Ipoteza Ca Pseudo Argument In Editorialele DIN Presa Scrisa

IPOTEZA CA PSEUDO-ARGUMENT ÎN EDITORIALELE DIN PRESĂ SCRISĂ

CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I: Editorialul, coloana vertebrală a ziarului
I.1. Locul editorialului în multitudinea genurilor de presă
I.2 Principiile de elaborare a editorialului. Deontologia editorialului
I.3. Fondul argumentului în editorial. Teoria argumentării și structura
textului argumentativ
I.4. Ipoteza versus elementul factologic. Paradigma manipulării prin editorial

Capitolul II: Ipoteza ca pseudo-argument în editorialele din presă scrisă. Analiza editorialelor bazate pe ipoteză din presa autohtonă
II.1.Analiza editorialelor bazate pe ipoteză de pe portalul de știri Independent.md
II.2 Analiza editorialelor bazate pe pseudo- argument din ziarul Săptămîna
II.3. Analiza editorialelor bazate pe pseudo- argument din ziarul Moldova Suverană

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE

În societatea contemporană informarea reprezintă cheia siguranței dar nu în ultimul rind și oportunitatea de a fi cu toate la zi. Precum știm bine, un om informat este un om puternic, or informațiile sunt cheia de boltă a puterii.
Daniel Defoe spunea: Comunicarea este sufletul tuturor afacerilor publice. De aceea, pentru a fi mereu în pas cu schimbările rapide ce au loc în societate, pentru a prinde ocazia de a ști măcar o bună parte din tot ceea ce înseamnă flux de informații, trebuie doar să urmărești mass- media.
Dar, nu întotdeauna ceea ce este scris este și veridic, verificat și cel mai important demonstrat. Pentru a declara că Maria a înfăptuit o crimă, avem nevoie de dovezi concrete, care ar veni în favoarea acuzațiilor aduse. La fel se întîmplă și în mass- media, pentru a declara că Republica Moldova mîine nu va mai exista pe fața pămîntului, avem nevoie de multe argumente.
Actualitatea lucrării:
În prezent, genul jurnalistic editorial, este unul la modă aș spune eu, și nu în ultimul rînd este imaginea unei instituții media și materialul jurnalistic cel mai important într-o publicație periodică sau portal de știri. Se spune că un editorial îl poate scrie doar o persoană cultivată, inteligentă, care a mîncat multe cărți la viața sa și care cel mai important are o perfectă idee despre absolut tot ce se întîmplă în țară, asta dacă nu e specializat într-un anumit domeniu.
Nu întotdeauna însă este așa, și chiar dacă e, atunci mulți dintre editorialiști confundă un editorial cu o opinie sau cu o judecată de valoare, or un editorial bun înseamnă o opinie condimentată cu argumente și dovezi în favoarea celor scrise. Toți cunoaștem ce-i aia o ipoteză, dar puțini dintre noi își dau seama cît de gravă este prezența acesteia într-un material analitic, fără o bază factologică desigur. Mihail Mataringa spunea: Cînd ai spus o ipoteză, ai spus deja că nu știi. Dar o persoană care scrie un editorial nu poate să-și permită neștiința, mai ales neștiința în problema pe care o analizează. Ipotezele sunt bune, bune pentru oamenii simpli, care nu au nimic de-a face cu mass-media, dar în jurnalism ipotezele din păcate sunt în plus, și uneori nu doar în jurnalism. Nu cred că societatea ar fi încîntată să audă la meteo că cei de la serviciul hidrometeorologic de stat presupun că mîine vor fi ploi, dar nu sunt siguri de asta.
Publicul este cel care crede ferm în spusele editorialistului, pe baza unui editorial, un om își crează propria părere, viziune vis-a-vis de o anumită temă, de aceea, editorialistul la rîndul său nu trebuie să-și dezamăgească cititorii, nu trebuie să-i inducă în eroare prin opinii seci, care nu duc nicăieri, decît la alte presupuneri fără o temelie argumentativă. Savantul Rufus Choate are în colecția sa o frumoasă citată, care se potrivește perfect în situația de față:
“ Oamenii rareori refuză ajutorul, dacă cel care îl oferă știe cum să facă acest lucru”.
Exact așa este și în editorioal, oamenii vor primi și vor crede neapărat cele spuse , și încă vor lua și măsuri, numai dacă informația pe care o prezinți este destul de credibilă și de argumentată. Pentru a fi un editorialist respectat, urmărit de cititori, și cel mai important… să fii o autoriate pentru aceștia, trebuie doar să le prezinți adevărul atît de credibil pe cît poți.
Cred că este un subiect foarte actual, dat fiind faptul că situația pe care o avem în prezent în țară, impune pe cetățeni să apeleze la mass- media, în special la părerea unui editorialist.
O singură opinie ne poate schimba multe viziuni, și deseori nu știm cum exact arată acel material verificat și argumentat cu exemple puternice. Arată foarte simplu, dacă un editorialist a spus că Plahotniuc este un hoț, acesta la rîndul său ar trebui să demonstreze de ce este hoț, ce a făcut? Cum a făcut? Care sunt martorii? În rest, dacă nu sunt aduse argumente, informația dată rămîne a fi doar o presupunere. Și, de cele mai multe ori, anume aceste presupuneri induc societatea în eroare, anume ele manipulează cetățenii prin pseudo- argumente. Tuturor ne place să comentăm, și doar o pătrime din noi comentăm corect, plauzibil și echidistant, din motiv că ne pare acest lucru destul de simplu, dar cel mai important, prea des confundăm editorialul cu opinia. Anume de asta și suntem nedumeriți de multe lucruri.
De critici și păreri e plină mass- media, să recunoaștem, de aceea editorialul vine să șlefuiască acest fenomen care a împînzit media din Republica Moldova, și, dacă e să ne gîndim mai bine, chiar media mondială. În primul rînd editorialul este un material jurnalistic serios, îmbibat cu multe argumente, ipoteze demonstrate, declarații a personalităților implicate în tema vizată, și o mulțime de argumente pe bază de fapte și evenimente. Societatea și fără opiniile editorialiștilor este sătulă de teoriile pe care și le construiește în cap, dar editorialistul are menirea de a distruge îndoielile, bănuielile, ipotezele pe care societatea le construiește în mintea sa.
De multe ori editorialiștii ajută populația în rezolvarea unor probleme cu care aceasta se confruntă, apelînd la obrazul și conștiința autorităților, și aici aducînd multe dovezi în favoarea populației. Cu o ipoteză nu învinuiești pe nimeni, dar cu o ipoteză bazată pe argumente îl poți descredita pe un politician, imaginea unui om public poate fi făcută praf doar cu cîteva probe plauzibile. În mîinile unui editorialist se află imaginea politicienilor, oamenilor de afaceri și uneori chiar și a cetățenilor de rînd, și aceștia comit multe gafe. Este dovada vie că informația înseamnă putere absolută, că în mîinile unui om informația este cea mai ucigătoare armă. Da, și ipotezele sunt uneori drastice, dar ele nu servesc la nimic fără argumente, de o ipoteză un om se poate apăra cît ai clipi din ochi, dar probele au căștig de cauză aproape întotdeauna. Din păcate trăim în era în care avem surplus de informație, deseori neștiind pe care să o considerăm veridică. Înainte de a crede ceva, trebuie să ne informăm, înainte de a ne schimba viziunile asupra unui anumit subiect, trebuie să fim siguri că este un pas corect, și înainte de a crede tot ceea ce este scris într-o pagină de ziar, mai ales în editorial, observați dacă sunt destule argumente pentru a vă schimba poziția, și dacă nu este doar o manipulare indirectă din partea autorului. Este bine să credeți ferm în părerea unui editorialist, să-l admirați, să fie o autoritate pentru voi, dar asta încă nu înseamnă că tot ce scrie este adevăr pur, atîta timp cît spusele lui nu sunt demonstrate, , de altfel asta și voi analiza în această teză, materiale îmbibate cu ipoteze, dar seci în ceea ce privesc argumentele.
Scopul și obiectivele propuse:
1. Demonstrarea faptului că în multe editoriale prezența ipotezelor fără argumente nu sunt bine venite.
2. Demonstrarea faptului că o judecată de valoare nu poate fi considerată una veridică fără dovezi.
3. Aplicarea formulelor pentru a dovedi că fără argumente nici o idee nu poate fi considerată adevărată.
4. Argumentarea prin exemple concrete și argumente solide analiza materialelor.
5. Îmbinarea teoriei cu studiul de caz, în vederea obținerei unui rezultat eficient.
6. Apelarea la mai multe surse și autori străini pentru demonstrarea celor susținute.
8. Analiza importanței acestei teme pentru mass- media autohtonă.
9. Prezentarea concluziilor și recomandărilor pentru ziarele ce le voi analiza.
Gradul de investigație a temei:
Am apelat atît la autorii autohtoni cît și la cei internaționali, sursele sunt diverse ,ceea ce constituie un avantaj pentru lucrarea dată:
1. Manual de jurnalism- Cristian Florin Popescu
2. Fundamentele logice ale argumentării- Albert Einstein
3. Teoria și practica argumentării- Constantin Sălăvăstru.
4. Editorialul de Opinie. Nivelul practicilor discursive- Luminița Cheorean.
Celelalte surse le voi expune în bibliografie.
Suportul metodologic și teoretico- științific al lucrării:
Am abordat analiza a 8 editoriale, pe toate le-am abordat din perspectiva prezenței sau absenței a argumentelor care ar trebui să fie prezente după expunerea unei ipoteze. Fiecare material a fost analizat anume din această perspectivă. Am aplicat în lucrare tehnica observației directe.
De asemenea am investigat gradul de documentare a autorului și prezența tuturor elementelor argumentative. Teza este constituită din 2 capitole. Capitolul I la rîndul său este divizat în 4 subcapitole:
1. Locul editorialelor în multitudinea genurilor de presă.
2.Principiile de elaborare a editorialului. Deontologia editorialului.
3. Fondul argumentului în editorial. Teoria argumentării și structura textului argumentativ.
4. Ipoteza versus elementul factologic. Paradigma manipulării prin editorial.
Capitolul II, constituie analiza editorialelor din ziarul Moldova Suverană, Săptămîna și a portalului de știri Independent.md.

Capitolul I: Editorialul, coloana vertebrală a ziarului
1.1 Locul editorialului în multitudinea genurilor de presă.

Editorialul este considerat materialul publicistic cel mai important al unei publicații sau

a unei emisiuni. El prezintă poziția instituției de presă în legătură cu o anumită problemă de

actualitate. Editorialul este un articol de opinie semnat de unul dintre jurnaliștii recunoscuți ca

autorități de opinie ai instituției mediatice respective, dar și de alte persoane: editorialiști,

experți, specialiști. Editorialiștii sunt persoane din afara instituției de presă, care colaborează

ocazional sau cu o anumită periodicitate, în funcție de subiectele actualității sau de temele

propuse de instituția de presă. Editorialul se deosebește de comentariu prin faptul că

angajează un punct de vedere al editorialistului și al instituției de presă, funcționînd ca o priză

de conștiință sau directorat de conștiință a receptorilor. Are un puternic rol de influențare și

determinare a receptorilor, dat fiind faptul că editorialul se prezintă ca un material care nu

doar informează, ci interpretează și valorizează informația, așezînd evenimentul, persoana,

situația la care se referă pe o scară de valori. Receptorii își însușesc această valorizare și sunt

dispuși, în cele mai multe cazuri, să o reproducă și să o retransmită. Funcția interpretativă a

mass-media se concretizează pe deplin în acest gen jurnalistic. Editorialul nu răspunde în mod

simplu sau mai complex la întrebările jurnalistice, el dă sens acestor întrebări, informațiilor și

evenimentelor care le generează. [23]

Ca gen jurnalistic, editorialul este specific cu precădere presei scrise. El a apărut aici și

a rămas circumscris acestui canal întrucît presupune o anumită atitudine în receptare, pe care

celelalte canale mediatice nu o permit. Orice publicație, chiar dacă este una numai de anunțuri

publicitate, va rezerva un spațiu tipografic pentru editorial. Acest lucru se întâmplă pentru ca

editorialul este un gen jurnalistic de prestigiu.

Editorialul este „coloana vertebrală” și conștiința jurnalului în care apare. Câmpurile privilegiate în editorial sunt de interes și actualitate: politica, sreproducă și să o retransmită. Funcția interpretativă a

mass-media se concretizează pe deplin în acest gen jurnalistic. Editorialul nu răspunde în mod

simplu sau mai complex la întrebările jurnalistice, el dă sens acestor întrebări, informațiilor și

evenimentelor care le generează. [23]

Ca gen jurnalistic, editorialul este specific cu precădere presei scrise. El a apărut aici și

a rămas circumscris acestui canal întrucît presupune o anumită atitudine în receptare, pe care

celelalte canale mediatice nu o permit. Orice publicație, chiar dacă este una numai de anunțuri

publicitate, va rezerva un spațiu tipografic pentru editorial. Acest lucru se întâmplă pentru ca

editorialul este un gen jurnalistic de prestigiu.

Editorialul este „coloana vertebrală” și conștiința jurnalului în care apare. Câmpurile privilegiate în editorial sunt de interes și actualitate: politica, socialul, economicul, educația, infracționalitatea, criminalitatea. Editorialele sunt mostre ale idiostilului jurnalistic: între umor, sarcasm și satiră, parabolă și parodie. Este scris de un jurnalist cu experiență sau lider de opinie consacrat, care insistă ca, prin discursul său, să schimbe lumea. Editorialul conservă opinia și atitudinea oficială a revistei în care apare, are funcții socio-culturale specifice genului publicistic (funcții de informare, persuasiune sau critică, educativ-instructivă). Complinim cadrul de definiție cu afirmația Danielei Rovența-Frumușani: „Discursul mediatic poate fi înțeles ca un discurs general care „amalgamează și focalizează cunoștințele și credințele despre ce a fost, este și ar trebui să fie, evident cu accentuarea prezentului („news”, „now”, „hic et nunc”), fără excluderea memoriei și prospectivei.Definit în sens larg ca „enunțare” despre realitatea socială (discursul mediatic) este indubitabil un concept plural, caracterizat de diversitate, polimorfism și ubicuitate.Preferând tehnica „piramidei răsturnate”, ce constă în prezentarea în rezumat a informațiilor chiar în introducere, urmate de explicații, comentarii etc., editorialul este un text organizat, în principal, pe trei părți: incipit (causa scribendi) și partea expozitivă sau naratio; partea explicativ-argumentativă (modelele narative propun fie ordinea gradat ascendentă, fie cea „homerică”) și partea final-conclusivă (formule de încheiere: final „clișeizat”; final figurativ, emfatic; final „reformulat argumentativ). [2]

La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine asimilată de realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere bine argumentat în nu mai mult de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească cititorul).

Spre deosebire de celelalte genuri redacționale, editorialistul are o mult mai mare libertate de mișcare în alegerea tonului, a atitudinii. El poate selecta între diferite tipuri de raționament, poate nara, poate alege între umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie. Poate redacta un editorial polemic. [2]
Nici într-o știre nu vom vedea atîta adevăr și spirit de critică ca într-un editorial. Din simplul fapt că știrea are menirea de a informa, scurt, clar și cuprinzător. Pentru a scrie un editorial trebuie să fii bine inițiat în temă, trebuie să cunoști toate dedesubturile problemei și să poți manevra tema ca pe o marionetă. După părerea mea prin intermediul editorialului se poate foarte ușor de manipulat oamenii. Deoarece ele sunt scrise de regulă de persoane care au un nume mare, un nume care a cîștigar încrdere și respect, părerea editorialistului deseori este sfîntă pentru publicul său țintă.
De cele mai multe ori, cei care scriu acest gen de articole au impresia că vor schimba lumea. De fapt, acest lucru nu s-a confirmat foarte des. David Randall, amintește în lucrarea sa “Jurnalistul Universal”  două cazuri în care au fost luate decizii memorabile ca urmare a publicării unor articole de opinie: al lui Emil Zola, despre cazul Dreyfus, publicat în ziarul francez “L’Aurore” în ianuarie 1898 (de fapt, era vorba de o scrisoare deschisă, nu de un editorial) și cazul lui Alfred Nobel, care și-a schimbat testamentul și a lăsat ca averea sa să constituie Premiile Nobel pentru pace, literatură și știinte, aceasta în urma unui necrolog eronat (ce confunda moartea fratelui sau – Ludwing Nobel – cu a lui), care îl eticheta drept “negustorul morții”. [23]
De obicei temele reflectate în editorial țin de realitatea imediată sau mai bine zis de ceea ce se întîmplă aici și acum în societate, însă gradul de urgență nu este atît de mare precum la o știre.
Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un articol cu o structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o trecere în revistă a acestora, dar cu intenția bine precizată de a da câștig de cauză propriei opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la sfârșit de articol la informațiile ce au permis această argumentare.[2]
Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că individualizează, adesea editorialele au rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o definește în raport cu celelalte pagini de evenimente este posibilitatea și obligația chiar a exprimării opiniei, a comentariilor.
Este foarte important nivelul de pregătire a editorialistului. O persoană care nu cunoaște fundamentele temei, care nu este inițiată în domeniu și care nu poate face comentarii dure , nicidecum nu își poate asuma titlul de editorialist, unde mai pui că un editorialist bun este la mare căutare și pentru a scrie din numele unui ziar este nevoie să fie acreditat.
Dacă editorialul se constituie ca un directorat de conștiință, atunci el trebuie să

corespundă unei „prize de conștiință“, altfel spus dacă esența editorialului este sensul, atunci

și principala sa exigență este producerea sensului pentru receptor. Receptorul trebuie să caute

editorialul pentru a se alimenta cu sens, pentru a-și „cupla“ conștiința individuală la conștiința

grupului, organizației, asociației sau societății cărei îi aparține. Prin urmare, jurnalistul caută

să folosească acele informații care slujesc degajării sensului vizat. Nu trebuie să surprindă

faptul că editorialul nu este caracterizat de obiectivitate. Dimpotrivă, o altă exigență impusă

editorialului este să prezinte un puncte de vedere individualizat, personalizat, în raport cu alte

editoriale care pot fi produse. Abia în felul acesta el face distinctă „vocea“ comunicatorului și

o face recognoscibilă în fluxurile de comunicare. Editorialistul trebuie să posede o competență

interpretativă ridicată și sincronizată viziunii pe care o adoptă și o angajează comunicatorii

reprezentați de instituția de presă. De aceea, editorialiștii sunt fie redactorii-șefi, fie directorii,

fie alte personalități recunoscute ca avînd competențe și abilități în acest sens sau ale căror

opinii sunt validate de către receptori.[24]
Autorul editorialului. De la începuturile genului și până în prezent, editorialistul este, de cele mai multe ori, conducătorul ziarului. Datorită complexității genului și datorită responsabilității etice care decurge din accederea la poziția îndrumătorului – liderului de opinie, se consideră unanim că un bun editorialist devine jurnalistul cu experiență profesională (dobândită în timp, în departamentul de informare al ziarului, acoperind diferite domenii). Experienței profesionale i se adaugă experiența culturală generală și aprofundată în cel puțin un domeniu. Este persoana care asigură fața și imaginea unei publicații.
Tipologia editorialului

Editorialul mai este condiționat și de existența unor probleme de interes public major, care

să genereze în rândul publicului un nivel de așteptare și o nevoie de interpretare, de furnizare

a sensului. Uneori aceste probleme se selectează singure din masa informațiilor și

evenimentelor cu impact public, alteori ele trebuie identificate de către editorialiști. De aceea

și editorialele sunt diverse.

Editorialul evenimentului major este cel mai des întâlnit, constând de fapt în marcarea

celui mai important eveniment petrecut între două ediții succesive. Este specific canalelor cu

ritm rapid de împrospătare a informațiilor și are rolul de a fixa o ierarhie a evenimentelor

pentru perioada interpretată.
Editorialul interpretativ are drept scop identificarea sensului unor serii de evenimente,

întîmplări, acțiuni, situații petrecute într-un timp relativ apropiat de momentul producerii lui,

astfel încît să consemneze încheierea acestei serii, sau a unei faze a lor, pentru a marca repere

în reprezentările publicului. Alt scop al editorialului interpretativ poate viza identificarea

sensului unor susțineri, a unor declarații, a unor afirmații sau a unor intenții manifestate de

persoane publice cu funcții de răspundere din sfera vieții publice. De regulă, sub această

formă, editorialul interpretativ se referă la susțineri publice recente ale respectivelor persoane,

iar sensul pe care-l furnizează publicului poate denota susținerea sau de respingerea pozițiilor

acestora. Subiectele preferate ale acestui tip de editorial sunt furnizate de acțiunea și

activitatea politică, dat fiind că ea prezintă cel mai mare interes și cea mai mare atractivitate

pentru public. Nu sunt respinse însă nici subiecte din alte domenii: economic, juridic, de

securitate, sociale, sănătate etc., dar acestea sunt mai degrabă conjuncturale, asociate unor

evenimente sau momente importante specifice.

În cazul canalelor mediatice care furnizează informații într-un ritm mai scăzut,

editorialul poate căpăta un aspect de etapă sau unul sumativ. Editorialului de etapă îi este

specific să facă evaluări și prognoze. Evaluările vizează impactul și consecințele

evenimentelor și declarațiilor survenite de la ultima apariție, fiind luate în considerare foarte

adesea și interpretările făcute de către ceilalți jurnaliști și difuzate pe canalele cu ritm mai

mare de apariție. Prognozele pe care le fac aceste editoriale au intenția de a schița un orizont

de așteptare pentru publicul propriu și de a se constitui ca teme de reflecție pentru o perioadă

mai mare de timp. Editorialul sumativ este mai puțin ambițios, rezumându-se la a face o

interpretare și o trecere în revistă a celorlalte genuri jurnalistice din ediția căruia îi aparține.

Un tip distinct este reprezentat de editorialul strategic, care se apare, de regulă, odată cu

lansarea unui nou canal de informare sau odată cu schimbarea orientării și strategiei generale.

Momentele de schimbare a echipei jurnalistice sau de instalare a unei noi conduceri reprezintă

alte momente care facilitează apariția unui astfel de editorial, în care sunt prezentate intențiile

jurnalistice pe care le asumă noua echipă.
Tipologia editorialului după Sorin Preda: [6]
1. Editorialul- manifest.
Se întîlnește foarte rar, el reprezentînd cu adevărat punctul de vedere al redacției.
Este cazul primului număr al publicației, în care redactorul- șef aduce precizări importante privind politica editorială sau principiile deontologice după care se va conduce. La fel se întîmplă cînd ziarul își schimbă structura tematică sau formatul, cînd trebuie să răspundă unor atacuri sau acuze.
2. Editorialul propriu- zis.[6]
Este textul care încearcă să reinterpreteze informația de la care pleacă, aducînd în discuție o nouă lectură, sesizînd o primejdie ascunsă, avertizînd, etc.
Strîns legat de eveniment, sobru și eficient, acest text trebuie să împace două cerințe contrarii: să reprezinte poziția politică, morală etc. a ziarului, dar și să lase semnatarului o anume libertate în expresie. Lucrurile sunt discutabile oricum le-am lua. În primul rînd, ziarele serioase evită să aibă fățiș o poziție politică anum, chiar dacă, prin tradiție, un jurnal precum Le Monde este considerat de stînga iat Le Figaro de dreapta.
3. Editorialul polemic.
Acid, nervos și agresiv, acest tip de editorial se justifică doar în anumite situații conflictuale în care este implicat ziarul. Chiar dacă are ca punct de plecare o reglare de conturi sau un strigăt de revoltă, textul nu trebuie să devină un articol de propagandă, militantist și retoric. Verva și umorul nu vor exclude în nici un caz argumentarea solidă, concentrarea pe un mesaj clar și susținut de fapte.
4. Editorialul- pamflet.
Puternic marcat de subiectivismul autorului, editorialul- pamflet reprezintă în prea mică măsură punctul de vedere al redacției, și prin urmare nu ar fi greșit să-l considerăm un text de autor. Foarte citit, acest editorial implică riscuri notabile, atît pentru ziar, cît și pentru semnatar. În multe cazuri, e posibil ca tonul articolului să nu corespundă deloc cu stilul ziarului.Tonul depinde pînă la urmă de talentul și forța autorului. Atenție: indignarea continuă și invectiva fără limite duc invariabil la monotonie, la o mecanică gestuală previzibilă.
5. Editorialul narativ.
Acest editorial nu se întîlnește decît rar în presa romănească, în schimb se bucură de succes în presa americană. Apropiindu-se mult de literatură, textul folosește dezinvolt structuri narative, dialog, confesiune, etc. avînd în subsidiar și dorința de a amuza.
6. Editorialul de serviciu.
Cristian Florin Popescu (2003, p.216.) consideră că textele cu subiect festivist reprezintă un tip aparte de editorial. Același autor, pomenește fără a exemplifica și fără a lămuri editorialul- eseu. Cum termenul eseu imprecis și greu abordabil, devine limpede că acest tip de editorial poate exprima totul sau nimic.
7. Iată o problemă.
Termenul, luat din literatura americană, desemnează un text evaziv, în care autorul evită să se implice prea mult, preferînd să semnaleze doar un fapt, un detaliu.
8. Iată problema pe care am descoperit-o eu.
Reprezintă adevăratul editorial, în care opinia semnatarului poate fi redusă la silogism.
9. Cerem.
Este tipul editorialului revindecativ și adeseori patetic, militant, plin de idei preconcepute.
Cîteva erori:
Fiecare tip de editorial are avantajele și dezavantajele sale. Nu mai insistăm asupra acestui aspect. Mult mai util ar fi să amintim cîteva dintre greșelile care se comit în elaborarea editorialului, altele decît militantismul, dogmatismul sau imoralitatea.
1. Falsul editorial.
Se întîlnește adesea în revistele literare sau în cele de întreprindere. În esență, falsul editorial nu vorbește despre o problemă preocupantă pentru colectivitate, ci atrage atenția asupra unui material din interiorul revistei. Procedeul în sine nu este condamnabil, dacă se adresează unui public avizat, iar semnătura aparține unui critic de prestigiu.

