Libera Circulatie a Persoanelor Si Capitalului

„Cel ce vrea să dea sfaturi în problemele financiare trebuie să cunoască resursele cetății, natura și marginea lor, pentru a adăuga pe cele ce lipsesc și a mări pe cele neîndestulătoare; de asemenea trebuie să cunoască cheltuielile cetății pentru a suprima pe cele inutile și a micșora pe cele excesive”.

(Aristotel) 

Actualitatea temei. Republica Moldova se afla la o etapa importantă în dezvoltarea sa pe plan social cît și în cel economic, ultimii 20 de ani țara noastră merge cu pași încrezuți spre performantă și progres, spre „marea familie europeana” adică Integrarea la Uniunea Europeană..

Integrarea la Uniunea Europeana o să ne deschidă noi orizonturi și noi oportunități așa cum sunt:

Libera circulație a persoanelor și capitalului;

Liberul schimb de mărfuri, care va avea o importanță majoră pentru întreprinzătorii autohtoni pentru realizarea produselor și serviciilor ațît pe teritoriul țării cît și in afara ei .

Dar pentru ca produsele noastre autohtone să poată concura cu cele de pe piața europeană este necesar ca întreprinderile sa se orienteze spre standardele europene. Pentru întreprinzătorii europeni principalele obiective sunt : satisfacerea clienților și calitatea produselor. Ei consideră că dacă produsele lor vor fi de o calitate înaltă și la un preț avantajos clienții vor fi satisfăcuți și ca rezultat întreprinderea va avea un venit stabil. Dar pentru a îndeplini aceste obiective și a nu ramîne în pierdere întreprinzătorii trebuie sa gestioneze componentele întreprinderii în așa fel încît să obțină o eficiență maximă.

Interacțiunile unei întreprinderi naționale cu mediul de afaceri concurențial al unei economii globalizate produce schimbări permanente în comportamentul întreprinderilor. În această situație, „Gestiunea Financiară a Întreprinderii” este o posibilitate de acțiune directă pentru îmbunătățirea situației economico-financiară a întreprinderilor.

De aceea întreprinzătorul trebuie sa gestioneze eficient finanțele și restul componentelor întreprinderii în așa mod încît din minimul disponibil sa obțină maximul posibil.

Scopul lucrării constă în identificarea tehnicilor și metodelor financiară pentru identificarea surselor de capital și alocarea lor eficientă în scopul realizării obiectivului major al întreprinderii, care vizează creșterea valorii acesteia, a patrimoniului net al acesteia.

Baza metodologică este formată din conceptele contemporane privind rolul gestiunii financiare pentru activitatea întreprinderi. Pe parcurs au fost utilizate și surse din domeniul managementului întreprinderii, finanțelor întreprinderii, metode și tehnici economico-financiare, contabilitate, etc. Ca bază teoretică au servit teoriile financiare a autorilor din România: Georgeta. Ventilă, Paul Bran,Cristea Horia, Ilie Vasile ș.a.

În cadrul cercetărilor a fost utilizată și informații privind activitatea financiară, bilanțul contabil pe anii 2009-2013 a întreprinderii S.A. „Barza Albă”.

Structura și conținutul tezei: teza a fost structurată pe 3 capitole care sunt legate între ele și reflectă conținutul de bază a cercetării, și alte elemente structurale așa cum ar fi: introducere, concluzii și recomandări, bibliografia și anexele.

Capitolul 1 – „Aspectele teoretice privind gestiunea financiară la întreprindere” – pune in evidență cercetarea a 2 subcapitole, în urma studieri subcapitolelor date vom putea delimita rolul gestiunii financiare în cadrul întreprinderii, precum obiectul și sarcinile acesteia. De asemenea în acest capitol vom afla despre perioada în care gestiunea financiară apare ca știință, precum și principalii precursori în domeniul dat, despre articolele care sunt considerate punctele de pornire a gestiunii financiare ca știință.

Capitolul 2 – Diagnosticul financiar a întreprinderii ( În baza materialelor de la S.A. „Barza Albă”) – acest capitol este alcătuit din 2 subcapitole în care divizam gestiunea financiară a întreprinderii în: gestiune pe termen scurt și gestiune pe termen lung. Gestiunea financiară pe termen scurt (gestiunea creditelor, gestiunea riscului valutar, gestiunea trezoreriei, gestiunea exploatării, gestiunea stocurilor), care are rolul de a asigura echilibrul între nevoi și necesități pe termen scurt în timp ce gestiunea financiară pe termen mediu și lung (gestiunea capitalului propriu, gestiunea investițiilor, gestiunea datoriei financiare, bugetul investițiilor, gestiunea riscului de plată a dobînzii) urmărește stabilirea unei strategii financiare de creștere și consolidare a valorii întreprinderii. De asemenea în capitolul dat va fi evidențiată starea economico-financiară a întreprinderii „Barza Albă”, va putea fi analizat necesarul de finanțare a ciclului de exploatare la întreprinderea respectivă, precum și determinarea stocurilor după modelul Wilson-Whitin. De asemenea vom putea analiza capitalurile disponibile și capacitatea de îndatorare a întreprinderii.

Capitolul 3 – „Evidențierea problemelor gestiunii financiare la întreprindere (în baza materialelor de la SA„Barza Albă”) ”- acest capitol este cuprins din 2 subcapitole care abordează aspectele privind „metodele de analiză a gestiunii financiare” și „indicatorii de apreciere a performanței la întreprindere atît pe plan teoretic cît și calculele facute în baza materialelor de la SA „Barza Albă”.

CAPITOLUL 1. ASPECTELE TEORETICE PRIVIND GESTIUNEA FINANCIARĂ LA ÎNTREPRINDERE

Rolul, obiectul și sarcinile gestiunii financiare a întreprinderii

Activitatea economică a firmei este foarte diversă. Folosind factorii de producție așa fel ca sa obțină profit, ca singura șansă de supraviețuire și dezvoltare.

La începutul secolului XX, H. Fayol considera că în fiecare întreprindere se pot găsi cinci funcții: comercială, tehnică, financiară, contabilă și administrativă. Aceste funcții se corelează între ele și toate la un loc au legături cu mediul extern prin fluxuri fizice și bănești sau financiare.

Funcția financiară a întreprinderii furnizează și menține sursele de capital sau bănești ale acesteia și oferă conducerii ei un sistem de indicatori financiari de urmărire și control, care contribuie la orientarea tuturor activităților din întreprindere. Această funcție de fapt reprezintă gestiunea financiară. Ea are ca menire esențială:

asigurarea în mod regulat și cu costuri optime a fondurilor necesare întreprinderii;

de asemenea incluzînd și gestionarea sau administrarea corespunzătoare a acestor fonduri în procesul de utilizare a lor în activitatea întreprinderii astfel încît să se obțină o rentabilitate financiară cît mai mare, pentru creșterea valoarea întreprinderii.

Noțiunea de gestiune provine de la latinescul ”gestio” sau franțuzescul ”gestion” cu înțeles de organizarea administrării unui patrimoniu în toată complexitatea sa. Prin gestiune în sens larg se înțelege ansamblul normelor privitoarea la conservarea, administrarea și dreptul la dispoziție asupra unui patrimoniu. Conform dicționarului explicativ, prin gestiune înțelegem ”administrarea bunurilor unei întreprinderi instituiții sau persoane, răspunderea păstrării bunurilor și a mînuirii fondurilor unei întreprinderi instituții sau persoane, ansamblul de operații privind primirea, păstrarea și eliberarea unor bunuri materiale aparținînd altcuiva”.

