Intocmirea Si Analiza Situatiilor Financiare Anuale la S.c. Upetrom 1 Mai S.a
LUCRARE DE LICENȚĂ
ÎNTOCMIREA ȘI ANALIZA SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE LA
S.C. UPETROM 1 MAI S.A. PLOIEȘTI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. Delimitări privind situațiile financiare
Situațiile financiare conform Directivei 2013/34/UE
Situațiile financiare conform IAS 1
Situațiile financiare conform OMFP nr. 3055/2009
CAPITOLUL 2. Întocmirea și prezentarea situațiilor financiare anuale
2.1 Prezentarea lucrărilor premergătoare întocmirii situațiilor financiare
2.2 Bilanțul
2.3 Contul de profit și pierdere
2.4 Situația modificării capitalurilor proprii
2.5 Situația fluxurilor de trezorerie
2.6 Politicile contabile și note explicative
CAPITOLUL 3. Studiu de caz privind ÎNTOCMIREA ȘI analiza situației financiare ANUALE la S.C. UPETROM 1 MAI S.A. ÎN PERIOADA 2011-2013
3.1. Scurt istoric
3.2. Prezentarea obiectului de activitate
3.3. Structura organizatorică
3.4. Principalii factori care au contribuit la creșterea și succesul firmei
3.5. Întocmirea situațiilor financiare la S.C. UPETROM 1 MAI S.A
3.6. Analiza dinamică și structurală a patrimoniului societății UPETROM 1 MAI
3.7. Analiza dinamică și structurală a rezultatului
3.7.1. Analiza veniturilor
3.7.2. Analiza cheltuielilor
3.7.3. Indicatori calculați pe baza Contului de Profit și Pierdere în perioada 2011-2013
3.7.4. Analiza ratelor de rentabilitate
3.8. Prezentarea sistemului informatic utilizat de SC UPETROM 1 MAI SA
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Transparența și dialogul deschis privind situația financiară, prioritățile și planurile viitoare de dezvoltare, contribuie la întărirea parteneriatelor și la consolidarea încrederii. Adoptarea unei decizii economice are la bază fondul de informații de natură financiar-contabile referitoare la necesarul de resurse, sursele disponibile, rezultatele financiare viitoare, indicatorii financiari ai eficienței economice, etc.
Orice proiect luat în studiu, realizabil din punct de vedere tehnic și economic, nu poate fi acceptat dacă informațiile financiar-contabile reflectă consecințe nevaforabile în legătură cu adoptarea și realizarea acestuia.
Situațiile financiare reprezintă cea mai importantă modalitate de a prezenta periodic terților, informațiile colectate și prelucrate de sistemul contabil. Acestea mai sunt cunoscute și sub denumirile de conturi anuale, documente contabile de sintezã sau bilanț contabil. Se numesc anuale deoarece aceste informații de sintezã sunt publicate, de regulă, la sfârșitul exercițiului financiar, care durează, de cele mai multe ori, un an.
Însă, adesea, utilizatorii solicitã date privind performanțele întreprinderii și la intervale mai mici de timp. Astfel, sunt publicate de cãtre întreprinderi unele informații și la alte intervale: semestrial, trimestrial sau lunar (în cazul întreprinderilor cotate la bursele importante ale lumii).
Într-o economie de piață, armonizarea și normalizarea contabilă au ca obiect organizarea regulilor de funcționare a pieței informației contabile, în vederea optimizării comunicării financiare. Problema fundamentală a armonizării contabile este legată de credibilitatea contabilității.
Pe parcursul proiectului sunt dezbătute aspecte privind identificarea și înțelegerea modului în care informația contabilă din situațiile financiare poate influența procesul de luare a deciziilor, cuprinzând un caz practic care să evidențieze performanțele unei înteprinderi pe baza analizei situațiilor financiare (bilanț, cont de profit și pierdere, note explicative).
În cadrul economic, politic, social și juridic al oricărei țări, un rol important revine mecanismului financiar prin intermediul căruia se urmărește conducerea și reglarea proceselor economice în concordanță cu interesele naționale. O componentă esențială a mecanismului financiar o constituie fondul de resurse financiare publice, în cadrul căruia locul central îi revine fondului bugetar, care reflectă nevoile de resurse la nivelul societății și posibilitățile de acoperire a acestor nevoi.
Sistemul bugetar național prezintă previziunea pentru o anumită perioadă (de regulă un an) atât a veniturilor, cât și a cheltuielilor statului, ale unităților administrativ teritoriale și ale instituțiilor publice de interes național sau local. Pe de o parte sistemul bugetar este un instrument al statului pentru realizarea politicilor sale economice și pe de altă parte un instrument de informare a opiniei publice și de control din partea Parlamentului în domeniul finanțelor publice cu privire la veniturile și cheltuielile cuprinse în cadrul tuturor categoriilor de bugete menționate.
Potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în țara noastră exercițiul bugetar coincide cu un an calendaristic, respectiv se inițiază la data de 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie, cu excepția primului an de activitate, când acesta începe la data înființării unității patrimoniale. Închiderea exercițiului bugetar constituie ocazia cu care instituțiile publice au obligația să întocmească documente de sinteză și raportare contabilă, cunoscute sub denumirea de situații financiare, care prin conținutul și funcțiile pe care le îndeplinesc reprezintă un instrument deosebit de important în programul de fundamentare al deciziilor privind dirijarea activității curente și de perspectivă.
Creșterea gradului de complexitate a activității economice a întreprinderilor, în contextul mecanismelor pieței, are implicații profunde în procesul de conducere, care nu se poate realiza pe bază de rutină, ci pe o studiere atentă a realității, pe o analiză științifică care să faciliteze adoptarea deciziilor corespunzătoare. Integrată în activitatea de conducere a firmei, indiferent de forma de proprietate, analiza economico-financiară constituie un instrument a cărui utilitate este validată pe deplin de teoria, dar în special de practica economică.
Prin esența ei, activitatea de conducere, indiferent de nivelul la care se exercită și de domeniul pe care îl vizează, implică cunoașterea temeinică a situației date, a întregului complex de cauze și factori care o determină, fapt care se realizează prin intermediul analizei economico-financiare.
Abordarea întregii problematici este subordonată cerințelor managementului intern al întreprinderii, care trebuie să asigure utilizarea eficientă a întregului potențial de care dispune în vederea sporirii rentabilității. În același timp, metodologia prezentată constituie un cadru de elaborare a problematicii firmei, prin prisma obiectivelor și scopurilor unor subiecți din afara firmei, care sunt interesați să cunoască activitatea acesteia.
Pentru ca datele contabilității să poată fi folosite în mod eficient în procesul de conducere, pentru luarea celor mai bune decizii manageriale, se impun centralizarea și sintetizarea lor periodică. Acestei cerințe de centralizare și sintetizare îi corespund documentele contabile de sinteză (situațiile financiare sau conturile anuale).
Cadrul de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, denumit și cadrul contabil conceptual IASB, reprezintă o încercare de sistematizare a elementelor teoretice ale contabilității într-o construcție coerentă, care să ghideze practica contabilă. Despre aceste situații financiare voi prezenta pe parcursul lucrării în cele 3 capitole ale sale, începând în primul capitol cu prezentarea aspectelor generale privind situațiile financiare, fapt ce implică elaborarea acestora, precum și importanța întocmirii lor în analiza economico-financiară a societății, dar și prezentarea fiecarei situații în parte și rolul lor în cel de-al doilea capitol.
În ultimul capitol voi prezenta, ca și studiu de caz, întocmirea situațiilor financiare la societatea S.C. UPETROM 1 MAI S.A și importanța lor în buna desfășurare a activității firmei, analiza se bazează pe date post-factum și are rolul de a determina eventualele probleme ivite și buna lor gestionare sau pentru mai buna desfășurare a activității firmei și menținerea ei pe aceeași poziție sau aplicarea de noi strategii care vor conduce la performanțe mai bune decât cele prezente.
Lucrarea se încheie cu concluziile și propunerile referitoare la îmbunătățirea activității socieții analizată pe parcursul acestei lucrări și necesitatea întocmirii situațiilor financiare ce trebuie să ofere o imagine fidelă a activelor, a datoriilor, a poziției financiare, profitului sau chiar a pierderii identității.
CAPITOLUL 1. Delimitări privind situațiile financiare
Situațiile financiare conform Directivei 2013/34/UE
Cadrul general de contabilitate își îmbunătățește continuu calitatea informației contabile prin aplicarea reglementărilor contabile conforme cu Directivele Comunității Economice Europene. Astfel că, Parlamentul European a adoptat recent Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi. Această nouă directivă abrogă Directiva a IV-a și Directiva a VII-a.
Obiectivul revizuirii vechilor directive constă în reducerea costurilor administrative pentru companiile mici, creșterea transparenței plăților către guvernele naționale și crearea unei cerințe de raportare pe fiecare țară.
Noua directivă nu aduce modificări fundamentale în modelele de raportare financiară, principalul ei aport fiind uniformizarea criteriilor de mărime în funcție de care entitățile și grupurile sunt clasificare ca fiind mici, mijlocii și mari.
Nevoia de diminuare a costurilor administrative legate de raportarea financiară, mai ales la nivelul microîntreprinderilor și a IMM-urilor, a venit din faptul că țările membre ale UE au recurs la diferite soluții de implementare a Directivelor a IV-a și a VII-a. Unele au dezvoltat standarde sau reglementări specifice pentru microîntreprinderi și IMM-uri, în timp ce altele au creat în standardele sau reglementările unice simplificări pentru aceste categorii de entități. Directivele UE nu sunt standarde contabile care prin preluarea lor ca atare să poată asigura nevoile de ținere a contabilității, de raportare financiară și de gestiune a afacerilor. Acestea includ modele de situații financiare pe care statele membre le pot recomanda sau impune.
Obiectivele de simplificare a raportării financiare și mai ales a costurilor legate de aceasta au fost lăsate la latitudinea autorităților de reglementare naționale, întrucât ele nu fac obiectul prevederilor Directivelor. Directivele oferă doar formate simplificate de raportare (bilanț simplificat, cont de profit și pierdere simplificat), în funcție de anumite criterii de mărime (cifră de afaceri netă, total activ și număr mediu de salariați) dar nu și politici contabile simplificate. Criteriile de mărime menționate mai sus au fost preluate de țările membre cu valori sensibil diferite. Astfel, o întreprindere considerată mare în România și care prezintă situații financiare auditate, poate fi clasificată drept o întreprindere mijlocie în alt stat membru, fără obligația de a prezenta situații financiare auditate.