2. Afganistanismul.
Este cel mai grav defect al editorialului. Repreyintă un flagrant dezacord între cel mai important eveniment al zilei și subiectul ales de editorialist în articolul său. Altfel spus, cînd țara arde, preocupată fiind de o catastrofă naturală sau de un conflict social plin de violențe, editorialistul scrie despre un eveniment minor, petrecut într-o altă țară. Prin urmare, afganistanismul presupune o lipsă majoră de actualitate. Această greșeală poate veni din grabă, din nepricepere, sau mult mai grav, din dorința manipulatorie de a distrage atenția cititorului de la adevăratele probleme.
3. Marginalul.
Termenul desemnează editorialul scris la minima rezistență.
Scris pe fugă și fără a căuta un unghi inedit de lectură a evenimentului, marginalul doar recapitulează faptele. Chiar și cele cîteva constatări personale ale autorului nu salvează textul de la platitudine. Marginalul este textul jurnalistic de opinie cel mai comod. Nu aduce nimic în plus- nici informație, nici o lectură inedită a faptelor. Se vrea o sinteză cu elemente de analiză, dar nu este nici una ,nici alta. De fapt, este un articol de serviciu de umplutură. Defectele sunt ușor de observat: formulări vagi, locuri comune, generalizări arbitrare. Așadar, limbă de lemn.
În lipsa unor criterii clare, putem spune că avem atîtea tipuri de editoriale cîți editorialiști sunt, chiar dacă exigențele tematice sau stilistice ale genului nivelează uneori textele., oferind cititorului cam același fel de mîncare, prezentată în cele mao diverse ambalaje.

În linii mari, identificăm două mari categorii de editoriale:
1. Cele care propun o nouă lectură a evenimentului luat în discuție.
2. Cele care semnalează o primejdie, cerînd direct sau indirect măsuri de prevenire sau de limitare a efectelor.
Cititorii așteaptă să fie convinși, să-și însușească opinii conform unor grile stabilite în prealabil. Mai corect, ei așteaptă să li se confirme de către editorialiști propriile opinii. Or, acest lucru presupune jurnaliști bine documentați, profesioniști, cu atât mai mult cu cât editorialul înseamnă asumarea unei responsabilități colective a redacției. De fapt, în economia unei publicații, pagina editorială este a doua ca importanță, după pagina întâi, ale cărei funcții – a explica și a interpreta – reprezintă o tribună pentru opinia publică și pentru exprimarea liberă a cetățenilor.

Temele unui editorial – de actualitate – sunt preluate din realitatea imediată. Dar, spre deosebire de știri, ele nu răspund în mod absolut imperativului urgenței. De cele mai multe ori, editorialele se publică în conjuncturi speciale: pentru a anunța și explica o alegere, o schimbare (de regulă din cadrul redacției), pentru o reglare de conturi (ce se dorește un semnal de alarmă) între diferite grupuri (politice sau sociale, din lumea interlopă), pentru a prezenta conflicte cu posibile consecințe importante în plan social, politic și economic, dar niciodată când nu avem nimic de spus.
Trăsături și exigențe generale.[6]
Cel mai greu lucru pentru un editorialist îl reprezintă alegerea subiectului. Scriind contracronometru , la închiderea ediției, ziaristul trebuie să se miște repede și cu folos. Adevăratele probleme apar în zilele fără evenimente deosebite.( așa –numita zi a cîinilor morți).
Cu ochii la ceas și aseduat de diferite știri venite pe flux, editorialistul trebuie să se decidă repede: ce subiect e bine să aleagă?se va ocupa de un eveniment intern sau de unul extern?
va alege ca subiect un fapt divers sau o anunțată scumpire a convorbirilor telefonice? Răspunderea aparține în totalitate jurnalistului.
Lynn Z. Bloom numește cîteva trăsături de bază ale editorialului:
– Acuratețea stilului (clar și précis)la care se adaugă acuratețea informației.Bine este să verifici faptele și personajele, dar nu să te iei după alții.
– Credibilitatea. Să ai dovezi și argumente. Să fii conștient că tot ceea ce este evident pentru tine nu este și pentru cititor.
– Stilul inconfundabil. Să adaugi ceva personal.
– Adecvarea. Să adopți același ton, și, în egală măsură, să nu disprețuiești tonul confident, de apropiere.
Mult prea generale, aceste trăsături formează doar un cadru, o necesară premisă.
Pînă la urmă, editorialul nu este neapărat o problemă de stil, ci de dibăcie argumentativă.
Argumente solide, idei bine clădite, și o deosebită viligență, cam asta ar fi receta unui bun editorial. Un editorial care ar comvinge și ar schimba viziuniunile cititorilor.

1.2. Principiile de elaborare a editorialului. Deontologia editorialului.
Modalități de redactare. Etapele realizării editorialului.

Chei de control:

a) Dacă demonstrația dezvoltată în editorial se poate reduce la un silogism, textul este corect construit din punct de vedere logic;

b) Editorialul "Iată o problemă "este considerat un text evaziv (nici nu se spune ceva neștiut, nici poziția autorului/judecata sa de valoare nu este exprimată). Ex: Șomajul, iată o problemă. Textul devine clar/corect construit când – pornind de la acest exemplu – poate fi redus la afirmația: "Șomajul, iată ce credem noi despre această problemă";

c) Posibilitatea reducerii textului la o singură afirmație specifică, după exemplul de mai sus, demonstrează corectitudinea construcției textului, conform regulii: o singură idee-problemă = un singur unghi de abordare = un singur text.

Editorial Page (amer: pagina editorial)

Se consideră în general, că Horace Greely, unul dintre cei mai influenți editorialiști din secolul al XIX-lea, un timpuriu susținător al abolirii sclaviei, este acela care introduce în anul 1841, la New York Tribune, "ideea de a separa știrile de opinie, realizând editorial page cum o știm azi".

In presa tipărită americană, editorial page are în general, următoarea structură: unul sau mai multe editoriale nesemnate abordând tot atâtea subiecte; editorial cartoons (caricaturi politice), scrisori către editor. Așa-numita op-edpage (abreviere pentru pagina opusă editorial page) se pare că a apărut mai întâi în anii 20, la New York World, ideea aparținându-i lui Herbert Bayard Swope.

Op-ed page este deci pagina cu număr impar, conține alte texte de opinie semnate de syndicated columnists pe teme politice de interes național, pe teme culturale etc., și scrisori către editor, acestea din urmă abordând și alte subiecte politice, așa cum le văd cititorii. Prin editorial page și op-ed page se realizează concret separarea informării de opinie în interiorul ziarului. De notat de asemenea, că editorial page și op-ed page nu sunt primele pagini ale ziarului. Pe de altă parte, editorial page se distinge de column editorial (coloana editorial). Aceasta din urmă este similară cu modalitățile europene de publicare și editare a editorialului.

Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un articol cu o structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o trecere în revistă a acestora, dar cu intenția bine precizată de a da câștig de cauză propriei opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la sfârșit de articol la informațiile ce au permis această argumentare.

Editorialul utilizează frecvent formule șoc, menținându-se așadar departe de echilibrul și obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel mai adesea se pleacă de la un punct ce nu mai are nevoie să fie dovedit, pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de demonstrații și atestări, demers ce crează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice.
Printre cele mai azitate metode de elaborare a unui editorial se numără ciclul neo-clasic (opinia e argumentată, dezvoltată și reformulată în final) și sistemul certitudinii (bazat pe fapte foarte bine cunoscute de redactor). Aceasta cu atât mai mult cu cât există și editoriale care fac elogii, care laudă.
La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine asimilată de realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere bine argumentat în nu mai mult de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească cititorul).
Planul unui editorial după Sorin Preda:[6]
Acest plan poate fi lesne amplificat astfel: identificarea unei probleme- calcularea consecințelor,soluțiile posibile sau atenționarea celor în drept- concluziile.
Michel Voirol preferă planul argumentării clasice: S-a întîmplat ceva…E bine… E rău… Pentru că… Prin urmare…, se ridică următoarea întrebare: Unii gîndesc că… Alții spun că… Noi credem că… Prin urmare am ajuns la următoarea concluzie… .
Sigur că, dintre toate genurile de opinie, editorialul pare a se preta cel mai bine schemelor, de unde și reproșurile privind monotonia și lipsa de surpriză a textelor de acest fel.În orice caz, indiferent de planul ales, un lucru este cert: un bun editorial este acela bine construit, cu argumente solide și cu o concluzie pe măsură.Forțînd o metaforă șăgalnică, putem spune că jurnalistul de opinie este o pană de catifea într-o gîndire de fier.
Conceperea și elaborarea editorialului:
Simplu, și deopotrivă laborios, procedeul unghiului de atac inedit spune:
– O bază de date organizată pe teme, personalități, domenii de activitate, etc.
– Lectura presei dintr-o anumită perioadă istorică,pentru a surprinde situații analoge, care să faciliteze comparația.
– Consultarea de jurnale, memorii, amintiri ale unor personalități notorii.
– Citirea atentă ale unor statistici, sondaje comparative cu alte țări, pe domenii generale sau într-o problemă anume.
– Acces la documente de prognoză, la rapoartele organismelor europene privind țara noastră sau economia mondială, etc.
Chiar dacă internetul poate ușura acest travaliu , presiunea uriașă a timpului poate compromite orice bună intenție. Iată de ce editorialistul are nevoie de o echipă, de un foarte eficient serviciu de documentare. Cultura generală, inspirația de moment sau norocul nu fac decît să completeze o muncă asiduă de bibliotecă.
Pus în fața evenimentului editorialistul trebuie să se întrebe din capul locului: Cînd s-a mai întîmplat ceva asemănător în istorie? Care este situația în alte țări?Ce soluții au găsit alții?etc.
Ca să găsești ceva, trebuie să știi unde să cauți.
Cîteva strategii de scriitură: [7]
1. Identificarea temei.
Este foarte important să știi ce vrei să scrii, și, mai ales, unde vrei să ajungi.O altă dilemă ce trebuie rezolvată din start: ajungi în miezul problemei direct sau gradual?Te oprești la un singur fapt sau alipești mai multe, găsindu-le o cheie comună?

2.Precizarea atitudinii față de obiect.
Este foarte important să precizăm înainte de scrierea subiectului:
a. Ești pro sau contra?
b.Ești nesigur? De ce?
c.Ești de acord cu unele aspecte ale problemei și cu altele sau nu?

d.Stăpînești domeniul?Recunoști sau nu?

3. Definirea termenilor- cheie ai controversei.
Orice text jurnalistic, indiferent de genul abordat, are nevoie de un punct de fugă:o singură idee, un singur mesaj.Se întîmplă că textul inițial scris să se îndrepte spre un alt final decît cel preconizat inițial.
4. Alegerea unui subiect pe seama căruia poți polemiza.
Un bun subiect reprezintă un articol pe jumătate scris. Atenție: însă, rareori subiectul în sine este polemic, provocator. Polemismul provine mai ales din alegerea abilă a unghiului de atac, din fixarea unor vecinătăți de fapte care să stimuleze tonul combativ, contestatar.
5. Documentarea.
Clarificarea faptelor și alegerea corectă a surselor ajută foarte mult travaliul ziaristului.
Elemente de scriitură.
1. Atacul.
Editorii vor tot timpul un lead puternic, dacă se poate șocant. Asta nu înseamnă că ziaristul nu-și poate impune alte opțiuni și un alt stil personal. Oricum, dacă șeful ierarhic nu pretinde să-ți încalci anumite principii deontologice, un atac în forță e o cerință normală, ce ține de rigorile meseriei. Cel mai recomandabil pentru atac ar fi paradoxul sau jocul de cuvinte. Nu sunt de neglijat nici alte forme de umor- un aforism, o povestire scurtă, o anecdotă – dar pînă la urmă nu tipul de atac contează.În orice caz, primul paragraf trebuie să conțină o minimă punere în temă.
2. Planul.
Acesta poate fi factual, psihologic, descriptiv, narativ, mozaic etc.
Dintre toate, cel mai de folos pare a fi planul dialectic sau demonstrativ și cel mozaic.
Puțin recomandabil este planul cronologic și cu atît mai mult planul cronologiei inversate. Indiferent de decizie, editorialistul trebuie să respecte cele trei tipuri de unitate a textului despre care vorbește Curtis D. Mac Dougall:
– Unitatea de subiect (știre, eveniment, detaliu)
-Unitatea de reacție ( pro sau contra)
– Unitatea de argumente ( în ce măsură faptele susțin punctul de vedere, mesajul și conclizia).
3. Finalul.
Teoria spune că cel mai bun final este acela care încheie corect u text.
E prea simplu. Orice final trebuie să întărească mesajul, și, eventual să îndemne la relectură.
În nici un caz nu putem termina un articol de opinie cu un alt element de relansare a discursului.
Riscante, dar nu lipsite de interes pot fi uneori finalurile interogative. Dezavantajele sunt numeroase: exces de simplitate, o nedorită impresie de retorism, chiar de ezitare. Mult mai recomandabil este finalul ce va relua un element de ânceput, modificîndu-l printr-un paradox inteligent. De exemplu, dacă de la început considerăm că adoptarea unei legi este un progres, atunci spre final această afirmație poate fi răsturnată.
Finalul poate fi de mai multe tipuri:

1. Sinteză (este limpede că…)
2. Interpelare ( pînă cînd…)
3. În buclă ( reluarea unui element din atac)
4. Paradoxal( vom muri și vom vedea)
5. Deschis.

Portretul ideal al editorialistului [7]

Autorul editorialului. De la începuturile genului și până în prezent, editorialistul este, de cele mai multe ori, conducătorul ziarului. Datorită complexității genului și datorită responsabilității etice care decurge din accederea la poziția îndrumătorului – liderului de opinie, se consideră unanim că un bun editorialist devine jurnalistul cu experiență profesională (dobândită în timp, în departamentul de informare al ziarului, acoperind diferite domenii). Experienței profesionale i se adaugă experiența culturală generală și aprofundată în cel puțin un domeniu.

Pentru Reuben Maury și Karl G. Pfeiffer , portretul robot al editorialistului ar cuprinde următoarele trăsături: flexibilitate-receptivitate; spirit de echipă; absența vanității; capacitatea de a generaliza corect pornind de la fapte; răbdare, tenacitate, luciditate, simțul umorului și al ironiei, capacitatea de a scrie repede și expresiv în fiecare zi. Toate aceste calități profesionale-intelectuale nu au însă nici o valoare (pentru public) în afara unei etici clare. Fapt subliniat în nenumărate Declarații de Principii și în Coduri Deontologice.

Curtis D. MacDougall citează principiile formulate de National Conference of Editorial Writers: "1. Este necinstit din partea editorialistului să-și fundamenteze editorialele pe jumătate de adevăr. Editorialistul ar trebui ca niciodată, în mod conștient, să nu-si înșele cititorul, să nu distorsioneze o situație, și să nu așeze nici o persoană într-o lumină falsă. 2.Editorialistul ar trebui să exprime concluzii obiective bazate pe fapte, pe greutatea evidenței și pe ceea ce este considerat ca fiind binele public. 3.Editorialistul nu ar trebui niciodată să fie motivat de interesul personal. 4.Editorialis tul ar trebui să știe că nu este infailibil. Ar trebui să dea cuvântul și celor care nu sunt de acord cu el. 5.Editorialistul ar trebui să-și revizuiască cu regularitate concluziile, în lumina noilor informații. Nu trebuie să ezite să le corecteze când este nevoie. 6.Editorialistul ar trebui să aibă curajul convingerii bine fundamentate și o filozofie democratică asupra vieții. Ar trebui sa nu scrie și să nu publice niciodată ceva care ar contraveni conștiinței sale. 7.Editorialistul ar trebui să-și sprijine colegii în tentativa lor de a accede la nivele profesionale înalte. Reputația sa este și a lor, și invers ". [7]
După părerea mea este foarte important nivelul de pregătire a editorialistului. O persoană care nu cunoaște fundamentele temei, care nu este inițiată în domeniu și care nu poate face comentarii dure , nicidecum nu își poate asuma titlul de editorialist, unde mai pui că un editorialist bun este la mare căutare și pentru a scrie din numele unui ziar este nevoie să fie acreditat.
Însăși jurnalismul de opinie este un gen care are menirea de a spune totul verde-n ochi, poate că pe alocuri este chiar și periculos, îndeosebi editorialul.
De asemenea persoana care scrie editoriale trebuie să conștientizeze că este responsabilă de impactul scierii sale, deoarece o bună parte a societății crede ferm în ceea ce spune editorialistul.

Este foarte importantă și imaginea pe care acesta o are în societate, pentru că el reprezinto într-o oarecare măsură glasul societății, el spune lucrurilor pe nume, spune ceea ce altora le este frică să pronunțe.
Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant. Demnitatea nu trebuie să plictisească, astfel încât se va apela la verbe puternice, expresii sugestive și chiar întrebări, exclamații specifice genului retoric.
Însă, nu trebuie să uităm de cel mai important element care stă la baza oricărui editorial: dovada.
Prezența probelor concludente,care dovedesc cele spuse sau scrise de către autor, este primul pas pentru realizarea unui bun editorial. Nu putem analiza, critica, învinovăți sau judeca dacă nu avem o vie dovadă de unde pornim aceste idei.
Fiind fața unei publicații editorialistul este dublu responsabil de ceea ce scrie și ceea ce va urma să publice.

Știind toate aceste reguli urmează să publice un material care ar pune pe gînduri societatea, unul care ar trezi bănuieli asupra unor evenimente, sau din contra, ar aduce lumină acolo unde era beznă. În majoritatea cazurilor editorialul vine să ajute societatea în vederea clarificării unor nedumeriri sau să-i deschidă ochii acestea vis-a-vis de unele problem, evenimente sau oameni.
Câteva capcane ale editorialului [7]
Ziaristul de opinie, om cu experiență și un anumit statut profesional, nu trebuie să se lase înșelat de aparențe. În jurnalismul de opinie, autoritatea se cîștigă greu și se pierde foarte ușor.
Vom enumera cîteva capcane ce vizează alegerea subiectului și, implicit, valorizarea lui:
– Statistica.
Învățați să citiți correct cifrele. Nu toate statisticile și sondajele de opinie mint. O cifră în sine nu spune mare lucru.Nu e mare filosofie să avem o lectură corectă a cifrelor. Important este să nu ne grăbim și să cădem în capcana primei impresii.
– Communicate de presă și discursuri politice.
Trebuie să fim atenți la formulările și la jargonul politic. De exemplu: Ce înseamnă salariu mediu? Între cine și cine se face media?
La fel se întîmplă cînd discutăm despre media de viață. Statistic, ea crește, dar ce facem cu alte aspect la fel de importante?
– Cifrele fără bază de comparație.
A crescut numărul de studenți în Chișinău. La ce alte cifre ne raportăm ca să citim corect această cifră?Care este situația și în alte țări? Ce țări luăm ca reper?
– Lectura graficilor.
O vigilență sporită trebuie să avem cînd citim un grafic.Într-un fel arată ilustrînd realitatea de acum trei luni, și altfel pe cea de trei ani în urmă.
– Evitați generalizarea pripită.
Toată lumea suferă de nevroze, Colesterolul ucide…. Toate aceste formulări dragi presei falsifică realitatea printr-o nepermisă exagerare.
Sigur că, pentru a atrage atenția asupra unei situații jurnalistul poate apela la diverse procedee, inclusive hiperbola și personificarea.
– Evitați explorarea în viitor.
Greșeli curente în editorial
– Plictiseala.
Într-o redacție, șefii folosesc aceeași placă: vreau un text tare. Vreau să clocotească viața în el.
Într-un articol totul trebuie să fie puternic: atacul, imaginile, idea, argumentele.
– Șovăiala.
Ar fi o mare eroare ca autorul să joace cu răbdarea cititorului, evitînd astfel să ne prezinte punctual de vedere.
– Nehotărîrea.
Chiar și editorialul cu un subiect interesant poate să își piardă cititorii din cauza utilizării excessive a expresiilor vagi sau a clișeelor.
– Ignoranța.
Mulți editorialiști nu au o documentare adecvată și, de multe ori, sunt puși în situații penibile, abordînd un subiect despre care nu au habar.
– Șovinismul.
Unii confundă patriotismul cu șovinismul. Cînd este correct definit patriotismul este un lucru bun. Nu același lucru se poate spune și despre șovinism, care este un îndemn mai mult sau mai puțin la intoleranță și implică o falsă solidaritate în fața unui pericol inventat.
– Dogma.
Prejudecățile, fanatismul, ideile fixe și atitudinile intratabile pun în pericol credibilitatea jurnalistului.
– Bigotismul.
Prejudecățile crează invariabil același efect: confuzii,discriminări,nedreptate, meschinării, violență. Grupurile minoritare sunt de obicei victim ale acestora.
[ Sorin Preda, Jurnalismul cultural și de opinie, pag.170-172].
Numeroase, și greu de sesizat uneori, capcanele editorialului pot fi evitate printr-o lectură atentă a faptelor, prin seriozitate și professionalism.
Din păcate, prea adesea această seriozitate se transformă în solemnitate, autoritate cu pompă, iar subiectul poate fi atît de previzibil ca data zilei de mîine.
Asemenea articole au atîta prospețime cît o pîine veche de o săptămînă. Totuși, dacă ești un membru oarecare al redacției și ai primit sarcina de a scrie un editorial despre ceva în legătură cu care nu ai convingere fermă, există două opțiuni. Fie să vorbești cu experți din interiorul și din afara redacției și să aduni puncte de vedere solide, fie să te retragi într-un colț ăntunecat și să produci rapid astfel de puncte de vedere.
Nu este chiar atît de cinic precum sună. Cîteva minute de meditație, brusc concentrată de apropierea termenului de predare, pot da naștere unor opinii originale.
Sunt doar cîteva reguli, inspirate de la autori notorii, care au pus bazele aceste meserii, și, care pot fi numiți dascăli ai profesiei de jurnalism. Nu rămîne decît să le aplicăm în practic.
Aeste reguli ar fi bine venite mai ales pentru tînara generație de jurnaliști, cei care vor să devină oameni cu nume mare și care îi vor înlocui pe titanii de acum.
Atunci cînd scriem un articol, indiferent dacă este sau nu editorial, mai întîi de toate trebuie să ne conducem după un plan bine pus la punct. Un plan, o regulă sau o tehnică există oriunde, nu doar în jurnalism, atîta doar că în meseria dată, și anume în realizarea unui editorial, această ordine este vitală. Deci, să nu ne abatem de la regului și de la deontologia acestuia.
Un editorial necesită să fie scris corect, el este fața autorului său, dar în primul rînd este materialul care răspunde de imaginea și autoritatea scriitorului.
1.3. Fondul argumentului în editorial. Teoria argumentării și structura textului argumentativ.
După cum am mai spus, orice afirmație, idee sau gînd din editorial trebuie să aibă la bază un argument, o dovadă, o ipoteză.

Conform DEX: [15]
Ipoteza este un model construit numai în limbaj natural sau și cu ajutorul limbajului matematic care încearcă să surprindă calitativ sau cantitativ desfășurarea unui eveniment, să prevadă existența unui obiect, proprietate sau proces, în realitate sau într-un spațiu conceptual fie el formal sau artistic. Prin intermediul ipotezei omul explorează stările fenomenale, încercând să asambleze modele predictive sau interpretante de stare naturală. Există ipoteze cu privire la creația și evoluția universului, ipoteze vizând apariția și evoluția vieții pe pământ sau pe alte posibile sisteme planetare aparținând altor stele. Se construiesc ipoteze asupra direcției și vitezei schimbărilor climatice pe pământ, a evaluării modificărilor de temperatură, distribuție a vânturilor și regimului precipitațiilor în viitoarele decenii, secole sau milenii. Se construiesc ipoteze modelante ale structurii și dinamicii spațiului social, spre exemplu asupra creșterii sau scăderii populației în diferite zone și a cauzelor care le determină. Sunt realizabile modele ipotetice asupra dezvoltării economice în diferite teritorii, asupra declinului economic, asupra cauzelor care guvernează procesele economice globale, continentale sau locale. Și cultura este modelabilă ipotetic făcându-se presupuneri asupra direcțiilor de dezvoltare sau evoluție a diferitelor compartimente artistice în corelare cu dezvoltarea științifică și tehnologică accelerată proprie lumii actuale. Sunt constructibile ipoteze psihologice care încearcă să propună modele comportamentale ale individului bazate pe criterii valorizante și pe motivații personale, să sublinieze factorii sociali sau ereditari care influențează în diferite feluri individualitatea noastră.
Privit din unghiul filozofic, argumentare înseamnă folosire discursivă a limbajului, adică un fenomen de comunicare, înțelegându-se prin aceasta „transpunerea propozițiilor [în sens logic, n.n.] în exprimări” (ibidem). Din punct de vedere filozofico-logic, structura argumentării, ilustrată prin schema lui Toulmin (1975). [1]

D C C = concluzia/teza de argumentare

W E D = datele inițiale

W = justificarea

B B = termenul/backing

O = operator modal

E = condiții de exceptare
Tot din perspectivă filozofică, argumentarea reprezintă „o formă de întemeiere, alături de demonstrație, dar diferită de aceasta, deoarece promovarea unei concluzii nu depinde doar de necesitatea logic-formală, ci și de acceptarea prealabilă a unor premise și de condiții pragmatice, aici lipsind în general o astfel de necesitate” [16]. Văzută ca „ansamblu de tehnici discursive ce provoacă sau sporesc adeziunea auditorului la tezele prezentate”ca strategie ce vizează să inducă o anumită opinie asupra unei situații, fenomen, persoane etc., argumentarea se opune și trebuie opusă raționamentului sau deducției.
Domeniul argumentativ este străbătut de două aspecte: opiniile, pe de-o parte, și dezacordul lor, pe de altă parte, el fiind constituit de verosimil, probabil, plauzibil (modalități care, de altfel, se regăsesc cu ușurință în strategiile de construcție a textului); din contră, domeniul demonstrației este străbătut de univoc.
Tratatul lui Perelman postulează existența a trei specii de auditor, cărora le corespund trei tipuri specifice de argumentare:[9]

1) Universal (= umanitatea), și în această ipostază argumentarea trebuie să convingă, la nivelul evidențelor, de validitatea absolută și atemporală, independentă de contigențe locale sau istorice, a celor susținute. Probele aduse țin și ele de spațiul evidenței, sunt, de obicei, preponderent logice. Autorul tratatului afirmă că fiecare cultură, în parte, și fiecare individ au propria lor concepție despre auditoriul universal.

