Investitia In Capitalul Uman din Romania

1.analiza economiei romanesti

-analiza sectoriala

-analiza conjuncturala

2.prioritai de dezvoltare

-resurse naturale

-resurse de capital uman

-tehnologie si inovatie

3.studiu de caz

România se bucură de un potențial de dezvoltare important, deși insuficient exploatat. Cu o suprafață totală de 238 mii km2 și o populație de 19,04 milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel de-al doilea nou stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din suprafața totală a Uniunii Europene și 4% din populația acesteia. România este unul din statele europene care se bucură de o bună înzestrare în ceea ce privește resursele de teren, apă și resurse umane. Cu toate acestea, până în prezent, aceste avantaje au avut doar o influență limitată în ceea ce privește generarea unei dezvoltări semnificative și restructurări în agricultură și în zonele rurale. Zonele rurale dispun de un potențial de creștere substanțial și au un rol social vital. Conform definiției din legislația națională, zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul țării, cuprinzând 47,2% din populație și anume 8,98 milioane de locuitori 2011. Astfel se constată că teritoriul României este în conformitate cu această definiție 59,8% rural, 39,4% intermediar și doar 0,8% urban. Din punct de vedere al distribuției în teritoriu, populația României are un nivel de ruralitate mult mai pronunțat, ponderea populației rurale din România reflectă incidența mai mare a acesteia față de alte țări din UE, unde așezările sunt mai puțin populate și la scară mai redus. Multe dintre aceste comunități rurale contribuie, într-o mică măsură, la creșterea economică, însă își păstrează structura socială și modul tradițional de viață. Conform datelor Eurostat din anul 2012, 45,5% din populație este în zona rurală, 43,9% în regiuni intermediare și 10,6% în zona urbană.

Populația rurală nu este distribuită uniform. Există diferențe semnificative din punct de vedere al densității populației, pe tot teritoriul României. Majoritatea comunelor cu mai puțin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de vest a țării și a Deltei Dunării, comparativ cu zonele din est și din sud, unde predomină comunele. Astfel, densitatea medie a populației este de 79,88 locuitori/km2 la nivel național și de 43,31 % în zonele rurale.

Procesul de îmbătrânire și scăderea naturală a populației, care decurge din aceastăsituație, constituie principalii factori ai declinului populației si fenomenelor socio- populaționale la nivel național. Fenomenul este reflectat în linii mari și în mediul in special pe termen lung. Deși per ansamblu, populația rurală are un trend descendent, se observă o ușoară creștere a populației active în mediul rural, dar determinată de migrarea de rezidență. Între 2005 și 2011, se constată următoarele: (1) ponderea categoriei de vârstă 0-14 ani din totalul populației rurale a scăzut; (2) ponderea categoriei de vârstă 15-64 ani a înregistrat o ușoarătendință de creștere începând cu anul 2008, ajungând la 65,06% în anul 2011; (3) ponderea categoriei de peste 65 ani a înregistrat o tendințăusor descendentă, față de 2005.

Ocuparea forței de muncă. Rezervele forței de muncă din zonele rurale ale României se micșorează, iar în structura lor calitativă intervin modificări, atât din punctul de vedere al vârstei, cât și al educației. Populația ocupată în agricultură, din mediul rural fiind de cele multe ori un buffer social conduce la creșterea procentului de ocupare în mediul rural. Astfel rata de ocupare în mediul urban este de 58,2% iar în rural este de 58,8%.

Șomajul. Rata șomajului înregistrat în anul 2012 a fost de 7,0% în raport cu populația activă civilă totală. Categoria de vârstă cea mai afectată de fenomenul somajului este cea a tinerilor (15- 24 ani), rata șomajului înregistrată pe această categorie fiind de 22,7% în anul 2012.

Contribuția agriculturii la PIB a fost întotdeauna ridicată. Valoarea adăugată brută (VAB) a agriculturii a reprezentat 6,5% din totalul VAB ( Sursa: Studiu Comisia Națională de prognoză 2011). Cu toate acestea, ea rămâne scăzută, având în vedere resursele neutilizate. La nivel național VAB a înregistrat o valoare de 114.744,8 milioane Euro în anul 2012. (sursa Eurostat).

Sărăcia în zonele rurale. Numărul persoanelor expuse riscului de sărăcie sau de excluziune socială – persoane sever defavorizate din punct de vedere material, din România, în anul 2011, era de 29,4% din populație, comparativ cu media UE 27 de 8,8% în 2011. În 2011, peste 71% din populația săracă din România trăia în localități rurale .

Contextul crizei economice. România a evoluat în condiții puternic marcate de manifestarea virulentă a crizei financiare și economice globale. La debutul crizei, economia româneascăparcursese o perioadă de mai mulți ani de creștere economică, dar însoțită de acumularea unui deficit extern relativ important, precum și de majorarea datoriei externe pe termen scurt Creșterea consistentă din anii anteriori a activității economice a fost urmată de o contracție puternică în anii 2009 și 2010. Pe fondul crizei actuale, scăderea economică a condus la reducerea investițiilor și majorarea șomajului, ceea ce periclitează procesul de convergențărealăși starea financiară a companiilor și populației.

Creșterea competitivității tuturor tipurilor de agricultură și creșterea viabilității exploatațiilor

Utilizarea terenurilor. Având o suprafață agricolă utilizată de 13,3 milioane ha (reprezentând 55,8 % din teritoriul României) în anul 2010, România dispune de resurse agricole importante în Europa Centrală și de Est. Deși zone semnificative din suprafața agricolă utilizată sunt clasificate ca fiind zone defavorizate, condițiile pedologice sunt deosebit de favorabile activităților agricole de producție în regiunile de sud și de vest ale țării. Cea mai mare parte a suprafeței agricole utilizate este arabilă (8,3 milioane ha), urmată de pășuni și fînețe (4,5 milioane ha), culturi permanente (0,3 mil. ha) și grădini familiare (0,2 mil. ha). (Sursa: INS , RGA 2010).

În ceea ce privește modul de folosință (”Utilizarea terenului agricol”) și evoluția sa (de la Recensământul General Agricol 2002 la cel din 2010), pe fondul unei reduceri constante a întregii suprafețe agricole utilizate, se înregistrează o ușoară tendință de diminuare a ponderii terenului arabil și a culturilor permanente în total suprafață agricolă utilizată, concomitent cu o ușoarăcreștere a ponderii pășunilor și fânețelor, precum și a grădinilor familiale.

Suprafața agricolă neutilizată, înregistrată la Recensământul General Agricol 2010, inclusiv cea a unităților care nu au îndeplinit condițiile de a putea fi considerate exploatații agricole, a fost de 896 mii ha, iar suprafața agricolă în repaus a fost de 953 mii ha (sursa INS, Recensământul General Agricol 2010).

Forța de muncă în agricultură și silvicultură. Forța de muncă din agricultură rămâne mult supradimensionată în comparație cu alte state ale UE. Rata de ocupare în activități agricole, forestiere și piscicole rămâne la un nivel ridicat – 28,6%, în 2011)6 comparativ cu media europeană (4,7%), iar evoluția sa în ultimii ani (începând cu 2005 – 31,6%) nu a înregistrat evoluții spectaculoase.

O parte însemnată a populației ocupate în agricultură este foarte vulnerabilă social, fiind în același timp vârstnică și cu un nivel de educație foarte scăzut, ceea ce face ca în unele zone rurale din România să se instaleze adevărate pungi de sărăcie, pe fondul capacității limitate a comunităților rurale de a atrage investiții.

In anul 2005, în UE-27, o cincime dintre fermieri aveau pregătire în domeniul agricol, în timp ce în România ponderea acestora a fost de 2,7 ori mai mică (7,4%) Datele RGA 2010 arată înrăutățirea situației și accentuarea discrepanței față de media europeană (29,4%). Astfel, doar 2,5 % fermieri, aveau educație de bază sau completă în domeniul agricol, în timp ce majoritatea dețineau doar experiență practică agricolă. La nivel regional, ponderea cea mai ridicată a fermierilor cu pregătire în domeniul agricol se înregistra, în regiunea Centru (3,9%), iar cea mai scăzută pondere (exceptând regiunea București Ilfov) a fost înregistratăîn regiunea Sud-Vest Oltenia cu 1,9%.

Structura exploatațiilor agricole după vârsta. Situația din România arată faptul ca persistă fenomenul îmbătrânirii populației din mediul rural, fapt relevat, inclusiv, de ponderea scăzută a tinerilor în rândul șefilor de exploatații. Datele RGA 2010 arată că la un fermier vârstic (de 55 ani și peste), revin 0,11 fermieri sub 35 de ani. Comparativ cu anul 2005, în 2010 ponderea tinerilor capi de exploatații agricole a înregistrat o creștere de aprox 4 puncte procentuale (de la 7,84% la 11,71%)fapt determinat și de politicile din domeniul dezvoltării rurale aplicate în actuala perioadăde programare.

Fenomenul îmbătrânirii se reflectă fidel și în datele APIA referitoare la beneficiarii de plăți directe pe suprafațăși vârsta aferentă. Astfel, la nivelul anului 2011, numărul fermierilor (capi de exploatații) cu vârsta de 60 ani și peste, reprezenta peste jumătate din numărul fermierilor înregistrați la APIA (51,88%) și lucrau aproximativ 2,62 mil ha SAU (media suprafeței deținute 4,66 ha). Ponderea încă ridicată atrage atenția asupra necesității de continuare a reînnoirii generațiilor în agricultură.

Spre deosebire de majoritatea țărilor UE, agricultura a fost și continuă să fie un sector de primă importanță în România, atât prin contribuția sa în economie, cât și ca pondere a populației ocupate. Performanțele sectorului agricol românesc rămân relativ modeste, în contrast cu potențialul său natural și cu așteptările populației legate de facilitarea finanțării sistemului. Anul 2011 a însemnat reluarea procesului de creștere economică (cu 2,5% față de 2010), mai ales pe seama majorării valorii adăugate brute din agricultură, silvicultură și pescuit (+11,3%), în timp ce exporturile au impulsionat dinamica din unele ramuri industriale (+5%) .

Competitivitatea agriculturii, silviculturii și industriei alimentare. Luând în calcul faptul că la începutul anilor 2000 contribuția agriculturii în VAB (valoarea adăugată brută a agriculturii, silviculturii și pescuitului raportată la totalul valorii adăugate brute) era aproape de 12%, evoluția sa se situează în prezent pe o curbă descendentă, pentru prima dată coborând sub 10% în 2005 și atingând nivele minime de 6,5% în 2007 și de 6,7% în 2010. Ponderea sectorului agricol rămâne, totuși, de peste 3 ori mai mare decât media europeană a UE-27 (de 1,7%).

Numărul de IMM-uri din sectorul Agricultură, Vănătoare și Pescuit este cel mai mic, respectiv 15152 IMM –uri la nivelul anului 2011. Pe fondul descreșterii numărului de IMM- uri la nivel național, numărul celor din agricultură, vânătoare și silvicultură înregistrează creșteri (în anul 2005 acestea reprezentau 2,7% iar în anul 2011, 3,4%). Astfel, se remarca faptul că IMM-uriledin acest sector au înregistrat chiar si în perioada de recesiune o creștere în număr, dar și ca pondere. Majoritatea IMM-urilor din acest sector sunt microîntreprinderi (86,6% în 2011), cele mai multe fiind reprezentate de forme de organizare a activității

conomice fără personalitate juridică (de tipul persoană fizică autorizată, întreprindere individuală și întreprindere familială). Dinamica pozitivă a IMM-urilor din agricultură poate fi explicată de orientarea consumului către piața internă dar și de interesul arătat de acestea fatăde accesarea fondurilor europene. Cu toate acestea, ponderea mare a microîntreprinderilor arată necesitatea susținerii lor în vederea dezvoltării și consolidării poziției lor pe piată. (sursa prelucrare date INS, tempo-online 2013 ).

România prezintă discrepanțe semnificative față de UE-27 și în materie de productivitate a sectorului agricol: chiar și în anii agricoli favorabili, nivelul productivității se situează sub 50% din media UE-27, situație care arată potențialul economic nevalorificat al agriculturii și zonelor rurale românești și care poate fi explicată atât prin structura internă a fermelor românești (dimensiune redusă), utilizarea necorespunzătoare sau defectuoasă a factorilor de producție, inclusiv a capitalului uman, dar și prin cadrul instituțional și infrastructura deficitară existentă. În special, lipsa infrastructurii de marketing/de valorificare a produselor agricole reprezintăun aspect critic pentru fermele mici.

Productivitatea muncii în agricultură. Productivitatea muncii în agricultură a înregistrat ușoare creșteri, aratând o evoluție pozitivă a competitivității agriculturii însă înregistrează una dintre cele mai scăzute rate de creștere la nivel european (adică 1%). În perioada 2010-2012,valoarea medie a indicatorului privind productivitatea muncii în agricultură a fost de 4328 euro, valoare de aproape patru ori mai mică decat media europeană de 14967 euro(UE-27)

Dotarea tehnică în agricultură. Parcul de mașini agricole rămâne înca deficitar,decalajul între România și alte state membre UE fiind destul de ridicat.

Factorul primar al subdezvoltării agriculturii României și al performanțelor mediocre obținute, îl reprezintă alocarea precară de capital pentru investiții și de capital de exploatare care are drept consecință subperformanțele de producție (randamentele medii la hectar și pe animal scăzute, circa 35-40% față de media UE). Dotarea unui agricultor din exploatațiile agricole românești, comparativ cu dotarea unui agricultor din UE 15, este de circa25–26 de ori mai mică (9000–9200 € imobilizări corporale în UE; 350 € în România) iar creditele bancare acordate exploatațiilor agricole românești sunt de 15-16 ori mai mici comparativ cu creditele acordate exploatațiilor agricole europene (110 €/ha în România și 1.700- 2.000 €/ha în UE).

Per total agricultură, specificul structural al exploatațiilor din România (polarizarea), perpetuează o situație specială între țările UE, și anume un număr important de exploatații (31,1% din total exploatații agricole) nu utilizează tractorul și 91,1% exploatații care nu dețin un tractor. La acestă situație s-a ajuns și datorită faptului că retrocedarea terenurilor a avut ca efect secundar dependența micilor agricultori de serviciile mecanizate ale deținătorilor de tractoare, situație mai puțin întâlnită în alte țări UE(sursa Studiul CNP ”Consolidarea exploatațiilor agricole” 2012).

Deși în ultimii ani, capitalul fix brut din agricultura a avut o evoluție pozitivă, aratând îmbunătățirea investițiilor în capitalul fix din agricultura, cu o rată de creștere de aprox. 14% pe an (sursa MADR, Raportul strategic de monitorizare 2012), capitalizarea agriculturii românești rămâne în continuare scăzută. Investițiile în active fixe reprezintă una dintre soluțiile necesare creșterii competitivității agriculturii românești.

Restructurarea agriculturii, ținând cont de toate aceste aspecte, va avea un impact major asupra economiei rurale în general, având în vedere că agricultura continuă să rămână cea mai importantă activitate din spațiul rural și o sursăesențialăde venit pentru gospodării.

Dezavantajele structurale ale agriculturii

Similar cu anul 2007, fenomenul de dualitate structurală a exploatațiilor agricole se menține, fiind necesar un proces de lungă durată pentru a produce efecte în restructurarea la nivelul exploatațiilor agricole. Așa cum arată Recensământul General Agricol din 2010 modificările structurale din România au fost în continuare foarte mici. Numărul total al exploatațiilor agricole era în 2010 de 3,859 mii, cu 2% mai puține decât în 2007. Dintre acestea, 99,2% erau exploatații fără personalitate juridică (exploatații agricole individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi familiale), care operau 53,5 % din totalul suprafaței agricole utilizate. Diferența de 30,228 mii exploatații agricole cu personalitate juridică (reprezentând 0,8%), utilizau 5,85 mil.ha (46,5% din total SAU), având o mărime medie de 191 ha/exploatație. Aproximativ 34 % din SAU este utilizată de către exploatații agricole comerciale mariavând o suprafață agricolăutilizatăde peste 100 ha.

Persistența importanței majore a agriculturii în economia rurală românească este generată de faptul că suprafața agricolă utilizată de exploatațiile agricole de tip comercial, eficiente și competitive, este aproximativ egală cu cea pe care se practicăo agriculturăde subzistență.

Analizând exploatațiile agricole în funcție de suprafața acestora, cele sub 5 ha,reprezentau, în 2010, aproximativ 93% din totalul exploatațiilor românești și lucrau 29,7% din suprafața agricolă utilizată, ceea ce constituie o indicație clară a magnitudinii și persistenței fenomenului agriculturii de subzistență și semisubzistență (Sursa: prelucrare date

INS, RGA 2010).

Din perspectiva capacității exploatațiilor agricole de a genera venit, situația se prezintă similar, în sensul că mare parte a exploataților prezintă o capacitate redusă din acest punct de vedere. Astfel, conform studiilor efectuate la nivelul anului 2010, exista încă un procent extrem de mare al fermelor foarte mici având sub 2 UDE (94%) (Sursa: www.ier.ro , Sudiu SPOS – Reforma Politicii Agricole Comune post-2013 contextul perspectivei bugetare).

Conform noii tipologii comunitare de clasificare a exploatațiilor agricole aplicabilă începând cu anul 2010 (conform Reg. 1242/2008), exploatațiile agricole care se încadrează în clasa I de dimensiune economică (adică cele neclasificate și cele a căror producție standard are o valoare de până la 2000 Euro) dețin ponderea cea mai mare din totalul exploatațiilor agricole (73%),urmate de cele având o valoare a producției standard între 2000 si 4000 Euro (15,6%). Ponderea cea mai scăzută o dețin exploatațiile mari care înregistrează o producție standard de peste 50.000 Euro (mai puțin de un procent, adică 0,34 %) (prelucrare date Sursa, INS 2013 – ”Tipologia și Dimensiunea Economică a Exploatațiilor Agricole 2010”).

Este necesară asigurarea continuității măsurilor de sprijin adresate exploatațiilor de mici dimensiuni și o mai bună valorificare a sinergiilor dintre cei doi piloni ai PAC, cu scopul creării de exploatații economice viabile și reducerea gradului de fragmentare a exploatării fondului funciar.

Producția agricolă și variabilitatea sa

În mod tradițional, România este un mare producător de cereale și plante oleaginoase, aceste culturi ocupând suprafețele cele mai însemnate (de 60%, respectiv 17%) din cele 8,3 milioane ha7 teren arabil ale țării. De altfel, cu suprafața agricolă utilizată pe care o deține (13,3 milione ha) si cu o populație de 19 milioane, România se situează, la nivelul Uniunii Europene, pe unul dintre primele locuri în ceea ce privește terenul agricol ce revine pe cap de locuitor (0,7 ha).