Interesul publicului pentru o companie este determinat de importanța economică și socială a acesteia. Astfel, cu cât o entitate este mai importantă economic și social, cu atât mai mult aceasta trebuie să dovedească responsabilitate, transparență și rigoare în raportarea financiară. De asemenea, nu trebuie avute în vedere numai beneficiile, ci și costurile pe care le implică raportarea financiară, dintre care menționăm:
– costurile cu producerea, printarea și publicarea informației financiare;
– costurile cu auditarea;
– costurile de conformitate cu cerințele legale;
Multe dintre aceste costuri sunt fixe sau nu variază proporțional cu mărimea, dar sunt semnificative pentru microîntreprinderi și întreprinderile mici și mijlocii.
În România, în materie de simplificare a raportării financiare pentru aceste categorii entități, OMFP 3055/2009 cu modilificat), în funcție de anumite criterii de mărime (cifră de afaceri netă, total activ și număr mediu de salariați) dar nu și politici contabile simplificate. Criteriile de mărime menționate mai sus au fost preluate de țările membre cu valori sensibil diferite. Astfel, o întreprindere considerată mare în România și care prezintă situații financiare auditate, poate fi clasificată drept o întreprindere mijlocie în alt stat membru, fără obligația de a prezenta situații financiare auditate.
Interesul publicului pentru o companie este determinat de importanța economică și socială a acesteia. Astfel, cu cât o entitate este mai importantă economic și social, cu atât mai mult aceasta trebuie să dovedească responsabilitate, transparență și rigoare în raportarea financiară. De asemenea, nu trebuie avute în vedere numai beneficiile, ci și costurile pe care le implică raportarea financiară, dintre care menționăm:
– costurile cu producerea, printarea și publicarea informației financiare;
– costurile cu auditarea;
– costurile de conformitate cu cerințele legale;
Multe dintre aceste costuri sunt fixe sau nu variază proporțional cu mărimea, dar sunt semnificative pentru microîntreprinderi și întreprinderile mici și mijlocii.
În România, în materie de simplificare a raportării financiare pentru aceste categorii entități, OMFP 3055/2009 cu modificările și completările ulterioare prevede ca acele entități care nu îndeplinesc cumulativ două dintre cele trei criterii de mărime să prezinte situații financiare simplificate. Simplificarea vizează doar prezentarea, nu însă și pachetul de politici contabile aplicabil în vederea realizării raportării. Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi creează cadrul pentru ca autoritățile naționale să poată realiza o simplificare reală și obținerea unor economii de costuri admninistrative semnificative.
Microîntreprinderile dispun de resurse limitate pentru respectarea obligațiilor legale împovărătoare. În cazul în care nu există norme specifice pentru microîntreprinderi, acestora li se aplică normele care se aplică întreprinderilor mici. Normele respective le impun sarcini administrative care sunt disproporționate față de dimensiunea lor și, prin urmare, sunt mai oneroase pentru microîntreprinderi în raport cu alte întreprinderi mici.
Noua Directivă prevede criterii în funcție de care întreprinderile și grupurile trebuie clasificate în vederea identificării obligațiilor de raportare astfel:
– microîntreprinderile sunt întreprinderi care, la data bilanțului, nu depășesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii:
(a) totalul bilanțului: 350.000 euro;
(b) cifra de afaceri netă: 700.000 euro;
(c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 10.
– întreprinderile mici sunt întreprinderile care, la data bilanțului, nu depășesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii:
(a) totalul bilanțului: 4.000.000 euro;
(b) cifra de afaceri netă: 8.000.000 euro;
(c) numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50.
Posibilele scutiri ce se pot aplica microîntreprinderilor sunt prevăzute la Capitolul 9 ,,Dispoziții privind scutirile și restricțiile aplicabile scutirilor”. Scutirile se referă la:
– prezentarea elementelor ,,Cheltuieli înregistrate în avans și venituri angajate” și ,,Venituri înregistrate în avans și datorii angajate”;
– întocmirea notelor explicative la situațiile financiare anuale, întocmirea raportului administratorilor și/sau publicarea situațiilor financiare anuale, cu respectarea anumitor condiții prevăzute la capitolul menționat.
Aplicarea acestor scutiri este lăsată la latitudinea statelor membre, ,,în funcție de condițiile și nevoile specifice ale propriilor piețe”. Toate aceste posibile scutiri se referă exclusiv la cerințe de raportare financiară, nu la regulile de ținere a contabilității, astfel că microîntreprinderile au obligația de a respecta toate obligațiile naționale și de a ține evidența și contabilitatea astfel încât să se cunoască în orice moment tranzacțiile derulate și poziția financiară.
În ceea ce privește regulile de evaluare, Noua Directivă stipulează că elementele recunoscute în situațiile financiare anuale ar trebui evaluate pe baza principiului prețului de achiziție sau al costului de producție pentru a garanta fiabilitatea informațiilor conținute în situațiile financiare. De asemenea se precizează că, dacă suma de rambursat în contul oricărei datorii este mai mare decât suma primită, statele membre pot permite sau pot solicita ca diferența să fie prezentată ca element de activ. Aceasta este prezentată separat în bilanț sau în notele explicative la situațiile financiare. Cuantumul acestei diferențe este amortizat anual în proporții rezonabile și definitiv până cel târziu la data rambursării datoriei.
Referitor la instrumentele financiare, potrivit noii Directive, se face trimitere la prevederile internaționale. Astfel, statele membre pot permite sau impune recunoașterea, evaluarea și prezentarea acestora în conformitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară(IFRS), așa cum sunt adoptate la nivel european.
În ceea ce privește formatul situațiilor financiare anuale, sunt prevăzute câte două formate pentru bilanț și pentru contul de profit și pierdere, statele membre putând să ceară una sau ambele structuri pentru fiecare din cele două situații. De asemenea, statele membre pot să prevadă simplificări în ceea ce privește formatul situațiilor financiare întocmite de întreprinderile mici și mijlocii, astfel:
– pentru întreprinderile mici, se poate prevedea posibilitatea întocmirii unui bilanț prescurtat, cu prezentarea doar a anumitor informații;
– pentru întreprinderile mici și mijlocii, se poate prevedea posibilitatea întocmirii unui cont de profit și pierdere prescurtat, cu combinarea anumitor elemente într-unul singur.
În cadrul Directivei 2013/347UE, cerințele de prezentare a informațiilor prin notele explicative la situațiile financiare sunt construite pe principiul ,,a gândi mai întâi la scară mi-că”, fiind mai întâi prevăzute cerințele comune valabile în cazul tuturor întreprinderilor indiferent de mărime și distinct, în mod gradual, cerințe suplimentare valabile pentru diferitele categorii de întreprinderi (mijlocii, mari, entități de interes public). Astfel, la Capitolul 4 ,,Note explicative la situațiile financiare” se regăsesc următoarele secțiuni:
– conținutul notelor explicative la situațiile financiare pentru toate întreprinderile;
– prezentarea de informații suplimentare de către întreprinderile mijlocii și mari și entitățile de interes public;
– informații suplimentare pentru întreprinderile mari și pentru entitățile de interes public.
Prezentările de informații cerute tuturor categoriilor de întreprinderi se referă la aspecte cum sunt:
– politicile contabile adoptate;
– informații referitoare la reevaluare, în cazul în care s-a folosit regula alternativă de evaluare;
– informații referitoare la evaluările efectuate la valoarea justă, în condițiile prevăzute de Directivă;
– informații referitoare la angajamentele financiare, garanții sau active și datorii contingente neincluse în bilanț;
– suma avansurilor și creditelor acordate membrilor organelor de administrație, de conducere și de supraveghere;
– cuantumul și natura elementelor individuale de venituri sau de cheltuieli care au o mărime sau o incidență excepțională;
– sumele datorate de întreprindere care devin exigibile după o perioadă mai mare de cinci ani;
– numărul mediu de angajați în cursul exercițiului financiar.
Statele membre nu vor putea impune întreprinderilor mici prezentarea mai multor informații decât cele impuse sau permise prin Capitolul 4 din Directivă.
Pentru a asigura o mai mare transparență a plăților efectuate către guverne, între-prinderile mari și entitățile de interes public care își desfășoară activitatea în industria extractivă sau în sectorul exploatării pădurilor primare, vor fi obligate să prezinte anual plățile semnificative către guvernele țărilor în care își desfășoară activitatea, într-un raport separat. Astfel de prevederi se regăsesc la Capitolul 10 ,,Raportarea plăților efectuate către guverne” din Directiva 2013/34/UE. Prin raport se cere prezentarea următoarelor informații în legătură cu activitățile desfășurate de întreprinderile active în industriile menționate:
a) suma totală a plăților efectuate către fiecare guvern;
b) suma totală pe tip de plată efectuată către fiecare guvern;
c) dacă plățile au fost atribuite unui proiect specific, suma totală pe tip de plată efectuată pentru fiecare astfel de proiect și suma totală a plăților pentru fiecare astfel de proiect.
Ca prag de materialitate, se precizează că nu este necesar ca o plată, indiferent dacă este plată unică sau o serie de plăți conexe, să fie luată în considerare în raport dacă este mai mică de 100.000 euro în cursul unui exercițiu financiar. Potrivit definițiilor cuprinse la Capitolul 10 din Directivă, ,,proiect” înseamnă activități operaționale care sunt reglementate de un singur contract, licență, locație, concesiune sau alte acorduri juridice similare și care formează baza pentru o obligație de plată cu un guvern.
După cum se poate constata din consultarea textului Directivei 2013/34/UE privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi, grupul țintă al acesteia îl reprezintă întreprinderile mici și mijlocii. Revizuirea actualelor directive contabile s-a impus având în vedere că acestea au acționat în Europa de peste 25 de ani, timp în care mediul de afaceri și practicile contabile s-au schimbat și au evoluat. În prezent, așa cum arată și un studiu elaborat de Comisia Europeană, 99% din întreprinderile europene sunt mici și mijlocii, identificându-se totodată o povară administrativă ridicată pentru acestea. Revizuirea directivelor a fost necesarăși din motive de creștere a comparabilității situațiilor financiare, fapt pentru care noua Directivă aduce și o scădere a numărului de opțiuni și de formate prestabilite, vizându-se astfel o mai bună armonizare a regulilor în Europa.