2) Interlocutorul sau auditoriul format în și prin dialog, dezbatere, discuție, controversă etc. De aici, esența profundă a argumentării, natura sa dialogală. De menționat că acest tip de auditoriu lasă urme și influențează direct strategiile argumentative.

3) Subiectul însuși (în dezbateri, de exemplu). Acesta este un spațiu particolar al argumentării și, de multe ori, subiectul care deliberează este considerat ca o încarnare a auditoriului universal.

Trebuie făcută și mențiunea că, în argumentarea din discursurile propagandistice doctrinare, sindicale, uneori chiar și publicitare, concepția și difuzarea constituie opere de grup, nu individuale (detalii sunt furnizate de socio- și psiholingvistică). [1]

b. A doua trăsătură scoate în evidență faptul că argumentarea trebuie privită ca un ansamblu de tehnici sau strategii discursive prin care enunțiatorul vrea să exercite o influență asupra destinatarului, vrea să-l determine să adere la propunerea lui. Această caracteristică situează argumentarea în câmpul acțional, prin faptul că se încearcă să se producă o modificare a dispozițiilor interioare ale celui argumentat, se declanșează o acțiune asupra lui, iar tehnicile discursive ce o susțin vizează o schimbare de stare (S1 → S2), o modificare în convingerile, credințele sau acțiunile celui căruia i se adresează. Tipul de discurs propriu argumentării este, deci, discursul eficient. Dacă este îndreptată spre viitor, argumentarea își propune să provoace o acțiune sau să o pregătească, prin mijloace discursive.c. În al treilea rând, argumentarea presupune și uzajul unor elemente raționale, în sensul că ea păstrează raporturi cu logica și cu raționamentele ei. Putem depista, astfel, justificări (ca elemente-probă/dovadă aduse în susținerea tezelor propuse), dar și explicații, definiții etc., cu alte cuvinte mecanisme ce aparțin „logicii sociale și comunicative. Argumentarea a fost numită și„raționament de opinie” (Perelman 1970), ce se bazează pe o înlănțuire a enunțurilor de tip logico-discursiv, enunțuri ce formează un macroact de limbaj. Putem spune,deci, că dialectica argumentării este dată de alăturarea și intersectarea a două aspecte: cel al dimensiunii persuasive, tradusă în influența exercitată asupra destinatarului, și cel al dimensiunii raționalității, manifestată în logica discursivă.După o perioadă lungă de timp, în care retorica era înscrisă strict în apanajul literar, asistăm astăzi la un reviriment retoric, de această dată, interdisciplinar, a ceea ce numim „noua retorică” (vezi sintagme de tipul „retorica limbajului”,„retorica imaginii”, „retorica muzicală”, „argumentația în discursul juridic,cotidian” etc.). Scopul principal al creatorilor „vechii” retorici nu era neapărat transmiterea obiectivă a unei informații aparținând unui anumit domeniu, ci, mai degrabă, persuasiunea, câștigarea adeziunii publicului pentru o teză, nu întotdeauna ireproșabilă din unghiul raportului adevărat/fals. Scopurile acestei retorici erau, după Cicero, ut probet, ut delectet, ut flectat (a dovedi, a încânta, a emoționa). Preocupările principale ale lui Aristotel și ale celorlalți retoricieni erau atingerea acestor trei scopuri printr-o argumentație cât mai solidă, prin seducerea publicului cu ajutorul etalării unor calități ireproșabile din punctul de vedere al moralității și prin manipularea afectelor auditoriului. Structura ternară a clasicei inventio corespunde întocmai acestor strategii, iar organizarea părților discursive dispositio își păstrează actualitatea. Discursul public persuasiv trebuie și ar trebui și astăzi să respecte cele șase părți: exordium, în care se încearcă stârnirea interesului auditoriului pentru tema ce urmează să fie tratată; propositio sau enunțarea tezei pledoariei; naratio, materialul faptic propriu-zis; confirmatio, în care se trece la argumentarea tezei și a punctului de vedere susținut de autor; refutatio, care trebuie să susțină, prin preîntâmpinare, orice posibile obiecții sau contraargumente, și, în sfârșit, peroratio, ce constă în trecerea în revistă a principalelor teze și idei expuse și în desăvârșirea întregului demers persuasiv propus. Tot în „vechea” retorică găsim și primele preocupări legate de încercările de delimitate și definire a funcțiilor comunicării. O primă clasificare a lor îi este datorată Stagiritului. Potrivit acestei clasificări, comunicarea publică poate îndeplini una dintre cele trei funcții: funcția politică (sau deliberativă), atunci când prin discurs se urmărește stabilirea oportunității sau inoportunității unei acțiuni cu caracter public; funcția forensică (sau judiciară), atunci când prin discurs se încearcă dovedirea justiției sau injustiției unor fapte deja petrecute, fapte ce sunt supuse aprobării sau dezaprobării, și funcția epidictică (sau demonstrativă), atunci când prin discurs se exprimă elogiul sau blamarea unor personae.Perspectiva modernă eliberează, întrucâtva, discursul de înțelegerea lui în termenii stricți ai persuasiunii (rămân doar câteva „tipuri privilegiate”, cum ar fi cel politic sau publicitar) și, în același timp, componenta emfatică devine tot mai puțin apreciată. Aceste lucruri duc la o reconsiderare a stilurilor discursului (elocutio, în termenii „vechii” retorici), o dată cu sporirea atenției în ceea ce privește actio, un concept postaristotelic, care cuprinde funcția retorică a gesticulației și a parametrilor vocali, adică a ceea ce astăzi este cuprins în sintagma „comunicare nonverbal.” Dincolo de aceste problematizări ale aspectelor logice sau filozofice pe care argumentarea le ridică, se situează încercările de ordonare a argumentativului în niște scheme tipologice. Abordările de acest gen s-ar putea grupa în două mari direcții ( Rovența-Frumușani 2000, p. 82–87, sau Moeschler, Reboul 1999, p. 279–297): pe de o parte, argumentarea este văzută ca retorică/pragmatic integrată, evidențiind prin aceasta posibilitatea de a studia structura argumentativă la nivelul sintactico-semantic ca „orientare internă a enunțurilor spre un anumit tip de concluzie”; pe de altă parte, argumentarea este văzută ca „retorică neintegrată”,dependentă de situația de discurs, de relația interpersonală, de nivelul de acceptabilitate etc. Ambele direcții subliniază însă că argumentarea este prezentă în toate tipurile discursive (având, desigur, pondere diferită de la un tip la altul, în funcție de finalitatea proprie fiecăruia). Pe de altă parte, majoritatea cercetătorilor a ajuns la concluzia că argumentarea trebuie privită dintr-o dublă perspectivă: ca[Argumentarea ca tip de discurs pag.267].„orientare a discursului” (i.e. ca structură lingvistică înscrisă într-o sintagmă discursivă – „l’acte d’orientation argumentative sera l’acte fondamental de l’activité argumentative” – Moeschler 1985, p. 67) și ca „orientare a interlocutorului” (i.e. efectul pragmatic persuasiv). Cert este că, în toate propunerile de modele tipologice, tipul textual sau discursiv „argumentativ” este unul dintre tipurile principale. Acest lucru presupune însă, credem noi, obligativitatea unor precizări:
1. Prima privește încercările de tipologizare a textelor. Acestea își propun, în mod declarat, să obțină o clasificare a textelor într-un număr variabil de tipuri fundamentale, pe baza a două categorii generale de criterii de clasificare: a. criterii ce iau în considerare situația de comunicare „ritualică” comună unui tip = criteria pragmatice, de utilizare sau extralingvistice. Tipurile textuale instituite în urma aplicării acestui criteriu sunt de genul „discurs electoral”, „discurs juridic”, „poem”, „reclamă” etc.; b. criterii ce iau în considerare structura proprie textelor ce constituie tipul textual respectiv = criterii semantico-sintactice, ce duc la identificarea tipurilor textuale „narativ”, „demonstrativ”, „argumentativ”, „expozitiv”. Ca urmare, tipul textual se instituie fie pe baza unuia dintre aceste criterii, fie, de cele mai multe ori, la intersecția lor, având în vedere că toate aceste încercări de tipologizare recunosc că, în realitate, nu există un „tip pur”, ci,dimpotrivă, textele-ocurență prezintă o „îmbinare” de mai multe tipuri, în interiorul căreia poate fi observat un tip dominant și unul sau mai multe recesive (este evidentă, credem noi, influența modelului semiotic morrisian care, în stabilirea principalelor tipuri textuale, pleacă tocmai de la combinarea criteriului semantic, al dimensiunii semnificației, cu cel pragmatic, al utilizării, el afirmând că nu poate fi vorba de unicitatea unui mod de semnificare, ci doar de dominația unui aspect). În practica tipologică, se întâlnește, astfel, cel mai adesea, tendința de a considera criteriul pragmatic ca supraordonat celui semantic, rezultând luarea în considerare,în demersul stabilirii tipului textual, în primul rând a finalității textului, a orientării lui spre un scop bine precizat și, abia apoi, luarea în considerare și analizarea strategiilor sintactice și semantice, de la nivelul construcției materialului textual, pe care textul se clădește pentru a-i putea fi „recunoscut” scopul inițial. Tipologia textelor ar trebui înțeleasă, deci, în sensul predominării unui tip într-un text, și nicidecum exclusivist. De aceea, majoritatea cercetătorilor în domeniu sunt de acord că orice tentativă de tipologizare nu are sens decât cu condiția să nu diminueze complexitatea proprie textului ca întreg, pentru că, practic, nu există nici o parte de discurs real în care să nu fie actualizate, concomitent, mai multe tipuri de text. Privit din această perspectivă, „tipul textual argumentativ” este un gen discursiv supraordonat în raport cu celelalte, în sensul că el este subiacent tuturor tipurilor discursive: narativ, descriptiv, explicativ, retoric, conversațional etc. El are rolul de „reglator discursiv”, prin canalizarea discursului pe o anumită strategie, furnizându-i astfel pertinența de a obține adeziunea interlocutorului, chiar și în tipurile de texte cu alt scop și care nu-și propun în mod evident acest lucru.[Argumentarea ca tip de discurs, pag.269].De aceea, a studia deschiderile argumentative ale textului înseamnă a depista măsura în care un microtext contribuie la dimensiunea perlocuționară a mesajului, la gradul lui înalt de pertinență ( Tuțescu 1986, p. 162-165). Este de la sine înțeles că deschiderea argumentativă va fi maximă în textele a căror finalitate principală este de natură practică și se bazează pe actele de convingere și persuasiune, cum ar fi textele conversaționale, reclamele, discursurile politice, juridice etc.
2. A doua precizare privește faptul că despre argumentare se vorbește la două niveluri textuale: după J. M. Adam „il ne faut pas plus confondre l’unité compositionnelle que je désigne sous le terme de séquence argumentative, avec l’argumentation en général” (Adam 1997, p. 103). În ceea ce o privește pe aceasta din urmă – argumentarea, în general – ea poate fi abordată, în concepția aceluiași autor, din două perspective: fie la nivelul discursiv, al interacțiunii sociale, fie la nivelul organizării pragmatice, al textualității: „ la notion générale d’argumentation peut être abordée soit au niveau du discours et de l’interaction sociale, soit au niveau de l’organisation pragmatique de la textualité” ( J.M.Adam 1997,p. 103). Privită la primul nivel, cel al interacțiunii sociale, argumentarea se poate descrie în termeni interlocuționari; la al doilea nivel, cel al textualității, argumentarea se poate descrie în termeni de „organizare secvențială” a ei. „Si l’on définit l’argumentation comme la construction, par un énonciateur, d’une représentation discursive visant à modifier la représentation d’un interlocuteur à propos d’un objet de discours donné, on peut envisager le but argumentatif en termes de visée illocutoire. En revanche, si l’on considére l’argumentation comme une forme de composition élémentaire, … on se situe au niveau de l’organisation séquentielle de la textualité” (J.M.Adam 1997, p. 104). Cu alte cuvinte, fie privim argumentarea ca trăsătură inerentă oricărui discurs, integrată structurilor sintactico-semantico-pragmatice ale limbajului; din această perspectivă, argumentarea se găsește undeva la punctul de congruență al retoricii (noțiunea de auditoriu ca organizator al mesajului) cu logica (procedurile de demonstrație) și este definită ca ansamblu de strategii discursive, ansamblu de mecanisme de înlănțuire a propozițiilor, cu scopul precis de a etala structura logică.

Argumentarea se găsește undeva la punctul de congruență al retoricii (noțiunea de auditoriu ca organizator al mesajului) cu logica (procedurile de demonstrație), și este definită ca ansamblul de strategii discursive, ansamblul de mecanisme de înlănțuire a propozițiilor, cu scopul précis de a etala structura logică discursivă în susținerea afirmațiilor sau tezelor propuse.

În viziunea lui Moeschler: Un discurs argumentativ este o ipoteză importantă care se plasează zilnic pentru a raporta un contra- discurs efectiv sau virtual.

Schema logică generală a unui astfel de tip textual este descrisă astfel de către Mariana Tuțescu.
1. Premisa [8]
2. Argumentul
3. Concluzia
Cu precizarea că ea nu reprezintă neapărat ordinea secvențială, având în vedere că există cazuri în care teza se poate afla la sfârșitul sau la începutul textului, ea poate fi explicită sau implicită, ordinea argumentelor poate varia etc. Tipul textual astfel delimitat este predominant (J.M.Adam 1985) în textele propagandistice, politice, sindicale, publicitare și discursul cotidian. Schema simplificată ar fi de tipul:
1. Datele [11]
2. Argumentele
3. Concluzia
4. Premisele
Argumentarea este menită să realizeze exigențele principiului rațiunii suficiente care întemeiază validitatea oricărui proces sau act rațional. Din unghiul de vedere al acestui principiu, este privită validitatea definițiilor, formulărilor, enunțurilor științifice, este apreciată utilitatea anumitor acțiuni, fapte, decizii omenești.
Isocrates, orator din Grecia Antică, considera că argumentarea este „iscusință, însușire de a ne convinge unii pe alții și de a face să răsară în fața ochilor noștri obiectul hotărârilor noastre”. Prin urmare, spune el, „am întemeiat cetăți, am stabilit legi, am descoperit artele. Și cuvântul este cel care ne-a ajutat în tot ce am născocit, căci numai el statornicește ce este drept și ce este nedrept, ce este rău și ce este bine, prin el dovedim vinovăția celor vicleni, iar pe cei buni îi lăudăm și tot prin el punem la încercare inteligența, astfel încât vorbirea aleasă este semnul cel mai sigur al unei judecăți drepte. Un cuvânt adevărat care dovedește respectul legii și dreptății este imaginea unui suflet bun și în care te poți încrede” . [4]
Există două tipuri fundamentale de argumentare: [4]
1. Argumentarea demonstrativă (demonstrația), numită și argumentare constrângătoare (obiectivă);
2. Argumentarea nedemonstrativă, neconstrângătoare, retorică (subiectivă).
Argumentarea demonstrativă are un caracter apersonal (desubiectivizat) și este utilizată „acolo unde subiectivitatea individului prisosește, unde implicarea lui constituie un obstacol pentru certificatul valorii de adevăr al cunoștințelor umane”; argumentarea nedemonstra-tivă, retorică, „are utilitate acolo unde tocmai individul nu lipsește, unde implicarea lui e necesară pentru asumarea valorii de adevăr sau a uneia din vecinătatea acesteia. Având în vedere cele expuse mai sus, propunem următoarele definiții:

E de menționat că în unele lucrări de specialitate există o „opoziție fundamentală” dintre demonstrație și argumentare, „propozițiile argumentative fiind învinuite de un viciu de esență, și anume imposibilitatea de a se conforma bipolarității adevăr – fals, esențială în logica formală. Teza potrivit căreia adeziunea, plauzibilul, probabilitatea sau alte forme prin care se exprimă raționamentul argumentativ nu permit să se alcătuiască premise axate pe adevăr și nici pe legături care să ducă la concluzii lipsite de îndoială sau compromis, este frecventă. Nici normele de drept, imperativele și valorile juridice nu pot fi cuprinse sub denumirea de adevărate sau false și, ca atare, trebuie excluse din categoria formalizărilor logice”. [4]

Demonstrația și argumentarea nu sunt operații mentale contrare, în sens strict; ele nu se exclud, sub același raport, deoarece (obiectiv) logicul este componentă a psiho-logicului: „Teoria argumentării nu poate ignora ajutorul psihologiei, al retoricii și afinitatea sa cu dreptul, morala” [4]. E necesar de subliniat că o argumentare justă, de asemenea, trebuie să fie și logic corectă, aplicând în acest scop raționamente valide. Cu alte cuvinte, discursul retoric „implică logicitatea, fără să se reducă la ea; fără structuri formale nu convingem, numai cu structuri formale nu convingem” [4].

Argumentarea și demonstrația sunt procese raționale care au în structura lor formală elemente identice. Aceste elemente sunt, pe de o parte, teza pe care vrem s-o argumentăm (demonstrăm), iar pe de altă parte, argumentele (ideile, faptele, datele statistice ș. a.) care fundamentează această teză, vin în sprijinul ei, o susțin, adică sunt relevante. Al treilea element este legătura dintre argumente și teză care trebuie să fie logic corectă. Dacă în procesul argumentativ (demonstrativ) intervin abateri conștiente (sofistice) sau inconștiente (paralogistice) de la regulile, legile, principiile logice, atunci astfel de argumentare (demonstrație) va fi logic incorectă.[4]
Tipuri de argumente utilizate în practica discursivă .[3]

Atunci când cineva intră într-o relație de argumentare cu o altă persoană, preocuparea lui principală este aceea de a aduce argumente (probe) în vederea susținerii sau respingerii unei teze în legătură cu care se poartă discuția critică. Fără îndoială că oricât de meșteșugite ar fi frazele sale, oricât de multe raționamente ar utiliza, dacă argumentele nu sunt suficient de puternice în raport cu teza susținută sau respinsă, atunci punctul său de vedere nu va putea să se impună și interlocutorului. Constatăm că argumentele constituie unul dintre ingredientele cele mai importante ale unei argumentări. Ele alcătuiesc conținutul argumentării. Există mai multe tipuri de argumente : argumente bazate pe fapte, argumente bazate pe exemple, argumente bazate pe autoritate.
1.1. Argumente bazate pe fapte.

În numeroase situații de argumentare, aducem ca dovezi în sprijinul afirmațiilor noastre diferite fapte. Când acuzarea cere pedeapsa maximă pentru un inculpat, ea își bazează cererea pe faptele săvârșite de individ, când opoziția parlamentară acuză guvernul de corupție, ea aduce în atenție faptele unor membri ai guvernului, când profesorul-diriginte argumentează în fața elevului său măsura scăderii notei la purtare, el aduce în sprijinul deciziei sale diferite fapte săvârșite de elev. Ce este un fapt ? [3]

Deși discuțiile în legătură cu răspunsul la această întrebare sunt dintre cele mai diversificate, totuși am putea aproxima, fără a intra în detalii, că faptul poate fi asociat cu un decupaj al realității care poate fi adus la cunoștința unui terț în vederea unui scop bine determinat : îmbogățirea cunoștințelor (descrii faptele lui Napoleon pentru ca elevul să aibă cunoștințe în legătură cu aceste evenimente istorice), săvârșirea unei acțiuni (prezinți copilului faptele bune ale colegului său pentru ca să facă și el astfel de fapte), schimbarea unei atitudini (prezinți elevului faptele de ajutor reciproc dintre doi colegi ai săi pentru ca el să-și schimbe atitudinea de însingurat în clasă), determinarea unor sentimente (descrii faptele lui Ștefan cel Mare pentru a determina la elevi sentimentul de prețuire a istoriei neamului).

Într-o relație de argumentare, faptele sunt aduse în atenție pentru a convinge interlocutorul cu privire la adevărul sau falsitatea unei teze supusă discuției critice. Ele sunt utilizate adesea în argumentarea științifică :

“Într-o capsulă se pun oxid de mercur și bucățele de cupru, apoi se încălzește amestecul la flacăra unui bec de gaz. Se observă apariția picăturilor de mercur (…). Activitate independentă: Într-un pahar cu soluție de sulfat de cupru se introduce un cui de fier. Se observă că pe cui se depune cupru metalic, iar soluția se decolorează ” (Luminița Vlădescu, Olga Petrescu, Ileana Cosma, Chimie, manual pentru clasa a IX-a, E.D.P., București, 1998, p. 96).

Faptele descrise și observate (apariția picăturilor de mercur, depunerea cuprului metalic pe cui, decolorarea soluției de sulfat de cupru) constituie probe pentru susținerea ca adevărată a tezei : “Metalele pot reacționa cu nemetale, cu apă, cu acizi și cu compuși ai altor metale mai puțin active, formându-se o mare diversitate de substanțe”. Faptele sunt aduse ca probe în multe domenii ale argumentării : știință, istorie, filosofie, drept, literatură, politică, relații internaționale etc. Pentru ca faptele să aibă relevanță într-o argumentare, indiferent de domeniul în care ea se produce, utilizarea lor trebuie să respecte anumite reguli de eficiență : (a) utilizarea faptelor într-o argumentare trebuie să țină seama de natura auditoriului (interlocutorului) (unele fapte au o influență mai mare în raport cu anumite categorii de auditoriu, în timp ce altele sunt relevante pentru alte categorii de auditoriu : de exemplu, mulțimile reacționează favorabil la faptele cotidiene) ; (b) faptele aduse ca probe într-o argumentare trebuie să se coroboreze între ele (ele nu trebuie să se stânjenească argumentativ, adică nu trebuie să aibă acțiune contradictorie din punctul de vedere al argumentării : de exemplu, un fapt să susțină teza, iar altul să o respingă : în acest caz, argumentarea nu e coerentă) ; (c) faptele invocate drept argumente trebuie să fie relevante (relevanța are, aici, cel puțin două accepțiuni : un fapt este relevant dacă are o legătură de condiționare cu teza și, pe de altă parte, un fapt este relevant dacă este important și interesant pentru interlocutorul în fața căruia se argumentează ; altfel, el rămâne irelevant, iar argumentarea are puține șanse de reușită). [3]
1.2. Argumente bazate pe exemple.

Prezența cvasiuniversală a exemplelor în cadrul unei argumentări este în afara oricărei îndoieli. Exemplul poate fi asociat drept faptul singular care este pus să îndeplinească, pentru un auditoriu oarecare, rolul unei reguli. Între argumentarea prin intermediul faptelor și argumentarea prin intermediul exemplelor există o strânsă interdependență : de multe ori exemplele sunt selectate din rândul faptelor. Sfera exemplelor este însă mult mai extinsă : ele pot fi aduse din domeniul valorilor, al atitudinilor, acțiunilor etc.
Și exemplele sunt invocate – ca mijloace de argumentare – probabil în toate domeniile. Iată o secvență semnificativă dintr-un text literar :

“La locul de întâlnire al celor ce știu tot – sala de mese de la Piedmont – știutorii se găseau în diverse stadii de întrebuințare și se aplecau unul spre altul, ca și cum aflaseră în hrană legătura dintre sufletele lor. Ședeau doi câte doi, din loc în loc câte patru sau cinci, și ici colo câte un solitar, îngândurat sau contemplativ peste fumul unui trabuc, iar printre mese se strecurau sprinten chelnerii supli și ageri, cu fețe care nu semănau cu propriile lor chipuri, preocupați fiind să țină minte totul.