În termeni valorici, în perioada post-aderare (2007-2011), ponderi importante în structura producției agricole au avut legumele și produsele horticole (18%), cerealele (14%), plantele furajere (14%), iar dintre produsele animaliere, carnea de porcine (10%) și laptele (8,3%)

În cadrul structurii producției agricole, sectorul producției vegetale este predominant, deținând, în anul 2010, o pondere de 67,5 din totalul producției, față de 31,6% cât reprezintăsectorul producției animale și 0,9% serviciile agricole. Evoluția producției vegetale arată o creștere cu 17% în anul 2011 comparativ cu anul 2008.

La nivelul anului 2011, producția vegetală a însemnat, din punct de vedere valoric, 76,5% din total, iar producția zootehnică, 23,5%. Spre comparație, ponderea producției vegetale în valoarea totală a producției agricole a fost în Bulgaria 69,8%, în Ungaria 66.6%, respectiv în Polonia 51,6%. În Franța, producția vegetală a reprezentat 61,1%, în Germania 53,4%, iar în Regatul Unit, 41,8%.

Sectorul legumicol

Suprafața cultivată cu legume, a reprezentat în anul 2011, 3.25% din totalul suprafeței arabile cultivate și este aproximativ asemănătoare cu cea de la nivelul Uniunii Europene, cu diferența că, în prezent, în România, necesarul de consum nu este încă asigurat din resursele interne. Suprafața de sere, în scădere, iar cea de solarii nemodernizată, aflată încă în stadiu gospodăresc, nu reușește săacopere necesarul de legume timpurii.

In perioada 2007-2012, producția de legume a fluctuat foarte mult înregistrând un minim de 3,16 milioane tone în 2007 și un maxim de 4,17 milioane tone în 2011. În 2012 productia a fost de 3,53 milioane tone. Producțiile medii la hectar în perioada 2000-2011 au avut o evoluție oscilantă, cu o tendințăușor crescătoare în ultimii trei ani.

Sectorul pomicol

Din punct de vedere al suprafeței, în ultimii 20 de ani, sectorul pomicol a fost într-undeclin constant, cu consecințe negative nu doar asupra dezvoltării economice a mediului rural

ci și asupra calității vieții comunităților din zonele pomicole tradiționale și asupra contribuției acestui sector la protejarea mediului.

În perioada 2002-2012, suprafețele de livezi au scăzut cu aproximativ 30%,defrișându-se cca. 65 mii de ha, suprafata totalăfiind de 142242 ha in anul 2012.

Cele mai mari suprafețe defrișate înregistrându-se la piersic, cais, păr, cireș, vișin și măr, specii la care ne confruntăm și cu cele mai mari importuri. Producția de fructe este fluctuantă, fapt datorat influenței factorilor climatici, dar și vârstei plantațiilor. Lipsa spațiilor de depozitare este, de asemenea, o problemă majoră.

Sectorul vitivinicol

România, ca țară vitivinicolă, ocupă la nivelul Uniunii Europene locul 5 după suprafața viticolăși locul 6 dupăproducția de struguri și vin.

În perioada 2007-2012 au înregistrat scăderi atât suprafața cultivată cu vițăde vie (5%) și producția de struguri de vin (-14,5%), cât și producția medie la hectar (-10,2%)14. Vinul ocupă în producția agricolă a României locul 9 ca importanță valorică, iar în producția vegetală locul 7. În 2011, producția de vin a avut o pondere de 1,4% în valoarea producției vegetale și de 1,1% în valoarea producției agricole15.

Sectorul de depozitare

Conform datelor MADR, în anul 2011, capacitatea totală de depozitare autorizată pentru semințe de consum (cereale, oleaginoase, plante tehnice) era de 16,2 milioane de tone, din care 7,9 milioane tone în silozuri și 8,3 milioane tone în magazii. Din capacitatea totală de depozitare autorizată, 25% este capacitate licențiată, adică circa 4,1 milioane tone.

În ceea ce privește depozitele pentru legume-fructe și cartofi, conform acelorași surse, în anul 2011 erau 379 de depozite în doar 32 de județe, totalizând o capacitate de depozitare de 233 mii de tone. Specialiștii estimează că aceasta reprezintă mai puțin de 20% față de necesarul de depozitare și condiționare pentru producția de legume-fructe și circa 40% față de necesarul de depozitare și condiționare pentru producția de cartofi.

Sectorul zootehnic

Potrivit Institutului Național de Statistică ( cercetarea statistică privind „Efectivele de

animale și producția animală, în anul 2011”), în anul 2011 față de anul 2010, efectivele de bovine, porcine și păsări au scăzut, iar efectivele de ovine și caprine au crescut.

În România, creșterea bovinelor este o activitate tradițională a populației din zona rurală și în special din zona montană și există potențial pentru realizarea de producții care săacopere necesarul intern și care să aducă un aport considerabil, prin export, la veniturile producătorilor.

In perioada 2005-2012, numarul total al bovinelor a scăzut cu aproximativ 30%, de la 2,93 milioane capete la 2,11 milioane, producția de lapte cu 15%, iar productia de carne de vităîn viu cu 44%.

Deși efectivul matcă destinat producției de lapte a scăzut în această perioadă cu 26.5%16 producția de lapte a scăzut doar cu 15%. Scăderea mai mică a producției de lapte se datorează creșterii bovinelor din rase specializate pentru lapte, acest lucru ducând la creșterea producției de lapte pe cap de bovină.

În ceea ce privește calitatea laptelui crud, din rezultatele analizei de piață elaborată de ANSVSA, reiese că la sfârșitul anului 2011, procentul de lapte conform care corespunde standardelor UE, livrat unităților de procesare a fost de 80%. Din acest punct de vedere, specialiștii ANSVSA au solicitat și au obținut aprobarea Comisiei Europene pentru prelungirea perioadei de tranziție pentru România în scopul îmbunătățirii calității laptelui crud pana la 31 decembrie 2013.

În perioada 2005-2011 se poate spune că sectorul de creștere a ovinelor și caprinelor a avut un adevărat reviriment, mai ales în privința efectivelor totale, iar în ceea ce privește producția de carne în viu, deși aceasta a scăzut (-3,6 %), a constituit totuși, unul din principalele produse exportate. În perioada analizată, numărul ovinelor a crescut cu 12% de la 7,6 milioane la 8,5, iar numărul caprinelor cu 80% de la 686000 la 1,23 milioane17. Sectorul de creștere a ovinelor a înregistrat o balanță comercială pozitivă în ultimii ani, prin asigurarea necesarului de consum intern și crearea de disponibilități pentru export.

Sectorul de creștere a porcinelor a trecut și trece printr-o perioadă de crizădeterminată de scăderea efectivelor în perioada 2005-2012 (-18 %)18, mai ales a celor din sistemul industrial de creștere. Importul de carne de porc în România demonstrează că acest sector are o piață de desfacere asigurată și trebuie sprijinit în continuare. Producția totală de carne de porc în viu a urmat tot un trend descendent în perioada 2005-2011 (-9,5%).

În sectorul de creștere a porcilor există 72 de societăți comerciale producătoare de carne de porc. Dimensiunea medie a fermelor de porci la nivel național în anul 2010 era de 3,14 capete/exploatație.

Creșterea păsărilor pentru carne în România este sectorul care și-a revenit cel mai repede după declinul din perioada imediat următoare privatizării fostelor unități de stat. Performanțele tehnice realizate în 2006 a plasat avicultura României pe locul 4 în lume și 3 în Europa, după țări cu tradiție în creșterea păsărilor pentru carne precum : Franța și Statele Unite ale Americii.

În perioada 2001-2011, efectivele totale de păsări au avut un maxim în 2004 (87 milioane față de 71 milioane în 2001), dar în intervalul 2004-2011 s-a observat un trend descrescător al efectivelor, acestea scăzând până la 80 milioane capete19. Producția totală de carne de pasăre în viu și greutatea medie de sacrificare nu au urmat trendul descrescător al efectivelor de păsări și au crescut în perioada analizata cu 31.4%, respectiv 23,5%.

Apicultura este una din cele mai vechi îndeletniciri ale populației autohtone, ce s-adezvoltat în țara noastră datorităunor condiții naturale favorabile (climă, relief și vegetație). În urma practicării apiculturii se pot obține atât produse alimentare (miere, polen), cât și nealimentare (ceară, venin).

Albinele influențeaza foarte mult producția agricolă, datorită polenizării a peste 150 specii de plante entomofile cultivate (floarea soarelui, rapiță, pomi fructiferi, culturi furajere sau semincere), care ocupă o suprafață importantă în țară. De asemenea, albinele reprezintăprincipalul polenizator al florei entomofile spontane asigurând biodiversitatea în natură.

Conform datelor INS, se observă o relansare majoră a sectorului apicol, printr-o

creștere, în perioada 2001-2011, cu 67% a familiilor de albine și cu 91,5% a producției de miere20.

În acest fel, a crescut consumul de miere pe cap de locuitor pe an, iar producția autohtonăacoperă tot necesarul de consum intern al populației precum și mari disponibilități pentru export.

Produsele tradiționale

Această categorie de produse este foarte importantă pentru România și constituie o oportunitate de creștere economică, în special în zonele rurale izolate sau defavorizate, dacă sunt abordate prin măsuri strategice concertate.

Numărul de produse tradiționale, înscrise în Registrul de atestare a produselor tradiționale a crescut semnificativ în ultimii cinci ani, având un maxim de 1034 produse în anul 2011, cu o scădere semnificativă în anul 2012. Până în prezent au fost înregistrate 4180 produse tradiționale, majoritatea provenind din sectoarele laptelui, produselor lactate și cărnii, dar și din industria de morărit și din sectorul producției băuturilor.

Conform regulamentului (CE) nr. 510 al Consiliului din 20 martie 2006, produsele traditionale pot dobândi protecție la nivel comunitar ca Indicație Geografică Protejată (IGP), Denumire de Origine Protejată(DOP) și Specialitatea TradiționalăGarantată(STG).

Această recunoaștere la nivelul Uniunii Europene pe cele 3 semne de calitate: IGP, DOPși STG este un alt sistem de atestare care asigură, de asemenea, protecția denumirii produselor agricole la nivel european.

Deși există o diversitate de produse alimentare înregistrate la M.A.D.R., deocamdată în România există un singur produs recunoscut și protejat la nivel comunitar, respectiv Magiunul de prune de Topoloveni – fabricat de Sonimpex Serv Com SRL sub marca IGP.

Au fost depuse la MADR documente pentru alte zece produse în scopul obținerii protecției comunitare.

Alături de produsele ecologice și produsele cu denumiri de origine, produsele tradiționale sunt produse cu un înalt nivel de valorizare și cu o piața în creștere. Produsele tradiționale trebuie susținute în continuare, acest lucru fiind una dintre soluțiile de creștere a competitivității sectorului agricol.

Agricultura ecologică

Agricultura ecologică este un sistem dinamic în România cu un ritm mediu ponderat de creștere anualăde aproximativ 20 %.

În 2007, suprafața totală cultivată după metoda de producție ecologică a fost de 131.448 ha din care 46.865 suprafață în conversie și 84.585 suprafață certificată ecologic. La nivelul anului 2012, suprafața cultivată în sistem ecologic a fost de 300,000 ha, în timp ce culturile din flora spontanăau fost colectate de pe o suprafață de cca. 538.000 ha.

Din analiza suprafețelor cultivate cu principalele culturi în anul 2007, se constată căpășunile și fînețele dețin o suprafață de 57.600 ha, cerealele 32.222 ha si oleaginoasele si proteicele cca. 27.713 ha.

Pentru anul 2012, suprafețele de pășuni și plante furajere dețin cea mai mare pondere în totalul suprafețelor – 37% (cca. 111.000 ha) urmate de cereale 32% (cca. 98.000 ha), oleaginoase și proteice 15%, (46.000 ha ). În sectorul animalier, în anul 2012 s-a înregistrat creșterea efectivelor de animale crescute după metoda de producție ecologică, în special la ovine și caprine – 160.000 capete în timp ce 85.000 capete reprezintă găinile ouătoare și 60.000 vacile de lapte. În ceea ce privește sectorul apicol, în anul 2012 au fost înregistrate un număr de 102.881 familii de albine.

Consumul de produse ecologice este redus comparativ cu alte state europene, situându-sela valoarea de 1% raportat la consumul total de produse, în timp ce media în Europa este de3-5%. Prin acțiuni adecvate de informare și promovare, România ar putea beneficia crescând cota de piața și nivelul de conștientizare al publicului privitor la produsele ecologice. Cele mai importante cauze ale consumului scăzut de produse ecologice sunt preturile mai mari cu 20-40%și puterea scăzută de cumpărare a cetățenilor români.

Industria alimentară

Este o industrie care poate crea locuri de muncă pentru diverse categorii ale populației, dispunând de largi posibilități pentru valorificarea eficientă atât a diversității materiilor prime câtși a resurselor umane.

România deține 3% din numărul întreprinderilor alimentare din UE, în condițiile în care ponderea în total ferme agricole se ridică la 32% (Eurostat, 2010). Raportul unități de prelucrare/ferme agricole este de 1:503, în comparație cu 1:51 – media EU-27.

În 2011, populația angajată în industria alimentară a României reprezenta 2,1%29 din totalul populației ocupate, procent mai mic cu 34% decât media UE-12 de 2,8%. Raportul dintre populația ocupată în agricultură și cea din industria alimentară este de 12:1 (cea mai mare din Europa), față de media din UE-12, de 5:1, sau de state precum Ungaria, unde raportul este de circa 2:1.

Contribuția sectorului primar și cea a industriei alimentare la formarea valorii adăugate brute au ajuns la valori sensibil apropiate în România (VAB din industria alimentară reprezintăaproximativ 80% din VAB a agriculturii, ca și în alte state membre), în condițiile în care, în perioada 2003-2009, valoarea adăugată brută a agriculturii, silviculturii și pescuitului a scăzut anual, în medie, cu 1,9%,iar valoarea adăugată brută a industriei alimentare a crescut cu 5,9% pe an (în valori absolute, VAB în industria alimentară a crescut de la 4.785,9 mii Euro în anul 2005, la 7.441,5 mii Euro în anul 2009).

În 2010 productivitatea muncii în industria alimentară din Romania a fost de 9,086 euro/persoană, valoare de peste patru ori mai mică decât media UE-27 de 40785 euro/persoană.

Astfel, ponderea producției agricole utilizate de industria alimentară reprezintă, în cazul României, 33,5% din producție (excluzând consumul final), proporție relativ scăzută dacă ne raportăm la Franța (care utiliza 67,8%), Ungaria (57,1%) sau Polonia (cu aproape 62% în 2005). Complementar, consumul final al produselor agricole era în România cu

aproape o treime mai mare decât în Franța și dublu față de Ungaria, ca pondere din total utilizări.

Comerțul cu produse agro-alimentare

Mărfurile agro-alimentare au reprezentat, în 2011, 9% din valoarea exporturilor Românieiși 8,1% din cea a importurilor.

La finele primului an în care România a fost membru deplin al UE, importurile agro- alimentare erau, în prețuri nominale, de 2,7 ori mai mari decât în 2002 (ajungând la 3,3 mld Euro), iar în 2012 valoarea lor a ajuns la 4,8 miliarde euro.

Dintre produsele importate specialiștii apreciază că mai mult de 1/3 ar putea fi produse obținute în țară și anume: carne și preparate din carne (care reprezintă peste 10% în totalul valorii importurilor), grâu, făină și produse de brutărie și patiserie (cu 7%), fructe și legume proaspete (3-4%), proteină vegetală folosită în hrana animalelor: soia, șroturi de soia și furaje combinate (6%), pentru care, deși potențialul intern de producție ar putea genera un excedent,țara a devenit importator net după2007, când s-a interzis cultivarea soiei modificate genetic36.

Exporturile, în schimb, au un trend continuu ascendent de-a lungul celor șase ani analizați, de la 1,12 miliarde euro în 2007 la 4,03 mld. euro în 2012, astfel încât, la sfârșitul perioadei, gradul de acoperire a importurilor prin exporturi ajunge la 84%.

1.3. Gestionarea durabilă a resurselor naturale și combaterea schimbărilor climatice

Piața biocombustibililor, aflată în plină dezvoltare, are potențialul de a modifica structura actuală a culturilor agricole.

Deși, în prezent, România nu are o producție semnificativă de biocombustibil, statutul de membru al UE aduce cu el reglementări comunitare referitoare la o minimă utilizare a biocombustibililor pe plan intern. Având un potențial de creștere a producției interne de rapiță și soia și date fiind capacitățile actuale de prelucrare, România atrage din ce în ce mai mult interesul investitorilor străini în acest domeniu.

Valorificarea surselor de energie regenerabilă reprezintă un obiectiv major în cadrul politicii UE, înscriindu-se în contextul renunțării treptate la folosirea combustibililor convenționaliși al obținerii independenței energetice față de sursele externe de energie. În urma studiilor realizate la nivelul țării noastre, potențialul în domeniul producerii de energie verde este de 65% biomasă, 17% energie eoliană, 12 % energie solară, 4% microhidrocentrale și 2% voltaic și geotermal.

România dispune de un potențial deosebit al surselor de energie regenerabilă, datorită poziției geografice, astfel:

energia solară – potențialul exploatabil al producerii de energie electrică prin sisteme fotovoltaice este de aproximativ 1.200 GWh/an, reprezentative fiind zonele Câmpia de Sud și Dobrogea;

energia eoliană – potențialul energetic eolian este ridicat în zona litoralului Mării Negre, podișurile din Moldova și Dobrogea și în zonele montane. În aceste zone se pot amplasa instalații eoliene cu o putere totalăde pânăla 14.000 MW;

biomasă – potențialul energetic de biomasă este ridicat la nivelul întregii țări, evaluat la circa 7.594 mii tep/an, reprezentând și o oportunitate semnificativă pentru dezvoltarea rurală durabilă. Din materia primă utilizată la producerea energiei din biomasă, 15,5% reprezintă reziduuri din exploatări forestiere și lemn de foc, 6,4% rumeguș și alte resturi din lemn, 63,2% deșeuri agricole, 7,2% deșeuri menajere și 7,7% biogaz.;

energia geotermală – rezerva de energie geotermală cu posibilități de exploatare curentă în România este de circa 167 mii tep (7 PJ/an), zonele reprezentative fiind Câmpia de Vest și Câmpia de Sud. În România, temperatura surselor hidrogeotermale,

are temperaturi cuprinse între 250 grade C și 600 grade C (în ape de adâncime), iar la geotermia de temperatură medie, temperaturile variază de la 600oC până la 1250oC ('ape mezotermale').

Cea mai mare centrală de cogenerare pe bază de biomasă din România a fost pusă în funcțiune la 7 mai 2009, la Rădăuți, având o capacitate totală de 22 MW, din care 17 MW energie termicăși 5 MW energie electrică, investiția fiind de 20 de milioane de euro.

