Liberalizarea Pietei de Energie din Romania

Introducere

1.1 Teoria integrării europene. Abordarea funcționalistă a sistemului internațional de către D.Mitrany

1.2. Piețele de energie și intervenția guvernamentală în trecut și în prezent

1.2.1 Gruparea țărilor după potențialul economic

1.2.2. Gruparea țărilor după nivelul de dezvoltare economică

1.3. Momente cheie în dezvoltarea politicii comune de energie

1.3.1. Incercări de definire a unei politici comune de energie

1.3.2. Carta Europeană a Energiei și Cartea Verde a Energiei

1.3.3 Sistemul energetic al Secolului XXI – către anul 2050. Strategii energetice europene

1.3.4 Factori care condiționează consumul de energie

2. Evoluții curente

2.1. Un tablou al energiei în Uniunea Europeană

2.2. Politici energetice și instrumente de implementare

2.3. Legislație comunitară

2.4. Extinderea Uniunii Europene și adoptarea acquis-ului

2.4.1. Acordurile Europene

2.4.2. Parteneriatele de aderare

3. România: Adaptarea la legislația și politica comună de energieb#%l!^+a?

3.1. Indeplinirea obligațiilor din acquis-ul comunitar

3.2. Opinia Comisiei Europene

3.3 Considerații istorice cu privire la dezvoltarea energeticii românești

3.4 Strategii energetice românești

3.5 Analiza Petrom în Romania

b#%l!^+a?

Introducere

Evoluția omenirii, a civilizației pe care a creat-o, se intercondiționează în mod profund și complex cu folosirea energiei, în general cu problema energetică, care reprezintă "o succesiune de lanțuri energetice ce se intersectează schimbând continuu energia între ele” .

Primul capitol pornește de la înțelegerea faptului că studiul energiei pe plan mondial se lovește,inainte de toate, de două probleme principale ale literaturii existente. Prima dintre acestea rezultă din abordarea dintr-o perspectivă predominant economică a conceptului, evitând mutațiile din sistemul internațional care au transformat aprovizionarea cu energie într-o componentă a securității naționale.

Cea de-a doua reprezintă un rezultat al neîntelegerii conceptului de folosire a energiei în literatura de specialitate, deoarece toate studiile reacționează la evenimentele care se petrec în lume și este dificil de a stabili un cadru teoretic care să descrie procesul.

În continuare am prezentat un set de argumente care să valideze relevanța sectorului energetic pe plan internațional , politicile internaționale privind energia, aprovizionarea continuă și stabilă a Uniunii Europene cu resurse energetice suficiente pentru a acoperi nevoile de consum ale populației și actorilor economici, la un preț de natură a nu afecta competitivitatea economică a țărilor membre.

Capitolul 2 discută mijloace care nu contravin intereselor comune ale statelor membre codificate prin acquis-ul comunitar, acordurile europene și legislația incidentă internațională și analiza riscului .

În acest context, capitolul conturează o incursiune prin parteneriatele de aderare și politicile energetice ale Uniunii Europene.

Am încercat să surprind directivele care stabilesc obiectivele ce trebuie atinse de către statele membre și efectele trebuie simțite la nivelul cetățeanului prin transpunerea în legislația națională (CE trebuie informată cu privire la textul legii naționale adoptate).

Directivele conțin termene de transpunere astfel încât guvernele pot adapta legislația conform specificului național. Astfel, mijloacele prin intermediul cărora obiectivele vor fi îndeplinite, sunt lăsate la latitudinea autorităților.

Totodată am încercat să arăt că liberalizarea pietei energiei electrice este, alaturi b#%l!^+a?de interconectarea retelelor transfrontaliere dintre statele membre ale Uniunii Europene, una dintre premisele finalizarii pietei europene intregrate de energie

Capitolul 3 își propune, în primă instanță, să ordoneze adaptarea Romaniei și îndeplinirea obligațiilor ce rezidă din acquis ul comunitar , dezvoltarea și strategiile adoptate și opinia Comisiei Europene privind îndeplinirea acestora.

Liberalizarea pieței energetice din Romania și funcționarea acesteia în regim concurențial are la bază câteva repere solide, transpunând principiile creării și consolidării pieței europene a energiei electrice:

• implementarea principiului de „ownereship unbundling”;

• eliminarea tarifelor reglementate;

• protecția consumatorilor finali;

• dezvoltarea mediului concurential prin măsuri cumulative care să asigure securitatea aprovizionării, sustenabilitatea și competitivitatea sistemului energetic.

Importanța remarcabilă a energiei rezidă în rolul considerabil al acesteia pentru oameni și pentru societate, în capacitatea ei de a îmbunătăți calitatea vieții, omul contemporan dorind tot mai multe și mai diversificate servicii energetice. Preocuparea pentru obținerea de servicii energetice este determinată de satisfacerea a numeroase b#%l!^+a?cerințe: construirea și încălzirea caselor, mai multă mobilitate folosind mijloace moderne de transport, o mai mare putere de producție, mijloace de comunicare mai rapide etc.

Datorită unor particularități ale industriei energetice, toate guvernele naționale au considerat implicarea lor totală în sectorul de energie ca o practică normală.

Liberalizarea pieței de energie în România este obligatorie odată cu aderarea la Uniunea Europeană și implică alinierea prețurilor la nivelul celor europene. Calendarul liberalizării nu mai poate fi schimbat, iar nerespectarea lui ar conduce la plata unor penalități subsțantiale de către guvern.

Directivele europene au în vedere protecția socială a consumatorilor casnici vulnerabili, însă această categorie trebuie definită și clar stabilită de către legislația națională a fiecărui stat membru și este preferabil să nu se facă prin reglementarea prețurilor pentru o perioadă îndelungată. b#%l!^+a?

Uniunea Europeană are competențe exclusive asupra „stabilirii regulilor concurenței în vederea funcționării pieței interne”, iar liberalizarea este una dintre aceste reguli. CE deține competențele necesare de a crea directive, de a monitoriza aplicarea legislației europene și de a sancționa privilegierea de către stat a unui actor față de toți ceilalți din piața unică.

Liberalizarea piețelor este un obiectiv esențial al existenței UE, motivat de beneficiile aduse de competiția liberă în domenii ce anterior erau monopoluri de stat: consumatorii finali (privați/publici) își pot alege dintr-o paletă mai largă atât furnizorul de servicii, cât și produsul în sine; scăderea prețurilor medii; apariția unor noi servicii ce sunt mai eficiente și de o calitate mai bună;consumatorul este mai bine protejat de practici abuzive decât într-o piață reglementată sau monopolistică; economia per total va fi mai competitivă (dezvoltarea unor noi sectoare de afaceri, creșterea comerțului extern).

Aceste reguli au contribuit la restrângerea unei paradigme tradiționale în relația guvernul român, industrie de energie, care a dominat timp de decenii, ce se poate descrie sub forma unui model de organizare care implică controlul central asupra unei rețele de energie primară și finală. Structura acestui model este dictată de:

• drepturile exclusive de a construi și opera în sectorul energetic, fie ale statului, fie concesionate de acesta;

• lipsa oricărei forme de concurență;

• reglementări în detaliu; b#%l!^+a?

• grad ridicat de planificare și control strict;

• operare integrată pe verticală;

• tarife pe bază de costuri de producție.

Acest a funcționat o perioadă lungă de timp, acumulând însă nemultumirea tot mai evidentă a consumatorilor față de faptul că, în nici una din fazele de operare ale b#%l!^+a?sistemului de energie, ei nu sunt parte la procesul de luare a deciziilor. Un alt neajuns important a fost determinat de faptul că cei care planifică, conduc și operează sistemul nu-și asumă nici un risc și nu suferă dacă greșesc. Costul incompetenței sau al unor judecăți greșite a fost întotdeauna plătit de consumatori, în dubla lor calitate de consumatori și plătitori de impozite.

b#%l!^+a?

Teoria integrării europene. Abordarea funcționalistă a sistemului internațional de către D.Mitrany

Funcționalismul este o ramură a unei mișcări mai ample apărute la sfârșitul primului razboi mondial care si-a propus sa teoretizeze conditiile prin care sa se puna capat conflictelor. In perioada interbelica, aceasta miscare a fost marcata de conceptiaideal-liberalista a carei traditie se intinde de la Kant la Woodrow Wilson si de convingerea ca pacea si prosperitatea nu puteau fi considerate ca parte a unei ordininaturale latente, ci ca este nevoie de o autoritate superioara care sa se ocupe de managementul relatiilor internationale. Colapsul Ligii Natiunilor a marcat sfarsitul idealismului in istoria teoriei relatiilor internationale. Plecand de la conceptia idealista a relatiilor internationale si convins fiind de incapacitatea statelor de a coopera intre ele in vederea rezolvarii unor probleme comune, David Mitrany a ajuns sa propuna o noua ordine internationala bazata pe cooperarea transnațională.

  Scrind într-o perioadă de profunda criza, Mitrany a reusit sa ofere teoriei functionaliste argumente in favoare unei integrari globale si nu numai regionale. Din punctul de vedere al teoriei relatiilor internationale, functionalismul este considerat ca fiind ancorat in traditia scolii de gandire institutionaliste liberale,aparute la mijlocul anilor 40, o data cu aparitia lucrarii: A working peace sistem sociologului britanic de origine b#%l!^+a?romana David Mitrany. Influența pe care acest curent de gandire l-a exercitat asupra teoriei relatiilor internationale este insa mult mai vasta. Astfel, functionalismul nu este doar stramosul intelectual al teoriei neofunctionaliste a integrarii, ci si punctul de plecare ?al unor abordari recente asupra studiului relatiilorinternationale, cum ar fi teoria interdependentei, teoria regimurilor sau teoria societatii mondiale. De asemenea, functionalismul reprezinta o componenta centrala a studiului organizatiilor internationale guvernamentale si nonguvernamentale. Functionalismul este relevant, in egala masura, pentru incercarile de structurare a societatii internationale.

  Antipatia sa fata de politic il plaseaza pe Mitrany in traditia rationalista din secolul XIII si utilitarista din secolul XIX. Ideile sale sunt marcate de sentimentele radical-rationaliste care si-au gasit expresia politica in Marea Britanie, prin miscari precum fabianismul, socialismul de guilda si chiar in sindicalism. Principala sa preocupare este legata de administrarea eficienta a resurselor limitate ca o premisa esentiala pentru o colaborare durabila si pentru crearea a ceea ce el a definit un sistem pasnic eficient (A Working peace system).

Opera lui Mitrany poate fi circumscrisa eforturilor de gasire al unui sistem international care sa nu mai permita aparitia conflictelor. Totusi, daca lucrarile idealistilor din perioada postbelica au putut fi relative usor atacate si contestate de realisti, acesta nu a fost insa cazul si cu lucrarile lui Mitrany, care s-au bucurat de audienta in randul reprezentantilor curentului realist. In memoriile sale, Mitrany afirma ca a fost influentat in gandirea sa de miscarea internatioala pentru pace, de democratia sociala si de stiinta politica anti-dogmatica.

O întrebare care s-a pus frecvent se referă la influențele românești asupra gândirii lui Mitrany. Aceste influențe sunt vizibile în ceea ce privește tratarea problemei agrare, ?Mitrany folosind din plin bibliografia românească a temei. În ceea ce privește teoria funcționalismului, existența unei asemenea influențe devine mai controversată. Mitrany a cunoscut lucrarea lui Aurel Popovici Statele Unite ale Austriei Mari, iar unii interpreți ai săi consideră că la originea teoriei sale funcționaliste stă respingerea federalismului, în felul în care acesta era văzut de Popovici.

Trebuie semnalat și faptul că Mitrany a încercat să joace un rol activ în politica b#%l!^+a?românească. Robert Skidelsky, biograful lui Keynes, relatează că Mitrany, în numele un care sa nu mai permita aparitia conflictelor. Totusi, daca lucrarile idealistilor din perioada postbelica au putut fi relative usor atacate si contestate de realisti, acesta nu a fost insa cazul si cu lucrarile lui Mitrany, care s-au bucurat de audienta in randul reprezentantilor curentului realist. In memoriile sale, Mitrany afirma ca a fost influentat in gandirea sa de miscarea internatioala pentru pace, de democratia sociala si de stiinta politica anti-dogmatica.

O întrebare care s-a pus frecvent se referă la influențele românești asupra gândirii lui Mitrany. Aceste influențe sunt vizibile în ceea ce privește tratarea problemei agrare, ?Mitrany folosind din plin bibliografia românească a temei. În ceea ce privește teoria funcționalismului, existența unei asemenea influențe devine mai controversată. Mitrany a cunoscut lucrarea lui Aurel Popovici Statele Unite ale Austriei Mari, iar unii interpreți ai săi consideră că la originea teoriei sale funcționaliste stă respingerea federalismului, în felul în care acesta era văzut de Popovici.

Trebuie semnalat și faptul că Mitrany a încercat să joace un rol activ în politica b#%l!^+a?românească. Robert Skidelsky, biograful lui Keynes, relatează că Mitrany, în numele unor influente personale ale politicii românești interbelice, i-ar fi propus lui Keynes să devină ministru ale economiei în România, propunere care a fost refuzată. Acest episod nu pare atât de utopic, din moment ce cei doi se cunoșteau din 1923.

Funcționalismul este, de fapt, așa cum însuși Mitrany declară, o dezvoltare a unor curente de idei apărute la sfârșitul Primului Război Mondial, care își propuneau să teoretizeze condițiile prin care să se pună capăt definitiv conflictelor de natură politică. Aceste curente se revendicau de la tradiția lui Kant și în subsidiar a lui Woodrow Wilson, toate având în comun ideea că pacea și prosperitatea nu fac parte din ordinea naturală, fiind nevoie de instituții supra-naționale care să reglementeze relațiile inter-statale.

Contribuția lui David Mitrany la istoriografia studiului relațiilor internaționale a fost dezvoltarea unei abordări funcțional-sociologice în opoziție cu cea politico-constituțională. b#%l!^+a?

Mitrany argumenta că interdependența națiunilor poate fi constituită prin cooperare la nivel tehnic și economic. Contextul exprimării finale a acestei alternative a fost dat de al doilea război mondial. Mitrany și-a întrerupt șederea la Princeton pentru a se întoarce la Londra, devenind membru al Serviciului de Presă și Cercetări Externe din cadrul Chatham House, aflat sub directă coordonare a Foreign Office-ului. Aceasta a fost o perioadă în care a debutat și dezbaterea idealism-realism, cel din urmă având argumentele eșecului sistemului de la Versailles. Autori precum Quincy Wright semnalau, spre exemplu, că „suveranitatea era considerată o cauză majoră a războiului mondial” (Wright 1942: 895). În perioada conflagrației s-au scris numeroase proiecte de reorganizare a păcii. Erau rememorate încercările de acest gen începând de la Dante.

Mitrany a avut de partea sa contextul favorabil al dezbaterii, la care s-a alăturat stăruința cu care s-a preocupat de acest model vreme de peste un deceniu.

Funcționalismul a marcat dezbaterea teoretică privind reorganizarea sistemului internațional de la mijlocul secolului trecut.

Respins de școala britanică, adoptat de cea americană, totuși, putem spune că b#%l!^+a?David Mitrany a beneficiat de un context favorabil expunerii alternativei funcționaliste. Dacă același context ar fi existat în vremea lui Reinsch sau a lui Woolf, la care să se adauge o perseverență de neîntrerupt, probabil că Mitrany nu ar mai fi fost astăzi considerat liderul curentului funcționalist. Dovada acestui context este faptul că lucrarea sa din 1933, care era mult mai complexă în privința argumentării, nu a beneficiat de același interes din partea contemporanilor săi ca cea din 1943. b#%l!^+a?

1.2. Piețele de energie și intervenția guvernamentală în trecut și în prezent

Datorită unor particularități ale industriei energetice, toate guvernele naționale au considerat implicarea lor totală în sectorul de energie ca o practică normală.

Aceste particularități, considerate drept certitudini pentru multă vreme, sunt date de: monopolul natural pe care îl constituie activitățile de transport și distribuție în cadrul sectorului de energie, ceea ce permite integrarea facilă pe verticală, sub formă de monopoluri, a diferitelor activități; de rolul esențial pentru comunitate pe care îl joacă energia, fie ca resursă primară, fie ca energie electrică, motiv pentru care s-a simțit nevoia unui control strict guvernamental; de caracterul strategic pentru orice economie al sectorului de energie, în special energia electrică, gazul și într-o măsură mai mică, petrolul.

Aceste caracteristici au contribuit la crearea unei paradigme tradiționale în relația guvernindustrie de energie, care a dominat timp de decenii, ce se poate descrie sub forma unui

model de organizare care implică controlul central asupra unei rețele de energie primară și finală. Structura acestui model este dictată de:

• drepturile exclusive de a construi și opera în sectorul energetic, fie ale statului, fie

concesionate de acesta; b#%l!^+a?

• lipsa oricărei forme de concurență;

• reglementări în detaliu;

• grad ridicat de planificare și control strict;

• operare integrată pe verticală; b#%l!^+a?

• tarife pe bază de costuri de producție.

Modelul a funcționat o perioadă lungă de timp, acumulând însă nemultumirea tot mai evidentă a consumatorilor față de faptul că, în nici una din fazele de operare ale sistemului de energie, ei nu sunt parte la procesul de luare a deciziilor. Un alt neajuns important a fost determinat de faptul că cei care planifică, conduc și operează sistemul nu-și asumă nici un risc și nu suferă dacă greșesc. Costul incompetenței sau al unor judecăți greșite a fost întotdeauna plătit de consumatori, în dubla lor calitate de consumatori și plătitori de impozite.

Această relație rigidă, tradițională, guvern-industria de energie este afectată, de ceva timp, de o schimbare ce pare ireversibilă. Vechile certitudini au început să se clatine, iar acceptarea necondiționată a deciziilor luate centralizat nu mai funcționează, în mod tot mai evident după anii 2000. Noul val care ia locul reglementării centralizate este reglementarea pentru competiție.

Monopolurile naturale, fie proprietate de stat, fie sub controlul acestuia, care funcționează într-o configurație tehnic centralizată, încep să se destrame și să se b#%l!^+a?reorienteze spre clienți și competiție. Caracteristicile noului tip de abordare sunt diferite, și anume:

• separarea activităților, pentru a permite concurența ori de câte ori este posibil (în locul

integrării pe verticală);

• libertatea de a investi în activități concurențiale (în locul planificării centralizate);

• libertatea de a contracta la tarife competitive (în locul tarifului fixat);

• accesul la rețea și infrastructură;

• supravegherea sistemului de către regulatori independenți (în locul guvernului);

• adaptarea la tehnologia informației.

In evoluția spre noul tip de reglementare putem distinge trei etape care sunt descrise în cele ce urmează.

După 1945, guvernele democratice vest-europene au considerat că în reconstrucția de după război, un rol esențial îl joacă energia și de aceea sectorul trebuie integral controlat de stat. Industriile au fost naționalizate, iar pentru evitarea abuzului de b#%l!^+a?putere s-a recurs la soluția proprietății publice și/sau a controlului public. Așa s-au născut, între altele, Electricite de France și Gaz de France în 1946, ENEL în 1962 în Italia. Având în vedere rolul dominat al statelor în politica de energie la acea vreme, primele Tratate al Comunităților Europene nu au inclus printre obiectivele lor, sectorul de energie, ci doar unele componente ale acestuia, cum se va vedea mai departe.

Crizele de energie din anii 70 au condus la intervenții energice ale statelor industrializate în sectorul energetic. Pe agenda politică europeană a apărut o nouă problemă, și anume aceea a siguranței în alimentarea cu energie. S-au inițiat programe costisitoare pentru construcția de centrale nucleare și s-au alocat subvenții pentru energiile alternative. S-a creat Agenția Internațională a Energiei, cu scopul de a supraveghea alocarea resurselor financiare și a încuraja diversificarea formelor alternative de energie. In același timp, modest, au început să apară politicile naționale de energie și agențiile de implementare.

Totuși, unele intervenții planificate în acest mod tradițional s-au dovedit grăbite sau chiar nefolositoare, de aceea capacitatea guvernelor singure de a interveni în politica de energie a început să fie pusă la îndoială.

Avocații noii abordări deschise către piață au început să apară în Marea Britanie și SUA încă din anii 70. Anumite structuri de funcționare care existau izolat, în special în SUA, reprezentate prin producători independenți care debitează energie într-o rețea publică, au generat întrebarea dacă acest tip nu s-ar putea extinde, lărgind numărul actorilor din sector și încurajând concurența, pentru ca într-un viitor să creeze piața liberă.

La mijlocul anilor 80, noua gândire a început să câștige tot mai mulți adepți. Tabu-urile controlului de stat asupra sectorului au început să cadă, mai ales sub influența a două fenomene: globalizarea economiei mondiale și apariția diferitelor inițiative guvernamentale de liberalizare a piețelor de energie. Globalizarea a adus în discuție rolul statelor națiuni, nu în sensul reducerii, ci al transformării funcțiilor lor și b#%l!^+a?depolitizarea spațiului național pentru unele sectoare economice.