Prin urmare gestiunea mai poate fi definită ca un ansamblu de decizii, operaționale și modalități de organizare a activității financiare în vederea procurării și utilizării capitalurilor în scopul obținerii, repartizării și utilizării căt mai eficiente a profiturilor întreprinderii.

Gestiunea financiară constituie deci un ansamblu de metode de analiză și de tehnici operative care permit întreprinderilor și altor organisme să-și asigure activitatea eficientă în mediul lor financiar.

Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii poate fi definit prin următoarele cinci componente ale sistemului financiar:

1. Gestiunea financiară trebuie să asigure coordonarea instrumentelor sau activelor financiare. Sistemul financiar este conpus dintr-un ansamblu de instrumente care reprezintă activele financiare, avînd mai multe forme. Acestea reprezentînd documente de drepturi de proprietate sau de drepturi de creanță, deținute de o persoană asupra altei persoane.

2. Sistemul financiar, are în componența sa agenți specializați care realizează operațiuni financiare și care pot fi deci caracterizați ca fiind instituții financiare așa băncile, societățile financiare, intermediari specializați în tranzacții bursiere.

3. Circulația titlurilor financiare presupune existența unor piețe ale activelor financiare unde se încheie tranzacțiile care le pun în circulație. Aceste piețe avînd diferite roluri :

de finanțare a întregii economii;

de refinanțare a instituțiilor financiar;

de acoperire a riscurilor financiare; ( sursa )

1. Tranzacțiile financiare și activitatea instituțiilor și piețelor este administrată de dispozițiile juridice și tehnici care definesc regulile formale ale practicii financiare.

2. Compartimentul financiar al întreprinderii poate fi determinat de intervenția anumitor variabile de reglare fixate în cadrul piețelor specializate.

În această reprezentare (Anexa 2) este arătat că în cazul organizației sau întreprinderii, gestiunea financiară trebuie să cunoască toate aceste elemente importante pentru dezvoltarea eficientă a activității. [Ilie Vasile pag.4].

Gestiunea financiară a întreprinderii este strîns legată și condiționată de volumul și structura producției, de aprovizionarea și desfacerea, de organizarea muncii, de nivelul costurilor de producție etc., ca laturi importante ale activității curente a întreprinderii.

Obiectivele gestiunii financiare sunt subordonate obiectivelor generale ale firmei. Obiectivul central urmărit de întreprindere printr-o bună gestiunea financiară îl reprezintă maximizarea profitului, urmărit de maximizarea averii acționarilor sau asociaților și de alte obiective. De asemenea, menținerea echilibrului financiar al întreprinderii este un obiectiv destul de important, fără realizarea căruia, obiectivul central amintit mai sus nu este posibil a fi realizat.

În literatura de specialitate găsim o mulțimea de-a sarcini ale gestiunii financiare, iar cele mai importante sunt enumerate mai jos:

1. Maximizarea valorii întreprinderii este activitatea principala a gestiunii financiare. Desfășurarea unei activități rentabile care va permite realizarea bunurilor sau serviciilor în așa mod în cît veniturile din vînzări să acopere cheltuielile de producere și să genereze un profit stabil.

În final putem concluziona că maximizarea valorii întreprinderii apare ca fiind dependentă de nivelul performanțelor asigurate de activitățile întreprinderii și de stăpînirea riscurilor de faliment și a riscurilor financiare în general.

2. Menținerea nivelului performanțelor financiar. Gestiunea financiară trebuie să asigure menținerea performanțelor întreprinderii la un nivel satisfăcător. Întreprinderea folosește resurse care implică un anumit cost. Gestiunea financiară trebuie să verifice în primul rînd, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obține veniturile care să permită remunerarea furnizorilor. Astfel, în cazul unui împrumut, un responsabil financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obținute vor fi utilizate în condiții suficient de eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor și rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.

Finanțele întreprinderii nu preconizează căutarea cu orice preț a obținerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, în mod foarte favorabil stabilitatea performanțelor și întroducînd noțiunile de valoare actuală și de risc caută să obțină un compromis satisfăcător între stabilitate și rentabilitate.

Resurse financiare Angajare

resurselor

Resurse reale

Recuperarea

resurselor și

Resurse și eventual surplus

împrumuturi

Fig. 1.3. Constrângerea întreprinderii de a fi eficientă.

Sursa: Irina Ștefana Cibotariu, Gestiunea financiară a întreprinderii, pag.6

3. Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea scop important al gestiunii financiare. În general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active și deci de o întreprindere care folosește un anumit volum de fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obținute. Această noțiune generală de risc se bazează pe luarea în considerație a instabilității sau a variabilității prevăzute a performanțelor financiare viitoare.

Gestiunea financiară studiază și caută să controleze instabilitatea legată de anumite situații sau operațiuni precum: riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate. De asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influențele exercitate asupra întreprinderii de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului, de exemplu: riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii, sau de unele transformări deosebite care au loc în mediul instituțional: riscul administrativ și riscul politic [Sursa].

1.2 Etapele formării gestiunii financiare ca știință

În cadrul științelor economice managementul financiar este o știință relativ tânără apărută la mijlocul secolului XX. Acum 50 de ani, disciplina de finanțe (în sensul modern) nu exista ca domeniu de studiu științific, deși au existat unele teorii și precursori celebri ai finanțelor (moderne).

Începând cu validarea, în 1966, modelului lui Francesco Modigliani și Merton Miller de structură financiară a întreprinderii (elaborat în 1958), se poate vorbi de constituirea unei noi teorii, respectiv cea a finanțelor moderne.

Inițial domeniul de studiu a gestiunii financiare cuprindea mai mult probleme legate de aspectul juridic al formării, fuzionării, consolidării întreprinderii, precum și problemele legate de emiterea titlurilor de valoare. Această preocupare a gestiunii financiare pare destul de stranie față de preocupările finanțelor la etapa actuală, însă la începutul secolului era un avânt mare al antreprenoriatului și practica a impus această abordare. Se fondau întreprinderi, se începeau noi afaceri, era o cerere mare de resurse pentru inițiere de afaceri, însă piețele de capital erau destul de primitive, iar transferurile de fonduri de la economiile particularilor la întreprinderi se realizau cu mari dificultăți.

În perioada marii crize economice din anii 30 s-au petrecut schimbări radicale în stabilirea domeniului de studiu a gestiunii financiare. Eșecurile în afaceri, insolvabilitatea agenților economici au direcționat domeniul de preocupare a financiarilor spre rezolvarea problemelor legate de faliment și reorganizare, lichidare corporațională, și reglementări guvernamentale pentru piețele titlurilor financiare. Finanțele erau încă de natură descriptivă și juridică și se concentrau cu precădere asupra supraviețuirii firmelor și nu pe extinderea acestora.

Se consideră însă că teoria financiară capătă o mai mare dezvoltare după al doilea război mondial și anume cu apariția lucrărilor H.M.Markowitz de la City University of New York: "Portofolio selection", 1952 și "Portofolio selection: efficient diversification of investments", 1959, care a pus bazele teoriei moderne a portofoliului. Aceste lucrări conțineau metodologia luării deciziilor în domeniul investirii în active financiare și propunea instrumente științifice adecvate. Însă modelul era bazat pe calcule matematice destul de sofisticate, fapt ce diminua importanța practică a lui.

