu este deținerea unor date concrete referitoare la posibilitățile adversarului în b#%l!^+a?momentele importante ale luptei. b#%l!^+a?
Reacție rapidă internă și regională, la criză și conflict este un principiu cu evidente implicații, îndeosebi în plan acțional, specific, în egală măsură, atât operației ofensive cât și operației de apărare.
În dimensionarea Forțelor Terestre s-a avut în vedere constituirea unei structuri active, robuste și flexibile, de mici dimensiuni, dar cu înalți indici de calitate care să asigure descurajarea agresorilor potențiali, să asigure protecția necesară și să fie capabile să acționeze amplu, rapid și eficient.
Astfel, Forțele Terestre sunt structurate operațional pe module de grupări: Forțele de Supraveghere și Avertizare Timpurie (F.S.A.T.), Forțele de Acțiune în Situații de Criză (F.A.S.C.) având în compunere (Forțe de Reacție Rapidă, Forțe de Acțiune Zonală), Forțele Principale (F.P.) și Forțele de Rezervă (F.R.).
Forțele de Reacție Rapidă (F.R.R.) este structura principală constituită și instruită în mod corespunzător, capabilă să asigure un răspuns rapid, oportun și eficient tensiunilor care pot escalada de la criză la conflict, inclusiv în unele crize care nu pot fi prevăzute. Ea cuprinde mari unități și unități mecanizate, aeromobile, de tancuri, vânători de munte, parașutiști și mari unități (unități, subunități, formațiuni) de armă și logistice fiind în măsură să îndeplinească misiuni și în afara teritoriului național, ca parte a unei forțe multinaționale care acționează sub egida O.N.U. sau U.E.O.
Omnidirecționalitatea acțiunilor în cadrul operației de apărare implică necesitatea dislocării structurilor militare la pace, în raport cu amplasarea dispozitivelor la război, pentru a asigura condițiile necesare respingerii agresiunii indiferent pe ce direcție s-ar executa.
Premisa acestui principiu o constituie numărul și capacitatea operațională a structurilor militare existente la pace și operaționalizate în perioada de tensiune precum și amplasarea acestora la nivelul zonelor de operații ce trebuie corelate cu numărul și capacitatea direcțiilor operative și strategice, configurația terenului și frontierelor din spațiul vizat de agresor.
Dimensionarea la pace a organismului militar, cu mult sub necesarul real, cerut de pregătirea și desfășurarea acțiunilor în perioada ripostei graduale, necesită adoptarea unor măsuri ferme de operaționalizare a unor structuri în perioada declanșării agresiunii, întrucât cu forțe reduse și cu o înzestrare tehnică neadecvată nu se pot realiza dispozitive raționale.
În ambele forme de luptă – riposta omnidirecțională impune acțiunea simultană sau succesivă, pe toate direcțiile din spațiul în care se produce criza sau conflictul, astfel încât toate forțele să-și poată îndeplini misiunile încredințate.
Caracterul invariabil, întrunit al acțiunilor este un principiu specific Forțelor Terestre, cu atât mai mult în noua lor înfățișare ca rezultat al restructurării, modernizării și operaționalizării acestora. Acest principiu are ca notă dominantă acțiunea comună a tuturor genurilor de arme pentru ca: pe un „teritoriu b#%l!^+a? (zonă) orice armă să fie folosită împreună cu o alta, pentru a îndeplini obiectivele fixate; armamentul, tehnica și echipamentul acestor genuri de arme să fie privită ca un întreg și puse în valoare; comandantul să înțeleagă atât caracteristicile de bază ale fiecărei arme, cât și efectele complementare ale armelor combinate; coordonarea tuturor planurilor de întrebuințare a armelor”
Domeniile de manifestare ale cestui principiu sunt: completarea reciprocă a informațiilor despre situația inamicului; sporirea mobilității Forțelor Terestre pentru misiunile specifice situațiilor de criză sau război; planificarea și desfășurarea acțiunilor de luptă; protecția forțelor și mijloacelor proprii; acțiuni de sprijin logistic al forțelor. Caracterul invariabil, întrunit al acțiunilor implică rezolvarea de către comandamente și trupe a unor probleme cum ar fi: oprirea atacului inițial al agresorului în situația în care acesta a avut loc; neutralizarea mijloacelor sale aeriene și interdicția pe câmpul de luptă la nivel operativ și tactic; distrugerea sistemelor de cercetare – conducere – coordonare – informare ale agresorului; asigurarea funcționării propriilor sisteme de această natură; aducerea forțelor principale ale adversarului în imposibilitatea de a riposta, îndeplinindu-se astfel obiectivele stabilite; realizarea unor activități logistice continue și viabile.
