Lupta Pentru Spatiu Si Noi Frontiere In Om

CAP 2 LUPTA PENTRU SPATIU SI NOI FRONTIERE IN OM

CAP.II. LUPTA PENTRU SPAȚIU SI NOI FRONTIERE IN ORIENTUL MIJLOCIU

2.1. Spațiul ca domeniu de contopire si pace

Spațiul referința de stabilitate

Din ceea ce s-a prezentat in capitolele anterioare au rezultat in mod deosebit interesul sporit in si fata de acest spațiu, transformându-l intr-un areal geopolitic regional si necesitatea prezentei si implicării NATO si altor forțe din orientul Mijlociu in noile si viitoarele instituții si mecanisme regionale de securitate. Numai intr-un astfel de cadru, spațiul referința de stabilitate, cum trebuie sa devina regiunea,poate crea si asigura securitatea dorita, atât prin modelul ce-l oferă in zona,cat si ca sursa de securitate pentru spatiile învecinate.

Fiind o regiune tectonica din punctul de vedere al conflictualității si turbulentelor si in plus înconjurata intr-o buna măsura de alte zone conflictule si de instabitate, credem ca pentru așezarea întregului spațiu de interes geopolitic mai întâi trebuie asanata zona Marii Negre de erupțiile acute ale conflictelor de intensitate redusa si controlabila si astfel stingerea confruntărilor latente.

In alta ordine de idei,oricine se implica in regiune este bine sa o facă privind acest spațiu ca un întreg, nicidecum punctiform pe state ori conflicte,deoarece se are in vedere mai mult perspectiva locului si rolului regiunii in contextul mai larg euro-asiatic al relațiilor internaționale.

Este vorba de posibilitatea si necesitatea ca regiunea sa fie deopotrivă:

– platforma pentru proiectarea forței in Asia Centrala si Orientul Mijlociu Extins;

– zona-tampon pentru amenințările asimetrice ce vizează Europa;

– zona-cheie pentru testarea capacitaților de propagare a democrației si securității in afara Europei.

Cu prioritate se impune a se rezolva un arc defensiv pentru amenințările neconvenționale si asimetrice ale actorilor non-statali.

Rezultatele ar însemna:

– un control informațional regional;

– atenționarea timpurie a statelor;

– schimburi de informații oportune;

– apărare împotriva atacurilor cu racheta etc.

Efectele cele mai concludente vor fi si ca urmare a unei cooperari locale,

regionale si zonale,intre structurile europene si euroatlantice cu cele nationale in do- menii comune,precum:

– acțiuni maritimo-fluviale;

– recunoaștere si control aerian;

– paza de coasta si apărarea la granița;

– securizarea frontierelor;

– protecția civila si colaborarea in situații de urgenta.

Pe măsura ce se realizează stabilitatea in acest spațiu si apare tot mai evidenta securitatea regionala, in Asia Centrala si Orientul Mijlociu Extins își justifica aprecierea ca ar fi in acest aranjament de securitate piesa mediana de legătura intre spatii mai mult ori mai puțin riverane. Ducând analiza si in zonele tectonice vecine se poate aprecia ca Regiunea Extinsa a Marii Negre va juca rolul de pivot in securitatea zonala, adică euro-asiatica.

Spațiul ca domeniu de contopire

În literatura de specialitate, spațiul de confruntare pe timpul războiului mai apare și sub denumirea de "factor spațial" ori "spațiu geografic". Teoreticienii militari recunosc unanim importanța și influența spațiului asupra pregătirii și ducerii războiului, dar rolul acestuia uneori este apreciat în mod diferit. Astfel, au existat și încă mai există teorii care absolutizează rolul:

unora dintre elementele spațiului;

unui anumit tip de spațiu;

unei anumite caracteristici a spațiului.

Conținutul principal al unor teorii referitoare la spațiul de desfășurare a războiului îl formează elementul absolutizat, căruia i se conferă atributul de "factor hotărâtor" în asigurarea (garantarea) unui deznodământ favorabil confruntării pe multiple planuri și îndeosebi celei militare. Cele mai semnificative teorii, care vor fi succint prezentate în continuare, sunt: geometrismul, geografismul, dimensionismul, geostrategia, geopolitica la care se adaugă "războiul geofizic".

Teoria geometrismului a încercat să impună relații geometrice spațiale în desfășurarea războiului, îndeosebi privind forma, poziția, dimensiunile și modul concret de desfășurare ale elementelor confruntării. În consecință, s-a absolutizat: forma, precum triunghiul sau patrulaterul, în definirea unor elemente ale dispozitivelor acționale ori pentru delimitarea unor spații de confruntare; poziția centrală (mediană), perpendiculară, oblică, tangentă etc. ale unor grupări de confruntare ori acțiuni strategice din ansamblul războiului; dimensiunile mari sau mici ale spațiului necesar ducerii unor acțiuni strategice; paralelismul, convergența, concentricitatea diferitelor acțiuni în curs de desfășurare.

În esență, geometrismul își axează teoria pe trei elemente principale ale războiului, și anume: bazele de operații și acțiunile strategice, direcțiile de acțiune și obiectivul de atins.

Această teorie, cu toate limitele sale, a generat un sistem valoros de idei pentru pregătirea și ducerea războiului și a pus la îndemâna factorilor de decizie politico-militară elemente conceptuale utile.

Pornindu-se de la supraevaluarea rolului condițiilor geo-grafice în determinarea naturii și rezultatului războiului, mai mulți teoreticieni au formulat teoria geografismului, care, în esență, reprezintă o extrapolare a ideilor determinismului geografic în lupta armată. Adepții acestei teorii atribuie mediului geografic rolul principal în pregătirea și desfășurarea războiului. Ca argumente aduc faptul că pe teatrele de confruntare, în cadrul unor războaie succesive, acțiunile principale s-au desfășurat cam pe aceleași spații. În același timp recomandă orientarea acțiunilor de bază spre cucerirea (pătrunderea) acelor zone, raioane, obiective de care depinde soarta războiului, fără a se sesiza oportun că în epoca în care trăim de bază este distrugerea forțelor adversarului pentru câștigarea războiului.