Situațiile financiare conform IAS 1
Regulile privind raportul administratorilor care însoțește situațiile financiare anuale întocmite conform IFRS sunt prevăzute prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1286/2012 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, aplicabile societăților comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată. OMFP nr. 1286/2012 reglementează reguli de întocmire, aprobare, auditare statutară și publicare a situațiilor financiare anuale și a situațiilor financiare anuale consolidate ale societăților comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, reguli de înregistrare în contabilitatea acestora a operațiunilor economico-financiare efectuate, precum și planul de conturi aplicabil. Dispozițiile cuprinse în OMFP nr. 1286/2012 se aplică împreună cu IFRS, precum și cu alte prevederi legale aplicabile, în scopul asigurării unui grad ridicat de transparență și comparabilitate a situațiilor financiare anuale.
În scopul întocmirii situațiilor financiare anuale în baza IFRS, entitățile procedează la inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii și evaluarea acestora potrivit prevederilor cuprinse în IFRS.
Situațiile financiare anuale, respectiv situațiile financiare anuale consolidate, au componentele prevăzute de Standardul Internațional de Contabilitate 1(IAS 1) Prezentarea situațiilor financiare.
Obiectivul standardului internațional de contabilitate IAS 1 este acela de a prescrie baza pentru prezentarea situațiilor financiare cu scop general, pentru a asigura comparabilitatea atât cu situațiile financiare ale entității pentru perioadele precedente, cât și cu situațiile financiare ale altor entități. Pentru a realiza acest obiectiv, standardul prevede dispoziții generale pentru prezentarea situațiilor financiare, orientări pentru structura acestora și dispoziții minime privind conținutul lor.
Standardul IAS 1 trebuie aplicat tuturor situațiilor financiare cu scop general întocmite și prezentate în conformitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiara (IFRS-uri ).
Standardul IAS 1 prevede ca anumite informații să fie prezentate în bilanț, în situația veniturilor și a cheltuielilor și în situația modificării capitalurilor proprii și impune prezentarea altor elemente fie în acele situații, fie în note. Acest standard utilizează uneori termenul de ,,prezentare a informațiilor“ într-un sens larg, cuprinzând elemente prezentate în bilanț, în situația veniturilor și cheltuielilor, în situația modificărilor capitalurilor proprii și în situația fluxurilor de trezorerie, precum și în note.
Conform standardului internațional de contabilitate IAS 1 situațiile financiare trebuie identificate și separate în mod clar de alte informații din același document publicat. Fiecare componentă a situațiilor financiare trebuie identificată în mod clar iar informațiile trebuie sa fie bine evidențiate și repetate atunci când acest lucru este necesar pentru înțelegerea corespunzătoare .
Acest Standard include cerința generală ca situațiile financiare să ofere o prezentare fidelă, recomandări privind modul de respectare a cerinței privind prezentarea fidelă și recomandări suplimentare pentru determinarea cazurilor extrem de rare în care este necesară o abatere. De asemenea, se cere o descriere foarte clară a circumstanțelor care determină o abatere.
IAS 1 prevede setul complet de situații financiare, care include:
a) o situație a poziției financiare la finalul peroadei (bilanțul);
b) o situație e rezultatului global pe periodă (contul de profit și pierdere);
c) o situație a modificărilor în capitalurile proprii pe perioadă;
d) o situație a fluxurilor de trezorerie pe perioadă;
e) note cuprinzând un rezumat al politicilor contabile semnificative și alte informații explicative;
f) o situație a poziție financiare de la începutul primei perioade comparative, atunci când entitatea aplică retroactiv o politică contabilă sau face o retratare retroactivă a elementelor din situațiile sale financiare, sau atunci când reclasifică elementele din situațiile sale financiare;
Având în vedere faptul că în cadrul IAS 1 nu este prezentată nici o formă standard a bilanțului, societățile, în funcție de specificul activității, își pot crea propriul format al bilanțului astfel încât informațiile prezentate să corespundă tuturor cerințelor informațiilor contabile.
Standardul IAS 1 prevede ca în bilanț să existe o distincție între activele și datoriile curente și cele necurente. Prin urmare, un bilanț întocmit în conformitate cu IAS 1 trebuie să prezinte separat următoarele categorii de active și datorii:
– active curente;
– active necurente;
– datorii curente;
– datorii necurente.
Activele curente: IAS 1 precizează criteriile care trebuie îndeplinite pentru ca un activ să fie clasificat ca activ curent, celelalte active fiind clasificate ca necurente. Astfel, un activ este clasificat ca activ curent atunci când:
a) se așteaptă să fie realizat sau se intenționează să fie vândut sau consumat în cursul normal al ciclului de exploatarea al întreprinderii;
b) este deținut, în principal, cu scopul tranzacționării;
c) se așteaptă să fie realizat în douăsprezece luni de la sfârșitul perioadei de raportare; d) reprezintă un element de trezorerie sau echivalent de trezorerie, cu excepția cazului în care există o restricție în privința schimbării sau utilizării sale pentru stingerea unei datorii pentru cel puțin dousprezece luni de la sfârșitul perioadei de raportare.
Datoriile curente: IAS 1 precizează criteriile care trebuie îndeplinite pentru ca o datorie să fie clasificată ca o datorie curentă, celelalte datorii fiind clasificate ca necurente. Astfel, o datorie este clasificată ca fiind curentă atunci când:
a) se așteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al unei entități;
b) este deținută, în principal, pentru tranzacționare;
c) este exigibilă în termen de douăsprezece luni de la sfârșitul perioadei de raportare; d) entitatea nu are un drept necondiționat de a amâna decontarea datoriei cu cel puțin douăsprezece luni de la sfârșitul perioadei de raportare.
Ghidul de implementare a IAS 1 prezintă un exemplu ilustrativ de prezentare a informațiilor bilanțiere care face distincție între elementele curente și cele necurente. Totodata, în ghid se precizează că și alte forme de prezentare pot fi la fel de potrivite, cu condiția ca distincția să fie clară.
Exemplu:
Grupul XYZ – Bilanțul la 31 decembrie 2013
(în mii unități monetare)
31.12.2012 31.12.2013
ACTIVE
Active necurente
Imobilizări corporale X X
Fond comercial X X
Alte active intangibile X X
Investiții în entități asociate X X
Investiții disponibile pentru vânzare X X
Total active necurente X X
Active curente
Stocuri X X
Creanțe comerciale X X
Alte active curente X X
Trezorerie și echivalente de trezorerie X X
Total active curente X X
Total active X X
CAPITALURI PROPRII ȘI DATORII
Capitaluri proprii care pot fi atribuite
acționarilor societății mamă
Capital social X X
Alte rezerve X X
Rezultat reportat X X
Total capitaluri proprii care pot fi
atribuite acționarilor societății mamă X X
Interes minoritar X X
Total capitaluri proprii X X
Datorii necurente
Împrumuturi pe termen lung X X
Datorii privind impozitul amânat X X
Provizioane pe termen lung X X
Total datorii necurente X X
Datorii curente
Datori comerciale și alte datorii similare X X
Împrumuturi pe termen scurt X X
Partea curentăa împrumuturilor pe termen lung X X
Datorii privind impozitele curente X X
Provizioane pe termen lung X X
Total datorii ncurente X X
Total datorii X X
Total capitaluri proprii și datori X X
Situațiile financiare conform OMFP nr. 3055/2009
În România, responsabilitatea principală de a întocmi și prezenta situațiile financiare ale entității revine administratorului acesteia (Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare).
Structura și conținutul situațiilor financiare întocmite de entitățile din România sunt reglementate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.
Forma situațiilor financiare întocmite conform acestei reglementări este cea verticală, iar din punct de vedere al conținutului, situațiile financiare cuprind cinci componente:
1) o structură a bilanțului care ordonează activele în ordinea crescătoare a lichidității, iar pasivele în ordinea crescătoare a exigibilității,
2) contul de profit și pierdere cuprinde toate veniturile și cheltuielile exercițiului financiar, grupate după natura lor, dispuse alternativ (venituri și apoi cheltuieli în cadrul fiecărei activități, cu stabilirea rezultatului pe fiecare activitate), precum și rezultatul exercițiului,
3) pentru situația fluxurilor de trezorerie se folosește unul din modelele prezentate de IAS 7 (varianta directă sau cea indirectă),
4) situația modificărilor capitalului propriu relevă în patru momente (sold la începutul exercițiului, creșteri, reduceri și sold la sfârșitul exercițiului) toate elementele de capitaluri proprii:
– Capitalul subscris/patrimoniul regiei;
– Prime de capital;
– Rezerve (rezerve din reevaluare, rezerve legale, rezerve statutare sau contractuale, rezerve reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare, alte rezerve);
– Acțiuni proprii;
– Câștiguri legate de instrumentele de capitaluri proprii;
– Pierderi legate de instrumentele de capitaluri proprii;
– Rezultat reportat (rezultatul reportat reprezentând profitul nerepartizat sau pierderea neacoperită, rezultatul reportat provenit din corectarea erorilor contabile, rezultatul reportat provenit din trecerea la aplicarea Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene);
– Profitul/pierderea exercițiului financiar;
– Repartizarea profitului,
– Total capitaluri proprii.
5) note explicative la situațiile financiare anuale conforme cu directivele europene. Entitățile stabilesc formatul notelor explicative, cu condiția să prezinte cel puțin informațiile solicitate, referitoare la elementele cuprinse în situațiile financiare anuale. Prin urmare, entitățile sunt obligate să întocmească note explicative (cel puțin 10) care să acopere toate informațiile necesar a fi prezentate, privind:
– Active imobilizate;
– Provizioane;
– Repartizarea profitului;
– Analiza rezultatului din exploatare;
– Situația creanțelor și datoriilor;
– Principii, politici și metode contabile;
– Participații și surse de finanțare;
– Informații privind salariații și membrii organelor de administrație, conducere și de supraveghere;
– Exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiari;
– Alte informații.
Sistemul românesc nu permite alegerea perioadei de referință pentru elaborarea situațiilor financiare anuale (anul calendaristic coincide cu exercițiul financiar).