Evidențiem faptul că acest principiu acțional decurge din legea unității acțiunilor de luptă care constituie fundamentul luptei armelor (interarme) din cadrul Forțelor Terestre.
Flexibilitatea structurală este principiul care acționează mai întâi în planul conducerii, act care determină flexibilitatea (elasticitatea, suplețea) în execuție. Organizarea modulară a comandamentelor este o manifestare a acestui principiu. Acest principiu dă posibilitatea structurilor de a se adapta situațiilor de luptă concrete.
Ideea de schimbare a situațiilor cu concluzia ei logică potrivit căreia „… nu există două situații de luptă identice“este bine cunoscută în teoria militară românească. Apare deci, necesitatea perfecționării noilor structuri operative, permițând astfel gândirea în perspectivă a acțiunilor, prevenirea riscurilor, folosirea fiecărei acțiuni de luptă ca punct de plecare pentru acțiunile viitoare.
Pe timpul ducerii acțiunilor de luptă este foarte posibil și de regulă așa se întâmplă, să apară situații neprevăzute care să impună modificări față de decizia adoptată inițial. Ca urmare, organele de conducere trebuie să dea dovadă de flexibilitate și suplețe în activitatea lor, lucru care se va răsfrânge și asupra modului de acțiune al forțelor. Comandamentele sunt obligate să urmărească continuu și îndeaproape dinamica luptei și să adapteze deciziile și planurile la situații noi ce se creează.
Asigurarea unor capabilități credibile și viabile impune structurilor Forțelor Terestre necesitatea de a corespunde cerințelor legate de îndeplinirea întregii game de misiuni, de la cele organizate pe timp de pace până la cele din timp de război. Menționăm, deasemenea, că orientările privind organizarea și modernizarea Forțelor Terestre, a organismului militar în ansamblu, fac ca pe plan extern să se creeze percepte ferme cu b#%l!^+a?privire la potențialul de care dispune acesta pentru a desfășura cu succes acțiuni militare.
Opinăm că pentru a fi credibilă, armata trebuie să devină interoperabilă cu forțele armate ale N.A.T.O. și să dispună de structuri modulare, mobile, eficiente și moderne. De asemenea, pentru a face față unor provocări la adresa țării, Forțele Terestre ca de altfel întreaga armată, trebuie să întrebuințeze atât forțele active existente la pace, cât și pe cele care vor fi completate la mobilizare.
Considerăm că o manifestare a acestui principiu în cadrul acțiunilor militare o constituie și „Concepția de angajare“ a „Forței Obiectiv – 2007”, concepție prin care se menționează modalitățile și succesiunea de întrebuințare a forțelor, pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite de către autoritatea națională de conducere.
3.2. Desfășurarea operației de luptă în educația fizică militară
Executarea operației este determinată în mare măsură de decizia comandantului ale cărui
forțe realizează contactul cu inamicul, în privința modului de abordare a luptei, decizie în care el nu
trebuie să piardă din vedere misiunea inițială.
Dacă este obligat să se abată de la aceasta, atunci va trebui să rămână, cel puțin, în cadrul general al intenției și concepției coman-dantului eșalonului superior. Pe de altă parte, el nu trebuie să evite responsabilitatea sa de a acționa independent.