Lordul Saxenden și Jean, într-un colț de lângă capătul sălii, consumaseră un homar, băuseră o jumătate de sticlă de vin alb de Rin, și nu discutaseră despre nimic special… unde descoperim cu ușurință destule exemple prin intermediul cărora autorul urmărește să argumenteze un anumit mod de viață al societății din timpurile pe care le descrie cu atâta talent. [3]

Care este rolul argumentativ al exemplelor? În multe cazuri, exemplele sunt aduse în discuție ca puncte de plecare ale generalizărilor :

“Faptul că adevărul legii este, prin esență, realitate devine iar pentru această conștiință care rămâne la observație o opoziție față de concept și față de ce e universal în sine ; adică ceva în felul legii sale nu este pentru conștiință o esență a rațiunii ; conștiința crede că obține aici ceva străin. Numai că ea contrazice această părere a sa prin fapta în care ea însăși nu ca universalitatea ei în sensul că toate lucrurile sensibile, singulare, ar fi trebuit să-i arate apariția legii spre a putea afirma adevărul acesteia. Că pietrele cad când sunt ridicate de la pământ și lăsate libere, pentru aceasta nu se cere ca încercarea să fi fost făcută cu toate pietrele. [18]
Există destule situații de argumentare în care exemplele constituie suportul unor ilustrări convingătoare :

“Am anunțat, lapidar, acum o săptămână că fostul director al Sucursalei Credit Bank din Târgoviște – Voicu Marin – a fost arestat. Surprinzător a fost impactul pe care l-a avut această acțiune a Poliției și Procuraturii asupra datornicilor băncii : debitorii care de ani de zile nu mai rambursaseră din datorii nici măcar un leu, animați, chipurile, de intenții bune, au dat buzna la bancă să-și achite restanțele. Într-o săptămână, sucursala târgovișteană a încasat în numerar sume care depășesc încasările cumulate pe ultimele șase luni. De unde se poate trage concluzia că atunci când instituțiile abilitate – Poliția, Procuratura și Justiția – sunt intransigente, Frica bate conștiința“ (P.P., Frica bate conștiința, “România liberă”, 16 februarie 1998).

Se pot determina criterii de eficiență argumentativă și în legătură cu utilizarea exemplelor : (a) exemplele trebuie îmbinate cu alte tipuri de argumente (exemplul nu poate fi, în nici o circumstanță argumentativă, el singur, factorul decisiv care să asigure convingerea interlocutorului în legătură cu adevărul sau falsitatea unei teze, deoarece el este doar acela care confirmă teza într-un singur caz, ceea ce nu e suficient pentru convingere) ; (b) pentru a fi convingătoare, exemplele trebuie să aibă, în exercițiul argumentativ, o forță mult mai mare decât generalizarea la care sunt puse să contribuie, (cu cât exemplul este mai puternic în sprijinirea tezei cu atât șansa ca el să determine obținerea unui rezultat dezirabil este mai mare ; oricum, este o inabilitate argumentativă ca, punând în joc un exemplu comun, să avem pretenția unor rezultate grozave în argumentare) ; (c) rămân valabile, și în cazul exemplelor, o serie de exigențe evidențiate la argumentele bazate pe fapte (adaptarea la auditoriu, coroborarea, autenticitatea, relevanța). [3]

1.3. Argumente bazate pe autoritate

Ce este autoritatea ? Dacă avem o problemă de sănătate, mergem numaidecât la medic pentru a ne prescrie un tratament, dacă suntem angajați într-un proces, apelăm la serviciile și sfaturile unui avocat, dacă propriul copil, ajuns la o vârstă critică, are probleme de adaptare și integrare în grup, atunci ne gândim să apelăm la sfaturile unui psiholog. În toate situațiile descrise, comportamentul nostru este determinat de faptul că persoanele la ale căror servicii apelăm sunt considerate autorități în domeniile respective (sănătate, relații juridice, relații interumane). La fel se întâmplă, de multe ori, și în situații de argumentare : când suntem puși să argumentăm o idee, un comportament asumat, o acțiune săvârșită, răspunsul nostru se concretizează în enunțuri de genul “Mi-a prescris medicul vitamina C”, “Mi-a spus d-l diriginte că nu e bine să fii un însingurat”, “Am auzit la televizor pe analistul politic X care a afirmat că…” etc. În toate aceste situații, ca și în altele asemănătoare, argumentele utilizate se bazează pe autoritate.

În general, autoritatea este înțeleasă ca fiind o persoană cu o competență recunoscută într-un domeniu al cunoașterii omenești. Pentru argumentare, termenul are un înțeles mult mai larg : pot fi recunoscute ca autorități (și, prin urmare, utilizate în practica discursivă drept argumente) și entități, altele decât ființa umană : valori, credințe, legi etc. Dacă însă reținem că autoritatea este o persoană, atunci, pentru ca ea să fie, cu adevărat, ceea ce pretinde a fi (adică autoritate), trebuie să fie îndeplinite simultan două condiții : să aibă competență în domeniul argumentării (dacă o persoană nu are competență în domeniul care ne interesează, atunci nu există nici un temei pentru a apela la cunoștințele ei în acest domeniu) și competența să fie recunoscută de interlocutor (dacă o competență, chiar reală, nu este recunoscută, atunci, pentru cel care nu recunoaște competența, ea nu există ca atare și nu este utilizată în argumentare). Secvența discursivă :

“Domnul Bowen afirmă pe bună dreptate că în nici un loc de pe lume amintirea antichității clasice nu s-a menținut atât de vie și de pură ca pe insula Itaca. Îndată după epoca marelui ei erou mitologic, insula s-a pierdut din amintire pentru un interval de timp de aproape trei mii de ani. (…). După Strabo (…), leucadienii aveau obiceiul ca în fiecare an, de sărbătoarea lui Apollo, să azvârle în mare de pe această stâncă un răufăcător, ca sacrificiu de ispășire pentru toate fărădelegile poporului. Se legau de el pene și păsări vii, ca să-i ușureze căderea, iar jos se țineau pregătite bărci pescărești înșirate una lângă alta, ca să-l salveze, de se va putea ”pune la dispoziție o argumentare bazată pe autoritate (se invocă autoritatea istoricului grec Strabo pentru a susține anumite obiceiuri ale locuitorilor Greciei antice)[19]. Fiecare domeniu posibil al argumentării are autoritățile sale recunoscute, care pot deveni oricând, într-o dispută în aceste domenii, obiect al argumentului autorității. Machiavelli, Talleyrand, Churchill sunt considerați autorități în domeniul politic, Einstein, Bohr, Planck sunt considerați autorități în domeniul științelor fizico-chimice, Aristotel, Descartes, Kant sunt invocați adesea drept autorități în domeniul gândirii filosofice. Fiecare dintre aceste autorități întruchipează ideea de perfecțiune în domeniul în care s-au manifestat, un model de urmat pentru toți aceia care s-au dedicat domeniului în cauză. Chiar și numai invocarea numelui unor astfel de autorități în domenii diferite determină grade de convingere și adeziune din partea auditoriului. [3]

A utiliza un argument bazat pe autoritate înseamnă a considera enunțurile cuiva drept argumente (temeiuri, probe) care pot justifica, prin ele însele și prin faptul că sunt cunoscute, susținerea sau respingerea unei teze.
2.1. Enunțuri, judecăți, propoziții : identificări, distincții, controverse

Problema raporturilor dintre semnificațiile celor trei termeni (enunț, judecată, propoziție) este una dintre cele mai complicate cu care se confruntă investigațiile din domenii diferite : gramatică, semiotică, logică, filosofia limbajului etc. Nu este locul aici să intrăm în aceste controverse. Vom proceda însă la precizarea înțelesului termenilor în cauză din punctul de vedere al utilizării lor în practica argumentativă, așa cum este ea înțeleasă în contextul analizelor de față. [3]

Enunțul este, pentru teoria și practica argumentării, o modalitate de vehiculare a unui conținut de gând (a unui înțeles) pentru un anumit interlocutor (cu excepția dialogului interior în care enunțul poate vehicula un conținut de gând chiar pentru locutorul care l-a pus în circulație ; acest caz este și rămâne irelevant pentru argumentare, care presupune, în cvasimajoritatea cazurilor, o deschidere spre altul). Această modalitate de vehiculare se concretizează în semne (care pot fi diferite : lingvistice, gestuale etc.) și reguli de funcționare a lor (care trebuie cunoscute de toți aceia care participă la relația dialogică de argumentare). Ansamblul de semne :

“Adevărul că este mai Dumitru decât inteligent Irina este”

nu constituie un enunț, deoarece, încălcând regulile de funcționare a semnelor în limba română, nu transmite un conținut de gând, un înțeles. Ansamblul acelorași semne, ordonate într-un alt mod :

“Adevărul este că Dumitru este mai inteligent decât Irina”

este, pentru acela care cunoaște limba română, un enunț, deoarece el transmite un conținut de gând, un înțeles.

Determinarea conceptului de judecată introduce în scenă elementul central al unei argumentări : locutorul (interlocutorul). Enunțul putea fi analizat din punctul de vedere al modului în care semnele utilizate respectă regulile de funcționare a limbii ale căror constituenți sunt, făcând abstracție de locutor. Judecata nu mai poate fi neutră, deoarece ea exprimă, pentru argumentare, situația de afirmare sau negare a unui enunț (conținut de gând). Judecata exprimă atitudinea locutorului (interlocutorului) în raport cu valoarea de adevăr pe care o acordă unui enunț al argumentării. Cel care a pus în circulație enunțul :

“Adevărul este că Dumitru este mai inteligent decât Irina”

îi acordă, aspectul e ușor de sesizat, valoarea adevărat, în timp ce, dacă interlocutorul său pune în circulație enunțul :

“Nu cred că Dumitru este mai inteligent decât Irina”

conchidem că el acordă enunțului “Dumitru este mai inteligent decât Irina” valoarea fals.

În ambele cazuri, avem de-a face cu judecățile proprii participanților la relația argumentativă privind enunțul “Dumitru este mai inteligent decât Irina” din perspectiva valorii sale de adevăr. Este cât se poate de clar că, atunci când pun în circulație enunțuri cu rol argumentativ, interlocutorii le investesc, de fiecare dată, și cu o anumită valoare de adevăr. Că această valoare de adevăr este sau nu este cea reală, lucrul se va dovedi pe parcursul argumentării prin confruntarea cu alte enunțuri. Oricum, cel puțin în faza inițială, fiecare crede că enunțul pe care l-a pus în circulație în lupta argumentativă are valoarea de adevăr pe care el i-a acordat-o. De aici se desprinde o concluzie importantă : conținutul argumentării este constituit din judecăți cu privire la fapte, exemple, autorități etc. Judecățile sunt, deci, enunțuri care au doar pretenția de adevăr, pretenție exprimată de cei care le-au pus în circulație. [3]

Am subliniat că judecata este un conținut de gând afirmat sau negat. Implicit, se presupune că, atunci când cineva afirmă un enunț, el îl consideră adevărat, iar când îl neagă, îl consideră fals. Totuși, interesează nu numai cum este considerat un enunț de către cel care l-a pus în circulație, ci și cum este enunțul în realitate din punctul de vedere al valorii sale de adevăr. Cel care îl pune în circulație se poate înșela adesea, or argumentarea trebuie să stabilească, pe cât posibil, valoarea de adevăr a unui enunț.
2.2. Propoziție și atitudine propozițională

În general vorbind, judecățile puse în circulație de un locutor poartă cu sine și o anumită atitudine a locutorului față de judecata în cauză. Aceste atitudini sunt foarte diferite : atitudini modale (exprimă credința locutorului că adevărul judecății emise

ține de o anumită modalitate : necesar, posibil, imposibil, contingent), atitudini epistemice (exprimă credința locutorului că adevărul judecății ține de o anumită modalitate epistemică : verificat, falsifiat). Numim atitudine propozițională (termenul este utilizat de Russell și Quine) această etichetă pusă în legătură cu conținutul unei judecăți.

Ne interesează, pentru cadrul de analiză al argumentării, atitudinile opinabile față de conținutul unei judecăți, numite adesea și modalități opinabile. Conceptul de modalitate opinabilă a fost analizat, în literatura dedicată argumentării, pe dimensiunea raportului dintre o propoziție a argumentării și atitudinea locutorului față de ea. Au fost delimitate patru modalități opinabile : convingerea (asumarea de către un subiect oarecare a susținerii sau respingerii unei propoziții cu o forță puternică), considerația (o părere și o atitudine decise față de susținerea sau respingerea unei propoziții, dar cu o mare deschidere la contraargumentele interlocutorului în legătură cu aceeași propoziție), părerea nedecisă (atitudinea subiectului se află la egală distanță atât în raport cu susținerea, cât și în raport cu respingerea propoziției), contestarea (o atitudine de respingere a unei atitudini decise). [3]
2.3. Natura dictum-ului în propozițiile de opinie

Direct sau indirect, explicit sau implicit, argumentarea este și rămâne o construcție în care elementul central pare a fi propoziția opinabilă. Cum despre modus-ul unei astfel de propoziții am discutat până acum, ne rămâne să analizăm ce poate sta în postura de dictum al propoziției opinabile. Ne asumăm, în această privință, modelul triadic al dialogicii intenționale, propus de Gilbert Dispaux cu scopul de a realiza o analiză a dialogicii tranzacționale prin prima categoriei de intenționalitate comunicativă.

Încercarea lui Dispaux este mai amplă și plină de nuanțe și sublinieri. Dincolo de toate acestea, ideea este că în orice comunicare există o intenție comunicativă bine determinată. Aceste intenții comunicative se pot grupa în trei categorii : (a) intenția de a comunica o observație (am observat ceva și vrem să comunicăm și interlocutorului observațiile noastre, pornind de la presupoziția că el însuși nu a făcut astfel de observații) ; (b) intenția de a comunica o evaluare (am făcut o evaluare a unei situații și vrem s-o comunicăm și interlocutorului, care, sigur, nu este în posesia ei) ; (c) a comunica o prescripție (suntem în posesia unui sfat, a unui ordin pe care îl aducem la cunoștința interlocutorului). În raport cu criteriul pus în joc (intenționalitatea comunicativă), Dispaux distinge trei categorii de judecăți care alcătuiesc corpusul unei dialogici tranzacționale intenționale : judecăți de observație, judecăți de valoare și judecăți de prescripție. Aceasta nu înseamnă că ar trebui subevaluată importanța legitimă a unui subiect. Este foarte corect să se scrie „Oceanul Pacific este cel mai mare ocean din lume” sau „Al doilea război mondial a fost printre cele mai importante conflicte ale secolului”. Judecățile de valoare riscă mai adesea să apară atunci când se vorbește despre subiecte de anvergură.
În unele contexte, faima sau reputația unui subiect pot fi o chestiune obiectivă și relevantă, ce ar fi mai bine susținută de o sursă directă, decât de tragerea de concluzii pe baza altor fapte.[3]
Cum ideile nu au existență separată de cuvinte, este important nu numai ce spunem (dictum), dar și cum spunem, în ce fel ne exprimăm sau nu gândurile noastre (modus). În public, noi instaurăm idei și nu cuvinte, deci nici voința, nici sentimentele, nici convingerea, nici părerea nu există separat de idei.
Termenul generic care exprimă aspectul pragmatic al enunțurilor argumentative este opinia. În cadrul retoricii, opinia se modalizează în patru forme-tip: convingerea, considerația, părerea nedecisă, contestația.
Propozițiile opinabile sunt alcătuite dintr-un modus doxativ (afirmativ sau negativ) și dictumul opinat „p” (afirmativ sau negativ). [4]
1.4. Ipoteza versus elementul factologic. Paradigma manipulării prin editorial.
Deseori tema unui editorial are menirea de a ne schimba viziunile asupra unui subiect, de a ne face să credem în ceva sau pur și simplu de a ne manipula. Crezînd ferm în convingerile autorului, mulți dintre noi nici nu ne dăm seama cît de fals și lipsit de argumente este textul pe care îl avem în față. Sunt autori care își prezintă punctul de vedere ca fiind un adevăr total, însă, uită să ne prezinte și probele necesare care ar confirma cele scrise.
Orice activitate conștientă, individuală sau colectivă, este ghidată de rațiune. Pentru a demonstra o teoremă, a valida rezultatul unui scrutin, a desface o căsătorie, a considera că o aserțiune este falsă, avem nevoie de argumente, temeiuri, motive, etc. De pildă, o hotărâre judecătorească trebuie fundamentată, justificată prin probe, materiale în conformitate cu exigențele legalității și motivată conceptual, prin conștiința intimă a judecătorului (a idealurilor lui de dreptate, a convingerii că a aplicat legislația în mod echitabil ș. a.).
Un element indispensabil al demonstrației, al combaterii, al discursului retoric ș. a. îl constituie fundamentele logice respective.
Conform principiului rațiunii suficiente, nici o idee nu poate fi admisă fără o fundamentare (întemeiere) logică. În cunoaștere, trebuie să deosebim ideile adevărate de cele false, să acceptăm cele adevărate și să le respingem pe cele false. Pentru soluționarea acestor probleme sunt folosite diferite metode, procedee, empirice și teoretice. Logica, în acest scop, invocă demonstrația și combaterea.
Demonstrația (combaterea) este procedeul logic prin care se fundamentează, în mod complet și riguros, adevărul (falsitatea) unei propoziții logice în baza altor propoziții logice.
Reguli privind teza de demonstrat:
1. Teza să fie o propoziție clară, precis formulată (să nu conțină ambiguități, termeni polisemantici ș. a.).
2. Teza să rămână identică cu sine (invariabilă) pe tot parcursul demonstrației, adică să nu fie modificată, reformulată, substituită cu alta în procesul demonstrației.
3. Teza să fie „cel puțin o propoziție probabilă și nu o propoziție infirmată (caz în care ar fi deja demonstrată negația ei), să existe deci fapte care s-o confirme, dar nu fapte care s-o infirme” [4].
Regula 1 presupune că termenii sunt bine definiți, că dispunem de un sistem riguros de clasificare a noțiunilor. Propoziția Retorica este știința de a vorbi bine în chestiunile publice pentru a convinge despre lucruri bune (Isidor) nu îndeplinește condițiile de mai sus, deoarece nu e clar ce înseamnă a vorbi bine și lucruri bune, adică înțelesul lor diferă în dependență de aspectul sub care le privim (etic, politic, etc.).

Regula 2 are ca bază principiul identității care nu admite schimbarea sensului și semnificației termenilor într-un întreg proces rațional. Deci pe tot parcursul demonstrației, termenii tezei și teza în întregime nu trebuie să sufere schimbări.
Necesitatea regulii 3 este evidentă: dacă teza nu este cel puțin probabilă, atunci nu are sens să încercăm s-o demonstrăm .Respectarea regulii invarianței tezei de demonstrat permite a evita anumite erori judiciare cum ar fi, de exemplu, substituirea laturii subiective a infracțiunii (vinovăția, mobilurile, adică motivele care l-au determinat pe criminal să comită fapta), cu latura obiectivă a acesteia, adică cu fapta ilicită (acțiunea sau inacțiunea) și urmările ei. [4]
Reguli privind fundamentul demonstrației:
1. Fundamentul (propozițiile din care inferăm teza de demonstrat) să conțină doar propoziții adevărate, deoarece din adevăr decurge în mod logic valid numai adevăr; în caz contrar, argumentul va demonstra atât adevărul, cât și falsitatea tezei (adevărul antitezei). Luând în considerație totalitatea argumentelor, se impune condiția ca argumentele să nu se contrazică între ele, adică mulțimea argumentelor demonstrației să fie necontradictorie. Deciziile, hotărârile judecătorești privind procesele civile sau penale sunt fundamentate prin argumente legale și probatorii. Fundamentul demonstrației judiciare conține propoziții adevărate, din punct de vedere al principiului adevărului formal (în dreptul procesual civil) sau principiului aflării adevărului (în dreptul procesual penal). De pildă, principiul aflării adevărului obligă ca toate activitățile desfășurate în cadrul procesului penal „să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cel cu privire la persoana făptașului. Aflarea adevărului în procesul penal presupune existența concordanței între concluziile la care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă privind fapta și autorii ei”.
Demonstrația fundamentului (argumentelor) să fie independentă de demonstrația tezei, să nu se sprijine pe adevărul tezei. Un exemplu de încălcare a acestei reguli este demonstrația proprie teoriei contractualiste a statului, conform căreia statul a luat naștere în urma unui contract între indivizi, dar, pentru a încheia contractul, indivizii trebuie să fie deja reuniți într-un stat.
Erori în fundamentul demonstrației:
Fundamentul fals este o eroare ce constă în a recurge la premise false prezentate drept adevărate. Analiza logică este următoarea: dacă fundamentul demonstrației sau argumentul (ante-cedentul) este fals, atunci teza de demonstrat (consecventul) poate fi adevărată sau falsă, deci nu este nici demonstrată, dar nici înlăturată.
Fundamentul fals prezintă un mare pericol (în cadrul anchetei preliminare și judecătorești), deoarece mărturiile false ale persoanelor cointeresate sau ale inculpatului duc uneori la greșeli judecătorești – cum ar fi executarea greșită a recunoașterii (persoanelor, obiectelor sau a cadavrului), pedepsirea persoanei nevinovate sau achitarea infrac-torului.
Fundamentul nedemonstrat (petitio principii) este o eroare ce „constă în a lua ca argumente propoziții care cer ele însele să fie demonstrate” ,adică teza (de demonstrat) este presupusă (direct sau indirect) de argumentele invocate în sprijinul ei.
Pentru a ne convinge de caracterul nebanal al acestui tip de sofisme, vom examina câteva argumente: fizicianul german W. Heisenberg a încercat să demonstreze că în lumea subatomică nu există cauzalitate, deoarece efectele interacțiunii particulelor elementare au parametri „nedeterminați” (impreciși). Cu alte cuvinte, se demonstrează că nu există cauzalitate obiectivă, invocând argumente care presupun cauzalitatea: particulele elementare interacționează și produc efecte materiale.[4]
Erori în procedeul demonstrației.
Se întâlnesc câteva cazuri:
demonstrație corectă, dar concluzie irelevantă (non sequitur);
2. demonstrație incorectă. În demonstrația irelevantă teza nu derivă din argumentul propus, deoarece între fundament și teză există o legătură pur verbală, naivă .
Exemplu: „Oamenii comit infracțiuni (teză), deoarece sunt nefericiți în viața personală (fundament)”.
O eroare de tip non sequitur este eroarea post hoc ergo propter hoc („după aceasta, din cauza aceasta”). Forma cea mai frecventă a acestei erori apare din confuzia dintre succesiunea temporală și legătura cauzală. Adesea câteva coincidențe sunt concluzia că P care precede Q este cauza lui Q.
Exemplu: „X a vrut să cumpere automobilul care aparținea lui Y, iar acesta l-a refuzat. Deci X a furat automobilul lui Y”.
Demonstrațiile incorecte sunt acelea în care nu se respectă regulile formale ale inferenței (raționamentului) de trecere de la fundamentul (adevărat) la teza de demonstrat (adevărată). Cu alte cuvinte, demonstrațiile incorecte sunt demonstrații prin inferențe nevalide, care au fost studiate la tema respectivă.
Există diferite tipuri de astfel de erori. Unul dintre acestea este saltul în argumentare (saltus in concludendo): se ajunge la concluzie fără ca aceasta să fie suficient justificată, lipsind verigi intermediare (este o concluzie pripită). Deci trebuie respectată următoarea regulă: premisele trebuie să alcătuiască condiția suficientă a concluziei.
Exemple:
1. „Toți oamenii sunt raționali, prin urmare, un infractor se comportă rațional”;
2. „Narcoticele sunt utile în tratamentul unor boli, deci ele sunt utile oricărui om”.
Virtuțile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației. Iar prin aceasta este posibil să fie schimbate atitudinile, convingerile, trăirile și comportamental oamenilor fără a apela la mijloace violente; o realitate de ordinul evidenței poate căpăta cu totul alte dimensiuni față de cele care îi sunt proprii; albul se poate transforma pe neobservate în negru și acesta în alb.Trăind într-o lume hipermediatică se pune tot mai acut și problema calității informației, a acurateței ei, a concordanței depline dintre conținutul său și realitatea pe care o exprimă, o sugerează sau o semnifică. Mai mult chiar: a sistemului de norme și valori, concepții, atitudini, convingeri și sentimente pe care le poartă cu sine, a stărilor de spirit pe care le vor provoca, a așteptărilor pe care le vor trezi. Este vorba aici de ADEVĂR, scris cu litere majuscule și rostit răspicat, deoarece fără apărarea și afirmarea lui, dincolo de orice interese individuale sau de grup, de subiectivismul inerent judecății și aprecierii umane, nimic nu se poate clădi frumos și trainic.
O teză vagă sau ambiguă, al cărei înțeles nu poate fi stabilit în mod univoc, nu poate fi demonstrată, întrucât nu se poate determina ce trebuie demonstrat. Se spune, pe bună dreptate, că o problemă bine pusă este pe jumătate rezolvată, sau că numărul problemelor nerezolvate sau rezolvate prost este mult mai mic decât numărul problemelor prost puse.
Dacă fundamentul conține cel puțin o premisă falsă, demonstrația este eronată și nu ne mai putem pronunța asupra adevărului sau falsității tezei, dat fiind faptul că din fals decurge orice. Încalcarea acestei reguli se numește error fundamentalis.
Nu este posibil să demonstrăm orice. Pot demonstra că suma unghiurilor interioare ale unui triunghi este egală cu suma a două unghiuri drepte. Cum aș putea însă demonstra faptul că prietenul meu este un om deosebit de onest care merită toată încrederea? Aș putea doar încerca să conving preopinentul de adevărul acestei aserțiuni invocînd argumente credibile. În instanța de judecată, în parlament, în școală, în cabinetul terapeutic, în jurnalistică, în mamagement, în orice fel de negocieri, în raclamă și publicitate se încearcă convingerea unui public, instaurarea sau schimbarea unor mentalități, opțiuni, comporatmente, ideologii, concepții. Poporul guvernat, consumatorul teleghidat, macro si microgrupurile trebuie condiționate pentru a accepta semnificații care să țină locul realității.[4]
Din păcate unii autoro de editoriale ne prezintă texte întregi în care nu este nici pomină de argument sau probe ferme. Oamenii au învățat să creadă în ceea ce scrie un editorialist, acesta devenind un adevărat idol, o persoană a căror idei sunt prioritare pentru cititor. De multe ori citind un material semnat de un editorialist faimos unii oameni încep a privi problema din alt punct de vedere, fiind convinși sau poate chiar manipulați. Aceștia uită să privească în adîncul materialului. Nu uitați, ipoteza nu înseamnă neapărat adevăr, precum și judecata de valoare, chiar dacă în unele circumstanțe aceasta poate avea drept de viață, dacă deducțiile sunt plauzibile.
Aveți încredere doar în argument, ele nu mint aproape niciodată.
Deși majoritatea editorialiștilor încearcă să manipuleze prin textile pe care le scriu, înainte de a crede ceva mai întîi atrageți atenția la dovezi și argumente, ceea ce constituie miezul textului.