Poziția, performanța și gestionarea financiară a oricărei entități (instituții publice, comerciale, administrative etc.) impun în mod necesar, ca periodic activitatea acestora să fie sintetizată și supusă unei analize de fond prin intermediul situațiilor financiare. Așa cum precizează art. 10 din Legea contabilității nr. 82/1991 (republicată, cu modificările și completările ulterioare), „documentele oficiale de prezentare a situației economico – financiare a persoanelor juridice prevăzute la art. 1 (societăți comerciale, instituții publice, asociații și organizații, etc.) sunt situațiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată”. Situațiile financiare se întocmesc pornind de la conturile curente, supuse verificării prin intermediul balanței de verificare, întocmite cel puțin anual, sau la termenele de întocmire a situațiilor financiare periodice.
Situațiile financiare sunt un complex de sinteze specific contabile, situații, anexe, calcule comparative, discutate și aprobate de organele abilitate, supuse auditării și făcute publice. Aceste „formalizări” au menirea de a întări valoarea cognitivă a informațiilor contabile concomitent cu valorificarea lor în procesul decizional și managerial.
Având în vedere faptul că legislația românească prevede ca situațiile financiare anuale să fie auditate și să fie însoțite de o declarație scrisă de asumare a răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea acestora în conformitate cu Reglementările contabile conform cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, se poate trage concluzia că informațiile cerute să fie cuprinse în cadrul situațiilor financiare anuale sunt relevante, complete sub toate aspectele semnificative și credibile, prezentând fidel rezultatele și poziția financiară a entității.
CAPITOLUL 2
Întocmirea și prezentarea situațiilor financiare
2.1 Prezentarea lucrărilor premergătoare întocmirii situațiilor financiare
În scopul întocmirii situațiilor financiare anuale, societățile comerciale trebuie să procedeze la inventarierea și evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii.
Lucrările premergătoare întocmirii situațiilor financiare anuale sunt denumite lucrări contabile de închidere a exercițiului financiar și sunt structurate astfel:
1. Stabilirea balanței conturilor înainte de inventariere,
2. Inventarierea generală a elementelor de activ și datorii,
3. Contabilitatea operațiilor de regularizare privind:
a) diferențele de inventar,
b) amortizările,
c) ajustările pentru deprecieri și pierderi de valoare,
d) provizionele (pentru riscuri și cheltuieli),
e) diferențele de conversie și diferențele de curs valutar,
f) determinarea în timp a cheltuielilor și veniturilor,
4. Stabilirea balanței conturilor după inventariere,
5. Determinarea rezultatului exercițiului financiar și distribuirea profitului sau finanțarea pierderii,
6. Redactarea (întocmirea) situațiilor financiare.
Stabilirea balanței conturilor înainte de inventariere se face pentru controlul exactității datelor înregistrate în conturi. Balanța are rolul de a pregăti datele necesare comparării soldurilor din inventarul contabil și inventarul faptic.
Inventarierea generală a patrimoniului are rolul să stabilească situația reală a patrimoniului. Inventarierea se face prin constatarea mărimii faptice (prin numărare, cântărire, măsurare, etc.) a elementelor patrimoniale, cât și prin evaluarea lor la nivelul valorii actuale, care devine valoare de inventar. Toate bunurile inventariate se înscriu în liste de inventariere, diferențiate în funcție de felul și natura activelor și pasivelor constatate efectiv pe teren (active imobilizate, stocuri, producția în curs de execuție, etc.). Rezultatele inventarierii și modul de regularizare se consemnează într-un proces-verbal de inventariere, în care se înscriu, în principal:
– perioada de gestiune inventariată;
– persoanele care au făcut inventarierea ;
– plusurile și minusurile constatate;
– compensările efectuate, bunurile depreciate;
– creanțele și datoriile incerte și litigii;
– creanțele, datoriile și lichiditățile în devize;
– construirea și regularizarea provizioanelor;
– regularizarea amortizărilor ;
– alte elemente specifice inventarierii.
Potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, entitățile economice „au obligația să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ și de pasiv deținute la începutul activității, cel puțin o dată pe an pe parcursul funcționării lor, în cazul fuziunii sau încetării activității, precum și în alte situații prevăzute de lege”.
Evaluarea la inventar și prezentarea elementelor în bilanț. În scopul întocmirii situațiilor financiare anuale, societățile comerciale trebuie să procedeze la inventarierea și evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii. În situațiile financiare anuale, elementele de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii se reflectă și se evaluează la valoarea contabilă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii. Regulile de evaluare se aplică inclusiv în cazul bunurilot care au fost aduse drept aport la capital și al activelor în curs de execuție. Potrivit reglementărilor contabile, valoarea contabilă a unui activ este valoarea la care acesta este recunoscut în bilanț după ce se deduc amortizarea acumulată, pentru activele amortizabile și pierderile acumulate din depreciere sau pierdere de valoare. Evaluarea cu ocazia inventarierii, a elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii se face potrivit reglementărilor contabile și normelor emise în acest sens de Ministerul Finanțelor Publice. În scopul efectuării inventarierii, conducerea entității trebuie să stabilească proceduri proprii, cu respectarea prevederilor legale. În vederea desfășurării în bune condiții a operațiunilor de inventariere și evaluare, în comisiile de inventariere vor fi numite persoane cu pregătire corespunzătoare, tehnică și economică, cunoscătoare ale domeniului de activitate. La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul prudenței, potrivit căruia se va ține seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor sau pierderilor de valoare. Pentru elementele de natura activelor înregistrate la cost, diferențele constatate în minus între valoarea de inventar și valoarea contabilă se evidențiază distinct în contabilitate, în conturi de ajustări, aceste elemente menținându-se la valoarea lor de intrare. Evaluarea imobilizărilor corporale și necorporale, cu ocazia inventarierii, se face la valoarea de inventar, stabilită în funcție de utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței. Fac obiectul inventarierii și mobilizările în curs de execuție. Corectarea valorii imobilizărilor necorporale și corporale și aducerea lor la nivelul valorii de inventar se efectuează, în funcție de tipul de depreciere existentă, fie prin înregistrarea unei amortizări suplimentare, în cazul în care se constată o depreciere ireversibilă, fie prin constituirea sau suplimentarea ajustărilor pentru depreciere, în cazul în care se constată o depreciere reversibilă a acestora. În cazul imobilizărilor corporale și necorporale, la determinarea pierderilor din depreciere pot fi avute în vedere, de către evaluatori independenți sau personalul entității, și alte metode de evaluare (de exemplu metode bazate pe fluxuri de numerar). Pentru a stabili dacă există deprecieri ale imobilizărilor corporale și necorporale, în afara constatării faptice cu ocazia inventarierii, pot fi luate în considerare surse externe și interne de informații. La sursele externe de informații se încadrează aspecte precum:
– pe parcursul perioadei, valoarea de piață a activului a scăzut semnificativ mai mult decât ar fi fost de așteptat ca rezultat al trecerii timpului sau utilizării,
– pe parcursul perioadei au avut loc modificări semnificative, cu efect negativ asupra entității, sau astfel de modificări se vor produce în viitorul apropiat asupra mediului tehnologic, comercial, economic sau juridic în care societatea își desfășoară activitatea sau pe piața căreia îi este dedicat activul etc.
Din sursele interne de informații se exemplifică următoarele elemente:
– există indicii de uzură fizică sau morală a imobilizării,
– pe parcursul perioadei au avut loc modificări semnificative, cu efect negativ asupra entității, sau astfel de modificări se vor produce în viitorul apropiat, în ceea ce privește gradul sau modul în care imobilizarea este utilizată sau se așteaptă să fie utilizată. Astfel de modificări includ: situațiile în care imobilizarea devine neproductivă, planurile de restructurare sau de întrerupere a activității căreia îi este dedicată imobilizarea, precum și planificarea cedării imobilizării înainte de data estimată anterior,
– raportările interne pun la dispoziție indicii cu privire la faptul că rezultatele economice ale unei imobilizări sunt sau vor fi mai slabe decât cele scontate.
Indiciile de depreciere a imobilizărilor, puse la dispoziție de raportările interne includ:
– fluxul de numerar necesar pentru achiziționarea unei imobilizări similare, petru exploatarea sau întreținerea imobilizării este semnificativ mai mare decât cel prevăzut inițial în buget,
– rezultatul din exploatare generat de imobilizare este vizibil inferior celui prevăzut în buget,
– o scădere semnificativă a profitului din exploatare prevăzut în buget, respectiv o creștere semnificativă a pierderilor prevăzute în buget, generate de imobilizare etc.
Deciziile privind reluarea unor deprecieri înregistrate în conturile de ajustări au la bază constatările comisiei de inventariere. Pot exista și unele indicii că o pierdere din depreciere recunoscută în perioadele anterioare pentru o imobilizare necorporală sau corporală nu mai există sau s-a redus. La această evaluare se ține cont de surse externe și interne de informații.
În categoria surselor externe de informații se pot încadra următoarele:
– valoarea de piață a imobilizării a crescut semnificativ în cursul perioadei,
– în cursul perioadei au avut loc modificări semnificative cu efect favorabil asupra entității sau se estimează că astfel de modificări se vor produce în viitorul apropiat, în mediul tehnologic, comercial, economic sau juridic în care societatea își desfășoară activitatea sau pe piața căreia îi este dedicat activul etc
Dintre sursele interne de informații, se exemplifică următoarele:
– pe parcursul perioadei au avut loc modificări semnificative, cu efect favorabil asupra entității, sau astfel de modificări se vor produce în viitorul apropiat în ceea ce privește gradul sau modul în care imobilizarea este utilizată sau se așteaptă să fie utilizată. Aceste modificări includ costurile efectuate în timpul perioadei pentru a îmbunătăți și a crește performanța imobilizării sau pentru a restructura activitatea căreia îi aparține imobilizarea,
– raportările interne dovedesc faptul că performanța economică a unei imobilizări este sau va fi mai bună decât s-a prevăzut inițial etc.
Evaluarea imobilizărilor corporale la data bilanțului se efectuează la cost, mai puțin amortizarea și ajustările cumulate din depreciere, sau la valoarea reevaluată, aceasta fiind valoarea justă la data reevaluării, mai puțin orice amortizare și orice pierdere din depreciere cumulată.
