Istoricul Formarii Uniunii Europene

Tema nr.2: ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Desi conceptul de integrare economică a intrat în limbajul specific abia la începutul secolului al XX-lea, procesul propriu-zis a început din cele mai vechi timpuri și s-a manifestat cu intensitate diferită (în timp și spațiu) pe teritoriul european, ținând în permanență spre ceea ce Braudel numea “o economie univers”, adică “o economie autonomă, capabilă în esență să se satisfacă pe sine însăși și căreia legăturile și schimburile interne îi conferă o unitate organică”

Apariția și dezvoltarea integrării europene a fost generată și stimulată de doi factori importanți: progresul tehnologic și idealismul politic.

Ideea europeană

Idealismul politic a fost generat de condițiile specifice existente într-o Europă a extremelor: fie unită prin forță în cadrul unor imperii (cel roman, cel carolingian) fie fărâmițată de luptele pentru puterea politică și economică sau pentru impunerea unor concepții religioase.

Secolul al XVI-lea a însemnat pentru Europa, în plan politic, începutul procesului de formare a statelor naționale, iar în plan religios apariția reformei protestante care a împărțit creștinătatea în mai multe părti, destrămând-o. Ca atare, proiectele vizând unificarea sub conducerea Papei sau cele care urmăreau să mențină dominația religiei catolice și-au pierdut din însemnătate.

În această perioadă au apărut, sub influența dreptului canonic, un număr de lucrări politice și filosofice consacrate relațiilor dintre statele europene. Astfel, Francesco Vittoria publică în 1557 “Relectiones theologicae”, în care abordează eventualitatea unui război și atitudinea statelor creștine față de acesta, iar Domenico Soto publică în 1560 “De jure belli ac pacis”, în care condamnă războiul.

Un moment marcant al evoluției ideii europene îl constituie sfârșitul secolului al XVII, când au fost lansate o serie de proiecte care considerau că unificarea europeană trebuia înfăptuită prin intermediul unor instituții comune care să apere drepturile și să fixeze îndatoririle statelor participante. Menționăm în acest sens publicarea, în 1693 , a lucrării lui William Penn numită “Essay towards the present and the future peace of Europe by the esteblishment of an European Dyet, Parliament of Estates”, în care autorul propunea organizarea unui Parlament European în care reprezentarea urma să se facă în raport cu importanța economică și demografică a statelor componente.

De remarcat că dacă la început, proiectele acceptau printre măsurile de menținere a păcii și soluții militare, în timp ele au început să ofere soluții de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor dintre state. În acest sens se menționează lucrarea filosofului german Immanuel Kant “Zum ewigen Frieden” în care acesta se pronunță pentru desființarea armatelor și formarea unei federații de state cu formă de guvernământ republicană pentru fiecare stat membru.

Secolul al XIX-lea, secolul marilor frământări naționale a acordat o mai mică importanță proiectelor unioniste și de menținere a păcii. Proprie perioadei respective este întârirea rolului națiunii, devenită valoarea supremă și creșterea naționalismului generator de integrare în interior și de disociere sau dezintegrare în relațiile externe.

În perioada interbelică, Aristide Briand propune formarea Statelor Unite ale Europei – sintagmă utilizată pentru prima oară în 1848 de către Victor Hugo și Henry Feugueray – sub forma unei uniuni federale cuprinzând 27 de state membre ale Sociețătii Națiunilor care urmau să-și mențină suveranitatea.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, ideea integrării europene s-a dezvoltat pe noi coordonate. Se considera, pe bună dreptate, că naționalismul a stat la baza dezastrului provocat de fascism în Europa, și ca atare, pentru ca pacea să poată fi menținută și apărată era nevoie de o Europă unită înainte de toate economic. Această idee se regăsește în Manifestul Ventotene publicat în 1941 de către o serie de personalități grupate în jurul lui Altiero Spinelli (1907-1986) și apoi în Declarația de la Geneva, din 1944.

O serie de alte inițiative vizând integrarea europeană pe baze federaliste sau funcționaliste au apărut în această perioadă bucurându-se de suportul politicienilor din statele vestice.