Gestiune financiară ca știință a apărut și s-a format în SUA la Graduate School of Industry Administration din cadrul Carnegie Institute of Technology din Pittsburgh, statul Pennsylvania. Francesco Modigliani (premiat Nobel în 1985 pentru studii fundamentale în domeniul piețelor financiare) și Merton Miller (premiat Nobel în 1990 pentru cercetări în domeniul resurselor financiare a întreprinderii), profesori ai acestei școli, au fost animați de ideea găsirii optimului în politica de îndatorare a unei întreprinderi. Articolul lor "The cost of capital, Corporate Finance and the Theory of investment", publicat în iunie 1958 în revista "American Economic Review" Nr. 48, reprezintă punctul de pornire a gestiunii financiare ca știință. Autorii fac apel, pentru prima dată, la teoria arbitrajului, în demersul lor de a găsi o structură de finanțare a întreprinderii, structură care să determine creșterea valorii acesteia.

Concluzia lor este că decizia de finanțare a investițiilor nu are nici o incidență asupra valorii întreprinderii, structura de finanțare este neutră in raport cu valoarea întreprinderii, însă datorită caracterului deductibil, din punct de vedere fiscal, al dobânzii percepute la capitalul împrumutat, valoarea de piață a unei întreprinderi crește continuu pe măsură ce această întreprindere utilizează mai mult capital împrumutat, iar valoarea sa va fi maximă atunci când finanțarea se va face exclusiv prin capital împrumutat.

În continuare principalele domenii de cercetare s-au axat pe studierea piețelor de capital, investițiilor de portofoliu și dezvoltarea teoriei efectului de îndatorare. Se consideră fundamentale cercetările lui E.Fama și M.Miller, în domeniul eficienței pieței financiare și ale lui H.M.Markowitz și W.Sharpe, în domeniul analizei și selecției portofoliilor de titluri financiare.

Dezvoltarea ulterioară a teoriei financiare este legată de introducerea conceptului de reversibilitate a deciziilor financiare (de investiții, de finanțare, de distribuire a dividendelor), de revenire asupra deciziilor inițiale și de opțiune pentru proiecte care oferă oportunități de rentabilitate superioare celor inițiale. Investitorii pot opta între proiectul inițial și proiectele viitoare, făcând același clasic arbitraj între diferitele oportunități care apar pe piața financiară.

Integrarea opțiunilor în finanțele moderne reprezintă un salt calitativ, privind integrarea principiului flexibilității (reversibilității) în modelarea financiară. Pentru prima dată investirea unui capital într-un proiect de investiții nu este considerată de natură definitivă. Dacă pe parcurs apar oportunități mai rentabile de investire, se poate abandona proiectul inițial (plătind o primă), pentru a se adopta oportunitatea de investire mai performantă.

O altă variabilă strategică de primă importanță este informația, care nu este gratuită și nu este distribuită uniform în rândul agenților economici. Deținerea ei antrenează un anumit cost care influențează rezultatul deciziilor. Informația nu este disponibilă pentru toata lumea; unii participanți la viața financiară a întreprinderii dispun de informații privilegiate sau au un acces mai rapid la informație. Asimetria de informație determină poziții diferențiate ale agenților economici în procesul de arbitraj: preț-valoare.

Teoria agenților reprezintă o nouă direcție în evoluția finanțelor. Întreprinderea (corporația) este văzută ca o organizație ce dezvoltă un ansamblu de legături contractuale între manageri, muncitori, acționari, creditori. O bună perioadă teoria economică considera că toți acești „stakeholders” au aceleași scopuri însă practica a demonstrat contrariul. Divergențele de interese între participanții la viața economică a întreprinderii au determinat existența a costurilor de agenție: de control, de justificare, a conflictelor de interese. Obiectivul teoriei agenției este determinarea unei structuri a relațiilor de agent care să minimizeze costurile de agenție și pierderile de valoare.

Teoria semnalelor dezvoltată de economiștii americani S.Bhattacharya (Imperfect information, dividend policy and the "bird in the hand" fallacy) și S.Ross (The determination of financial structure: the incentive signalling approach), ambele articole apărând în revista The Bell Journal of Economics, în 1979. Distribuirea de dividende sau structura capitalurilor întreprinderii ar putea reprezenta semnale bune pentru evaluarea performanțelor întreprinderii. Aceste evenimente pot reprezenta și semnale false prin care să se realizeze alte imagini a societății decât cele reale.

Există domenii de cercetare a teorii financiare care nu au fost elucidate până la capăt și mai ridică semne de întrebare cum ar fi: calcularea influenței riscului asupra valorii activului; determinarea politicii optime de dividend și influenței dividendelor asupra valorii întreprinderii; determinarea costului lichidității întreprinderii, determinarea structurii financiare optime a întreprinderii etc.

CAPITOLUL 2. GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII (ÎN BAZA MATERIALELOR DE LA S.A. „Barza Albă”)

2.1 Gestiunea financiară pe termen scurt la întreprindere

Gestiunea financiară constă în îndeplinirea obiectivului fundamental al întreprinderii concomitent cu satisfacerea intereselor participanților.
Gestiunea financiară este un ansamblu de acțiuni privind administrarea resurselor bănești ale întreprinderii. La rândul ei gestiunea financiară poate fi delimitată în: gestiune pe termen scurt și gestiune pe termen lung. Gestiunea financiară pe termen scurt are rolul de a asigura echilibrul între nevoi și necesități pe termen scurt în timp ce gestiunea financiară pe termen mediu și lung urmărește stabilirea unei strategii financiare de creștere și consolidare a valorii întreprinderii. O desfășurare a componentelor gestiunii financiare poate fi analizata în (Anexa 3 ).

Gestiunea pe termen scurt presupune doua domenii complementare de activitate:

– determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanțe, lichidități), deci a nevoilor ciclice,temporare de capital;

– determinarea modalității de finanțare a necesarului de active circulante, respectiv atragerea surselor temporare (a datoriilor de exploatare: furnizori, creditori, etc; a creditelor bancare pe termen scurt: credite de trezorerie, credite de scont, etc.) pentru nevoile ciclului de exploatare.

În cadrul finanțării pe termen scurt este necesar un echilibru. În acest caz, echilibrul presupune în primul rând, un raport optim între necesarul de active circulante și resursele de finanțare a acestui necesar. Cu cât necesarul de active circulante poate fi satisfăcut cu un minimum de resurse, cu atât activitatea firmei este mai eficientă, întrucât sunt utilizate mai puține fonduri. (irina stefana ciobanu )

Necesarul de finanțare a ciclului de exploatare (NFCE) exprimă nevoia totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor și asigurarea unui sold optim de creanțe care să asigure desfășurarea normală a ciclului de exploatare.

Determinarea NFCE urmărește realizarea obiectivului gestiunii ciclului de exploatare: creșterea rentabilității întreprinderii în condiții de diminuare a riscului. În practica de fundamentare a NFCE se întîlnesc în principal două categorii de metode:

• metode analitice;

• metode sintetice.

Metodele analitice presupun determinarea mărimii NFCE pe elemente de stocuri de materii prime și materiale, de produse în curs de fabricație, produse finite și de produse expediate sau mărfuri. La fiecare element de stoc, calculul analitic se desfășoară pe fiecare material sau produs nominalizat și pe fiecare fel de stoc .

Metodele sintetice presupun determinarea nevoii de capitaluri circulante pe totalul acestora, în funcție de volumul planificat al activității de exploatare și de viteza de rotație înregistrată în exercițiul anterior.

Metodele sintetice se folosesc, cu foarte bune rezultate, în perioadele de stabilitate economică. Cel mai adesea se folosesc modelele liniare de proporționalitate directă a mărimii financiare a stocurilor, în raport cu volumul de activitate. Pentru a corecta această liniaritate se introduc în calcul anumiți coeficienți de ajustare în funcție de mărimile dorite sau previzionate pentru perioada viitoare. O altă alternativă o reprezintă utilizarea metodelor neliniare, pe baza legilor statistice ce s-au manifestat în evoluția activelor circulante, în corelație cu volumul de activitate.