Liberalizarea, ca o consecință imediată a globalizării, implică în mod necesar un b#%l!^+a?transfer de responsabilitate de la stat către sectorul privat, concomitent cu preluarea corespunzătoare a atribuțiilor de reglementare de către agenții guvernamentale.

In ciuda co-existenței celor două abordări, una tradițională și cealaltă, de piață, cea din urmă a devenit în anii 90, dacă nu neapărat o realitate pentru toate statele, cel puțin o aspirație și un nou principiu de organizare.

Totuși, noua paradigmă conține încă întrebări la care se așteaptă răspunsuri. Una este legată de durata implementării efective, câtă vreme se știe că schimbarea structurilor și infrastructurilor de energie, foarte costisitoare, va dura probabil foarte mult timp, perioada în care intervenția guvernamentală va continua să se facă simțită.

O altă întrebare deschisă rămâne compatibilitatea politicilor de energie cu cele de mediu și sociale, ultimile două rămânând, pentru un tip nedefinit, în sarcina exclusivă a guvernelor.

1.2.1 Gruparea țărilor după potențialul economic

Orice grupare a țărilor în funcție de potențialul lor economic presupune, în mod inerent, o anumită doză de aproximație, dat fiind numărul relativ mare de factori și mai ales dificultatea corelării factorilor determinanți. Din multitudinea acestor factori au fost reținuți urmatorii: b#%l!^+a?

> Numărul (mărimea) populației. În practica curentă, în funcție de numărul locuitorilor, se disting țările mari (cu peste 50 de milioane), mijlocii (15-50 de milioane), mici (până la 15 milioane). În general, țările cu o populație numeroasă au și un teritoriu de dimensiuni corespunzătoare. Pentru determinarea mărimii unei țări este preferat indicatorul „numărul (mărimea) populației", deoarece el oferă o imagine atât asupra dimensiunii pieței interne: populația fiind un factor determinant atât al cererii pe consum, cât și al potențialului productiv (factorul muncă).

Structura economiei, specializarea în producție. Economiile naționale au structuri diferite în ceea ce privește ponderea industriei, agriculturii, serviciilor. în mod tradițional se ia în considerare în clasificare nivelul de dezvoltare a industriei, cu toate că în ultimul timp o atenție sporită se acordă serviciilor ca expresie a gradului de b#%l!^+a?dezvoltare a economiei naționale. Cu rezervele amintite, luând în considerare nivelul de dezvoltare a industriei, țările pot fi grupate în industriale, cu orientare industrială (cele în curs de industrializare) sau cu orientare primară. Această terminologie a fost adoptată de către ONUDI. Gradul de valorificare a potențialului unei țări depinde de ponderea sectorului primar sau a celui secundar în ansamblul producției naționale.

Dimensiunea absolută a produsului intern brut (PIB). Acest indicator oferă o imagine sintetică asupra gradului de valorificare a potențialului natural, uman, tehnologic etc. al unei țări. El este, de fapt, rezultatul interacțiunii dintre cei doi factori menționați anterior. Specializarea în producție are totuși avantajul rolul cel mai important, în sensul că cele mai dezvoltate țări ale lumii au o industrie puternică cu un b#%l!^+a?grad înalt de prelucrare și valorificare a resurselor materiale, cu o concentrație deosebită a tehnicii și tehnologiei avansate.

Marile țări industriale

Marile țări industriale sunt cele care domină economia mondială. Evoluția lor n-a urmat, însă, aceeași traiectorie.

În perioada așa-zisă a manufacturilor, secolele al XVI- XVII și începutul secolului al XVIII-lea, Olanda era în prim-plan. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și cea mai mare parte a secolului al XlX-lea, în condițiile dezvoltării marii industrii mașiniste, Anglia a devenit atelierul industrial al lumii. În partea a doua a secolului al XlX-lea și în secolul al XX-lea aria industrializării se extinde cuprinzând treptat numeroase țări: Germania, Franța, S.U.A, Japonia etc. În fapt, de la britanici, ștafeta de primă putere econornică a lumii a fost preluată de Statele Unite, a căror economie a avut o evoluție ascendentă. După prăbușirea U.R.S.S., Statele Unite au rămas singura superputere. Un salt spectaculos au înregistrat Japonia și Germania, deși au fost învinse în ultimul război mondial.

Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor țări industriale. în anul 2004, S.U.A. aveau un PIB de circa 11.733,48 de miliarde de dolari, cel mai mare din lume. Dat fiind potențialul său economic și militar uriaș, S.U.A. reprezintă o b#%l!^+a?superputere mondială.

Dezvoltarea sa a purtat amprenta unor condiții istorice favorabile. Astfel, faptul că b#%l!^+a?n-au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, a reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin.

Într-un timp relativ scurt a fost creată o piață internă uriașă, care a stimulat puternic creșterea economică. Standardizarea și producția de serie mare au apărut, astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieței americane. Atrași de ideea de a da o dimensiune cât mai mare țării lor, americanii n-au ezitat să recurgă la metodele specifice pieței libere, cumpărând cu plata „cash" câteva dintre statele care compun confederația: Louisiana – de la Franța (1804), Oregon – de la Anglia (1846), California – de la Mexic (1848), Alaska – de la Rusia țaristă (1867).

Celelalte țări din acest grup, mari puteri industriale împreună cu S.U.A., au rolul determinant în raportul de forțe pe plan internațional – ordinea economică mondială.

Pe termen lung, distanța dintre S.U.A. și celelalte țări dezvoltate se menține semnificativă. Există o serie de factori care, luați în calcul, conduc la concluzia că S.U.A. vor continua să domine economia mondială:

Statele Unite au, de pildă, față de Japonia, un avantaj comparativ dat. S.U.A. posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume, Japonia aflându-se la polul opus.

Pe planul cercetării științifice fundamentale, S.U.A. dețin un avantaj substanțial. Revoluția științifico-tehnică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulți deținători ai b#%l!^+a?premiului Nobel în știință sunt americani și nu japonezi.

Rolul internațional al dolarului S.U.A. continua să fie mult mai important decât al altor monede, chiar dacă odată cu crearea monedei unice europene datele problemei se schimbă parțial. Dolarul rămâne principalul instrument internațional de plată și de rezervă oferă agenților economici americani un cert avantaj.

Poziția economică a S.U.A. este consolidată de marele lor potențial militar, cel mai ridicat din lume. Pe acest plan Japonia nu contează.

Globalizarea ca urmare a limbii engleze care reprezintă un atu major al firmelor b#%l!^+a?americane în tranzacțiile internaționale. Limba engleză, ca vehicul de cultură, facilitează expansiunea modului de viață american până și în țări cu vechi și valoroase tradiții culturale, cum sunt Japonia, Franța etc.

Totuși, dacă facem comparația dintre S.U.A. și Uniunea Europeană, datele problemei încep să se schimbe. S.U.A. dețin încă avantaje certe în domeniul militar, chiar în cercetarea științifică, în ceea ce privește marile societăți comerciale etc, dar sunt pe locul al doilea în ceea ce privește comerțul exterior, iar decalajul monetar între dolar și moneda unică europeană se reduce treptat.

În perspectiva secolului al XXI-lea, poziția S.U.A. de lider mondial va putea fi pusă în discuție de Uniunea Europeană și probabil de către China, India și Japonia, deci de zona Asiei și probabil și de țări din America Latină.

Țări mari cu orientare industrială

Țările mari – cu orientare industrială, au potenpalul economic valorificat mult mai b#%l!^+a?mic decât al țărilor industriale mari.

Decalajul de potențial valorificat este imens. R.P. Chineză, cea mai bine plasată țară cu orientare industriala, are totuși performanțe comparabile cu o mare țară industrială – Italia.

Un impuls important a primit economia chineză prin revenirea la matcă a Hong Kong-ului. Un factor deosebit de favorabil îl reprezintă diaspora chineză, care ,este numeroasă și foarte înstărită. Corespunzător unor aprecieri, diaspora finanțează 80% din investițiile străine în China. Trebuie reținut însă că, până în prezent, promovarea regulilor pieței libere nu s-a tăcut în ansamblul economiei, ci numai în niște „enclave".

India, un adevărat sub-continent, face parte din rândurile țărilor mari cu orientare industrială depășind pragul de 1 miliard de locuitori. În întreaga perioadă 1951-1990, în condițiile așa numitului „socialism indian", care oricum nu a fost unul de sorginte marxistă, etatismul și dirijismul au caracterizat evoluția țării. În agricultură s-au realizat performanțele cele mai notabile: India a ajuns exportatoare netă de produse agricole. Industria este, cu mici excepții, lipsită de competitivitate.

După 1990, s-a trecut la o reformă menită să încurajeze sectorul privat și investițiile străine. S-au obținut succese semnificative în dezvoltarea industriei, dar în prim plan se menține dezvoltarea rurală precum și lupta împotriva sărăciei. Măsurile de b#%l!^+a?politică economică urmăresc să redea pieței rolul de regulator al economiei. b#%l!^+a?Obstacolele importante în calea progresului sunt conservatorismul, extremismele etnice și religioase. India se bucură, totuși, de un număr apreciabil de cadre cu înaltă calificare.

Brazilia, țară cu orientare industrială, este socotită „uriașul Americii Latine", cu o suprafață de 8.512 mii km2 și o populație, în 2004, de 178,7 milioane. Brazilia beneficiază atât de un avantaj comparativ dat (resurse naturale imense și printre cele mai bogate în substanță activă), cât și de unul creat (vastă rețea rutieră modernă, o industrie competitivă). Principalul obstacol este de ordin social – o minoritate foarte bogată și majoritatea populației săracă. Creșterea economică s-a făcut fără o dezvoltare umana, corespunzător cerințelor unei economii modeme.

Rusia – altă țară mare cu orientare industrială – parcurge o perioadă de tranziție la economia de piață. Destrămarea imperiului sovietic a determinat o inevitabilă cădere a activității economice, PIB-ul scăzând la jumătate față de deceniul trecut.

Criza economică din fostele țări socialiste a prezentat, în general, simptome asemănătoare. În Rusia, ele au căpătat însă proporții ample. Există o puternică disfuncționalitate între economia nominală și cea reală: dacă în prima, abundența banilor este evidentă în cea de-a doua, penuria acestora este caracteristică.

Evaziunea fiscală, corupția și crima organizată reduce considerabil veniturile statului. Există, totuși, și semne de înviorare: noua rublă, cu o puternică acoperire în b#%l!^+a?aur, inspiră încredere, privatizarea este avansată (peste 80% din PIB provin din sectorul particular), inflația este scăzută. Șansele Rusiei de a reveni pe prim plan depind de modul în care vor fi puse în valoare enormele resurse naturale de care dispune (din acest punct de vedere este țara cea mai dotată din lume) de restructurarea și retehnologizarea industriei grele moștenite de la fosta U.R.S.S.

> Dacă țările mari industriale joacă rolul de puteri mondiale, țările mari cu orientare industrială sau primară reprezintă forțe de influență la scară regională. O excepție o face totuși Rusia care, datorită în special puterii militare, dar și marilor b#%l!^+a?rezerve de resurse naturale exercită o influență însemnată la scară planetară.

Figura 1.1

b#%l!^+a?

Ulei pe cap de locuitor în raport cu PIB de consum

Sursa: IMF, IEA DB Global Markets Research, Adam Sieminski, Aprilie 2010.

Țări mijlocii industriale

Țările mijlocii industriale (Spania, Canada, Australia, Republica Africa de Sud) se situează net înaintea țărilor mijlocii cu orientare industrială sau primară. Mai mult încă, primele trei au un potențial valorificat (PIB) superior chiar și unor țări mari cu orientare industrială (Rusia, Mexic) sau cu orientare primară (India).

Țări mici industriale

Țările mici industriale reprezintă un grup de state aproape în totalitate situat în Europa. Este o grupă eterogenă, în care PIB-ul cel mai ridicat revine Olandei, iar cel b#%l!^+a?mai scăzut Islandei.

Potențialul valorificat al acestor țări este incomparabil mai mare decât al celorlalte țări mici, dar care se află în curs de dezvoltare. Totodată, el îl întrece și pe cel al unor țări mari. De exemplu, Olanda are un volum al PIB superior celui al Indoneziei, iar Irlanda celui al Pakistanului.

Figura 1.2.

Cota uleiului din PIB-ul mondial (prețul petrolului nominală x volumul cererii / PIB-ul nominal b#%l!^+a?

Sursa: U.S. DOE/EIA, IMF, DB Global Markets Research.

1.2.2. Gruparea țărilor după nivelul de dezvoltare economică b#%l!^+a?

Nivelul de dezvoltare economică ai unei țari se exprimă prin diverși indicatori, care se obțin prin raportarea la numărul de locuitori a performanțelor din diferite domenii ale economiei naționale: producție, export, consum. Cei mai utilizați indicatori de nivel de dezvoltare statistica internațională sunt Produsul Intern Brut și Produsul Național Brut, redați prin simbolunle: PIB și PNB, pe cap de locuitor.

Analiza nivelului de dezvoltare a țărilor lumii pune mai bine în evidență latura calitativă a activității economice, valoarea performanțelor obținute.

În funcție de nivelul dezvoltării, în economia mondială există două mari categorii de state: cele dezvoltate și cele în dezvoltare.

Țările dezvoltate

Aceste țări se caracterizează printr-o serie de trăsături comune:

> Sunt țări industriale, acest fapt stând la baza avansului lor economic în raport cu alte state.

> Factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, sub impulsul revoluției b#%l!^+a?tehnico-științifice, determinând un salt important în domeniul productivității.

> Structura economiei lor naționale se caracterizează prin:

– ponderea superioară a sectorului secundar și, mai ales, a celui terțiar, în comparație cu cel primar;

– ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice b#%l!^+a? (siderurgia, textilele, mineritul etc);

– agricultura s-a industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producția vegetală.

> Grație revoluției manageriale, economiile acestor țări realizează cea mai ridicată eficiență. Ele dispun de competențele necesare lichidării disfuncționalităților inerente funcționării organismului economic.

> Nivelul de trai în aceste țări este cel mai ridicat din lume. Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are o tendință de creștere la intervale de timp relativ scurte. În structura cererii individuale de consum se remarcă o creștere continuă a ponderii bunurilor de folosință îndelungată. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.

Structura exporturilor se caracterizează prin predominanța produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare și a serviciilor.

> Acest grup de țări a determinat transnaționalizarea vieții economice. Ele sunt țări de origine ale celor mai multe STN.

Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate țările dezvoltate cu economie de piață. De la o țară la alta sunt deosebiri de nuanțe. Există situații în care ele se confirmă doar parțial, cum este cazul ultimelor țări europene intrate în acest grup (Polonia, Cehia, Ungaria).

În prezent, din această categorie fac parte 29 de țări situate pe diferite continente. Cele mai multe sunt europene (22), acest fapt datorându-se startului mai timpuriu al b#%l!^+a?industrializării în Europa. Restul țărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: câte două în America de Nord, Asia și Oceania și una singură în Africa.

Țările dezvoltate cu economie de piață domină economia mondială. Ele au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturile și investițiile externe pe plan b#%l!^+a?mondial. În același timp, populația lor este mult mai mică decât a țărilor în dezvoltare.

Lumea țărilor dezvoltate este departe de a fi omogena. Există importante deosebiri de mod de viață, determinate de particularitățile naționale de dezvoltare. Analiza PIB pe locuitor pune în evidență disparități notabile. La nivelul anului 2004, situația se prezenta după cum urmează :

> La „periferie" se plasează Africa de Sud și nou veniți-Polonia, Ungaria, Cehia, țări cu venituri atipice (6.000-10.000 de dolari).

> La polul opus se situează Norvegia și Elveția – țări cu cele mai ridicate venituri pe locuitor (54.521 – 49.305 de dolari).

În aceste cazuri, au fost luate în calcul și alte considerente, cum sunt: structura economiei naționale, indicatorii dezvoltării umane și chiar aspecte de ordin politic.

Țările în dezvoltare

Una dintre trăsăturile caracteristice economiei mondiale contemporane este faptul că majoritatea țărilor lumii o formează cele cu economii în dezvoltare.

> Între aceste țări și cele dezvoltate există un decalaj de nivel de dezvoltare. Analiza nivelului lor de venit (PIB pe locuitor) pune însă în evidență faptul că aceste țări b#%l!^+a?se află pe diferite trepte de dezvoltare.

> Țările din această categorie se află în plin proces de transformare, parcurgând drumul, mai lung sau mai scurt, care le separă de stadiul superior de dezvoltare a factorilor de producție, de o economie modernă, eficientă.

> Cea mai mare parte dintre ele se află în tranziție către economia de piață, capitalistă.

> După originea lor, țările în dezvoltare pot fi grupate în trei categorii:

a) foste țări coloniale sau dependente;

b) foste țări comuniste;

c) actuale țări cu regim comunist. În timp ce țările din primele două categorii s-au lansat pe calea reformelor care să le conducă spre economia de piață, celelalte (cu excepția R. P. Chineze) încearcă, încă, lichidarea rămânerii în urmă prin mijloace specifice economiei de comandă. b#%l!^+a?

După nivelul de dezvoltare țările în dezvoltare pot fi grupate în două categorii: a) noile țări industriale; b) țările cel mai puțin avansate.

a) Noile țări industriale (NȚI) sunt cele mai avansate din punct de vedere economic și social, în ansamblul țărilor în dezvoltare. „Tinerii tigri asiatici" și câteva țări latino-americane formează grupul țărilor în dezvoltare cu cele mai mari venituri pe locuitor". În aceste țări, ratele anuale de creștere sunt ridicate. Ramuri de bază ale industriei manufacturiere, dar și cele de „vârf, contribuie substanțial la creșterea produsului intern brut și a exporturilor. Gradul de diversificare a activității economice este remarcabil, productivitatea muncii și calitatea produselor ajungând la un nivel comparabil cu cel al b#%l!^+a?țărilor dezvoltate. Emergența acestor economii este determinată, în bună parte, de o puternică infuzie de capital străin. Acest grup de țări întrunește caracteristici esențiale ale economiei de piață.

Din datele de mai sus se poate vedea că între aceste țări există totuși diferențe notabile.

Venituri pe locuitor comparabile cu cele ale NȚI înregistrează și unele țări exportatoare de petrol (Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Brunei, Quatar, Arabia Saudită).

b) Țările cel mai puțin avansate

Având în vedere nivelul de dezvoltare, aceste țări formează „periferia" economiei mondiale și reprezintă cazurile cele mai grave de sărăcie.

Inițial, rezoluția 2.768 (XXVI) adoptată de Adunarea Generală a ONU, în noiembrie 1971, includea în această categorie un număr de 25 de țări. În prezent, prin consens, numărul lor a fost mărit considerabil, semn că, între timp, nivelul de trai în anumite zone ale globului s-a înrăutățit.

Cele mai multe țări din această categorie se găsesc pe continentul african: Mozambic, Etiopia, Ruanda, Eritreea, Burundi, Ciad, Sierra Leone, Malawi, Somalia fiind cele mai sărace.

Cu mici excepții, ele au o populație puțin numeroasă, fiind, totodată, cele mai defavorizate pe planul resurselor. Ritmurile de creștere economică sunt dintre cele mai scăzute. Productivitatea muncii este foarte slabă, datorită mijloacelor de muncă b#%l!^+a?rudimentare, a tehnicii de lucru manuale. Suprafața cultivată nu reprezintă decât o mică b#%l!^+a?parte a teritoriului arabil.

Nu există o piață internă capabilă să stimuleze viața economică. Predomină economia închisă, de subzistență, în majoritatea cazurilor.

1.3. Momente cheie în dezvoltarea politicii comune de energie

1.3.1. Incercări de definire a unei politici comune de energie

În istoria Comunităților Europene, politica de energie a fost mai degrabă nesemnificativă, deși, paradoxal, două dintre tratatele de bază, Tratatul de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Tratatul de constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), se referă la energie. CECO, înființată prin Tratatul de la Paris în 1951, crea « de jure » o piață comună a cărbunelui, care până la urmă nu s-a dezvoltat și spre alte direcții. Tratatul Euratom, încheiat la Roma în 1957, își are originea în criza petrolului din Suez din 1956.

Tratatul și-a propus, pe de o parte, reducerea dependenței față de importurile din Orientul Mijlociu, iar pe de alta, să ofere o contrapondere la dominanța nucleară a SUA și URSS ce începuse să se manifeste la acea vreme. Mai târziu, Euratom a încurajat dezvoltarea programelor nucleare naționale.

O deschidere spre unele clarificări s-a făcut în 1964, când a fost încheiat un Protocol de b#%l!^+a?