Astfel, David Mitrany (1888-1975) a publicat în 1943 un studiu cu privire la organizarea pe baze funcționaliste a regiunilor, continentelor ți în ultimă instanță chiar a lumii, studiu care se pare că l-a influențat pe Jean Monet în întocmirea proiectului de soluționare a divergențelor franco-germane și de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. (CECO).

Proiectele de unificare din acesta perioadă au început să prindă contur odată cu formarea primelor structuri de tip integrativ în estul (CAER) și vestul continentului (UE, AELS-ul), construcții care au divizat continentul pe noile coordonate impuse de condițiile militaro- strategico-politice ale momentului.

În deceniul al treilea al secolului trecut, Friederich List și economistul german Nibenius, au conceput modelul unei uniuni vamale (Zollverein) creata în spațiul a 18 state prusace, al cărei scop era întărirea economică prin integrare în interior și protecționism față de exterior. Formarea Zollverein-ului a constituit momentul de început al unei jumătăți de secol în care s-a format și consolidat statul național unitar german.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, ca urmare a creșterii continue a intervenției guvernelor în economie, combinată cu intensificarea schimburilor comerciale internaționale au apărut primele forme ale integrării pozitive. Trebuie remarcat faptul că primele instituții comune cum ar fi Uniunea Internațională de Telecomunicații (1864), Uniunea Poștală Internațională (1874) și Organizația Mondială a Muncii au fost cele chemate să reglementeze facilitarea desfășurării schimburilor comerciale și a condițiilor concurenței internaționale.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, în scopul prevenirii apariției de noi conflicte au luat ființă un număr important de organizații internaționale, dintre care se remarcă prin importanța obiectivelor propuse și a numărului de state membre Organizația Națiunilor Unite, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Tot în această perioadă se semnează Acordul General pentru Tarife și Comerț, ale cărui prevederi puse în practică au condus la ridicarea graduală a barierelor tarifare și non-tarifare din cadrul schimburilor comerciale internaționale.

Ca urmare a creșterii liberalizării schimburilor comerciale și a fluxurilor de capital, concomitent cu formarea și dezvoltarea sistemului monetar de la Bretton Woods se observă tendința de intensificare a integrării între statele europene.

Situația economică dezastruoasă în care se afla Europa vestică , criza economică și monetară de mari dimensiuni, constatarea că sovieticii urmăreau să-și extindă hegemonia până la Atlantic, alături de incapacitatea, din motive financiare, a Marii Britanii de a ajuta Grecia și Turcia să întărească aliniamentul estic al rezistenței fată de sovietici, i-a determinat pe americani să intervină mai întâi sub forma unor fonduri acordate sectorului militar prin GARIOA (Government and Relief Occupied Areas), iar apoi sub forma unor fonduri pentru reabilitarea economică acordate prin intermediul Națiunilor Unite (U.N.R.R.A) United Nations Relief and Rehabilitation Administration.

Sub aceste forme, Statele Unite au furnizat, într-o primă etapă, țărilor vest-europene circa 70 % din fondurile destinate reconstrucției. Pentru a-și face și mai mult simțită prezența în zonă și pentru a susține sub toate aspectele integrarea vest-europeană, Statele Unite au lansat și pus în aplicare Planul Marshall.

Prin prevederile sale specifice, acordarea ajutorului a fost condiționată de cooperarea efectivă între guvernele statelor în cauză și de liberalizarea progresivă a schimburilor comerciale și a decontărilor intra regionale. Pentru punerea în practică și urmărirea utilizării fondurilor americane, a fost necesară crearea unor forme de integrare pozitivă (Organizația Europeană de Cooperare Economică – transformată ulterior prin acceptarea de noi membri non-europeni în OECD sau Uniunea Europeană de Plăți) activitățile specifice desfășurate în cadrul lor contribuind la rapida reconstrucție a statelor vest-europene. Acordarea ajutorului financiar țărilor vest-europene a permis Statelor Unite obținerea unor avantaje de natură economică, politică și strategico-militară dintre care se desprind ca importanță în plan politic și militar apropierea geografică de inamicul principal din războiul rece, iar în plan economic construirea și ținerea sub control a concurenței pe cale de a renaște în Europa de Vest.