Capitolul II: Ipoteza ca pseudo- argument în editorialele din presă scrisă. Analiza editorialelor bazate pe ipoteză din presa autohtonă
2.1.Analiza editorialelor bazate pe ipoteză de pe portalul de știri Independent.md
Material nr. 1:
Moldova nu există! „Țara” asta este doar o entitate pseudo-statală controlată de mafioți!
Moldova nu are nicio șansă ca stat independent. Instituțiile statului sunt pur și simplu impotente în a controla corupția. Opinia publică este mult prea fărâmițată și nu poate pune presiune pentru ca instituțiile statului să-și facă treaba. Și cum țara asta este săracă pentru că este coruptă, nu văd nicio posibilitate să mai iasă vreodată din abisul în care se zbate.
Niciuna. Populația este redusă la stadiul animalic în care lupta pentru supraviețuire și este complet ruptă de politică. Politicienii și moldovenii se întâlnesc o dată la patru ani. Primii cer voturi, cei din urmă le dau. Primii revin la furtișagurile lor, ceilalți continuă lupta pentru supraviețuire.
Politicienii din Moldova au devenit o castă. Sunt foștii comuniști imposibil de îndepărtat. Dacă mor, dacă dispar, vin din urmă fiii și fiicele lor. Familiile politicienilor foarte bogate au ajuns să controleze țara financiar, politic, juridic… Câteodată mai joacă un pic de teatru. Un Shor este dus de ochii lumii la CNA, câte un Papuc este condamnat. Toți sunt lăsați însă să plece în voie – lupii nu se mănâncă între ei. În timp ce familiile politicienilor se scaldă în luxul luxului, moldovenii sunt cei mai săraci europeni!
Din fericire, se mai întâmplă ca copiii politicienilor să fie reținuți în România de DNA, o instituție care face treabă. De pildă, fiul lui Petru Lucinschi. Se întâmplă ca unii politicieni moldoveni să fie judecați și condamnați în România. De exemplu, fostul deputat Guma. Dar sunt cazuri izolate și, oricum, dacă reușesc să scape din România, autoritățile judiciare românești nu-i mai pot prinde. De ce? Moldova nu-și extrădează politicienii corupți. Dar nici nu-i arestează. Exemplu, același Guma.
Moldova nu are nicio șansă ca stat independent. Nu se poate reforma. Nu se poate dezvolta. De fapt, Moldova nu există ca stat independent. Este o jucărie a băieților care de 20 de ani fac ce vor în și din țara asta. Singura șansă este Unirea cu România. Cu groază mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla când, într-o zi, lucrurile ar lua-o razna în toată Moldova. Cetățenii nu ar mai asculta de autorități, iar pseudo-statul s-ar prăbuși. Cred că România ar trebui să fie pregătită pentru un astfel de scenariu și să trimită niște băieți care să ajungă la Chișinău înaintea băieților verzi de la Tiraspol.
Analiza nr. 1:
Primul editorial căruia îi voi face o amplă analiză l-am cules de pe portalul de știri Independent.md. Publicat la 2 aprilie 2015 de Vitalie Cojocaru.
Chiar titlul acestuia m-a intrigat și totodată m-a pus în gardă: “Moldova nu există! „Țara” asta este doar o entitate pseudo-statală controlată de mafioți!”
Declarația este destul de curajoasă și de ce nu și utopică, să recunoaștem că aici se cer multe probe pentru a dovedi cele spuse.
Moldova nu are nicio șansă ca stat independent. Instituțiile statului sunt pur și simplu impotente în a controla corupția.
Avem o ipoteză, o presupunere a autorului lipsită de elementul factologic. Nici o idee nu are șansă de viață fără o explicație logică.Pentru ca afirmația dată să o putem considera veridică avem nevoie de cele 3 elemente indispensabile pentru orice afirmație ce se pretinde a fi adevărată:
1. Argumentarea bazată pe exemple concrete, ceea ce lipsește în cazul de față.
2. Argumentarea bazată pe autoritate, prezența comentariului unui specialist.
3. Argumentarea bazată pe fapte.
Unde este explicat, demonstrat că statul nu poate lupta cu corupția? Nicăieri. Deci, avem de-a face cu o simplă presupunere, cu un pseudo- argument.
Și cum țara asta este săracă pentru că este coruptă, nu văd nicio posibilitate să mai iasă vreodată din abisul în care se zbate.
Același lucru, lipsa temeliei factologice. Apoi, oare sărăcia poate să contribuie la dispariția unui stat? este încă o mare întrebare dacă Republica noastră e atît de săracă precum toți se caină, dar asta urmează.Faza este că sărăcia a existat încă din cele mai vechi timpuri, întotdeauna oamenii s-au confruntat cu diferența dintre clase și practic întotdeauna clasa săracilor a prevalat, dar din cauza asta nu a dispărut nici un stat.
Niciuna. Populația este redusă la stadiul animalic în care lupta pentru supraviețuire și este complet ruptă de politică.
Să nu exagerăm, nimeni nu este redus la stadiul animalic, iar puținii care fac parte din această categorie, pur și simplu refuză schimbările. Trăim într-o epocă a modernizărilor, oamenii au învățat deja să trăiască ci nu să supravieșuiască, pînă la urmă e urît să fim comparați cu animalele, de asemenea expresia este total lipsită de argumente.
Politicienii din Moldova au devenit o castă. Sunt foștii comuniști imposibil de îndepărtat. Dacă mor, dacă dispar, vin din urmă fiii și fiicele lor.
Ei bine,în cazul de față de asemenea se cereau nume și date concrete, care ar demonstra că absolute toți politicienii sunt comuniști. Din simplul fapt că sunt mulți oameni care citesc acest editorial, care poate că habar nu au de politică, și citind aceste cuvinte și-ar face o concluzie că trăiește într-o țară unde toată clasa politică este comunistă din talpă. Este o generalizare lipsită de logică și probe concludente. Oare Iurie Leancă a fost comunist? Plahotniuc? Filat?
Lista ar putea fi continuată cu încă multe nume, fapt ce într-adevăr demonstrează că politicienii noștri nu sunt toți comuniști.
Iar referitor la fii și fice este un mare semn de întrebare, 2 exemple nu spun încă nimic, iar ce va fi în viitor nu putem afla.
Fraza următoare mi s-a părut cea mai generalizatoare și mai lipsită de argumente din tot aest material .
În timp ce familiile politicienilor se scaldă în luxul luxului, moldovenii sunt cei mai săraci europeni!
Expresia luxul luxului după părerea mea nu este la locul ei și se cerea argumentată, cu fapte concrete. Deoarece noi săraci nu suntem, și aici chiar că se poate de adus multe exemple.
Este doar o expresie contagioasă pe care noi ne-am obișnuit să o utilizăm în discuțiile despre soarta grea pe care chipurile o ducem. Republica Moldova este pe locul unu în ceea ce privește numărul de mașini procurate, cifră care întrece pînă și Romănia. Este destul să privești la statistica apartamentelor procutare și deodată îți dai seama cît e de săracă lumea din sărmana Moldovioară. Zilnic, în localurile din capitală, în centrele comerciale și în super marketuri lumea se îmbulzește. Oamenii mănîncă în localuri scumpe, se îmbracă după ultima modă, se plimbă în mașini fantastic de costisitoare și trăiesc în case mobilate după bunul lor plac, ei săraci nu sunt în aceste condiții. La noi sărăcia este în mentalitate și în cultură. Moldova nu are nicio șansă ca stat independent. Nu se poate reforma. Nu se poate dezvolta. De fapt, Moldova nu există ca stat independent.
Sunt niște judecăți de valoare , aș fi vrut să văd de la autor unele argumente, de ce Moldova nu are șanse ca stat independent? Astfel de constatări nu se fac fără o bază factologică bine pusă la punct, deoarece sunt expresii destul de puternice. Nu se poate reforma? Nu se poate dezvolta?
Îmi pare rău, sincer, da, noi suntem o țară mică, da, noi avem de susținut încă multe probe la multe discipline, dar asta nu înseamnă că suntem chiar peste tot la nivelul zero.
Să recunoaștem că în ultima perioadă avem parte de o avalanșă de reforme în diverse domenii.
Reforma în învățămînt instituită de Maia Sandu, una dură, menită să țintească direct în dușman.
Mai avem și reformele în economie, agricultură, să nu uităm și de Liberalizarea Regimului de Vize, un cadou pe care l-am meritat din plin și pe care l-am așteptat destul de mult. Drumurile au început să se repare, cît de ironic nu ar suna acest lucru. Și cum după toate astea Moldova nu se poate reforma și nu se poate dezvolta? Se poate, marea problemă este în cultura poporului nostru.
Și cum vine asta că Moldova nu există ca stat independent? Că de fapt nu există ca stat?
Aici sunt multe semne de întrebare. Trăim într-o țară unde de rău de bine este un președinte, un Parlament, unde de rău de bine sunt politicieni, într-o țară care de rău de bine a ajuns deja la o comunicare sănătoasă cu Uniunea Europeană, eu nu aș afirma că Republica Moldova nu există.
Este o jucărie a băieților care de 20 de ani fac ce vor în și din țara asta.
Băieți au fost și sunt mulți, timp de 20 de ani arena politică a suferit o serie de schimbări, cam greu de identificat acești băieți, care de altfel sună cam umilitor față de clasa politică, deși e clar că asta a și fost intenția. Din nou lipsesc toate 3 tipuri de argumentare, în special cea bazată pe exemple. Se cereau nume concrete, a celor care au jefuit și au făcut ce au vrut din țara asta. Dar mă rog, voia autorului e să scrie, a mea e să critic.
Singura șansă este Unirea cu România.
Este clar că acest editorial este scris cu tentă de manipulare a societății, domnul Cojocaru își exprimă clar viziunile politice și într-o oarecare măsură încearcă să impună această viziune și cititorilor, desigur indirect și nevinovat.
Cu groază mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla când, într-o zi, lucrurile ar lua-o razna în toată Moldova.
Interesant, dar pînă acum oare despre ce am vorbit? Nu despre întraga țară?
De ce lucrurile ar lua-o razna? Care ai fi motivele? A mai spus cineva asta în afară de autor? Un expert, un specialist? Nu. Din nou ne ciocnim cu o presupunere vagă de-a autorului.
Cred că România ar trebui să fie pregătită pentru un astfel de scenariu și să trimită niște băieți care să ajungă la Chișinău înaintea băieților verzi de la Tiraspol.
Aceasta este doar o părere, da, ea are dreptul la viață dar în cazul de față se cer probe. Din nou ne ciocnim cu băieții și nu avem parte de nici un nume concret.
Deci, în urma analizei acestui material pot afirma cu certitudine că este o bună opinie a scriitorului, mai poate fi și un editorial dar unul lipsit total de baza factologică, lipsit de argumtente, de fapte concrete care ar demonstra cele spuse. Lipsit de păreri ale experților care pur și simplu se cer a fi într-un editorial de calitate. Tema e bună, dar prea multe generalizări și presupuneri fără logică. Prezența ipotezei și lipsa argumentului este bine observată în acest material.
Notă:
Din punct de vedere filozofico-logic, structura argumentării, ilustrată prin schema lui Toulmin arată astfel:
D C C = concluzia/teza de argumentare
W E D = datele inițiale

B B = termenul/backing

O = operator modal

E = condiții de exceptare
Domeniul argumentativ este străbătut de două aspecte: opiniile, pe de-o parte, și dezacordul lor, pe de altă parte, el fiind constituit de verosimil, probabil, plauzibil. Aici din păcate lipsește acest lucru. Avem doar opinii, care nu sunt însoțite de un dezacord plauzibil și verosimil. Astfel, materialul își pierde din structură, conținut și formă. Un editorial necesită adevăr demonstrat.

Materialul nr. 2:
De ce Filat nu-l mai vrea pe Gaburici premier?
Mulți s-au grăbit să spună că numirea lui Chiril Gaburici în funcția de premier a fost un accident nefericit al istoriei. O nouă gafă a lui Filat, din categoria celor cu care președintele PLDM ne-a tot obișnuit în ultimii ani.
Tind însă să cred că n-a fost deloc așa. Filat, în paranoia sa de a nu pierde funcția de președinte al PLDM, i-a tot lucrat pe oamenii care la un moment dat puteau să-l pună într-un con de umbră. Așa s-a întâmplat cu Tănase, la fel s-a întâmplat și cu Leancă.
Acum Filat nu își mai putea permite să pună vreun premier care să aibă vreo șansă să câștige în simpatii atât de mult pe cât a făcut-o Leancă. Deși chiar și în partid avea soluții mai de Doamne-ajută, el l-a ales pe acest „Prostu’ Satului” Gaburici, care după cum bine se vede, n-are absolut nicio șansă să placă nici măcar mioriticilor moldoveni, ce încep să idolatrizeze orice individ care prinde vreo funcție importantă în stat și apare mai des la televizor.
Să nu fi știut Filat că Gaburici se exprimă chiar mai prost decât Sangheli? Să nu fi știut că n-are niciun fel de studii terminate? Să nu fi știut că un astfel de premier va compromite și mai mult imaginea PLDM?
Mă îndoiesc. Filat când l-a pus pe Gaburici a vrut să demonstreze că se poate chiar mai rău. Adică Moldova poate să aibă premieri mai răi decât el. Filat l-a pus în această funcție pe un individ pe care tot el să-l compromită într-atât de mult încât la un moment dat să apară editorialistul său de serviciu și să spună că gata, „Gaburici trebuie dat jos”.
Pentru că editorialistul său cel mai fidel, a scris vineri despre „cât de marionetă” e Gaburici și cum poate în Moldova să „fie premier doar președintele unui partid de guvernământ”.
Adică bă, ați văzut ce „panaramă” e Gaburici ăsta? E nevoie neapărat ca un „lider” să preia frâiele Guvernului.
Filat încă mai speră că se poate redresa
De fapt ăsta e și planul la care Filat încă mai speră că poate fi pus în aplicare. O rocadă care să-l propulseze pe el în funcția de președinte al Parlamentului, iar pe Candu sau Plahotniuc în funcția de premier. Cu premierul lucrurile încă sunt neclare, în condițiile în care miza cea mare a lui Plahotniuc rămâne funcția de președinte, anul viitor.
Filat speră astfel că se poate redresa. Că mai poate câștiga 1-2% încredere în sondaje. Iar pentru asta e gata să-l facă pe Plahotniuc premier, iar ulterior și președinte.
El mai speră că Plahotniuc îi va cruța astfel partidul și nu-i va scoate unul câte unul deputații pentru a-i trimite la Leancă. Filat, în aviditatea sa pentru putere, chiar crede că mai poate reveni într-o funcție importantă în stat.
Iar în acest delir, își pune sculele propagandistice să îndemne la „revenirea la normalitate”. Pentru că da, editorialistul lui Filat consideră că „normalitatea” e asta, cu șeful său spicher și Plahotniuc premier.
Cât de mult se înșeală însă. Și șeful și sluga sa umilă. Or fi moldovenii mămăligari, dar nici chiar așa…
Analiza 2:
Următorul editorial este semnat de Alex Cozer, pe data de 27 aprilie 2015.
De ce Filat nu-l mai vrea pe Gaburici premier?
Încep să analizez editorialul după introducerea făcută de autor.
Tind însă să cred că n-a fost deloc așa. Filat, în paranoia sa de a nu pierde funcția de președinte al PLDM, i-a tot lucrat pe oamenii care la un moment dat puteau să-l pună într-un con de umbră. Așa s-a întâmplat cu Tănase, la fel s-a întâmplat și cu Leancă.
De fapt autorul și singur recunoaște că el așa crede, este doar o intuție care nu vine absolut cu nici un argument. Poate e așa, dar poate nu e așa, aici sunt bine venite argumentele pe bază de autoritate dar cel mai important un vox popules în rîndurile cetățenilor, ce ar demonstra că uite și cetățenii cred la fel.
Acum Filat nu își mai putea permite să pună vreun premier care să aibă vreo șansă să câștige în simpatii atât de mult pe cât a făcut-o Leancă. Deși chiar și în partid avea soluții mai de Doamne-ajută, el l-a ales pe acest „Prostu’ Satului” Gaburici, care după cum bine se vede, n-are absolut nicio șansă să placă nici măcar mioriticilor moldoveni, ce încep să idolatrizeze orice individ care prinde vreo funcție importantă în stat și apare mai des la televizor.
Ca și în enunțurile de mai sus, și aici ne ciocnim cu părerea autorului, intențiile lui Filat nu sunt dovedite. Nu este demonstrate faptul că premierul nostrum este doar o marionetă în mîinile lui Vlad Filat. Chiar și cele mai evidente lucruri se cer dovedite și aprobate, mai ales cînd vorbim despre un subiect atît de important. De asemenea se cer argumentte pe bază de autoritate dar și cele pe bază de exemple. În fraza de mai sus doar faptul că moldovenii se încred fanatic în prima persoană nouă care apare des la televizor este cea mai veridică și mai evidentă.
Să nu fi știut Filat că Gaburici se exprimă chiar mai prost decât Sangheli? Să nu fi știut că n-are niciun fel de studii terminate? Să nu fi știut că un astfel de premier va compromite și mai mult imaginea PLDM?
Mă îndoiesc. Filat când l-a pus pe Gaburici a vrut să demonstreze că se poate chiar mai rău. Adică Moldova poate să aibă premieri mai răi decât el.
Sunt pure întrebări, fără un răspuns concret, adecvat și verificat în cele din urmă. Sunt din nou doar presupunerile editorialistului, urmate de alte presupuneri, lipsite însă de elemental factologic. Autorul își exprimă opinia față de acest subiect, dar opiniile acestuia nu sunt argumentate cu exemple concrete. De asemenea se putea de prezentat un sondaj de opinii în rîndurile cetățenilor, ce părere au ei despre Gaburici? Care este ipoteza lor?
Aici este exact ca la judecată, dacă nu ai probe pierzi, nu ești crezut și în cele din urmă cîștig de cauză i se dă celui care a reușit să-și demonstreze inocența.La fel e și în editorial, cînd publicul vede că sunt aduse argument, el începe să creadă în cele spuse, dar cînd sunt aduse doar teorii, pentru ei este încă o presupunere din sutele pe care și așa le au în cap. Atunci ei pur și simplu stau la dubii, să creadă sau nu.
Filat l-a pus în această funcție pe un individ pe care tot el să-l compromită într-atât de mult încât la un moment dat să apară editorialistul său de serviciu și să spună că gata, „Gaburici trebuie dat jos”.
Pentru că editorialistul său cel mai fidel, a scris vineri despre „cât de marionetă” e Gaburici și cum poate în Moldova să „fie premier doar președintele unui partid de guvernământ”.
Avem un mic argument pe bază de exemplu, dar este foarte vag, în primul rind nu este dat numele editorialistului în cauză, și nu se știe dacă este sau nu fidel lui Vlad Filat. De asemenea, faptul că l-a făcut o marionetă și un incompetent pe premier nu este o dovadă că e marioneta lui Filat, de altfel, premierul nostrum se bucură de o astfel de atitudine din partea la aproape toată mass-media din Republica Moldova.
Filat încă mai speră că se poate redresa
De fapt ăsta e și planul la care Filat încă mai speră că poate fi pus în aplicare. O rocadă care să-l propulseze pe el în funcția de președinte al Parlamentului, iar pe Candu sau Plahotniuc în funcția de premier. Cu premierul lucrurile încă sunt neclare, în condițiile în care miza cea mare a lui Plahotniuc rămâne funcția de președinte, anul viitor.
De fapt, este cam același lucru ca și în exemplele de mai sus, ipoteze, presupuneri născute în mintea autorului, dar care nu au suficiente sau chiar deloc probe pentru a le putea considera veridice. Poate că o bună parte din populație la fel crede că Plahotniuc mizează la scaunul cel mare, dar nimeni nu poate să fie sigur de asta pînă nu vede măcar ceva care ar aproba ipoteza.
Nu este făcută nici o declarație, nu avem nici un eveniment care ne-ar insinua cele spuse mai sus, și, cu atît mai mult nu avem nici un act oficial c ar viza subiectul în cauză.
Filat speră astfel că se poate redresa. Că mai poate câștiga 1-2% încredere în sondaje. Iar pentru asta e gata să-l facă pe Plahotniuc premier, iar ulterior și președinte.
Nu avem cum să știm la ce speră Filat, cu atît mai mult că nu avem nici o sursă care ne-ar confirma acest lucru. Poate că într-adevăr vrea să mai cîștige încrederea populației, dar încrederea se cîștigă prin fapte nu prin numirea unui premier incompetent, cum presupune autorul. De fapt și cele spuse de mine sunt doar niște presupuneri, poate că editorialistul are dreptate, dar poate că eu, însă nici unul și nici celălalt nu avem dovezi pentru a ne demonstra ipoteza.
Iar în acest delir, își pune sculele propagandistice să îndemne la „revenirea la normalitate”. Pentru că da, editorialistul lui Filat consideră că „normalitatea” e asta, cu șeful său spicher și Plahotniuc premier.
Avem de-a face cu insinuări, care de regulă nu sunt bine venite. Cititorii așteaptă nume și date concrete. În urma analizei acestui editorial am constatat că e la fel ca și materialul precedent.
Notă:
Ipoteza este un model construit numai în limbaj natural sau și cu ajutorul limbajului matematic care încearcă să surprindă calitativ sau cantitativ desfășurarea unui eveniment. De aceea, de multe ori, văzînd o avalanșă de ipoteze, ne prindem în mrejele acesteia fără a ne da seama că de fapt sunt doar presupuneri, că de fapt dovezile lipsesc. Și în editorialul dat anume așa și este, autorul a prezentat o multitudine de presupuneri, dar nu le-a argumentat. Teoretic, propoziția Ion este prost are drept de viață, pînă nu apare cineva cu o întrebare: de ce este prost? Uite aici și vin în ajutor argumentele. Ion este prost deoarece nu cunoaște alfabetul. Aici sunt o mulțime de astfel de deducții, care logic ar avea dreptate, însă nu întotdeauna ceea ce este logic are și valoare de adevăr.