Indiferent ce hotărâre ia, aceasta trebuie să fie raportată imediat la comandantul superior.
Una dintre primele misiuni ale comandantului în lupta de întâlnire este să stabilească dispunerea și organizarea inamicului. El trebuie să aprecieze în special situația la flancurile acestuia.
În timp ce caută să identifice punctele slabe ale inamicului, comandantul trebuie să se asigure că propriile flancuri sunt în siguranță.
Adeseori nu este posibilă utilizarea imediată a tuturor forțelor pe care comandatul dorește să le desfășoare în lupta de întâlnire. În acest caz, el trebuie să stabilească din timp o ordine de prioritate pentru desfășurare. Pe tot parcursul acțiunii, el trebuie să aibă o imagine clară a dispunerii și situației tuturor elementelor forței sale.
Hotărârea comandantului referitoare la continuarea luptei de întâlnire trebuie, oricând este posibil, să se bazeze pe analiza personală a situației din teren. Cu toate acestea, el nu trebuie să piardă prea mult timp pentru obținerea unor informații detaliate.
Artileria trebuie să asigure disponibilitatea permanentă a sprijinului de foc pentru susținerea elementelor înaintate ale forței aflate în mișcare. Valoarea sprijinului de foc inițial la dispoziția forțelor implicate în lupta de întâlnire depinde de organizarea deplasării stabilită de către comandant. Observatorii înaintați de artilerie trebuie să fie repartizați la elementele înaintate ale forței luptătoare. Utilizarea minelor b#%l!^+a?antiinfanterie distribuite cu artileria este tipică luptei de întâlnire pentru a limita libertatea de manevră a inamicului.
Apărarea aeriană cu baza la sol trebuie să asigure acoperirea forțelor care se deplasează, scop în care sistemele de apărare aeriană cu baza la sol sunt dispuse de-a lungul căilor aeriene de acces ale inamicului. Se are în vedere și faptul că forțele terestre inamice sunt adesea sprijinite de elicoptere de luptă și se pot apropia sub acoperire aeriană sau transportate aerian.
Unitățile (marile unități) de geniu trebuie să fie ușor de repartizat pentru misiuni de mobilitate și contramobilitate. Rapida desfășurare a geniștilor care beneficiază de vehicule blindate de geniu poate fi crucială în etapele intermediare ale luptei. Utilizarea rapidă și corespunzătoare a echipamentului de geniu poate asigura libertatea de manevră a trupelor proprii și interzice pe cea a inamicului.
Unitățile de război electronic asigură în permanență informații suplimentare despre inamic prin utilizarea mijloacelor de război electronic (interceptarea și difuzarea informațiilor obținute) iar în cursul luptei, bruiajul legăturilor de comandă și control precum și de sprijin cu foc ale inamicului.
Lupta de întâlnire prezintă o serie de particularități ale comenzii și controlului, determinate, în special, de faptul că forțele se află în deplasare. Inițial, comandantul are puține informații referitoare la compunerea, dispunerea și intențiile inamicului și este posibil să fie necesar să ceară confirmarea privind dispunerea forțelor proprii. Rapoartele imediate privind situația reală de la comandanții subordonați sunt esențiale pentru a-și fundamenta planul de acțiune. Fiind în mișcare, statul major poate avea o eficacitate redusă în executarea activităților specifice de planificare și organizare a luptei. În plus, statul major poate fi dispersat sau comandantul poate fi separat de acesta. Unitățile se deplasează fără a folosi traficul radio și au nevoie de timp mai mare pentru stabilirea legăturilor reciproce.
Când probabilitatea întâlnirii cu inamicul este mare, comandanții trebuie să fie dispuși cât mai în față pentru a putea comunica între ei, chiar dacă statele lor majore nu o pot face, temporar.