Dincolo de toate încercările făcute după încheierea celui de-al doilea război mondial, (cum ar fi Uniunea Economică a Beneluxului, uniune vamală creată la inițiativa belgianului Paul Henry Spaak în 1944, în urma unui șir de tentative nereușite în perioada interbelică) procesul integrativ european propriu-zis a început odată cu perceperea corectă, de către statele europene din vestul și estul continentului, a nevoii de creștere și consolidare a puterii lor economice în scopul atingerii unor ritmuri înalte de creștere și dezvoltare economică într-un mediu economic și politic internațional marcat în plan geopolitic de războiul rece și în plan economic de hegemonia Statelor Unite.

Deschiderea spre politicile de tip liberal, colaborata cu nevoia de coordonare a ajutorului american au determinat țările vest europene să reconsidere ideea creării unei zone economice întărite. Primul pas a fost făcut prin semnarea unor acorduri de cooperare bilaterală în diferite domenii, prin care se ridicau obstacolele în calea cooperării și a conlucrării în anumite sectoare, prin utilizarea instrumentelor specifice integrării negative, urmat de crearea unor instituții și organizații comune ca rezultat al integrării pozitive: Consiliul Europei în scopul coordonării activităților culturale și respectării drepturilor omului, Uniunea Europei de Vest, creată pe baza Tratatului de la Bruxelles, semnat în 1948 și intrat în vigoare în 1955, în scopul realizării unei strategii comune în domeniul militar și Organizația Europeană de Cooperare Economică (ulterior OECD), înființată în anul 1948, de către țările beneficiare a finanțării americane în scopul administrării ajutorului american acordat Europei prin Planul Marshall.

Consiliul Europei, Uniunea Europei de Vest si OECD-ul reprezintă în fapt singurele instituții care au reușit să reunească un număr semnificativ de state europene. În plan economic însă, crearea Uniunii Europene (sub forma Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a Comunității Economice Europene și a Euratomului) a însemnat o nouă divizare a continentului: pe de-o parte țările est-europene grupate în jurul Uniunii Sovietice, care și-au format propria structură de tip integrativ, iar pe de altă cele vest europene divizate la rândul lor în țări membre ale structurilor integrative menționate, țări membre ale AELS-ului și țări care și-au păstrat neutralitatea.

Statele vestice care au refuzat participarea la semnarea Tratatului de la Paris și a celui de la Roma de creare a Comunităților, au înființat, în urma negocierilor începute în 1957 și finalizate prin încheierea Acordului de la Stockholm, Asociatia Europeană a Liberului Schimb ai cărei membrii fondatori au fost: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia Elveția și Portugalia, iar membrii asociați Finlanda și Islanda. Cauzele care au determinat apariția acestei noi grupări integrative, cu mult mai puțin ambițioasă în atingerea unor forme superioare ale integrării decât Comunitățile sunt legate de inacceptarea caracterului supranațional și a deciziilor comunitare și de rezervele manifestate față de Piața Agricolă Comună care constituia pentru țările membre AELS un concurent de temut.

Un moment deosebit de important în evoluția integrării vest europene l-a constituit apariția Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului, ca urmare a planului de reconciliere franco-germană lansat de Jean Monet și respectiv George Schuman în perioada 1949-1950, ca o organizație economică subregională formată din șase state vest-europene (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care au semnat în 1951 Tratatul de la Paris. Pentru toate statele implicate, dar mai ales pentru Franța și Germania, semnarea tratatului a avut, fără a declara aceasta în mod expres, pe lângă semnificația economică o puternică conotație politică.

Formarea CECO-ului în perioada de reconstrucție vest-europeană a determinat creșterea productiei în țările membre, iar aplicarea prevederilor Uniunii Europene de Plăți a favorizat liberalizarea comerțului intracomunitar și multilateralizarea sistemului de plăți cu efecte deosebit de importante asupra stabilizării prețurilor. Toate acestea au determinat guvernele statelor vest-europene să caute să lărgească cooperarea în domeniul economic. Rezultatul a fost apariția, în 1957 a două noi Comunități: Comunitatea Economică Europeană și Euratomul, care ulterior,în 1967, printr-un amendament constituțional al Tratatului de la Roma au fuzionat cu CECO, sub numele de Comunitatea Economică Europeană.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO): înființată în 1951 prin Tratatul de la Paris cu scopul de a crea o piață comună în sectorul cărbunelui și oțelului.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Economică Europeană (CEE): Comunitate înființată în 1957 prin Tratatul de la Roma, având ca obiectiv principal crearea unei Piețe Comune pentru Statele Membre. De-a lungul anilor, activitățile s-au extins către alte domenii, astfel că CEE și-a pierdut caracterul sectorial. Tratatul de la Maastricht a luat act de această nouă dimensiune, subliniind că este nu numai o organizație economică, ci și una cu dimensiune politică.