Condiții de mediu

Caracteristici principale

Spațiul rural românesc se caracterizează prin resurse naturale aflate într-o stare de conservare în general bună, printr-un nivel ridicat de biodiversitate, asociat unei diversități de habitate și ecosisteme, de păduri și de peisaje agricole valoroase dar, în același timp, viitorul apropiat aduce provocări serioase: menținerea acestor valori naturale și lupta împotriva schimbărilor climatice.

Teritoriul României este alcătuit din trei tipuri de relief, prezente într-o proporție relativ egală

– câmpie, dealuri și munți, cu un nivel de diversitate pedo-climaticăși geograficăridicat .

România deține un mediu natural în cadrul căruia se integrează vaste arii rurale care se remarcă, în general, printr-o bună stare de conservare a resurselor naturale de sol și apă, prin varietatea peisajelor tradiționale și printr-o remarcabilă diversitate biologică. De asemenea,

România are o moștenire naturală unică reprezentată în principal de Munții Carpați (65% dineco-regiunea Carpați) și de către una dintre cele mai importante zone umede din Europa, Delta Dunării (a doua ca mărime din Europa). Este estimat că ecosistemele naturale și semi- naturale reprezintă 47% din teritoriul național și au fost identificate pe teritoriul României 52 deeco-regiuni.

Merită menționat faptul că 30% din populația Europei de carnivore mari și aproximativ 300.000 ha de păduri virgine se află localizate în România. În Munții Carpați și Delta Dunării se regăsesc o serie de specii endemice, printre care se află și o serie de specii de interes comunitar. Diversitatea de specii și habitate și varietatea peisajelor rurale tradiționale sunt o rezultantă a restructurării agriculturii (trecerea în urmă cu 20 ani de la un număr mic de ferme comerciale mari la milioane de gospodării familiale de dimensiuni mici), a reîntoarcerii la un tip de agriculturătradiționalăși implicit a aplicării de practici extensive.

Pe de altă parte, deși a existat o tendință generală de extensivizare și de utilizare redusă a produselor chimice în agricultură, o serie de terenuri agricole au fost afectate de utilizarea incorectă a îngrășămintelor chimice și a pesticidelor, de irigări, drenaje sau de aplicarea unor lucrări mecanice inadecvate, motiv pentru care componentele de mediu (în special solul și apa), pe suprafețe reduse, au fost puternic degradate.

De asemenea, abandonul activităților agricole și practicile agricole inadecvate apărute ca urmare a lipsei de cunoștințe de specialitate ori a resurselor financiare limitate, au influențat în mod negativ biodiversitatea și au determinat apariția sau accentuarea fenomenului de eroziune a solului.

Scăderea șeptelului a condus la abandonul practicării pășunatului, motiv pentru care multe pajiști au fost degradate datorită apariției succesiunii ecologice, manifestată prin apariția unor specii invazive. Pe baza unei inventarieri a pajiștilor realizată de către Societatea Regală Olandezăpentru Conservarea Naturii (en: Royal Dutch Society for Nature Conservation) în colaborare cu diverse insituții naționale, s-a calculat că, din suprafața totală de pajiști permanente, circa 15% suferă de abandon al activităților agricole. Aceste date sunt însă obținute prin extrapolare, deoarece această inventariere nu s-a realizat decât în 6 locații (reprezentative din punct de vedere al biodiversității) care acoperă doar 15% din totalul suprafeței naționale de pajiște.

Fără a dispune de date relevante la nivel național este greu de estimat proporția de teren agricol abandonat pentru activități agricole, însă se pot semnala unele zone unde acest fenomen are o intensitate mai mare. Astfel, abandonul afectează în România în special zonele consacrate pășunatului tradițional – în ultimul timp și ca urmare a impunerii bruște de standarde sanitar – veterinare care afecteazăviabilitatea acestor sisteme de pășunat tradițional, și arabilul, în special în zonele de câmpie care duce lipsă de umezeală și unde sistemele de irigații au fost desființate sau sunt nefuncționale, zonele cu nivel ridicat de sărăcie care se caracterizează și printr-oemigrație sporită și zonele limitrofe marilor orașe, unde unele terenuri agricole sunt scoase din circuitul agricol de regulă pentru a răspunde ulterior unor proiecte de extindere a zonelor rezidențiale sau comerciale. În același timp, creșterea economică susținută, înregistrată în mod consecutiv în ultimii 7 ani, începe să amenințe multe specii de plante și animale prin intensivizarea agriculturii și conduce la degradarea resurselor naturale și la modificarea peisajului rural.

Zonele montane, zonele afectate de constrângeri naturale semnificative și zonele afectate de constrângeri naturale specifice

Suprafețe largi ale României prezintă limitări naturale ale productivității agricole. Acestea sunt legate în special de Munții Carpați și de Delta Dunării, dar și de alte zone

cu specificități ale condițiilor de sol sau climă. Aceste zone defavorizate agricol sunt de regulă asociate cu un nivel ridicat de biodiversitate.

România deține suprafețe largi ce pot fi considerate zone defavorizate din punct de vedere natural, datorită caracteristicilor nefavorabile de mediu care limitează considerabil condițiile de utilizare a terenurilor agricole și care conduc la producții agricole mai mici.

Se remarcă în principal Munții Carpați – acolo unde se întâlnesc valori mari de altitudine și pantă, și Delta Dunării – deoarece în acest areal se cumulează o serie de factori climatici și edafici care limitează puternic activitatea agricolă, dar și alte zone mai compacte în partea de sud – est a țării și mai răsfirate în alte zone precum Podișul Moldovei, Oltenia (zona de câmpie, dar și cea deluroasă), Podișul Transilvaniei – unde caracteristici naturale specifice conduc la scăderea productivității naturale.

Astfel, o parte importantă a Munților Carpați, datorită condițiilor legate de altitudine și pantă, întâmpină obstacole în practicarea agriculturii, obstacole materializate mai ales în scurtarea perioadei de vegetație și în costuri suplimentare legate de condițiile de pantă.

În afară de Munții Carpați există și alte zone ce sunt caracterizate în principal de o productivitate scăzutădatorită acțiunii factorilor naturali restrictivi.

În acest sens, cu un potențial natural agricol semnificativ mai scăzut față de restul țării se remarcă a fi Delta Dunării, datorită unui complex de factori naturali legați de sol (nisipos și cu procent redus de humus) și de climă (cu precipitații foarte scăzute, în medie de sub 400 mm/an). Acest potențial este evidențiat de notele de bonitare de la nivel de comună/oraș, comparativ cu media națională. Astfel, în această zonă, nota de bonitare a terenurilor agricole este de 16, reprezentând 46% din media ponderată a notelor de bonitare de la nivel național, iar producția medie de porumb (principala cultură a acestei zone), fiind de doar 39% din media națională. În această zonă se remarcă și o densitate foarte scăzută a populației, fapt ce afecteazăși necesarul de forțăde muncăaferent menținerii activităților agricole.

Zonele defavorizate din România

Din analiza hărții privind repartiția zonelor defavorizate la nivel național reiese că ZMD se mulează în principal pe Munții Carpați – acolo unde se întâlnesc valori mari de altitudine și pantă, ZSD acoperă Delta Dunării – deoarece în acest areal se cumulează o serie de factori climatici și edafici care limitează puternic activitatea agricolă, iar ZDS au o desfășurare mai împrăștiatădatorită diverșilor factori naturali, caracteristici pe suprafețe mai restrânse, care acționeazăasupra productivității agricole, unele arii relativ compacte semnalându-se doar în partea de sud – est a țării.

Valoarea de mediu a zonelor defavorizate

Din suprapunerea zonelor defavorizate cu HNV sau cu IBA reiese că ZM este acoperită în proporție de peste 90% de HNV, ZSD este acoperită în proporție de 100% de IBA, iar ZDS este acoperită în proporție de peste 65% de IBA, remarcându-se astfel valuarea de mediu a acestor zone.

Managementul resurselor naturale în agricultură și silvicultură

Solul

România dispune de soluri de bună calitate – în special în zonele de câmpie, însăfenomene ca eroziunea solului, seceta, balanța negativă a apei în sol sau gleizarea, salinizarea, acidifierea sau alcalinizarea și compactarea afectează foarte mult fertilitatea acestora.

Calitatea terenurilor agricole, exprimată prin notele de bonitare ale acestora, deși nu exprimă în totalitate cantitatea de humus din sol reflectând și alți factori de mediu (în special clima) ce influențează cultura plantelor, reprezintă un bun indicator al solurilor cu cantități ridicate de humus. Din acest punct de vedere, terenurile agricole se grupează în 5 clase de calitate, diferențiate după nota de medie de bonitare (clasa I – 81-100 puncte până la clasa a V-a – 1- 20 puncte). Se remarcă faptul că, în cazul terenurilor arabile, care ocupă 63,34% din suprafața cartată, cele mai multe terenuri se grupează în domeniul claselor de calitate a II-a și a III-a.Practic în clasa I de calitate la arabil intră doar 8,77% din totalul terenurilor agricole, restul claselor prezentând diferite restricții. În cazul pășunilor și al fânețelor, majoritare sunt claseleIII-V, în cel al viilor, clasele II-IV, iar al livezilor, clasele III-V. Majoritatea terenurilor agricole cu note mari de bonitare se află în Câmpia Română (într-o arie relativ compactă ce are ca loc central Bucureștiul) și în Câmpia de Vest.

Eroziunea prin apă, una dintre cele mai mari probleme ale solurilor din România, este prezentă în diferite grade pe 6,3 milioane ha, din care circa 2,3 milioane amenajate cu lucrări antierozionale, în prezent degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de până la 41,5 t/ha/an. Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol de extindere, cunoscând că, în ultimii ani, s-audefrișat unele păduri și perdele de protecție din zone cu soluri nisipoase, susceptibile acestui proces de degradare.

Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 3,8 milioane ha, din care o mare parte din perimetrele cu lucrări de desecare-drenaj. Periodic sunt inundate o serie de perimetre din areale cu lucrări de îndiguire vechi sau ineficiente, neîntreținute, înregistrându-se pagube importante prin distrugerea gospodăriilor, culturilor agricole, șeptelului, a căilor de comunicație și pierderi de vieți omenești.

Conținutul excesiv de schelet în partea superioară a solului afectează circa 0,3 milioane ha. Sărăturarea solului se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele tendințe de agravare în perimetrele irigate sau drenate și irațional exploatate, sau în alte areale cu potențial de sărăturare secundară, care însumează încă 0,6 mil. ha. Deteriorarea structurii și compactarea solului ("talpa plugului") se manifestă pe circa 6,5 mil. ha; compactarea primară este prezentă pe circa 2 mil. ha terenuri arabile, iar tendința de formare a crustei la suprafața solului, pe circa 2,3 mil ha. (păduri)

Apa

Resursele de apă dulce ale României sunt reduse față de media europeană și nu au o repartiție spațială și temporală uniformă. Calitatea acestora este mai puțin afectată în prezent de consumul de îngrășăminte din agricultură și mai mult de infrastructura precarăa sistemelor de canalizare și epurare a apei din spațiul rural.

Principala sursă de apă dulce provine din Dunăre și din celelalte râuri mari dar resursele hidrologice ale României nu sunt repartizate uniform pe întreg teritoriul. Exceptând Dunărea, România are o medie de numai 2.100 m3 apă/locuitor/an, comparativ cu media europeană de 4.230 m3 apă/locuitor/an, România fiind încadrată în categoria de țări cu resurse sărace în apă.

Potrivit unui studiu amănunțit cu privire la scurgerea de nutrienți în bazinul Dunării, pierderile medii de azot și fosfor în apele subterane precum și în cele de suprafață datorate

poluării difuze sunt relativ scăzute (6,1 kg N/ha/an și 0,4 kg P/ha/an) în România comparativ cu alte State Membre ale UE, inclusiv cu acelea din amontele bazinului Dunării. Astfel, se înregistrează o reducere semnificativă a poluării apelor subterane și de suprafață cauzată de agricultură, comparativ cu fosta perioadă socialistă și constituie o reflexie a declinului utilizării excesive a fertilizanților. Pentru viitor, pe termen mediu și lung, se prognozează reintroducerea practicilor agricole intensive la scară largă, ca urmare a aderării la UE. În prezent, calitatea cea mai slabă a apelor subterane se înregistrează în mediul rural, acolo unde rețeaua de canalizare nu există sau este puțin dezvoltată și deșeurile ajung direct în apele subterane (prin latrinele permeabile și prin șanțurile de scurgere) sau indirect (prin depozitele de gunoi de grajd sau prin depozitele de gunoi menajer).

În ceea ce privește implementarea Directivei CE 91/676 CEE (Directiva Nitrați), la sfârșitul anului 2004 s-a realizat o inventariere la nivel de unități administrativ-teritoriale (NUTS 5) pentru a se identifica zonele vulnerabile la nitrați. Pe baza acestei inventarieri, au fost identificate 251 comune cu o suprafață totală de cca. 1,6 milioane hectare reprezentând 6,7% din suprafața României, din care teren agricol cca. 1,1 milioane hectare reprezentând 7,6% din total teren agricol, teren arabil cca. 0,7 milioane hectare reprezentând 7,8% din total teren arabil, pajiști cca. 0,3 milioane hectare reprezentând 6,7% din pajiști. Categoriile de zone vulnerabile la nitrați desemnate sunt: a) zone potențial vulnerabile ca urmare a antrenării nitraților către corpurile de apă de suprafață prin scurgere pe versanți; b) zone potențial vulnerabile prin percolarea nitraților sub stratul de sol către acviferele libere; c) zone cu risc ridicat de vulnerabilitate la percolarea nitraților sub stratul de sol către acviferele libere. Pentru asigurarea monitorizării poluării din surse și activități agricole a fost organizat

Monitoringul suport național integrat de supraveghere, control și decizii pentru reducerea aportului de poluanți proveniți din surse agricole în apele de suprafață și în apele subterane, care face parte din Sistemul Național de Monitoring Integrat al Apelor. Prin intermediul acestui sistem de monitorizare se urmărește supravegherea concentrațiilor de azotați în apele dulci precum și verificarea periodică a stării de eutrofizare a apelor dulci și a apelor din zona costieră. Se poate estima că în prezent, multe ferme din zonele vulnerabile la nitrați nu au capacități adecvate de stocare a gunoiului de grajd, neîndeplinind încă în totalitate cerințele de protecție a apei.

La nivel național pe baza diferențelor dintre concentrațiile de nitrați din actuala perioadă de raportare (2008-2011) și precedenta perioadă raportată (2004-2007), situația privind evaluarea tendințelor concentrațiilor de nitrați din apele de suprafață – râuri, determinate în 675 secțiuni comune de monitorizare este următoarea:

– 23.56% au tendințe descrescătoare, 53,92% au tendințe stabile și 22,52% au tendințe crescătoare în ceea ce privește concentrația medie de azotați.

Pentru apele subterane, la nivel național, analizând toate punctele comune de monitorizare, respectiv 930 de secțiuni, tendințele concentrațiilor medii de azotați în apele subterane se prezintăastfel:

– 42,36% au tendințe descrescătoare, 21,29% au tendință stabilă și 36,34% au tendințăcrescătoare.

În unele regiuni ale țării există zone cu exces de umiditate și zone expuse la inundații. Aceste zone sunt importante pentru managementul conservării biodiversității și sunt prezente în numeroase regiuni ale țării.

România are o frecvență ridicată de apariție a inundațiilor, în special primăvara datorităcombinarii precipitatiilor sub forma de ploaie cu topirea zăpezii și a umezirii solului in perioada premergatoare precipitatiilor generatoare de viituri, precum și vara din cauza ploilor

torențiale, când debitele râurilor cresc peste cota normală. În ultimii 16 ani, frecvența de producere a inundațiilor a crescut, ca o consecință a schimbărilor climatice și a defrișărilor. Frecvența și intensitatea acestora pare săfie în creștere.

Seceta se manifestă pe circa 7,1 milioane ha, suprafață pe care anterior se concentra cea mai mare parte a celor 3,2 milioane ha de teren agricol ce dispunea de sisteme de irigații.

În țara noastră, fenomenele de aridizare și desertificare s-au declanșat în principal datorităsecetei, precum și efectelor produse de încălzirea climei, respectiv reducerea semnificativă a cantităților de precipitații sau lipsa acestora pe o perioadă lungă de timp. La acestea se adaugă și o serie de factori de natură antropică cum ar fi: defrișarea pădurilor, distrugerea perdelelor forestiere de protecție, lucrări agricole necorespunzătoare care pot genera reducerea capacității de absorție a apei de către sol, eroziunea versanților și colmatarea albiilor de râu, precum și nefuncționalitatea sistemelor de irigații din zonele cu risc mare la secetă. Altfel spus, schimbările climatice produse la nivel global și regional, asociate cu amplificarea poluării, defrișările sau schimbările de peisaj, au determinat o accentuare a procesului de uscăciune. Ca urmare, unele zone cu risc ridicat la secetă tind să fie afectate de aridizare și chiar de deșertificare, aceasta însemnând de fapt dispariția covorului vegetal și implicit degradarea solului. Datele statistice (2006) arată faptul că, în țara noastră, din cele aproximativ 14.7 milioane ha teren agricol (din care 9.4 milioane ha teren arabil), solurile sunt afectate de secetă pe perioade lungi și în ani consecutivi pe o suprafața de cca. 7 milioane ha din suprafața agricolă (48% din total). În România, teritoriul cu risc ridicat de seceta pedologica excesivă și prelungită, cu o tendințăcrescută de aridizare și chiar deșertificare, cuprinde areale extinse din sudul Olteniei, Muntenieiși Moldovei, Bărăgan și Dobrogea.

În România, secetele cele mai severe s-au înregistrat în anii 1945-1946 si 2006-2007. În anul agricol 2011-2012, s-au înregistrat în total 8 luni secetoase, luna noiembrie 2011 fiind cea mai secetoasă lună din ultimii 52 de ani din țara noastră, cantitatea medie lunară fiind de numai 1.2 l/mp, comparativ cu valoarea medie multianuală de 43.9 l/mp. De asemenea, luna iulie 2012 se situează pe locul II, în topul primelor 5 luni cele mai secetoase din perioada 1961- 2012, cantitatea medie lunară fiind de 40.5 l/mp, față de o valoare normală de 78.2 l/mp. Totodată, luna iulie 2012 a fost cea mai caldă lună din ultimii 52 de ani din România,

temperatura medie lunarăfiind de 23.7 C, fațăde media multianualăde 19.2 C, deci o abatere pozitivăde 4.5 C.

Conform celor mai recente modele climatice descrise în cel de-al treilea raport (TAR) întocmit de IPCC, pe parcursul secolului 21 se așteaptă o creștere a temperaturii medii anuale la nivelul continentului european între 0.1 și 0.4°C pe deceniu (IPCC 2007.2). Una din cele mai afectatețări europene de această creștere a temperaturii, însoțită de scăderea precipitațiilor, va fi România. În România se așteaptă o creștere a temperaturii medii anuale de cca. 4 – 4.5°C, spre deosebire de o creștere medie de 3 – 4°C, cât este de așteptat în marea majoritate a zonei temperat continentale, unde se aflălocalizatăși România.