Dimensionismul cuprinde acele concepții și idei potrivit cărora înfrângerea sau victoria în război este cel mai mult dependentă de întinderile teritoriale ale statelor beligerante. Pe această bază sunt unele state invincibile în război datorită suprafețelor pe care sunt organizate. Totodată, distanța mare dintre diferite state posibil beligerante poate asigura invulnerabilitatea teritoriului acestora față de loviturile adversarului.

Pe varianta folosirii ideilor determinismului geografic asupra războiului se înscrie și geostrategia. Aceasta evidențiază interesul major ce trebuie acordat, pe timpul pregătirii și ducerii războiului: granițelor, spațiului vital, mediilor de ducere a acțiunilor militare principale, zonelor de influență, noii arhitecturi a organizării statelor după război, integrării (încorporării, alipirii) unor teritorii, controlului căilor de comunicații, zonelor de materii prime etc.

Geopolitica – reprezintă întemeierea politicii, deci și a pregătirii și ducerii războiului, pe considerente geografice. Corespunzător acesteia, la pregătirea și ducerea războiului se au în vedere: urmărirea permanentă a ceea ce se produce în plan politico-militar în statele adverse; analiza situației dintr-o țară beligerantă și consecințele pe plan extern; studiul de detaliu al potențialului de război, așa cum rezultă din reunirea mai multor factori (teritoriu, populație, economie, structură socială, mod de guvernare); stabilirea atitudinii ce trebuie adoptată față de statul beligerant. Într-o viziune "macro" sau globalistică, corespunzător geopoliticii se atribuie funcții militare speciale unor elemente geografice: regiuni, zone, continente, mări și oceane, ceea ce duce la împărțirea globului pământesc și continentelor în spații cu rol și importanță strategică diferite.

Războiul geofizic este o formă de ducere a războiului total în care se folosesc mijloace și metode de modificare a mediului natural, ale căror efecte pot provoca distrugeri atât de mari, încât să oblige partea adversă să înceteze sau să renunțe la continuarea confruntărilor pe multiple planuri.

Toate aceste teorii au furnizat suficiente date pentru elaborarea strategiilor generale ale pregătirii și ducerii războaielor și conflictelor armate.

Contopire spațiului pe timpul conflictului

Esența corelației analizate o reprezintă amploarea războiului (conflictului armat), care se exprimă prin parametri spațiali și temporali, ale căror tendințe sunt diferite și diverse.

Spațiul războiului se poate compactiza (confruntarea se duce în zone, raioane, direcții bine delimitate), dar și extinde treptat de la faza de teatru, la cea de zonă ori regiune și în continuare la spații continentale ori intercontinentale. În orice război va exista un spațiu al confruntărilor principale (de bază) de mărime variabilă, dar și spații adiacente (complementare), precum și zone (puncte) de maximă vulnerabilitate pentru fiecare parte beligerantă. În general, părțile beligerante caută să evite ducerea acțiunilor militare pe teritoriul național, fapt ce duce la extinderea și uneori la scăparea de sub control a confruntării militare.

Din punct de vedere al temporalității, războaiele se vor diminua simțitor ca durată. În cadrul desfășurării acestora vor exista faze cu intensități diferite de confruntare, iar în unele situații deosebit de complexe părțile beligerante nu vor mai avea forța necesară finalizării scopurilor propuse, fie din cauza epuizării reciproce, fie datorită factorilor de natură externă, care impun încetarea confruntării militare. De asemenea, pregătirea războiului și perioada inițială a acestuia tind să scadă ca durată, cum la fel se va întâmpla și cu timpul necesar atingerii unor obiective majore ale scopurilor politico-militare propuse.

Se poate aprecia că și în continuare războiul rămâne puternic sub incidența spațiului și timpului de pregătire și desfășurare ale acțiunilor strategice, indiferent cum vor evolua acestea. Planificarea strategică a războiului se va face numai pe parametrii spațiali și temporali optimizați ai confruntării militare.

Contopirea spațiul și timpul – cadrul natural de menținere a păcii

Pentru studiul și analiza acțiunilor militare, spațiul mai poate fi exprimat cu aceeași semnificație și prin termenii "factor (mediu) geografico-militar" sau "factor (mediu) geoclimatic". De multe ori, spațiul luptei armate nu este privit atât ca terenul pe care se desfășoară acțiunile militare, ci el include și condițiile stărilor de timp și anotimp.

Spațiul și timpul reprezintă două componente materiale de bază ale acțiunilor militare în desfășurarea lor.

Confruntarea militară include o serie întreagă de fenomene, procese, acțiuni și activități care nu pot fi concepute altfel decât în limitele unor coordonate spațiale și temporale precis definite (delimitate), adică desfășurate într-un anumit mediu geoclimatic și în anumite limite de timp.

Aceste două componente sunt atât de organic integrate în fenomenul luptei armate încât ele nu mai pot fi în nici un fel separate de aceasta și imprimă în prezent acțiunilor militare o fizionomie mult deosebită față de trecut, în care pe de o parte se evidențiază considerabila lor extindere spațială, iar pe de altă parte relativa lor "comprimare" temporală.

Timpul și spațiul acțiunilor militare nu pot fi analizate rupte de ansamblul legăturilor dintre toți factorii care definesc lupta armată, ci mai cu seamă în raport cu aceștia, deoarece numai într-un sistem închegat și de natură materială se pot evidenția mai bine dimensiunile spațiale și temporale ale luptei, bătăliei și operației; ca atare, spațiul și timpul acțiunilor militare pot deveni factor de succes, sub aspectul capacității de a folosi eficient condițiile mediului geoclimatic (geofizic) și ale timpului (ca durată a acțiunilor militare) în scopul îndeplinirii scopurilor propuse.