EURATOM

EURATOM: înființată în același timp cu Comunitatea Economică Europeană (CEE) prin Tratatul de la Roma, având menirea de a elabora o politică comună de utilizare a energiei atomice în scopuri pașnice.

Pilonii Uniunii Europene

Pilonii Uniunii Europene: cei trei piloni ai Tratatului UE sunt:

primul pilon – dimensiunea comunitară, compusă din aranjamentele stabilite prin Tratatele celor trei comunități (CE, CECO, EURATOM), ex. cetățenia europeană, politicile comune, UEM, etc.;

al doilea pilon – politica externă și de securitate comună;

al treilea pilon – cooperarea poliției și a justiției în combaterea criminalității.

STATELE MEMBRE ALE U.E.

In cei 50 ani de existenta au avut loc șapte valuri de aderare:

1973: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie

1981: Grecia

1986: Spania si Portugalia

1995: Austria, Finlanda si Suedia

2004: Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria; Bulgaria si Romania in 2007.

2007: România și Bulgaria

2013: Croația

Dupa primele extinderi denumirea tot mai des folosita pentru aceasta structura a fost cea de Comunitatea Europeana care subliniaza unicitatea centrelor de decizie existente, de fapt, inca din anul 1967, cand s-au unificat Comisiile si Consiliile de Ministrii ale celor trei comunitati (Parlamentul European si Curtea de Justitie au fost comune inca de la infiintarea CEEA si CEE).

Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Comunitatea Europeana a fost denumita Uniunea Europeana (UE). In mod concret, Comunitatea Europeana continua sa existe ca parte esentiala a Uniunii Europene, fiind de altfel complet integrata deoarece domeniile Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si Justitie si Afaceri Interne (JAI) au inca la baza cooperarea interguvernamentala, cu toate ca Tratatul de la Amsterdam transfera o serie de competente si in aceste domenii de la nivel national la nivel comunitar. In acelasi context, din noiembrie 1993 Consiliul CE devine Consiliul UE, fiind desemnat astfel in special in actele adoptate in domeniile PESC si JAI. In ceea ce priveste Comisia CE, aceasta a devenit Comisia Europeana.

În timp, tratatele inițiale ale comunitatilor europene au fost revizuite prin:

Actul Unic European (1987)

Tratatul de la Maastricht (1992)

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Nisa (2000)

In prezent, Uniunea Europeana numara 28 membri si sunt in desfasurare negocieri de aderare cu Turcia. Exista două tari candidate: Turcia si fosta Republica Iugoslava a Macedoniei. Toate celelalte state din Balcanii de Vest sunt potentiale tari candidate: Albania, Bosnia-Hertegovina, Muntenegru si Serbia, inclusiv Kosovo, in baza Rezolutiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.

1.) AUSTRIA

Anul aderarii: 1995
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Viena
Suprafata: 83.858 km2
Populatia: 8,18 milioane locuitori

2.) BELGIA

Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Bruxelles
Suprafata: 30.510 km2
Populatia: 10,29 milioane locuitori

3.) CIPRU

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Nicosia
Suprafata: 9.250 km2
Populatia: 771.651 locuitori

4.) DANEMARCA

Anul aderarii: 1973
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Copenhaga
Suprafata: 43.094 km2
Populatia: 5,38 milioane locuitori

5.) ESTONIA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Tallinn
Suprafata: 45.226 km2
Populatia: 1,4 milioane locuitori

6.) FINLANDA

Anul aderarii: 1995
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Helsinki
Suprafata: 337.030 km2
Populatia: 5,19 milioane locuitori