„Sprijinul logistic al luptei trebuie să dea posibilitatea comandantului să câștige și să mențină inițiativa și să fie capabil să răspundă prompt la rapidele schimbări care pot apare în câmpul de luptă. Deoarece informațiile disponibile sunt limitate, comandanții care asigură sprijinul logistic al luptei trebuie să fie pregătiți pentru situații neprevăzute.” Acest lucru este posibil prin menținerea la cota maximă a nivelului de asigurare cu materiale. Planificarea sprijinului logistic este focalizată pe sprijinul rapidității de reacție a forțelor proprii, viteza fiind un criteriu major al succesului.
La eșalonul superior celui care este în contact, sprijinul logistic al luptei trebuie orientat prioritar spre formațiunea sau unitatea implicată în luptă atât pe timpul luptei cât și după aceasta.
Acesta poate include: aprovizionarea cu muniție pentru luptă, dacă există timp sau după regrupare; realimentarea după regrupare; deplasarea înaintată a sprijinului medical și elaborarea planului de evacuare b#%l!^+a?a răniților și bolnavilor; asigurarea unei disponibilități maxime a tehnicii atât în cursul luptei de întâlnire cât și în pregătirea acțiunilor ulterioare; planificarea pentru recuperarea tehnicii.
Artileria trebuie să fie organizată și desfășurată astfel încât ea să poată acoperi întreaga acțiune. Artileria cu bătaie mare este retrasă din timp și dispusă cât mai în spate, astfel încât aceasta să poată acoperi retragerea. Elementele de artilerie care rămân cu elementele de siguranță mențin sprijinul de foc asigurat anterior pe o perioadă cât mai lungă de timp.
Sprijinul aerian ofensiv poate juca un rol important în hărțuirea inamicului trecut la urmărire sau care încearcă să ocolească sau să depășească forțele care se retrag. Sprijinul aerian nemijlocit va fi util în special acolo unde retragerea artileriei cauzează o reducere sau întreruperea a sprijinului de foc indirect. Ofițerii de la punctele înaintate de dirijare ale aviației tactice vor fi întrebuințați alături de elementele de siguranță.
Elicopterele de transport pot intensifica viteza de executare a retragerii. De asemenea, elicopterele pot fi utilizate la evacuarea forțelor rămase în spatele inamicului.
Apărarea aeriană cu baza la sol asigură protecția împotriva unui atac executat la sol de către mijloacele de atac aerian ale inamicului. Fiind puțin probabil să existe suficiente resurse de apărare aeriană cu baza la sol capabile să asigure o acoperire amplă a întregii zone de operații, este necesar să se stabilească prioritatea misiunilor. Planul de dispunere al unităților de apărare aeriană cu baza la sol trebuie să asigure eficacitate în perioadele importante pentru a acoperi raioanele unde forțele
care se retrag ar putea deveni vulnerabile, sau zone pe care inamicul le poate alege ca locuri de aterizare pentru forțele transportate pe calea aerului.
Unitățile (marile unități) de geniu sunt întrebuințate în retragere pentru: pregătirea distrugerilor și a obstacolelor precum și asigurarea sau menținerea căilor de comunicație pentru retragere; sprijinul elementelor de siguranță cu misiuni de reducere a vulnerabilității; sprijinul deplasării forței principale și a elementelor eșalonului din spate prin acțiuni de sprijin în trecerea obstacolelor neprevăzute în timpul retragerii (acțiuni de forțare, de trecere peste obstacole).
Unitățile de război electronic sunt folosite, în special, pentru executarea planului de inducere în eroare a inamicului precum și în acțiuni de dezorganizare a sistemelor de comunicații și informatică.
Măsurile de control de o importanță deosebită în operația de retragere sunt: elementele de legătură; itinerare/direcții de deplasare; aliniamente de coordonare; măsurile de control al circulației; punctele de control; aliniamentul de coordonare a focului de sprijin și măsurile pentru reglajul tragerii; sincroni-zarea acțiunilor pentru etapele importante.