Activele de natura stocurilor se evaluează la valoarea contabilă, mai puțin ajustările pentru depreciere constatate. Ajustările pentru depreciere se constată inclusiv pentru stocurile fără mișcare. În cazul în care valoarea contabilă a stocurilor este mai mare decât valoarea de inventar, valoarea stocurilor se diminuează până la valoarea realizabilă netă, prin constituirea unei ajustări pentru depreciere.
Fac obiectul evaluării și stocurile în curs de execuție. Potrivit reglementărilor contabile, prin valoare realizabilă netă a stocurilor se înțelege prețul de vânzare estimat care ar putea fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, minus costurile estimate pentru finalizarea bunului, atunci când este cazul, și costurile estimate necesare vânzării.
Evaluarea la inventar a creanțelor și a datoriilor se face la valoarea lor probabilă de încasare sau de plată. Diferențele constatate în minus între valoarea de inventar stabilită la inventariere și valoarea contabilă a creanțelor se înregistrează în contabilitate pe seama ajustărilor pentru deprecierea creanțelor. Pentru creanțele incerte se constituie ajustări pentru pierdere de valoare.
Evaluarea la bilanț a creanțelor și a datoriilor exprimate în valută și a celor cu decontare în lei în funcție de cursul unei valute se face la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României, valabil la data încheierii exercițiului financiar. În scopul prezentării în bilanț, valoarea creanțelor, astfel evaluate, se diminuează cu ajustările pentru pierdere de valoare.
Disponibilitățile bănești, cecurile, cambiile, biletele la ordin, scrisorile de garanție, acreditivele, ipotecile, precum și alte valori aflate în casieria unităților se prezintă în bilanț în conformitate cu prevederile legale.
Disponibilitățile bănești și alte valori similare în valută se evaluează în bilanț la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României, valabil la data închiderii exercițiului financiar.
Înscrierea în listele de inventariere a mărcilor poștale, a timbrelor fiscale, tichetelor de călătorie, bonurilor cantități fixe, a biletelor de spectacole, de intrare în muzee, expoziții și alte asemenea se face la valoarea lor nominală. În cazul unor bunuri de această natură depreciate sau fără utilizare se constituie ajustări pentru pierdere de valoare.
Titlurile pe termen scurt (acțiuni și alte investiții financiare) admise la tranzacționare pe o piață reglementată se evaluează la valoarea de cotație din ultima zi de tranzacționare, iar cele netranzacționate, la costul istoric, mai puțin eventualele ajustări pentru pierdere de valoare.
Titlurile pe termen lung (acțiuni și alte investiții financiare) se evaluează la costul istoric, mai puțin eventualele ajustări pentru pierdere de valoare.
Pentru elementele de natura datoriilor, diferențele constatate în plus între valoarea de inventar și valoarea contabilă se înregistrează în contabilitate, pe seama elementelor corespunzătoare de datorii.
Capitalurile proprii rămân evidențiate la valorile din contabilitate.
La fiecare dată a bilanțului:
a) Elementele monetare exprimate în valută (disponibilități și alte elemente asimilate, cum sunt acreditivele și depozitele bancare, creanțe și datorii în valută) trebuie evaluate și prezentate în situațiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar, comunicat de Banca Națională a României și valabil la data încheierii exercițiului financiar. Diferențele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, între cursul de schimb al pieței valutare, comunicat de Banca Națională a României de la data înregistrării creanțelor sau datoriilor în valută sau cursul la care acestea sunt înregistrate în contabilitate și cursul de schimb de la data încheierii exercițiului financiar, se înregistrează la venituri sau cheltuieli din diferențe de curs valutar, după caz.
b) Pentru creanțele și datoriile exprimate în lei, a căror decontare se face în funcție de cursul unei valute, eventualele diferențe favorabile sau nefavorabile ce rezultă din evaluarea acestora se înregistează la alte venituri sau alte cheltuieli financiare, după caz. Determinarea diferențelor de valoare se efectuează similar prevederilor lit. a).
c) Elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la cost istoric (imobilizări, stocuri) trebuie prezentate în situațiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar de la data efectuării tranzacției.
d) Elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la valoarea justă (de exemplu imobilizări corporale reevaluate) trebuie prezentate în situațiile financiare anuale la această valoare.
Prin elemente monetare se înțelege disponibilitățile bănești și activele/datoriile de primit/de plătit în sume fixe sau determinabile. Caracteristica esențială a unui element monetar este dreptul de a primi sau obligația de a plăti un număr fix sau determinabil de unități monetare.
Regularizarea diferențelor constatate în urma inventarierii: O dată stabilite rezultatele inventarierii, plusurile și minusurile de inventar, se procedeaza la înregistrarea și decontarea lor. În principiu, plusurile se înregistrează ca intrări în patrimoniul întreprinderii, iar minusurile se impută. Dacă lipsurile constatate la inventariere nu sunt din vina cuiva, se deconteaza, dupa caz, asupra cheltuielilor sau veniturilor întreprinderii. De asemenea, se pot admite compensări cantitative ale lipsurilor cu plusurile, în cazurile în care există riscul de confuzie între sortimentele aceluiași produs, fără a se diminua patrimoniul unității. Compensarea se admite, de regulă, numai pentru aceeași perioadă de gestiune și la acelați gestionar. Pentru bunurile materiale la care sunt prevăzute norme legate de pierderi, se acordă scăzăminte, fără a depăși valoarea constatată în minus.
Regularizarea amortizărilor și ajustărilor: La sfârșitul fiecărui exercițiu financiar, unitatea patrimonială înregistrează pe seama cheltuielilor de exploatare amortizarea activelor imobilizate conform planului de amortizare. Dacă în urma inventarierii apar deprecieri (valoarea de inventar este mai mică decât valoarea rămasă de amortizat) se procedează astfel:
a) daca deprecierea e ireversibilă se constituie un amortisment suplimentar și se modifică în mod corespunzător planului de amortizare
b) dacă aprecierea este reversibilă (provizorie) se înregistrează o ajustare pentru deprecierea imobilizărilor.
Pentru elementele care nu sunt amortizabile (ex.stocuri, creante, imobilizari) în situatia în care la sfârșitul exercițiului financiar valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă de intrare se procedează astfel:
a) se constituie ajustări pe seama conturilor corespunzătoare de cheltuieli,
b) se suplimentează ajustările dacă deprecierea constatată este mai mare decât ajustările existente,
c) se diminuează ajustările dacă deprecierea constatată la inventar este mai mică decât ajustarea existentă prin creditarea conturilor corespunzătoare de venituri.
Regularizarea provizioanelor: Aceste provizioane se constituie la sfârșitul exercițiului financiar în vederea acoperirii unor cheltuieli sau pierderi sau vor deveni exigibile în perioada următoare.
Delimitarea în timp a cheltuielilor și a veniturilor: Pentru stabilirea corectă a rezultatului exercițiului financiar este necesară separarea în timp a cheltuielilor și a veniturilor înregistrate în cursul exercițiului sau preluate ca sold din exercițiul precedent. Operațiile de regularizare a cheltuielilor și a veniturilor generează următoarele tipuri de înregistrări contabile:
– Cheltuieli constatate la închiderea exercițiului ca fiind aferente exercițiului următor sau de repartizat pe parcursul mai multor exercitii,
– Cota scadentă de cheltuieli preluate în exercițiul curent din exercițiul precedent, înregistrate pe baza scadențelor,
– Venituri înregistrate în avans direct în conturile de venituri și transferate la încheierea exercițiului asupra conturilor de regularizare,
– Cota scadentă de venituri preluate în exercițiul curent din exercițiul precedent, înregistrate pe baza scadențelor,
În sfera delimitărilor în timp mai intră și contabilizarea diferențelor de conversie la cursul zilei (31.XII), a creanțelor și datoriilor în devize, diferențele de curs valutar favorabile sau nefavorabile privind lichiditățile în devize calculate la cursul zilei (31.XII).
Stabilirea balanței conturilor după inventariere: Pentru a pregăti informația necesară închiderii conturilor de bilanț și a celor de venituri și cheltuieli, se întocmește balanța conturilor după inventariere, care servește și la completarea bilanțului contabil. Determinarea rezultatului exercițiului: După ce toate operațiile de regularizare au fost înregistrate pentru determinarea rezultatului exercițiului este necesară închiderea conturilor de venituri și cheltuieli. Pentru aceasta se efectueaza operatiile:
– Inchiderea cheltuielilor
121 ,,Profit si pierderi’’ = clasa 6 – conturi de cheltuieli – Inchiderea veniturilor
Clasa 7- conturi de venituri = 121 ,,Profit si pierderi’’
În situația în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, contul 121 are SFC –profit brut contabil, iar când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, contul 121 are SFD -pierdere. Pentru calcularea profitului impozabil se foloseste relația:
Cheltuielile nedeductibile:
– Cheltuieli cu impozitul pe profit
– Cheltuieli penalități datorate
– Cheltuieli care depășesc limita legală (institutii publice)
– Cheltuieli de protocol
– Rezerve care depășesc limita legală
– Provizioane care depășesc limita legală
– Cheltuieli de sponsorizare peste limita legală
Deduceri fiscale:
– Cheltuieli pentru chiria platită de utilizatori în cazul contractelor de leasing
– Cheltuieli efectuate pentru realizarea bunurilor vândute cu plata în rate
– Cheltuieli pentru popularitate (a unui produs/serviciu precum și conturile asociate procedurii materiale necesare difuzării mesajelor publicitare atunci când acestea au la bază un contract.
Impozitul pe profitul stabilit prin aplicarea unei cote asupra profitului impozabil reprezintă pentru unitatea patrimonială o cheltuială înregistrată pe baza documentului ,,Declarație privind obligațiile de plată la bugetul de stat.’’ Dacă unitatea patrimonială realizează o pierdere fiscală, aceasta se recuperează din profitul impozabil obținut în următorii 5 ani.
Distribuirea profitului sau finanțarea pierderii: Potrivit prevederilor în vigoare în România, profitul bilanțier se distribuie cu următoarele destinații:
– acoperirea pierderilor din exercițiile anterioare;
– constituirea rezervelor legale;
– participarea salariaților la profit;
– dividente de plată sau vărsăminte la buget în fucție de prevederile legale,
– reportare pentru noul exercițiu.