Schimbări climatice

Gazele cu efect de seră și schimbările climatice

România are emisii scăzute de gaze cu efect de seră. Atât agricultura cât și fondul forestier românesc pot juca un rol important în lupta cu schimbările climatice, puternic resimțite în ultimii ani mai ales prin inundații și prin temperaturi ridicate și secete prelungite. Aceste fenomene afectează atât productivitatea agricolă și forestieră cât și valoroase habitate și ecosisteme.

Alte forme de poluare a aerului de către agricultură

Agricultura poate avea, de asemenea, un impact negativ asupra calității aerului prin diferite emisii ale compușilor azotului, inclusiv oxizi de azot și amoniac. Oxizii de azot, rezultați, în principal, din descompunerea fertilizanților chimici și din combustia biomasei, au un aport important la concentrația gazelor cu efect de seră. Cele mai semnificative surse de emisii de amoniac provin din practicarea intensivă a zootehniei, precum și din îngrășămintele organice utilizate necorespunzător. Ponderea agriculturii în generarea emisiilor de amoniac este de 80%. Când amoniacul în exces este încorporat în sol determină un efect acidifiant, care poate dăuna florei și faunei.

În acord cu Protocolul de la Göteburg, un plafon maxim al emisiilor de amoniac va fi stabilit pentru România începând din anul 2010. Nu se anticipează că aceasta va fi o problemă, deoarece emisiile anuale totale sunt relativ scăzute, din cauza numărului redus de animale și a dispariției marilor exploatații care au practicat o zootehnie intensivă pe parcursul ultimilor 10–15ani.

Structura economiei rurale

Economia rurală prezintă diferențieri semnificative în funcție de regiuni, de trăsăturile demografice specifice, sociale și economice. Această diferențiere este vizibilă mai ales în ceea ce privește sărăcia în spațiul rural românesc, reflectată într-un nivel scăzut de trai al populației și în lipsa de surse de venituri alternative.

Dezvoltarea afacerilor

Microîntreprinderile, întreprinderile mijlocii și întreprinderile mici, au un rol important în menținerea și consolidarea economiei naționale prin crearea de noi industrii sau nișe de piață, creșterea oportunităților de angajare, încurajarea concurenței pe piață și vitalizarea economiilor aflate la nivel regional sau local.

PREZENTARE GENERALĂ

România a făcut un progres considerabil în dezvoltarea instituțiilor compatibile cu o economie de piață în ultimii 20 de ani, iar aderarea la Uniunea Europeană (UE) în anul 2007 a constituit un motor pentru reformă și modernizare.

Când criza financiară globală a lovit în 2008-2009, România și-a revenit rapid datorită administrării macroeconomice prudente. Criza a impus reforme care erau de mult timp necesare, cu sprijin din partea instituțiilor financiare internaționale, în domeniul sănătății, educației, în sectorul financiar, al administrației finanțelor publice, al administrației publice, asigurărilor sociale și asistenței sociale. Unele dintre aceste reforme constituie răspunsuri pe termen scurt la criză, în timp ce altele sunt ancorate într-o strategie coerentă pe termen lung.

Cele mai recente proiecții ale României estimează o rată reală de creștere a PIB în jur de 1,2% în 2012, în principal datorită exporturilor mai mari și recoltelor agricole mai bune, creșterea ajungând la 3% în 2013. Rata șomajului în România a rămas în jur de 7,2% în ultimii trei ani. La sfârșitul anului 2011, inflația a scăzut la 3,1% față de 7,9% în anul anterior.

Provocările legate de menținerea creșterii includ nesiguranța în zona euro și pe piețele de export, evoluțiile politice în contextul alegerilor locale și parlamentare și absorbția fondurilor UE.

Pe termen mediu, principala provocare pentru România este atingerea unei creșteri economice stabile și îmbunătățirea condițiilor de viață, cu atingerea în același timp a obiectivelor fiscale și continuarea reformelor structurale și a modernizării administrației publice.

O creștere durabilă pe termen lung presupune ca România să adopte măsuri care să asigure respectarea obiectivelor fiscale, eliminând în același timp barierele și îmbunătățind calitatea cheltuielilor și consolidând colectarea impozitelor; înregistrarea unui progres în legătură cu agenda de reforme structurale, cu accent pe sectorul energetic și al transporturilor și asigurarea unei stabilități permanente în sectorul financiar.

Banca Națională a României (BNR) și Guvernul au luat măsuri puternice pentru a asigura stabilitatea piețelor financiare, iar băncile au făcut bine față stresului. De la pachetul de sprijin financiar internațional, cursul de schimb a rămas în general stabil.

Sectorul energetic din România este dominat de întreprinderi de stat, în legătură cu care Guvernul a inițiat măsuri de îmbunătățire, precum și de creștere a concurenței și de atragere a capitalului privat necesar pentru a impulsiona concurența în sector.

Accesul la serviciile medicale în România înclină în favoarea celor înstăriți. Aproape jumătate dintre cei săraci nu apelează la serviciile medicale atunci când au nevoie, iar o mare parte din fondurile publice alocate serviciilor medicale este irosită cu servicii sau tratamente ineficiente sau inutile. Actualul sistem medical înclină puternic către îngrijirea costisitoare a pacienților internați în spitale.

Reformele Guvernului în domeniul sănătății promovează servicii medicale în afara spitalelor eficiente din punct de vedere al costurilor și de îngrijire primară, introducerea co-plăților, raționalizarea infrastructurii spitalicești, reglementarea introducerii de medicamente și tehnologii noi și revizuirea pachetului de bază de beneficii rambursat de sistemul public de asigurări pentru sănătate.

Odată considerată grânarul Europei, agricultura joacă un rol important în România, chiar dacă sectorul este subdezvoltat. În ciuda celui mai mare procent de populație rurală din UE (45%), în România există incidența cea mai mare de sărăcie rurală (peste 70%) și unul dintre cele mai mari decalaje în standardele de trai și sociale între zonele rurale și cele urbane. România importă un procent tot mai mare din necesarul său alimentar, deși aproape 30% din forța de muncă este angajată în agricultură.

România nu a beneficiat încă de Fondurile Structurale UE privind Protecția Mediului și Modificare Climatică în valoare de 4,5 milioane Euro. Cu toate acestea, s-a angajat să atingă obiectivele UE 2020 în domeniul climei și energiei regenerabile (en), al căror rol este reducerea emisiilor de bioxid de carbon cu 20%, creșterea procentului de energie regenerabilă din mixul de energie la 20% și îmbunătățirea eficienței energetice cu 20%, toate acestea până în anul 2020. În acest scop, între multe altele, trebuie să conceapă un program extins de finanțare în domeniul modificării climatice și creșterii ecologice în următoarea perioadă de programare pentru finanțare UE (2014-20).

Una dintre prioritățile cheie ale României continuă să fie dezvoltarea abilităților populației, pentru a atinge obiectivele Strategiei Europa 2020 și aducerea nivelului rezultatelor copiilor din România în domenii cheie la nivelurile actuale care se întâlnesc în majoritatea țărilor europene. O lege a educației naționale în vigoare de la începutul anului 2011 promovează schimbări în practic toate domeniile de educație.

Rata sărăciei în România a scăzut dramatic între 2000-2008, de la 36% în 2000 la 5,7% în 2008. În anul 2009, sărăcia a scăzut în continuare la 4,4%, datorită cheltuielilor crescute în domeniul protecției și asigurărilor sociale. Cu toate acestea, în ciuda pașilor mari făcuți, rata sărăciei în România este în continuare printre cele mai mari din UE.

Conform Strategiei Europa 2020 și a Acordului Preventiv cu UE și FMI, strategia economică pe termen mediu a Guvernului României este orientată spre promovarea creșterii economice și a locurilor de muncă, spre consolidarea finanțelor publice și a stabilității financiare. În această privință, Guvernul României a adoptat Strategia fiscal‐bugetară 2014‐2016, care vizează atingerea a 7 obiective în ceea ce privește dezvoltarea economică, consolidarea fiscală, disciplina bugetară, eficiența alocărilor bugetare, cadrele bugetare naționale, transparența în utilizarea fondurilor publice și gestionarea datoriei publice.

Perspectiva macroeconomică

Conform Comisiei Naționale de Prognoză – prognoza de toamnă, se așteaptă ca tendința de creștere să se apropie de potențialul său durabil, respectiv o creștere medie a PIB‐ului de 2,5 % anual. Acest scenariu se bazează pe o ameliorare a performanței în toate sectoarele, în special în sectoarele industriale cu potențial mare de export și în sectorul de construcții, unde investițiile prevăzute în infrastructură reprezintă un potențial semnificativ pentru creștere. În 2013, motorul performanței a fost cererea internă.Deficitul de cont curent se estimeză ca va fi ajustat în mod semnificativ la 1% din PIB, urmând să crească treptat până la mai puțin de 2% din PIB în 2016.. Inflația va continua să scadă în 2014‐2016, atingând 2,3 % la sfârșitul anului, cu o medie anuală de 2,5 % în 2016. Conform conturilor naționale, ocuparea forței de muncăva crește în perioada 2014 – 2016 cu o ratămedie anualăde 0,7 %, iar numărul de angajați va crește cu 0,8 %. Productivitatea muncii se va ameliora grație unei creșteri mai rapide a PIB, datorate creșterii ratei de ocupare a forței de muncă. Rata șomajului la nivelul OIM se va reduce la 7 %, de la 7% în 2012, în timp ce rata ocupării forței de muncă în rândul populației cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani va crește la 67 %.

Tabelul nr. 2 – Proiecții macroeconomice pentru România

Sursa: Programul de convergențăal României 2013‐2016

Teritorialitate

România este înzestrată cu o geografie distinctivă și o multitudine de provocări și oportunități de dezvoltare a țării care au un profund character spatial. Doar una din cele opt regiuni ale României este foarte dezvoltată și dinamică. Cu unele variații, celelalte șapte regiuni au un procent crescut al populației rurale și o economie rurală înregistrând lipsuri în ceea ce privește piețe deplin funcționale și moderne. Incluziunea socială și economică variază de‐a lungul teritoriului cu zone rurale dezavantajate în mod semnificativ în privința accesului la oportunităși și servicii publice.

Poziția și caracteristicile geografice influențează modelul de dezvoltare și oportunitățile. Dintre regiunile mai puțin dezvoltate, Nordul și Nord‐Vestul beneficiză de apropierea lor față de Statele Membre mai dezvoltate, munții și pădurile din Regiunea Centrală au creat oportunități de dezvoltare distincte și constrângeri, anumite regiuni fiind relativ mai afectate de izolare fizică și marginalizare, Regiunea Nord‐Est este limitată de Carpați, Sud‐Est de cursul Dunării, zonele umede ale Deltei Dunarii sprijină doar o economie limitatăși o populație risipită.

Structura policentrică din România, cu distribuirea echitabilă a aglomerărilor urbane este un avantaj concret.

Rolul zonelor urbane în generarea și susținerea creșterii economice a fost recunoscut în "polul de creștere" al desemnării orașelor‐cheie. Deși Programul Operațional Regional 2007‐2013 a prevăzut o abordare integratăa dezvoltării urbane în aceste locații, gradul de integrare în practicăa fost limitat. Mai mult decât atât, investițiile susținute nu au fost întotdeauna în concordanță cu planurile integrate convenite de dezvoltare. Prin urmare, o lectie esențială, este de a crea un sprijin viitor pentru investiții, condiționat de o abordare integrată și coerenta cu specializarea funcțională a zonelor urbane. Cooperarea între zonele urbane și periurbane a fost limitată parțial doar în unele cazuri, din cauza diferențelor politice dintre centrul urban și zonele administrative adiacente. Abordarea dezvoltării rurale prin intermediul LEADER a fost la început mai lentă, reflectând o lipsă de capacitate la nivel local și moștenirea unei culturi care nu a încurajat inițiativa din partea comunităților și nici parteneriatul public‐privat. Dezvoltarea locală a zonelor rurale va exploata capacitatea câștigată de către grupurile de acțiune locală în perioada de programare 2007 – 2013 și posibilitatea de a aplica o abordare similară (CLLD) va fi extinsă către zonele urbane secundare vizate3.

Având în vedere poziția geograficăa țării, sinergiile intre SUERD și politica maritimăintegratăpentru Marea Neagră(Strategia de creștere Albastră) ar trebui mai bine exploatate. Multitudinea de activități economice și de mediu care au loc în Delta Dunării și pe zonele de coastă adiacente litoralului românesc ar trebui abordate într‐o manieră mai integrată căutând complementaritatea și mecanismul de cooperare între cele douăstrategii.

În contextul celor două politici, care au la bază "Studiul pentru sprijiinirea dezvoltării cooperării în bazinul maritim‐ Fișa Tara România" ‐ august 2013, prin care au fost identificate 6 activități economice maritime relevante și cu potențial de dezvoltare, fondurile ESI vor sprijini transportul intern pe căi navigabile, transport maritim pe distanțe scurte și turismul de coastă.

Propunerile de programare de mai jos au fost dezvoltate luând în considerare modelul teritorial distinctiv al nevoilor și oportunităților. Combinarea direcțiilor strategiilor și masterplanurilor naționale, Planurilor de Dezvoltare Regională, criteriilor de selecție și utilizarea instrumentelor de dezvoltare teritorială va asigura căpunerea în aplicare a fondurilor ESI va tine cont de dimensiunea teritorială.

Provocări pentru creșterea la nivel național

România continuă să se confrunte cu provocări enorme în materie de dezvoltare. Au fost identificate următoarele provocări care necesită investiții strategice pentru a îndepărta obstacolele din calea dezvoltării și pentru a debloca potențialul economic al țării.

Competitivitatea și dezvoltarea loclă

Nivelul general al activității economice din România se menține foarte scăzut. O analiză a nivelului, structurii și performanței sectoriale arată clar faptul că problema competitivității reprezintă o provocare pentru România:

dependența actuală a ocupării forței de muncă de o agricultură cu valoare adăugată foarte scăzută, în care micile ferme reprezintă o cotă foarte mare (aproape 93 % din numărul total al fermelor), cu orientare redusăspre piață, nivel scăzut de productivitate și dotare tehnică, suprafețe mari de livezi în declin (peste 50 %);

cultura antreprenorială așa cum este reflectată de densitatea relativ scăzută a afacerilor în toate regiunile cu excepția regiunii București‐Ilfov, precum și orientarea către activități cu valoare adăugatăredusă;

niveluri de productivitate necompetitive la nivel internațional în multe domenii industriale;

slaba reprezentare actualăa serviciilor cu valoare adăugatăsemnificativăîn cadrul economiei;

fragmentarea, standardizarea excesivă, utilizarea ineficientă a resurselor în mediile românești de cercetare și dezvoltare și academice, precum și absența unei strategii pentru dezvoltarea instituțiilor cu activități intense de cercetare.

Oamenii și societatea

În România sunt mari diferențe de avere, oportunitate, educație, competențe, sănătate și, în multe zone, acestea s‐au intensificat în ultimul deceniu. Aceste diferențe au un caracter profund teritorial, cu variații pronunțate între regiuni, precum și între zonele urbane și cele rurale.

România are o densitate foarte scăzută a ocupării forței de muncă, în special în zona rurală4 (În 2012, zona rurală a României s‐a extins la 207.522 km2 (87,1 % din teritoriul României), fiind locuită de 45,0 % din

populația României. Zone mari din țară nu dispun de o piață funcțională a forței de muncă și, prin urmare, numeroși tineri nu sunt nici angajați, nici în curs de educare sau formare.

Nivel scăzut de activitate economică, dependența mare de agriculturăcu productivitate scăzută, pescuit și activități conexe, caracterul puțin durabil al modelelor anterioare de diversificare regională duc la reducerea industrializării și creșterea migrație. Din această cauză România încă se confruntă cu provocări importante în termeni de sărăcie și excluziune socială, care afectează mai ales regiunile mai puțin dezvoltate. Acest lucru va necesita o implicare mai mare a autorităților locale în abordarea acestor provocări, care ar trebui să fie corelate cu o investiție corespunzătoare în consolidarea capacității administrative în aplicarea soluțiilor adecvate. Potențialul serviciilor comunitare și a modelelor de economie socialăîn abordarea acestor probleme ar trebui săfie mai bine valorificate.

Marea provocare constă în a restabili performanța sistemului educațional și, în contextul unei cereri foarte scăzute de forță de muncă, în a face educația atractivă. Pe lângă crearea unei infrastructuri educaționale moderne și bine dotate, trebuie rezolvate aspectele legate de extinderea accesului la educația timpurie, combaterea abandonului școlar timpuriu, creșterea relevanței educației și formării pentru nevoile pieței forței de muncăși deschiderea accesului la învățământul terțiar și la învățarea pe tot parcursul vieții.

Infrastructura

Creșterea economică a României este împiedicată de infrastructura subdezvoltată și depășită. Deși România este poziționată pe importante rute care leagă Europa Centrală de Marea Neagră și Caucaz, infrastructura sa de transport este subdezvoltată față de volumul de bunuri și numărul de pasageri ce tranzitează teritoriul românesc, iar accesibilitatea rămâne o barieră majoră pentru dezvoltarea economică regională. Conectivitatea prin toate modurile de transport nu este optimă din cauza întârzierii investițiilor, precum și a deficiențelor administrative legate de întreținerea și funcționarea infrastructurii. În ceea ce privește infrastructura TIC, rețelele în bandă largă de bază ar trebui să fie disponibile la nivel național până în 2015 ca rezultat al inițiativelor existente, deși numărul de conectări rămâne scăzut. În plus, România se confruntă cu dificultăți deosebite în ceea ce privește extinderea Accesului de Generație Următoare (NGA) în zonele rurale unde, în absența unei intervenții publice, se estimeazăcă, pânăîn 2020, mai puțin de 50 % dintre gospodării vor fi acoperite cu infrastructurăcu viteze de peste 30Mbps.

Resursele

România este bine înzestrată din punct de vedere al resurselor disponibile, dintre care o parte semnificativă este reprezentată de resursele regenerabile și are în același timp potențial de extindere a acestora. Romania se bazează mult mai puțin pe energie importată (21,7 % în 2010) decât UE 27 (52,7 %). Eficiența sistemelor românești de producere, transport și distribuție a energiei electrice (fie din surse regenerabile precum energia eoliană sau solară, fie, pe de altă parte, a energia nucleare și a celei produse de turbine cu gaz) este aproape de media UE. Eficiența utilizării energiei este scăzută, în principal din cauza clădirilor rezidențiale și publice care sunt prost izolate și a ineficienței sistemelor centralizate de transport și distribuție a energiei termice.