Pentru moralul trupelor, trebuie să fie înțeles scopul acțiunii de către întregul personal al forței. În b#%l!^+a?timpul retragerii trebuie valorificat orice moment favorabil pentru ridicarea moralului.
Funcționarea sistemelor de comunicații și informatică este esențială. Metodele de transmitere prin radio și nefolosirea mijloacelor de radio trebuie să fie stabilite cu claritate.
Mijloacele de legătură, metodele de exploatare și intensitatea traficului trebuie să rămână neschimbate cât mai mult timp posibil pentru a evita divulgarea către inamic a intenției de a rupe lupta. Realizarea traficului radio de către forțele care rămân în contact contribuie la inducerea în eroare în totalitate a inamicului. Elementele care rup lupta nu folosesc, de obicei, mijloacele radio Planul sprijinului logistic trebuie să asigure satisfacerea nevoilor de sprijin ale forței care se retrage și prevenirea capturării materialelor, în special a combustibilului de către inamic. Evacuarea stocurilor poate lua un timp considerabil. Trebuie să fie avută în vedere asigurarea aprovizionării cu muniție a elementelor de siguranță și a artileriei.
Inamicul trebuie să fie împiedicat să folosească tehnica și materialele trupelor proprii cu excepția echipamentului și materialelor medicale. Întreținerea este bine să fie concentrată pe pregătirea materialelor solicitate pentru executarea acțiunii. Mijloacele de adunare și evacuare a tehnicii deteriorate trebuie să fie dirijate în punctele cheie pentru a menține sistemele de comunicații și informatică deschise și a recupera toate materialele, dacă este posibil.
Înainte de a începe deplasarea spre spate, stocurile înaintate sunt reduse prin încetarea aprovizionării și, când este posibil, prin evacuarea stocurilor înaintate care nu sunt necesare. Trebuie stabilite puncte mobile de distribuire pentru a satisface necesitățile urgente și schimbările în planul de acțiune. Pierderile de echipament pot depăși procentele normale de uzură și trebuie să fie făcute planuri speciale pentru înlocuirea acestora.
O atenție specială trebuie dată evacuării răniților. Dovada vizibilă că evacuarea răniților este eficientă, va ajuta la menținerea moralului forțelor.
Distrugerea echipamentului și stocurilor trebuie să fie coordonată cu elementele de timp folosite în planul operativ, astfel încât să nu fie prejudiciată siguranța tactică. Planul trebuie să prevadă distrugerea tehnicii sau depozitelor care nu pot fi evacuate. Controlul traficului are un rol important pentru asigurarea deplasării spre înapoi a trupelor. În acest scop, elementele de îndrumare a circulației sunt dispuse în intersecțiile critice și în alte zone apreciate ca atare.
3.3. Concluzii
Lupta armată modernă este o acțiune care pune în mișcare mase mari de oameni, care folosesc o mare cantitate de mijloace tehnice foarte diverse și complexe și care angajează masive resurse economice, științifice, tehnologice, financiare etc. b#%l!^+a?
În aceste condiții, apare evident că rezultatul acțiunii nu poate fi decis decât în parte de factorii întâmplători sau subiectivi, chiar dacă rolul acestora nu trebuie ignorat. Există legi obiective ale războiului și ale luptei armate, iar cunoașterea și respectarea lor, precum și a principiilor, regulilor și normelor care decurg din ele constituie una din condițiile indispensabile ale obținerii succesului în acțiunile militare.
Toate la un loc constituie un sistem nomologic, direcționat de legile generale ale războiului, care reprezintă cadrul cel mai general de manifestare a determinărilor nomologice ale acestui fenomen, prin care se exprimă conținutul și esența sa ca fenomen social. La rândul lor, legile luptei armate au un pronunțat caracter specific și se referă la relațiile specifice ale luptei armate în ansamblul ei, la anumite componente ale acesteia, precum și la unele raporturi cu celelalte domenii de confruntare pe care le comportă războiul.