Ințelegere între S/M pe probleme de energie. Documentul atrăgea atenția asupra caracterului global al problemelor de energie și asupra faptului că Tratatele Comunităților Europene acoperă acest sector într-o manieră ne-coordonată. Prima încercare de coordonare a făcut-o Comisia Europeană în 1967, printr-o Comunicare către Consiliul Miniștrilor, unde indica primele măsuri în construcția unei politici comune în acest domeniu.

Actul Unic European (1987) a marcat un punct de turnură pentru piața unică, dar energia nu s-a bucurat de un interes special, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau dispuse să cedeze o parte din controlul lor asupra monopolurilor naționale de energie în favoarea deschiderii către piață. b#%l!^+a?

Tratatul de la Maastricht încheiat în 1992 și cunoscut sub numele de Tratatul UE, a adus unele completări la definirea conceptului de piață internă a energiei (PIE), fără să includă un Capitol de Energie. Comisia Europeană a pregătit o propunere de capitol, care ar fi trebuit, între altele, să o investească cu anumite competențe în domeniu. Trei țări sau opus vehement acestei inițiative : Marea Britanie, Olanda și Germania. Aceeași soartă a avut și o altă propunere a Comisiei, referitoare la administrarea Cartei Energiei de către Direcția de Energie din cadrul CE.

Propunerea de includere a Capitolului Energie a fost repusă pe agenda următorului Tratat de la Amsterdam, din 1997, dar a fost încă o dată respinsă. Este interesant ca?Parlamentul European a fost un susținător puternic al Capitolului de Energie, adversarii ei fiind chiarStatele Membre.

Tratatul UE a adus totuși ceva nou pentru sectorul energie, lărgind aria de acțiune a principiului subsidiarității, valabil până la acea dată numai pentru chestiunile de mediu.

Principiul subsidiarității are o importanță specială în domeniul energiei, pentru că permite Comisiei să armonizeze raportul de forțe între S/M și instituțiile comunitare, utilizând ca instrument principal directiva. Aceasta, după cum se știe, nu impune mecanisme rigide, ci definește un cadru care permite S/M să opteze pentru acele sisteme care se potrivesc cel mai bine resurselor naturale, profilului industrial și politicilor de energie din fiecare țară în parte.

Tratatul de la Amsterdam (1995) a consfințit pentru prima dată o initiațivă comunitară din domeniul energiei, anume Rețelele de Energie Trans-Europene (TENs), proiect care urmărește extinderea rețelelor de transport, telecomunicații și infrastructuri energetice pan-europene, dincolo de cadrul strict al Uniunii. Scopul acestor programe este de a mări capacitatea de interconectare și inter-operabilitatea rețelelor naționale, ca și accesul la acestea, și deasemenea, sș lege zonele izolate și periferice cu regiunile centrale ale Uniunii. Pentru administrarea acestor programe există o linie bugetară specială în bugetul Uniunii. b#%l!^+a?

1.3.2. Carta Europeană a Energiei și Cartea verde a Energiei b#%l!^+a?

La Consiliul European de la Dublin din 1990 s-a lansat idea că refacerea economică în fostul spațiu comunist, ca și siguranța în alimentarea cu energie a țărilor din spațiul comunitar, ar putea fi întărite printr-o colaborare în domeniul energiei. Așa s-a născut Carta Europeană a Energiei, al cărui document final a fost semnat la Haga de către 51 de state, în decembrie 1991. Cadrul legal de cooperare pentru a pune în practică principiile Cartei a fost realizat prin Tratatul Cartei Energiei. Acesta este un document multilateral semnat în decembrie 1994 la Lisabona, având drept obiectiv „stabilirea unui cadru de promovare pe termen lung a colaborării în domeniul energiei” pe axa Est-Vest, pornind de la principiile Cartei Europene a Energiei. Tratatul se bazează pe respectarea principiilor Pieței Interne a Energiei și reprezintă o extensie a acesteia la întreaga Europă și mai departe (Japonia este una din semnatare). O parte importantă a Tratatului se referă la eficiența energetică și problemele de mediu. Comerțul cu energie între părțile semnatare este guvernat, conform Tratatului, de procedurile GATT, ceea ce înseamnă că țările semnatare trebuie să aplice aceste proceduri chiar dacă nu sunt parte a Acordului GATT sau OMC. Sunt prevăzute articole care stabilesc condițiile de concurență, transparență, suveranitate, taxare și mediu, ca și articole dedicate protecției investițiilor, tranzitului de energie și tratamentului aplicat disputelor. b#%l!^+a?

Cartea Verde a Energiei

Comisia Europeană joacă un rol central în dezbaterea dintre diferiții actori de pe piața energiei, unii dintre ei dorind descentralizarea, iar alții, dimpotrivă, așa cum s-a văzut

anterior.

Prima comunicare a Comisiei Europene care abordează chestiunea unei politici energetice comune datează din 1995 și s-a numit Cartea Verde „For a European Union Energy Policy”. I-au urmat, în același an, Cartea Albă „An Energy Policy for the European Union”, apoi o nouă secvență de comunicări în 1996 și 1997, numite „Green Paper for a Community Strategy – Energy for the Future: Renewable Sources of Energy”, respectiv „White Paper: Energy for the Future – Renewable sources of b#%l!^+a?Energy”.

Aceste documente stau la baza actualei politici energetice comune și a legislației europene create pentru a o pune în practică.

Complexitatea problemelor legate de producerea energiei, transportul si consumul energiei a crescut mult în ultimile decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de mediu, schimbările climatice și epuizarea resurselor naturale.

Pe lângă acestea, Uniunea Europeană se confruntă cu câteva probleme specifice, între care cea mai serioasă este cea legată de dependența accentuată față de resursele energetice de import. b#%l!^+a?

Aflată și sub presiunea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto, Comisia Europeană a lansat în anul 2000 cea de-a treia Carte Verde „Spre o strategie europeană a siguranței în alimentarea cu energie”. Raportul final asupra Cărții Verzi a Energiei, rezultat în urma unei dezbateri publice de o amploare fără precedent în ultimii 30 de ani, a fost prezentat de Comisia Europeană la 27 iunie 2002.

Un moment recent care a dat semnalul unei accelerări în dezvoltarea politicii de energie comună s-a petrecut la Consiliul European de la Barcelona (martie 2002), unde s-a decis liberalizarea totală a pieței de energie electrică pentru consumatorii industriali și comerciali începând cu anul 2004.

Ca unul din sectoarele care țintesc nucleul politicilor naționale, cedarea suveranității naționale în chestiuni de energie a fost mai degrabă respinsă, iar progresele care s-au făcut au reprezentat pași mici. De aceea, procesul este departe de a se apropia de o finalitate. Pentru multe decenii, nu este exagerat să afirmăm că energia nu a existat în procesul de integrare, cu excepția unei coordonări limitate a politicilor nucleare și a restructurării industriei cărbunelui, ca și a unor măsuri minimale de siguranță a aprovizionării cu petrol.

1.3.3 Sistemul energetic al Secolului XXI – către anul 2050. Strategii energetice europene!^+a?

Energia în anul 2050: de ce trebuie să luăm în considerare acest an? Fără b#%l!^+a?îndoială că elaborarea unei strategii pe o perioadă atât de îndelungată comportă mari dificultăți, dar având în vedere importanța deosebită pe care o prezintă problema respectivă asemenea încercări sunt pe deplin justificate.

Motivele pentru care avem nevoie să privim atât de departe sunt:

-populația lumii va crește de la 5,3 mild. la aproape 10 mild. până în mijlocul secolului viitor;

– trebuie să luăm decizii cu privire la cercetarea și la strategiile de dezvoltare, dezvoltarea devenind o problemă de interes planetar;

– încălzirea climatului necesită o nouă gândire asupra naturii strategice a problemei;

– hotărârile luate în anii '90 vor determina răspunderile la strategiile pe termen lung și, ca atare, este important să ne asigurăm că acțiunile efectuate pentru termene scurte sau medii sunt coerente cu cerințele pe termen lung.

Există cei puțin trei obiective critice pentru evoluția energiei:

– dezvoltarea economică;

– serviciile energetice pe care ni le putem permite;

– protecția mediului.

Consumul actual de energie este cam de 8 mild. tone de petrol pe an iar în următorii 60 de ani, dacă eficiența energetică se va combina cu schimbările surselor de b#%l!^+a?energie, se vor consuma 13 mild. tone, ponderea cea mai importantă a creșterii urmând să o dețină țările în curs de dezvoltare. Poate apărea un conflict de scopuri între regiuni, dar dezvoltarea economică și socială ar avea de suferit dacă nu se va realiza nevoia satisfăcută

Alegerea tehnologiilor va depinde de condițiile specifice în timp, dar pornind de la ideile despre implicațiile diferitelor tehnologii și sisteme ar trebui să căutăm un cadru în care să fie încurajate tehnologii inovatoare. Lărgind capacitatea de a alege vom obține cea mai bună strategie, chiar dacă aceasta înseamnă folosirea în continuare a unor combustibili care par să afecteze mediul. Ne referim mai ales la cărbune. Dar aceasta este cea mai disponibilă resursă și va avea un rol dominant în producerea electricității în țări cum ar fi China sau India.

Este important să știm unde vrem să ajungem, să stabilim condițiile încurajării b#%l!^+a?diversificării surselor de energie, și să stabilim un "criteriu robust pentru succes".

Posibilitatea succesului va fi întărită dacă aceste criterii sunt comparabile economic din punct de vedere al costurilor și al disponibilitățile financiare, dacă sunt acceptabile social și politic din punct de vedere al aspirațiilor economice ale populației și dacă sunt acceptabile pentru diferite regiuni ale lumii, care pot conlucra. Atingând niveluri ale energiei susținute pe termen lung, sunt necesare schimbări în oferirea serviciilor energetice:

– încercarea de a atinge în practică niveluri de eficient energetică;

– începerea lucrului cu surse reînnoibile care, către sfârșitul intervalului, vor reprezenta 40-50% din consumul total de energie; b#%l!^+a?

– stabilirea unor fundamentări corecte pentru o contribuție majoră din sisteme energetice fosile și non-fosile;

– pregătirea terenului, prin cercetarea științifică, în vederea abordării unor domenii noi.

Politicile energetice. Faptul că nivelul serviciilor oferite consumatorilor nu ar trebui compromis, constituie un act politic, de viață. Îmbunătățirile în domeniul energetic și introducerea tehnologiilor nepoluante, mai degrabă decât oprirea accesului populației la energie, ar trebui să fíe obiectivele oricărei politici care are în vedere schimbări.

Forțele pieței. Piața și forțele care o susțin trebuie să găsească cele mai bune tehnologii care să se încadreze unor reguli clare de bază, și acest deziderat se poate atinge printr-o politică rațională, un climat pozitiv pentru inovație și investiții. Regulile de bază trebuie să aibă în vedere taxele pe emisie de gaze nocive, standardele și obiectivele de atins în cadrul dezvoltării sistemului energetic.

Menținerea flexibilității maxime. Datorită nesiguranțelor mari existente, inclusiv în ceea ce privește potențialul ingeniozității umane, care nu poate fi prevăzută pentru mai mult de unul-două decenii, politica ar trebui să țintească la realizarea unor structuri energetice destul de flexibile pentru a face față surprizelor inevitabile în domeniul tehnologie, geopolitic și social.

Dimensiunea globală. Politicile trebuie să fíe realiste atât în termeni globali, cât și b#%l!^+a?pentru Uniunea Europeană parte integrantă a procesului internațional de adaptare a b#%l!^+a?sistemului energetic. Toate eforturile trebuie îndreptate spre necesitățile dezvoltării economice și către nevoile serviciilor energetice. Orice politică ce se concentrează pe îmbunătățiri doar în Europa nu va atinge obiectivele susținerii unei energetici viabile, durabile. Acest lucru înseamnă, mai ales, găsirea căilor de a rezolva problemele speciale asociate cu țările în curs de dezvoltare. De asemenea, problemele Europei de Est și ale țarilor mediteraneene în materie de energie și mediu merită o considerație specială din partea UE.

Principiile economice; ajustarea prețurilor energiei pentru a reflecta costurile externe. Obiectivul politicii publice ar trebui să fie disponibilitatea îmbunătățită a serviciilor energetice. Se introduce mediul, ca un factor de producție, printr-un sistem de stimulatori economici, sau – dacă este cazul – de standarde și regulamente mandatare.

Tehnologia și inovația – forțe dinamice; "conceptul susținerii". Ținta unui sistem energetic susținut este, de obicei, un concept nou, care necesită reevaluare așa încât să fie susținut într-un mod folositor. Punctul de începere al acestui proces este implicarea celor șase concepte de bază – de mediu, științifice, industriale, financiare, politice și de informare în masă. Toate acestea trebuie să fie luate în considerare pentru a îmbunătăți înțelegerea conceptului și pentru a concentra atenția asupra resurselor.

Îmbunătățiri și standarde. Acolo unde standardele sunt stabilite pentru a încuraja eficiența, îmbunătățirile performanței ar trebui îndreptate în direcția opusă impunerii sau favorizării tehnologiilor particulare. În acest fel, sursele de inovație sunt lăsate libere pentru a găsi cele mai bune tehnologii care să rezolve problemele. b#%l!^+a?

Suportul strategic pentru Cercetare și Dezvoltare. Obiectivele cercetării pentru dezvoltare sunt numeroase și complexe, între acestea trebuind să se acorde o mare atenție unor surse de energie non-fosile, dar o atenție specială trebuie dată și producției de electricitate și conversiei energiei fotovoltaice. Deși aceasta din urmă poate fi de folosire limitată în Europa, energia solară poate deveni un punct important pentru resursele din alte regiuni.

Sprijin și dezvoltare în aplicarea celor mai bune tehnologii disponibile. Aceste tehnologii reprezintă standardele mondiale în industrie, care necesită revizuire pentru a b#%l!^+a?reflecta considerațiile de mediu și de energie. Tranziția va fi posibilă doar producând b#%l!^+a?generații noi de tehnologii, cu performanțe și caracteristici economice care să le facă preferabile altora. Astfel de tehnologii trebuie să fie transferabile în țările în curs de dezvoltare, din punct de vedere al costurilor, cât și al domeniului ecologic.

În conformitate cu Noua Politică Energetică a Uniunii Europene (UE) elaborată în anul 2007, energia este un element esențial al dezvoltării la nivelul Uniunii. Dar, în aceeași masură este o provocare în ceea ce privește impactul sectorului energetic asupra schimbărilor climatice, a creșterii dependenței de importul de resurse energetice precum și a creșterii prețului energiei.

Pentru UE, cea mai mare sursă de energie după petrol sunt gazele naturale. După o creștere spectaculoasă în utilizarea acestora între 1990 și 2005 (de la 17,9% la 24,6% din consumul intern brut-CIB), estimările arată o stabilizare a consumului de gaze în jurul cotei de 25% (din total consum energie) până în 2030.

Figura 1.3.

Producția /Evoluția de energie primară în UE

b#%l!^+a?

Sursa : www.ec.europa.eu

Comisia Europeană se așteaptă ca doar sursele de energie regenerabilă să crească până în 2030. Însă chiar dacă energia regenerabilă câștigă teren, bazându-se b#%l!^+a?b#%l!^+a?pe un cadru de reglementare favorabil și costuri reduse cu expertiza și echipamentele, aprovizionarea cu energie va continua să depindă în mare măsură de combustibilii fosili.

Pentru depasirea acestor provocari, Comisia Europeana (CE) considera absolut necesar ca UE să promoveze o politica energetica comună, bazată pe securitate energetica, dezvoltare durabilă și competitivitate.

În ceea ce privește securitatea alimentarii cu resurse energetice, UE se așteaptă ca dependenta de importul de gaze naturale să crească de la 57% la ora actuala, la 84% în anul 2030 iar pentru petrol, de la 82% la 93% pentru aceeași perioadă.

UE este unul din principalii producători de gaze cu efect de seră, în cazul neluării unor masuri drastice la nivelul UE, în ritmul actual de evoluție a consumului de energie și la tehnologiile existente în anul 2007, emisiile de gaze cu efect de sera vor crește cu circa 5% și la nivel global cu circa 55% pana in anul 2030. Energia nucleara reprezintă în acest moment în Europa una dintre cele mai mari surse de energie fără emisii de CO2. Centralele nucleare asigura în anul 2007 o treime din productia de electricitate din Uniunea Europeana, avand astfel o contribuție reală la dezvoltarea durabilă.

În ceea ce privește competitivitatea, piața internă de energie a UE asigură stabilirea unor prețuri corecte și competitive la energie, stimulează economisirea de energie și atrage investiții în sector. UE este tot mai expusă la instabilitatea și creșterea prețurilor de pe piețele internaționale de energie, precum și la consecințele faptului că rezervele de hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de deținători. Efectele posibile sunt semnificative, de exemplu, în cazul în care prețul petrolului ar crește până la 100 USD/baril în anul 2030, importul de energie în UE ar costa circa 170 de mld. EUR, ceea ce înseamnă o valoare de 350 EUR/an pentru fiecare cetățean al UE.

Comisia Europeană propune în setul de documente care reprezinta Noua Politica Energetica a UE următoarele obiective:

• reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în anul 2020, în comparație cu cele din anul 1990.

• creșterea ponderii surselor regenerabile de energie în totalul mixului energetic de la mai puțin de 7% în anul 2006, la 20% din totalul consumului de energie al UE până în 2020; b#%l!^+a?

• creșterea ponderii biocarburanților la cel puțin 10% din totalul conținutului energetic al carburanților utilizați în transport în anul 2020;

• reducerea consumului global de energie primară cu 20% până în anul 2020.

Țările U.E. utilizează surse variate, cu pondere diferită de la țară la țară, în producerea energiei electrice; predomină: cărbunele (Bulgaria, România, Slovenia, Germania, Cehia, Polonia), petrolul (Austria, Belgia, Regatul Unit, Franța, Ungaria), minereurile radioactive-energia nucleară (Bulgaria, Franța, Lituania), apele curgătoare-hidroenergie(Suedia, România), alte surse – predominant energie eoliană (Austria).

Resursele neconvenționale (energia mareelor, eoliană, termală) ocupă ponderi nesemnificative atât în Europa cât și în România; în prezent România este dependentă de resurse energetice din exterior în proporție de 40%. b#%l!^+a?

1.3.4 Factori care condiționează consumul de energie

Consumul și implicit cererea de energie, privite atât static, cât și dinamic sunt influențate de o serie de factori de natură diferită. Cunoașterea acestor factori este necesară pentru că în modul de folosire a lor constă și posibilitatea reducerii consumului specific energetic, economisirea, în general,a acestui bun de mare preț care este energia. Principalii factori care condiționează consumul de energie sunt următorii:

– nivelul de dezvoltare și structura economiei, care influențează puternic consumul de energie; b#%l!^+a?

– tipul de progres tehnic folosit, care, împreună cu structura economiei, face ca la același nivel general de dezvoltare economică intensitatea energetică să fie mult diferită;

– substituțiile interenergetice care influențează cel puțin consumul resurselor de energie primară putând să contribuie la economisirea celor deficitare;

– factorii politico-administrativi care prin mijloace directe sau indirecte infuențează acest consum;

– calitatea managementului macroeconomic și a celui microeconomic și gradul de civilizație al consumatorilor;

– reciclarea deșeurilor și a altor materiale. b#%l!^+a?

Influența nivelului și al structurii economice asupra consumului de energie este deosebit de complexă dar aceasta nu este lineară. Astfel, dacă, în general, dezvoltarea economică duce la creșterea consumului de energie, proporțiile corelației sunt deosebite în funcție de modelul de dezvoltare ales. Influența structurii economice asupra consumului de energie este, la rândul ei, complexă și deosebit de puternică.

În mod obișnuit, dintre ramurile economice, industria este principala ramură consumatoare de energie, deținând partea cea mai ridicată în acest consum, dar decalajul, în ceea ce privește consumul de energie, dintre industrie și alte ramuri, spre exemplu agricultură, nu este peste tot identic. Sistemul agricol american este, așa cum s-a mai arătat, un foarte mare consumator de energie, iar decalajul față de industrie este mai mic decât în Europa Occidentală sau, mai ales față de cel existent în țările în curs de dezvoltare în care agricultura este foarte slab mecanizat.

Industria rămâne cel mai mare consumator de energie din economia contemporană, iar structura acesteia are un impact considerabil asupra consumului de energie, deși se apreciază că la nivelul țărilor OCDE energia reprezintă numai 5% din costurile de producție; o producție al cărui volum este însă imens.

Impactul structurii industriei asupra consumului de energie este considerabil, având în vedere că între diferitele ramuri industriale există mari deosebiri sub aspectul consumului de energie. Asemenea industrii sunt: industria metalurgică (30-40%), industria cimentului (40%), industria chimică (10-25%), mai ales petrochimia în care resursele energetice au și rol de materii prime, industria porțelanului și a faianței (25-30%), a celulozei și hârtiei (10-15%) etc.