România se confruntă cu o serie de riscuri naturale de mediu sau datorate intervenției umane, care reprezintă o amenințare pentru cetățenii, infrastructura și resursele naturale ale României. Riscurile datorate schimbărilor climatice sau exacerbate de acestea au avut un impact major în ultimul deceniu; inundațiile, incendiile de pădure și seceta recurentă au determinat pierderi și daune de amploare în toată țara. În unele cazuri, gravitatea acestora a depășit capacitatea naționalăde răspuns.

Extinderea și modernizarea infrastructurii de apă și apă uzată continuă să fie una dintre cele mai importante priorități de ameliorare a standardelor de viață din România, în special în zonele rurale. Gestionarea deșeurilor este încă departe de standardele europene, având niveluri reduse de reutilizare, reciclare și valorificare energetică. Până în 2017, România are la dispoziție o perioadă de tranziție pentru a elimina treptat depozitele de deșeuri care nu sunt conforme.

România este bogată în active naturale, dar calitatea mediului și biodiversitatea rămân sub presiunea procesului natural, precum și a activității economice. Există o nevoie stringentă de a îmbunătății protecția mediului și de a trece la practici mai durabile în agricultură, construcții, industriile extractive și, în general, în afaceri.

Administrația și guvernarea

România este caracterizată încă de o slabă capacitate administrativă a instituțiilor publice și de o predispoziție către birocrație și reglementări exagerate care au o influență puternică asupra competitivității mediului său de afaceri. În pofida eforturilor de a implementa politici publice viguroase în România, mai sunt necesare urgent reforme care săamelioreze calitatea administrației publice. România a luat numeroase măsuri pentru a crea un sistem juridic puternic, independent și respectat. Deși s‐au făcut progrese în multe zone, sunt încănecesare măsuri de consolidare instituțională, reformăși modernizare.

Absența unui sistem eficient de cadastru reprezintă un obstacol semnificativ pentru dezvoltarea și implementarea infrastructurii, consolidarea si dezvoltarea proprietății.

Obiectivul general și contribuția strategicăa Fondurilor Europene Structurale și de Investiții

Luând în considerare situația și politicile macroeconomice, împreună cu blocajele evidențiate în creșterea economică națională, Guvernul România a stabilit prioritățile de finanțare pentru utilizarea Fondurilor Europene Structurale și de Investiții în Acordul de Parteneriat 2014‐2020, cu obiectivul global de a reduce disparitățile de dezvoltare economică și socială între România și statele membre ale UE. Prin utilizarea modelului macroeconomic R‐GREM, a fost examinat potențialul economiei românești de a reacționa la injecția financiarădin perioada 2014‐2020, cu accent pe impactul asupra evoluției PIB.

Efectele probabile care pot fi generate de utilizarea Fondurilor ESI asupra creșterii PIB‐ului sunt legate de sumele planificate a fi cheltuite pentru trei categorii de intervenții: suport pentru infrastructură, dezvoltarea capitalului uman și promovarea investițiilor private în inovare. Analiza va fi efectuată prin compararea unui scenariu de bază „fără fonduri UE” cu un scenariu „cu fonduri UE”. Diferența constă în faptul că scenariul „cu fonduri UE” se va baza pe fondurile planificate în Acordul de Parteneriat 2014‐2020, efectuând o analiză de sensibilitate pe baza diferitelor rate de absorbție.

Potențialele efectele generate de fondurile ESI la creșterea PIB‐ului sunt legate de sumele planificate pentru a fi cheltuite în trei categorii de intervenții politice : suport pentru infrastructura , dezvoltarea capitalului uman și promovarea investițiilor private în inovare . Analiza a fost efectuată prin compararea scenariului " fără fonduri europene " în raport cu cel " cu fonduri europene " bazat pe rate diferite de absorbție .

Într‐un scenariu " realist" suma totală utilizată reprezintă 40 % din alocarea UE, iar rata anuală a PIB‐ului are o tendință de creștere , în timp ce dinamica de creștere rămâne practic neschimbată în raport cu linia de bază , ajungând la 4,15 % (aproape dublu față de valoarea ratei de creștere estimată pentru începutul perioadei de programare).

În al doilea scenariu " optimist ", capacitatea de absorbție este îmbunătățită, rata de utilizare fiind de 80 % din resursele alocate și conduce la o considerabilă creștere economică . Astfel , PIB‐ul real estimat în 2020 este de 15,1% mai mare decât în scenariul de bază" fărăfonduri europene " .

S‐au efectuat o serie de scenarii utilizând modelul HEROM , în scopul de a ilustra impactul fondurilor UE pentru perioada de programare 2014‐2020 asupra economiei românești în ceea ce privește combinarea volumul alocațiilor între sectoare .

Pentru simularea impactului fondurilor UE asupra economiei românești au fost construite patru scenarii alternative, în care alocarea totalăde 22,54 miliarde de euro (fără alocarea FEADR) a fost distribuită diferit pe cele trei componente majore ale modelului HEROM : ( 1 ) infrastructură , ( 2 ) sprijin direct și ( 3 ) resurse umane . Modelul HEROM are ca scop , pe de‐o parte ilustrarea și cuantificarea efectelor pozitive ale intervenției fondurilor structurale din economie (de exemplu, o creștere suplimentară, locuri de muncă și venituri suplimentare etc), și totodatăsăobținărăspuns la întrebarea dacăaceste alocații sunt optime.

Au fost concepute patru scenarii de alocare a fondurilor, dupăcum urmează:

Impactul estimat de HEROM a fost realizat pe un scenariu de bază (fără finanțare), construit luând în considerare prognosticul și alte estimări CNP considerate ipoteze (parametri, coeficienții) pentru perioada 2014‐2020. Toate cele trei tipuri de finanțare sunt neutre în ceea ce privește deficitul, fondurile UE fiind contabilizate drept cheltuieli precum și venituri, înregistrând o creștere atât a veniturilor cât și a cheltuielilor, diferența rămând aceeași, deși, în realitate, fondurile UE necesităo contribuție internă.

Simulări ale acestor fonduri arată o creștere cumulativă suplimentară a PIB în perioada 2014‐2020, comparativ cu scenariul de bază între 10,9 și 15,1 puncte procentuale pe parcursul perioadei, scenariul 1, caracterizându‐se printr‐o alocare predominantă în infrastructură, aceasta din urmă fiind și cea mai eficientă.

Impactul real cumulat în 2014‐2020, comparativ cu un scenariu fără fonduri

Sursa: Comisia națională de Prognoză

Din punctul de vedere al eficienței (impact macroeconomic/injecție de fonduri ) , Scenariul 1 este scenariul dezirabil și va fi considerat o alternativă la scenariul fără fonduri UE, efectele pozitive fiind așa cum sunt prezentate în tabelul de mai sus .

Dacăluăm în considerare nivelul actual al PIB‐ului României pentru UE‐27 de 49 % și previziunile obținute se preconizează că în 2020 , economia românească va ajunge la un nivel de 60% din media UE‐27 , folosind scenariul fărăfonduri , în timp ce în primul cel cu fonduri, se va ajunge la aproximativ 65‐70 % din aceeași medie.

În conformitate cu intervenția specifică prin intermediul instrumentelor structurale, HEROM arată că totalul investițiilor se bucurăde un aport suplimentar considerabil în perioada 2014‐2020 : de la 24,7 % în scenariul 1 la 20.9 % în Scenariul 4, fațăde dinamica scenariului în care nu ar exista fonduri structurale și de coeziune . Procesul de investiții are intensitate maximă în scenariul 1 , unde cea mai mare parte a fondurilor sunt direcționate către infrastructură.

Dezvoltarea favorabilă a activității economice se va reflecta pe piața forței de muncă , astfel încât , în următorii 7 ani, media pe perioada prognozată va fi cu aproximativ 338 de mii de locuri de muncă mai mult în Scenariul 1 , comparativ cu scenariul de bază . Pe de altă parte , rata șomajului în 2020 va fi de aproximativ 4,4 % mai mică decât nivelul care ar fi fost obținut în scenariul fără fonduri . Efectele pozitive ale finanțării asupra activității economice și a cererii interne vor fi reflectate în buget , veniturile bugetare vor crește mai mult decât costurile , ceea ce va conduce la diminuarea deficitului, iar la sfârșitul perioadei , chiar la o trecere pe excedent în cazul scenariul 1, incepând cu 2018 .

Pentru a atinge aspirațiile de creștere economică reflectate în obiectivul global al acestui Acord de Parteneriat, România va avea o economie modernă și competitivă prin abordarea următoarelor provocări:

I. Competitivitatea și dezvoltarea locală II. Oamenii și societatea

III. InfrastructuraIV. Resursele

V. Administrația și guvernarea

Acțiunile întreprinse în direcția celor cinci provocări vor contribui la atingerea obiectivelor României din cadrul strategiei Europa 2020, dupăcum urmează:

Cele opt provocări de mai sus se regăsesc și în Recomandările Consiliului specifice fiecărei țări, astfel:

Condiții de piațădeosebit de dificile

Economia României s‐a dezvoltat cu rapiditate între 2003 și 2008. După o scădere accentuată în 2009 și 2011, aceasta a revenit pe creștere în 2011, însă cu o rată mai scăzută. Cu toate acestea, nivelul general al activității economice din România se menține foarte scăzut.

O constrângere majoră asupra creșterii este nivelul scăzut al veniturilor disponibile, care derivă din structura forței de muncă. Dintre cele 8,365 milioane de locuri de muncă din România, doar puțin peste 4 milioane de locuri de muncă sunt salarizate. Nivelul foarte ridicat de activități independente (2,1 milioane, 25 % din totalul locurilor de muncă) este asociat mai curând cu agricultura de subzistență și cu lipsa alternativelor decât cu spiritul antreprenorial. Alte 1,4 milioane (20 % din totalul locurilor de muncă) reprezintă activități familiale neremunerate, o categorie care în economiile mai dezvoltate din UE de abia se mai regăsește.

Există un caracter profund teritorial al activității economice din România. Creșterea pe parcursul ultimilor zece ani a fost mult înclinată în favoarea regiunii București‐Ilfov, care a devenit principala economie de piață funcțională, cu un amestec de locuri de muncă în industria prelucrătoare și în servicii și cu un PIB pe cap de locuitor care depășește media UE. Cu toate acestea, în celelalte șapte regiuni de dezvoltare creșterea și diversificarea activității economice sunt mult mai scăzute, iar previziunile privind dezvoltarea întreprinderilor sunt mult mai pesimiste:

nivelurile reduse ale veniturilor disponibile provenite de la un număr mic de locuri de muncă salarizate inhibă dezvoltarea piețelor interne; agricultura de subzistență, barterul și munca la negru înlocuiesc economia oficială;

în consecință, creditul de consum este subdezvoltat;

modelul foarte dispersat al localităților rurale din România are ca rezultat piețe locale puțin abundente;

IMM‐urile sunt dezavantajate în ceea ce privește accesul la piețele sectorului public, care reprezintă

o parte importantădin cererea agregatăîn regiunile în curs de dezvoltare.

În acest context, majoritatea IMM‐urilor sunt mici, de dimensiuni locale și au motivare redusă de creștere. Piețele și distribuția sunt subdezvoltate.

Densitatea redusăa activităților economice

România se claseazăpe penultimul loc în UE 27 din punct de vedere al densității activităților economice. În 2011, numărul de societăți s‐a menținut la 452.010, cu o densitate generală de 204 societăți la 10.000 de locuitori. IMM‐urile contribuie cu 53 % la VAB, cu cinci puncte procentuale sub media UE.

Din punct de vedere al teritorialității, între regiunile de dezvoltare existădiferențe semnificative în ceea ce privește densitatea activităților economice. Regiunea București‐Ilfov reprezintă o excepție semnificativă, cu o medie a densității activităților economice de aproximativ 2,5. Patru regiuni – Nord – sunt grupate în jurul densității medii a activităților economice (de aproximativ 12 %). Totuși, trei regiuni – Nord‐Est, Sud Muntenia și Sud‐Vest Oltenia – au o densitate a activităților economice semnificativ sub medie (62 %‐70 % din medie). Densitatea IMM‐urilor înregistrate în zonele rurale este de 9.64 IMM‐uri la 1000 de locuitori,

mult mai micădecât media națională, iar sectorul primar înregistreazăo pondere redusăde IMM‐urilor din numărul total înregistrat la nivel național (doar 3,41% în 2011).

Operatorii economici întâmpină dificultăți, înregistrând cifre de afaceri mici. Se remarcă și o pondere covârșitoare a microîntreprinderilor (90 %). Dezvoltarea este limitată de mai multe obstacole: lipsa forței de muncăcu calificare medie și înaltă, accesul la finanțare, birocratizarea excesivădublatăde o guvernanță slabă a mediului de afaceri, o piață cu organizare instituțională fragmentată și contradictorie, un spirit antreprenorial slab dezvoltat, în special în zonele rurale și în zonele de pescuit.

Dependența exageratăde activitățile cu valoare adăugatăredusă

Sectoarele industriale mai puțin competitive oferă circa 1,2 milioane de locuri de muncă, adică aproape 70 % din totalul locurilor de muncă din industrie, incluzând sub‐sectoarele extractiv și al prelucrării primare, precum și pe cele ale utilităților și industriei prelucrătoare, însă vizează în special formele mai puțin avansate de prelucrare. Productivitatea mai scăzută în aceste sectoare este asociată în diverse ocazii cu niveluri scăzute ale investițiilor, cu niveluri scăzute de inovare și cu niveluri scăzute de competență în rândul managerilor și al personalului operativ.

Serviciile cu amănuntul – comerțul, distribuția de autovehicule, transportul, hotelurile și restaurantele – reprezintă aproximativ jumătate din totalul unităților operaționale și doar puțin peste o cincime din totalul locurilor de muncă, valoare apropiată de media UE 27. Contribuția la PIB este de numai 13 %, iar productivitatea muncii se situeazăsub medie.

În acest context, turismul asigurăîn mod direct circa 193.000 de locuri de muncă(2,3 % din totalul forței de muncă), iar contribuția sa la menținerea ocupării locurilor de muncă în sectoarele înrudite este estimată la un nivel de peste douăori mai mare. În cadrul sectorului de turism, sub‐sectoarele cu cea mai mare valoare adăugată sunt cele al turismului de sănătate și al ecoturismului. În România se găsesc circa o treime din izvoarele minerale naturale din Europa, oferind diverse tratamente. Pe lângă atragerea de venituri de la vizitatorii străini, sectorul are o contribuție în problemele legate de îmbătrânirea activă și sănătate. România dispune de o remarcabilă bază de active naturale pentru ecoturism, fiind singura țară cu 5 din cele 11 regiuni biogeografice din Europa10. Activitatea recentă din sectorul antreprenorial și public confirmă o tendință puternică de creștere, care conduce la o dezvoltare locală și rurală extrem de dispersată.

Agricultura, silvicultura, pescuitul și acvacultura asigură aproape 30 % din locurile de muncă, depășind de aproape cinci ori media UE. Contribuția la PIB este relativ scăzută, aproape 7 %, dar totuși este de trei ori mai mare decât media UE 27. Productivitatea muncii în agricultură reprezintă mai puțin de un sfert din media pentru toate sectoarele DIN România și un sfert din media europeană pentru agricultură(4,328.5 euro / UMA, respectiv 14,967.0 euro / UMA, 2012). Indicatorul afișează una din cea mai scăzută rată de creștere în comparație cu restul țărilor europene (de doar 0,1%).

Sectorul construcțiilor este mai dezvoltat decât în majoritatea țărilor UE. Ponderea unităților operaționale în PIB este destul de echilibrată, de aproape 9 %.

Serviciile cu valoare adăugată mai mare – tehnologia informației și comunicații, finanțe și asigurări, activități imobiliare, servicii profesionale și administrative – sunt subreprezentate în raport cu media UE, oferind cu puțin peste 8 % din numărul locurilor de muncă, dar generând aproape un sfert din PIB‐ul României.

În perioada 2008‐2011, ocuparea totală a forței de muncă s‐a redus cu 4,4 %, sectorul minier și cel energetic confruntându‐se cu reduceri puternice ale locurilor de muncă, ca de altfel și sectorul construcțiilor. Majoritatea sectoarelor de comerț cu amănuntul și înrudite au cunoscut doar o reducere de mică amploare a ocupării forței de muncă, probabil datorită predominanței activităților independente și a afacerilor de familie. Sectorul imobiliar a fost foarte afectat, iar reformele continue au dus la pierderea unui număr mare de locuri de muncăîn sectorul public. Conform raportărilor, turismul a dovedit reziliență, restrângându‐se din 2008, pentru a se extinde puternic în 2012.

Sectoarele care au resimțit o creștere a ocupării forței de muncăîn 2008‐2011 au fost în principal în grupul de servicii cu valoare adăugată mare: logistică, TIC, servicii financiare și servicii pentru întreprinderi. Serviciile de specialitate și științifice au avut o reducere sub medie. Acest model sugerează că tranziția României către o economie modernăbazatăpe servicii a continuat în timpul recesiunii.

Terenurile agricole și apele din România rămân o resursăinsuficient valorificată. Existăun potențial evident pentru o dezvoltare mult mai accentuată și pentru creștere, prin integrarea lor în sistemul alimentar european.

Potențialul din agricultură este limitat de provocări deosebite pe partea de dezvoltare, legate de o structură polarizată a exploatațiilor agricole. Fermele mari și medii care sunt potențial competitive, dar care trebuie să se modernizeze și să respecte standardele europene reprezintă doar 7 % din exploatațiile forestiere, dar gestionează aproximativ 70 % din suprafața agricolă utilizată (SAU). Circa 93 % din exploatațiile agricole cu mai puțin de 5 ha cuprind restul de 30 % din SAU și sunt exploatate în sistemul de agricultură de subzistență, dar reprezintă o zonă‐tampon în societatea română.Progresele modeste înregistrate în consolidare dintre 2005‐2010 au dus la scăderea numărului exploatațiilor agricole cu 10%.Ca urmare, competențele, inovarea, productivitatea și veniturile în cadrul acestor mici unități au un nivel scăzut. O consecință inevitabilă a îmbunătățirii orientării pieței și a productivității în cadrul unităților mici este faptul că ele vor putea susține mult mai puține locuri de muncă decât în prezent. Prin urmare, diversificarea și generarea de inter‐schimburi sunt esențiale pentru o dezvoltare rurală durabilă, acestea putând constitui surse alternative de locuri de muncă, inclusiv prin dezvoltarea de activități de prelucrare și comercializare locale. În 2010, mai puțin de 1 % din exploatări au obținut mai mult de 10 % din venituri din activități din afara domeniului agricol.

Sectorul producției fructifere a înregistrat un declin continuu din 2000, suprafața livezilor scăzând cu circa 38 % (2000‐2011), iar 25 % din livezi au acum o vechime de peste 25 de ani. Capacitatea de depozitare a fructelor este și ea mai redusă, acoperind numai 14 % din capacitatea de producție, ceea ce afectează capacitatea sectorului de a furniza fructe proaspete pe tot parcursul anului, precum și materii prime pentru unitățile de prelucrare. Ca și în alte părți ale Europei, forța de muncă în agricultură din România este în curs de îmbătrânire, fiind o problemă deosebită a schimbărilor între generații între administratorii de fermă.