Așadar, legile luptei armate exprimă dependența și deznodământul confruntării militare de calitatea relațiilor existente între procesele și fenomenele care-i sunt proprii, dar și de determinările datorate altor factori, cum ar fi: posibilitățile economice ale statului, nivelul și posibilitățile tehnico-științifice, atitudinea națiunii și moralul acesteia, numărul și calitatea trupelor, starea morală și, uneori, politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice și calitatea armamentului forțelor armate, gradul de pregătire a cadrelor militare și de instruire a trupelor, caracterul și conținutul politicii statului.
Principiile generale ale luptei armate, a căror însemnătate în fundamentarea nomologică a acțiunilor militare este de asemenea recunoscută, derivă din legile obiective ale luptei armate, ele reprezentând ideile fundamentale, normele călăuzitoare înscrise în actele normative ale armatei (directive, regulamente, instrucțiuni, dispozițiuni, ordine etc.) ce stau la baza pregătirii și desfășurării acțiunilor militare. Fiind o categorie nomologică mult mai strâns și mai direct condiționată de specificul mediului social în care acționează legile luptei armate, principiile generale ale acesteia pot diferi de la o etapă la alta a evoluției societății și a orga-nismului său militar și, de aceea, fiecare armată optează pentru acele principii care corespund cel mai bine posibilităților de a duce acțiunile militare. Important este ca, pentru obținerea succesului, să fie folosit rațional întregul complex de principii pentru care s-au făcut opțiunile strategice.
Dezvoltarea și diversificarea fără precedent a categoriilor de forțe și mijloace, multitudinea de arme și specialități pe care beligernații le angajează în confruntările armate, fiecare cu mediul său specific în care acționează, cu înzestrarea sa particulară, procedeele specifice de acțiune, criteriile sale de optim și de eficiență a acțiunilor, le impune acestora să-și aibă propriile întemeieri nomologice ale acțiunilor de luptă la care participă, completând și complicând ecuația determinării nomologice a luptei armate în întregul său.
De aceea, una din sfidările luptei armate moderne devine în acest caz armonizarea principiilor, a formelor și procedeelor de acțiune specifice fiecărei componente incluse în grupările de forțe, pentru a se obține un bloc funcțional capabil de o eficiență maximă în acțiunile întreprinse. b#%l!^+a?
În plus, caracterul tot mai distructiv al acțiunilor militare, datorat creșterii necontenite a puterii și preciziei armelor și munițiilor folosite în lupta armată modernă și mutarea în mare măsură a centrului de greutate a loviturilor executate asupra adversarului pe obiectivele sale economice, politice, administrative, de infrastructură etc. determină pierderi grave în rândul populației civile, fapt ce impune acum mai mult decât oricând, ca desfășurarea confrunătrii să ia în considerare și legile și obiceiurile războiului.
Chiar dacă în această direcție toate conflictele armate consemnează adeseori grave încălcări, sistemul reglementărilor în materie de drept internațional umanitar nu pot fi ignorate, acestea putând fi considerate pe bună dreptate, ca făcând parte din sistemul determinărilor nomologice ale acțiunilor militare moderne.
Bibliografie
Ann Holdway „Kinetologie-Echilibraraea energiei și fortificarea mușchilor” , traducere de Cornel Nicolau;
Arsenie V., Sîrbu C. „Surprinderea în lupta armată”, Editura Militară, București, 1993;
Baciu, Cl. „Aparatul locomotor” , Ed. Medicală, București, 1981;
Beaufre A., „Strategie pentru viitor”, Editura Militară, București, 1991;
Bota C., Prodescu B. „Fiziologia educației fizice și sportului. Ergofiziologie”, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 1997;
Cârstea, Gh., „Educația fizică. Teorie și bazele metodicii”, Ed. ANEFS, București, 1997;
Chiriță G. „Optimizarea lecției de educație fizică prin corelarea cunoștințelor cu priceperile și deprinderile motrice”, Ed. Stadion, București, 1972; b#%l!^+a?