În prezent, țările industriale dezvoltate se confruntă cu o anumită stagnare a investițiilor, cu un șomaj de proporții periculoase, "elanul" pentru renunțarea în continuare la unele ramuri economice a scăzut considerabil. În plus, transferul fie și parțial, al unor ramuri energointensive, dintr-o economie națională în alta, schimbă datele problemei numai pentru economiile respective, la scară planetară fenomenul consumului mare de energie rămânând ca atare și ceea ce este mai grav, povara se transferă asupra economiilor subdezvoltate, conducându-le și pe această cale la mizerie și uneori în pragul dezastrului. De asemenea, trebuie menționat că în țările b#%l!^+a?dezvoltate din punct de vedere economic s-au depus eforturi considerabile ca prin promovarea unui nou progres tehnic să se amelioreze consumul de energie și în aceste ramuri energofage.

Dimensionarea restrictivă a ramurilor energointensive pentru țările cu resurse energetice modeste, se impune ca o cerință esențială a unei strategii economice sănătoase, viabile.

În unele țări industrializate, putem spune "saturate industrial", ca de pildă SUA, sectorul serviciilor a luai o dezvoltare considerabilă. Totuși, există limite ale acestei dezvoltări și, în plus, chiar în SUA, încă de la începutul deceniului trecut au început să se facă tot mai auzite voci corespunzător cărora societatea postindustrială este mai mult un eufemism, pentru a denumi mai elegant unele "pierderi de suflu" care industria americană le-a înregistrat în ultimii circa 20 de ani în comparație cu cea japoneză și chiar cu cea europeană. În plus, experiența dovedește că și serviciile, cel puțin o parte dintre ele, cum ar fi turismul, transporturile, sunt consumatoare de energie. Considerăm că mai corect ar fi să se aprecieze că economia industrială intră într-un nou stadiu al dezvoltării sale, o industrie bazată în mod fundamental pe automatizări complexe și informatice, context în care o pondere în creștere înregistrează industria serviciilor în plină dezvol diversificare.

Problema optimizării structurii economice, luând în considerare și factorul energie, se înscrie deci ca o cerință generală pentru toate țările lumii, aceasta având o semnificație realmente considerabilă pentru cele lipsite de resurse energetice care dispun de rezerve modeste.

Influența factorilor politico-administrativi asupra consumului de energie este complexă și uneori considerabilă. În fond, politica economico-socială a statelor, precum și a conducerilor unităților teritoriale locale influențează, în ansamblul său, și consumul de energie. Politicile promoționale sau restrictive în domeniul economic influențează direct sau indirect și consumul de energie.

Totodata, există și o serie de politici și măsuri administrative care influențează direct producția și mai ales consumul de energie.

Impactul energiei în viața socio-economica contemporană este intens, iar legaturile de b#%l!^+a?intercondiționare dintre consumul de energie și producție, întreaga economie, sunt numeroase și complexe. Politica energetică este într-adevăr o component esențială a politicii economice și chiar a politicii generale contemporane. Totodată, această problemă a devenit foarte importantă pentru securitatea națională a fiecărei țări, așa încât politica energetică intră într-un nou stadiu, acela al stabilirii unor strategii energetice.

Tehnica și tehnologia, existente în formele lor mai simple încă din cele mai vechi timpuri, au cunoscut în ultimii circa 200 de ani, adică de la înfăptuirea primei revoluții industriale, o ascensiune rapidă, caracterizînd într-o măsură crescândă evoluția economiei și a altor activități umane. în prezent, omul traversează perioada unei noi revoluții științifice-tehnic consecințe social-economice considerabile și trebuie să subliniem că unele sunt abia la începutul manifestărilor. progresul știmțific-tehnic în formele lui multiple și complexe de manifestare își pune amprenta pe toate laturile vieții b#%l!^+a?social economice și culturale.

Tendințele care caracterizează noua revoluție științifico-tehnică, progresul științific-tehnic contemporan sunt:

– prioritatea realizărilor tehnice și tehnologice care duc la înlocuirea muncii fizice cu cea intelectuală, astfel încât pe termen lung se vor produce restructurări radicale în competența muncii și, ca atare, în structura forței de muncă, a calificării acesteia;

– cele mai spectaculoase realizări tehnice se referă nu în prelucrarea substanței ci în generarea, stocarea, prelucrarea, distribuirea și transmiterea informației;

– un accent crescând se pune pe acele tehnologii care contribuie la economisirea surselor de energie, combustibil;

După declanșarea șocurilor petroliere, așa cum s-a menționat, s-au intensificat căutările în domeniul tehnicii și tehnologiei pentru economisirea resurselor energetice. Rezultatele obținute sunt în unele domenii remarcabile, dar ele, pe de o parte, nu reprezintă un punct terminus, iar, pe de alta parte, se difuzează greu la scară planetară datorită specificului economiei de piață contemporane în care transferul de tehnicist tehnologii avansate este foarte costisitor, datorită penuriei de capital – trăind într-o lume a datornicilor – precum și ca urmare a insuficiențelor în ceea ce privește competența tehnică și managerială din numeroase firme și țări ale lumii. b#%l!^+a?

Pe termen lung, progresul științific și tehnologic reprezintă principala cale de valorificare superioară a resurselor energetice și, în general, a oricăror resurse.

De progresul științific-tehnic și de promovarea unui management adecvat în toate b#%l!^+a?domeniile vieții social-economice se leagă, totodată, speranțele ameliorării calității vieții, în special pentru cele peste 2/3 ale populației a cărei viață este marcată de o mizerie pe cât de dură pe atât de contrastantă și supărătoare în raport cu performanțele posibile și reale ale omului contemporan.

b#%l!^+a?

Capitolul 2. Evoluții curente

2.1. Un tablou al energiei în Uniunea Europeană

Statele Membre ale UE se pot împărți, din punct de vedere al surselor de energie primară, în trei categorii: net producători, net importatori și categoria specială a țărilor coeziunii.

Țările net producătoare sunt Olanda, Danemarca și Marea Britanie.

Odată cu descoperirea zăcământului de la Groningen în anul 1959, Olanda a devenit cel mai mare producător de gaz dintre țările UE. Consumul de gaz, care depășește 20 % din consumul total de energie primară în spațiul comunitar, este acoperit în mare parte de doi mari furnizori, Rusia și Norvegia, pe locurile următoare situându-se Olanda și Algeria.

Danemarca este un exportator net de gaz natural, dar într-o cantitate mult mai mică decât Olanda. Necesarul de petrol și-l acoperă în proporție de 98 % din resurse interne.

Marea Britanie este un alt mare producător și exportator de energie. Ca unul dintre actorii principali în politica europeană, alături de Germania, Franța și Italia, Marea

Britanie necesită o privire mai atentă asupra sectorului său de energie. Intre anii 1980 –

1990, acest sector, ca de altfel întreaga economie, au suferit schimbări majore. Industria de petrol, gaze și cea producătoare de energie electrică au intrat într-un vast program de privatizare, în ciuda opoziției extrem de puternice manifestate de companiile de stat sau publice care dețineau monopolul absolut al acestor activități. O de monopolizare totală, urmată de înființarea instituțiilor de reglementare, au creat cea mai liberă piață a energiei din Europa. Singurul domeniu care a rămas încă în monopolul statului este energia nucleară. Obiectivul politicii guvernamentale în domeniul energiei a fost încurajarea competiției, iar guvernul a intervenit numai pentru a b#%l!^+a?stabili regulile jocului.

Țările net importatoare sunt Germania, Franța si Italia.

Germania este un mare importator de gaz (78% din necesar în 1994) adus mai ales din Rusia, și petrol (99% din necesar). Germania este, în același timp, un important

producător și un transportator de energie în UE. Producția de cărbune a scăzut în ultimii

ani, în timp ce producția de energie nucleară crește relativ încet. Diversificarea surselor

de energie și siguranța în alimentare sunt două din preocupările majore ale statului german. Politica de energie nu este uniformă în ce privește organizarea și implicarea autorităților guvernamentale. In sectorul cărbunelui și al energiei nucleare, statul are un

rol major, în timp ce sectorul petrolului este guvernat de regulile pieței libere. In domeniul gazului, piața este „împărțită” pe secțiuni dominate de diferite companii (așa numita „piață organizată”). Energia nucleară nu este privită cu prea mult entuziasm, iar industria cărbunelui, care se bucură încă de subvenții aspru criticate de oficialii CE, este

în continuu declin. Incepând cu anii `80, protecția mediului a devenit obiectiv prioritar a guvernului și o preocupare majoră în domeniul energiei. Așadar, Germania nu urmează o politică de energie articulată și omogenă, una din motivele importante fiind structura sa federală, care acordă landurilor o largă autonomie.

Franța este un importator net de energie. Importă aproape în totalitate petrolul și gazul de care are nevoie și peste 75 % din cărbune. Dezvoltarea puternică a sectorului nuclear a fost rezultatul firesc al dependenței excesive față de importul de combustibili clasici. Deși Franța deține rezerve de petrol și gaz, producția internă se menține la un nivel scăzut.

Sursele de importuri sunt Rusia și Algeria, urmate de Norvegia. Franța are o veche tradiție în ce privește companiile de stat în domeniul energiei. Electricite de France și Gaz de France sunt companii monopoliste prin tradiție. Privatizarea sectorului de energie se află pe agenda politicii guvernamentale, dar ei i se opun, fără vehemența celei înregistrate în Marea Britanie, sindicatele și companiile însele. Protecția mediului, ca o componentă integrată a politicii de energie, este încă la început.

Italia este săracă în resurse energetice și importă din Algeria cea mai mare parte din gazul necesar, fiind de altfel și țara de tranzit a gazului algerian spre Europa. Nu există sector nuclear, ca rezultat al moratoriului impus prin referendumul din 1987. Sectorul de energie este tradițional de stat ca și în Franța. Holdingul energetic ENI a b#%l!^+a?început să fie privatizat pe componente, iar ENEL, compania de electricitate, este și ea pe cale de a fi complet privatizată, pe baza unui plan de restructurare pe activități. Fiind foarte dependentă de importurile energetice, Italia este preocupată în special de creșterea eficienței energetice, dar și de protecția mediului.

Țările mici net importatoare de energie sunt Austria, Belgia, Finlanda, Suedia și Luxembourg. Țările mai mici, net importatoare de energie, ar fi favorizate de o politică de energie condusă de la Bruxelles, mai degrabă decât să rămână la latitudinea Statelor Membre. In acest grup de state există însă contraste importante. Țările nordice din acest grup pun un accent puternic pe protecția mediului și pe energia nucleară (fiind sărace în resurse în comparație cu vecinele lor mai bogate, Danemarca și Norvegia), în timp ce Austria are o poziție privilegiată datorită potențialului hidroelectric, care asigură circa 70% din producția internă de energie. Utilizarea biomasei ocupă locul doi, cu 11 % din producția internă de energie. Belgia, total lipsită de combustibili fosili, se bazează pe

importuri și pe energie nucleară, deși nu există planuri de dezvoltare a acestui sector în

viitor. Belgia este una din susținătoarele puternice ale politicii de energie în UE.

Irlanda, Grecia, Spania și Portugalia, țări care au beneficiat de un masiv suport financiar din partea țărilor mai bogate ale UE prin Fondul de Coeziune Socială, sunt net

importatoare de energie. Ele au o infrastructură energetică mult mai slabă decât a celorlalte state. Sectorul energetic este relativ slab dezvoltat, eficiența tehnologiilor este

redusă, iar sistemele de transport pentru gaz și electricitate nu sunt suficient dezvoltate.

De exemplu, Portugalia, care se bazează mai ales pe potențialul său hidroelectric, poate ajunge să importe în anii secetoși până la 90 % din energia consumată. Grecia a înregistrat o creștere spectaculoasă a consumului de energie – dublu în 1992 față de 1973 – , tendința de creștere în viitor fiind chiar mai accentuată. Aproape 80 % din consumul de energie este asigurat din import. Spania importă peste 80 % din gazul metan, tot petrolul și aproape jumătate din cărbune. Moratoriul asupra energiei atomice a stopat dezvoltarea sectorului nuclear în această țară. In Irlanda, peste 70 % din consumul de energie primară este importat, iar procentul va crește odată cu epuizarea resurselor interne de gaz. De aceea, orientarea este către construcția de magistrale de transport pentru gaz.

b#%l!^+a?

2.2. Politici energetice și instrumente de implementare

O piață descentralizată are nevoie de reguli dar și de instituții care să vegheze că aceste reguli sunt respectate. Comisia Europeană deține acest rol de regulator. Rolul Comisiei este însă puțin agreat de guvernele naționale, care consideră că această poziție îi conferă putere politică. In acest context se petrec schimbările actuale în conceptul politicii comune a energiei.

Cartea Verde a Energiei este primul studiu energetic cu adevărat important realizat după anii ’70 în spațiul european și reprezintă baza unei strategii energetice pe termen lung a Comunităților Europene. Scopul său nu ă fost să prezinte soluții, ci să atenționeze asupra stării actuale a sectorului de energie, precum și a implicațiilor și consecintelor consumului de energie asupra economiei și mediului înconjurător.

Pentru a îmbunătăți siguranța în alimentarea cu energie și a răspunde în același timp cerințelor de mediu (în special în problema schimbărilor climatice și a încălzirii planetei), Cartea Verde evidențiază necesitatea ca sursele de energie regenerabilă să devină o parte tot mai importantă din structura producției de energie. Până în 2010, proporția surselor regenerabile ar trebui să ajungă la 12 %, față de 6 % în 1998. In condițiile actuale însă, creșterea s-ar ridica la numai un procent, de aceea trebuiesc avute în vedere măsuri complementare. Sursele convenționale de energie cu potențial poluant mai redus (păcură, gaz natural, energie nucleară) sunt reconsiderate, în sensul de a sprijini, prin ele, dezvoltarea de noi resurse energetice. Pe de altă parte, grija pentru menținerea competiției pe piața energiei nu dă prea mult spațiu de manevră subvențiilor de stat destinate stimulării producătorilor de energie din surse neconvenționale. Din acest motiv, Comisia Europeană consideră că este necesară o minimă armonizare în domeniul subvențiilor.

Promovarea energiei verzi prin certificare sau printr-o reformă a taxelor de mediu sunt două dintre cele mai vehiculate modele.

Dezbaterea lansată de Cartea Verde a conturat câteva directii de acțiune, după cum urmează:

Managementul cererii de energie electrică. Consumul de energie va trebui să fie

controlat și dirijat, îndeosebi prin monitorizarea atentă a eficienței energetice și prin diversificarea surselor de energie primară. b#%l!^+a?

Stocurile de combustibil. În 2014, Uniunea lărgită va consuma peste 20% din productia mondială de petrol. Pentru siguranța în alimentarea cu combustibili energetici, este necesară asigurarea de stocuri strategice de petrol și coordonarea utilizării acestora, ca și solidaritatea între S/M pe timp de criză. O abordare similară există pentru stocurile de gaz.

Siguranța alimentării. Pentru asigurarea siguranței în alimentare cu energie primară în Europa, s-a convenit crearea unui nou parteneriat energetic EU – Rusia, care va conține prevederi legate de siguranța rețelei, protecția investițiilor, proiecte majore de interes comun.

Surse de energie noi si regenerabile. Acestea reprezintă în prezent doar 6 % din

balanța energetică a UE. Dacă se păstează trendul, ele vor acoperi numai 9 % din totalul consumului până în 2030. Directiva privind promovarea energiei produse din surse de energie regenerabila, face un pas important spre atragerea interesului pentru

investiții în surse alternative. Actul legislativ conține prevederi ce fac referire la programe de sprijin nationale pentru producatorii de energie pe baza de surse energetice regenerabile, în condițiile acordării unor garanții de origine a electricității produse din aceste surse și suportarea costurilor tehnice pentru racordarea la rețea a

producătorilor de energie.

Energia nucleară. Temerile legate de încălzirea planetei au schimbat percepția asupra energiei nucleare. Este un fapt recunoscut acela că folosirea energiei nucleare și a celor regenerabile, împreună cu eficiența energetică crescută, conduc la limitarea

efectului de seră al gazelor emise de combustibilii fosili. Abandonarea totală a energiei nucleare ar însemna ca 35 % din producția de energie electrică să fie acoperită din alte surse. De aceea, opțiunea nucleară ramâne deschisă statelor europene care o doresc. Totuși, procesarea și transportul deșeurilor radioactive rămâne o chestiune încă nerezolvată. Noile țări membre și candidate care au reactoare vechi trebuie să le închidă sau să le modernizeze, așa cum este cazul grupurilor nucleare de la centrala Dukovany din Cehia sau Kozlodui din Bulgaria. Fiind un subiect de interes major, siguranța nucleară va face obiectul unor raportări regulate, se va elabora un standard de practici comune și un mecanism european de control și peer-review. Statele vor b#%l!^+a?trebui să-și construiască sisteme naționale de depozitare a deșeurilor radioactive.

Piața internă de energie. Este singura care poate asigura competiția sănătoasă și garanta siguranța alimentării cu energie, întărind competitivitatea economiei europene, dar necesită capacități trans-frontaliere îmbunătățite.

Comertul cu energie în UE. Comerțul acoperă doar 8 % în cazul energiei electrice, și are încă nevoie de capacități de interconectare. Există un plan de dezvoltare a infrastructurii de gaz și rețele electrice, și au fost identificate mai multe proiecte de interes european.

Conceptul global de siguranță în alimentare. Acest deziderat impune un efort de

anticipație pe termen lung și relații întărite cu terțe țări.

Decuplarea consumului de creșterea economică, este o tendință a politicii comune de energie, prin care se încearcă reducerea sau stoparea influențelor negative ale sectorului de energie asupra mediului și vieții sociale. Instrumentul recomandat este

folosirea eficientă a energiei.

2.3. Legislație comunitară

În martie 2007, liderii statelor membre UE au stabilit 3 (trei) ținte esențiale de atins până în anul 2020: reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră de pe teritoriul UE cu 20% față de nivelurile înregistrate în 1990, ducând astfel la o creștere a ponderii surselor regenerabile de energie la 20% din totalul consumului de energie al UE, și o îmbunătățire cu 20% a eficienței energetice a Comunității.

Mai mult, documentul intitulat „Perspectiva energetică 2050”, prezentat de Comisia Europeană în decembrie 2011, arată că, pentru a se realiza obiectivul de reducere cu peste 80% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2050, indiferent de mixul energetic ales, se impune atingerea unui nivel și mai ridicat de eficiență energetică.

În UE, domeniul eficienței energetice este reglementat în principal de următoarele directive:

Directiva nr. 2012/27/UE privind eficiența energetică, b#%l!^+a?

Directiva nr. 2009/28/UE privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile și

Directiva nr. 2010/31/UE privind performanța energetică a clădirilor.

De reținut faptul că deși obiectivul principal urmărit de fiecare din aceste directive poate fi diferit, eficiența energetică este vizată de toate aceste 3 (trei) directive.

Directiva nr. 2012/27/UE privind eficiența energetică Directiva nr. 2012/27/EU privind eficiența energetică (în continuare denumită Directiva privind eficiența energetică) prevede cerințele minime pe care statele membre trebuie să le îndeplinească în materie de îmbunătățire a eficienței energetice. Directiva privind eficiența energetică abrogă Directiva 2006/32/CE privind eficiența energetică la utilizatorii finali și serviciile energetice. Ținte și planuri naționale în materie de eficiență energetică.

Pentru început, statele membre vor trebui să își stabilească pentru 2020 o țintă națională indicativă în materie de eficiență energetică. Pentru a realiza această țintă, statele membre pot:

(a) Stabili o strategie pe termen lung privind mobilizarea investițiilor în renovarea fondului național de clădiri rezidențiale și comerciale, atât publice cât și private;

(b) Stabili o schemă de obligații în materie de eficiență energetică sau introduce taxe pe energie/CO2 care au ca efect reducerea consumului de energie la utilizatorii finali sau sisteme și instrumente de finanțare sau stimulente fiscale care duc la aplicarea tehnologiei sau tehnicilor eficiente din punct de vedere energetic și care au ca efect reducerea consumului de energie la utilizatorii finali;

(c) Promova piața de servicii energetice; și (d) Sprijini cogenerarea de înaltă eficiență și/sau sistemele eficiente de termoficare și răcire centralizată, ori de câte ori beneficiile depășesc costurile.

Administrația centrală din fiecare stat membru trebuie să fie un exemplu în materie de eficiență energetică, prin renovarea anuală a 3% din suprafața totală a clădirilor încălzite și/sau răcite pe care le deține și le ocupă, pentru a îndeplini cel puțin cerințele minime în materie de performanță energetică stabilite de statul membru în temeiul Articolului 4 din Directiva 2010/31/UE. Începând cu 2013, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, statele membre înaintează Comisiei Europene un raport privind b#%l!^+a?progresul înregistrat în legătură cu îndeplinirea țintelor naționale în materie de eficiență energetică. Până la 30 aprilie 2014, și ulterior la fiecare trei ani, statele membre vor prezenta Planuri naționale de acțiune în domeniul eficienței energetice.