Privite și din alt unghi de vedere, determinările spațial-temporale proprii acțiunilor militare sunt evaluate nu numai sub aspectul dimensiunilor pe care le capătă, în funcție de cantitatea, calitatea, caracteristicile și performanțele mijloacelor de luptă, ci și sub cel al conținutului lor concret și diferențiat. Se au în vedere în acest sens: influența lor asupra ambelor părți care se confruntă militar, favorizarea ori defavorizarea de către spațiu a uneia din părți și valențele pozitive (suficiența) ori negative (criza) ale timpului asupra desfășurării acțiunilor militare în general. De aceea, sesizarea acestor determinări, care sunt proprii fiecărei forme și procedeu de ducere ale acțiunilor militare, indiferent de nivelul la care se duce lupta armată, reprezintă condiția esențială de folosire eficientă a avantajelor spațiului și timpului, o modalitate reală de valorificare integrală a caracteristicilor mediului geoclimatic în strânsă corelație cu durata acțiunilor militare.

Corespunzător celor afirmate mai sus, capacitatea de a percepe aceste determinări și exploatarea lor pot fi considerate caracteristici principale ale măiestriei militare. Pe această bază, alături de determinările spațial-temporale ale acțiunilor militare și randamentul cu care sunt utilizate aceste elemente concură la succesul luptei armate. Desigur, este vorba de valorificarea la maxim a condițiilor mediului natural (spațiu și timp) și transformarea lor în factori de putere în desfășurarea luptei armate moderne, în sensul că aceștia pot amplifica sau diminua forța acțiunilor militare. Pe aceste considerente putem evidenția că "dirijarea" influențelor caracteristicilor geofizice, geoclimatice și duratei acțiunilor militare, spre eficientizarea acțiunilor militare, trebuie să capete valoarea de condiție (atu) strategică de succes în organizarea, planificarea, coordonarea și desfășurarea luptei armate.

Spațiul în lupta armată urmată de pace

Teoriile privind rolul spațiului în desfășurarea războaielor au exercitat o influență importantă și asupra pregătirii și ducerii luptei armate. Totodată, au apărut și altele care au încercat să nege influența spațiului asupra luptei armate. Corespunzător acestora, extraordinara perfecționare a mijloacelor de luptă, pe de o parte, face ca ele să fie din ce în ce mai puțin aflate sub influența terenului și condițiilor stărilor de timp și anotimp, iar pe de altă parte, ele au capacitatea de a "șterge" distanțele, de a escalada orice obstacol și de a depăși greutățile ridicate de timpul și anotimpurile nefavorabile.

Față de aceste teorii ne exprimăm punctul de vedere precum că mijloacele de luptă moderne sunt mai puțin dependente de teren și starea vremii, iar folosirea iscusită a caracteristicilor spațiului poate aduce un plus de eficiență desfășurării luptei armate.

Corespunzător doctrinelor militare, spațiul, în totalitatea lui, devine un obiectiv militar, de cucerit sau de apărat, deoarece numai prin stăpânirea și  controlul acestuia se pot îndeplini scopurile politico-strategice ale luptei armate.

De realizarea acestui deziderat depinde foarte mult capacitatea de a continua lupta armată, puterea de rezistență (defensivă) și de ripostă a sistemului militar. Orice pierdere de spațiu diminuează esențial desfășurarea acțiunilor militare deoarece: se restrâng posibilitățile de manevră, se diluează posibilitățile logisticii, sporește vulnerabilitatea forțelor și mijloacelor etc.

În ultima vreme, importanța spațiului în cadrul confruntării militare a crescut considerabil deoarece:

reprezintă cadrul geofizic și geoclimatic al pregătirii și ducerii acțiunilor militare;

poate reprezenta parte sau întregul teritoriu național, deci mediul natural de existență ale statului și națiunii;

duce la înfrângere, în funcție de cucerirea ori menținerea celei mai mari părți ale acestuia, care poate constitui mobilul confruntării militare;

pe teritoriul vremelnic ocupat de adversar se pot organiza mișcarea și lupta de rezistență;

componentele aeriană și maritimă au căpătat aceeași impor-tanță ca și cea terestră în cadrul spațiului general al luptei armate;

se conturează o nouă dimensiune (componentă) a spațiului – cea cosmică.

Influența spațiului asupra luptei armate se exercită prin două elemente principale: dimensiunile și caracteristicile geoclimatice ale regiunii (zonei) în care se desfășoară acțiunile militare.

Dimensiunile spațiului influențează:

cantitatea de forțe și mijloace folosite, în sensul că spațiul are o anumită capacitate de desfășurare a acțiunilor militare;

succesiunea desfășurării acțiunilor militare;

formele și procedeele acțiunilor strategice;

manevra strategică în executarea acțiunilor principale.

Toate acestea reprezintă valoarea restrictivă a spațiului în funcție de dimensiunile sale.

Dintre caracteristicile geoclimatice, o influență mai mare asupra luptei armate o au:

elementele morfologice ale terenului;

rețeaua hidrografică și elementele aferente ei, cum ar fi lucrările hidroenergetice și de hidroameliorații;

sistemul de comunicații;

clima.

Pentru a se diminua caracterul restrictiv al acestor elemente, de cea mai mare importanță este pregătirea teritoriului pentru apărare.

Structuri din domeniu de contopire si a păci

Membrii forței de menținere a păcii trebuie să poarte semne distinctive care să-i identifice în mod evident ca aparținând acesteia. Aceste semne cuprind bonete, căști, insigne, banderole și cărți de identitate.

Vehiculele, ambarcațiunile, avioanele și alte mijloace de transport ale forței de menținere a păcii vor fi vopsite în culoarea forței (de regulă alb) și-și vor afișa insigna în mod distinctiv. Clădirile și posturile de observare vor lăsa la vedere steagul ONU sau pe cel al forței si-l vor lumina pe timp de noapte. În operațiunile de menținere a păcii ale Națiunilor Unite, patrulele pe jos poarta steagul ONU. Comandantul forței are dreptul să stabilească alte elemente care să completeze cerințele de identificare.

Misiunile de menținere a păcii presupun de obicei observarea, monitorizarea sau supravegherea și asistarea părților aflate în dispută.

a. Observarea.