Epuran M. „Psihologia Sportului”, Ed. CNEFS, București, 1968;
Epuran M. „Metodologia Cercetării Activităților Corporale”, A.N.E.F.S., București, 1992;
Georgescu H. „Lovitura în adâncime – esența ofensivei moderne”, Editura Militară, București, 1996;
Logofătu Gh., „Elemente de strategie militară”, Editura Militară, București, 1973;
MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE ART. 1 aprobat de Ordinul nr. M.149/2012, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 88 bis, în data de 11 februarie 2013;
Popescu-Neveanu, P., „Bazele pedagogiei militare”, Editura Militară, București, 1971;
Stăncilă L., „Legile și principiile luptei armate moderne”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001;
Sichitiu I., Ioanițiu Al. „Elemente de strategie”, Atelierele Cartea Românească, București, 1936;
Stăncilă L., „Structuri de comandament și metodologii de planificare a operațiilor în armatele moderne”, Editura Academiei de Înalte Militare, București, 1996;
Stăncilă L., „Structuri de comandament și metodologii de planificare a operațiilor în armatele moderne”, Editura Academiei de Înalte Militare, București, 1996;
Stăncilă L., Țenu C., Popescu C., „Organizarea de stat major și planificarea la nivel operativ”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;
Șiclovan I. „Teoria educației fizice și sportului” (Ediția a III-a revizuită și adăugită), Editura Sport-Turism, București, 1979; b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
Bibliografie
Ann Holdway „Kinetologie-Echilibraraea energiei și fortificarea mușchilor” , traducere de Cornel Nicolau;
Arsenie V., Sîrbu C. „Surprinderea în lupta armată”, Editura Militară, București, 1993;
Baciu, Cl. „Aparatul locomotor” , Ed. Medicală, București, 1981;
Beaufre A., „Strategie pentru viitor”, Editura Militară, București, 1991;
Bota C., Prodescu B. „Fiziologia educației fizice și sportului. Ergofiziologie”, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 1997;
Cârstea, Gh., „Educația fizică. Teorie și bazele metodicii”, Ed. ANEFS, București, 1997;
Chiriță G. „Optimizarea lecției de educație fizică prin corelarea cunoștințelor cu priceperile și deprinderile motrice”, Ed. Stadion, București, 1972; b#%l!^+a?
Epuran M. „Psihologia Sportului”, Ed. CNEFS, București, 1968;
Epuran M. „Metodologia Cercetării Activităților Corporale”, A.N.E.F.S., București, 1992;
Georgescu H. „Lovitura în adâncime – esența ofensivei moderne”, Editura Militară, București, 1996;
Logofătu Gh., „Elemente de strategie militară”, Editura Militară, București, 1973;
MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE ART. 1 aprobat de Ordinul nr. M.149/2012, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 88 bis, în data de 11 februarie 2013;
Popescu-Neveanu, P., „Bazele pedagogiei militare”, Editura Militară, București, 1971;
Stăncilă L., „Legile și principiile luptei armate moderne”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001;
Sichitiu I., Ioanițiu Al. „Elemente de strategie”, Atelierele Cartea Românească, București, 1936;
Stăncilă L., „Structuri de comandament și metodologii de planificare a operațiilor în armatele moderne”, Editura Academiei de Înalte Militare, București, 1996;
Stăncilă L., „Structuri de comandament și metodologii de planificare a operațiilor în armatele moderne”, Editura Academiei de Înalte Militare, București, 1996;
Stăncilă L., Țenu C., Popescu C., „Organizarea de stat major și planificarea la nivel operativ”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;
Șiclovan I. „Teoria educației fizice și sportului” (Ediția a III-a revizuită și adăugită), Editura Sport-Turism, București, 1979; b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Activitatilor de Educatie Fizica Militara In Scopul Eficientizarii Actiunilor de Lupta (ID: 142005)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.