Aceste Planuri vor cuprinde măsurile semnificative de îmbunătățire a eficienței energetice, precum și economiile de energie preconizate și/sau realizate, inclusiv cele privind consumul final de energie, în vederea atingerii țintelor naționale în materie de eficiență energetică. Consumatorii vulnerabili Directiva privind eficiența energetică face referire și la consumatorii vulnerabili și la nevoia ca statele membre să le asigure protecția. Preocuparea Uniunii Europene pentru consumatorii vulnerabili stă la baza întregului cadru creat de Directiva privind eficiența energetică. De aceea, de exemplu, schemele de obligații în materie de eficiență energetică stabilite de statele membre pot include cerințe cu scop social în cadrul obligațiilor de economisire a energiei pe care le impun, inclusiv cerința ca o parte dintre măsurile de eficiență energetică să fie puse în aplicare ca prioritate în gospodăriile afectate de sărăcia energetică sau în locuințele sociale. Deși Directiva privind eficiența energetică folosește termenii de „sărăcie față de combustibil”, „sărăcie energetică” și „consumator vulnerabil”, aceasta nu oferă și o definiție explicită a acestor noțiuni. Numai termenul de „energie” este definit ca însemnând „toate formele de produse energetice, combustibili, energie termică, energie din surse regenerabile, energie electrică sau orice altă formă de energie”. Așadar, s-ar putea înțelege că rămâne la latitudinea statelor membre posibilitatea de a adopta definițiile pentru acești termeni în legislația lor națională (în procesul de transpunere a directivei), ținându-se seama de definiția „energiei” prevăzută în Directiva privind eficiența energetică. De reținut și faptul că, în accepțiunea Directivei privind eficiența energetică, noțiunea de „sărăcie energetică” are în vedere toate formele de energie (de ex. energia electrică, energia termică, combustibilii).

Statele membre pot institui și un fond național pentru eficiență energetică al cărui scop este să sprijine inițiativele naționale privind eficiența energetică. În cazul în care statele membre au ales să implementeze o schemă de obligații în materie de eficiență energetică, părțile obligate în cadrul unei astfel de scheme își pot îndeplini obligațiile prevăzute de schemă printr-o contribuție anuală la acest fond național echivalentă cu investițiile necesare pentru a îndeplini obligațiile respective. În plus, statele membre pot folosi veniturile proprii din nivelurile anuale de emisii alocate în temeiul Deciziei nr. b#%l!^+a?406/2009/CE pentru elaborarea unor mecanisme inovatoare de finanțare prin care să pună în practică obiectivul de îmbunătățire a performanței energetice a clădirilor utilizate de administrația centrală.

Directiva nr. 2009/28/UE privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile În contextul țintelor globale „20 – 20 – 20” asumate de UE pentru 2020, statele membre sunt obligate să crească ponderea surselor regenerabile de energie din mixul energetic, conform Directivei nr. 2009/28/UE privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile. Eficiența energetică și politicile de economisire a energiei se numără printre metodele cele mai eficace prin care statele membre își pot crește ponderea energiei din surse regenerabile. Prin urmare, având în vedere legătura strânsă dintre țintele privind energia din surse regenerabile și creșterea eficienței energetice, implementarea de îmbunătățiri în materie de eficiență energetică oferă statelor membre posibilitatea de a-și îndeplini mai ușor obiectivele privind energia din surse regenerabile. Statele membre trebuie să adopte planuri naționale de acțiune în domeniul energiei regenerabile. Aceste planuri trebuie să prevadă țintele naționale stabilite de statele membre cu privire la ponderea energiei din surse regenerabile consumată în transport, energie electrică, încălzire și răcire în anul 2020. De asemenea, aceste planuri trebuie să fie armonizate cu planurile naționale în materie de eficiență energetică, astfel încât să aibă în vedere reducerile consumului de energie realizate în urma implementării măsurilor de eficiență energetică. Mai mult, statele membre sunt obligate să prezinte Comisiei un raport cu privire la progresul înregistrat în promovarea și utilizarea energiei din surse regenerabile până la 31 decembrie 2011 și ulterior din doi în doi ani.

Directiva nr. 2010/31/UE privind performanța energetică a clădirilor. Directiva nr. 2010/31/UE privind performanța energetică a clădirilor (în continuare denumită Directiva PEC) promovează îmbunătățirea performanței energetice a clădirilor, ținând cont de condițiile climatice din exterior și de condițiile locale, precum și de cerințele legate de climatul interior și de raportul cost-eficiență. Pe de o parte, Directiva PEC este o reformare a Directivei 2002/91/CE privind performanța energetică a clădirilor (pe care o și abrogă), iar pe de altă parte, Directiva PEC introduce noi modificări substanțiale în b#%l!^+a?cerințele privind performanța energetică a clădirilor. În baza Directivei PEC, statele membre au următoarele obligații:

(a) Să stabilească cerințele minime de performanță energetică pentru clădiri în vederea atingerii echilibrului optim, din punctul de vedere al costurilor, între investițiile necesare și economiile de cost al energiei realizate pe durata de viață a clădirii; măsurile efectuate în vederea îndeplinirii acestor cerințe minime nu ar trebui să aducă atingere altor cerințe referitoare la clădiri, cum ar fi accesibilitatea, siguranța și destinația prevăzută a clădirii;

(b) Să aplice o metodologie de calcul al performanței energetice a clădirilor în conformitate cu cadrul general comun prevăzut în Anexa I la Directiva PEC;

(c) Să se asigure că, atunci când clădirile existente (clădirile în ansamblu, părți ale acestora sau elemente ale anvelopei clădirii) sunt supuse unor renovări majore, performanța energetică a clădirii sau a părții clădirii care a făcut obiectul renovării îndeplinește cerințele minime de performanță energetică, în măsura în care acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic, funcțional și economic; „renovarea majoră” este definită ca fiind renovarea unei clădiri în cazul căreia: (i) costul total al renovării referitoare la anvelopa clădirii sau la sistemele tehnice ale acesteia depășește 25% din valoarea clădirii, excluzând valoarea terenului pe care este situată clădirea; sau (ii) peste 25% din suprafața anvelopei clădirii este supusă renovării; statele membre pot alege să aplice opțiunea (i) sau (ii);

(d) Să întocmească o listă a măsurilor și a instrumentelor de promovare a eficienței energetice a clădirilor (putând contribui în acest fel și la reducerea sărăciei energetice), altele decât cele impuse de Directiva PEC; începând cu 30 iunie 2011, această listă va trebui actualizată o dată la trei ani; (e) Să instituie unui sistem de certificare a performanței energetice a clădirilor.

2.4. Extinderea Uniunii Europene și adoptarea acquis-ului

2.4.1. Acordurile Europene

Primul pas spre integrarea noilor democrații din Europa Centrală și de Est în Uniunea Europeană a fost făcut prin Acordurile Europene încheiate în 1994 între UE (prin S/M și Comisia Europeană) și țările aspirante. Acordurile, încheiate pe perioadă b#%l!^+a?nedefinită, și având perioade tranzitorii de până la 10 ani, sunt identice în structură și conținut pentru toate țările, și acoperă aceleași teme ca și Tratatul UE. Prima temă se referă la libera circulație a bunurilor, în special a celor industriale și agricole, a doua, la libera mișcare a persoanelor și serviciilor, iar a treia stabilește reguli pentru plăți, mișcarea capitalurilor, competiție și cooperare economică, culturală și financiară. În final se stabilește cadrul de cooperare pentru implementarea acordului, care constă în trei instrumente:

Consiliile de asociere (consilii bilaterale formate la nivel de miniștri), Comitetele de asociere (cu participare bilaterală la nivel oficial pentru discutarea în detaliu a problemelor din Acorduri) și Comitetele mixte parlamentare. Țările semnatare ale Acordurilor Europene sunt: Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Slovenia.

Din punct de vedere al energiei, Acordurile Europene se referă la următoarele arii de cooperare:

• formularea și planificarea politicii de energie

• managementul sectorului de energie și instruirea personalului

• dezvoltarea resurselor energetice

• promovarea economisirii energiei și a eficienței în folosirea acesteia

• impactul de mediu asupra producției și consumului de energie

• transferul de tehnologie și know-how

• deschiderea pieței de energie.

Mediul și sectorul nuclear sunt tratate fiecare în capitole separate. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Acordurile Europene au creat cadrul pentru procesul de pre-aderare al țărilor candidate. Cartea Albă realizată de Comisia Europeană în 1995 precizează că doar armonizarea legislației cu cea europeană nu este suficientă pentru a îndeplini criteriile de aderare.

Principala provocare pentru țările asociate stă « nu în adoptarea tehnică a textelor de lege, ci în adaptarea mașinăriei administrative și a societății la condițiile necesare pentru a face această nouă legislație să funcționeze ».

Pentru dezvoltarea cooperării regionale, Comisia a încheiat separat Acorduri de Parteneriat și Cooperare cu țări ale fostei URSS (Rusia, Ucraina, Moldova și Belarus) și

cu cele din bazinul Mediteranean (Algeria, Maroc, Tunisia). Acordurile conțin prevederi

cu referire la cooperarea în domeniul energiei, precum siguranța în alimentarea cu energie, eficiența energiei, rețele de transport energie, impactul asupra mediului.

2.4.2. Parteneriatele de aderare

Pentru a face față acestei provocări pe care o reprezintă adoptarea acquis-ului, Comisia a încheiat câte un Parteneriat de Aderare cu fiecare țară candidată. In decembrie 1999, au fost adoptate Parteneriatele de Aderare cu 10 țări, iar un an mai târziu, cu Cipru, Malta și Turcia. Pe această bază, Comisia monitorizează progresul făcut de fiecare țară candidată, intocmind Raporte anuale de Progres, care stabilesc între altele și prioritățile pe termen scurt și mediu în îndeplinirea criteriilor de aderare. La rândul lor, țările candidate și-au întocmit Programe Naționale de Adoptare a Acquis-ului (PNAA), descriind în detaliu planurile și acțiunile de pregătire a aderării la UE. Fiecare Raport al Comisiei conține și o evaluare a PNAA.

Actuala extindere a UE cuprinde primele țări care trebuie să ia în considerare o politică comună de energie, pe lângă celelalte politici deja consacrate. In plus această politică trebuie privită ca o politică integrată mediu-energie, în toată complexitatea ei. Mai mult, acquis-ul de energie, ca și cel de mediu, reprezintă « ținte mișcătoare », care necesită eforturi considerabile de preluare a legislației și mecanismelor existente, simultan cu transformarea lor după cum evoluează și se adîncește procesul de integrare a politicilor comunitare. Acestei sarcini deosebit de complexe trebuie să-i facă față țări care până nu de mult au funcționat într-un sistem de comandă și control supercentralizate, fără democrație și fără economie de piață. Extinderea actuală este din acest punct de vedere mult mai dificilă decât oricare alta de până acum, fără să b#%l!^+a?luăm în considerare aspectul cantitativ. De exemplu extinderea UE din 1995, care a cuprins Austria, Suedia și Finlanda, nu a ridicat probleme serioase țărilor candidate pentru adaptarea la structurile europene, ba chiar a adus contribuții naționale la adâncirea politicilor comunitare, de notat în domeniul energiei și mediului.

Negocierile referitoare la capitolul 14 -“Energie” au fost deschise în 1999 cu cele 6 țări din grupul Luxembourg. Cu celelalte șase din grupul Helsinki, care include și România, negocierile s-au deschis după anul 2000.

Cele 10 state în curs de aderare au închis definitiv negocierile la capitolul Energie, iar Bulgaria l-a închis provizoriu. România a deschis negocierile la acest capitol în prima jumătate a lui 2002.

Negocierea capitolului, care în termeni practici înseamnă acceptarea de către viitorul S/M a întregului acquis, în unele situații cu perioade de tranziție, a avut ca punct sensibil securitatea nucleară, pentru care nu a fost acceptată perioadă de tranziție. In schimb, statele candidate au cerut, iar Comisia Europeană a acceptat perioade de tranziție pentru constituirea stocurilor de petrol de 90 de zile. Ungaria este singura țară care nu a solicitat perioade de tranziție. Toate celelalte au negociat perioade de tranziție variind între 3 și 7 ani. Cehia a mai negociat o perioadă de tranziție de 2 ani pentru implementarea Directivei Gazului, iar Estonia, una de 8 ani pentru implementarea Directivei Electricității.

De-a lungul procesului de negociere, cele mai dificile chestiuni s-au dovedit a fi:

• dezvoltarea politicilor energetice naționale și a capacității instituționale de implementare

• crearea piețelor de energie (gaz și electricitate) și accelerarea procesului de liberalizare a piețelor

• constituirea stocurilor de petrol

• eficiența energetică (standarde minime de eficiență energetică pentru aparatură

electro-casnică, boilere pe gaz și combustibil lichid, etc) și energiile regenerabile

• securitatea nucleară.

b#%l!^+a?

Capitolul 3. România: Adaptarea la legislația și politica comună de energieb#%l!^+a?

3.1. Indeplinirea obligațiilor din acquis-ul comunitar

Din punct de vedere al adoptării acquis – ului comunitar, România a parcurs mai multe

etape de restructurare, construcție instituțională și legislativă.

Întregul sector de energie a fost supus unui proces de restructurare, conform cu tendințele europene și mondiale, făcând trecerea de la sistemul centralizat, monopolist și integrat pe verticală, la cel descentralizat și orientat spre piață.

S-au eliminat distorsiunile majore din sistemul de tarifare, respectiv subvențiile încrucișate, iar prețurile au fost aduse la o valoare apropiată de costurile de producție.

Au fost înființate autoritățile independente de reglementare pe domenii.

Piețele de energie electrică și gaz natural au fost deschise, însă se află deabia la început.

Pentru managementul deșeurilor radioactive a fost creat cadrul instituțional și urmează realizarea fizică a depozitelor, iar în privința securității nucleare vor intra în curând în aplicare sistemele de asigurare a calității și monitorizarea prin analizele peer-review.

Dezvoltarea planurilor strategice pe termen mediu și lung a început în anul 2001 cu “Strategia națională de dezvoltare energetică a României pe termen mediu (2001 – 2004)” completată în 2002 cu “Strategia de dezvoltare energetică a României pe termen lung 2002 – 2015”. Aceste documente iau în considerare dezvoltarea durabilă a sectorului energetic în condițiile unei creșteri economice accelerate, cu ritmuri superioare mediei comunitare și pregătesc luarea unor decizii privind evoluția gradului de liberalizare a pieței de energie electrică și gaze naturale și structura producției naționale de energie (energy mix). Prioritatea strategică a sectorului energetic românesc o constituie crearea unei piețe concurențiale de energie, în condițiile folosirii b#%l!^+a?eficiente a energiei și a respectării cerințelor de protecție a mediului. A fost elaborat un studiu de strategie națională pentru eficiența energetică și un altul pentru promovarea energiilor regenerabile. Este prevăzută înființarea Observatorului Energetic Național, instituție care va avea drept obiectiv sinteza datelor privind producția și consumul de energie, calcularea indicatorilor energetici pornind de la o bază de date unică, veridică și performantă, cu corelarea datelor naționale și internaționale privind producția și consumul de energie.

3.2. Opinia Comisiei Europene

Dacă facem o analiză a Rapoartelor de țară pentru România între anii 2002 și 2012, observăm că deși progresele sunt incontestabile, totuși în sectorul de energie au rămas dea lungul anilor, departe a a-și găsi o rezolvare, multe probleme structurale. Faptul este cu atât mai serios, cu cât aceasta afectează funcționarea întregii economii, așa cum precizează Raportul din 2012. Una dintre acestea o reprezintă colectarea foarte deficitară a plăților la facturile de energie, ceea ce atrage consecințe negative asupra situației financiare a actorilor din sector (în majoritate aflați în proprietatea statului, a autorităților locale sau în proprietate publică) și împiedică realizarea investițiilor necesare pentru modernizare și creșterea eficienței funcționării acestora. Reforma profundă a societății.

Termoelectrica, de natură să producă un impact asupra costurilor de producție în centralele termo-electrice, este o altă problemă structurală nerezolvată. Deși tarifele la energie și costurile au fost aduse, încă din 1998, la un nivel care să elimine distorsiunile majore de pe piață, nu s-au făcut progrese în ceea ce privește creșterea eficienței mijloacelor de producție și a rețelelor. Comisia Europeană constată că în ceea ce privește politica generală de energie, nu s-a făcut încă pasul de la politica orientată spre producție, la cea orientată spre economisirea energiei. De altfel, Comisia atrage atenția asupra lipsei de preocupare în ce privește creșterea eficienței energiei și a promovării surselor de energie regenerabilă. Deși sunt în lucru strategii și există o Agenție guvernamentală de conservare a energiei, nimic semnificativ nu s-a petrecut încă, fapt cu atât mai îngrijorător cu cât intensitatea energetică a economiei românești este foarte b#%l!^+a?crescută (estimată la de opt ori media Uniunii). Un Fond Național de Eficiență Energetică a fost creat din 1991, dar el este încă prea puțin cunoscut și cu atât mai puțin folosit. Piețele de energie (gaz și energie electrică) au fost gradual deschise, ajungând la 33 % pentru electricitate și 25 %

pentru gaz. In practică însă, contractele dintre furnizorii licențiați și clienți nu acoperă mai mult de 8 % pentru energia electrică.

O preocupare majoră a Uniunii Europene, în relație cu statele candidate, o reprezintă sectorul nuclear, cu problemele sale legate de siguranță, control în caz de accident și managementul deșeurilor radioactive. Consiliul Uniunii Europene este instituția care se ocupă în mod special de siguranța nucleară, pentru care a și instituit în 2002 un sistem de analiză și verificare de tip peer-review. Centrala nuclearo-electrică de la Cernavodă, cu primul grup CANDU și al doilea în curs de construcție, nu prezintă probleme speciale din punct de vedere al siguranței în funcționare. Totuși, mai trebuiesc realizate anumite sisteme de reglementare în caz de accidente (incendii, seisme) și puse în practică. In plus, Centrala de la Cernavodă nu a rezolvat încă problema managementului reziduurilor radioactive. Sistemele de depozitare a deșeurilor radioactive pe perioadă lungă de timp (50 de ani) și definitivă sunt încă în lucru, iar Autoritatea de Reglementare pentru deșeurile radioactive a fost creată foarte recent. Rămânând în domeniu, nici Autoritatea de Reglementare pentru Siguranța Nucleară (CNCAN), deși înființată din 1998, nu este încă suficient de consolidată instituțional, suferind de o mare fluctuație a personalului.

3.3 Considerații istorice cu privire la dezvoltarea energeticii românești

În Enciclopedia României lucrare amplă, elaborată în preajma celui de-al doilea război mondial se arăta: "Războiul mondial cât și evenimentele politice și economice care au avut loc în urma acestui război au arătat lumii rolul hotărâtor ce-l are aprovizionarea cu energie în viața popoarelor. Nevoia de a se asigura satisfacerea consumului public și particular, cu energia necesară, în cantitate îndestulătoare, cu prețuri ieftine și cât mai independente de circumstanțele politice internaționale, impune, pentru fiecare țară, obligația de a urma o politică a energiei, conformă cu interesele ei, o politică națională, în funcțiune de mijloacele sale proprii și b#%l!^+a?împrejurările locale".

În România cercetarea științifică pentru descoperirea, explorarea și exploatarea resurselor naturale, inclusiv a purtătorilor de energie primară au, de asemenea, în ceea ce privește instituționalizarea o vechime de peste un secol. Unele rezultate ale cercetării științifice, cu deosebire în domeniul prelucrării petrolului s-au bucurat de o largă recunoaștere la scară mondială, ca de pildă procedeele tehnologice inventate de inginerul român Lazăr Edeleanu, care au fost aplicate până în anii '40, în mod practic în toată lumea, inclusiv în Statele Unite ale Americii.

România dispune de o gamă diversificată, dar redusă cantitativ, de resurse de energie primară: țiței, gaze naturale, carbune, minereu de uraniu, precum și de un potential valorificabil de resurse regenerabile important.

În anul 2006, consumul total de gaze naturale a fost de 17 264 milioane m3, din care 2.657 milioane m3, a reprezentat consumul casnic (15,8%). Pentru consumul curent s-au alocat din producția internă 12073 mil.mc., iar importul pentru consum a fost de 5190 mil. mc. In luna martie 2007, numărul total de consumatori de gaze naturale a fost de 2.589.308, din care 2.462.566 consumatori casnici.

Figura 1.4.

Structura gazelor din producția internă

09

Sursa: www.insse.ro b#%l!^+a?