Dincolo de poarta fermei, potențialul ridicat al României de a crește exporturile în sistemul alimentar european este limitat în prezent de lipsa de investiții în procesarea primară și alinierea sa la standardele europene și la așteptările consumatorilor.

Deși aportul la PIB‐ul României este modest, pescuitul și acvacultura, alături de procesarea peștelui și comerțul cu pește și produse din pește se regăsesc în toate regiunile. În zonele izolate, în special în Delta Dunării, în Câmpia Dunării și în Defileul Dunării, activitățile de pescuit reprezintă o sursă importantă de ocupare a forței de muncă și de venit pentru populația locală. Acvacultura are o valoare mai mare pentru România prin resursele alimentare produse și prin rolul său în crearea și menținerea zonelor umede și a biodiversității speciilor de păsări și pești.

Producția de pește din România a scăzut cu o treime între 2009 și 2011. Totuși, tendința în creștere pe termen lung în consumul intern de pește și produse din pește, împreunăcu ponderea scăzutădin prezent a produselor românești, sugereazăcăexistăposibilități de creștere a sectorului. Competitivitatea activităților de pescuit în apele interioare este împiedicatăde lipsa investițiilor în vase, în exploatarea iazurilor viabile și în infrastructură.Cu toate că România are o suprafață mare de bazine de acvacultură , gama speciilor cultivate este redusă și ar putea fi aliniată mai bine cu cererea pieței. Managementul, inclusiv managementul mediului este slab; producția din acvacultură nu este raportată la nivelul corespunzător. Prelucarea și marketingul sunt ineficiente, cu un accent deosebit pe vânzarea directă.

Acvacultura marină nu beneficiază de condiții geografice și meteorologice favorabile, limitând domeniul de aplicare al dezvoltării și diversificării. Doar patru zone de dezvoltare a fermelor de crustacee au fost identificate. Potențialul de dezvoltare al activităților de pescuit ale României în Marea Neagră este, în ultimă instanță, limitat de stocul durabil de pește. Pescuitul excesiv a condus la un nivel scăzut al diversității și cantității de pește de calitate superioară. Cu toate acestea, România susține în continuare că

aspectele legate de regimul de administrare a Mării Negre nu oferă un cadru competitiv echitabil datorită faptului că România trebuie să respecte normele PCP, în timp ce cele mai mari flote din bazinul mării (Turcia, Ucraina), nu sunt obligate.

Potențialul de dezvoltare a activităților de pescuit ale României de la Marea Neagră este, în cele din urmă, constrâns de pescuitul durabil. Competitivitatea scăzută este cauzată în principal de diversitate redusă și cantitatea peștelui de mare valoare, numărul ineficient și scăzut a navelor, a infrastructurii de pescuit necorespunzătoare și a restricțiilor referitoare la pragul flotei.

Un număr mic de sectoare puternice

Proiectul Strategiei Naționale pentru Competitivitate identifică sectoarel industriale și servicii cu valoare adăugatăcare au demonstrat creșteri recente și bune performanțe la export:

sectorul autovehiculelor are o valoare adăugată mare, si include aproximativ 500 de societăți mari și medii, printre care societăți de producție și asamblare a vehiculelor Ford și Renault; implicarea acestora în lanțul de aprovizionare a îmbunătățit productivitatea și competitivitatea societăților românești; sectorul este puternic orientat către export;

sectorul alimentar și al băuturilor are o valoare adăugată medie spre mare și o tehnologie medie; acesta include câteva societăți mari, dar și aproximativ 7.000 de IMM‐uri; se axează în principal pe piața internădin România;

în agricultură, producția primară organică este orientată în mare măsură către export, sectorul textil și al pielăriei are o valoare adăugată redusă și o tehnologie joasă spre medie, însă poate reprezenta potențial pentru creșterea productivității și a valorii adăugate prin inovare; sectorul cuprinde aproximativ 4.000 de IMM‐uri și este puternic orientat către export;

sectorul tehnologiilor informației și comunicațiilor este competitiv pe plan internațional, dar se axează în principal pe subcontractarea externă pentru clienții din afara țării, mai mult decât pe sistemul de producție internăa României;

sectorul serviciilor financiare se axeazăîn principal pe piața internă.

Cu toate acestea, ocuparea totalăa forței de muncădirecte în aceste sectoare este de aproximativ 700.000 de oameni, ceea ce reprezintă mai puțin de 10 % din total. Deși se preconizează o creștere a acestor sectoare, influența lor asupra situației economice generale este limitată.

De asemenea, Strategia Naționalăpentru Competitivitate recunoaște actualul roluși potențial al industriilor culturale și creative, care reprezintă circa 6 % din PIB, în contribuția la adăugarea de valoare în lanțurile de aprovizionare din sectoare puternice și de gradul doi (de exemplu prin aplicațiile design‐ului), precum și în susținerea dezvoltării locale.

Activități culturale si dezvoltare locală

Consolidarea activitații culturale, care nu este furnizată la un nivel optim din punct de vedere social în regiunile mai puțin dezvoltate ale României, are potențialul de a contribui la dezvoltarea locală. În plus față de îmbunătățirea calității vieții și a atractivității orașelor și zonelor rurale din România, imbunatațirile serviciilor culturale locale, împreună cu investițiile în zona de e‐cultură, au potențialul de a îmbogăți învățământul din România, de a promova turismul local și de a stimula dezvoltarea locală prin crearea de noi piețe disponibile pentru IMM‐uri.

Investițiile în activitățile culturale și turistice, inclusiv restaurarea clădirilor de patrimoniu și monumentelor, pot fi susținute în cazul care contribuie la dezvoltarea locală și sunt identificate ca o prioritate în cadrul Planului de Dezvoltare Regională relevant, justificate pe baza impactului economic potențial și în conformitate cu Strategia pentru Culturăși Patrimoniu 2014‐2020.

Surse de noi activități economice

Activitățile noi, investițiile străine directe și piețele de export reprezintă surse de noi activități economice pentru economia din România.

Noile întreprinderi.

Atât înființarea cât și închiderea întreprinderilor joacă un rol important în îmbunătățirea competitivității bazei comerciale. Crearea unor noi întreprinderi este deosebit de importantă. În ciclurile economice recente din UE, noile IMM‐uri au determinat o parte importantădin creșterea generalăa ocupării forței de muncă. În România, crearea de noi societăți a decurs bine până în anul 2008, însă a stagnat în timpul recesiunii și încă nu și‐a revenit complet. Întreprinderile românești s‐au dovedit a fi mai puțin rezistente în timpul recesiunii fațăde media UE 27.

În România, atât rata de apariție și dispariție a întreprinderilor, cât și cea de supraviețuire sunt apropiate

de media UE13. În perioada de după 1995, rata de supraviețuire timp de un an s‐a menținut între 60 % și 70 %, cu excepția anului 2008, când a scăzut la 51 %.

În ultimii ani s‐a constatat o ușoară creștere a procentului de societăți nou înființate în domeniul industrial

(16,8 % în 2011) și al construcțiilor (11,7 % în 2011), însă comerțul continuă să fie predominant cu aproape 50 %.

Investițiile străine directe.

Dată fiind dezvoltarea insuficientă a culturii întreprinderii la nivel național, investițiile străine directe continuă să joace un rol important în dezvoltarea economiei României, atât în industrie cât și în domeniul serviciilor cu valoare adăugată mare. Aceasta reprezintă o oportunitate pentru integrarea societăților românești în lanțurile de aprovizionare internaționale și pentru sprijinirea progreselor în calitatea și productivitatea acestora. Întreprinderile ISD au un impact pozitiv asupra comerțului exterior al României, contribuind la totalul exporturilor ‐ 71,4 % în 2011. În industria prelucrătoare, 17 din 23 de sectoare industriale sunt dominate de multinaționale.

Până în 2011, România a obținut 55,1 miliarde EUR din investiții străine directe. Distribuția pe sectoare este în mare măsură axată pe sectoarele puternice din România. Industria prelucrătoare a reprezentat 31,5 % din total, din ea remarcându‐se sectorul produselor chimice și al materialelor plastice, sectorul autovehiculelor și al echipamentelor de transport, sectorul prelucrării metalelor și sectorul produselor alimentare și al băuturilor. Alte sectoare mari sunt serviciile financiare (11,5 %), construcțiile/imobiliarele (10,7 %) și utilitățile publice (7,9 %). TIC reprezintă numai puțin peste 5 %, evidențiind contribuția societăților naționale la creșterea sectorului.

Cele mai puternice intrări de investiții străine directe au avut loc între 2004 și 2008, atunci când privatizarea a reprezentat un factor important. Fluxurile s‐au redus marcant în timpul recesiunii. Cu toate acestea, în 2012, România s‐a clasat printre primele țări europene din punct de vedere al atractivității pentru investiții în următorii trei ani.

Din punct de vedere al distribuției în teritoriu, regiunile mai puțin dezvoltate ale României au obținut, pânăîn prezent, numai 38,3 % din totalul ISD.

În perioada 2003‐2011, trei regiuni, și anume Sud Muntenia, Vest și București‐Ilfov, au înregistrat o creștere a volumului de ISD, în timp ce patru regiuni, și anume Nord‐Est, Nord‐Vest, Sud‐Est și Centru, au înregistrat o scădere semnificativă în 2009. Declinul a continuat în două regiuni, Sud‐Vest și Sud‐Est, între 2009 și 2011. Dintre cele 8 regiuni, regiunea Nord‐Est este cea mai puțin atractivă pentru investitori, în timp ce regiunea Sud‐Vest are potențialul de a atrage cel mai mare volum de investiții străine.

Analiza compoziției ISD sugerează faptul că România a fost o țară atractivă pentru industriile prelucrătoare cu grad scăzut de tehnologie înglobatăși cu o intensitate energeticămare. O parte din acest model reflectă caracteristicile afacerilor care au fost achiziționate de către interese străine, ca parte a procesului de privatizare din România. Cu toate acestea, modelul reflectă și relocarea activităților cu valoare adăugată scăzută din țări cu o economie competitivă, pentru a beneficia de forța de muncă și de costurile scăzute disponibile în România. Pentru un procent mai mic, în special investițiile asiatice, motivarea este de a pătrunde pe piețe noi.

Oportunitatea pentru investiții de tip greenfield a fost o atracție pentru unii investitori și astfel de

investiții au avut un impact semnificativ asupra competitivității, prin construirea unor noi instalații și prin aducerea de know‐how și de noi tehnologii și crearea de noi locuri de muncă. Din punct de vedere al distribuției în teritoriu, majoritatea ISD în întreprinderi de tip greenfield au fost în regiunea București‐Ilfov (60,5 %), urmată de regiunea Centru (11,0 %), de regiunea Vest (9,3 %) și de regiunea Sud Muntenia (6,3 %).

Nivelul diferit de atractivitate a regiunilor din România pentru ISD reflectă proximitatea lor relativă față de piețele europene, transportul slab dezvoltat și infrastructura de bazăinsuficientă, agravatăde un mediu de afaceri obstructiv și o lipsăde antreprenoriat în sectorul privat.

Exporturile.

Deși au suferit o scădere în 2009, exporturile românești au crescut cu mai mult de 50 % între 2007 și 2011, când au înregistrat 45 miliarde EUR. Sectorul autovehiculelor a contribuit cel mai mult la creșterea generală, însă alimentele și băuturile, textilele/pielăria și produsele chimice au cunoscut la rândul lor o creștere semnificativă. Strategia Națională de Export 2011‐2015 evidențiază, de asemenea, un potențial în sectoare care includ echipamente industriale, fabricarea produselor marine, mobilier, produse electrice, produse farmaceutice, echipamente de telecomunicații, software și servicii TI. Evoluția exporturilor în perioada 2007‐2011 demonstreazăcăRomânia are sectoare care pot concura pe piața internațională.

În plus, faptul că întreprinderile aflate în posesia cetățenilor străini sunt deosebit de semnificative pentru vânzările la export demonstrează că întreprinderile de nivel mondial pot să investească în România și să aibăsucces.

Infrastructura vamală are un impact semnificativ asupra circulației mărfurilor, asupra comerțului exterior și, prin urmare, asupra creșterii economice. Mărfurile importate în timpul perioadei 2011‐2014 au crescut cu o medie de 3,9% pe an și, pentru aceeași perioadă, mărfurile exportate s‐au majorat cu o medie de 0,8%. O oprire de o oră în vamă este echivalentă cu o distanță de 70 km parcursă. O staționare de 3‐4 ore este echivalentă cu 210‐280 km parcurși, întârziind transportul de marfă care sosește la destinație, având efecte negative asupra utilizării transportului, asupra costurilor de inventar ale afaceri și asupra competitivității României ca un exportator și ca un canal de comerțexterior.

Un mediu de afaceri neprietenos

Potrivit Forumului Economic Mondial, factorii cei mai problematici pentru afaceri sunt corupția, cotele de impozitare, birocrația guvernamentală și ineficiența, accesul la finanțare, reglementările fiscale, infrastructura inadecvată, inflația, instabilitatea politicăși forța de muncăcu o educație inadecvată.

Birocrația.

În pofida progreselor, mediul de afaceri din România se confruntăîn continuare cu o birocrație excesivă, în special în ceea ce privește administrarea fiscală și complexitatea și durata procedurilor. Reglementărilor le lipsește proporționalitatea. Cerințele administrative, contabile și de raportare sunt de obicei prea mari pentru microîntreprinderi. Aceasta contribuie la menținerea unui nivel ridicat al activității în afara economiei formale.

Pentru a aborda aceste probleme, Strategia Națională pentru Competitivitate propune „un cadru de reglementare mai bun pentru mediul de afaceri", în conformitate cu Recomandările Consiliului European privind promovarea transparenței administrative și a securității juridice. În plus, cadrul de reglementare existent pentru IMM‐uri (Legea nr.346/2004) a fost modificat și completat în conformitate cu principiile inițiativei în favoarea întreprinderilor mici („Small Business Act”) din cadrul Programului Național de Reformă 2011‐2013. Dezvoltarea serviciilor de guvernare electronică este considerată ca având un potențial considerabil în reducerea poverii administrative. În mod similar, există un potențial de îmbunătățire a fluxului comercial, prin înlăturarea blocajelor din administrația vamalăși din infrastructură.

Principalele nevoi de dezvoltare

Ca răspuns la analiza anterior menționată, vor fi prioritizate investițiile perioadei 2014‐2020 în cadrul Strategiei Naționale pentru Competitivitate, a Strategiei Naționale CDI, a Strategiei Naționale pentru Agricultură, a Planurilor de Dezvoltare Regională, pe baza principiilor specializării inteligente. Acestea concluzionează că potențialul cel mai clar pentru creștere ține de sectoarele României care sunt competitive la nivel internațional: în special industria autovehiculelor, produsele și serviciile TIC, procesarea alimentelor și a băuturilor. Totuși, aceste sectoare oferă o parte redusă din totalul locurilor de muncă, iar potențialul lor de creștere este insuficient pentru a depăși decalajul important în ocuparea forței de muncăpe termen mediu.

Reflectând influența generalaasupra ocupării forței de muncă si stimulării creșterii și susținerii unor activități existente, au fost identificate sectoare care prezintă un potențial de creștere notabilă a valorii adăugate — sănătate/produse farmaceutice; textile/pielărie; lemn/mobilier; energie/managementul mediului — precum și în agricultură, silvicultură și pescuit vor fi, de asemenea, importante pentru dezvoltarea României pe termen mediu.

Pentru o creștere durabilăa competitivității naționale, este necesar ca investițiile din aceste sectoare săfie tratate cu prioritate la nivel național și săprimeascăcel mai mult sprijin de la Fondurile ESI. În același timp, Planurile de Dezvoltare Regională pot identifica, la nivel local, alte sectoare cu potențial de creștere, care pot reprezenta un punct de interes secundar pentru investiții.

Potențialul de creștere, precum și potențialul de contribuție la progresul social și transformarea într‐o economie cu emisii reduse de carbon rezidă tot în piețele sectorului public. Cu o piață privată mai slab dezvoltata în anumite regiuni, cheltuielile sectorului public (fonduri naționale + fonduri ale Inițiativei pentru Stabilitate în Europa) reprezintă o componentă foarte importantă a cererii agregate. La nivelul administrației locale și a celei centrale, cheltuielile publice obișnuite pot fi folosite mai eficient pentru a stimula noi piețe (de exemplu, mărfuri și servicii ecologice), pentru a livra servicii publice (de exemplu, prin utilizarea unor modele intermediare ale pieței forței de muncă) și pentru a crește beneficiile dezvoltării.

Analiza sectorială și regională evidențiază în ce măsură regiunile se bucură de avantaje comparative, acestea variind în funcție de resursele naturale și de alți factori de dotare, de accesibilitatea relativă la piețe și la lanțurile de aprovizionare din Europa de Vest etc. Investițiile viitoare vor urmări să consolideze specializarea rezultată la nivel local și regional, pentru a se asigura o utilizare eficientă a resurselor de dezvoltare regională., inclusiv prin promovarea clusterelor. Se identifică avantaje comparative regionale în legăturăcu:

sectoarele industriale cu tehnologie înaltă — industria chimică și a prelucrării petrolului (regiunea Sud) și industria autovehiculelor (regiunile Sud, Sud‐Vest, Vest și Centru), energie (regiunile Sud‐ Vest, Vest și Sud‐Est);

sectoarele industriale cu tehnologie joasă — industria textilă și a confecțiilor (regiunile Nord‐Est, Sud‐Est și Centru), industria pielăriei și a articolelor de încălțăminte (regiunea Nord‐Vest) și industria prelucrării lemnului și a mobilei (regiunile Nord‐Est, Nord‐Vest și Centru);

sectoarele serviciilor cu valoare adăugată mare — TIC (regiunile București‐Ilfov, Vest și Nord‐Vest), activități financiare și de asigurări (puternic concentrate în regiunea București‐Ilfov, reflectând importanța majorăa capitalei pentru întreaga economie românească);

turismul (Sud‐Est, Sud‐Vest și Nord‐Est sunt identificate ca regiuni cu avantaj competitiv, dar

turismul este evidențiat ca prioritate în toate Planurile de Dezvoltare Regională).

Agricultura și industria alimentară sunt identificate ca sectore importante în toate regiunile, dar cu o contribuție relativ mai scăzutăîn regiunile București‐Ilfov, Centru și Nord‐Vest.

Urmarind tendintele creșterii locale, investitiile din fondurile destinate dezvoltarii regionale vor lua în considerare atât prioritățile sectoriale naționale, cât și punctele forte pe plan regional.