I. După metodele analitice:

NFCE =ΣEch × t × k (11)

unde:

Ech = elementele de cheltuieli

t = timpul dintre două aprovizionări

k = un coeficient de corecție pentru elementele de cheltuieli sau faze ale ciclului în care

aceste cheltuieli nu rămân constante.

II. După metodele sintetice se determină necesarul de finanțat pe fiecare trimestru, pe total mijloace circulante:

(12)

unde:

Q1 = producția fizică pe trimestru

Ca = costul antecalculat;

Vro = Viteza de rotație pe trimestrul (perioada precedentă).

Finanțarea ciclului de exploatare se face din fondul de rulment, care este global, propriu și împrumutat.

FRgl = Capitaluri proprii + Datorii financiare pe termen lung – Imobilizările (13)

FRp = Capitaluri proprii – Imobilizările (14)

FRî = FRgl – FRp (15)

NFR = NFCE – datorii de exploatare (16)

unde:

FRgl = fond rulment global

FRp = fond rulment propriu

FRî = fond rulment împrumutat

NR = necesarul de fond de rulment

NFCE = necesarul de finanțat al ciclului de exploatare

Pentru derularea activității de producție, întreprinderile trebuie să dispună de active circulante la un nivel optim în toate fazele activității economice. În acest sens, mărimea optimă a stocurilor este cea care armonizează relația contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare al căror nivel este dependent de numărul de aprovizionări și cheltuielile de depozitare ce sunt variabile în raport cu mărimea stocurilor.

Întreprinderile trebuie să dețină trei categorii importante de stocuri: stocuri de materii prime și materiale; stocuri în curs de fabricație; stocuri de produse finite.

Modelul mărimii lotului simplu sau formula Wilson-Whitin, reprezintă acel model determinist de stocuri caracterizat printr-un singur punct de stoc, nici o lipsă de stoc, o cerere constantă și cunoscută, un timp total de livrare și un cost unitar constante. Prima versiune a ceea ce este adesea denumită formula mărimii lotului simplu a fost elaborată de Ford Harris în 1915.

În aparență a fost din nou obținută independent de R.H: Wilson, care a popularizat-o ea fiind întîlnită cel mai des sub denumirea de formula Wilson. Astfel, modelul Wilson-Whitin utilizează relația costului total determinat de formarea stocului:

(17)

unde:

CTS – cost total stoc; CA- cost aprovizionare; CD- cost de depozitare;

Nmat- cantitatea anuală necesară; CAU- cost unitar de aprovizionare;

CDU- cost depozitare pe unitatea de stoc; So- mărimea optimă a stocului;

T – perioada de reaprovizionare.

Mărimea optimă a stocului se obține dacă funcția costurilor totale este minimă. Deci, derivata întâi a funcției costurilor totale în raport cu stocul mediu este egală cu zero.

(18)

După determinarea stocului optim se poate stabili și intervalul optim corespunzător acestui stoc precum și costul minim:

(19)

Sursa : (Dobrotă Gabriela)

Pentru exemplificare, pot fi analizate datele din (Tabelul 2.2) , unde pe baza documentelor de la SA„Barza Alba” sunt calculate – costul total în formarea stocurilor; mărimea optimă a stocului; precum și stocul minim.

2.2 Gestiunea financiară pe termen lung la întreprindere

Aspectele finanțării prezintă importanță crucială pentru supraviețuirea și dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadența în viitorul apropiat, asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiții de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilitățile întreprinderii.

În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar.

In sens economic, capitalul poate fi definit ca fiind acea categorie economica, exprimata sub forma de bani sau bunuri, destinata desfășurării activităților economice, in urma cărora se obțin alte bunuri si servicii, cu scopul de a obține profit.

In sens financiar – contabil, capitalul se refera la acele elemente de pasiv (resurse) menite sa finanțeze pe termen lung activele (utilitățile).

Legat de sensul financiar – contabil al capitalului, se mai întâlnesc si următoarele noțiuni, ca elemente componente ale capitalului:

Capitalul social reprezintă totalitatea sumelor puse la dispoziția firmei, in mod permanent si definitiv, de către proprietarii ei. Ca volum, acesta este format atît din sumele puse la dispoziție de acționari/asociați la constituirea societății, cat si din majorările ulterioare de capital. 

Capitalul propriu (patrimoniul net) reprezintă acea parte a capitalului care trebuie rambursata. Capitalul propriu include capitalul social si mai cuprinde, pe lînga acesta, rezervele, rezultatul reportat si rezultatul exercițiului. Capitalul propriu poate avea și o valoare negativa aceasta denota o stare de vulnerabilitate a întreprinderii, aflîndu-se intr-o situație prefalimentară.

Capitalul împrumutat reprezintă acea parte a capitalului, care este rambursabilă, dar care are o scadenta de rambursare mai mare de 1 an. El poate proveni din împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, credite pe termen mediu si lung, leasinguri financiare.

Capitalul permanent reprezintă capitalul aflat la dispoziția întreprinderii pe o perioada mai mare de 1 an si se compune din capitalul propriu si capitalul împrumutat.

Evidențierea capitalurilor existente în întreprindere în conformitate cu formele sale, pot fi analizate în (Anexele).

Unii autori includ in categoria "capitalurilor" doar resursele menite a finanța întreprinderea pe o perioada mai mare de 1 an, pe cînd alții, prin extrapolare, asimilează structurii "capitaluri" toate resursele, indiferent de durata lor de alocare.

Tipologia surselor de procurare a capitalului

            Orice întreprindere are nevoie de capital:

In vederea înființării;

In vederea dezvoltării, expansiunii.

Surse proprii de procurare a capitalului întreprinderii:

I.     Autofinanțarea reprezintă surplusul monetar degajat de întreprindere din activitatea sa si folosit pentru finanțarea dezvoltării sale ulterioare. Autofinanțarea reprezintă cea mai răspîndita forma de finanțare. Toate firmele folosesc aceasta sursa de finanțare intr-o mai mica sau mai mare măsura. Pentru multe dintre ele, autofinanțarea este singura sursa de finanțare.

Avantajele autofinanțării:

1. Mijloc sigur de finanțare, sursa independenta si stabila de fonduri.

2. Fundamentul obținerii finanțării externe. Autofinanțarea este un indicator fundamental luat in considerare cînd acestea acorda credite.

3.Instrument de creștere a capacitații de rambursare a împrumuturilor contractate de către întreprindere si de măsura a riscului asumat de instituțiile financiare creditoare.

II.    Asocierea/participarea la capital social (Sursele proprii externe).

La societățile pe acțiuni, creșterea de capital presupune emisiunea de noi acțiuni.

Acțiunea este un titlu cu angajare de capital si reprezintă cantitatea de participare a deținătorului ei la capitalul societății emitente.

Deținătorul are calitatea de acționar si dreptul la o parte din profit direct proporționala cu partea din capital deținuta. Acțiunile sunt nerambursabile și conferă venituri variabile in funcție de beneficiul exercițiului, venituri denumite dividende. Acțiunile se emit la un preț de emisiune plasat intre valoarea nominala si cursul bursier.

Capitalul social al SA„Barza Albă” este format din 1.220. 940 acțiuni cu o valoare de 100 de lei fiecare.

Întreprinderea este gestionată de 9 acționari, dintre care 6 externi reprezentanți ai statului (care este de fapt acționarul principal al întreprinderii) și 3 interni, nemijlocit reprezentanți ai întreprinderii.