Consumul intern de gaze naturale al României s-a menținut în ultimii ani în jurul valorii de 17 miliarde m³, din care 12 miliarde m³ (70%) producție internă, restul de 30% provenind din importuri. Consumul de gaze naturale al României, în 2009, a fost de 141.390.681 MWh, în scădere cu 15% față de consumul la nivel național din 2008, când s-a ridicat la 165.015.369 MWh. Această diferență a fost determinată de criza economică mondială care a afectat, implicit, și industria românească, o parte din marii consumatori de gaze diminuându-și sau sistându-și activitatea.

Cei doi mari producători de gaze din România sunt Petrom (deținut de Grupul OMV din Austria) și Romgaz (deținut de statul român, prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri). Zăcămintele de gaze naturale sunt, de asemenea, limitate, iar dupa 1990 producția internă este în declin.

Figura 1.5.

Ponderea surselor primare de energie în 2013

Sursa: www.anre.ro b#%l!^+a?

Producția internă de gaze naturale în luna aprilie 2010, ce intră în consum a reprezentat 82,31% din totalul surselor. Primii doi producători (Romgaz și Petrom) acoperind 96,84% din această sursă.

Producția anuală de gaze, asigurată de Romgaz Medias și Petrom, este de circa 12 miliarde de metri cubi, în timp ce rezervele sunt de 185 de miliarde de metri cubi.

În anul 2006 producția de cărbune a României a fost de 35,1 milioane tone din care 32,5 milioane tone lignit și 2,6 milioane tone huilă. Această producție a fost utilizată în proporție de 99% pentru producerea de energie electrică și termică, huila contribuind cu 7,2% din total producție de energie electrică iar lignitul cu 32,2%, aceste ponderi fiind mai mari decât în anul 2005.

În 2009, Romania a importat 664.700 tone echivalent petrol cărbune net, cu 1,411 milioane tep (68 la suta) mai puțin comparativ cu cantitatea importată în 2008. Conform unei statistici realizate de compania British Petroleum, producția de cărbune a României s-a ridicat în 2008 la 6,5 milioane tone echivalent petrol (tep), fiind cu 3,2 la suta mai mica față de cea din 2007, și a reprezentat 0,2 la suta din producția mondială de cărbune. În ceea ce privește consumul de cărbune, acesta a fost în Romania de 7,7 milioane tone echivalent petrol și a reprezentat 0,2 la suta din consumul mondial. România deținea, la finele anului trecut, rezerve de cărbune de 422 milioane tone (0,1 la suta din rezervele mondiale), cele mai mari rezerve găsindu-se în SUA – 238,308 miliarde tone, Rusia – 157,01 miliarde tep și China – 114,5 miliarde tep. Rezervele UE totalizau 29,57 miliarde tep (3,6 la suta din total).

Rezervele de cărbune ar putea asigura consumul intern pentru aproximativ 30 de ani, în condițiile în care rezervele de huila ale României se ridică la 755 milioane de tone, dar numai 100 de milioane sunt exploatabile industrial.

Tabel 1.1. b#%l!^+a?

Evoluția rezervelor naționale de țiței și gaze naturale

Sursa: www.anre.ro

Piața petrolieră din România era estimată la 9 miliarde de Euro în anul 2007. În anul 2006, consumul de benzină pe cap de locuitor în România a fost de 79 litri, iar cel de motorină – 140 litri. Prin comparație, piața petrolieră din Ungaria a fost, tot în 2006, 3,4 miliarde euro, iar consumul de benzină a fost de 147 litri pe cap de locuitor, și cel de motorină – 164 litri. Conform estimărilor din anul 2007, rezervele României sunt de 74 milioane tone țiței, care se vor epuiza în circa 13 ani (adică în 2020).

b#%l!^+a?

Figura 1.6.

Evoluția producției interne de țiței

Sursa: www.namr.ro

Cererea de țiței la nivel mondial a scăzut în 2012 până la nivelul de 84,9 mil. Bbl/zi, reducându-se cu 1,5% față de 2011. Cererea de țiței a țărilor din zona OECD a scăzut cu 4,4%, din cauza performanțelorsub așteptări ale economiilor, atât în Europa, câtși în America de Nord. În schimb, în țările dinafara zonei OECD cererea de țiței a crescut cu 2%, respectiv 0,8 mil. bbl/zi, reflectând în principal evoluția pozitivă a Chinei. Producția mondială de țiței în 2012 a scăzut cu 2%, respectiv 1,7 mil. bbl/zi. Cota de piață a țărilor din zona OPEC a scăzut sub nivelul de 40%, producția de țiței a OPEC înregistrând un declin de peste 8% față de 2011, până la 28,5 mil. bbl/zi. Producția de țiței a țărilor din afara zonei OPEC a crescut cu 0,6%, respective 51,3 mil. bbl/zi, în timp ce producția OECD s-a menținut la aproximativ același nivel, de 19,3 mil. bbl/zi, înregistrând un nivel mai mare în Rusia și America de Sud.

Pe parcursul anului 2013, prețurile la țiței au înregistrat o revenire treptată, după b#%l!^+a?scăderea dramatică față de valorile maxime atinse în 2012. În 2013, cererea de țiței a României a fost de 11,1 mil. tep, cu 13,5% mai mică față de anul precedent. Producția internă de țiței a scăzut cu 4,5%, în timp ce importurile s-au redus cu 18,1%, respectiv 1,5 mil. tep. Cererea de gaze naturale a avut un declin considerabil în 2013, contractându-se cu 15% față de anul anterior, până la 10,4 mil. tep.

Figura 1.7.

Evoluția prețului țițeiului

Sursa: www.petrom.ro

3.4 Strategii energetice românești

Obiectivul principal al unei strategii energetice românesti trebuie să se constituie, pe asigurarea energiei necesară susținerii creșterii economice și ridicării nivelului de trai prin costuri avantajoase și în condiții de securitate materială și ecologică.

Strategia energetică românească ar putea să-și delimiteze obiectivele pe trei orizonturi de timp: scurt, mediu și lung.

Pe termen scurt (3-5 ani) prioritățile strategiei energetice ar putea fi:

modernizarea termocentralelor în scopul creșterii randamentului, a eficienței economice și ecologice;

încheierea construcției primelor două grupuri energetice la centrala nucleară de la Cernavodă;

revizuirea hidrocentralelor și reluarea programelor de extindere a construcțiilor în b#%l!^+a?acest domeniu.

promovarea utilizarii resurselor regenerabile de energie

Cele mai convenabile resurse regenerabile și tehnologii utilizate pentru producerea energiei electrice sunt centralele hidroelectrice inclusiv microhidrocentralele, turbinele eoliene si centrale cu cogenerare care utilizeaza biomasă, iar pentru producerea de energie termică sunt biomasa și energia solară.

Potențialul de utilizare a energiei solare în Romania, este relativ important, există zone în care fluxul energetic solar anual, ajunge până la 1450…1600kWh/m2/an, în zona Litoralului Mării Negre și Dobrogea ca și în majoritatea zonelor sudice.

Pe termen mediu (5-10 ani) prioritățile strategiei energetice ar consta în:

finalizarea construchei centralei de la Cernavodă pe grupuri energetice;

intensificarea cercetărilor și modernizarea explorării și exploatării și a prelucrării resurselor de cărbuni, țiței și gaze;

elaborarea și aplicarea unei strategii coerente di valorificare a resurselor reînnoibile, neconvenționale (eoliană solară, biomasa, geotermală).

Pe termen lung (20-15 ani) prioritățile de perspectivă ar putea fi:

construirea unei a doua centrale nucleare;

încheierea procesului de amenajare hidroenergetică râurilor interioare cu un debit și cu o situație topograjlâ convenabile;

atacarea unor zăcăminte de petrol de mare adâncim dezvoltarea unei producții moderne de producerd energiei pe baza resurselor neconvenționale.

3.5 Analiza Petrom în Romania

OMV Petrom este unicul producător de țiței din România și asigură jumătate din producția de gaze a țării. Ca urmare a activităților de explorare și dezvoltare, rata de înlocuire a rezervelor la nivelul Grupului în 2014 a fost de 73%, cu 3 puncte procentuale peste nivelul atins în 2013. Rata de înlocuire a rezervelor în România a fost de 70%, menținându-se la aproximativ același nivel ca și în 2013. În 2014, producția medie de țiței și gaze a Grupului Petrom a fost ușor peste 187.100 bep/zi, în timp ce producția internă a fost puțin peste valoarea de 180.800 bep/zi.

OMV Petrom deține în România licențe de explorare pentru 15 perimetre b#%l!^+a?onshore și 2 offshore, cu o suprafață totală de 59.100 km2 (din care 13.730 km2 offshore) și desfășoară activități operaționale pe 256 de zăcăminte comerciale de țiței și gaze. În 2014, s-a obținut un volum mixt al producției de 180.815 bep/zi (2013: 188.476 bep/zi).

Figura 1.8.

Harta perimetrelor de exploatare petrolieră

Sursa: www.capital.ro

Costul intern de producție a scăzut cu 2%, comparativ cu 2013.În 2014, divizia de Gaze și Energie a OMV Petrom S.A. și-a consolidat activitatea, urmând direcția strategică de extindere a lanțului valoric în domeniul energiei, cu scopul creșterii valorii gazului din producția proprie. b#%l!^+a?

În 2014, OMV Petrom a produs în România 4,39 mil. tone de țiței și 5,27 mld. mc de gaze naturale sau un echivalent de 66 mil. bep. Producția medie zilnică în România a atins valoarea de 180.815 bep/zi (echivalent petrol/zi), cu 4 % mai mică decât în 2008. Această scădere a fost cauzată în principal de numărul redus de sonde noi forate.

În martie 2014, Petrom a început elaborarea studiilor seismice pentru zona de apă adâncă din cadrul perimetrului Neptun din Marea Neagră, în timp ce procesul de achiziționare a datelor a fost inițiat în luna august. Prospecțiunea seismică 3D a fost finalizată în noiembrie și a acoperit o zonă de aproximativ 3.200 km2. Aceasta reprezintă cea mai vastă zonă prospectată în România cu ajutorul seismicii 3D.

  Analiză strategică și importanța strategiei concurențiale

Analiză strategică reprezintă procesul de identificare a poziției strategice a organizației în raport cu mediul extern, resursele sale interne, competențele, dorințele și influențele acționarilor. Analiză strategică este menită să răspundă întrebărilor de genul: "Ce schimbări se vor produce în mediul extern și cum vor afecta acestea organizația și activitățile sale? Care sunt resursele și competențele organizației și cum pot acestea să aducă organizației avantaje speciale sau noi oportunități? Care sunt aspirațiile persoanelor și grupurilor asociate organizației – manageri, parteneri, acționari, sindicate – și cum vor influență aceste aspirații dezvoltarea viitoare a organizației?

În realizarea analizei strategice se vor valorifica informațiile furnizate de analiză mediului extern, analiză competiției și a atractivității industriei, analiză poziției concurențiale a firmei, analiză diagnostic a firmei, analiză culturii și a ciclului de viață a firmei, concluziile benchmarking-ului.

Studiile de piață vor oferi firmei informații cu privire la piețele sau segmentele de piață cu cele mai bune perspective, nivelurile prețurilor acceptate de piață, modalități de distribuție a produselor pe piață, acțiuni promoționale etc. La fel de importante sunt, pentru fundamentarea strategiei, prognozele macroeconomice, previziunile pe domenii de activitate și politicile organismelor de reglementare și supraveghere a asigurărilor.

Ansamblul strategiei globale organizaționale trebuie să reflecte cerințele strategiei economice naționale, a celei de integrare a României în Uniunea Europeană. b#%l!^+a?Se asigura astfel orientarea dezvoltării organizației în concordanță cu evoluțiile macroeconomice principale prefigurate pentru perioada următoare.

Elaborarea modelului de management strategic reflectă, nemijlocit, claritatea concepției managementului superior al firmei cu privire la coordonatele majore ale activității și la performanțele care trebuie atinse. Această presupune parcurgerea unei serii de etape, după cum urmează:

– definirea misiunii organizației;

– stabilirea obiectivelor strategice;

– identificarea opțiunilor strategice;

– dimensionarea resurselor angajate în realizarea obiectivelor;

– stabilirea termenelor intermediare și finale de realizare a obiectivelor;

– determinarea avantajelor competitive;

– identificarea alternativelor și selectarea strategiei;

– asamblarea componentelor mai sus-enumerate în configurația strategiei globale;

– elaborarea de strategii parțiale (pe domenii);

– formularea politicii globale și a politicilor parțiale ale firmei.

Compania va fi mai profitabilă decât concurenții numai dacă își va asigura avantaje pe care să le conserve. Compania, prin prisma produselor/serviciilor pe care le produce, trebuie să asigure clienților o valoare superioară (percepând prețuri unitare mai mari) sau o valoare comparabilă cu cea a concurenților, dar la costuri inferioare (eficientă operațională permițându-i să aibă cheltuieli medii unitare mai mici. Toate diferențele dintre companii din punct de vedere al cheltuielilor și al prețurilor percepute derivă din zecile și sutele de activități necesare creării, producerii, vânzării și furnizării produselor/serviciilor respective. Aceste activități generează o serie de cheltuieli .

Esența strategiei concurențiale constă în alegerea unui lanț de activități diferit de cel al competitorilor. Dacă același set de activități ar fi fost suficient pentru producerea tuturor produselor/serviciilor sectorului de activitate, satisfacerea tuturor nevoilor, și rezolvarea problemelor cu accesibilitatea clienților, atunci eficientă operațională ar fi fost factorul care să determine profitabilitatea companiilor din sector și/sau execuția diferită de cea aleasă de competitori pentru același lanț de valori.

Integrarea strategică a activităților este importantă nu numai pentru obținerea de b#%l!^+a?avantaje concurențiale, ci și a sustenabilității acestora. Este mai dificil pentru un competitor să copieze un set de activități interdependente decât anumite procese cum ar fi activitatea de marketing, procesul tehnologic, sau caracteristicile produsului.

Poziționările care sunt construite în baza sistemelor de activități sunt mult mai sustenabile decât cele construite în baza unor activități individuale. Avantajele concurențiale ale companiei vor fi mai sustenabile dacă ele se bazează pe nivelurile 2 și 3 de integrare. Sistemele respective sunt dificil de observat din afară și, de aceea, greu de imitat. Chiar dacă concurență descoperă interconexiunile respective, le va fi mult mai dificil în a le adapta în cadrul propriilor lanțuri de activități.

Formele concurenței

Cunoașterea consumatorilor nu este totul. Trebuie să se acorde o importantă deosebită și concurenței, pentru că această a devenit un factor extrem de important în realizarea profitului societății.

Cunoașterea concurenței joacă un rol hotărâtor în planificarea de marketing. Petrom trebuie să-și compare în mod constant produsele, prețurile, canalele de distribuție și acțiunile de promovare cu cele ale concurenței. Astfel, poate identifica avantajele și dezavantajele pe care le are în lupta cu această, lansând atacuri mai precise asupra concurenței și apărându-se mai bine de atacurile acesteia.

Putem distinge două forme principale ale concurenței:

1. Concurență directă (din punct de vedere al producătorului): are loc atunci când societatea se adresează acelorași nevoi, cu produse similare (sau identice).

Concurență de marca – societatea le consideră concurente pe celelalte companii care oferă aceleiași categorii de consumatori produse similare, la prețuri similare. Diferențierea se realizează prin imaginea de marca, pe care fiecare se străduiește să o confere produselor proprii, utilizând mijloace și tehnici corespunzătoare.

Concurență la nivel de industrie – societatea le consideră concurente pe toate companiile care oferă același produs sau clasa de produse. Competiția se realizează prin diferențierea calitativă a produselor; astfel de produse sunt substituibile în consum.

În această situație comportamentul este influențat de crearea produsului, stabilirea prețului și strategia de comunicare și influențează rezultatele care se obțin la b#%l!^+a?acest nivel prin eficientă, progres tehnologic, rentabilitate, gradul de ocupare a forței de muncă.

2. Concurență indirectă (din punct de vedere al pieței): are loc atunci când societățile se adresează acelorași nevoi sau unor nevoi diferite prin oferirea de produse diferite; ea este privită din punct de vedere al pieței.

Concurență formală – societatea le consideră concurente pe toate societățile care oferă produse destinate să satisfacă aceeași nevoie.

Concurență generică – societatea le consideră concurente pe toate societățile care lupta pentru aceleași venituri ale consumatorilor.

În economia de piață, concurență este o necesitate obiectivă, face parte din "regulile de joc" ale pieței. Funcționarea ei stimulează preocupările pentru creșterea, diversificarea și îmbunătățirea calitativă a ofertei de mărfuri, pentru adaptarea ei la dinamică cerințelor. În același timp, mecanismul concurenței asigura plasarea prețurilor la cote reale, favorizează raționalizarea costurilor că mijloc de sporire a profitului.

Forță competiției și implicațiile ei în mecanismul pieței depind de numărul și pozițiile celor care se confruntă.

Concurență ideală (concurență perfectă) presupune existența în cadrul pieței a următoarelor condiții: atomicitatea (existența unui număr mare de vânzători și cumpărători, intervențiile individuale ale acestora neputând determina o schimbare a cererii sau ofertei globale), transparență perfectă a pieței (cunoașterea precisă de către cumpărător și vânzător a tuturor elementelor pieței), omogenitatea produsului (existența pe piață a unor produse identice, echivalente), intrarea și ieșirea liberă pe piață și perfectă mobilitate a factorilor de producție (toate societățile să poată găsi liber și nelimitat capitalul și forță de muncă de care are nevoie la un anumit moment dat). În realitate aceste condiții sunt îndeplinite doar parțial, ceea ce înseamnă că piață cunoaște o concurență imperfectă.

Prezentarea generală a societății

OMV Petrom este cea mai mare companie românească de petrol și gaze, cu activități în sectoarele Explorare și Producție, Rafinare și Produse Petrochimice, Gaze Naturale, precum și Comercializare. OMV Petrom exploatează rezerve de petrol și gaze b#%l!^+a?estimate la 1 miliard barili echivalent petrol, are o capacitate maximă anuală de rafinare de 8 milioane tone și 593 de stații de distribuție carburanți în România. Compania deține, de asemenea, o rețea internațională de 211 benzinării, localizate în Republica Moldova, Bulgaria și Serbia.

Activitatea societății comerciale

o Activitatea curentă sau care urmează a se desfășura de către societatea comercială:

o Exploatarea zăcămintelor de petrol și gaze naturale de pe uscat și din platoul

o continental al Marii Negre;

o Transportul petrolului și al produselor petroliere;

o Comercializarea produselor prin rețele proprii de distribuție;

o Importul și exportul de țiței, produse petroliere, utilaje, echipamente și tehnologii

o specifice;

o Rafinarea țițeiului;

o Servicii de gospodărire și distribuție a apei;

o Producția de energie electrică;

o Producerea energiei termice și a apei calde;

o Servicii de asistență pentru sănătate umană;

o Alte activități stabilite și detaliate prin statutul societății.

Organizarea și conducerea OMV Petrom

a) Structura acționariatului Petrom

În 22 noiembrie 2005, Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) a aprobat b#%l!^+a?majorarea capitalului social, acordând acționarilor existenți dreptul de a subscrie noi b#%l!^+a?acțiuni, cu valoarea nominală de 0,1 lei, pentru a-și păstra deținerea în companie.

Ministerul Economiei și Comerțului (MEC) a primit 266.977.088 acțiuni, reprezentând valoarea terenurilor pentru care compania a obținut titlurile de proprietate în perioada 16 decembrie 2004-10 octombrie 2005. În timpul perioadei de subscriere (9 ianuarie -9 februarie 2006), OMV a subscris 334.209.314 acțiuni, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)a subscris 13.275.740 acțiuni și 3.924 de acționari, persoane fizice și juridice, au subscris 29.140.115 acțiuni.

Petrom consideră Guvernanța Corporativă ca o importantă contribuție la cultură corporativă a companiei. De aceea, în 2006 Petrom a adoptat Codul de Guvernanță Corporativă, pentru a crește gradul de transparență față de toți cei care au interese în relația cu societatea, pentru a crea valoare stabilă și pe termen lung care să permită luarea deciziilor în mod eficient. Politică de Guvernanță Corporativă a Petrom a stabilit în mod clar structura de organizare, punând accentul pe drepturile acționarilor și pe cerințele de transparență în ceea ce privește obligațiile Consiliului de Administrație și ale Comitetului Executiv.

Structura acționariatului

b) Informații despre conducerea companiei

Conducerea companiei este asigurată de Consiliul de Administrație format din 9 membri (până la acea dată, Consiliul de Administrație a avut 7 membri) ca urmare a deciziei Adunării Generale a Acționarilor din dată de 25 aprilie 2006.

Activele fixe au înregistrat o creștere de 23% în comparație cu cifra anului 2013, în principal datorită achiziției de active corporale și necorporale. Investițiile în alte companii au contribuit de asemenea la creșterea activelor fixe, datorită: OMV Bulgaria, OMV România, SC MP Petroleum Distribuție și grupului de companii Ring Oil, companii de servicii pentru rafinării (Rafiserv Arpechim, Rafiserv Petrobrazi) și datorită creșterii b#%l!^+a?creditelor acordate subsidiarelor.