Misiunile de observare sunt îndeplinite de obicei de observatori militari neînarmați, dar și de forțele de menținere a păcii. În fiecare caz, ei observă dacă acordurile sunt respectate de părțile aflate în dispută. Grupurile de observare ale ONU pot folosi personal civil sau polițiști ca observatori.

Succesul acestor misiuni depinde de dorința părților de a coopera conform termenilor acordului sau înțelegerii. Această dorință se manifestă întrucât observatorii militari au o prezență vizibilă și sunt în măsură să descopere violările înțelegerilor încheiate. Pentru succesul misiunii, observatorii militari stabilesc și mențin bune relații cu părțile aflate în dispută.

Misiunile tipice de observare sunt următoarele:

• observarea, monitorizarea, verificarea și raportarea oricărei pretinse violări a înțelegerilor în vigoare, înțelegerile pot fi: tratate, armistiții, încetări ale focului, înțelegeri privind controlul armamentului sau oricare alte obligații stabilite intre părți

• investigarea pretinselor violări ale încetării focului, a incidentelor de frontiera și a reclamațiilor. Acestea mai pot include incidente, mișcări neautorizate de trupe, precum și construirea sau consolidarea pozițiilor defensive. Investigația duce la încheierea unei situații privind violările înțelegerilor și apoi la negocieri sau medieri prin dialog direct intre părți

• negocieri și medieri. Observatorii militari pot să încerce să negocieze în numele uneia dintre părți spre a media un nivel scăzut al disputei. Aducerea diferențelor la cel mai scăzut nivel posibil contribuie de multe ori la succesul total al operațiunii de pace

• realizarea de vizite regulate în aria operațională. Disputele au trai bun când proliferează zvonurile, există o stare de incertitudine și prejudiciu. De aceea, vizitele pentru stabilirea legăturilor și cunoaștere reciprocă mențin personalul în contact cu părțile aflate în dispută, permițând astfel un schimb oportun de informații cu acestea, cu autoritățile statului gazdă, oficiali civili locali, agenții internaționale și cu celelalte contingente naționale

• verificarea depozitării sau distrugerii anumitor categorii de echipament militar, specificate în acorduri.

b. Supravegherea și asistența.

Misiunile de supraveghere și asistența sunt îndeplinite de obicei de forțe de menținere a păcii ușor înarmate. Sarcina îndeplinirii acestor misiuni presupune pentru forța de menținere a păcii sprijinul larg oferit de serviciile organizațiilor, echipament și cheltuieli suplimentare. În completarea misiunilor îndeplinite de observatorii militari, forțele de menținere a păcii pot îndeplini următoarele misiuni atunci când ele sunt în cadrul scopului misiunii militare, sprijină statutul final dorit și sunt avizate de către autorități:

• supravegherea încetării focului. Odată ce a fost stabilită încetarea focului, forțele de menținere a păcii au posibilitatea de a observa și raporta asupra modului în care acordul este respectat de către părțile aflate în conflict. Pentru îndeplinirea misiunii, se poate ca forța desfășurată în teritorii să aparțină mai multor națiuni. Ritmul și rezultatul activităților diplomatice pentru stabilirea unui acord de încetare a focului credibil sunt de multe ori imprevizibile, astfel încât negocierile pentru constituirea forței de menținere a păcii pot să se desfășoare simultan. De aceea, se cere de obicei deplasarea și desfășurarea rapidă a forței de menținere a păcii

– supravegherea dezangajărilor și retragerilor. Pe măsură ce activitatea diplomatica își urmează cursul, acordul privind stabilirea unei "buffer-zone" poate solicita forțele de menținere a păcii să supravegheze dezangajările și retragerile forțelor ostile. Interpunerea forțelor de menținere a păcii intre părțile aflate în dispută este de regula o prioritate pentru încetarea focului și grăbește dezangajările și retragerea. Riscurile inerente determinate de interpunere pot fi mult reduse printr-o desfășurare oportună și aplicarea unui plan clar și detaliat, care este acceptat de către toate părțile. Personalul forțelor de menținere a păcii poate să medieze neînțelegerile asupra dispunerii forțelor părților, să verifice trupele și echipamentele și, dacă este autorizat, să acorde asistență populației din "zona tampon" supravegherea schimburilor de prizonieri de război. în orice etapă de desfășurare a disputei, forțele de menținere a păcii au dreptul să supravegheze și să asiste la schimburile de prizonieri de război intre părți

– supravegherea demobilizării și demilitarizării. Părțile aflate în dispută își pot da acordul privind demobilizarea sau demilitarizarea forțelor lor. De aceea, forțele de menținere a păcii au dreptul să asiste și să supravegheze aceste activități și să înainteze rapoarte despre acestea organizației finanțatoare

– asistenta autorităților civile. Forțele de menținere a păcii pot să acorde asistență autorităților civile în câteva atribuțiuni care le revin acestora, cum ar fi supravegherea alegerilor, transferul autorității, împărțirile de teritoriu, evacuările, escorta convoaielor sau administrația. Personalul destinat relațiilor cu civilii poate consilia asupra modului de executare a acestor atribuții

– asistenta pentru menținerea ordinii publice. Forțele de menținere a păcii pot să ajute în restabilirea sau în menținerea ordinii publice. Responsabilitatea pentru ordinea publică rămâne în principal atributul poliției civile. Oricum, asistența militară este cerută acolo unde a avut loc colapsul structurii poliției civile sau situația a scăpat de sub control.

• asistenta străină umanitară (Foreign Help Assistance FHA). Personalul forței de menținere a păcii poate acorda ajutor operațiilor de asistentă străină umanitară. Deși aceste operații nu sunt operațiuni de menținere a păcii, poate fi necesar ca forțele în cauză să asigure securitatea și să supravegheze descărcarea și transportul ajutoarelor umanitare până în momentul în care operațiunile FHA vor fi puse la punct.

Conducerea operațiunilor în spațiu .

Conducerea operațiunilor de menținere a păcii implică două aspecte: conducerea politică și cea militară.