Figura 2.1 „Coraportul Acțiunilor întreprinderii SA„Barza Albă” ”

Sursa: Elaborat de autor în baza materialelor de la SA„Barza Albă”

Surse externe de procurare a capitalului întreprinderii :

1.Obligațiunea este un titlu cu angajare de credit reprezentata printr-o plata pe termen lung din partea întreprinderii emitente. Obligațiunile sunt rambursabile si purtătoare de venituri fixe numite dobînzi.

 2.Creditele bancare pe termen mediu si lung

Reprezintă cea mai frecventa sursa externa de finanțare, fiind accesibila tuturor întreprinderilor, indiferent de forma de organizare.

Creditul bancar reprezintă suma de bani avansata de către o societate bancara sau de către o instituție financiara de credit unui agent economic, persoana fizica sau juridica, in schimbul promisiunii de rambursare a acestei sume la scadenta si plații unei dobînzi.

În 2010 întreprinderea SA„Barza Albă” a luat un credit bancar pe termen lung în mărime de 10 000 000 lei ………………..

Legat de finanțarea pe baza de credite bancare, se remarca conceptele de capacitate de îndatorare si efect de îndatorare.

Capacitatea de îndatorare reprezintă posibilitatea unei întreprinderi de a primi credite care sa fie garantate si a căror rambursare, inclusiv plata dobânzilor sa nu creeze greutăți financiare de nesuportat. Capacitatea de îndatorare se exprima prin intermediul indicatorilor, calculat fiecare după cîte doua relații, valorile obținute fiind necesar sa respecte normele uzuale impuse de către bănci:

  Coeficientul îndatorării globale – reda măsura îndatorării totale a întreprinderii:

CIG = Datorii totale/ Total Pasiv ≤ 2/3 (20)

(datoriile totale trebuie sa reprezinte maximum 66% din pasivul total)

CIG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2 (21)

(datoriile totale trebuie sa reprezinte maximum 200% din capitalurile proprii)

  Coeficientul îndatorării la termen – reda măsura îndatorării pe termen mediu si lung a întreprinderii:

CIT = Datorii la termen / Capital propriu ≤ 1 (22)

(datoriile la termen trebuie sa reprezinte maximum 100% din capitalurile proprii)

Efectul de îndatorare reprezintă rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care il obține o întreprindere in urma folosirii creditului contractat sub forma de capital.

Efectul de îndatorare se exprima comparînd rentabilitatea capitalului (Re) cu costul acestuia (rata dobînzii) (Rd)  :

Eî = (Datorii totale / Capital propriu) * (Re –Rd) (23)

               Efectul de îndatorare poate fi:

 – pozitiv  Eî >0 ↔  Re >Rd ↔ favorabil

– negativ  Eî <0 ↔ Re <  Rd ↔ nefavorabil

Pentru demonstrare putem analiza tabelul de mai jos în care sunt calculați indicatorii numiți anterior pe baza documentelor de la întreprinderea SA „Barza Albă”.

Tabelul 2. „Coeficienții de îndatorare la SA„Barza Albă”

Sursa : elaborat de autor în baza materialelor de la SA„Barza Albă”

Conform rezultatelor obținute în (Tabelul 2.) putem conchide faptul că „Coeficientul îndatorării globale” respectă normele uzuale bancare, de aici rezultă că întreprinderea SA„Barza Albă” are capacitatea de îndatorare.

CAPITOLUL 3. REVIZUIREA PROBLEMELOR GESTIUNII FINANCIARE ȘI RECOMANDARI DE SOLUȚIONARE A LOR (ÎN BAZA MATERIALELOR S.A. „Barza Albă”)

3.1 Indicatorii de apreciere a performantelor financiare ale întreprinderii

O întreprindere ca agent economic indiferent de dimensiune, formă de proprietate și organizare produce bunuri și servicii destinate vînzării pe piață, cu scopul de a obține profit. Pentru a defini cît de eficiență este activitatea întreprinderii putem sa analiza indicatorii de performantă a întreprinderii. Ce este performanta întreprinderii?

Performanta este importantă în orice activitate pe cînd in domeniu economic ea ocupă un loc aparte. Termenul de performanță este de origine latină, unde „performare” presupune a da în întregime formă unui lucru. Semnificația actuală provine din limba engleză, unde verbul „to perform” reprezintă a realiza un lucru cu regularitate, în baza unor metode stabilite.[21]

În dicționarul explicativ al Limbii Române performanța este definită ca fiind „o realizare deosebită într-un domeniu de activitate”.[ DEX,1998]

O definire mai concretă la nivel economic este data de autorii Niculescu și Lavalette – „o stare de competitivitate a entității economice, atinsă printr-un nivel de productivitate și eficacietate care-i asigură o prezență durabilă pe piață. [14] Cei doi autori egalează termenul de performanță cu cel de competitivitate.

Performanța poate fi considerată ca fiind „un rezultat deosebit obținut în domeniul managementului, cel economic, comercial etc. ce implică eficiența, eficacitatea și competitivitatea companiilor și comportamentelor lor procesuale și structurale” [Verboncu 21] Deci putem presupune că nu este suficient ca întreprinderea sa fie performantă într-o anumită direcție, ea trebuie să-și demonstreze performantele în toate activitățile, deoarece fiecare din ele influențează performanța globala a întreprinderii.

Performanta in intreprindere reprezinta ceea ce contribuie la ameliorarea cuplului cost-valoare, si nu doar ceea ce contribuie la diminuarea costului sau la cresterea valorii. O intreprindere poate crea doua tipuri de valori: o valoare externa si o valoarea interna:

1. Valoarea externa presupune ca intreprinderea are o valoare de piata mai mare

decat valoarea contabila a activelor pe care le detine.Diferenta intre valoarea de piata a unui activ si valoarea sa contabila este data de cresterea preturilor activelor respective pe piata, crestere care nu poate fi influentata de deciziile interne din cadrul intreprinderii, ci de conditiile specifice pietei.

2. Valoarea interna presupune ca intreprinderea creeaza valoarea adaugata economica, deci o valoarea neta pozitiva dupa remunerarea tuturor factorilor de productie, incluzand aici si costul capitalurilor proprii.

In literatura economica din tara noastra, performanta intreprinderii se defineste: “ o

intreprindere este performanta daca ea este in acelasi timp productiva si eficace”[niculescu, diagnostic global strategic] , productivitatea reprezentand raportul dintre rezultatele obtinute si angajate pentru obtinerea rezultatelor, iar eficacitatea reprezentand raportul dintre rezultatele obtinute si rezultatele asteptate.

Conceptului de performanta i se asociaza trei notiuni: economicitatea (procurarea resurselor necesare la cel mai mic cost), eficienta (a maximiza rezultatele obtinute, pornind de la o cantitate data de resurse, fie a minimiza cantitatea de resurse pentru un rezultat prestabilit) si eficacitate (rezultatele obtinute sa atinga rezultatele prevazute).[M. Ristea-Contabilitatea rezultatului intreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti]

Performanțele întreprinderii se pot aprecia pe baza unor indicatori, cum ar fi:

ratele de rentabilitate;

marja profitului;

rata profitului.

Ratele de rentabilitate includ in sine următoarea gama de indicatori :

Rata rentabilității economice (ROA). Rentabilitatea activelor este unul dintre indicatorii principali de rentabilitate ai unei companii și măsoară eficienta utilizării activelor din punct de vedere al profitului obținut.

Rata rentabilității capitalului investit (ROE). În opinia multor economiști, ROE este cel mai important indicator de măsurare a performanțelor unei întreprinderi. El se calculează ca raport între profit net și capitalul propriu, aceasta demonstrându-ne contribuția acționarilor la finanțarea afacerii.