2.2 Analiza editorialelor bazate pe pseudo- argument din ziarul Săptămîna
Materialul nr. 3:
Mîine, cînd va fi să murim…
Și va veni o zi cînd vom asista la funerariile poporului moldovenesc. El va muri nu de bătrînețe, nu de moarte bună cum s-ar zice. El va muri de tînăr, în floarea vîrstei. Și nu de vreo boală rușinoasă, contagioasă și incurabilă. El va fi omorît ziua în amiaza mare în aplauzele grele a canaliilor de uliți. Mai altfel spus, va fi înjunghiat cu cuțitul, sfredelindu-i inima.
Cine va comite monstruoasa crimă? Cine ne va adduce blidul plin cu singe negru de la-njungheierea poporului moldovenesc? Cine ni-l va servi copt, scos din cuptor pe lopată și oferit pe tavă? Rumăn și bine prăjit peste tot, îmbălsămat în mirodenii și cu un morcov sugestie băgat în gură.- este simplu. Montruoasa crimă va fi săvîrșită de clasa politică de la Chișinău. Iată cîteva nume ale celor care ne duc țara și poporul la pierzanie: Ghimpu, Chirtoacă, Filat, Lupu, Plahotniuc, Timofti, Leancă, Voronin, Dodon, Candu…
Ei nu decid nimic, fiindcă alții decid în locul lor și sînt purtați de hlanțujel ca niște căței de masă. Aflu acum că Apusul , și nu comuniștii lui Voronin, a blocat referendumul din septembrie 2010.
Îmi imaginez cu cîtă milă mă privea domnul Filat cînd, însuflețit, ca un poet de duzină, îi explicam de ce e necesar să treacă referendumul, iar Domnia sa mă susținea și, răbdător precum este, îmi asculta păsul pînă la capăt. De fapt, pierdea timpul cu mine, fiindcă știa dinainte că partenerii de dezvoltare puseseră cruce pe referendumul din Moldova. La fel și dl Timofti înainte de a face declarații zuruitoare, ar trebui să se gîndească că nu fecioru- său cu Mazda sa îi va aduce acasă pe moldovenii din Yemen, ci avionul rușilor îi va repatria… Voronin a avut 71 (1) de mandate din 101 în parlament și a putut pune țara pe roate, dar a pus-o pe butuci. Căci și el, pînă la urmă, la sugestia partenerilor de dezvoltare, a lăsat baltă treburile țării. În atmosfera care aexistaat în perioada 2001-2004, Voronin ar fi putut schimba de zece ori Constituția și nimeni nu i-ar fi spus un cuvînt de rău.
Bărbatul, cînd vede că tot ce înalță ziua se risipește noaptea, nu mai așteaptă să vină Ana ca să o zidească în perete. El își îneacă amarul în băutură… Văzînd că nimic nu depinde de el în țara asta, politicianul vrea să se aleagă măcar cu ceva din șederea sa în structurile puterii și se apucă de furat… Căci dacă nu furi, vine o altă echipă la putere, la MAI, să zicem, și-ți spune concretno: Freac-o de-aici , că ne încurci la furat! Căci dacă nu furi, dacă ești funcționar cinstit, o pățești ca regretatul ministru Vasile Vartic, pe care l-am întrebat odată ce mai face, iar el mi-a răspuns că moare de foame. C-așa-I la noi. Papuc curăță ministerul de oamenii lui Pindiuk; Roibu, de oamenii lui Papuc, Recean, de oamenii lui Roibu, acum ministerul e curățat de oamenii lui Recean… Iată așa poate rămîne un om pe drumuri, fără o copeică în buznar, după ani buni lucrați în poliție.
S-o mai spunem și pe asta, cu toate că nu-i adevărat: să zicem că poporul moldovenesc a apărut ca un copil nedorit. Însă el, care trebuia să piară din 1812, a rezistat, craca dezbinată a salciei s-a prins, mai mult, a rezistat, și, rezistînd, s-a dezvoltat și a ieșit ceva- dar ceva aparte, unic și inconfundabil într-un fel: poporul moldovenesc. Care-I vina lui că a devenit popor, care-i vina lui că cineva nu vrea să-l înțeleagă? Și, neînțeles așa cum este, ar mai duce-o el cumva, cîine cîinește, însă, oh! Oh, există forțe care vor să mi-l omoare pe l-apus de soare…
La moartea poporului moldovenesc, nu va cînta sobor de preoți, la moartea poporului moldovenesc , vor aplauda frenetic cei care, pentru trădare de neam și de țară. vor primi cite 50 de hectare de pămînt de la statul romîn.
… Și vom avea atunci unde ne duce. Unde să ne adunăm și să plîngem de Paștele Blajinilor: la mormîntul poporului moldovenesc.
Analiza 3:
Am ales pentru analiză editorialul semnat de Viorel Mihail la data de 19 aprilie 2015.
Mîine, cînd va fi să murim…
Și va veni o zi cînd vom asista la funerariile poporului moldovenesc. El va muri nu de bătrînețe, nu de moarte bună cum s-ar zice. El va muri de tînăr, în floarea vîrstei. Și nu de vreo boală rușinoasă, contagioasă și incurabilă. El va fi omorît ziua în amiaza mare în aplauzele grele a canaliilor de uliți. Mai altfel spus, va fi înjunghiat cu cuțitul, sfredelindu-i inima.
Cam așa începe editorialul pe care urmează să-l analizez.
Tot ceea ce avem mai sus, sunt pure presupuneri, nu este adus nici un argument ce ar confirma faptul că statul mooldovenessc va dispărea de pe fața pămîntului în floarea vîrstei. Aici lipsesc argumentele pe bază de fapte și pe bază de personalitate, părerea specialistului.
Cine va comite monstruoasa crimă? Cine ne va adduce blidul plin cu singe negru de la-njungheierea poporului moldovenesc? Cine ni-l va servi copt, scos din cuptor pe lopată și oferit pe tavă? Rumăn și bine prăjit peste tot, îmbălsămat în mirodenii și cu un morcov sugestie băgat în gură.- este simplu. Montruoasa crimă va fi săvîrșită de clasa politică de la Chișinău. Iată cîteva nume ale celor care ne duc țara și poporul la pierzanie: Ghimpu, Chirtoacă, Filat, Lupu, Plahotniuc, Timofti, Leancă, Voronin, Dodon, Candu…
Din nou, nu avem nici un argument care ar aproba/ dovedi cele scrise mai sus. Avem o învinuire în adresa persoanelor sus- menționate dar nu sunt aduse probe că uite Leancă e vinovat deoarece… Filat e vinovat pentru că… și lista continuă. Nici o idée nu are dreptul la viață atîta timp cît aceasta nu are la bază un argument factologic solid.
Și apoi, clasa politică aproape în toate statele este cea care duce un stat la pierzanie sau din contra, pe drumul victoriei. Și aproape în fiecare stat se găsesc personaje din lumea politicului care nu se bucură de încredere în rîndurile cetățenilor, dar de la asta o țară nu moare, cît de mică și de imputincioasă ar fi aceasta.
Ei nu decid nimic, fiindcă alții decid în locul lor și sînt purtați de hlanțujel ca niște căței de masă.
Oricît de evident ar fi acest lucru, atîta timp cît nu avem nici urmă de dovezi, noi nu putem afirma astfel de presupuneri. Nimeni nu a declarat, nu există nici un document care ar confirma aceste judecăți de valoare. Deci, este o ipoteză urmată de o altă ipoteză, lipsite de miezul argumentului.
Aflu acum că Apusul , și nu comuniștii lui Voronin, a blocat referendumul din septembrie 2010.
Îmi imaginez cu cîtă milă mă privea domnul Filat cînd, însuflețit, ca un poet de duzină, îi explicam de ce e necesar să treacă referendumul, iar Domnia sa mă susținea și, răbdător precum este, îmi asculta păsul pînă la capăt. De fapt, pierdea timpul cu mine, fiindcă știa dinainte că partenerii de dezvoltare puseseră cruce pe referendumul din Moldova.
Poate că e adevărat dar poate că nu. Nimic nu poate dovedi că cele scrise mai sus sunt veridice.
Este cuvîntul autorului contra cuvîntului cititorului. Dacă era să fie menționat de unde a aflat că Apusul a suspendat alegerile, era să fie altceva. Poate o persoană ar fi depus unele mărturii, sau unele acte care ar demonstra cele menționate, însă, nu avem nimic. Nu avem de unde ști ce s-a întîmplat în realitate cu referendumul din 2010, cine sunt cei care au făcut tot posibilul ca acesta să fie suspendat, din cauza faptului că nu avem probe concludente.
Voronin a avut 71 (1) de mandate din 101 în parlament și a putut pune țara pe roate, dar a pus-o pe butuci. Căci și el, pînă la urmă, la sugestia partenerilor de dezvoltare, a lăsat baltă treburile țării. În atmosfera care aexistaat în perioada 2001-2004, Voronin ar fi putut schimba de zece ori Constituția și nimeni nu i-ar fi spus un cuvînt de rău.
Voronin putea să nu facă nimic din simplul fapt că-i este în cot de ceea ce se întîmplă cu țara asta, la fel cum putea să nu facă nimic din motivile prezentate de autor. Însă, atît în primul cît și în al doilea caz nu avem nici un argument care ar demostra cele spuse. Să fi existat cel puțin o declarație care ar fi confirmat propoziția în cauză. Cu cît fraza este mai bogată în argument cu atît este mai acceptată și mai veridică în ochii cititorului.
Bărbatul, cînd vede că tot ce înalță ziua se risipește noaptea, nu mai așteaptă să vină Ana ca să o zidească în perete. El își îneacă amarul în băutură… Văzînd că nimic nu depinde de el în țara asta, politicianul vrea să se aleagă măcar cu ceva din șederea sa în structurile puterii și se apucă de furat… Căci dacă nu furi, vine o altă echipă la putere, la MAI, să zicem, și-ți spune concretno: Freac-o de-aici , că ne încurci la furat! Căci dacă nu furi, dacă ești funcționar cinstit, o pățești ca regretatul ministru Vasile Vartic, pe care l-am întrebat odată ce mai face, iar el mi-a răspuns că moare de foame. C-așa-i la noi. Papuc curăță ministerul de oamenii lui Pindiuk; Roibu, de oamenii lui Papuc, Recean, de oamenii lui Roibu, acum ministerul e curățat de oamenii lui Recean… Iată așa poate rămîne un om pe drumuri, fără o copeică în buznar, după ani buni lucrați în poliție.
Ei bine, practic în fiecare țară din lume cei aflați la putere fură, și doar în unele din acestea fenomenul în cauză este demonstrat. Nu este nici o dovadă care ne-ar dovedi faptul că nu mai avem ce face din țara dată, că politicienii văzînd că n-au ce face se apucă de furat. Autorul nu a prezentat unele fapte concrete care s-au petrecut pe arena politică, unele evenimente care ar aproba veridicitatea celor spuse. Nu avem nici un martor, care la fel ne-ar dovedi că cele spuse sunt veridice. La sigur aproape fiecare cetățean al acestei țări ar putea spune că statul fură, și tot aproape fiecare nu ar avea nici o probă care ar demostra cele susținute. La fel este și în fraza pe care o avem aici, este o presupunere fără baza factologică.
De asemenea și faza cu curățatul ministerelor rămîne a fi una fără argumente. Nu este dovedit că Recean și Papuc se curăță unul de altul, învinuirea prinde putere doar din momentul cînd în favoarea ei sunt aduse unele argumente și cînd aceasta nu se aseamănă cu o judecată de valoare.
La moartea poporului moldovenesc, nu va cînta sobor de preoți, la moartea poporului moldovenesc , vor aplauda frenetic cei care, pentru trădare de neam și de țară. vor primi cite 50 de hectare de pămînt de la statul romîn.
Precum am menționat și mai sus, nu este dovedit faptul că poporul moldovenesc va muri. De altfel, nu este dovedit nici ceea că politicienii noștri vor primi cite 50 de hectare de pămînt de la romîni.
Precum am menționat și mai sus, practice în fiecare țară statul fură de la popor, și de la asta țara nu moare, cît de hapsîni ar fi cei de la putere. Nu avem cum să fim siguri doar din presupuneri că cele scrise sunt veridice, argumentele lipsesc, lipsește miezul editorialului.
În urma analizei am ajuns la concluzia că este un editorial preponderent bun, cu multe presupuneri și judecăți de valoare, dar, lipsit de probe și elementul argumentativ.
Notă:
Avem o serie de judecăți de valoare, ceea ce ar însemna, că uneori, din partea unui autor de editoriale ele ar putea avea o mică valoare de adevăr, dar nici atunci, fără dovezi nici o judecată de valoare nu are drept de viață. Judecata este un conținut de gând afirmat sau negat. Implicit, se presupune că, atunci când cineva afirmă un enunț, el îl consideră adevărat, iar când îl neagă, îl consideră fals. Totuși, interesează nu numai cum este considerat un enunț de către cel care l-a pus în circulație, ci și cum este enunțul în realitate din punctul de vedere al valorii sale de adevăr. Cel care îl pune în circulație se poate înșela adesea, or argumentarea trebuie să stabilească, pe cât posibil, valoarea de adevăr a unui enunț. Odată ce a fost pusă în circulație o judecată de valoare, autorul trebuie să o demonstreze imediat în cele ce urmează. La Viorel Mihail sunt prezente multe judecăți de valoare, de cele mai multe ori fiecare din ele avînd o continuitate logică, dar cele mai importante totuși, sunt argumentele.
Materialul nr. 4:
Cît va mai exista țara Moldovei?
Ca să răspund la această întrebare, voi recurge la un exemplu mai vechi pe care l-am mai folosit, dar rog să nu fiu acuzat de faptul că mă repet, deoarece, haideți să ne gîndim, de cite ori repetăm proverbul “ Ziua bună se cunoaște de dimineață”, chiar dacă nu se prea cunoaște întotdeauna… Așadar:
Prin toamna lui 2008, un medic veterinar, sîcîit de un jurnalist- este sau nu este gripă aviară în Moldova? – n-a mai răbdat la un moment dat și a izbucnit: “ Dacă Voronin o să vreie să fie, va fi; dar dacă Voronin n-a vrea să fie- ea nu va fi”. Medicul răspunse corect, căci dacă moartea găinilor ar fi adus de peste hotare niște sume de bani în Moldova, președintele Voronin avea să spună că este, dar odată ce nu vine nimic, nici măcar un bănuț chior, la ce bun s-o mai declari?
Și acum, răspunsul la întrebarea din titlu:
– Moldova va exista atîta timp cît vor vrea Statele Unite ca ea să existe.
În rest, ce mai putem adăuga?- Au mai existat popoare care au dispărut. Chiar în America. Cu un popor mai mult sau cu unul mai puțin, lumea nu simte stingerea și trecerea lui în neființă. De rupi din codru-o rămurea, ce-i pasă codrului de ea! Pagubă-n ciuperci! Lume, lume! Lasă-le pe toate la o parte și vină de salvează de la pieire poporul moldovenesc!
Mă mîngîi cu gîndul că, pe timpuri, am avut o străluminare și, într-o povestire- „ Mioara”, am intuit și am scris că neamul Călimanilor tot Călimani se va numi. Însă numai Călimani nu va mai fi. „ Pomul va rodi mere mari cît pumnul, și nimeni nu va pune gura pe le”. Am scris prin anul 1982.
Și mi-am amintit de o celebră povestire de-a lui Faulkner, în care indienii aborigeni iau în dezbatere problema robilor negri din tribul lor, care le provocau mari dureri de cap din cauză că se înmulțiseră cu iepurii în Australia. Iar frontul de lucru rămăsese același.
– Nu, nu-i putem mînca. – De ce? – Pentru că-s prea mulți.- I-adevărat. Dacă-l mănînci pe unul va trebui să-i mîncăm pe toți. Însă de prea multă carne te-nbolnăvești… Înainte vreme, nu erau robi. N-aveam negri. Acum, în loc să ne odihnim, pierdem tot timpul căutîndu-le de lucru.
Ei nu pot trăi fără lucru. Ei îs ca și caii, ca și cîinii. N-au pic de minte-n cap. Dă-le numaidecît de lucru. Ei îs mai răi și decît alibi. Omul nu se naște ca să lucreze.- I-adevărat. Uitați-vă ce trup au.
Da. E negru. Și amar la gust. Am mîncat o dată. Atunci eram tînăr și nu alegeam. Amu nimeni nu-i mai mănîncă. Nu e convenabil.
Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri… Eh floare- albastră!
Totuși este trist pe lume cînd se lasă frigul și dispar popoare…
Analiza 4:
Următorul editorial la fel este semnat de Viorel Mihail, pe data de 20 noiembrie 2014.
Cît va mai exista țara Moldovei?
Titlul este unul de ordin exclamativ și sugerează o idée captivantă care are menirea de a atrage cititorii.
Autorul a început cu un exemplu pe care după spusele lui l-a mai scris odată, în trecut. Din cite cunoaștem exemplele sunt bine venite într-un editorial, dar depinde cît de convingătoare și de eficiente sunt acestea.
Prin toamna lui 2008, un medic veterinar, sîcîit de un jurnalist- este sau nu este gripă aviară în Moldova? – n-a mai răbdat la un moment dat și a izbucnit: “ Dacă Voronin o să vreie să fie, va fi; dar dacă Voronin n-a vrea să fie- ea nu va fi”. Medicul răspunse corect, căci dacă moartea găinilor ar fi adus de peste hotare niște sume de bani în Moldova, președintele Voronin avea să spună că este, dar odată ce nu vine nimic, nici măcar un bănuț chior, la ce bun s-o mai declari?
Nu se știe cît de veridică este ipoteza precum că pînă și prezența sau absența unei gripe este guvernată de Voronin și de cei din SUA. Aici este nevoie de probe concludente care ar confirma veridicitatea celor afirmate. De asemenea, medicul putea să răsopundă în glumă deranjat fiind de sîcîiala jurnalistului, este o părere a unui medic care nu poate fi verificată, sunt presupunerile lui.
Și acum, răspunsul la întrebarea din titlu:
– Moldova va exista atîta timp cît vor vrea Statele Unite ca ea să existe.
Este o afirmație, sau mai bine zis o presupunere care nu vine cu nici un argument. Posibil că o bună parte din societate consideră că este așa, dar nimeni din ei nu cunoaște veridicitatea acestei presupuneri deoarece nu dispun de material factologic, nu dispun de date, de păreri, de probe, nu dispun de o vie dovadă că ceea ce cred ei este într-adevăr veridic. Putem considera cele spune ca fiind o teorie, una personală care însă se cere demonstrată.
În rest, ce mai putem adăuga?- Au mai existat popoare care au dispărut. Chiar în America. Cu un popor mai mult sau cu unul mai puțin, lumea nu simte stingerea și trecerea lui în neființă. De rupi din codru-o rămurea, ce-i pasă codrului de ea! Pagubă-n ciuperci! Lume, lume! Lasă-le pe toate la o parte și vină de salvează de la pieire poporul moldovenesc!
De asemenea întîlnim și aici presupuneri neargumentate, nu este dovedit faptul că poporul moldovenesc, că țara noastră poate să dispară în orice clipită și nimeni nu o va salva. Chiar dacă e așa, cine știe, poate va veni cineva la salvarea noastră, dar poate nu, la fel este o enigmă, o teorie. Este nevoie de părerea unui expert în domeniu, a unui analist politic poate, de ce nu și părerile oamenilor. În opinia mea sunt aduse puține argumente în vederea veridicității acestei afirmații.
Mai jos, autorul a prezentat o povestire a celebrului autor Faulkner, vrînd prin ea să ne facă să înțelegem că poporul nostru este precum un rob, că va veni o zi cînd nimeni nici nu se va uita în partea noastră și nu vom mai avea scăpare. Dar aici se cere o demonstrare, o dovadă că acest lucru este posibil.
Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri… Eh floare- albastră! Totuși este trist pe lume cînd se lasă frigul și dispar popoare…
Țara noastră încă mai există, și deși situația internă este un pic dificilă, pînă la dispariție mai este cale lungă. Autorul este nostalgic, dar, nu prezintă nici o dovadă în apărarea nostalgiei sale.
În urma analizei acestui editorial pot spune că este o bună teorie a autorului, o presupunere, multe afirmașii însă prea puține dovezi.
Notă:
Aici, de asemenea operăm cu multe judecăți de valoare, dacă e să privim atent, o bună parte din ele au o oarecare valoare de adevăr, însă unul bazat pe presupunere, o judecată este continuată de o altă judecată, ci nu de argumente. Dacă e să operăm cu silogismul ar arăta cam așa:
Toate țările de pe glob vor dispărea.
Republica Moldova este țară
Republica Moldova va dispărea.
Tot ceea ce am scris este doar la nivel de presupunere, nimic mai mult. De fapt, ce este în sine un silogism: un raționament constînd din 3 judecăți,concluzia fiind dedusă din judecata majoră prin intermediul judecății minore. Deci, sunt doar deducții logice, de aceea nu putem numi neapărat adevăr. Astfel sunt și judecățile de valoare folosite de autor în editorialele sale, în special în acesta. Judecata de valoare poate fi doar un adevăr pe jumătate, nicidecum unul total.
Materialul nr. 5:
O, țară tristă, plină de Humor…
Domnilor țărani, la voi aleargă totdeauna, truditu-mi suflet să se-nchine. Voi singuri străjuiți altarul nădejdii noastre de mai bine. Iată că, de astă dată, vă bat la poarta inimii cu o mărturisire:
vin după un sfat și o povață părintească, căci n-am altundeva unde mă duce, fiindcă cei care îmi dete ochii să văd lumina zilei, s-au călătorit în luturi și crește iarbă peste ei.
Domnilor țărani, apoi cum credeți dumnevoastră? Credeți că eu n-aș vrea să închin ode acestei țări minunate și, arcuindu-mi slova, să proslăvesc Moldova? Aș vrea, căci vedeți, de talent nu mă plîng, sînt plin de el ca cîinii de purici, însă, ce-i drept, e cam gingaș și subtil talentul meu, dar, repet, e doldora și dolofan ca Heracle în copilărie, și dacă-ar fi să-l strîng la piept, ar trebui să-mi procur un sutien englezesc nr.8.
Însă, ce vă propun eu? Vă propun să privim în jurul nostru! Haideți să facem acest lucru. Ce vedem? Vedem două curve patentate, nespălate, care fac talk- show la o televiziune, o a treia, la cea de-a doua televiziune, pe cînd a patra, tipărește un jurnal cu felinare roșii la intrare… De presa scrisă nu mă ating, căci în ea activează mai mulți bărbați, tare necurați și tare aduce de la ei…
În politică, activează un bleg care susține cu toată seriozitatea și prostia, care-i bîntuie tot corpul, că dacii i-au învățat pe romani limba latină. La primărie, un alt încurcă- lume; amuș îs trei ani încheiați de cînd tot face și face un drum și nu-l mai gătește. Un drum pe care femeile din satul meu demult l-ar fi fețuit cu lut cu baligă și era să arate ca oglinda… Cultura înflorește. Ca mucegaiul pe pîinea cleioasă scoasă crudă din cuptor… Toți gîngavii sunt actori, agramații- scriitori, iar cei care bat doba fără mîini și fără picioare- muzicieni, Ciprieni Porumbescu, dragă!
Și după toate aceste idioțenii să nu te înervezi?
Domnilor țărani, cu permisiunea dumnevoastră, am să mai scriu un florilegiu de articole despre dumnealor, cum îi numea, pe vremuri, tata prozatorului Galaicu- Păun, despre acei care, pe la răsărit de soare, aduși de valurile mării, se așază în rînd pe plaja de la Costinești, cuminți și tăcuți. Că eu, cu talentul meu impetuos, dacă trag aer în piept și mă-ncordez, bunghii din spate de la sutienul englezesc nr. 8 sar ca grăunțele de pe ciocălăii de popușoi dați la molotincă sau, și mai frumos și estetic: sar ca zăponcile de pe bluza de atlaz a fetei dragi cînd nu mai ai răbdare să aștepți.
Moldova nu-i decît un sat uitat
Cu trei boieri ș-o turmă de argați.
De-un veac, de-aun veac nimic nu s-a schimbat
În țara asta plină de căcați.
Moldova mea de inși și acați
De oameni goi și fete cu patent
De mîni te duc să mori în occident
O, țară oablă, plină de căcați!
Analiza 5:
Materialul următor este semnat de Viorel Mihail și publicat pe data de 17 octombrie 2014.
O, țară tristă, plină de Humor…
Vom începe analiza de la editorialul propriu- zis, după introducerea care este destul de lungă.
Însă, ce vă propun eu? Vă propun să privim în jurul nostru! Haideți să facem acest lucru. Ce vedem? Vedem două curve patentate, nespălate, care fac talk- show la o televiziune, o a treia, la cea de-a doua televiziune, pe cînd a patra, tipărește un jurnal cu felinare roșii la intrare… De presa scrisă nu mă ating, căci în ea activează mai mulți bărbați, tare necurați și tare aduce de la ei…
Ca în majoritatea materialelor analizate pînă acum, de asemenea întîlnim o afirmație fără o bază factologică. Lipsește argumentul pe bază de exemple, autorul trebuia să menționeze la cine anume se referă, mai mult, trebuia să asucă și probe în favoarea acuzațiilor aduse. De ce mai că în toată mass- media avem de-a face cu incompetenți? De asemenea lipsesc și argumentele pe bază de autoritare. Cine a mai afirmat astfel de lucruri?
Avem o judecată de valoare, putem chiar spune că este cu tentă manipulativă, autorul încearcă să ne convingă că trăim într-o țară de doi bani, unde totul, inclusiv și mass- media este de rîsul găinilor. Însă, atîta timp cît nu avem dovezi nu putem crede în cele menționate.
În politică, activează un bleg care susține cu toată seriozitatea și prostia, care-i bîntuie tot corpul, că dacii i-au învățat pe romani limba latină. La primărie, un alt încurcă- lume; amuș îs trei ani încheiați de cînd tot face și face un drum și nu-l mai gătește. Un drum pe care femeile din satul meu demult l-ar fi fețuit cu lut cu baligă și era să arate ca oglinda… Cultura înflorește. Ca mucegaiul pe pîinea cleioasă scoasă crudă din cuptor… Toți gîngavii sunt actori, agramații- scriitori, iar cei care bat doba fără mîini și fără picioare- muzicieni, Ciprieni Porumbescu, dragă!
Și după toate aceste idioțenii să nu te înervezi?
La fel este o frază cu multe presupuneri, fără argumente evident. Lipsesc ca și în propoziția anterioară argumentele pe bază de exemple, sunt doar vagi aluzii, dar nimic concret.
De asemenea sunt prea dur criticați actorii, compozitorii și scriitorii. Teatrul nostru se bucură de foarte mulți actori talentați, care de altfel fac parte din tînara generație, nici la capitolul literatură nu stăm mai anapoda,, avem multe nume semnificative care ne poartă cinstea. Nu putem afirma astfel de lucruri fără a demonstra veridicitatea acestora.
Domnilor țărani, cu permisiunea dumnevoastră, am să mai scriu un florilegiu de articole despre dumnealor, cum îi numea, pe vremuri, tata prozatorului Galaicu- Păun, despre acei care, pe la răsărit de soare, aduși de valurile mării, se așază în rînd pe plaja de la Costinești, cuminți și tăcuți. Că eu, cu talentul meu impetuos, dacă trag aer în piept și mă-ncordez, bunghii din spate de la sutienul englezesc nr. 8 sar ca grăunțele de pe ciocălăii de popușoi dați la molotincă sau, și mai frumos și estetic: sar ca zăponcile de pe bluza de atlaz a fetei dragi cînd nu mai ai răbdare să aștepți.
Și aici întîlnim o frază cu tentă manipulativă, care de altfel nu aduce nici un argument pentru a aproba cele declarate. Autorul din nou încearcă să ne spună, sau chiar să ne convingă de faptul că în țara asta nu găsești absolut nimic bun, că suntem sortiți pierzaniei și nimic bun nu ne mai așteaptă. Sunt declarații prea puternice, pe care nu avem cum să le demonstrăm. Lipsesc cele 3 elemente de bază ale teoriei argumentării: argumente pe bază de fapte, argumente pe bază de exemple și argumente pe bază de autoritate. Putem spune că din nou ne-am ciocnit cu o judecată de valoare.
La finele materialului, autorul a prezentat și o poezie, vizînd tema dată desigur:
Moldova nu-i decît un sat uitat
Cu trei boieri ș-o turmă de argați.
De-un veac, de-aun veac nimic nu s-a schimbat
În țara asta plină de căcați.
Moldova mea de inși și acați
De oameni goi și fete cu patent
De mîni te duc să mori în occident
O, țară oablă, plină de căcați!
În primul rind este aplicat un limbaj foarte vulgar, apoi, nimic din cele scrise nu este demonstrate. Nu ar fi cinstit să afirmăm că de un veac nimic nu s-a schimbat, s-au înfăptuit multe reforme, de cînd comuniștii nu mai sunt la putere țara a respirat libertate și apogee noi.
Am mai menționat și în alte analize acest lucru: mai multe televiziuni, portale de știri, Regimul Liberalizat de vize, multe vizite a oficialelor străini, și lista ar mai putea continua. De aceea, nu putem spune că nimic nu s-a schimbat și că pierim în mucegai și mizerie.
În concluzie pot spune că la fel ca și materialele precedente, este o bună opinie, judecată de valoare, lipsită însă de fondul argumentului, ceea ce este stafida unui editorial.
De asemenea, putem spune că o bună parte a editorialelor din acest ziar, sunt scrise pe bază de presupuneri, ci nicidecum pe argument.
Notă:
Conform principiului rațiunii suficiente, nici o idee nu poate fi admisă fără o fundamentare (întemeiere) logică. În cunoaștere, trebuie să deosebim ideile adevărate de cele false, să acceptăm cele adevărate și să le respingem pe cele false. Pentru soluționarea acestor probleme sunt folosite diferite metode, procedee, empirice și teoretice. Logica, în acest scop, invocă demonstrația și combaterea. În cazul dat operăm cu logica, dar nu operăm cu demonstrația. Este puțin să deduci că Moldova este o țară plină de humor, că posturile de televiziune sunt ocupate de curve ș.a.m.d. Ceea ce se cere este demonstrarea.
Demonstrația (combaterea) este procedeul logic prin care se fundamentează, în mod complet și riguros, adevărul (falsitatea) unei propoziții logice în baza altor propoziții logice.
De menționat că alte propoziții logice sunt însoțite de exemple concrete, de fapte și evenimente care demontrează adevărul sau falsitatea unei afirmații. De asemenea, de menționat este și faptul că practice fiecare dintre noi poate deduce unele lucruri logice, și foarte puțini să le demonstreze.
Dar, în editorial acest lucru se cere, or un material analytic presupune mai întîi de toate o bună documentare și o puternică bază argumentativă. Fundamentul (propozițiile din care inferăm teza de demonstrat) să conțină doar propoziții adevărate, deoarece din adevăr decurge în mod logic valid numai adevăr; în caz contrar, argumentul va demonstra atât adevărul, cât și falsitatea tezei.
2.3. Analiza editorialelor bazate pe pseudo- argument din ziarul Moldova Suverană.
Materialul nr. 6:
N-o fi prost satul, dar viclean și nerecunoscător mai este!
Autor: Mihai Conțiu. 18 decembrie 2014.
Venind vorba despre alegerile locale, în special despre cele de alegere a primarului Chișinăului, Mihai Ghimpu este convins că nepotul său, Dorin Chirtoacă, va fi primarul pînă la moarte al acestei Capitale pe care a jefuit-o și dărăpănat-o după bunul plac al acestor două familii. Ghimpu spune că este gata să parieze cu oricine că Chitroacă va cîștiga lupta pentru fotoliul de primar cu Igor Dodon.
În cazul dat, Ghimpu este incapabil să ia în calcul o altă foarte posibilă variantă – este greu de crezut că Chirtoacă va ajunge în turul doi cu Dodon și să aibă surpriza unui alt contracandidat. La fel de posibil este ca Chirtoacă să nu prindă nici turul doi, iar asta se poate chiar în fața lui Dodon. Este drept că Dodon nu mai are șansele de data trecută, cînd totuși s-a bucurat de protecția politică a PCRM.
Iată o altă „înțelepciune” emisă de Ghimpu din călcîiul gîndirii sale: „La alegerile locale este votat primarul. Și satul nu-i prost! Aici a fost vot geopolitic (se referă la alegerile parlamentare din 30 noiembrie; nota aut.), dar în sat lumea optează pentru cel pe care îl cunoaște. Oamenii din sat nu-s așa de proști, ca să voteze cu X, pe care-l vede ca pe-un un „tîrîie ogheal” și care poate fi din lumea criminală sau vreun radical anti-român și antieuropean”.
Nu știu cît este de prost sau nu satul, dar viclean și nerecunoscător poate fi. La alegerile parlamentare, satul Costești din raionul Rîșcani, care a beneficiat de masive granturi europene, datorită cărora s-au reparat școala, grădinița, drumurile etc., l-a votat masiv pe Igor Dodon, care n-a ajutat cu nimic acest sat din partea Uniunii Vamale.
Are dreptate Ghimpu cînd spune că în sat lumea optează pentru cel pe care îl cunoaște, la fel ca și la oraș. Oare nu din cauză că locuitorii Chișinăului apucase deja să-l cunoască, să vadă bine ce fel de poamă incompetentă este Chirtoacă, liberalii au fost nevoiți ca să „furgăsească” voturi ca să-l înfrîngă pe Dodon, căci victoria lui Chirtoacă nu a fost deloc reală, cinstită? „Oamenii din sat nu-s așa de proști, ca să voteze vreun radical anti-român și antieuropean”, numai că Ghimpu manipulează lingușitor, căci este suficient exemplul de mai sus, cu satul Costești, și cu toate celelalte care l-au votat pe Dodon, care așteptau să-l voteze pe Usatîi, care au votat pentru comuniștii reformatori etc.
Sigur că Uniunea Vamală, cu care Dodon a amăgit lumea, „este o fantomă pentru Republica Moldova”, numai că se pare că multor moldoveni, din nefericire, le cam plac fantomele. La viitoarele alegeri locale, în mod sigur, Ghimpu și Chirtoacă vor avea mari surprize, venite de unde nici nu se așteaptă. Chișinăuienii vor să scape de Chirtoacă la fel ca de rîie. Oamenii văd că
Chirtoacă și cu „umbra lui, Ghimpu” au transformat acest oraș într-o afacere de familie, într-o moșie a lor! Ajunge!
Analiza 6:
Editorialul ales pentru analiză este din ziarul Moldova Suverană, semnat de domnul Mihai Conțiu. “N-o fi prost satul, dar viclean și nerecunoscător mai este”.
Însăși titlul este o expresie generalizatoare,afirmația căruia nu poate fi dovedită, este satul nerecunoscător sau nu.
“Venind vorba despre alegerile locale, în special despre cele de alegere a primarului Chișinăului, Mihai Ghimpu este convins că nepotul său, Dorin Chirtoacă, va fi primarul pînă la moarte al acestei Capitale pe care a jefuit-o și dărăpănat-o după bunul plac al acestor două familii”.
Fraza în cauză de asemenea conține argumente fără o bază factologică. Expresia care afirmă despre jefuitul capitalei este o presupunere, o ipoteză a autorului. În primul rînd aici se cer argumentele pe bază de exemple, unele acte care ar confirma cele spuse. La fel și argumentele pe bază de autoritate, unii martori care ar veni cu probe ce ar demonstra veridicitatea celor scrise.
În cazul dat toate argumentele lipsesc.
“În cazul dat, Ghimpu este incapabil să ia în calcul o altă foarte posibilă variantă – este greu de crezut că Chirtoacă va ajunge în turul doi cu Dodon și să aibă surpriza unui alt contracandidat. La fel de posibil este ca Chirtoacă să nu prindă nici turul doi, iar asta se poate chiar în fața lui Dodon. Este drept că Dodon nu mai are șansele de data trecută, cînd totuși s-a bucurat de protecția politică a PCRM.”
Aici, nici mai mult nici mai puțin avem de-a face cu o presupunere a autorului,nu avem nici o probă care ar demostra cele spuse mai sus. mai mult, în mare parte ne ciocnim cu manipularea cititorilor, pentru unii din ei Conțiu este o persoană autoritară, părerea căruia are o mare importanță.
“Are dreptate Ghimpu cînd spune că în sat lumea optează pentru cel pe care îl cunoaște, la fel ca și la oraș. Oare nu din cauză că locuitorii Chișinăului apucase deja să-l cunoască, să vadă bine ce fel de poamă incompetentă este Chirtoacă, liberalii au fost nevoiți ca să „furgăsească” voturi ca să-l înfrîngă pe Dodon, căci victoria lui Chirtoacă nu a fost deloc reală, cinstită?”
Ei bine, faptul că chișinăuenii l-au votat pe Chirtoacă doar pentru că-l cunosc de mult timp iar pe ceilalți candidați nu, cred că nu este un motiv temeinic pentru a alege persoana care în următorii patru ani o să aibă grijă de bunăstarea orașului în care locuiești. În acest caz se cerea clar mărturia cuiva, unui cetățean din capitală. Dacă cineva s-ar fi plîns, era alt lucru, dar nu prea cred ca cineva să votat un candidat nedorit, atunci pur și simplu nu era să voteze pe nimeni, dacă tot atît de mult îl urăsc pe Chirtoacă. Faptul că primarul capitalei a obținut victoria pe nedrept este o pură ipoteză, o ipoteză care este urmată de o altă ipoteză, precum că chișinăuienii l-au votat pe Chirtoacă doar pentru că era unicul candidat de pe listă pe care îl cunoșteau.
“La viitoarele alegeri locale, în mod sigur, Ghimpu și Chirtoacă vor avea mari surprize, venite de unde nici nu se așteaptă. Chișinăuienii vor să scape de Chirtoacă la fel ca de rîie. Oamenii văd că Chirtoacă și cu „umbra lui, Ghimpu” au transformat acest oraș într-o afacere de familie, într-o moșie a lor! Ajunge!”
Din nou avem parte de presupunerile autorului, în propoziția în care este scris despre surpriză, cititorii așteptau să vadă despre ce este vorba, deși ar putea fi și o strategie a scriitorului pentru a areage citiitorii. Locuitorii capitalei vor să scape de Chirtoacă ca de rîie. Este o afirmație generalizatoare, se cerea poate un sondaj de la oamenii din stradă, opinia unui expert, în caz contrar nu putem da viață acestei idei.
Oamenii și-au făcut alegerea, și nu odată, dacă ar fi vrut să scape cred că o făceau. Nu avem nici un argument care ar servi drept temelie acestei afirmații, Nu mă apuc să apăr pe nimeni, căci nu asta este menirea acestei teze, însă un grăunte de adevăr este în acest editorial, și anume faza cu satul nerecunoscător,primarul face, sau cel puțin încearcă să facă multe pentru acest oraș, însă oamenii nu apreciază. Dacă s-au amenajat stații noi pentru așteptarea transportului, atunci nu peste mult timp acestea au fost distruse, dacă a fost o încercare de a face o stradă pietonală, pentru ca să avem ceva frumos în oraș, atunci ideea a fost scuipată din start, și acum oamenii parchează mașini acolo. Acestea sunt dovezile aduse de mine în favoarea declarației mele. Poate că Dorin Chirtoacă și domnul Ghimpu într-adevăr au transformat capitala într-o afacere de familie, dar dovezi nu sunt aduse, de aceea afirmația nu este considerată veridică.. Atîta timp cît nu avem dovezi nu putem acuza o persoană, de cîștigat au argumentele, doar argumentele.
Putem spune că este un editorial sec, lipsit de probe solide și de toate elementele unui editorial bun: argumente pe bază pe fapte, de exemple și de experți în domeniu.
Notă:
În acest editorial sunt foarte multe acuzații urmate de multe presupuneri, sau chiar judecăți de valoare ce nu au o temelie argumentativă. Orice activitate conștientă, individuală sau colectivă, este ghidată de rațiune. Pentru a demonstra o teoremă, a valida rezultatul unui scrutin, a desface o căsătorie, a considera că o aserțiune este falsă, avem nevoie de argumente, temeiuri, motive, etc. Aici este bine observată antipatia față de unele personaje din material, dar cel mai important nu avem argumente serioase ce ar inculpa persoana dată. Din păcate unii autori de editoriale ne prezintă texte întregi în care nu este nici pomină de argument sau probe ferme. Oamenii au învățat să creadă în ceea ce scrie un editorialist, acesta devenind un adevărat idol, o persoană a căror idei sunt prioritare pentru cititor. De multe ori citind un material semnat de un editorialist faimos unii oameni încep a privi problema din alt punct de vedere, fiind convinși sau poate chiar manipulați.
materialul nr. 7:
Chirtoacă vrea să înece Chișinăul într-o beție de două săptămîni
Chișinăul nu a avut și să sperăm că nu o să mai aibă vreodată un primar mai neisprăvit decît Dorin Chirtoacă. Nefericitul de flăcău bătrîn crede că toți oameni maturi acționează ziua după cum visează noaptea. Spre deosebire de majoritatea bărbaților maturi, Chirtoacă încă mai doarme cu păpușile. Bietul de el a fost osîndit de soarta nemiloasă să nu-i fie dat să se poată deștepta din somn în brațele unei soții mulțumite și iubitoare. Pe de altă parte, putoarea de pudoare de tip rural, din fundul fundului Coloniței, îl face să se sfiască să-și unească destinul cu un băiat frumușel mai de vîrsta lui, deși legea îi permite.
Parcă a fost blestemat Chișinăul cu acest primar văzduh-ist. Capitala arată ca un grajd din care bălegarul n-a fost scos cu anii. În urmă cu cîteva zile, fără să-i crape obrazul de rușine, îl auzeam cum promitea că, „pe măsura posibilităților”, va identifica surse bănești ca să mai amplaseze coșuri stradale pentru gunoi. Vă dați seama cît de incompetent și nepăsător poate fi acest individ isteric dacă, de atîți ani de cînd este primar, n-a fost în stare să rezolve problema amplasării unor amărître de coșuri de gunoi măcar pe străzile principale ale orașului?
Civilizat era ca această chestiune să fie rezolvată pentru întregul oraș încă din primul an de cînd a devenit primar. Prin cîte delegații în străinătate a fost, rezolva problema chiar dacă cerea celor cu care se întîlnea cîte un coș de gunoi ca să-l aducă cu el acasă la întoarcere. …Între timp, fură de rupe în complicitate cu consilierii comuniști sau fără ei tot ce se mai poate prădui în acest oraș plin de gunoaie menajere și gunoaie de oameni de teapa lui! Sacii cu bani din piețele agricole „postupaiut regulearno”.
Turnați vin și dați găluște!
Constatînd cu ochiul liber că i s-a dus dracului bruma de încredere pe care unii naivi o mai aveau în el, Dorinuța Chirtoacă și-a imaginat că poate va bubui cu o lovitură favorabilă de imagine. Prin urmare, lelea Chirtoacă a propus ca Ziua Națională a Vinului să fie marcată nu doar în zilele de 4 și 5 Octombrie (sic!), ci între 1 și 14 Octombrie. Ca o paranteză, nu pricep și pace de ce această sărbătoare este intitulată „Ziua…” și nu „Zilele…”, căci doar sînt mai multe, nu? Chirtoacă, ca și moșul său, încă nu a învățat româna! Să vedeți ce-i scris prin microbuzele din Chișinău. Nici Mark Tkaciuk n-ar scrie așa de agramat și prăpăstios!
Propunerea aceasta, din cîte înțelegem, i-a fost inspirată de Oktoberfest de la Munchen, „la care cifra de afaceri este de miliarde, la un consum minim de un litru de căciulă.” Autoritățile locale și-au manifestat cu înflăcărare și devotament liberal susținerea față de această inițiativă, spunînd că, la primul ordin, sînt gata să închidă perimetrul Pieții Marii Adunări Naționale pe toată durata festivalului, pînă la Hramul Chișinăului.
Visul bețivilor, bucuria nebunilor! Vă dați seama ce beții crunte ar avea loc în centru orașului, cîte tone de gunoaie s-ar strînge, ce pișăraie va fi peste tot, cît vor avea de lucru medicii de la cabinetele de dezalcoolizare, cîte bătăi la beție s-ar încinge, ce fericire nesperată va fi pentru hoții de buzunare, cum vor geme de plăceri erotico-bachice tufișurile din fața Catedralei sau cîte cîștiguri neimpozabile ar încasa pungașii care vor vinde pe la tonetele provizorii preparate din carne de calitate și proveniență îndoielnică?
Asta pînă în ajunul Hramului. Nici nu-și vor putea reveni cît de cît din mahmureala unei beții de două săptămîni, că bieții cheflii vor trebui să devină sfioși, să se orienteze cu fața spre Catedrală pentru cîteva clipe ca să-i audă glasul duhovnicesc al ÎPS Vladimir, iar mai apoi s-o ia de la capăt cu orgiile bachice!
Obiceiul este vechi de cînd lumea, de pe vremea romanilor. Cînd gloata este nemulțumită sau sărăcită, o îmblînzești cu circ și cu rîuri de alcool. La beție, omul mai uită de amar și devine mai iertător. La asta s-a gîndit și Chirtoacă în mod sigur. Numai că metoda alcoolizării colective la care s-a gîndit el nu are legătură cu „circul și pîinea” date plebeilor de către imperatorii romani, ci este mai curînd o practică KGB-istă îndelung experimentată pe o anumită categorie de moldoveni pînă prin anii 1989.
Celebrul epigramist român Păstorel Teodoreanu spunea astfel într-o epigramă de-a sa: „Oare nu-ți mai amintești,/ Vorba din bătrîni lăsată?/ Din beție te trezești,/
Din prostie niciodată./ Am amintit-o spre a se înțelege că nu toți cei care vor bea în aceste două săptămîn se vor lăsa prostiți de tactica lui Chirtoacă, ci doar cei sugerați de ultimul vers al epigramei. Din nefericire pentru Chirtoacă, cei care se vor aghesmui în acele 14 zile de beție generalizată în buricul Chișinăului, atunci cînd vor veni și vor pleca din PMAN, vor circula pe aceleași trotuare și străzi desfundate, mizerabile, aceleași trotuare blocate de mașini parcate alandala și tot așa.
Amintindu-l iarăși pe Păstorel, voi merge și eu să vizitez o părticică din acest dezmăț, iar asta pentru că „Unul bea că-i băutor;/ Altul bea că-i bestie,/ Numai eu, că am umor,/ Beau așa, ca chestie!
Analiza 7 :
Am ales pentru analiză editorialul din ziarul Moldova Suverană, semnat de autorul Mihai Conțiu, pe data de 29 septembrie 2014.
Chirtoacă vrea să înece Chișinăul într-o beție de două săptămîni. Așa sună titlul acestuia.
Chișinăul nu a avut și să sperăm că nu o să mai aibă vreodată un primar mai neisprăvit decît Dorin Chirtoacă.
Este o expresie generalizatoare, o teorie pe care nu o putem dovedi. Deseori tema unui editorial are menirea de a ne schimba viziunile asupra unui subiect, persoană sau eveniment, și decele mai multe ori nici nu ne dăm seama că textul pe care îl avem în față are menirea de a ne manipula.
Nu este motivat faptul de ce Dorin Chirtoacă este cel mai neisprăvit primar, avem o ipoteză care este precedată de o altă ipoteză fără niciun argument.
Pe de altă parte, putoarea de pudoare de tip rural, din fundul fundului Coloniței, îl face să se sfiască să-și unească destinul cu un băiat frumușel mai de vîrsta lui, deși legea îi permite.
Din nou ne ciocnim cu o presupunere referitor la Dorin Chirtoacă, nu este nici o dovadă care ar aproba cele sus- menționate.
Parcă a fost blestemat Chișinăul cu acest primar văzduh-ist. Capitala arată ca un grajd din care bălegarul n-a fost scos cu anii. În urmă cu cîteva zile, fără să-i crape obrazul de rușine, îl auzeam cum promitea că, „pe măsura posibilităților”, va identifica surse bănești ca să mai amplaseze coșuri stradale pentru gunoi. Vă dați seama cît de incompetent și nepăsător poate fi acest individ isteric dacă, de atîți ani de cînd este primar, n-a fost în stare să rezolve problema amplasării unor amărître de coșuri de gunoi măcar pe străzile principale ale orașului?
Iarăși sunt ipoteze fără o bază factologică reală, mai mult, din nou avem parte de acuzații. În ceea ce privesc coșurile de gunoi, este o acuzație în adresa primarului capitalei,dacă e să ne gîndim coșurile sunt instalate în fiecare an, problema este că cetățenii nu păstrează nimic și nu prețuiesc nici un efort ce vine din partea lui Dorin Chirtoacă. Faptul că capitala este blestemată pentru a avea un asemenea primar din nou se cere dovedit. Argumente pe bază de fapte și de autoritate.
Între timp, fură de rupe în complicitate cu consilierii comuniști sau fără ei tot ce se mai poate prădui în acest oraș plin de gunoaie menajere și gunoaie de oameni de teapa lui! Sacii cu bani din piețele agricole „postupaiut regulearno”.
Argumentarea este menită să realizeze exigențele principiului rațiunii suficiente care întemeiază validitatea oricărui proces sau act rațional. Din unghiul de vedere al acestui principiu, este privită validitatea definițiilor, formulărilor, enunțurilor științifice, este apreciată utilitatea anumitor acțiuni, fapte, decizii omenești.
Deci, în acest enunț lipsesc unele acte și unii martori care ar confirma faptul că primarul fură capitala de rupe. Fiecare din nou poate presupune orice, dar atîta timp cît nu putem demonstra acest lucru, ele automat devin niște teorii, precedate de alte teorii.
De asemenea și propoziția care îl numește pe Dorin Chirtoacă gunoi nu este destul de solidă. Autorul a încercat să ne spună că trăim într-un oraș pe care îl fură un primar, s-ar putea să fie adevărat, absolut totul, dar este nevoie de unele argumte pentru a demonstra veridicitatea celor scrise.
Constatînd cu ochiul liber că i s-a dus dracului bruma de încredere pe care unii naivi o mai aveau în el, Dorinuța Chirtoacă și-a imaginat că poate va bubui cu o lovitură favorabilă de imagine. Prin urmare, lelea Chirtoacă a propus ca Ziua Națională a Vinului să fie marcată nu doar în zilele de 4 și 5 Octombrie (sic!), ci între 1 și 14 Octombrie.
Aici nu avem de unde să știm dacă sărbătorirea Zilei Vinului timp de 2 săptămîni a fost un plan de manipulare bine pus la punct sau pur și simplu este dorința primarului de a face ceva frumos și de a schimba atmosfera și tradițiile. Nu avem nici un martor care ar confirma cele gîndite, deoarece este o presupunere, o teorie, care din nou se cere demonstrată. Din nou, aici este bine venit un sondaj de opinii: de ce credeți că Dorin Chirtoacă a prelungit Ziua Vinului?
Obiceiul este vechi de cînd lumea, de pe vremea romanilor. Cînd gloata este nemulțumită sau sărăcită, o îmblînzești cu circ și cu rîuri de alcool. La beție, omul mai uită de amar și devine mai iertător. La asta s-a gîndit și Chirtoacă în mod sigur.
Chiar dacă autorul este sigur de acest fapt , el nu este confirmat. Nu avem nici un argument care ar aproba sau dezaproba acțiunile primarului capitalei. Precum am menționat și în partea teoretică: . Când acuzarea cere pedeapsa maximă pentru un inculpat, ea își bazează cererea pe faptele săvârșite de individ, când opoziția parlamentară acuză guvernul de corupție, ea aduce în atenție faptele unor membri ai guvernului, când profesorul-diriginte argumentează în fața elevului său măsura scăderii notei la purtare, el aduce în sprijinul deciziei sale diferite fapte săvârșite de elev. La fel este și aici, acuzarea cere argumente concrete și solide.
Celebrul epigramist român Păstorel Teodoreanu spunea astfel într-o epigramă de-a sa: „Oare nu-ți mai amintești,/ Vorba din bătrîni lăsată?/ Din beție te trezești,/
Din prostie niciodată./ Am amintit-o spre a se înțelege că nu toți cei care vor bea în aceste două săptămîn se vor lăsa prostiți de tactica lui Chirtoacă, ci doar cei sugerați de ultimul vers al epigramei. Din nefericire pentru Chirtoacă, cei care se vor aghesmui în acele 14 zile de beție generalizată în buricul Chișinăului, atunci cînd vor veni și vor pleca din PMAN, vor circula pe aceleași trotuare și străzi desfundate, mizerabile, aceleași trotuare blocate de mașini parcate alandala și tot așa.
Deși multe din cele sus menționate sunt pure adevăruri, în ceea ce privește minciuna lui Chirtoacă din nou avem de dovezi. Iar în ceea ce privește mașinile, ele sunt parcate de oameni, de acei oameni pe care nici amenzile nu-i opresc să facă ce vor, pe care nici vorbele sau faptele primarului nu îi ating îm nici un fel. Se spune că peștele de la cap se strică, dar practic întotdeauna există excepții. Noi, societetatea suntem cei care nu prețuim nimic, ar trebui să pornim schimbările începînd cu fiecare dintre noi.
În urma analizei acestui editorial am ajuns la concluzia că fiecare acuzație trebuie demonstrată și fiecare ipoteză argumentată.
Notă:
Judecățile de valoare sunt judecăți cu semnificație “situată”, adică judecăți care exprimă atitudinea subiectului față de conținutul judicativ vehiculat. Ele se pun în circulație cu scopul de a arăta interlocutorului care este poziția preopinentului său în legătură cu o anumită problemă. Enunțul : Atitudinea lui Socrate la proces a fost una de mare demnitate pus în circulație de cineva, exprimă o judecată de valoare a acestuia din urmă, deoarece ea este rezultatul unei ierarhizări a individului despre care se vorbește prin prisma criteriului care identifică un concept precum cel de “demnitate”. În materialul dat este aceeași situație, ne ciocnim cu o judecată de valoare dedusă de autor prin prisma părerii autorului despre individual în cauză, în materialul nostrum despre Chirtoacă. De aceea, nu este neapărat un adevăr universal, este doar o judecată de valoare care nu este demonstrată.
Materialul nr. 8:
Corupția din țara lui Plahotniuc!
Circulă prin spațiul virtual o poantă-rostire atribuită post-mortem dictatorului comunist român Nicolae Ceaușescu, care le-ar spune românilor următoarele: „Dragi tovarăși, în comunism furați voi de la stat, acum, în democrație, fură statul de la voi! Asta ați vrut, asta aveți!”. Exact același lucru li se poate spune și moldovenilor în acest nesfîrșit veac al tranziției. Problema este că moldoveni s-au obișnuit să fie furați. Li se pare deja o normalitate ca guvernanții și politicienii, în general, să-i mintă și să-i fure. De aceea îi și votează, căci li se pare normal!
În ultimii cinci ani, nici o țară europeană extra-comunitară și cu tendințe declarate de integrare în UE nu a primit atîți bani cît i s-au oferit Moldovei de către europeni, în primul rînd, și americani pentru a se civiliza, dezvolta și a-și reforma cele mai importante instituții ale statului. Cu toate acestea, guvernanții au furat de au rupt inclusiv din banii destinați reformelor. Au scuipat efectiv pe bunăvoința și generozitatea occidentalilor. Acum vor da țara pe mîna rușilor ca să scape de răspundere.
Iar asta înseamnă că moldoveanul nu are vocație civilizatoare de tip european. Moldoveanul s-a născut să fie oportunist și rus, nu european. Reala lui identitate este cea de esență rusească. Tot din oportunism și pro-rusism autentic, după 1940, părinții moldovenilor i-au botezat, în marea lor majoritate, cu frumoase nume rusești, nu cu din cele de proveniență latină sau, pur și simplu, tradiționale moldovenești. Exemple: Igor Boțan, Iura Leancă, Serghei Lucinschi, Igor Corman i tak dalee.
Mai devreme sau mai tîrziu, căci este o chestiune de timp, Moldova o să intre irevocabil sub influența rusească, cea sub care se simte cel mai bine. Nu poate doar singur Vlad Filat și PLDM să ducă Moldova în UE, chiar și cu sprijinul comuniștilor. Politic, nu lor le aparțin acele instituții fundamentale ale statului de a căror reformă depinde integrarea țării în UE, ci lui Vladimir Plahotniuc. Firește că este vorba, în primul rînd, de Procuratură, CNA, CNI, spațiul audiovizualului și alte cîteva. Iar SIS-ul nostru cel pleșcat de toate zilele nu a fost niciodată al moldovenilor și al Republicii Moldova.
Mă umflă rîsul cînd îi aud pe cîte unii „înfricoșați” de iminența unirii Moldovei cu România, idee vehiculată zgomotos și permanent de către un grup nesemnificativ de zurbagii înhămați la acest proiect utopic! N-a existat niciodată acest „pericol” deoarece Moldova niciodată nu s-a desprins, în profunzimile ei, de Rusia. La ora actuală, chiar dacă nu se pot face afirmații oficiale, Moldova aparține Rusiei cu totul.
Doar Rusia le poate oferi protecție politică și financiară marilor bandiți de stat care au furat permanent această țară din 1991 și pînă astăzi. Ceea ce n-a conceput nici măcar în vis Vladimir Voronin, reușește Plahotniuc cu un cinism nemaivăzut – compromiterea ireversibilă a parcursului pro-european al țării. UE a început deja să dea semne de iritare față de o țară atît de trișoare și de fățarnică.
Recent, într-un interviu acordat postului Radio Moldova, Pirkka Tapiola, șeful Delegației UE la Chișinău, declara:
„Multe dintre reforme au un caracter teoretic, cum ar fi adoptarea unui pachet de legi sau o decizie conform căreia o anumită reformă urmează să fie realizată. (…) Dovada reformei este sentimentul oamenilor că au acces la justiție. Și e regretabil faptul că implementarea reformei din sectorul justiției într-adevăr a încetinit în a doua jumătate a anului 2014, iar acest lucru a afectat atingerea obiectivelor convenite în cadrul programului nostru de suport bugetar pentru sectorul justiției. (…) Nu veți avea o Procuratură reformată numai prin adoptarea unei noi legi. Rezultatele se vor vedea doar dacă legea este pusă în aplicare. Și aici voința politică este cheia succesului. (…) În cazul pachetului anticorupție, deși aveți o lege adoptată, dar fără un cadru normativ secundar, această lege nu poate fi aplicată și astfel nu veți avea rezultate. Apoi urmează chestiunea ce ține de voința politică, iar aceasta înseamnă implementare, implementare și încă o dată implementare. Iar legea implementării este de a juca conform regulilor, și nu cu aceste reguli. (…) Simt ei (cetățenii moldoveni; nota red.) oare că au acces mai bun la justiție? Simt că au parte de un proces echitabil? Investitorii care vin în această țară simt că drepturile lor sînt protejate? Dar investitorii locali? Eu discut mult cu investitorii și, din păcate, aud despre diferite cazuri. Indiciile pe care le vedem nu prea inspiră mult optimism.”
Totodată, Tapiola a subliniat faptul că implementarea reformei nu se va termina în 2016, iar asta pentru că reforma va fi considerată finalizată doar atunci cînd cetățenii moldoveni vor constata că țara lor are un sistem judecătoresc funcțional și independent, atunci cînd Centrul Național Anticorupție (CNA) și Comisia Națională de Integritate (CNI) vor funcționa într-un mod similar cu instituțiile din statele membre ale Uniunii Europene, iar Procuratura va deveni o instituție depolitizată și complet independentă.
În acest context, se știe prea bine că CNA, CNI și conducerile tuturor instanțelor de judecată sînt controlate de Plahotniuc. Pentru a fi reformate, acesta ar trebui să renunțe la acest control dacă, într-adevăr, ar dori ca țara să se integreze în UE. Firește că nu o va face de teamă să nu devină inculpat penal. Nu UE, ci Rusia este o garanție absolută pentru Plahotniuc, motiv pentru care nu va admite reforma pro-europeană în favoarea integrării în Uniunea Vamală. Mai sînt și alți factori politici, dar acesta-i alt subiect!
Analiza 8:
Următorul editorial este semnat la fel de Mihai Conțiu, pe data de 25 aprilie 2015
Corupția din țara lui Plahotniuc!
Însăși titlul acestui material este unul prea puternic, care parcă ar cere dovezi că țara într-adevăr este a lui Plahotniuc, cît de mult nu am fi noi convinși de acest lucru.
Circulă prin spațiul virtual o poantă-rostire atribuită post-mortem dictatorului comunist român Nicolae Ceaușescu, care le-ar spune românilor următoarele: „Dragi tovarăși, în comunism furați voi de la stat, acum, în democrație, fură statul de la voi! Asta ați vrut, asta aveți!”. Exact același lucru li se poate spune și moldovenilor în acest nesfîrșit veac al tranziției. Problema este că moldoveni s-au obișnuit să fie furați. Li se pare deja o normalitate ca guvernanții și politicienii, în general, să-i mintă și să-i fure. De aceea îi și votează, căci li se pare normal!
Desigur că statul fură, el a furat în toate timpurile, și în communism și în democrație, și oricime ar ajunge la putere ar fura, din simplul instinct omenesc de a vrea cît mai mult, și aici nu depinde de partid sau generație. Dar aici ne ciocnim cu presupuneri, cu ipoteze urmate de alte ipoteze, toate cerînd probe, că într-adevăr statul fură, nu mă refer la general, dar anume la materialul dat, se putea de adus ca argument cazul cu miliardul furat.
În ultimii cinci ani, nici o țară europeană extra-comunitară și cu tendințe declarate de integrare în UE nu a primit atîți bani cît i s-au oferit Moldovei de către europeni, în primul rînd, și americani pentru a se civiliza, dezvolta și a-și reforma cele mai importante instituții ale statului. Cu toate acestea, guvernanții au furat de au rupt inclusiv din banii destinați reformelor. Au scuipat efectiv pe bunăvoința și generozitatea occidentalilor. Acum vor da țara pe mîna rușilor ca să scape de răspundere.
Precum am menționat și mai sus, oricare din noi odată ajuns la putere ar băga mîina în buzunar străin. Poate că într-adevăr au furat, dar nu putem spune că țara asta în cinci ani nu s-a mișcat din loc. Acum, avem parte de mai multe teliviziuni, portale de știri, am primit regimul liberalizat de vize, se instituiesc multe reforme în învățămînt, economie, agricultură. Deși mai avem mult de muncă oricum am progresat față de nivelul la care eram acum cinci ani în urmă, chiar dacă pe arena politică este un haos. Și la fel sunt doar ipoteze, nu avem dovezi de furtul guvernanților.
În ceea ce privește faptul că cei de sus vor da țara pe mina rușilor, de asemenea sunt niște judecăți de valoare, nu avem nici un argument și nici o declarație care ar confirma cele spuse.
Iar asta înseamnă că moldoveanul nu are vocație civilizatoare de tip european. Moldoveanul s-a născut să fie oportunist și rus, nu european. Reala lui identitate este cea de esență rusească. Tot din oportunism și pro-rusism autentic, după 1940, părinții moldovenilor i-au botezat, în marea lor majoritate, cu frumoase nume rusești, nu cu din cele de proveniență latină sau, pur și simplu, tradiționale moldovenești. Exemple: Igor Boțan, Iura Leancă, Serghei Lucinschi, Igor Corman i tak dalee.
Poate că da, poate că nu. Moldovenii au trăit prea mult sub influența regimului sovietic, cei care au făcut parte din acest regim pur și simplu primesc greu schimbările, dar o bună parte din ei vor în Europa, problema este că nu au cui să-i încredințeze această dorință. După părerea mea nu a fost demonstrate faptul că poporul nostru este de natură rusă și nu se poate schimba, este o presupunere, o judecată de valoare fără probe. În ceea ce privește numele celor sus- menționați, sigur că o să-i cheme Igor, Sergiu și Iura, doar părinții lor au trăit în Uniunea Sovietică, altfel nici nu se putea. Iar acum în ceea ce privește numele, avem parte de o influență europeană acută. Rar vom întîlni astăzi nume precum: Iura, Vasea, Liuba sau Catea, oamenii prefer déjà ceva cu mult mai modern: Vanesa, Amelia, Emil, Cezar și multe, multe altele.
Mai devreme sau mai tîrziu, căci este o chestiune de timp, Moldova o să intre irevocabil sub influența rusească, cea sub care se simte cel mai bine. Nu poate doar singur Vlad Filat și PLDM să ducă Moldova în UE, chiar și cu sprijinul comuniștilor. Politic, nu lor le aparțin acele instituții fundamentale ale statului de a căror reformă depinde integrarea țării în UE, ci lui Vladimir Plahotniuc. Firește că este vorba, în primul rînd, de Procuratură, CNA, CNI, spațiul audiovizualului și alte cîteva. Iar SIS-ul nostru cel pleșcat de toate zilele nu a fost niciodată al moldovenilor și al Republicii Moldova.
Pe asta nu o avem cum să o știm, cele spuse se cer dovedite, este o judecată de valoare.
De asemenea și faptul că toate deciziile îi aparțin lui Plahotniuc tot se cere argumentat, deoarece de asemenea ne ciocnim cu pure ipoteze, iar o ipoteză fără argument nu are valoare.
Mă umflă rîsul cînd îi aud pe cîte unii „înfricoșați” de iminența unirii Moldovei cu România, idee vehiculată zgomotos și permanent de către un grup nesemnificativ de zurbagii înhămați la acest proiect utopic! N-a existat niciodată acest „pericol” deoarece Moldova niciodată nu s-a desprins, în profunzimile ei, de Rusia. La ora actuală, chiar dacă nu se pot face afirmații oficiale, Moldova aparține Rusiei cu totul.
Nimeni nu poate afirma este o idée utopică sau nu pînă nu argumentează cele declarate. Poate că este un proiect utopic, dar poate că nu.La fel precum nu sunt dovezi că Moldova niciodată nu s-a desprins de Rusia, mai mult, autorul singur afirmă că nu sunt declarații oficiale, așadar este o presupunere, o judecată de valoare pe care o putem avea fiecare dintre noi.
Doar Rusia le poate oferi protecție politică și financiară marilor bandiți de stat care au furat permanent această țară din 1991 și pînă astăzi. Ceea ce n-a conceput nici măcar în vis Vladimir Voronin, reușește Plahotniuc cu un cinism nemaivăzut – compromiterea ireversibilă a parcursului pro-european al țării.
Din noi ipoteze fără o bază factologică solidă. Nu este dovedit faptul că din 1991 și pînă acum țara este furată, la fel precum nu este dovedit nici faptul că Plahotniuc este cel care pune bețe-n roate parcursului nostrum European. Ne ciocnim cu un atac la persoană pe care nu-l putem argument, dovedi.
Declarațiile domnului reprezentat din UE cred că sunt unicile argument în acest editorial, de aceea nu le voi comenta.
În acest context, se știe prea bine că CNA, CNI și conducerile tuturor instanțelor de judecată sînt controlate de Plahotniuc. Pentru a fi reformate, acesta ar trebui să renunțe la acest control dacă, într-adevăr, ar dori ca țara să se integreze în UE. Firește că nu o va face de teamă să nu devină inculpat penal. Nu UE, ci Rusia este o garanție absolută pentru Plahotniuc, motiv pentru care nu va admite reforma pro-europeană în favoarea integrării în Uniunea Vamală. Mai sînt și alți factori politici, dar acesta-i alt subiect!
Absolut nimic din cele sus-menționate nu este argumentat. Nu sunt aduse dovezi precum că CAN-ul este a lui Plahotniuc, că el nu vrea să admită reforma pro-eropeană și altele. Aici ar fi bine venite declarațiile unor experți, unor martori, sau unele acte care ar confirma cele scrise.
În caz conrar din nou ne ciocnim cu judecăți de valoare. Argumentarea este un ansamblu de tehnici sau strategii prin care autorul vrea să exercite o influență asupra cititorului, să-l facă să adere la idea lui. Argumentarea este menită să realizeze exigențele principiului rațiunii suficiente care întemeiază validitatea oricărui proces sau act rațional. Din unghiul de vedere al acestui principiu, este privită validitatea definițiilor, formulărilor, enunțurilor științifice, este apreciată utilitatea anumitor acțiuni, fapte, decizii omenești. Ceea ce nu găsim în enunțul de mai sus, este evident că într-o oarecare măsură cele scrise au o tentă manipulatorie, însă ele nu pot avea viață atîta timp cît nu sunt argumentate prin dovezi reale.
În comcluzie pot spune că este un editorial un pic mai reușit decît cele analizate anterior, datorită faptului că autorul a prezentat declarațiile lui Pirkka Tapiola, șeful Delegației UE la Chișinău. În rest, sunt foate multe acuzații și ipoteze fără argument și probe. De asemenea pot afirma că o bună parte a materialelor acestui autor sunt pe bază de ipoteză, cu tentă manipulatorie.
La fel, Mihai Conțiu utilizează des atacul la persoană, fără a demonstra acest lucru.
Notă:
În știință, o ipoteză este o legătură între două variabile. Este o supoziție care se bazează provizoriu pe observații și care servește la explicarea anumitor fenomene, dar care nu se poate verifica atât de temeinic prin experiență sau experiment, ca să ajungă pentru a formula o teorie. O ipoteză, care s-a confirmat prin experiment sau experiență (ipoteză "verificată"), respectiv care poate fi dovedită prin concluzii logice care se bazează pe premise valide, poate deveni o teorie sau o parte a unei teorii. În materialul dat ipoteza nu s-a confirmat prin experiment și nici prin experiență, de aceea ea nu numai că nu poate fi considerat drept adevăr dar nu poate nici să fie cel puțin o teorie, din simplul fapt că sunt doar presupuneri, prea multe presupuneri care nu atrag după sine o bază de argument.