In principiu, finanțarea pierderilor se face din profitul exercițiilor financiare următoare, din rezervele legal constituite și în ultimă instanță, din capitalul social.
Redactarea (completarea) bilanțului contabil: Lucrările de completare a bilanțului și a contului de rezultate reprezintă, prin conținutul lor, în cea mai mare parte, operații de prelucrare și transcriere a datelor din formația bilanțieră precedentă și din balanța conturilor. Prin structura lor, operațiile de prelucrare și transcriere a datelor privind exercitiul curent constau din selectarea, gruparea și însumarea soldurilor din balanța conturilor.
Un set complet de situații financiare, inclusiv situații financiare consolidate cuprinde:
bilanțul
contul de profit și pierdere
o situație a modificărilor capitalurilor proprii
o situație a modificărilor poziției financiare (situația fluxurilor de trezorerie sau situația fluxurilor de fonduri)
politici contabile și note explicative.
2.2 Bilanțul
Bilanțul este prima componentă fundamentală a documentelor de sinteză, documentul oficial prin care trebuie să se asigure imaginea fidelă, clară și completă a patrimoniului deținut la un moment dat de un agent economic. Bilanțul reflectă poziția financiară a întreprinderii, capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor mediului cu ajutorul resurselor economice controlate (activele) și al structurii de finanțare (capitaluri proprii și datorii).
Acoperind prin conținutul său totalitatea aspectelor legate de activitatea unei întreprinderi într-o perioadă dată, bilanțul contabil își demonstrează rolul important prin funcțiile sale:
– Este numit "oglinda întreprinderii ", fiind un mijloc de conducere și analiză;
– Este mijlocul principal de informare a tuturor celor interesați în ceea ce privește activitatea întreprinderii;
– Constituie un instrument pentru calcularea indicatorilor micro și macroeconomici și a elaborării prognozelor la nivel național.
Structurile bilanțului direct legate de evaluarea poziției financiare sunt:
activele
datoriile și
capitalul propriu.
Un activ reprezintă o resursă controlată de către întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze avantaje (beneficii) economice viitoare pentru întreprindere.
Un activ este recunoscut în bilanț în momentul în care este probabilă realizarea unui avantaj economic viitor de către întreprindere și activul are un cost sau o valoare, care poate fi evaluat(ă) în mod credibil.
O datorie reprezintă o obligație actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute și prin decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de resurse care încorporează avantaje (beneficii) economice.
O datorie este recunoscută în bilanț atunci când este probabil că o ieșire de resurse, purtătoare de avantaje economice, va rezulta din lichidarea unei obligații prezente, și când valoarea la care se va realiza această lichidare poate fi evaluată în mod credibil.
Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acționarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.
Norma internațională (IAS1) nu impune un anumit format, structură a bilanțului contabil. Totuși, sunt recomandabile două forme:
forma tabelară (orizontal);
forma listă (vertical).
Schema orizontală de bilanț este centrată pe conceptul de patrimoniu.
Determinarea, structurarea și cunoașterea patrimoniului, se face prin intermediul bilanțului, care poate fi interpretat, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere juridic.
a. Din punct de vedere economic, bilanțul reprezintă capitalurile titularului de patrimoniu, privite atât sub aspectul originii lor (înțelese ca sursă de finanțare a activului: capital social, rezerve, datorii etc), cât și al modului de utilizare a activului (bunuri economice, creanțe, disponibilități etc.), puse în evidență cu ajutorul relației:
Utilizări = Resurse
În plan procedural, această relație este echivalentă cu ecuația:
Activ = Capitaluri + Datorii
b. Din punct de vedere juridic, bilanțul reflectă, în activ, drepturile de proprietate și de creanță iar în capitaluri și datorii , datoriile întreprinderii față de terți și față de proprietarii de capital. În plan procedural, bilanțul juridic se întemeiază pe ecuația:
Situația netă = Active – Datorii
Schema de bilanț sub formă de listă sau diferență se întemeiază pe articolul 10 al Directivei a IV-a a Uniunii Europene. Denumirea de listă provine de la faptul că rubricile bilanțului se înșiruie sub forma unei liste, fără a se mai face demarcația strictă între elementele de activ și cele de capitaluri si datorii. Denumirea de diferență se explică prin însăși ecuația care stă la baza unui astfel de model de bilanț, și anume:
Capitaluri proprii = Active – Datorii
(Situația netă)
Fiecare întreprindere trebuie să efectueze distincția între elementele curente și necurente în bilanțul său atât pentru datorii cât și pentru active.
Activele curente ale bilanțului cuprind elementele destinate să fie realizate sau destinate a fi vândute sau consumate în cadrul ciclului normal de exploatare sau într-un interval de maximum 12 luni de la data încheierii bilanțului. Celelalte elemente sunt considerate active necurente.
Datoriile sunt clasificate ținând cont de data în care acestea trebuie să fie rambursate.
O datorie este curentă atunci când va fi rambursată în cadrul ciclului normal de exploatare sau la o scadență situată înăuntrul intervalului de 12 luni de la data încheierii bilanțului. Toate celelalte datorii sunt necurente.
Conform OMFP 3055/2009, elementele care compun bilanțul prescurtat sunt:
A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
B. Active circulante
I. Stocuri
II. Creanțe
(Sumele care urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie prezentate separat pentru fiecare element).
III. Investiții pe termen scurt
IV. Casa și conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an
E. Active circulante nete/datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
H. Provizioane
I. Venituri în avans
J. Capital și rezerve
I. Capital subscris (se prezentă separat capitalul vărsat și capitalul nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
V. Profitul sau pierderea reportat(ă)
VI. Profitul sau pierderea exercițiului financiar
2.3 Contul de profit și pierdere
Contul de profit și pierdere este situația financiară care trebuie să prezinte în mod sincer performanțele unei întreprinderi. Structurile contului de profit și pierdere direct legate de evaluarea performanțelor sunt :
veniturile;
cheltuielile;
profitul (pierderea).
Veniturile constituie creșteri ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creșteri ale activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuții ale acționarilor.
Definiția veniturilor include atât venituri din activitatea curentă cât și câștiguri din orice alte surse: vânzări, comisioane, dobânzi, dividende, redevențe, chirii, etc.
Câștigurile reprezintă creșteri de beneficii economice și ca urmare prin natura lor nu diferă de venituri.
Veniturile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere atunci când a avut loc o creștere a avantajelor economice viitoare aferente creșterii unui activ sau diminuării unei datorii, iar această creștere poate fi evaluată credibil.
Cheltuielile constituie diminuări ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari.
Definiția cheltuielilor include pierderile precum și acele cheltuieli generate de activitatea curentă a întreprinderii.
Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere atunci când a avut loc o reducere a avantajelor economice viitoare, aferente diminuării unui activ sau creșterii unei datorii, iar această reducere poate fi evaluată credibil.
Analiza profitabilității pe baza contului de profit și pierdere
Conform abordărilor date IAS/IFRS prin performanțe financiare se înțeleg veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale unei entități economice. Informații despre aceste structuri financiare sunt oferite în principal de Contul de Profit și Pierdere însă o parte din notele explicative vin să completeze informațiile privind performanțele entității. Ne referim aici cel puțin la notele explicative obligatorii de întocmit potrivit reglementărilor contabile în vigoare (O.M.F.P. nr. 79/2014) și anume: „Analiza rezultatului din exploatare”, „Exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiari”, „Active imobilizate”, „Provizioane pentru riscuri și cheltuieli”, „Repartizarea profitului”, „Situația creanțelor și datoriilor”, „Stocuri”, „Disponibilități bănești” etc.
Prezentarea în contul de profit și pierdere a elementelor de performanță financiară
Performanța financiară reprezintă dezideratul oricărei firme și deviza tuturor utilizatorilor de informații financiare. Pentru a veni în întâmpinarea acestora, organismele de normalizare contabilă au fost preocupate de găsirea unor modele care să reflecte informațiile privind performanța firmei. Astfel, contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu / situația câștigurilor și pierderilor, situația fluxurilor de trezorerie, reprezintă componentele situațiilor financiare „furnizoare” de informații privind performanțele firmei.
Felul în care rezultatele se obțin diferă în funcție de criteriul de clasificare al cheltuielilor care au stat la baza obținerii acestora. Astfel, rezultatele pot fi grupate în două categorii:
a) rezultate obținute prin clasificarea cheltuielilor după natura lor;
b) rezultate obținute prin clasificarea cheltuielilor după funcție.
Contul de profit și pierdere va avea o structură la fel cu cea anglo-saxonă în care cheltuielile sunt clasate după natura lor (de exploatare, financiare, extraordinare) și sunt prezentate într-un format de tip vertical. Elementul referențial folosit pentru compararea cheltuielilor este producția exercițiului.
Cu ajutorul unei astfel de forme a Contului de Profit și Pierdere se va explica modul de realizare a rezultatului exercițiului în diferite etape permițând desprinderea unor concluzii legate de nivelul performanțelor economice ale celor trei activității desfășurate de o firmă într-o perioadă de gestiune și anume:
– activitatea de exploatare;
– activitatea financiară;
– activitatea curentă;
– activitatea extraordinară.
Corespunzător fiecărei activități îi apare un flux de venituri, cheltuieli, rezultat astfel:
a) Fluxuri de exploatare, care cuprind operațiuni economice cu caracter specific, obișnuit și repetitiv, care vizează activitatea normală și curentă a unei întreprinderi, excluzând prin influență cu caracter financiar sau extraordinar. Operațiunile de exploatare permit determinarea rezultatului din exploatare, rezultat real, generat de activitatea de bază a entității.
b) Fluxurile financiare sunt acele operațiuni economice care se referă la activitatea financiară și care au un caracter obișnuit, repetitiv și specific. Fluxurile financiare permit determinarea rezultatului financiar.
c) Fluxurile curente se obțin din însumarea fluxurilor de exploatare cu cele financiare, ele fiind cele care generează rezultatul curent. Prin activități curente se înțelege orice activități desfășurate de o entitate, ca parte integrantă a afacerilor sale precum și activitățile conexe în care aceasta se angajează și care au o legătură cu cele din prima categorie.
d) Fluxurile extraordinare cuprind operațiuni economice care nu au legătură directă cu obiectul normal de activitate al societății. Operațiunile din această categorie au un caracter accidental. Potrivit reglementărilor contabile în vigoare (O.M.F.P. nr. 3055/2009) elementele extraordinare sunt venituri sau cheltuieli ce rezultă din evenimente și tranzacții care sunt în mod clar diferite de activitățile curente ale unei întreprinderi și care, prin urmare, nu se așteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat.