Rata rentabilității capitalului utilizat (ROCE). Este un raport care indică eficiența și rentabilitatea investițiilor de capital ale unei firme. ROCE trebuie sa fie mai mare decît rata la care se împrumută firma în caz contrar orice creștere a gradului de îndatorare va reduce cîștigurile acționarilor.

Tabel 3.1 „ Indicatorii ratelor rentabilității”

Sursa: elaborat de autor în baza documentelor de la SA„Barza Albă”

Marja profitului net este un indicator financiar de profitabilitate, care arata cît de profitabila este activitatea în întregime a unei companii.

Cu cat marja de profit este mai mare, cu atît se considera ca firma a avut o activitatea mai buna in perioada precedenta. Daca o companie generează pierderi sau are o marja a profitului net redusa, acesta este un semnal negativ pentru partenerii săi.

Tabelul 3.2 „Procentajul ”

Tabelul 3.3 „Indicatorii marja profitabilității și rata profitului la întreprindere”

Sursa: elaborat de autor în baza documentelor de la SA„Barza Albă”

După datele analizate în Tabelul 3.2 a indicatorului marja brută la întreprinderea SA„Barza Albă” putem concluziona că indicatorul are o valoare pozitivă și se situează la nivelul recomandat 1-15% ceea ce denotă faptul ca firma are o profitabilitate stabilă pe parcursul celor 5 ani analizați.

Cea mai mare rata a profitului este înregistrat la întreprindere în 2009, în următorii 2 ani ea înregistrează o diminuare după care începînd cu 2012, ea crește față de anul precedent cu 1,55 ce denotă o tendință pozitivă.

1.2. Metode de analiză a gestiunii financiare a întreprinderii

Pentru o bună funcționarea a întreprinderii este necesar urmărirea rezultatelor financiare obținute și un control riguros al tuturor operațiunilor financiare. Analiza gestiunii financiare a întreprinderii constituie dintr-un ansamblu de instrumente și metode care permit aprecierea situației financiare si a performanțelor întreprinderi.

Metodologia generală a analizei activității întreprinderii folosește o serie de instrumente și mijloace specifice sau împrumutate din domeniul altor științe menite să contribuie la realizarea obiectului ei. În acest sens, se poate face o grupare a metodelor în funcție de cele două laturi fundamentale ale analizei și anume latura calitativă și respectiv, cea cantitativă.

I. Metodele calitative se divizează în 3 tipuri și anume:

1.Descompunerea indicatorilor sau rezultatelor – este o metoda deductivă de la general la particular, de la întreg la parțial. Cu ajutorul indicatorilor care se divid și se descompun putem asigura studierea mai aprofundată a acestora, constituind un suport concret al diagnozei fenomenelor petrecute în activitatea întreprinderii.

Descompunerea rezultatelor, precum și abaterea acestora este de mai multe feluri :

– diviziunea după timpul de formare a l rezultatelor;

– diviziunea după locul de formare al rezultatelor;

– diviziunea pe părți sau elemente componente .

2. Grupare – această metodă are un rol deosebit și constă în separarea colectivității cercetate în categorii omogene de unități, după variația uneia sau multe caracteristici. Alegerea caracteristicilor de grupare se face în funcție de scopul cercetării, de esența fenomenului studiat și presupune o analiză multilaterală a acestuia.

3. Comparația este a treia metoda utilizata în analiza gestiunii întreprinderi, ea consta în compararea rezultatelor activității întreprinderii cu rezultate de la alte întreprinderii. În cadrul întreprinderii se folosesc mai multe tipuri de comparații:

– comparații de timp;

– comparații de spațiu;

– comparații mixte, s.a.

II. Metodele cantitative de analiză au rolul de a măsura contribuția factorilor și elementelor componente asupra modificării fenomenului studiat. Principalele metode ale analizei cantitative sunt: metoda bilanțieră, metode substituțiilor în lanț, metoda ratelor, metoda analizei regresionale, metoda scorurilor etc.

Metoda ratelor (Ratios), de origine latină (Ratus=calculat, socotit.

Ratele reprezintă un raport între două mărimi comparabile din punct de vedere logico-economic. Principiul metodei ratelor constă în calcularea raporturilor caracteristice între mărimile financiare. Această metodă permite să se pună în evidență anumite aspecte semnificative relative la bilanț, la contul de rezultate sau la tabloul fluxurilor.

Se cunosc 2 tipuri de rate : rate de structură și rate de rotație .

Ratele de structură reprezintă o categorie importantă de indicatori, care oferă o cantitate considerabilă de informații, totodată fiind ușor de constituit și utilizat. Pentru a putea urmări un raționament bazat pe criterii economice se poate apela la calculul ratelor avînd ca reper ordinea indicatorilor din structura patrimoniului grupat supă criterii de clasificare – activ și pasiv.

Ratele de structură cele mai utilizate sunt :

Rata activelor imobilizate:

RAI = Active imobilizate/total activ (1)

Rata imobilizărilor necorporale:

RIN= IN/TA sau RIN= IN/AI, (2)

unde:

IN- imobilizări necorporale;

TA- total activ;

AI- active imobilizate

Rata imobilizărilor corporale:

RIC=IC/TA*100 sau RC=IC/AI*100 (3)

unde:

IC- imobilizări corporale.

Rata imobilizărilor financiare:

RIF=IF/TA*100 sau RIF=IF/AI*100 (4)

unde:

IF – imobilizări financiare.

O categorie aparte o reprezintă activele circulante care cuprind stocurile, creanțele și disponibilitățile drept indicatori importanți pentru analiză. Asemenea ratelo acești indicatori pot fi calculați în funcție de total activ sau de total activelor circulante.

Rata stocurilor:

Rs=S/TA*100 sau Rs=S/AC*100 (5)

unde :

S – stocuri.

Rata creanțelor oferă informații despre ponderea creditelor oferite de către firmă terțilorcreanțele comerciale dețin în mod obișnuit ponderea cea mai ridicată în cadrul creanțelor firmei.

Rata creanțelor:

RCc=Cc/TA*100 (6)

unde:

Cc – creditul comercial.

Dintre activele circulante, o importanță deosebită o prezintă disponibilitățile monetare, sub forma sumelor aflate în conturi la bănci sau sub forma numerarului din casieria firmei.

Rata disponibilităților bănești:

RD=D/TA*100 (7)

unde:

D – disponibilități bănești.

Ratele de structură ce pot fi constituite cu ajutorul posturilor bilanțiere de pasiv pun în evidență măsura în care firma apelează la sursele de finanțare proprii sau împrumutate sau într-o altă interpretare, ponderea elementelor aflate în proprietatea firmei comparativ cu cele împrumutate

Rata stabilității financiare indică ponderea surselor de finanțare pe termen lung în constituirea elementelor de patrimoniu ale firmei.

RSF=Capital Permanente/TP*100% (8)

unde:

TP – total pasiv.

Rata autonomiei financiare globale urmărește punerea în evidență a ponderii finanțării activității firmei din resurse proprii:

RAFG=Capital Propriu/ TP*100% (9)

Rata îndatorării globale măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul întreprinderii:

RIG=TD/TP*100%; Rîg<1 (10)

unde:

Rît – rata îndatorării la termen.

În urma calculării acestor rate de structură se poate face o concluzie asupra evoluției în timp a a activității întreprinderii și mai ales al patrimoniului acesteia. Pe baza datelor obținute se poate face o prognoză pentru perioada următoare.

Ratele de rotație exprimă ritmul în care diferite elemente ale bilanțului sunt reînoite, în cadrul activității curente a întreprinderii.