Conducerea politică. Din practica misiunilor desfășurate până în prezent, Consiliul de Securitate este autoritatea politică superioară care poate decide declanșarea și încheierea unei operațiuni, mandatul și obiectivele de îndeplinit pe timpul acesteia. Astfel de atribuții deține și Adunarea Generală.

Autoritatea politică a Consiliului de Securitate este caracterizată ca fiind superioară în raport cu aceea a Secretariatului General: în timp ce Consiliul nu stabilește decât liniile directoare ale organizării operațiunii, Secretarul General exercită conducerea operativă a acestuia, răspunzând personal în fata Consiliului. Prin intermediul unor rapoarte periodice, Secretarul General furnizează Consiliului de Securitate informații complete despre modul de îndeplinire a mandatului încredințat, precum și date referitoare la problemele ce pot afecta natura și eficiența misiunilor. Pe această bază, Consiliul de Securitate analizează și autorizează periodic fiecare misiune de pace, de obicei la 6 luni.

Secretarul General își îndeplinește atribuțiunile de conducere a operațiunilor prin intermediul elementelor structurale ale Secretariatului, între care mai importante în acest domeniu sunt:

a) Consilierul Militar – a fost înființat cu sarcina de a prezenta date, concluzii și propuneri de natură militară în problemele de menținere a păcii;

b) Departamentul Operațiunilor de Menținere a Păcii (DPKO), care are competența planificării, organizării, funcționarii și urmăririi desfășurării misiunilor de menținere a păcii;

c) Departamentul Afacerilor Politice, cu rol consultativ în inițierea operațiunilor de menținere a păcii;

d) Oficiul de Programare, Planificare, Buget și Finanțe din cadrul Departamentului de Administrație și Management, care include și un sector pentru problemele financiare ale forțelor de menținere a păcii; în același Departament, are atribuții în domeniul operațiunilor de menținere a păcii și Oficiul pentru Servicii Generale;

e) Secția de Planificare și Suport, compusă din Divizia Planificare și Divizia de Administrație și Logistica în Teren;

f) Secția Operațiuni compusă din Divizii regionale și Divizia de Asistență Electronică.

Formațiunile din structura DPKO sunt încadrate cu civili și militari numiți de Secretarul General în conformitate cu regulamentul aprobat de Adunarea Generală. Sarcinile și răspunderile DPKO sunt de ordin exclusiv internațional. Fiecare membru al Departamentului, oricare ar fi cetățenia sa, este un funcționar internațional în serviciul lumii și, prin aceasta, el servește totodată interesele cele mai înalte ale propriei sale țări. Personalul DPKO îndeplinește funcțiuni specifice în procesul de concepere, planificare, pregătire și desfășurare a operațiunilor de menținere a păcii.

În cazul în care participă la o operațiune de menținere a păcii, NATO dispune de un mecanism operațional propriu de conducere politică, bazat pe consultări, care se desfășoară de obicei în cadrul Consiliului NATO și Comitetului planurilor de apărare asistate de Comitetul Militar, Comitetul Politic și alte comitete civile.

Comanda militară. Conducerea militară a forței de menținere a păcii se realizează pe trei nivele distincte: la Comandamentul Central al ONU, precum și la nivelul întregii forțe unde problemele militare sunt în interdependența cu aspecte politice ale operațiunii și la nivelul comenzii directe a fiecărui contingent național, unde predomina aspectele pur militare.

a) La nivelul Comandamentului Central al ONU de la New York, atribuțiile de comandă le are Secretariatul General al organizației, care este comandamentul suprem al tuturor forțelor de menținere a păcii instituit de ONU. El este ajutat în îndeplinirea acestor atribuții de comanda militară de către consilierii săi pe probleme militare din DPKO, în cadrul căruia în 1993 s-au constituit o celulă de planificare militară și o sală de operațiuni. Se are în vedere crearea unui centru de operațiuni integrate care va acoperi operațiunile ONU din toata lumea, sub toate aspectele.

b) La nivelul întregii forțe constituite pentru o misiune de pace au atribuții de conducere militară comandantul forței, personalul din comandamentul forței subordonat nemijlocit acestuia, statul major militar și statul major civil.

Comandantul forței este desemnat de Secretarul General, cu acordul Consiliului de Securitate, al părților aflate în disputa și guvernului gazda și răspunde în fața Secretarului General de îndeplinirea mandatului încredințat, subordonându-se direct acestuia.

Comandanții forțelor sunt selecționați din țările care contribuie în mod obișnuit la constituirea misiunilor; cei mai mulți au provenit până în prezent din țările nordice și din țările nealiniate, nefiind excluse și alte posibilități, inclusiv acordarea comenzii unui comandant aparținând marilor puteri, mai ales în operațiunile din a treia generație.

Comandantului forței i se subordonează întreg personalul din comandamentul acestuia și din contingentele naționale. Depinzând exclusiv de Secretarul General și nu de guvernul țării de origine, comandantul stabilește structura ierarhică a forței, făcând apel la ofițerii comandamentului ONU și la comandanții contingentelor naționale. Chiar încadrarea unor funcții în contingentele naționale este de competența sa dacă o exercită pe cale ierarhică. El are dreptul de a-și delega atribuțiile.

Comandamentul forței reprezintă organul de conducere al tuturor activităților ce se desfășoară în cadrul operațiunii și este compus din personalul subordonat direct comandantului, statul major militar și statul major civil. în încadrarea posturilor din comandament se vor avea în vedere pretențiile statelor participante față de ocuparea unor posturi importante, precum și cunoașterea limbilor engleză sau franceză, limbi vorbite de majoritatea contingentelor naționale, nefiind excluse însă nici alte limbi atunci când e vorba să se contureze criterii de selecție a personalului; atunci când în zona de operații acționează și o misiune de observare, în comandamentul forței pot fi desemnate câteva persoane din rândul observatorilor, recomandate de buna cunoaștere a regiunii și a problemelor ei, chestiuni necesare pentru asigurarea informării rapide asupra situației și menținerea legăturii cu părțile în conflict.