Concluzii:
Orice material jurnalistic, care se pretinde a fi analitic, cere necondiționat să fie demonstrat.
În urma analizei materialelor analitice din 2 publicații periodice și un portal de știri, am constatat că în multe cazuri latura predominantă este din păcate judecata de valoare, sau, și mai rău, presupunerea. Trăim într-o eră în care mass- media a reușit să prezinte pentru societate un exemplu și de cele mai multe ori o primă sursă de informare și de ce nu de ghidare. Astăzi, cînd pe arena politică se întîmplă un adevărat haos, cînd situația internă a țării lasă mult de dorit, oamenii au nevoie de păreri, de adevăruri ce se cer demonstrate, iar aceste păreri ei le cer de la editorialiști, deoarece o bună parte a populației îi consideră drept idoli, drept persoane opinia cărora contează, și nu în ultimul rînd opinia cărora poate schimba multe viziuni.
Prin intermediul editorialelor societatea este de multe ori manipulată, desigur indirect și inconștient. Deseori, avînd un editorial îmbibat numai cu presupuneri și judecăți de valoare oamenii inconștient uită că acesta ar trebui să prezinte și argumente în favoarea sau în defavoarea celor menționate. Astfel și are loc procesul de manipulare prin intermediul opiniei unui editorialist. Am constatat că în multe din materiale lipsesc argumentele pe bază de fapte, argumentele pe bază de opinii, și cele pe bază de autoritate. Oamenii întotdeauna vor crede în cele spuse de o persoană care scrie editoriale, deoarece se presupune că acesta are un bagaj bogat de cunoștințe și este la curent cu tot ceea ce se întîmplă și s-a întîmplat în țară, și chiar și în lume.
Orice ipoteză este bine venită într-un editorial, cu condiția ca aceasta să fie precedată de un argument forte, un argument care ar aproba cele declarate.
În ziarul Săptămîna, Viorel Mihail scrie editorialele bazate pe foarte multe judecăți de valoare. Precum am mai spus, judecățile de valoare pot avea și ele o parte a adevărului, dat fiind faptul că se bazează pe logică, dar și în acest caz fără argumente ele rămîn a fi doar judecăți de valoare.
În opinia mea, fiecare ipoteză are drept de viață, dar nu în editorial, deoarece ipoteze putem crea fiecare dintre noi, fără a mai recurge și la editoriale, acolo trebuie să găsim răspunsul la întrebările ce ne frămîntă, un răspuns argumentat din toate punctele de vedere. De asemenea am constatat că în ziarul Moldova Suverană, Mihai Conțiu apelează foarte des la acuzații și la critică care deseori este și vulgară. Însă, cel mai important lucru este că acuzațiile aduse de acesta nu sunt demonstrate.
În ceea ce privește portalul de știri Independent.md, autorul operează cu multe opinii, păreri, presupuneri care de asemenea sunt puțin dovedite. Precum am menționat mai sus, cititorii așteaptă de la un editorialist răspunsuri la întrebările care îi frămîntă, nu presupuneri, nu ipoteze, dar anume răspunsuri concludente. Pe mulți îi macină îndoielile vis-a-vis de un subiect, dar nu are dovezi să demonstreze cele crezute, și uite citind un editorial ar trebui să se spulbere toate dubiile și toate ipotezele să se adeverească sau din contra, să se dezaprobe.
De asemenea, am constatat că media autohtonă, desigur în ceea ce privește editorialul, abordează o poziție de critică dură. În majoritatea editorialelor protagoniștii sunt acuzați, și desigur în mai toate cazurile fără argumente. Totodată, un moment aparte este și tema politică, de cele mai multe ori este dezbătut anume acest subiect. Părerea mea este că ar trebui să țintească și teme sociale, probleme care sunt mai aproape de oameni, chiar dacă tot ceea ce se întîmplă în politică este necondiționat legat și de societate. În foarte puține editoriale găsim teme pozitive, majoritatea din ele sunt redirecționate spre învinuiri, probleme murdare, acuzații fără dovezi și insinuări antipatice.Îmi pare rău că în multe materiale este prezentă tenta manipulatorie, și desigur că fără argumente. De aici, societatea își poate schimba viziunile într-o direcție greșită, fiind însă inconștienți de acest lucru.
Fiind cel mai important material în pagina unui periodic, sau chiar portal de știri, editorialul este imaginea instituției media, este viziunea publicației vis-a-vis de un subiect, de aceea este foarte important să fie prezentate argumente, ca cititorii să revină din nou și din nou.
La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine asimilată de realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere bine argumentat în nu mai mult de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească cititorul).