Ratele de rotație a stocurilor – stocurile sunt supuse unei reînoirii permanente, datorită efectului conjugat al operațiunilor de aprovizionare, producție și vînzare.

Ritmul de reînoire sau de rotație a stocurilor poate fi determinat prin relația între valoarea tocurilor mediu existent în întreprindere și valoarea aprovizionărilor care au alimentat stocul în cursul perioadei date .

Rotația activelor circulante se referă la viteza cu care acestea se transformă în venituri prin vînzarea producției sau a mărfurilor. Această viteză poate fi măsurată în număr de rotații sau în durata unei rotații:

Rotația activelor circulante=CA/Active circulante

Dacă se ia în considerație capitalul circulant se poate deduce:

Rotația capitalului circulant= CA/Active circulante-Datorii curente

O parte importantă a activelor circulante o reprezintă creanțele. Viteza de rotație a creanțelor indică capacitatea întreprinderii de a recupera creanțele. O valoare cît mai ridicată a acestui indicator va denota o situație favorabilă.

Rotația creanțelor=CA/Creante clienți

O bună gestiune a stocurilor trebuie să determine o viteză cît mai mare de rotație a acestora. Această rata oferă informații atît despre viteza de rotație a stocurilor, dar și despre evoluția valorii adaugate.

Rotația stocurilor = Costul bunurilor vîndute/Valoarea stocurilor

Rotația datoriilor față de furnizori arată cît din consumul de la terți revine la un leu datorii, sau în ce măsură producția este realizată pe seama datoriilor. Cu cît indicatorul este mai mare cu atît capacitatea întreprinderii de ași onora datoriile comerciale este mai mare.

Rotația datoriilor față de furnizori = Valoarea achizițiilor / Datorii față de furnizorii= Costul bunurilor vîndute/ datorii față de furnizori

Clădirile, terenurile și echipamentele reprezintă cele mai importante imobilizări corporale din bilanțul întreprinderii. Volumul vînzărilor generat de o unitate monetară investită în imobilizări corporale este măsurat de indicatorul imobilizărilor corporale:

Rotația imobilizărilor corporale= CA/Valoarea imobilizărilor corporale

Metoda ratelor este o metodă foarte eficientă deoarece rotația activelor circulante și a capitalului circulant indică numărul de unități monetare pe care le obține firma din vânzări pentru fiecare unitate monetară investită în active circulante sau în capital circulant. Rotația creanțelor, a stocurilor și a datoriilor față de furnizori permit analistului să examineze cât de productiv sânt utilizate cele trei componente ale capitalului circulant.

Metoda bilanțieră sau metoda input-output este folosită în analiza economică în situația în care între elementele fenomenului analizat există relații de sumă și/sau diferență, ea dovedindu-și utilitatea în elaborarea programelor privind activitatea curentă și de perspectivă a întreprinderilor. Prin aplicarea metodei balanțiere se urmărește asigurarea unor proporții, a unui echilibru între resursele și necesitățile din diferite domenii de activitate (de exemplu: balanța consumurilor de materiale, balanța forței de muncă, balanța veniturilor și cheltuielilor în accepțiunea prezentă a contului de profit și pierdere etc.).

Această metodă se folosește în cazul relațiilor de tip stocastic dintre fenomenul analizat și factorii care influențează asupra acestuia. Caracterul practic ala cestei metode justifică utilitatea sa atît în analiza post-factum, cît și în analizele previzionale, cu scopul declarat de a extrapola tendințele de evoluție ale unor fenomene economice în viitor.

Folosirea metodei corelației în analiza economică, preusupune parcurgerea următoarelor etape:

-indentificarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomenul supus nalizei ”y” și factorii care influențează asupra cestuia (X1,X2…,Xn);

-cunoașterea legăturilor de cauzalitate dintre fenomenul și factorii de influență și alegerea pe această bază a ecuației de regresie care să exprime fidel corelația existentă între aceștia.

Metoda analizei regresionale (corelație). În funcție de numărul factorilor de influență sau al variabilelor luate în calcul, corelația poate fi simplă sau multiplă. Dacă luăm în considerație sensul legăturii dintre fenomenul analizat și factorii care influențează asupra acestuia, corelația poate fi directă sau inversă, după cum modificarea variabilei independente determină o modificare în același sens sau de ssens contrar a variabilei independente.

Metoda scorurilor (scoring). Metoda scorurilor este o tehnică de analiză discriminantă. Acest demers al analizei financiare există de câteva decenii și beneficiază de un interes deosebit din partea teoreticienilor și practicienilor, grație studiilor efectuate de diverse organisme.

În literatura de specialitate, primele funcții scor au fost elaborate de economistul

american Altman în anul 1968 și de economiștii francezi Connan și Holder în anul 1978. Inclusă de teoreticieni în “aplicațiile profesionale ale analizei financiare”1) sau de practicieni în “alte metode de analiză financiară” 2), analiza discriminantă poate fi apreciată ca o metodă care aparține etapei de maturizare a analizei economico-financiare ca disciplină științifică.

Prefațată de “instituționalizarea” prezentării indicatorilor economico-financiari pe ramuri de activitate (Dun & Bradstreet, reprezintă prima bancă de indicatori din lume care a fost înființată în anul 1931 în S.U.A.), funcția scor permite aprecierea vulnerabilității unei întreprinderi.

Scorul constituie o metodă de diagnostic extern care constă în măsurarea și interpretarea riscului la care se expune investitorul (creditorul întreprinderii), dar și întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. Funcția scor se înscrie în intervenția preventivă, având caracterul unui instrument de previziune și se bazează pe elaborarea.

Metoda cercetărilor operaționale. Perfecționarea continuă a activității unei întreprinderi, necesită luarea în considerare a unui număr mare de factori în momentul adoptării deciziilor.

Procesul de conducere are un caracter continuu și cuprinde toate laturile și momentele activității umane. Conducerea poate fi definită, în sens larg, ca fiind un proces de prelucrare a informației și de adoptare a celei mai bune decizii în vederea realizării unui anumit scop.

În cadrul acestui proces utilizarea metodelor matematice și a tehnicii electronice de calcul își găsesc o aplicabilitate efectivă în studierea proceselor care au un obiectiv precis, urmărind obținerea unor efecte optime cu minimum de cheltuială.

Cercetarea operațională reprezintă unul din capitolele matematice, care cuprinde totalitatea metodelor științifice de analiză cantitativă a celor mai variate activități umane care au un scop bine determinat. Rezultatul final al unei astfel de analize se prezintă sub forma unei recomandări cu caracter practic pentru conducerea întreprinderii care se referă la anumite obiective concrete și la o anumită perioadă de timp reală.

Varietatea problemelor studiate prin metodele cercetării operaționale este tot atât de mare ca și cea a activităților societății umane, care pot fi grupate, astfel:

– probleme de alocare, care pot fi rezolvate cu ajutorul programării liniare (optimizarea producției și organizarea optimă a transporturilor);

– programarea activităților complexe, care presupune alegerea din ansamblul programelor posibile a acelora care optimizează durata, costul sau pe amândouă.

Procedeele sunt cunoscute sub denumirea generală de metoda drumului critic:

– probleme de așteptare care vizează minimizarea costurilor aferente atât așteptării consumatorilor cât și timpului neutilizat al stațiilor de servire, probleme care se rezolvă potrivit “teoriei firelor de așteptare”;

– decizii secvențiale asupra unor sisteme a căror evoluție în timp este supusă unor transformări care necesită o succesiune de decizii. Prin elaborarea unei succesiuni de decizii optime se realizează programarea dinamică utilizată, în mod frecvent, în controlul stocurilor reînnoite.