Personalul din comandament subordonat direct comandantului deține atribuții de consiliere pe diferite probleme politice și este controlat prin intermediul comandantului. Atunci când în zona de operații funcționează un Reprezentant Special al Secretarului General în statul de organizare al comandamentului nu vor exista astfel de funcții de consilieri, deoarece ele vor fi îndeplinite de acesta. De obicei, în afara șefului statului major se subordonează direct comandantului:

– adjunctul acestuia;

– consilierul politic superior;

– consilierul juridic;

– purtătorul de cuvânt însărcinat cu probleme politice;

– însărcinatul cu informații publice cu caracter militar;

– ofițerii de legătură ai forței cu părțile în dispută.

Statul major militar este compartimentul de bază prin care comandantul realizează conducerea forțelor subordonate, constituind centrul unde se elaborează, în mod unitar, măsurile militare privind pregătirea și desfășurarea operațiunii. Este condus de șeful de stat major pe baza hotărârii comandantului și a deciziilor politice luate de eșaloanele superioare. în compunerea lui intră:

– șeful de stat major și adjunctul lui;

– biroul operații;

– serviciul logistic;

– sectorul probleme economice și ajutoare umanitare.

Statul major civil reprezintă componenta civilă a misiunii și este compus din serviciul administrației civile și șeful acesteia, desemnat de biroul Subsecretarului General pentru administrație și management. El urmărește încadrarea operațiunii în bugetul aprobat, certificând cheltuielile efectuate.

La nivelul contingentelor naționale au atribuții de conducere comandanții unităților și formațiunilor respective. Un contingent național cuprinde întreaga participare a unei țări la operațiunea respectivă: batalioane de infanterie sau alte unități combative, formațiunile de servicii sau asigurare, ofițeri care încadrează funcții din statul major al forței. Deoarece contingentele naționale sunt subdiviziuni ale forței, ele se subordonează direct și nemijlocit comandantului forței.

Comandantul forței nu este investit cu competențe disciplinare, chiar dacă întreg personalul misiunii îi este subordonat; acest mod de reglementare a ordinii disciplinare în interiorul forței își are sursa în suveranitatea statală asupra contingentului național, care include dreptul autorităților naționale de a reglementa relațiile lor cu proprii cetățeni. În actuala ordine juridică mondială, nu se poate concepe ca o autoritate suprastatală să intervină în relațiile dintre un stat și cetățenii săi. De aceea, singura posibilitate pe care comandantul forței o are pentru a interveni în sancționarea unui militar din compunerea forței este aceea de a coopera cu superiorii naționali ai acestuia.

Cu aprobarea ONU, în cazuri extreme, se poate cere guvernului de care aparține contingentul rechemarea militarilor respectivi sau chiar a întregului contingent; se procedează astfel în cazurile în care se încalcă regulile de drept internațional.

În concepția NATO, unitatea de comandă a forțelor militare este considerată ca esențială. De aceea, structura de comandă a operațiunii trebuie să ia în considerare specificitatea fiecărei misiuni și modalitățile de care dispune pentru a fi dusă la îndeplinire de către ONU ori de statele participante, respectându-se cerința eficientei militare. NATO consideră că, pentru a fi pe deplin eficientă, o operațiune de menținere a păcii la care ea participă trebuie să asigure o concordanță deplină între toate aspectele misiunii – politic, civil, administrativ, juridic, umanitar și militar.

2.2. Geopolitica și noile frontiere ale statelor națiune. Prefigurarea unui viitor care se anunță a fi precar

Reconfigurări geopolitice și geostrategice în Orientului Mijlociu

Obiectivul argumentului reprezintă identificarea noilor tendințe în ceea ce privește exercitarea puterii de către actorii sistemului internațional contemporan. De asemenea, lucrarea își propune să găsească răspuns unor întrebări precum: cum își exercită actorii puterea în sistemul internațional în vederea îndeplinirii obiectivelor? care sunt instrumentele puterii? care sunt provocările în noul context al globalizării și al erei informației ?

Astfel, la început, prezint evoluția și caracteristicile sistemului internațional post-Război Rece. Prin urmare, sfârșitul Războiului Rece a deschis noi opțiuni strategice și economice și o nouă actualitate a dinamicii instituționale. Integrarea lumii într-un sistem al relațiilor economice și de putere dominată de SUA a dat curs globalizării financiare și accelerării internaționalizării piețelor produselor și activităților. Sistemul internațional a căpătat o dimensiune unipolară odată cu supremația SUA. Mai mult, sfârșitul Războiului Rece a generat condițiile pentru restructurarea sistemului internațional. Acest fapt a reprezentat sfârșitul unei structuri de putere caracterizată de balanța dintre SUA și Uniunea Sovietică. Din acel moment sistemul internațional s-a aflat într-o continuă schimbare: de la unul unipolar caracterizat de supremația SUA, la unul multilateral sau multipolar prin existența mai multor poli de putere, până la unul puternic globalizat care include noi rețele caracterizate de noi forme de interacțiune, difuziunea puterii, actori non-guvernamentali multipli, interdependență complexă și noi provocări globale.

Specialiștii abordează dezvoltarea capabilităților de putere (capacitatea de conversie, strategia, cooperarea) ale actorilor internaționali. Aceasta implică capacitatea actorilor de a converti resursele în rezultate. În cadrul acestui capitol este descrisă și abordarea lui Joseph Nye în ceea ce privește conversia puterii prin conceptul de putere smart (inteligentă). Aceasta este definită prin capacitatea unui actor de a combina resurse soft și hard de putere într-o strategie eficientă.

Puterea și reconfigurarea sistemului internațional (forme și tendințe) la începutul secolului XXI este descrisă în cadrul capitolului al cincilea. În actualul context internațional, principalele caracteristici ale distribuției de putere în cadrul sistemului sunt difuziunea puterii și tranziția puterii.

Sistemul internațional al secolului XXI este unul multipolar instituțional policentric și multiactor însemnând că grupuri non-statale precum corporațiile și ONG-urile dețin o influență din ce în ce mai ridicată asupra problemelor cheie de ale agendei internaționale. Prin urmare, caracteristicile și tendințele sistemului internațional actual relevă posibilitatea funcționării sistemului în absența unui lider (leadership) creând în același timp premisele unui nou mecanism de guvernanță globală.