Activele circulante, incluzând plățile în avans, au scăzut cu 12% în comparație cu 2013, atingând 6.366 mil lei. Modificarea este atribuită următoarelor elemente:

o Creanțe comerciale mai mari cu 19% având în vedere că cifra de afaceri din

ultima luna a anului 2014 a fost cu 20% mai mare în comparație cu perioada similară din 2013

o Scăderea numerarului cu 23% că urmare a volumului ridicat al investițiilor făcute în 2014.

Datoriile totale au reprezentat 7.033 mil lei, în creștere ușoară cu 1% în comparație cu nivelul înregistrat în 2013.

Datoriile pe o perioada mai lungă de un an nu s-au modificat substanțial față de 2013.

Creșterea EBIT (Profitul brut) în 2014 (+47%) a fost determinată de creșterea rezultatului în activitatea de E&P (Explorare și Producție), cât și de creșterea vânzărilor.

Rezultatele au fost influențate negativ de elementele speciale în valoare de 324 mil lei. Contribuția E&P la EBIT a crescut semnificativ la 3.744 mil lei (2013: 2.782 mil lei) în principal din cauza prețurilor mai ridicate la țiței și în mai mică măsură datorită creșterii prețului gazelor.

Veniturile din E&P s-au ridicat la 7.370 mil lei, reprezentând 30% din cifra de afaceri, Rafinarea și Marketingul contribuind cu 14.525 mil lei, adică 60%. Restul de 10% provin de la divizia de Gaze și de la Doljchim.

       EBIT-ul generat de activitatile din rafinare si marketing a ramas negativ sub actiunea combinata a marjelor reduse din rafinare si marketing, compensate partial de cresterea vânzarilor si de înregistrarea elementelor speciale. În timpul anului au fost închise benzinarii si depozite neprofitabile si deprecierea aferenta a fost înregistrata, fiind observata o reducere a costurilor datorita centralizarii activitatii de marketing.

Analiză SWOT

Analiza SWOT descrie punctele forțe și slabe ale unei companii, asociate cu oportunitățile existente la un moment dat pe piață. Punctele forțe și punctele slabe se referă la companie și la produsele sale, pe când oportunitățile și amenințările sunt de obicei considerate că fiind factori externi, în afară controlului companiei. Analiză SWOT implică înțelegerea și analiză punctelor forțe și slabe ale societății precum și b#%l!^+a?identificarea aspectelor care ar putea favoriza sau amenință activitatea acesteia pe piață.

ANALIZA DOMENIULUI PRODUCȚIV

ANALIZA DOMENIULUI COMERCIAL

ANALIZA FINANCIARĂ

Mediul extern

       Concurența în industria petrolieră are un caracter aparte deoarece această se confruntă cu o serie de provocări, cum ar fi:

• fluctuațiile mari la cotațiile țițeiului și la produsele petroliere,

• fluctuațiile valutare pe piețele internaționale,

• evenimentele geopolitice la nivel global (războaiele, terorismul, noile structuri

economice și politice sub formă uniunilor economice și altele),

• schimbările structurale din sectoarele adiacente (spre ex. creșterea cererii la

motorină în detrimentul benzinei),

• fenomenele climaterice globale,

• cerințele tot mai exigențe cu privire la mediul înconjurător și altele.

Țările industrializate sunt cele mai mari consumatori petrolieri, prosperitatea lor fiind în cea mai mare parte condiționată pe o utilizare intensivă a țițeiului. Mari consumatori sunt și marile companii petroliere internaționale, care cumpără țiței brut pentru rafinare și revânzare, iar principalii solicitanți ai brutului sunt traderii. Aceste societăți de trading exercită o activitate pur comercială. Acești traderi sunt specializați exclusiv în sectorul b#%l!^+a?petrolier sau pot interveni și pe alte piețe. Relațiile lor cu țările producătoare sunt fondate pe contracte regulare sau prin acorduri de cumpărare.

Complexitatea pieței mondiale a petrolului se schimbă semnificativ prin existența unor grupuri de piețe formate pe regiuni sau țări. Pentru companiile petroliere de talie mare aceste grupuri de piețe sau regiuni oferă oportunități majore. Multe piețe naționale prea mici pentru o abordare individuală capătă noi dimensiuni și semnificații când sunt combinate cu piețe asemănătoare din țările cu care cooperează. Piețele regionale sunt importante pentru companiile petroliere datorită diferitor criterii (economice, geografice etc.), care oferă posibilități de intensificare a producției de petrol și a distribuției produselor petroliere, oferind posibilități majore de eficientizare a activităților de marketing. Multe grupuri de țări și-au coordonat programe referitoare la creșterea economică, care lucrează în avantajul companiilor, prin creșterea puterii de cumpărare, a necesarului de consum energetic etc. Astfel, companiile devin tot mai puternice și mai experimentate în activitățile lor cu grupurile mari de țări, ceea ce duce și la o intensificare a competiției internaționale și globale pe piață mondială a petrolului. Unele din aceste regiuni sunt atractive din punctul de vedere al rezervelor petroliere pe care le dețin, altele din punctul de vedere al puterii de cumpărare a produselor petroliere sau a necesarului ridicat de combustibil.

Concurența în Europa Centrală și de Est; grupuri petroliere din zona ce dezvoltă o concurență regională

Privatizarea companiilor petroliere în Europa Centrală nu a atras nici un jucător major de pe piață internațională a țițeiului.

Pe piață petrolieră central-europeană contează din ce în ce mai mult două companii regionale: Mol – Ungaria și OMV – Austria, care concurează cu companiile rusești de talie mare: Yukos, Lukoil, Tyumeni. Cu toate acestea, Europa de Est nu este ocolită de procesul de globalizare. În acest sens se observă tendința de constituire a unei singure companii petroliere pentru această regiune, prin absorbția celor naționale.

După gradul de expansiune și agresivitate a strategiilor de extindere se poate concluziona, în acest sens, în favoarea companiei OMV.

În general, se observă că achiziționarea de companii este o direcție din ce în ce mai vizibilă pe piață europeană , în ultimii ani, devenind o unealtă larg răspândită și la b#%l!^+a?îndemână managerilor în atingerea obiectivelor strategice concurențiale. Surprinzător din multe puncte de vedere, dar privatizările în lanț care au avut loc până acum într-un sector strategic că acela al petrolului s-au desfășurat practic în familie, cu participare aproape exclusiv regională.

Companiile rusești din domeniul energetic au devenit foarte active în ultimii ani, extinzându-și activitatea în afară granițelor. Una dintre regiunile de interes este Europa Centrală și de Est, a cărei piață este deosebit de atractivă. Economiile din această zona se află în plină dezvoltare, cererea de materii prime energetice urmând să crească mai rapid decât în statele dezvoltate. Rusia este importantă pe piață mondială pentru că deține cele mai mari rezerve de gaze naturale, rezervele de cărbune o situează pe locul al doilea mondial și în plus este pe locul șase din punctul de vedere al capacității zăcămintelor de țiței. Datorită acestor bogații naturale, Rusia este cel mai mare exportator de gaze naturale, al doilea de petrol și este a treia țară după consumul de energie. Lukoil și Yukos s-au implicat în procesul de preluare a Hellenic Petrolleum, companie grecească de rafinare a țițeiului care intenționează să construiască o conducta ce va lega Salonic de Skopje.

Lukoil a avut până acum succes în Balcani, în special în Bulgaria. Pentru a-și atinge scopul, Tyumen s-ar putea alia cu Petrol din Slovenia. Compania slovacă de distribuție Petrol a semnat deja un contract de cooperare cu Tyumen, pentru a intră pe terțe piețe.

Cel mai mult se bat pentru această regiune compania austriacă OMV și compania ungară Mol. Primul pas în consolidarea poziției pe piață acestei regiuni a fost b#%l!^+a?făcut pe 31 martie 2001 când a achiziționat 36% din compania petrolieră slovacă b#%l!^+a?Slovnaft, contra sumei de 262 milioane de dolari. Capacitatea instalată a rafinăriei de la Bratislava este de 5,5 milioane tone/an și este utilizată în proporție de 95%. Achiziția slovacă a firmei Mol a avut loc în scopul eliminării unui important competitor al firmei ungare de pe piețele Cehiei și Slovaciei și de pe cea a Ungariei, piață unde Slovnaft constituia principalul adversar, în termeni de vânzări, pentru Mol.

Compania petrolieră ungară a mai avut o serie de motive pentru a cumpără Slovneft. Dacă această din urmă ar fi încăput pe mâna unora dintre rivalii săi direcți, firma austriacă OMV sau cea poloneză PKN, acest fapt i-ar fi creat ulterior multe probleme. Cu OMV domanand piață slovacă și cu o bună poziție a acesteia de a intră pe piață poloneză (rafinăriile Slovnaft fiind mult mai apropiate de consumatorii din sudul Poloniei decât cele ale PKN) și pe cea ungară, dezvoltarea Mol ar fi fost pur și simplu sufocată, și însăși supraviețuirea companiei pe termen mediu ar fi fost amenințată, conform părerilor exprimate de analiști. De asemenea, alt pas îl constituie Societatea națională de petrol croată, INA, preluată de către MOL, care se arată interesată de ani de zile de extinderea în spațiul ex-iugoslav. Pentru această zona Mol a avut de concurat atât cu OMV cât și cu companiile rusești. Pentru a-și finanța procesul de extindere din Polonia, Iugoslavia și Croația, MOL a anunțat o emisiune de obligațiuni de 107,5 milioane dolari.

Jumătate din vânzările cu amănuntul ale OMV provin în prezent din afară Austriei, mai precis din țările Europei Centrale și de Est, unde această este prezența. În multe privințe însă, OMV se aseamănă cu Mol. Ea a fost deținută în totalitate, până de curând, de către stat (chiar și acum acesta este proprietarul unei părți din acțiunile OMV), a fost supusă în ultimii ani unui program de restructurare și modernizare a capacităților sale de producție și, bineînțeles, este la fel de "disperată" că și Mol de a-și găsi parteneri în regiune, fiind mult prea mică pentru a-și putea asigura supraviețuirea pe termen mediu, în condițiile în care piață austriacă a produselor petroliere, spre deosebire de cele central și est-europene, se află pe un trend descendent.

Punctele foree ale austriecilor, în momentul de față, sunt deținerea celei mai întinse rețele de benzinării, comparativ cu orice alt jucător din regiune, și eficientă mult mai mare a companiei (ea are doar trei sferturi din numărul de lucrători pe care îi are Mol, care la rândul ei este una din cele mai eficiente companii din zona Europei Centrale și de Est).

Prin preluarea pachetului majoritar al Petrom de către OMV, acesta a devenit membru al OMV Group, crescându-i potențialul și importantă atât pe plan local, cât și zonal. b#%l!^+a?

Analiză comparativă cu firmele concurente pe sectorul de distribuție

Pentru a dezvoltă strategii competitive viabile este necesară o analiză a concurenților existenți pe piață și a mediului extern. În procesul de analiză și efectuarea cercetării respective de marketing, este nevoie de informații despre clienți, concurenți și alte forțe care sunt active pe piață petrolieră din regiune.

În vederea efectuării analizei comparative trebuie parcurse mai multe etape:

1. Identificarea avantajului (avantajelor) concurențial a Companiei (avantaje după costul resurselor, materia prima mai ieftină, forță de muncă etc.)

o identificarea avantajului concurențial reprezintă un punct cheie în elaborarea strategiilor pe termen scurt, mediu și lung pentru companie

o importantă majoră o are poziționarea corectă a companiei în rândul concurenților

o reieșind din această poziționare se pot defini viitoarele acțiuni ale cadrelor de conducere în vederea optimizării fiecăruia dintre avantaje, precum și corectarea dezavantajelor și exploatarea fiecărui avantaj la maxim.

o cunoașterea și anticiparea strategiilor concurenților în prezent și viitor

o cunoașterea și anticiparea strategiilor concurenților are un rol crucial pe orice piață

o este esențial că personalul companiei sau firmele specializate să asigure date atât calitative, cât și cantitative, pentru a permite factorilor de decizie din interiorul companiei luarea unor decizii corecte în ce privește răspunsul, contracararea sau alte acțiuni de reacție la acțiunile concurenților

o de asemenea aceste informații permit adoptarea unor decizii de inițiativa pe piață ceea ce este benefic atât concurentului, ce ia aceste decizii, cât și clienților, precum și pieței în general

o cunoașterea și anticiparea strategiilor concurenților în prezent și viitor este un factor cheie în dezvoltarea companiei.

Concurenții Petrom pe segmentul de distribuție a carburanților

Pe segmentul de retail concurență dintre Petrom și ceilalți competitori este tot mai ascuțită, fiecare încercând să câștige o cota de piață cât mai mare.

Principalii concurenți ai Petrom, din segmentul retail sunt Rompetrol, LukOil, b#%l!^+a?MOL, Rafo Onești, AGIP.

LukOil

LUKOIL este cea mai mare companie petrolieră din Rusia din punct de vedere al rezervelor, producției și rafinării țițeiului, asigurând cca. 20% din producția de țiței autohtonă (79,8 milioane tone), iar la nivel global reprezintă aproximativ 2% din producția totală mondială. Compania petrolieră LUKOIL este prima companie privată din Federația Rusă care a deschis drumul investițiilor în România prin achiziția pachetului de acțiuni la rafinăria "Petrotel" din Ploiești, una dintre cele mai vechi rafinării din România, în anul 1998.

Deține 12 depozite en-gross: Ploiești, Brașov, Cluj Napoca, Satu Mare, Bistrița Năsăud, Halmeu, Arad, Timișoara, Dornești, Iași, Galați, Râmnicu Vâlcea și stații proprii și închiriate.

Odată cu redeschiderea rafinăriei Petrotel în 2004, LukOil devine un competitor de temut pe piață petrolieră din România. Sub brandul LukOil, în țară noastră funcționează 250 – 300 de stații de distribuție. În 2005 a avut un venit net de 6.443 mil. USD, venitul net din vânzări a fost de 55.774 mil. USD; vânzările totale au fost de 123,2 mil. tone țiței și produse petroliere, din care vânzările de țiței au fost de 45,8 mil. tone. A înregistrat o cota de piață de 25%. (sursă: www.lukoil.ro)

Oferă clienților săi (în special celor care au în exploatare flote comerciale auto) un program modern de carduri: Cardul Corporativ de Debit și cardul Corporativ de Credit.

MOL

Activitatea MOL în România se bazează pe divizia de Retail, scopul fiind acela de a deține una dintre cele mai eficiente rețele de benzinării. MOL România are în acest moment 121 de stații, urmând că până la sfârșitul anului să mai cuprindă încă 8 benzinării. Disponibilitatea în privința oportunităților de extindere prin achiziții sau investiții greenfield, precum și optimizarea printr-o acoperire teritorială cât mai bună fac din MOL una dintre cele mai dinamice și adaptabile companii petroliere de pe piață românească.

Este specializată în comercializarea produselor petroliere în sistem en-detail operând la nivel național o rețea foarte bine dezvoltată. Ideea este de a pătrunde în regiunile neacoperite corespunzător, cea mai importantă fiind Moldova. Prin această achiziție b#%l!^+a?beneficiază de o mai bună acoperire națională, de un volum mai mare de vânzări.

Profitul net obținut în 2005 a fost de 2,5 mil. Euro, iar cifra de afaceri a înregistrat 1,6 mld. RON; cota de piață este de 14,4%. (Asociația Română a Petrolului)

Rompetrol

Grupul Rompetrol NV. este o companie petrolieră multinațională, cu sediul în Amsterdam, Olanda, desfășurându-și activitatea în 13 țări și cu majoritatea activelor și operațiunilor în Franța, România, Spania și Sud-Estul Europei. Grupul Rompetrol este implicat în activități de rafinare, marketing și trading, dar și în operațiuni adiționale – explorare și producție, servicii petroliere, transport, etc.

Este al doilea competitor important pe piață de en-gross și en-detail a produselor petroliere din România. În anul 2005 a avut o cifra de afaceri de 2,34 mld. USD, profitul net a atins 73,8 mil. Euro și o cota de piață de 8% .

Operează la nivel național prin: 7 depozite en-gross în Năvodari, București, Brașov, Vatra Dornei, șimleul Silvaniei, Arad, Craiova și 250 de stații, proprii și în franciză.

Investițiile masive în rețeaua de distribuție prin deschiderea a numeroase benzinării, proprii și în franciză, au făcut din Rompetrol un important operator de pe piață stațiilor de carburanți din România. În ultima perioada de timp, promovează o politică extrem de agresivă, negociind cu fiecare client în parte prețul de livrare și termenul de plata.

În cadrul stațiilor de distribuție carburanți, oferă clienților săi (în special clienților care au în exploatare flote comerciale auto) programul integral Fill & Go, structurat astfel: Fill & Go Card, Fill & Go Ring, Fill & Go Pass, Fill & Go Kit.

Toate aceste sisteme au la baza posibilitatea plății la termen pe baza unui card de credit, precum și monitorizarea consumului de carburanți și sunt îmbunătățite în funcție de alegerea clientului.

AGIP

Agip este marca comercială a grupului Italian Eni S.p.A, considerat printre cele mai importante companii din lume care activează domeniul petrolier . În România, marca Agip este prezența prin 19 stații de servicii și magazine moderne. Poziția lor pe piață este constanța în timp. Randamentul bun al vânzărilor prin stații este susținut de cele 22 de stații din București și alte 4 prin țară, venituri suplimentare fiind obținute și din activitatea de en-gross-ist. Au în derulare un proiect de extindere a rețelei și în alte orașe mari ale țării. b#%l!^+a?

A înregistrat în anul 2005 un profit net de 1,22 mil. Euro, cifra de afaceri a ajuns la 57 mil. Euro, iar cota de piață este de doar 2%. ( Asociația Română a Petrolului).

Rafo

Compania se află într-o perioada mai dificilă din cauza datoriilor mari înregistrate la bugetul de stat de către rafinăria Rafo. Această rafinărie a fost proiectată și pusă în funcțiune în perioada 1956-1957 pentru prelucrarea țițeiului nesulfuros extras din bazinele petrolifere din România.

În prezent RAFO operează la nivel național 291 de stații de distribuție carburanți (dintre care 33 proprii și 258 afiliate). Dezvoltarea rețelei de stații de distribuție a început din partea de vest a țării și continuă, urmând să acopere întreg teritoriul național. Programul "Alimentează de la sursă" implică un efort investițional de aproximativ 300 de milioane de euro și prevede dezvoltarea în următorii cinci ani a unei rețele de aproximativ 400 de stații.

A înregistrat în anul 2005 un profit net de 39 mil. Euro, iar cifra de afaceri a fost de 512,9 mil. Euro.

Pe canalul de distribuție en-detail, RAFO se axează pe dezvoltarea numărului de stații proprii în locații cu un văd comercial atractiv, pe fidelizarea actualilor parteneri (benzinării particulare) și atragerea de colaboratori noi. Stațiile de distribuție vor permite acoperirea principalelor localități și trasee rutiere, oferind produsele RAFO consumatorilor finali pe întreg teritoriul național.

Pentru a se menține pe poziția de lider a pieței, societatea trebuie să aibă mereu în vedere companiile concurente; trebuie să cunoască obiectivele lor, planurile de expansiune, punctele țări și punctele slabe, filozofia de afaceri pe care o adopta, principiile care îi ghidează activitatea. Este nevoie de o înțelegere adâncă a concepției concurenților, pentru a fi posibilă o eventuală anticipare a acțiunilor acestora.

Așadar, Petrom fiind o societate de calitate comunica acest lucru, și o face printr-un preț ridicat care indică produse de calitate superioară. Renumele Petrom contribuie la perceperea calității, fiind considerat un etalon al calității. și nu în cele din urmă, imaginea societății a dus la creșterea cotei de piață. Chiar și atunci când ofertele concurente au fost similare, cumpărătorii au reacționat diferit datorită imaginii Petrom, această fiind promisiunea unei oferte orientate spre beneficiul clientului. S-a dovedit b#%l!^+a?încă o dată, că o politică de marca înțelept construită aduce avantaje atât consumatorului, cât și producătorului.