7.) FRANȚA

Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Paris
Suprafata: 547.030 km2
Populatia: 60,18 milioane locuitori

8.) GERMANIA

Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Republica Federala
Capitala: Berlin
Suprafata: 357.021 km2
Populatia: 82,4 milioane locuitori

9.) GRECIA

Anul aderarii: 1981
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Atena
Suprafata: 131.940 km2
Populatia: 10,66 milioane locuitori

10.) IRLANDA

Anul aderarii:1973
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Dublin
Suprafata: 70.280 km2
Populatia: 3,92 milioane locuitori

11.) ITALIA

Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Roma
Suprafata: 301.230 km2
Populatia: 57,99 milioane locuitori

12.) LETONIA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Riga
Suprafata: 64.589 km2
Populatia: 2,35 milioane locuitori

13.) LITUANIA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Vilnius
Suprafata: 65.200 km2
Populatia: 3,59 milioane locuitori

14.) LUXEMBURG

Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Luxembourg
Suprafata: 2.586 km2
Populatia: 454.157 locuitori

15.) MALTA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Valletta
Suprafata: 316 km2
Populatia: 400.420 locuitori

16.) MAREA

Anul aderarii: 1973
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Londra
Suprafata: 244.820 km2
Populatia: 60,09 mil.loc

17.) OLANDA

Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Amsterdam
Suprafata: 41.526 km2
Populatia: 16,15 milioane locuitori

18.) POLONIA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Varsovia
Suprafata: 312.685 km2
Populatia: 38,62 milioane locuitori

19.) PORTUGALIA

Anul aderarii: 1986
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Lisabona
Suprafata: 92.391 km2
Populatia: 10,1 milioane locuitori

20.) REPUBLICA CEHĂ

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Praga
Suprafata: 78.866 km2
Populatia: 10,25 milioane locuitori

21.) SLOVACIA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Bratislava
Suprafata: 48.845 km2
Populatia: 5,43 milioane locuitori

22.) SLOVENIA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Ljubljana
Suprafata: 20.273 km2
Populatia: 1,93 mil.loc.                                         

23.) SPANIA

Anul aderarii: 1986
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Madrid
Suprafata: 504.782 km2
Populatia: 40,22 milioane locuitori

24.) SUEDIA

Anul aderarii: 1995
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Stockholm
Suprafata: 449.964 km2
Populatia: 8,87 milioane locuitori

25.) UNGARIA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Budapesta
Suprafata: 93.030 km2
Populatia: 10,2 milioane locuitori

26.) BULGARIA

Anul aderarii: 2007
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Sofia
Suprafata: 110.994 km2
Populatia: 7,53 milioane locuitori

27.) ROMÂNIA

Anul aderarii: 2004
Forma de guvernamant: Republica

Capita: Bucuresti
Suprafata: 237.500 km2
Populatia: 22,27 milioane locuitori

28.) CROAȚIA

Anul aderării la UE: 2013

Capitala: Zagreb

Suprafața totală: 56 594 km²

Populația: 4 398 150

Moneda: kuna croată

Simbolurile Uniunii Europene

Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică Euro și Ziua Europei.

Drapelul – cu cele 12 stele, așezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea și identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea și armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecțiunea (și nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizație internațională apărătoare a drepturilor omului și valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităților Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate instituțiile Uniunii Europene.

Imnul – tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, și ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naționale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspirația spre valorile comune, unitatea în diversitate și idealurile de libertate, pace și solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Deviza – din mai 2000, Europa are și o deviză – „Unitate în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 și 20 de ani.

Moneda unică EURO – la originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piața comună este unul dintre obiectivele Comunității Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 – Maastricht) introduce Uniunea Economică și Monetară și pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”. Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulație și în buzunarele cetățenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele și bancnotele naționale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulație pe 28 februarie 2002.

Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătură atât cu leagănul civilizației și democrației europene, cât și cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilității euro.

Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franței, Robert Schuman, a citit presei internaționale o declarație prin care chema Franța, Germania și celelalte popoare ale Europei să își unească producțiile de oțel și cărbune, ca “prima fundație concretă a unei federații europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunități în cadrul căreia membrii să își pună sub control comun producția de oțel și cărbune – ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Țările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franța și Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul construcției europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.