Abordările inovatoare ale guvernanței globale de secol XXI implică forme mai ușoare de cooperare în comparație cu regimurile puternic reglementate moștenite din secolul XX. În consecință, consultarea pare a înlocui reglementarea, codurile de conduită prevalează în fața normelor obligatorii, inițiativele regionale scapă de dezbaterile lungi în cadrul forumurilor multilaterale.

În acest context sunt necesare diferite mecanisme pentru diferitele probleme. Acestea pot fi implementate prin intermediul cooperării, integrării și complementarității răspunsurilor bilaterale, regionale și globale.

Următorul argument cuprinde Studiul de caz referitor la transformarea resurselor energetice în rezultate, modelul Rusiei și al Turciei. Pentru a evidenția mai bine modul în care actorii statali își utilizează resursele pentru atingerea rezultatelor, studiul de caz analizează modul în care resursa energetică este utilizată de către actori (diplomația energetică) în exercitarea puterii pentru atingerea rezultatului final.

Prin urmare, energia este un pilon central al politicii externe a Rusiei și o sursă esențială a proiecției puterii sale politice actuale și a prestigiului său internațional. Fără capacitatea sa de a produce și furniza energie, Rusia nu ar avea statutul pe care îl deține azi. De asemenea, Rusia nu ar avea aceeași influență ca membru al G8, nu ar suscita atenția Statelor Unite precum o face în prezent, și nu ar avea aceleași relații privilegiate cu mai multe state importante ale Uniunii Europene, în special cu Germania. Nu în ultimul rând, Rusia ar prezenta un interes scăzut în raporturile cu China.

Diplomația energetică a Rusiei reprezintă un model de transformare a resurselor energetice în obiective diferite precum întărirea influenței Rusiei în regiunea Asiatică preum și consolidarea puterii acesteia la nivel internațional.

Un alt exemplu relevant este cel al Turciei care folosește poziția sa geopolitică ca țară de tranzit pentru resursele energetice ca instrument pentru atingerea obiectivelor sale de politică externă. Politica energetică multilaterală a Turciei ca și coridor de tranzit al resurselor energetice, reprezintă o strategie de succes a transformării resursei energetice în rezultate adică atingerea obiectivului acesteia de a deveni o putere regională.

Prin urmare, resursele energetice pot deschide atât pentru statele exportatoare de petrol și gaze naturale cât și pentru statele de tranzit calea către asigurarea unei poziții influente în cadrul sistemului internațional. Prin urmare, resursele energetice au evoluat în instrumente de politici eficiente pentru o gama largă de țări dezvoltate și în curs de dezvoltare atât pentru atingerea obiectivelor naționale cât și pentru extinderea influenței la nivel internațional.

În concluzie, puterea reprezintă un concept central în relațiile internaționale, dar și un instrument fundamental de analiză în științele politice și sociale. Definirea puterii s-a dovedit o sarcină extrem de dificilă, întrucât acesta este un concept multidimensional, cu sensuri multiple și uneori eluzive. Ca urmare, există o multitudine de opinii referitoare la ce este puterea și cum poate fi ea măsurată. Principalele paradigme teoretice abordează puterea din două perspective: puterea ca resursă și puterea ca manifestare. Conceptul de putere în secolului XXI, este reflectată de teoriile profesorului Joseph S. Nye Jr. care împarte puterea în trei categorii: puterea hard (bazată pe coerciție și resurse militare) soft (bazată pe atracție, cooptare și resurse culturale, ideologice etc.) și puterea smart (adică utilizarea resurselor soft și hard în cadrul unei strategii de succes).

Evenimentele post-primăvara arabă și mai ales eșecul campaniei militare din Irak au avut un impact major asupra exercitării puterii în cadrul sistemului internațional atât din punct de vedere al resurselor cât și din cel al strategiei. Această experiență a demonstrat pentru prima dată insuficiența instrumentelor militare (hard) în abordarea noilor provocări și a dus la considerarea unor alte tipuri de resurse precum cele ideologice, tehnologice și economice. În esență măsurarea puterii unui actor nu s-a mai raportat doar la capabilitățile militare.

Prin urmare, globalizarea a forțat statele să regândească conceptul de putere. Mai mult, revoluția informației a redus costurile comunicării datorită extinderii utilizării internetului. În consecință, a fost deschis accesul organizațiilor de rețele și indivizilor la agenda internațională.

În acest sens, devine evident faptul că într-o structură mondială dinamică și complicată cum este structura mondială a secolului XXI, unde structurile și interacțiunile sunt într-o evoluție continuă, puterea are un caracter contextual.

Dacă în perioada Războiului Rece puterea însemna resursă militară și coerciție puterea în cadrul secolului XXI este complexă și include noi resurse și strategii de exercitare a acesteia de la cele tradiționale la cele mai inovatoare de tipul resurselor cibernetice.

Conform cercetării din cadrul tezei, puterea înseamnă pe lângă resurse și capacitatea de adaptare la noile provocări dar și flexibilitate în utilizarea și combinarea diferitelor tipuri de instrumente pentru atingerea rezultatelor dorite.

În ceea ce privește influența la nivel internațional în termeni de putere, aceasta depinde de capacitatea de integrare a noilor actori, de cooperarea cu aceștia în cadrul sistemului internațional dar și de capacitatea de management a interdependențelor complexe din cadrul sistemului.

Riscuri și amenințări ecologice

Schimbările climatice conduc chiar la schimbarea anotimpurilor, iar fenomenele extreme – precum inundațiile sau căderile abundente de zăpadă – au consecințe sociale și economice deosebit de serioase. În acest lanț al logicii se deduce că aceste schimbări climatice afectează indirect economia unei țări sau situația socială a acesteia.

Ținând cont de aceste efecte, liderii europeni au decis în 2007 că se impune reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în 2020, cu 30% până în 2030 și cu cel puțin 50% până în 2050, raportat la anul 1990.