Spre deosebire de celelalte genuri redacționale, editorialistul are o mult mai mare libertate de mișcare în alegerea tonului, a atitudinii. El poate selecta între diferite tipuri de raționament, poate nara, poate alege între umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie. Poate redacta un editorial polemic. Autorul întotdeauna trebuie să fie precaut, să nu plictisească cititorii cu prea multă informație, dar nici să nu-i lese în suspans cu prea puțină.
În urma analizei materialelor date, am asimilat că editorialiștii s-au bazat foarte mult pe intuiția proprie, dar și pe zvonuri. Chiar dacă judecățile de valoare au luat naștere de la informații sigure, din păcate aceste informații nu au fost prezentate, și de multe ori cititorii rămîneau cu semne de întrebare, în ceea ce privesc unele subiecte. Documentarea stă la baza oricărui material.
Recomandări:
1. Evitarea atacului la persoană fără o bază solidă de argument ce înr-adevăr l-ar inculpa.
2. Documentarea din mai multe surse.
3.Apelarea la cele 3 tipuri de argument: pe bază de fapte, de evenimente și de autoritate.
4. Evitarea manipulării publicului.
5.Evitarea limbajului vulgar în scrierea materialelor.
6. Prezentarea a cît mai multor argumente în favoarea sau în defavoarea celor declarate.
7.Prea multe editoriale care abordează teme politice; Abordarea și a temelor sociale.
8. Respectarea Codului Deontologic și a tehnicilor de scriere a unui editorial.
9. Schimb de experiență cu mediile internaționale.
Bibliografie:
1.Nicoleta Neșu- Argumentarea ca tip de discurs
2.Cristian Florin Popescu- Manual de Jurnalism, Editura Tritonic București 2003.
3.Constantin Sălăvăstru- Teoria și practica argumentării, Iași, Polirom 2003.
4. Albert Einstein- Fundamentele logice ale argumentării
5. Vladimir Volkoff- Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iași.
6. Sorin Preda- Tehnici de redactare în presa scrisă, Iași, Polirom 2006.
7. Sorin Preda- Jurnalismul Cultural și de Opinie, Iași, Polirom, 2006
8. Mariana Tuțescu- L’argumentation, București.
9.Ch. Perelman- Traite de l’argumentation, Paris 1958
10. Jacques Moeschler- Argumentation et conversation, Paris 1958
11. J. M. Adam, Quels types de textes?, „Le français dans le monde”, 1958, Paris
12. http://www.scritube.com/stiinta/matematica- Teoria Argumentării.
13.www.Google.md.
14. Luminița Chiorean- Editorialul de opinie. Nivelul practicilor discursive. Universitatea Petru Maior, Tîrgu- Mureș. Curs.
15.www. dexonline.ro.- Definiția ipotezei
16. Andrei Marga- Introducere în metodologia și argumentarea filosofică- Editura Dacia, Cluj 1992.
17. Daniela Rovența Frumușani- Argumentare, modele și strategii, București 2000.
18. Georg Wilhelm Friedrich Hegel- Fenomenologia spiritului, Editura Iri, București, 1995.
19. Heinrich Schliemann- Pe urmele lui Homer, Editura Meridiane, București, 1979.
20. www. Independent.md.
21. www. Saptamina.md.
22. www.moldovasuverana.md.
23. Ghid de jurnalism- București 2008.
24.Dorin Popa- Text Jurnalistic, Universitatea AL.I. Cuza, Iași 2008. Curs.

Bibliografie:
1.Nicoleta Neșu- Argumentarea ca tip de discurs
2.Cristian Florin Popescu- Manual de Jurnalism, Editura Tritonic București 2003.
3.Constantin Sălăvăstru- Teoria și practica argumentării, Iași, Polirom 2003.
4. Albert Einstein- Fundamentele logice ale argumentării
5. Vladimir Volkoff- Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iași.
6. Sorin Preda- Tehnici de redactare în presa scrisă, Iași, Polirom 2006.
7. Sorin Preda- Jurnalismul Cultural și de Opinie, Iași, Polirom, 2006
8. Mariana Tuțescu- L’argumentation, București.
9.Ch. Perelman- Traite de l’argumentation, Paris 1958
10. Jacques Moeschler- Argumentation et conversation, Paris 1958
11. J. M. Adam, Quels types de textes?, „Le français dans le monde”, 1958, Paris
12. http://www.scritube.com/stiinta/matematica- Teoria Argumentării.
13.www.Google.md.
14. Luminița Chiorean- Editorialul de opinie. Nivelul practicilor discursive. Universitatea Petru Maior, Tîrgu- Mureș. Curs.
15.www. dexonline.ro.- Definiția ipotezei
16. Andrei Marga- Introducere în metodologia și argumentarea filosofică- Editura Dacia, Cluj 1992.
17. Daniela Rovența Frumușani- Argumentare, modele și strategii, București 2000.
18. Georg Wilhelm Friedrich Hegel- Fenomenologia spiritului, Editura Iri, București, 1995.
19. Heinrich Schliemann- Pe urmele lui Homer, Editura Meridiane, București, 1979.
20. www. Independent.md.
21. www. Saptamina.md.
22. www.moldovasuverana.md.
23. Ghid de jurnalism- București 2008.
24.Dorin Popa- Text Jurnalistic, Universitatea AL.I. Cuza, Iași 2008. Curs.