Utilizarea acestor tehnici în analiza activității economice a întreprinderilor își dovedește actualitatea și importanța prin aceea că permite stabilirea efectului optim al acțiunii mai multor factori, între care există legături funcționale, asupra unui rezultat.

În confirmare vom calcula indicatorii în baza metodei ratelor. Calculele sunt reprezentate în (Anexa 4) Tabelul3.4. După datele obținute putem concluziona

Concluzii și recomandări

Existența și funcționarea întreprinderilor, cu respectarea principiilor de eficiență și rentabilitate, precum și a cerințelor de maximizare a averii acestora, reprezintă condiții esențiale pentru orice economie concurențială. În acest context, gestiunea financiară a întreprinderii reprezintă o componentă importantă în cadrul gestiunii de ansamblu, care urmărește optimizarea fluxurilor monetare determinate de operațiile de constituire și utilizare ale capitalului.

În mod concret , principalele concluzii și măsuri ce se impun pentru îmbunătățirea activității viitoare a SA„Barza Albă” sunt:

Gestiunea stocurilor:

  –  reducerea cheltuielilor de aprovizionare prin procurarea de produse de la producătorii de pe o raza sau distanta cât mai mica (aceasta va duce la reducerea cheltuielilor de transport);

– folosirea mijloacelor de transport de mai mare capacitate pentru aprovizionarea de la furnizorii mai îndepărtați;

– circulația în plin a mijloacelor de transport în ambele sensuri reducerea timpilor de încărcare;

descărcare prin mecanizarea acestor operațiuni;

  2. Eficacitatea deciziilor privind gestiunea finanțelor întreprinderii, în mare parte, depinde: de dispunerea, la momentul oportun, de informații veridice, ce ar permite urmărirea situației financiară curentă a întreprinderii; de controlul îndeplinirii deciziilor manageriale stabilite și eficiența acestora; de introducerea, la momentul oportun, a unor corectări asupra deciziilor luate anterior.

3.Analiza situației financiare a întreprinderi SA „Barza Albă” pentru perioada 2009-2013, efectuată de autor în baza indicatorilor cel mai des utilizați în analiza financiară a situației întreprinderii, a arătat că întreprinderea are o situație financiară satisfăcătoare (venitul din vînzări acoperă cheltuielile totale, deci generează profit; s.a.) .

4. O atenție deosebită trebuie acordată reducerii pierderilor de timp în cadrul zilei de munca, circulația și fluctuația forței de muncă solicită: luarea unor măsuri de întărire a ordinii și disciplinei in muncă, îmbunătățirea condițiilor de muncă.

5. Analiza financiară efectuată la întreprinderea SA „Barza Albă“ a evidențiat posibilitatea utilizării atît surselor proprii, cît și al celor împrumutate, ce condiționează necesitatea perfecționării metodicii de stabilire a sumei optimale a acordului de credit în contextul perfecționării gestiunii finanțelor întreprinderii.

În acest context, profitul capătă noi valențe fiind suportul financiar –  pe lângă alte surse – al constituirii fondurilor, cu mențiunea că rezultatele financiare superioare trebuie să reprezinte o condiție și o sursă internă a prosperității întreprinderii și a personalului. Participarea beneficiarului în proporții mai mari la constituirea fondurilor de dezvoltare și stimulare a personalului, în autofinanțarea nevoilor unității diminuează necesarul de credite, volumul dobânzilor și intervenția bugetului de stat.

Rezerve mari de extindere a autofinanțării există și în sporirea masei beneficiarilor, ceea ce reclamă utilizarea la maxim a tuturor căilor de creștere a acestora.

Se impune folosirea pe scară largă a tehnicilor și metodelor avansate pentru elaborarea și implementarea unor studii și proiecte de organizare, care să contribuie în mod substanțial la utilizarea cât mai rațională a resurselor umane ,tehnice și materiale. Se cer structuri organizatorice fundamentate științific , efectuarea de analize

diagnostic, pentru analiza critică a stărilor de fapt și elaborarea de soluții în scopul creșterii eficienței economice a unității, de studii de marketing, bine fundamentate, de analiză a valorii, raționalizarea sistemului informațional și de evidență cu prelucrare automată a datelor.

  Structurile organizatorice trebuie să devină mai flexibile, pentru a răspunde unor  probleme majore ce se cer rezolvate cât mai eficient: introducerea și promovarea progresului tehnico-științific; dinamismul transformărilor interne și externe ale societății; perfecționarea organizării și conducerii activității economice, prin reducerea la maxim a verigilor intermediare; selectarea personalului de conducere a cărui autoritate de drept să fie cât mai mult determinată de competență. Este important ca normativele pentru construirea și conducerea formațiilor de lucru să fie adaptate la condițiile organizatorice, tehnologice și funcționale.

Descentralizarea planificării și restrîngerea sistemului de indicatori – cu cît vor fi mai puțini indicatori cu atît vom putea vorbi mai mult de creșterea economiei întreprinderii, ceea ceva determina sporirea răspunderii consiliului de administrație pentru conducerea eficientă a activității.

După părerea mea, principalii indicatori care ar trebui să sintetizeze activitatea întreprinderii sunt: producția marfă, producția fizică, producția marfă vîndută și încasată, cheltuieli totale și materiale, investiții, fonduri fixe, mijloace circulante, număr de personal, fond de salarii, precum și indicatorii de eficiență ce derivă din aceștia.

Luînd în considerare concluziile formulate privind problema studiată, se propun următoarele recomandări:

Pentru gestiunea mai eficientă a stocurilor la SA „Barza Albă” se recomandă utilizarea „Metodei A.B.C.” este un procedeu rapid pentru analiza aprovizionării și gestiunii economice a materialelor. Prin aceasta pot fi văzute punctele de plecare pentru realizarea unei politici raționale a achizițiilor; pe aceasta se pot baza mai multe măsuri, începând cu simplificarea procedeelor de comandă, până la numărul de salariați folosiți în depozite.

Măsuri de creștere a productivității muncii:

introducerea în procesul de producție a unor utilaje, echipamente, cu parametrii superiori celor din unitate-îmbunătățirea randamentului utilajelor, a normelor de servire;

folosirea eficienta a normelor de lucru ale personalului – ridicarea nivelului de calificare al muncitorilor.

Creșterea productivității muncii trebuie să se realizeze într-un ritm mai rapid decât creșterea salariilor, având in vedere ca o majorare a salariilor este justificata numai pentru

compensările hotărâte prin acte normative și pentru indexările de salarii ca urmare a majorării curente a preturilor și tarifelor.

Măsuri de îmbunătățire a produselor:

retehnologizarea producției;

asigurarea unui control tehnic de calitate operativ-ridicarea calificării muncitorilor;

utilizarea de materii prime de calitate-întreținerea corespunzătoare a utilajelor.

Propunem spre utilizare modelul de optimizare a gestiunii finanțelor la nivel microeconomic, care este prezentată prin mediul extern și cel intern ale întreprinderii. Modelul elaborat de optimizare a gestiunii finanțelor întreprinderii a fost testat și aplicat la întreprinderile din ramura vinicolă: SA „Combinatul de vinuri din Taraclia“, SRL «Grape Valley» și din sfera serviciilor SRL «Olmosdon». Modelul dat contribuie la dezvoltarea teoriei managementului financiar și reprezintă aportul autorului la dezvoltarea aspectelor teoretice ale științei financiare.

Reieșind din rezultatele analizei financiare la SA „Barza Albă” sunt necesare formarea și realizarea unui șir de proiecte investiționale, îndreptate spre îmbunătățirea situației financiare în direcția creșterii esențiale a capacității de plată și a rentabilității acestor întreprinderi.