De asemenea, a apărut conceptul de nevoie de adaptare la noile condiții climatice, nevoia de contracarare a posibilelor inundații, cutremure, temperaturi mai ridicate decât cele normale. Totodată, se impune nevoia de a identifica modalitățile de a gestiona mai economicos resursele de apă, resurse tot mai reduse și mai prețioase.

Printre motivele de preocupare față de evoluțiile climatice, putem aminti următoarele:

creșterea temperaturii medii anuale cu aproape 1 grad Celsius (în anumite regiuni, această creștere este între 2 – 4 grade;

criza alimentară poate să se accentueze, pe fondul apariției fenomenului de secetă;

starea sănătății oamenilor și animalelor se poate agrava datorită fenomenelor naturale extreme, devenite tot mai frecvente;

presiunea asupra bugetelor crește, aici înțelegând bugetele destinate contracarării efectelor asupra climei tot mai ciudate (noi standarde la construcții, realizarea de noi diguri, materiale și mijloace de pută împotriva incendiilor – urmare a căldurilor extreme etc.).

reducerea PIB-lui fiecărei țări, ca urmare a afectării unor importante sectoare de activitate, precum: agricultura silvicultura, turismul (îndeosebi cel de litoral), transporturile și infrastructura etc.

În concluzie, este imperativ ca România să adopte măsurile adecvate pentru a diminua impactul schimbărilor climatice pe teritoriul său și pentru a proteja populația de efectele negative ale schimbărilor climatice.

Riscuri și amenințări economice

Din 2008, întreaga comunitate internațională se confruntă cu o criză economică severă. Cum toate economiile sunt în scădere de formă, este evident că și resursele produse sunt tot mai scăzute. Ca atare, resursele pentru domeniile de securitate, ordine publică și siguranță națională sunt de la an la an tot mai reduse.

De pildă, situația României – domeniul apărării – se prezintă astfel: conform angajamentelor față de NATO, bugetul M.Ap.N. ar trebui să fie de 2,38% din PIB. În ultimii 4 ani, bugetele au fost din ce în ce mai mici, ajungându-se / pentru anul 2012 / la procentul de 1,1% din PIB, adică mai puțin de jumătate din cât ar fi trebuit. Și celelalte instituții militare au bugetele în scădere. Cel puțin pentru următorii 2-3 ani, pentru România apare o dificultate suplimentară, din punct de vedere economic, deci și pentru bugetele aferente domeniilor apărării ori securității naționale, în sensul că urmează ani în care țara noastră are un „vârf de sarcină" în ceea ce privește serviciul datoriei externe.

În asemenea circumstanțe, instituțiile statului cu responsabilități în asigurarea securității funcționează la limita de jos. De cele mai multe ori, parte din bugetul acestora care este frecvent aproape de zero este cea legată de înzestrarea acestora.

Prin urmare, aspectele economice, criza actuală, afectează sever instituțiile amintite ale statului (și asta e valabil în toate țările, poate cu excepția Chinei), care trebuie să compenseze lipsa resurselor cu o sporire a vigilenței pentru a contracara eventuale riscuri și amenințări la adresa securității populației, a infrastructurii, a statului în general.

Pe de altă parte, ca o constrângere suplimentară, factorii de decizie români trebuie să fie prudenți referitor la gradul de îndatorare. O sumă prea mare ajută pe moment, dar constituie o povară pentru viitor. Ca atare, trebuie găsit un optim.

Riscuri și amenințări cibernetice

Extinderea și dezvoltarea sistemelor informaționale a condus la situația că practic nu mai există domeniu care să utilizeze tehnica de calcul, cu toate beneficiile acesteia.

Tocmai această extindere poate crea vulnerabilități ale diferitelor sisteme cu consecințe imprevizibile, greu de estimat, în funcție de domeniul atacat. A apărut și sa consacrat deja noțiunea de cyberterorism. Interconexiunea dintre mai toate domeniile vieții sociale trebuie să îndemne autoritățile la maximă prudență și atenție pentru a se evita atacuri reușite ale teroriștilor. Serviciile speciale și-au creat deja departamente speciale care se ocupă de acest subiect, ce a devenit foarte important.

Să ne imaginăm ce consecințe ar avea un atac reușit al unui hacker asupra sistemului bancar. Ce haos ar apărea, cum ar putea populația să-și piardă economiile, ce brambureală ar apărea la nivelul întregii societăți.

Complexitatea domeniului, importanța sa, face ca specialiștii de vârf din domeniul IT să fie foarte căutați și foarte bine plătiți. Adesea cei mai buni sunt recrutați chiar de pe băncile facultăților. În unele țări, dar și la Pentagon, chiar și hackeri foarte „talentați" sunt recrutați și folosiți în scopuri nobile.

În octombrie 2012, în presa internațională a apărut ideea cum că NATO și Rusia se pregătesc intens pentru un război electronic (Agerpres / 18 octombrie 2012). De altfel, Moscova nu ascunde planurile sale privind elaborarea de arme cibernetice. Astfel, de curând Ministerul rus al Apărării a anunțat organizarea unui concurs în vederea studierii potențialului de arme informaționale ofensive.

În perioada 13-16 noiembrie 2012, NATO a organizat un exercițiu militar („NATO Cyber Coalition 2012"). Scenariul preconizat a fost, potrivit unor surse, gândit astfel: o țară africană a intrat în conflict cu NATO și a atacat masiv cibernetic două țări ale Alianței, Ungaria și Estonia. Hackerii agresori africani reușesc, cu ajutorul unui virus, să scoată din funcțiune aparatele de bord ale unui avion militar de transport al Alianței, avion care se prăbușește pe teritoriul Ungariei, eveniment care are drept consecință moartea unor militari NATO și a unor civili pașnici.

2.3. Teoriile frontierei, între fenomen si provocările „terapiei de șoc"

2.4. Unele contribuții la cunoașterea regiunilor frontaliere și regiunilor transfrontaliere

2.5. Regiunile de cooperare transfrontaliera – viitorul programelor de buna vecinătate