Exemple de evenimente sau tranzacții ce dau naștere în general la evenimente extraordinare în cazul majorității entităților sunt: exproprierea activelor, un cutremur sau un alt dezastru natural. Pentru a stabili dacă un eveniment sau o tranzacție se delimitează clar de activitățile curente ale entității, se are în vedere, mai degrabă, natura elementului sau a tranzacției aferente activității desfășurate în mod curent de entitate, decât frecvența cu care se așteaptă ca aceste evenimente să aibă loc.
Prin urmare, un eveniment sau o tranzacție poate fi extraordinară pentru o entitate, dar nu și pentru o alta, datorită diferențelor dintre activitățile curente ale acelor entități. De exemplu, pierderile rezultate în urma unui cutremur pot fi calificate de către o entitate ca element extraordinar.
Fluxurile extraordinare permit determinarea rezultatului extraordinar. Prin însumarea acestor rezultate se obține rezultatul brut al exercițiului.
Spre deosebire de modelul anterior în cazul rapoartelor financiare obținute prin clasarea cheltuielilor după destinație (exploatare, desfacere, administrare) este posibilă formarea unui rezultat confirmat de piață deoarece rezultă din compararea costului vânzărilor cu producția vândută. Spre deosebire de modelul anterior referențialul utilizat pentru compararea cheltuielilor va fi producția vândută și nu producția exercițiului. Un astfel de model este precizat de O.M.F.P. nr. 3055/2009 a se întocmi în cadrul notelor explicative dar numai cu referire la rezultatul din exploatare (prin Nota 4 „Analiza rezultatului din exploatare”).
Indicatori calculați pe baza Contului de Profit și Pierdere
Contul de profit și pierdere servește analizei dinamice sau statice a performanțelor înregistrate în perioadele precedente de întreprindere. Elementele contului de profit și pierdere vor fi regrupate de către analistul financiar, în vederea aprecierii eficienței întreprinderii în utilizarea resurselor, în acest mod se obțin următorii indicatori:
− indicatori ai activității și ai rezultatului, prin construcția soldurilor intermediare de gestiune;
− indicatori ai fluxurilor monetare;
− indicatori compuși.
Toate aceste elemente se regăsesc sub denumirea generică de Tablou al soldurilor intermediare de gestiune. Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori parțiali de rentabilitate, calculați pe baza informațiilor din contul de profit și pierdere, ca diferență între două valori, de regulă între venituri și cheltuieli aferente unei anumite activități.
Soldurile intermediare de gestiune care sunt calculate în plus față de rezultatele ce apar în Contul de profit și pierdere sunt:
1. Marja comercială caracterizează întreprinderile de comerț. Performanțele unei activități comerciale sunt determinate prin intermediul indicatorului marjă comercială atât în valoare absolută (ca diferență), cât și în valoare relativă (procent) determinat ca raport între marjă și cifra de afaceri.
Marja comercială este destinată analizei evoluției activității în timp și spațiu. Putem remarca întreprinderi care promovează o politică a produselor de lux sau întreprinderi care urmăresc în primul rând deverul (desfacerea) care caracterizează comerțul en-detail (comerțul cu amănuntul).
Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcție de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere.
2. Producția exercițiului este specifică activității industriale și include valoarea bunurilor și serviciilor "fabricate" de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută, producția stocată și producția imobilizată.
Producția exercițiului se diferențiază de cifra de afaceri. Astfel, la întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidențiază vânzările de mărfuri și producția vândută, în timp ce la întreprinderile industriale cifra de afaceri reflectă doar producția vândută. Cifra de afaceri poate să genereze o imagine deformată asupra întreprinderii, deoarece ignoră anumite aspecte esențiale privind activitatea acesteia. Se pot remarca decalajele între momentul fabricării și cel al facturării, care antreneazã variația stocurilor, precum și producția imobilizatã care uneori poate înregistra valori semnificative.
Din acest motiv, producția exercițiului este un indicator mai util pentru manageri, deoerece oferã o imagine mai fidelă a activității reale a întreprinderii pe durata perioadei de gestiune. Are, însă, o anumitã doză de ambiguitate, deoarece este constituită din elemente eterogene, unele fiind evaluate la preț de vânzare (cum este cazul producției vândute), iar altele la cost de producție (producția stocată și producția imobilizatã). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcție de metoda reținutã pentru evaluarea stocurilor. Datoritã acestui fapt, valoarea producției exercițiului nu poate să reflecte o realitate financiară.
3. Valoarea adăugată reflectă surpulsul de valoare creat de întreprindere față de valoarea consumurilor provenind de la terți. Valoarea adăugată are o putere de expresie reflectând capacitatea firmei de a realiza acumulări bănești (fluxuri monetare) destinate remunerării factorilor implicați (direct sau indirect) la viața economică a întreprinderii.
Valoarea adăugată poate fi ditribuită între participanții la activitatea întreprinderii după cum urmează: salariații (remunerarea), creditori (dobânda), stat (taxe, impozite), asociați (dividende), întreprinderea ca modalitate de organizare (profitul reinvestit).
Valoarea adăugată reflectă modul în care întreprinderea contribuie la realizarea producției. Astfel întreprinderea cu un grad de integrare ridicat (își asumă într-o proporție cât mai mare realizarea fazelor de producție renunțând la serviciile externe) obțin valori crescute ale valorii adăugate.
Valoarea adăugată arată gradul de utilizare a factorilor de producție prin intermediul indicatorilor calculați:
Randamentul factorului de producție forță de muncă care este egal cu raportul dintre valoarea adăugată și număr salariați;
Randamentul utilizării capitalului fix care este egal cu raportul dintre valoarea adăugată și activ imobilizat net de exploatare.
4. Excedentul brut al exploatării (EBE) sau, după caz, insuficiența brută de exploatare (IBE)
I/EBE reprezintă acumularea brută din activitatea de exploatare ținând cont de fluxurile bănești și excluzând fluxurile financiare calculate (și neplătibile, neîncasabile).
I/EBE caracterizează într-o manieră foarte precisă activitatea de exploatare excluzând politica financiară (cheltuielile și veniturile financiare), politica de investire (cheltuielile privind amortizările inclusiv metoda de calcul) și politica fiscală, calculul și modalitatea de calcul a impozitului pe profit și activitatea extraordinară.
I/EBE este destinat finanțării investițiilor remunerării investitorilor și plății datoriilor către bugetul de stat.
5. Rezultatul exploatării (RE) exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare.
6. Rezultatul curent (RC) este indicatorul cel mai adecvat în vederea realizării de comparații în timp și spațiu.
7. Rezultatul net (RN) exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare.
În concluzie, analiza performanțelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune oferã indicii cu privire la modul în care este creată și transferată valoarea în cadrul firmei. Astfel, se pot identifica problemele cu care se confruntă managementul strategic al întreprinderii.
Rolul contului de profit și pierdere în reflectarea performanțelor firmei
Spre deosebire de bilanțul contabil care descrie situația patrimonială, poziția financiară și rezultatul obținut de entitate, contul de profit și pierdere, reprezintă acel instrument contabil ce explică modul de constituire al rezultatului și permite desprinderea unor concluzii legate de performanțele entității.
Rezultatul activității desfășurate de o entitate pe parcursul unui exercițiu financiar, poate fi profit sau pierdere. Profitul reflectă performanța firmei și capacitatea acesteia de a reinvesti profitul sau de a acorda dividende. Modul de prezentare a contului de profit și pierdere diferă de la o țară la alta, după conținutul său informațional și după forma sa de prezentare.
Informațiile rezultate din analiza contului de rezultate sunt utilizate de:
acționari: nivelul profitului, eficienta conducerii, riscul financiar, lichiditate, solvabilitate, capacitate de autofinanțare.
creditori: lichiditatea și solvabilitatea firmei, profitul actual și viitor, gradul de îndatorare, riscul de exploatare, riscul financiar, șansele de dezvoltare a societății.
salariați: rentabilitatea societății, valoarea adăugată, cheltuielile, politicile contabile, impozitele.
manageri: informații legate de toate domeniile de activitate ale firmei, în vederea luării de decizii.
statul: informații necesare stabilirii diverselor impozite sit axe (impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată).
2.4 Situația modificării capitalurilor proprii
O întreprindere trebuie să prezinte ca o componentă distinctă a situațiilor financiare, o situație care să arate:
profitul sau pierderea perioadei;
fiecare element de venit și cheltuială care este recunoscut direct în capitalurile proprii, așa cum se cere în alte norme, cât și totalul acestor elemente;
totalul veniturilor și cheltuielilor perioadei (calculate ca sumă de (a) și (b)), prezentând separate sumele aferente proprietarilor întreprinderii și interesul minoritar;
pentru fiecare componentă a capitalului propriu, efectele schimbărilor în politicile
contabile și corectării erorilor recunoscute conform IAS 8.
Întreprinderea trebuie de asemenea să prezinte în situația modificărilor capitalului propriu sau în note :
tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia ;
soldul profitului cumulat sau pierderii cumulate la începutul și sfârșitul perioadei, și
modificările pe parcursul perioadei;
o reconciliere între valoarea contabila a fiecărei clase de capitaluri proprii și de rezerve la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.
Situația variației capitalurilor proprii are ca funcție principală furnizarea elementelor de cheltuieli și de venituri afectate direct asupra capitalurilor proprii.
2.5. Situația fluxurilor de trezorerie
Necesitatea apariției unui al treilea document contabil de sinteză, tabloul fluxurilor de trezorerie, alături de bilanțul contabil și contul de profit și pierdere s-a făcut simțit datorită limitelor pe care acesta din urmă le prezintă în degajarea informației financiare.
Elaborarea de către întreprinderi a unui tablou al fluxurilor de trezoreriei este necesară datorită utilității acestuia atât pe plan intern (pentru managementul întreprinderii) cât și pe plan extern, în special pentru investitori și pentru creditorii întreprinderii.