Pe lângă potențialul acestora ca sectoare de dezvoltare, aplicarea pe orizontală a TIC la nivelul întreprinderilor și al autorităților va fi un factor din ce în ce mai important pentru competitivitatea României. În acest sens, guvernul va avea un rol‐cheie în a se asigura că infrastructura TIC necesară este functionala, că mediul digital este reglementat eficient, astfel încât întreprinderile și cetățenii să aibă încredere săîl utilizeze, și sapoata interacționa pe cale electronicăcu autoritățile într‐un mod eficient.

extinderea și creșterea continuă, inclusiv pe piața internațională, ale sectoarelor industriei prelucrătoare și serviciilor cu valoare adăugată mare, în special sectorul autovehiculelor; ale produselor și serviciilor TIC; ale procesării alimentelor și băuturilor;

transformarea sectoarelor tradiționale ale României — sănătate/produse farmaceutice; turism de sanatate și ecoturism; textile/pielărie; lemn/mobilier; industrii creative; energie/managemenrtul mediului — și în agricultură, silvicultură și pescuit, unde există potențial de creștere a valorii adăugate sau pentru susținerea activității pe termen mediu, prin exploatarea nișelor specializate si prin creșterea competitivității prin inovare și dezvoltarea pieței;

restructurarea și consolidarea exploatațiilor agricole pentru a îmbunătăți competitivitatea și durabilitatea acestora, împreună cu adoptarea de către acestea a unor practici agricole și de gestionare a terenurilor moderne și inovatoare;

îmbunătățirea radicală a mediului de afaceri în ceea ce privește disponibilitatea resurselor

financiare pentru investiții, transparența și predictibilitatea politicilor și proporționalitatea administrației și a procesului de reglementare, inclusiv prin îmbunătățirea utilizării TIC de către autorități;

liberalizarea piețelor sectorului public și exploatarea acestora ca mijloace de stimulare a unor noi piețe, a unor noi întreprinderi și a economiei sociale și de intensificare a activităților economice, cu precădere în regiunile mai puțin dezvoltate ale României;

atragerea de investiții pentru regiunile mai puțin dezvoltate ale României și pentru zonele sale rurale, printr‐o abordare integrată care să cuprindă infrastructura, siturile, competențele și sprijinirea investițiilor;

consolidarea mediului de afaceri digital.

Analiza sectoriala Analiza SWOT sectoriala din punct de vedere al cererii si al ofertei.

Puncte tari

Existenta reservelor de materii prime pentru anumite sectoare economice (prelucrarea lemnului, constructii)

Traditie indelungata in anumite sectoare la prelucrarea lemnului, industria alimentara, industria textile, constructii, constructii de masini

Potential ridicat de resurse umane calificate

Existenta de personal inalt calificat in sectorul TIC si industria textila

Existenta unor companii dinamice, interesate in activitati innovat ive (formatori de opinie, lideri de ramura/sector)

Dorinta de dezvoltare, de a fi competitivi pe Piata Europeana

Numar de IMM-uri in crestere

Mediu adecvat (peisaje, mostenire istorica si culturala) si conditii pentru dezvoltarea turismului

Nivel ridicat de multilingvism

Puncte slabe

Nivel scazut al culturii antreprenoriale

Nivel insuficient de noi tehnologii

Nivel insuficient de cooperare intre IMM -uri si universitati/unitati CDI

Slaba dezvoltare a ariilor(zonelor) industriale

Lipsa resurselor umane cu calificare scaz uta si medie

Lipsa unui management bun al resurselor umane

Insuficienta aplicare a politicilor de marketing in cadrul IMM-urilor

Diferente in dezvoltarea companiilor

Servicii suport insuficiente pentru IMM -uri

Dezvoltare insuficienta a infrastructurii d e transport si broadband

Nivel ridicat al birocratiei, taxe, fiscalitate

Insuficienta promovare a modelelor de buna practica si povesti de succes

Oportunitati

Pozitie geografica buna ca si granita de est a Uniunii Europene

Integrarea Romaniei in UniuneaEuropeana

Oportunitati de finantare nationale si internationale

Moment oportun pentru atragerea de investitori straini

Potential de a crea clustere, industrii externalizate (outsourcing)

Flux al cetatenilor romani care lucreaza in cu aptitudini im bunatatite

Exista conditii (cerere) pentru dezvoltarea sectorului de servicii pentru IMM-urilor

Riscuri

Perceptie si valorificare insuficienta a oportunitatilor ca Stat Membru al UE

Competitivitate insuficienta a IMM -urilorpe Piata Europeana

Migratia fortei de mun ca inalt calificata

Nivel ridicat al importului de produse de pe Piata Europeana in fenomenul globalizarii

Puncte tari

Buna reprezentare si recunoastere a unitatilor CD in regiune si la nivel international

Numar mare de studenti (in special la universitati tehnice)

Interes al universitatilor de a avea activitati C&D (angajamentul

Puncte slabe

Mediu nefavorabil (cadru legal, perceptie diferita a activitatilor C&D in universitati in intreprinderi)

Lipsa increderii intre universitati/unitati C&D si unitatile de transfer tehnologic (TT) si IMM -uri

Nu exista interes pentru a incuraja legaturile (cooperarea) cu intreprinderile (orientare accentuata spre instruirea profesorilor)

Rezultate foarte bune in cercetarea fundamentala

Unitatile CDI interesate de a avea o viziune internationala (contacte, proiecte, schimb de personal si studenti)

Existenta infrastructurii de baza pentru

C&D

Lipsa unei culturi de marketing privind rezultatele din sectorul cercetare -dezvoltare (nu sunt constienti de aceasta necesitate)

Nu exista instrumente moderne/echipamente pentru activitati cercetare -dezvoltare (C&D) (universitati particulare private, unitati publice de cercetare-dezvoltare)

Neutilizarea economica a licentelor/patentelor si taxe ridicate pentr u inregistrare

Oportunitati

Integrarea Romaniei in Uniunea Europeana

Oportunitati de finantare din surse nationale si internationale

Moment oportun pentru regiune pentru atragerea investitorilor straini

Posibilitatea de a planifica viitoarea orientare de dezvoltare a regiunii

Mediu de afaceri dinamic

Grad ridicat de constientizare a sectorului C&D privind rolul hotarator al sectorului economic

Existenta Institutului National de Inventica in Iasi

Riscuri

Migratia fortei de munca calificata din sector ulC&D

Lipsa coordonarii intre diferite politici sectoriale

Lipsa unei structuri care sa intregreze sistemul de inovare la nivel regional

Cadru legislativ nefavorabil (inclusiv parteneriate)

 Resurse Umane adecvate

Un număr semnificativ de organizații din sistem au întâmpinat dificultăți în ceea ce privește asigurarea resurselor umane adecvate, atât în plan cantitativ, cât și calitativ. Măsurile de austeritate întreprinse în 2010 au blocat alocarea de resurse umane impusă de volumul de muncă și de numărul tot mai mare de contracte aflate în faza de implementare. Reducerile salariale semnificative din întregul sistem public au generat rotații de personal masive, rate ridicate ale posturilor vacante și, ca urmare, un volum de muncă sporit pentru personalul existent.

Etica profesionala a personalului implicat in gestionarea fondurilor europene

Apariția unor nereguli, unele cu caracter sistemic și îndeosebi în cadrul proceselor de achiziții publice, a impus adoptarea unor măsuri urgente în vederea consolidării sistemelor de gestiune și control, în special

în ceea ce privește normele de etică, cu precădere referitoare la conflictul de interese și plecarea personalului în sistemul privat. Mecanismele de prevenire și reducere a fraudei și a corupției nu s‐au ridicat la nivelul de eficiență preconizat. Deși există legislație care regelementeză aceste aspecte, OG 66/2011, art. 13, alin 1, acesta are o sferă de aplicabilitate limitată ca urmare a lipsei unor mecanisme de moniorizare eficiente.

Sistem de implementare greoi si birocratic

Sistemul de implementare al programelor operationale aferent perioadei 2007‐2013 poate fi definit ca un sistem suprareglementat, caracterizat prin (i) proceduri administrative extrem de complicate și schimbari multipe ale cadrului procedural, (ii) termene administrative lungi, combinate cu inconsecvențe de terminologie și dificultăți de comunicare cu solicitanții / beneficiarii, (iii) diferențe nejustificate de implementare de către autoritățile de management (proceduri, ghiduri).

Procedurile complicate si neclare, inconsitenta intre diferite programe (ex, POS Mediu si POR) in ceea ce priveste succesiunea interventiilor/actiunilor care ar trebui urmate, lipsa de previziune si stabilitate a cadrului legal si administrativ au condus la o birocrația excesivă și sarcina administrativă enormă care au încetinit și chiar au blocat procesele, îndeosebi în dauna beneficiarilor.

Principalele puncte slabe ale capacității administrative a beneficiarilor

Capacitatea de a identifica si pregati proiecte/aplicatii

Perioada de programare 2007‐2013 a reprezentat o provocare pentru beneficiari având în vedere noile norme considerabil diferite de cele aplicate în cadrul programului de preaderare, dimensiunile mai mari ale proiectelor și, în unele cazuri, implicarea aceleiași entități într‐un număr mare de proiecte.

Cu toate acestea, nivelul de performanță a programelor operaționale și a proiectelor individuale indică necesitatea unor îmbunătățiri la toate tipurile de beneficiari.

Totusi, o serie de actiuni pentru intarirea capacitatii au fost intreprinse, inclusiv prin crearea si intarirea unor unitati specializate in elaborarea si implementarea proiectelor, dezvoltarea competentelor prin intermediul sesiunilor de instruire de tip formal si al învățării prin practică. În cazul beneficiarilor privați care accesează fonduri pentru dezvoltarea proprie, capacitatea de elaborare și implementare a proiectelor se bazeazăîn principal pe externalizarea serviciilor către societățile de consultanță.

Managementul resurselor umane

Chiar dacăpersonalul din administrația publicăeste dedicat și profesionist, sistemul funcționeazăineficient din cauza politicilor actuale de resurse umane și a cadrului instituțional curent, principalele deficiențe fiind rezultatul politizării, lipsei unei abordări unitare, rigidității din managementul resurselor umane, relativei insuficiențe a specialiștilor înalt calificați și a dificultății de a motiva și reține angajații performanți.

Analizele funcționale efectuate de Banca Mondială au identificat câteva deficiențe majore în domeniul managementului resurselor umane, dintre care se remarcă:

lipsa unei politici integrate și pe termen lung pentru un management coerent și unitar al resurselor umane din administrația publică;

lipsa unui management performant, începând de la recrutare, evaluare, promovare, motivare și remunerare, pânăla dezvoltare profesionalăși dobândirea de noi competențe.

lipsa unei abordări integrate de implementare și promovare a valorilor etice și integrității profesionale;

cultură organizațională anacronică, bazată pe metode procedurale/birocratice, neorientate către obținerea de performanțe bazate pe obiective și ținte clare.

Analija conjucturala a Romaniei

Mediul internațional al afacerilor, o realitate cu dimensiune spațială și temporală, se află într-o continuă modificare având caracter dinamic. Panorama schimbărilor tehnologice și a dezvoltărilor informaționale, procesele pronunțate de integrare regională, internaționalizarea firmelor, globalizarea producției și piețelor își pun amprenta asupra dezvoltării afacerilor de toate mărimile, oferind un nou conținut mediului internațional al afacerilor.

Metamorfoza rapidă a mediului impune scanarea și analizarea continuă a acestuia și a  conjuncturii economice în vederea identificării și valorificării avantajelor necesare firmelor moderne competitive. Analiza piețelor externe trebuie să releve situațiile de conjunctură economică favorabile sau nefavorabile, funcție de evenimentele și fenomenele din trecut și prezent.

1. Aspecte teoretice

Conjunctura economică este definită prin „ansamblul de factori și fenomene ce acționează la nivelul unei economii, al unui sector de activitate, al unei ramuri a economiei naționale sau al unei regiuni și determină un anumit raport între cerere și ofertă” 

Conjunctura economică cuprinde totalitatea trăsăturilor și fenomenelor ce caracterizează situația economică a unei țări, a unei grup de țări sau a economiei mondiale. Conjunctura economică este determinată de fluctuațiile și interdependențelemai multor procese economice.

Studiul privind conjunctura economică presupune cunoașterea factorilor care influențează starea generală și tulburența economică sub două aspecte: de receptarea realității (prezent) și de previziune (viitor) a unui sistem de indicatori macroeconomici.

Analiza conjuncturală poate fi realizată, din perspectiva sferei de cuprindere, la nivelul economiei mondiale, al unei economii naționale, al unor piețe sau chiar la nivelul produselor.

Ca stat membru al UE, România își menține liniile fundamentale de politică externă. România căuta să valorifice în beneficiul UE avantajele poziției sale geo strategice, portofoliul de relații cu state ne membre UE și experiența dobândită în transformarea sa în țară democratică cu economie de piață funcțională, precum și în participarea la eforturile comunității internaționale de pacificare, stabilizare și reconstrucție.

România susține dezvoltarea Politicii Externe și de Securitate Comune și a Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESC/PESA), valorificând specializarea în anumite domenii de politică externă. Ca stat de frontieră a UE, România este în mod natural mai sensibilă la aspectele legate de vecinătate și cele privind securitatea. Migrația ilegală, traficul de ființe umane. Alături de prioritățile geografice, politica externă a României se concentrează într-o mai mare măsură pe aspecte orizontale, securitate, democrație, dezvoltare, drepturile omului, schimbări climatice, migrație și dialogul între culturi și civilizații.

În perioada 2007-2013, România a implementat șase Programe Operaționale Sectoriale și un Program Operațional Regional în cadrul Obiectivului 1 – Convergență (creștere economică, mediu, transport, dezvoltare regională, dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea capacității administrative și asistență tehnică) și colaborează cu țările vecine și alte state membre UE la elaborarea altor opt Programe Operaționale în cadrul Obiectivului 3 – Cooperare teritorială europeană. Absorbția fondurilor comunitare constituie o prioritate pentru România, ținând cont de contribuția însemnată pe care aceste fonduri o vor avea la recuperarea decalajelor față de nivelul de dezvoltare din celelalte state membre ale UE. Accesul la aceste resurse financiare prin politica europeană de coeziune reprezintă unul dintre principalele beneficii economice ale aderării la UE. Complementar cu fondurile comunitare, resursele bugetare ale statului și cele care vor fi atrase din mediul privat, vor fi angajate pe direcțiile prioritare de dezvoltare care se regăsesc în Planul Național de Dezvoltare.

Comerțul în cadrul UE reprezintă unul dintre pilonii importanți pentru prosperitatea Uniunii Europene și constituie, de asemenea, motorul creșterii economice. O piață internă eficientă este esențială pentru un viitor economic prosper, pentru crearea de locuri de muncă și îmbunătățirea condițiilor de trăi pentru cetățenii europeni. Libera circulație a bunurilor se realizează prin eliminarea obstacolelor tehnice din calea circulației produselor și prin armonizarea la nivel comunitar a regulilor tehnice naționale. După data aderării, piața românească a devenit parte componentă a pieței interne europene, iar operatorii economici din România au intrat în concurență directă cu operatorii economici din celelalte state membre. Strategia energetică a României este în concordanță cu elementele agreate la nivel comunitar ale unei politici europene în domeniul energiei, vizând: asigurarea securității aprovizionării cu energie, competitivitatea pieței de energie și durabilitatea consumului energetic. În calitatea sa de stat membru, România sprijină eforturile și implementare a unei politici energetice comune. Transporturile reprezintă una din primele politici comune comunitare. Încă de la constituirea Comunităților Europene, politica în domeniul transporturilor a pus accentul pe înlăturarea obstacolelor care apar la granițele statelor membre pentru a facilita libera circulație a persoanelor și a mărfurilor. România consideră că politicile comunitare în domeniul transporturilor și al logisticii trebuie tratate într-un mod unitar, pentru a fi în măsură să identifice obstacolele dezvoltării logisticii transporturilor de mărfuri în termeni concreți și să furnizeze mijloace de înlăturare a acestora.

Indicatori

România a făcut un progres considerabil în dezvoltarea instituțiilor compatibile cu o economie de piață în ultimii 20 de ani, iar aderarea la Uniunea Europeană (UE) în anul 2007 a constituit un motor pentru reformă și modernizare. Între 2000 și 2008 a urmat o perioadă neîntreruptă de nouă ani de creștere care a dus PIB-ul real în 2008 la cel mai înalt nivel, de 135% față de baza 1989. 2008 este cel mai bun an de după 1989 din punctul de vedere al PIB-ului real. Faptul că a fost un PIB „toxic “, obținut printr-o creștere pe datorie, cu un deficit uriaș al contului curent de 14% din PIB, este altceva. Însă privind strict datele, punctul de minim a fost în 1992, cu 75% din valoarea de plecare din 1989, și punctul de maxim a fost în 2008, cu o valoare reală de 135% din valoarea de plecare din 1989.

Fig.5 „Rata de creștere a PIB/locuitor”

Sursa: Tabel propriu cu date de pe Eurostat

Rata șomajului înregistrat la sfârșitul lunii februarie 2014, la nivel național, a fost de 5,83%, mai mică cu 0,01 pp decât cea din luna ianuarie a anului 2014 și mai mare cu 0,18 pp decât cea din luna februarie a anului 2013. Numărul total al șomerilor înregistrați în evidențele agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă la finele lunii februarie a fost de 528.041 persoane, cu 1.091 persoane mai puține față de cele de la finele lunii anterioare. Cele mai ridicate niveluri ale ratei șomajului au fost atinse în județele: Vaslui (11,41%), Mehedinți (11,02%), Teleorman (10,67%), Alba (10,39%), Dolj (10,00 %), Galați (9,38%), Buzău (8,43%), Ialomița (8,41%), Olt (8,35%), Gorj (8,26%), urmate de județele Călărași (8,10%) și Dâmbovița (8,03%).

Fig.6 „rata șomajului”

Sursa: Tabel propriu cu date de pe Eurostat

In ceea ce privește rata ocupării forței de muncă, România ocupa locul 5 la nivel european, insa di graficul alăturat observam ca am înregistrat o scădere de la 63% in anul 2000 la 56.3% in anul 2012.

Fig.7 „Rata ocupării forței de muncă”

Sursa: Tabel propriu cu date de pe Eurostat

Rata Inflației în România a atins la sfârșitul trimestrului IV 2013 minimul ultimilor 24 de ani, coborând la limita inferioară a intervalului de variație de ±1 punct procentual asociat țintei. Staționare de 2,5 la sută. Banca centrală a mai atins ținta de inflație în anii 2006 și 2011, însă este pentru prima dată când România are o inflație anuală de sub 2%, adică limita uzuală în țările occidentale, la care visa în anii de hiperinflație și inflație galopantă din perioada 1990-2000. Cu o rată anuală a inflației de aproape 1,6% în 2013, la limita inferioară a țintei BNR, România completează tabloul unei inflații foarte scăzute în Europa Centrală și de Est.