Pentru îmbunătățirea situației companiei Petrom și menținerea poziției de lider în afacerile cu petrol se impun următoarele:

o Dezvoltarea unei strategii pe termen mediu și lung în ceea ce privește capacitatea Petrom de a face față provocărilor energetice cauzate de iminentă criză a petrolului, criză care va afecta toate companiile de petrol din lume;

o Crearea de compartimente pentru cercetare și dezvoltare de noi tehnologii și produse;

o Utilizarea rațională a resurselor de petrol și gaze, precum și înlocuirea lor treptată;

o Sprijinirea de activități ale economiei naționale de natură ecologistă ce pot crea în ochii consumatorilor români imaginea unei companii ce se preocupă de problema mediului;

o Modernizarea rafinăriilor și introducerea celor mai eficiente metode de reducere a emisiilor poluante;

o Creșterea volumului veniturilor din activitatea vânzărilor de produse petroliere, atât prin depozite (vânzări en gross),cât și prin stațiile de distribuție (vânzările cu amănuntul), în special a vânzărilor de carburanți;diversificarea gamei de produse petroliere, conform normelor de calitate europene, comercializate prin stațiile de distribuție;intensificarea, preocupărilor pentru promovarea carburanților de calitate;creșterea volumului veniturilor din activitatea vânzărilor de produse complementare că urmare a modernizării rețelei de distribuție și a diversificării gamei de produse; fiecărei sucursale de distribuție i se va repartiza un nivel minim de venit ce trebuie obținut din vânzarea produselor complementare;reducerea cheltuielilor de exploatare din activitatea de transport și distribuție a produselor petroliere;creșterea segmentului din piață distribuției

o carburanților din România pin aplicarea unor strategii în curs de definitivare;aplicarea unor strategii în domeniul prețurilor.

Una din modalitățile de contracarare a efectelor produse de concurenții săi este îmbunătățirea comunicării dintre companie și clienții săi, prin:

o Publicitate mai intensă b#%l!^+a?

o Fidelizarea clienților

Fidelizarea clienților se înscrie într-un lanț cauza – efect, care cuprinde procesele de la primul contact cu clientul până la succesul economic al întreprinderii.

Reieșind din cercetarea efectuată , în sectorul distribuției, compania Petrom trebuie să urmeze unele tendințe de îmbunătățire acalitatii carburanților.

Calitatea produsului. Unul din avantajele pe care le poate deține o companie petrolieră este gradul de conformitate a calității. Sau măsură în care așteptările consumatorilor coincid vis-a-vis de calitatea carburanților. Calitatea combustibilului comercializat este elementul care de cele mai multe ori generează preferințele consumatorilor asupra unei benzinării sau alteia, și respectiv profiturile companiilor. De exemplu, potrivit unui studiu realizat în România în Februarie 2004, de o companie ce consultanță maghiară , elementul care generează cele mai mari profituri pentru o benzinărie reprezintă calitatea produsului (63,3%), apoi locația (22,9%) și prețul (21,2%). Conform aceluiași studiu, Petrom era cea mai preferate benzinărie de către consumatori. Aceste preferințe sunt generate de numărul de benzinării și de locația lor. Petrom câștigă prin numărul mare de benzinării. OMV de ține preferințe în vestul țării. Mol și Lukoil de țin preferințe în regiunea Carpatica , iar Petrom și Lukoil de asemenea în Moldova și București.

De asemenea, majoritatea consumatorilor au tendința de a-și alimenta automobilul mai des și în cantități mai mici. Astfel, potrivit studiului citat, 60% dintre acei care își alimentează automobilele la benzinării o fac săptămânal sau chiar mai des. Pe de altă parte, 80,8% dintre persoane care oprindu-se odată la vreo benzinărie, își alimentează în suma de aproximativ 50 lei.

Motivul pentru care unele benzinării sunt preferate față de altele depinde și de politică de comunicare realizată de companie. De exemplu, benzinăriile OMV sunt preferate mai mult pentru calitatea produselor sale, iar Petrom pentru prețurile mai rezonabile.

Potrivit unui chestionar, efectuat de către compania Lukoil în România, dintre 5308 participanți , la întrebarea care sunt factorii în alegerea benzinăriei, 24,68% din respondenți au răspuns prețul carburanților, 20,61% – amplasamentul benzinăriei, 15,62% – calitatea carburanților, iar la factorii precum imaginea benzinăriei, servirea și b#%l!^+a?existența serviciilor auxiliare au răspuns câte 12% din respondenți.

Cei mai mulți consumatori sunt ghidați după preț în alegerea benzinăriei. Prețul totuși rămâne factorul cu cel mai important grad de influență asupra deciziei de cumpărare. Pentru a cunoaște prețurile practicate de concurență, practicarea mai multor metode de evaluare a prețului, cum ar fi de exemplu, o anchetă asupra consumatorilor sunt destinate a aprecia raportul calitate/preț privit pentru fiecare concurent important.

Amplasamentul benzinăriilor este un factor foarte important. De aceea companiile deseori se lupta pentru terenuri eficiente din punct de vedere al amplasamentului benzinăriei. Intersecțiile de străzi, densitatea populației unei localități, factori care duc la o intensitate mai mare a traficului constituie criterii de atragere în vederea construcției sau achiziționării unei benzinării.

Calitatea carburantiilor este de asemenea un factor important în atragerea consumatorilor. O serie de criterii tehnice sunt necesare formării unei imagini bune despre calitatea carburantului vândut.

Calitatea combustibilului depinde de:

1. Conținutul de sulf

2. Conținutul de aditivi

3. Conținutul de apă

Testul pe care trebuie să-l treacă toate rețelele de benzinării trebuie privit din două puncte de vedere: cel al dispersiei calității pe plan geografic și cel al asigurării calității în cazul unor cumpărări successive de la o anumită rețea pe o anumită perioada de timp. Realitatea este că companiile trebuie să demonstreze că fac față acestor 2 parametri.

Petrom a îmbunătățit în ultimii ani calitatea carburanților oferiți clienților. Creșterea calității trebuie însoțită de un raport calitate/preț mai bun decât cel al concurenței. Totodată, în vederea fidelizării clientelei și a atragerii de clienți de la concurență, Petrom trebuie să asigure o calitate constanța din punct de vedere al dispersiei pe plan geografic și al cumpărărilor succesive de la o anumită rețea pe o anumită perioada de timp.

b#%l!^+a?

OMV Petrom este cel mai important operator integrat în domeniul petrolier din România și din Sud Estul Europei; desfășoară activități de exploatare a zăcămintelor și producție de țiței și gaze naturale, rafinare și petrochimie, precum și comercializare de carburanți și produse complementare. Alături de aceste activități de baza, Petrom pune accentul și pe activități conexe fără de care dezvoltarea și administrarea societății nu ar face din această o societate comercială de succes, modernă și dinamică.

Experiență în domeniu, acumulată de-a lungul celor 150 de ani, face din Petrom un lider al economiei românești, prin îmbinarea tradiției din industria petrolieră cu organizarea modernă a unei companii integrate.

Prin apartenența la Grupul OMV, Petrom beneficiază de transferul de know-how de la compania austriacă, aceasta ducând, printre altele, la creșterea calității produselor și serviciilor oferite și implicit a modului în care este percepută de către consumatori.

În ceea ce privește distribuția carburanților, OMV Petrom are avantajul celei mai extinse rețele de benzinării, acesta fiind dublat de noul sistem Full Agency înlocuind vechiul sistem COCO (Company Owned, Company Operated – deținut de companie, operat de companie). Sub noul concept, stațiile de distribuție sunt administrate de către un dealer selecționat de către Petrom, contra unui comision din vânzări. Prin acesta se urmărește creșterea eficienței pe fiecare unitate de distribuție concomitent cu creșterea calității serviciilor oferite consumatorilor.

Creșterea vânzărilor de carburanți este și efectul unor avantaje competitive pe care OMV Petrom le are față de competitorii din România. Dintre acestea, se pot menționa următoarele:

– Apartenența la Grupul OMV are ca efect transferul de know-how de la compania austriacă, această ducând, printre altele, la creșterea calității produselor și serviciilor oferite și implicit a modului în care este percepută de către consumatori;

– Deținerea unei poziții importante pe piață internă, atât în ceea ce privește cota de piață cât și numărul de stații de distribuție. Conform estimărilor cota de piață a companiei la sfârșitul lunii decembrie 2014 a fost de 28 %. Din cele peste 2.100 de stații de distribuție existente în România, 33% sunt independente, în timp ce 28% aparțin OMV Petrom;

– Eficientizarea compartimentului de marketing;

– Recunoașterea Petrom atât pe plan intern cât și internațional; b#%l!^+a?

– Lansarea și îmbunătățirea în fiecare an a produselor la prețuri mai avantajoase decât competitorii.

Renumele Petrom contribuie la perceperea calității, fiind considerat un etalon al calității. și nu în cele din urmă, imaginea societății a dus la creșterea cotei de piață. Chiar și atunci când ofertele concurente au fost similare, cumpărătorii au reacționat diferit datorită imaginii Petrom, această fiind promisiunea unei oferte orientate spre beneficiul clientului. S-a dovedit încă o dată, că o politică de marca înțelept construită aduce avantaje atât consumatorului, cât și producătorului.

Pe măsură creșterii concurenței, renumele firmei și cota de piață deținută pot fi menținute sau îmbunătățite doar în prin adaptarea permanentă la noile condiții și prin acceptarea provocărilor ce apar, în sensul ridicării ștachetei de performanță și orientarea către atingerea excelenței în afaceri.

În vederea îmbunătățirii imaginii OMV Petrom, este utilă sprijinirea de activități ale economiei naționale de natură ecologistă ce pot crea în ochii consumatorilor români imaginea unei companii ce se preocupă de problema mediului.

În condițiile generate de limitarea resurselor naturale trebuie dezvoltată o strategie pe termen mediu și lung în ceea ce privește capacitatea Petrom de a face față provocărilor energetice cauzate de iminentă criză a petrolului, criză care va afecta toate companiile de petrol din lume. În acest sens, este necesară crearea de compartimente pentru cercetare și dezvoltare de noi tehnologii și produse și utilizarea rațională a resurselor de petrol și gaze, precum și înlocuirea lor treptată.

Pentru accesul la carburanți cât mai ieftini și de calitate superioară trebuie că Petrom să aibă în vedere modernizarea rafinăriilor și introducerea celor mai eficiente metode de reducere a emisiilor poluante.

Pentru a avea asigurată desfacerea pe piață a produselor finite, OMV Petrom trebuie să aibă în vedere oferirea de servicii de calitate optimă clienților finali atât prin intermediul stațiilor de distribuție cât și prin depozite (vânzări en gross). Efectul satisfacției consumatorilor este reprezentat de creșterea volumului veniturilor din activitatea vânzărilor de produse petroliere, în special a vânzărilor de carburanți. Totodată, diversificarea gamei de produse petroliere, conform normelor de calitate b#%l!^+a?europene, concomitent cu intensificarea preocupărilor pentru promovarea carburanților de calitate comercializate prin stațiile de distribuție duce la creșterea gradului de satisfacție a consumatorilor și a percepției pozitive a companiei.

Volumul veniturilor stațiilor de distribuție trebuie să fie optimizat prin adăugarea la veniturile din vânzări de combustibili a celor rezultate din activitatea vânzărilor de produse complementare, că urmare a modernizării rețelei de distribuție și a diversificării gamei de produse. Fiecărei sucursale de distribuție este necesară să i se repartizeze un nivel minim de venit ce trebuie obținut din vânzarea produselor complementare.

Eficientizarea activității presupune obținerea de venituri cât mai mari, în condițiile unor costuri scăzute, prin menținerea sau chiar creșterea calității produselor și serviciilor. Această presupune, printre altele, creșterea productivității muncii, reducerea cheltuielilor de exploatare din activitatea de transport și distribuție a produselor petroliere.

Îmbunătățirea raportului calitate/preț trebuie să fie o preocupare constanța a Petrom, acesta ducând la fidelizarea clienților precum și la atragerea clienților altor companii.

OMV Petrom a obținut rezultate financiare pozitive în ultimii ani, care vor contribui la îndeplinirea obiectivelor strategice ale societății. Datorită aportului de capital, Petrom este pregătită pentru o dezvoltarea corporativă. Programul de investiții pentru 2015, a cărui valoare totală se ridică la circa 3 miliarde Euro, va susține atingerea obiectivelor de dezvoltare asumate pentru fiecare segment de activitate.

Creșterea performanțelor și îmbunătățirea poziției costurilor în toate segmentele de activitate vor asigura profitabilitatea durabilă a societății; procesul de modernizare inițiat în 2005, noile tehnologii, experiență și know-how-ul OMV, precum și capitalul necesar investițiilor constituie calea spre succes a OMV Petrom.

Este recunoscută în lumea întreagă de către clienți, concurență, investitori și public. A devenit o societate dinamică, de succes, responsabilă, europeană, iar sloganul "esență mișcării" este promisiunea societății de a acționa în beneficiul societății și al clienților. b#%l!^+a?

ANEXE

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Anexa 1. – Participatiile Petrom

Anexa 2. – Valoarea la bursă a Petrom

Actiunile Petrom sunt listate la Bursa de Valori Bucuresti inca din septembrie 2001 (simbol bursier SNP).

Valoarea la bursă: 2,4 miliarde Euro în aprilie 2009 (față de 8,4 miliarde Euro în septembrie 2007).

În 2013 Petrom a înregistrat un profit record de 4,82 mld. lei (1,091 mld. euro), cu 22% peste cel din 2012, cel mai mare câștig înregistrat până în prezent de o companie din România. și și-a păstrat poziția de lider al economiei românești în ciuda zvonurilor că Dacia a devenit cea mai mare companie din România.

Număr de angajați:

Anexa 3.

Bilant contabil

Contul de profit si pierderi

Bibliografie selectivă

The Energy Charter Treaty, 1994, OJ no L69 9.03.1998

White Paper “Preparation of the Associated Countries of Central and Eastern Europe for Integration into the Internal Market of the Union”, European Commission, COM (1995)163 final, May 1995

Directive 96/92/EC of the European Parliament and the Council concerning common rules for the internal market in electricity

Directive 98/30/EC of the European Parliament and the Council concerning common rules for the internal market in gas

Green Paper “Towards a European strategy for the security of energy supply”, COM/2000/0769 final, Nov. 2000

Shaping a new Europe, COM(2000)254 final

Final report on the Green Paper “Towards a European strategy for the security of energy supply”, COM(2002)321 final, Iulie 2002

Communication on Completion of the Internal Market in Energy, COM (2001)125 final

First report on the implementation of the internal electricity and gas market, SEC(2001)1957

European Energy Infrastructure, COM (2001)

Enlargement of the European Union – Guide to the Negotiations Chapter by Chapter, European Commission, 2002

Peer – Review Status Report, Council of the European Union, 9601/02, 2002

Energy Policy in the European Union, Janne Haaland Matlary, 1997

Pinning hopes on renewable energies, Josef Auer, Deutsche Bank Research, 2001

Strategia de dezvoltare energetică a României pe termen lung 2002 – 2015, 2002

Albu D. Alexandru (coordonator) Cooperarea economică internațională, Ed. Expert, 1995.

Baciu A., Baciu Cl. Energia electrică și viața, Ed. Tehnică, București, 1986

Bari Ion Globalizare și problemele globale”, Ed.Economică, București, 2001

Bienvenu Claude Ce este energie?, Ed. Tehnică, București, 1982

Constantinescu Mitiță Politica economică aplicată – editura sub egida Băncii Naționale a României, 1939

Grigorescu Constantin – coordonator Economia României, Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în contextul european, 1989, Ed. Expert, 1993.

Hafele Wolf Energia într-o lume finită. Căi spre un viitor viabil, Ed.Politica, 1993

Malița Mircea Energia în următoarele trei decenii, Ed. Academică, 1979

Manea Gheorghe Gazeificarea cărbunelui, Ed. Tehnică, 1988

Moldovan Iuliu Tehnologia resurselor energetice, vol.I, și vol. II, Ed. Tehnică, 1985

Munteanu Costea Investiții internaționale, Universitatea ”Constantin Brâncoveanu”, OSCAR PRINT, 1995

Preda Gheorghe, Puiu Ovidiu Economia și managementul resurselor materiale și energetice, Ed. Independența economică, Pitești, 2000

Puiu Ovidiu Impactul energiei asupra dezvoltării economice, Tribuna Economică, nr. 40-41, 1994

Puiu Ovidiu Energia, Ed.Independența Economică, 1993

Sterian Dumitrescu, Puiu Ovidiu Economie mondială, Ed. Independența Economică, 2006

S.C PETROM S.A. – Raport anual 2006, elaborat în conformitate cu Regulamentul nr. 1/2006 emis de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare

 Carstea Gheorghe, Deac Vasile, Analiza strategica a mediului concurential, Editura Economica , Buc, 2002

 Pavel Ciubotaru autor, Prof.Dr.Constantin Barbulescu Coordonator stiintific:  – Teza de Doctorat: Strategie Concurentiala, factor de crestere a competitivitatii unei întreprinderi ASE 2004

Marzenco Georgeta autor, Pop Nicolae Coordonator Stiintific, Concurenta regionala – factor important in marketingul international (pe exemplul produselor petroliere) ASE 2006

Raport anual 2006 PETROM S.A.

S.C. PETROM S.A. – Obiectivele Petrom pânaîn anul 2010

Strategia de dezvoltare a industriei de petrol pe perioada 2001 – 2010, Ministerul Industriei si Resurselor, noiembrie 2001

www.petrom.ro

www.lukoil.ro

www.omv.ro

www.rompetrol.ro

www.agip.ro

Bibliografie selectivă

The Energy Charter Treaty, 1994, OJ no L69 9.03.1998

White Paper “Preparation of the Associated Countries of Central and Eastern Europe for Integration into the Internal Market of the Union”, European Commission, COM (1995)163 final, May 1995

Directive 96/92/EC of the European Parliament and the Council concerning common rules for the internal market in electricity

Directive 98/30/EC of the European Parliament and the Council concerning common rules for the internal market in gas

Green Paper “Towards a European strategy for the security of energy supply”, COM/2000/0769 final, Nov. 2000

Shaping a new Europe, COM(2000)254 final

Final report on the Green Paper “Towards a European strategy for the security of energy supply”, COM(2002)321 final, Iulie 2002

Communication on Completion of the Internal Market in Energy, COM (2001)125 final

First report on the implementation of the internal electricity and gas market, SEC(2001)1957

European Energy Infrastructure, COM (2001)

Enlargement of the European Union – Guide to the Negotiations Chapter by Chapter, European Commission, 2002

Peer – Review Status Report, Council of the European Union, 9601/02, 2002

Energy Policy in the European Union, Janne Haaland Matlary, 1997

Pinning hopes on renewable energies, Josef Auer, Deutsche Bank Research, 2001

Strategia de dezvoltare energetică a României pe termen lung 2002 – 2015, 2002

Albu D. Alexandru (coordonator) Cooperarea economică internațională, Ed. Expert, 1995.

Baciu A., Baciu Cl. Energia electrică și viața, Ed. Tehnică, București, 1986

Bari Ion Globalizare și problemele globale”, Ed.Economică, București, 2001

Bienvenu Claude Ce este energie?, Ed. Tehnică, București, 1982

Constantinescu Mitiță Politica economică aplicată – editura sub egida Băncii Naționale a României, 1939

Grigorescu Constantin – coordonator Economia României, Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în contextul european, 1989, Ed. Expert, 1993.

Hafele Wolf Energia într-o lume finită. Căi spre un viitor viabil, Ed.Politica, 1993

Malița Mircea Energia în următoarele trei decenii, Ed. Academică, 1979

Manea Gheorghe Gazeificarea cărbunelui, Ed. Tehnică, 1988

Moldovan Iuliu Tehnologia resurselor energetice, vol.I, și vol. II, Ed. Tehnică, 1985

Munteanu Costea Investiții internaționale, Universitatea ”Constantin Brâncoveanu”, OSCAR PRINT, 1995

Preda Gheorghe, Puiu Ovidiu Economia și managementul resurselor materiale și energetice, Ed. Independența economică, Pitești, 2000

Puiu Ovidiu Impactul energiei asupra dezvoltării economice, Tribuna Economică, nr. 40-41, 1994

Puiu Ovidiu Energia, Ed.Independența Economică, 1993

Sterian Dumitrescu, Puiu Ovidiu Economie mondială, Ed. Independența Economică, 2006

S.C PETROM S.A. – Raport anual 2006, elaborat în conformitate cu Regulamentul nr. 1/2006 emis de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare

 Carstea Gheorghe, Deac Vasile, Analiza strategica a mediului concurential, Editura Economica , Buc, 2002

 Pavel Ciubotaru autor, Prof.Dr.Constantin Barbulescu Coordonator stiintific:  – Teza de Doctorat: Strategie Concurentiala, factor de crestere a competitivitatii unei întreprinderi ASE 2004

Marzenco Georgeta autor, Pop Nicolae Coordonator Stiintific, Concurenta regionala – factor important in marketingul international (pe exemplul produselor petroliere) ASE 2006

Raport anual 2006 PETROM S.A.

S.C. PETROM S.A. – Obiectivele Petrom pânaîn anul 2010

Strategia de dezvoltare a industriei de petrol pe perioada 2001 – 2010, Ministerul Industriei si Resurselor, noiembrie 2001

www.petrom.ro

www.lukoil.ro

www.omv.ro

www.rompetrol.ro

www.agip.ro