Fig.8 „Rată inflației”

Sursa: Tabel propriu cu date de pe Institutul National de Statistica http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date

Deficitul bugetar la jumătatea anului 2013 este în parametri și se situează la 1,1% din Produsul Intern Brut, în anul 2012, deficitul bugetar diminuându-se cu peste 40% față de 2011, de la 4,3% din PIB la 2,5%. Au fost înregistrate influențe negative suplimentare asupra deficitului bugetar din cauza blocării temporare a rambursărilor fondurilor europene ca urmare a deficiențelor constatate în anii anteriori (0,2% din PIB) și din cauza revizuirii descrescătoare a PIB-ului nominal (0,1% din PIB)

Fig.9 „Deficitul bugetar”

Sursa: Tabel propriu cu date de pe Ministerul Finantelor Publice (MFP)

În ceea ce privește datoria publică a României a urcat la 38,7% din Produsul Intern Brut în 2012, potrivit datelor Eurostat, iar la sfârșitul anului 2011, datoria României se situa la 34,7% din PIB. Comparativ cu anul 2007 unde datoria publică se situa la 19.8%. Cu toate acestea România, rămâne însă printre statele cu cea mai redusă datorie raportată la PIB.

Fig.10 „Datoria publică”

Sursa: Tabel propriu cu date de pe Eurostat

În trimestrul I 2014, comparativ cu trimestrul I 2013, exporturile și importurile au crescut cu circa 10%. În luna martie 2014, conform estimărilor preliminare ale Institutului Național de Statistică, exporturile FOB au însumat 20121,5 milioane lei (4478,8 milioane euro), iar importurile CIF au însumat 22600,3 milioane lei (5030,2 milioane euro). Comparativ cu luna martie 2013, exporturile au crescut cu 14,5% la valori exprimate în lei (11,8% la valori exprimate în euro), iar importurile au crescut cu 12,5% la valori exprimate în lei (9,9% la valori exprimate în euro).

Față de luna februarie 2014, exporturile din luna martie 2014 au crescut cu 3,0% la valori exprimate în lei (3,2% la valori exprimate în euro), iar importurile au crescut cu 7,9% la valori exprimate în lei (8,1% la valori exprimate în euro). Deficitul balanței comerciale (FOB/CIF) a fost în luna martie 2014 de 2478,8 milioane lei (551,4 milioane euro), mai mic cu 26,8 milioane lei (18,8 milioane euro) decât cel înregistrat în luna martie 2013.
Exporturile FOB realizate în trimestrul I 2014 au fost de 57406,5 milioane lei (12753,7 milioane euro), iar importurile CIF au fost de 62431,1 milioane lei (13871,6 milioane euro).

Comparativ cu trimestrul I 2013, exporturile au crescut cu 12,9% la valori exprimate în lei (10,1% la valori exprimate în euro), iar importurile au crescut cu 12,3% la valori exprimate în lei (9,6% la valori exprimate în euro).

Deficitul comercial FOB-CIF în trimestrul I 2014 a fost de 5024,6 milioane lei (1117,9 milioane euro), mai mare cu 298,5 milioane lei (40,5 milioane euro) decât cel înregistrat în trimestrul I 2013.

Valoarea schimburilor intracomunitare de bunuri (Intra UE28) în trimestrul I 2014 a fost de 40821,2 milioane lei (9068,5 milioane euro) la expedieri și de 47047,1 milioane lei (10452,7 milioane euro) la introduceri, reprezentând 71,1% din total exporturi și 75,4% din total importuri.

Valoarea schimburilor extracomunitare de bunuri (Extra UE28) în trimestrul I 2014 a fost de 16585,3 milioane lei (3685,2 milioane euro) la exporturi și de 15384,0 milioane lei (3418,9 milioane euro) la importuri, reprezentând 28,9% din total exporturi și 24,6% din total importuri. În trimestrul I 2014, ponderi importante în structura exporturilor și importurilor sunt deținute de grupele de produse: mașini și echipamente de transport (42,5% la export și 35,0% la import) și alte produse manufacturate)(32,5% la export și respectiv 29,8% la import).

La nivel național, au fost stabilite țintele valorice pentru toate obiectivele strategiei Europa 2020, printre care rata de ocupare asumată de România trebuie să ajungă la 70% pentru grupa de vârstă 20 – 64 la orizontul anului 2020. Asumarea obiectivelor strategiei Europa 2020 implică, pentru România, recuperarea decalajelor față de actualul nivel mediu atins în UE. Nivelul investițiilor în cercetare și dezvoltare (sectoarele public și privat) trebuie să atingă 2% din PIB în anul 2020. Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES). Se țintește o reducere cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) până în anul 2020. Surse regenerabile de energie (SRE) Din analiza potențialului energetic al surselor regenerabile de energie rezultă că, pentru atingerea valorii stabilite pentru 2020, România va trebui să valorifice 63,5 % din potențialul total al surselor regenerabile de energie de care dispune. În stabilirea țintei naționale de economisire a energiei, România a optat pentru utilizarea consumului de energie primară, ca indicator. Ținând cont de valoarea prognozată pentru consumul de energie primară în anul 2020 și de cea realizată de Comisia Națională de Prognoză (cu luarea în considerare a măsurilor de eficiență energetică), s-a estimat că în anul 2020 România va putea realiza o economie de energie primară de cca. 10 Mtep. Reducerea ratei părăsirii timpurii a școlii Incluziunea socială/reducerea sărăciei. Se vizează reducerea numărului de persoane aflate în risc de sărăcie și 27 excluziune socială cu 580.000 persoane până în anul 2020.

România în viitor

România, aflată în prezent în stadiul doi al ciclului dezvoltării investiționale, pătrunderea masivă a capitalului străin orientat, într-o mai mare măsură, către activitățile care încorporează un conținut ridicat de resurse locale și, în principal, de tehnologie și cunoștințe, ar putea favoriza ameliorarea calității factorilor de producție existenți și crearea unor factoride producție specializați. În acest sens, atât teoria cât și practica economică, inclusiv experiența celorlaltor state central și est europene, demonstrează că pe măsură ce fluxuri din ce în ce mai mari de ISD vor pătrunde în economie, impactul acestora asupra mediului economic, social și natural va depinde semnificativ de politicile guvernamentale aplicate. Drept urmare, strategia de dezvoltare pe termen lung a României trebuie să se axeseze cu prioritate pe îmbunătățirea capabilităților umane și tehnologice, singura opțiune viabilă învederea reducerii decalajelor față de celelalte state membre ale Uniunii Europene, prinaplicarea unor măsuri care să vizeze:

îmbunătățirea calității resursei umane, prin creșterea investițiilor în educație, inclusiv a celor care urmăresc formarea continuă a forței de muncă, întrucâtconstruirea unei societăți bazate pe cunoaștere nu este posibilă în condițiile în careeducatia reprezintă numai un obiectiv marginal;

stimularea activităților de cercetare-dezvoltare, inclusiv prin realizarea unor parteneriate între sectorul public și cel privat;

incurajarea inițiativei locale, prin reducerea birocrației și crearea unui cadruadministrativ eficient;

încurajarea firmelor investitoare să-și dezvolte activitățile generatoare de valoareadaugata mare și sa investească în acele activități care sporesc avantajelecomparative ale resurselor autohtone;

stimularea formării clusterelor bazate pe activități înrudite, inclusiv prin implicareamai activă a administrației locale în soluționarea problemelor . În vederea reducerii decalajelor față de celelalte state europene, România are în modobiectiv nevoie de investiții străine directe care să completeze și potențeze efortul autohton, susținând creșterea competitivității și eficienței resurselor, activelor și capabilităților.

În prezent România este țara membră a Uniunii Europene, însă cu cele mai mari decalaje economice și sociale față de ceilalți europeni. PIB-ul/locuitor, productivitatea muncii, exportul, salariul mediu din România sunt printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. De aici derivă o singură concluzie România, aflată în prezent în stadiul doi al ciclului dezvoltării investiționale, pătrunderea masivă a capitalului străin orientat, într-o mai mare măsură, către activitățile care încorporează un conținut ridicat de resurse locale și, în principal, de tehnologie și cunoștințe, ar putea favoriza ameliorarea calității factorilor de producție existenți și crearea unor factoride producție specializați. În acest sens, atât teoria cât și practica economică, inclusiv experiența celorlaltor state central și est europene, demonstrează că pe măsură ce fluxuri din ce în ce mai mari de ISD vor pătrunde în economie, impactul acestora asupra mediului economic, social și natural va depinde semnificativ de politicile guvernamentale aplicate. Drept urmare, strategia de dezvoltare pe termen lung a României trebuie să se axeseze cu prioritate pe îmbunătățirea capabilităților umane și tehnologice, singura opțiune viabilă învederea reducerii decalajelor față de celelalte state membre ale Uniunii Europene, prinaplicarea unor măsuri care să vizeze:

îmbunătățirea calității resursei umane, prin creșterea investițiilor în educație, inclusiv a celor care urmăresc formarea continuă a forței de muncă, întrucâtconstruirea unei societăți bazate pe cunoaștere nu este posibilă în condițiile în careeducatia reprezintă numai un obiectiv marginal;

stimularea activităților de cercetare-dezvoltare, inclusiv prin realizarea unor parteneriate între sectorul public și cel privat;

incurajarea inițiativei locale, prin reducerea birocrației și crearea unui cadruadministrativ eficient;

încurajarea firmelor investitoare să-și dezvolte activitățile generatoare de valoareadaugata mare și sa investească în acele activități care sporesc avantajelecomparative ale resurselor autohtone;

stimularea formării clusterelor bazate pe activități înrudite, inclusiv prin implicareamai activă a administrației locale în soluționarea problemelor . În vederea reducerii decalajelor față de celelalte state europene, România are în modobiectiv nevoie de investiții străine directe care să completeze și potențeze efortul autohton, susținând creșterea competitivității și eficienței resurselor, activelor și capabilităților.

În prezent România este țara membră a Uniunii Europene, însă cu cele mai mari decalaje economice și sociale față de ceilalți europeni. PIB-ul/locuitor, productivitatea muncii, exportul, salariul mediu din România sunt printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. De aici derivă o singură concluzie  importantă: eforturile pe plan economic ale României nu trebuie să scadă, ci dimpotrivă, să fie amplificate. Nu există obiectiv mai important pentru România decât dezvoltarea economiei, bazate pe valorificareala maximum a oportunităților oferite de integrarea în Uniunea Europeană ce face din ea un adevărat “magnet” pentru învestitorii străini. Aderarea la Uniunea Europeană a adus o îmbunătățire a mediului de afaceri românesc, îmbunătățire care a început să se facă simțită în ceea ce privește un cadru legislativ mai stabilsi existența unor practice de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate sau sunt în curs de eleiminare barierele în calea liberei circulații a serviciilor și a mărfurilor. Un cadru legislativ comun furnizat de Piață Unică va crește eficiența generală a economiei românești prin îmbunătățirea alocării resurselor, creșterea gradului de specializare și încurajarea concurenței. În condițiile îmbunătățirii mediului de afaceri, România este deja o țintă atractivă pentru investițiile străine. La aceasta va contribui în continuare și statutul de economie de piață funcțională obținut de România. Atragerea unui volum mare de investiții străine va asigura rapid și direct accesul la management eficient, la tehnologii moderne, precum și la noi segmente de piață. Rezultatul va fi pozitiv numai dacă procesul integrării va fii condus într-o asemenea manieră așa încât să tinacont de nevoile diferitelor categorii.

Comisia Europeană revizuiește în sus prognoza de creștere economică pentru România în 2014 și 2015, însă arată că motorul avansului nu va mai fi exportul, ca în 2013, ci consumul intern. Comisia avertizează și asupra riscurilor cheltuieilor de stat necontrolate și al eșecului rerii companiilor de stat. Evoluțiile pe care le vor înregistra Produsul Intern Brut, comerțul exterior și deficitul bugetar în următorii trei ani sunt esențiale pentru aducerea economiei românești mai aproape de nivelul cerut de integrarea deplină în Uniunea Europeană și pentru reducerea decalajelor de nivel de trai care ne separă de statele mai avansate.

Aderarea României la OCDE este un obiectiv strategic al politicii externe române, inclus în programul de guvernare 2013-2016.

Fiecare individ s-a născut cu o propensiune irepresibilă de a își ameliora propria condiție. Eforturile lui izvorăsc din dorința neostoită de a proceda astfel încât starea sa curentă să se îmbunătățească prin acțiunile personale direcționate spre ținte ce îi satisfac înclinațiile obișnuite. Străduințele umane au în vedere producerea utilităților capabile să îi procure atingerea obiectivelor finale care rareori sunt exclusiv de natură economică. În fapt, bunăstarea ființei umane constă într-un set unic de finalități ce pot fi atinse prin intermediulbunurilor furnizate de sistemul economic fără ca cele de pe urmă să reprezinte valori prin ele însele. Totuși, încercarea perpetuă a omului se lovește de raritatea mijloacelor lăsate la dispoziție de mediul înconjurător. Cu alte cuvinte, realizarea veșnicului deziderat al naturii umane suportă constrângerile greu surmontabile ale resurselor sărăcăcioase. Oriunde privim în jurul nostru, observăm o astfel de situație realizând că deținem suprafețe agricole prea restrânse, rezerve de petrol sau gaze naturale insuficiente, cantități modeste de minereuri etc. Practic, descoperim că instrumentele necesare atingerii scopurilor individuale se dovedesc prea modeste prin comparație cu expectativele noastre legitime. Susținem, așadar, că piedica fundamentală în calea îmbunătățirii condiției umane derivă din insuficiența cronică a capitalului. Evident, vorbim de o insuficiență relativă, raportată la nevoile umane și nu de o raritate absolută.

 Scurtă evaluare a investiției în capitalul uman din România

Problematica investiței în capitalul uman devine o chestiune cu atât mai interesantă de studiat cu cât face referire la realitățile economiei românești. Forța de muncă indigenă se aflăîn plin proces de integrare într-o piață în care competiția constituie regula fundamentală. Prin dărâmarea barierelor politice și economice, posesorul de abilități, cunoștințe și aptitudini autohton intră în concurența acerbă cu capitalul uman dintr-o zonă economică de mare performanță. Aici, debutează marile probleme pentru România, probleme ce scot în evidențămarile carențe în administrarea acestei prețioase resurse. O simplă comparare a câștigurilor salariale obținute în România, pe de o parte, și Uniunea Europeană, pe de altă parte, scot la iveală adevăruri dure. Mai exact, capitalul uman național degajă o producție mult mai scăzutăprin comparație cu cel occidental. Această situație, în strânsă corelație cu altele, clasează țara noastră, din punctul de vedere al indicelui dezvoltării umane (HDI), pe ultimul loc de ocupat pentru o națiune pretentendă la integrare în structurile vest-europene.În plus, plasarea României pe poziția cu numărul 69 nu ne include, practic, în standardelor europene din punctul de vedere al duratei de viață, al sănătății, al calității vieții și nivelului de educație.

Analiza Raportului de dezvoltare umană (publicat anual) atrage atenția asupra acestei chestiuni din mai multe puncte de vedere [UNDP, 2005]. În primul rând, remarcăm faptul căRomânia are cele mai scăzute alocații bugetare pentru educație (3,5% din PIB în 2001) dintrețările europene sau candidate la integrare. Același statut îl au și cheltuielile pentrucercetare-dezvoltare (0,4% din PIB). Prin comparație, Suedia – clasată pe primele locuri în clasamentul HDI – alocă de 46 de ori mai mult. Singurul lucru de comentat, aici, ar fi faptul căcelelalte țări alocă cel puțin dublu. Asemănător stau lucrurile în privința numărului de cercetători raportat de un milion de locuitori. Din nou ocupăm ultimul loc cu un număr de 879 de cercetători/milion locuitori în timp ce Suedia are de șase ori mai multe persoane lucrătoare în domeniu iar Islanda de opt ori. Deosebit de grav este faptul că dintre cei 120.000 de funcționari autohtoni mai bine de jumătate nu dețin o diplomă universitară. Apoi, trebuie remarcat faptul că avem cel mai redus număr de studenți la mia de locuitori (28) față de o medie europeană de 35 [CEPES, 2005]. Aceste discrepanțe sunt sintetizate de diferențele HDI (0,778 pentru România și 0,956 pentru Norvegia, țara clasată în fruntea clasamentului întocmit an de an de către Națiunile Unite). Fără a intra în prea multe detalii, mai merită de constatat că România deține printre cei mai scăzuți indici educaționali din Europa ( Education Index) – 0,8 [UNDP, 2005]. Dacă vom compara mărimele de mai sus cu PIB-ul pe cap de locuitor realizând o analiză comparativă între țări, vom înțelege că performanța economică a unei națiuni (reflectată în calitatea generală a vieții) se află în strânsălegătură cu investiția în capitalul său uman.

O evaluare sumară a capitalului uman din România scoate la iveală subinvestiția cronică din acest domeniu și efectele sale asupra performanțelor economice ale forței de muncă naționale. Evident, există și angajați competitivi dar numărul lor este destul de modest prin comparație cu mâna de lucru ieftină, deci slab productivă. O astfel de situație este mult mai ușor de observat la exportul de forță de muncă spre statele Uniunii Europene. Cei mai mulți co-naționali ce merg să lucreze în vestul Europei ocupă de regulă slujbe prost remunerate prin comparație cu cele ale indigenilor ceea ce subliniază clar diferența de productivitate și discrepanțele de investiții în pregătirea profesională. Românul ce își plasează resursele umane în străinătate lucrează, de regulă, în activități ce consumăpreponderent capacitățile fizice, ceea ce denotă subinvesția relativă în calificări și abilități din partea sa. Structura exportului românesc de bunuri și servicii reliefează faptul că forța de muncă națională este utilizată în zone ca lohn-ul unde remunerarea se situează la nivele de salarizare și productivitate dintre cele mai modeste.

Situația capitalului uman autohton nu este întâmplătoare. După jumătate de veac de “întreceri socialiste” cu producții agricole “record” la hectar și cu planuri cincinale atinse în “patru ani și jumătate”, descoperim că iminenta noastră integrare în structurile economice concurențiale ale Uniunii Europene ne plasează într-o postură destul de dificilă. Industrializarea forțată și cooperativizarea cu pistolul au împiedicat pregătirea adecvată a forței de muncă. Angajarea exclusivă pe domeniul public a distrus etica muncii, sentimentul asumării responsabilității personale, a demotivat salariatul separându-l de obiectivele fanteziste ale “propășirii pe calea socialismului”. Rezultatele se văd, printre altele, în performanțele administrației publice. Astăzi, forței de muncă românești îi lipsește mentalitatea concurențială, flexibilitatea și adaptabilitatea la condițiile schimbătoare ale sistemului economic ceea ce justifică greutatea cu care mulți români acceptă slujbe noi. O bună parte a ratei șomajului are ca origine asemenea realități. În plus, partea cea mai performantă a capitalului uman național migrează spre zone (țări) unde exploatarea propriilor avantaje aduce câștiguri net superioare.