Institutul Standardelor de Contabilitate Internaționale, IASB, prin norma internațională de contabilitate IAS 7 Situația fluxurilor de numerar, precizează că „obiectivul situației fluxurilor de trezorerie este de a solicita infomații, care trebuie prezentate, referitoare la istoricul mișcării de numerar și de echivalente de numerar, ale unei întreprinderi prin intermediul situației fluxurilor de numerar, care clasifică fluxurile de numerar, în timpul perioadei, pe activități de exploatare, investiții și finanțare”.
În tratarea și înțelegerea unui tablou al fluxurilor de trezorerie, întregul decurs pleacă de la clasificarea conținutului și delimitarea conceptelor de trezorerie și fluxurile de trezorerie. IASB nu a definit conceptele de trezorerie sau fluxuri de trezorerie, însă din prevederile normei IAS 7 reiese că trezoreria desemnează ansamblul lichidităților și al echivalentelor de lichidități.
Lichiditățile se referă la fondurile disponibile și la depozitele la vedere ale unei întreprinderi. Echivalentele de lichidități reprezintă plasamente pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu ușurință într-o mărime determinată de lichidități și care nu riscă să îsi schimbe semnificativ valoarea. Întreprinderile sunt tentate să dețină echivalente de lichidități pentru a face față angajamentelor de trezorerie pe termen scurt și nu în scopul relizării unor obiective de plasament.
Din acest considerent, titlurile care reprezintă participații nu sunt incluse în categoria echivalentelor de lichidități așa după cum împrumuturile pe termen scurt, rambursabile la vedere, acordate pin conturile curente, sunt incluse în categoria lichidităților și echivalentelor de lichidități.
Variația lichidităților și a echivalentelor de lichidități se poate explica prin acțiunea a trei factori, trei genuri de activități:
activități de exploatare;
activităti de investiții;
activități de finanțare.
Aceste activități reprezintă structura tabloului fluxurilor de trezorerie.
În România, situația fluxurilor de trezorerie este document obligatoriu de raportare.
Conform normei internaționale IAS 7 expresia fluxuri de numerar desemnează ansamblul intrărilor și ieșirilor de numerar (disponibilitățile bănești și depozitele la vedere, inclusiv descoperirile de cont) sau a echivalentelor de numerar (investiții financiare pe termen scurt care pot fi transformate ușor în numerar) .
Menirea de bază a tabloului fluxului de trezorerie este să furnizeze informații relevante privind îcasările și plățile unei întreprinderi, în cursul unui exercițiu, pentru a ajuta în evaluarea solvabilității întreprinderii. Un tablou al fluxurilor permite utilizatorilor situațiilor financiare :
să evalueze capacitatea întreprinderii de a degaja lichidități;
să determine necesitățile de lichidități;
să prevadă scadențele și riscul încasărilor viitoare;
să compare rezultatele întreprinderii.
Activitățile de exploatare sunt principalele activității producătoare de venit ale întreprinderii. Acestea constituie o parte importantă a situației fluxurilor de numerar deoarece arată nivelul înregistrat de activitățile entității la generarea unor fluxuri de numerar suficiente pentru rambursarea creditelor, plata dividentelor și realizarea de noi investiții fără ca entitatea să fie nevoită să apeleze la sursele externe de finanțare.
IAS 7 oferă o listă de exemple care constitue fluxuri de trezorerie ale exploatării:
încasările care decurg din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii;
încasările care provin din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri;
plăți privind furnizori și salariați;
plăți de impozite, exceptând cazurile când ele vizează activități de investiții sau de finanțare.
IAS 7 prevede raportarea fluxurilor de numerar aferente activității de exploatare prin utilizarea uneia din următoarele metode:
a) metoda directă constă în determinarea diferenței dintre încasările și plățile înregistrate în conturile de disponibilități;
b) metoda indirectă prin care profitul net sau pierderea netă este ajustată cu efectele tranzacțiilor ce nu au natură monetară, cu amânările sau angajamentele de plăți sau încasări în numerar din exploatare trecute sau viitoare și cu elementele de venituri și cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din investiții sau finanțări .
Se observă deci că prin acestă metodă se pornește de la profitul innainte de impozitare și de eventualele elemente extraordinare,care se ajustează cu :
a) elementele care nu dau naștere unor fluxuri de numerar (de exemplu: amortizarea, provizioanele, impozitele amânate, pierderile și câștigurile din schimburile valutare nerealizabile);
b) modificările survenite de-a lungul perioadei în elementele capitalului circulant.Creșterea nivelului stocurilor sau creanțelor-clienți are o influență negativă asupra numerarului, deoarece se traduce printr-o imobilizare a numerarului întreprinderii în aceste categorii de activitate. Efectul unei creșteri a nivelului datoriilor către furnizori este, în mod evident, contrar,
c) celelalte elemente care au ca efect fluxuri de numerar din investiții sau finanțare (de exemplu profitul obținut din cedarea imobilizarilor, cheltuielile și veniturile din dobânzi).
Respectivele fluxuri de numerar sunt reflectate în partea inferioară a situației fluxurilor de trezorerie.
Activitățile de investiții constau în achiziționarea și cedarea de active imobilizate, care nu sunt incluse în echivalentele de numerar.
Fluxurile de trezorerie ale activităților de investiții oferă informații privind maniera în care întreprinderea își asigură perenitatea și creșterea.
Ele se referă la:
1) plăți efectuate pentru achiziționarea de imobilizări corporale și necorporale, precum și a altor active pe termen lung, inclusiv cheltuielile de dezvoltare capitalizate și plățile implicate de imobilizările produse întreprindere pentru sine;
2) încasări care decurg din vânzarea de imobilizări corporale și necorporale, precum și a altor active pe termen lung;
3) plăți efectuate pentru achizițioanrea de titluri de participare și titluri de creanță ale altor întreprinderi, precum și plățile efectuate pentru achiziționarea de participații;
4) încasări relative la vânzarea de titluri de participare și de tilturi de creanță ale altor întreprinderi precum și încasări relative la vânzarea de participații deținute în cadrul întreprinderilor;
5) avansurile de trezorerie și împrumuturile acordate altor părți.
Sunt incluse încasările din dobânzi și dividende, deoarece se consideră că ele sunt rezultatul investițiilor efectuate de către întreprindere în titluri de creanță (obligațiuni, depozite bancare) sau de capital (participanții la capitalul altor societăți comerciale).
Activitățile de finanțare sunt activități care au ca efect modificări ale dimensiunii și compoziției capitalurilor proprii și datoriilor întreprinderii.
Mișcările de trezorerie generate de activitățile de finanțare se referă la:
1) încasările din emisiunea de acțiuni și de alte instrumente ale capitalurilor proprii;
2) vărsăminte efectuate acționarilor pentru achiziționarea sau răscumpărarea acțiunilor întreprinderii;
3) încăsări din emisiuni de împrumuturi obligatare, de bilete de trezorerie, de titluri de împrumut ipotecar sau a altor titluri de împrumut;
4) rambursarea sub formă de lichidități a sumelor împrumutate;
5) vărsăminte efectuate de un locatar pentru reducerea soldului datoriei referitoare la un contract de locație-finanțare.
Prin însumarea numerarului net din activitățile de exploatare, investiție și finanțare se obține creșterea sau scăderea netă a numerarului și echivalentelor de numerar pe parcursul perioadei, sumă prin care se poate face reconcilierea între soldul inițial și cel final al numerarului și echivalentelor de numerar.
Scopul întocmirii situației fluxurilor de trezorerie este acela de a prezenta mișcările înregistrate de-a lungul perioadei în conturile de numerar și de ehivalentele de numerar, se poate observa că la întocmirea acestei situații se urmăresc exclusiv tranzacțiile care dau naștere unor încasări sau plăți pe durata perioadei de raportare.
Fluxurile în monede străine sunt convertite la cursul zilei plății sau încasării. Cu toate acestea norma IAS 7 oferă posibilitatea utilizării unui curs mediu ponderat pentru ansamblul fluxurilor aferente unei perioade. Lichiditățile și echivalentele de lichidități în monede străine, existente la sfârșitul exercițiului vor fi convertite la cursul de închidere. Prezentarea acestora se face separat de fluxurile de trezorerie generate de activitățile de exploatare, de investiții și de finanațare.
În cadrul tabloului fluxului de trezorerie, fluxurile de trezorerie care provin din dobânzi și dividende încasate vor trebui prezentate separat de cele care sunt generate de dobânzi și dividende plătite. În același timp, aceste fluxuri vor fi delimitate pe cele trei categorii de activități. Încadrarea acestora în categoria activităților de exploatare, de investiții și de finanțare va fi lăsată la latitudinea întreprinzătorilor, cu excepția instituțiilor financiare care consideră acest tip de activități ca făcând parte din categoria activităților de exploatare.
De regulă impozitul pe profit se încadrează în categoria activităților de exploatare. Raționamentul constă în faptul că deși cheltuiala cu impozitul pe profit poate fi identificată, fără dificultate, cu activitățile de investiții sau de finanțare, fluxul de numerar legat de impozitul respectiv, este imposibil de identificat și poate să apară într-o perioadă diferită de fluxurile de numerar ale activității de bază.
Elementele extraordinare vor fi prezentate separat, în cadrul fluxurilor de exploatare, din investiții sau din finanțare pentru a permite utilizatorilor să înțeleagă natura și incidența lor asupra fluxurilor de trezorerie actuale și viitoare ale întreprinderii.
Situația fluxurilor de trezorerie reflectă influența activităților de exploatare, de investiții și de finanțare asupra mijloacelor bănești ale unei întreprinderi, în sensul creșterii sau descreșterii acestora pe parcursul unui exercițiu financiar-contabil.
La nivel internațional, situația fluxurilor de trezorerie este reglementată de Standardul Internațional de Contabilitate nr 7 (IAS 7) „Situația fluxurilor de numerar”. Astfel conform IAS 7 prin mijloace bănești se înțelege atât numerarul cât și echivalentele de numerar.
În România, Situația fluxurilor de trezorerie este considerată, în baza O.M.F.P 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, ca o componentă a situațiilor financiare anuale ale întreprinderii.
Obiectivul Situației fluxurilor de trezorerie constă în a furniza informații utile atât pe plan intern pentru managementul întreprinderii, cât și pe plan extern pentru investitori și creditori.
2.6. Politicile contabile și note explicative
Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE, aprobate prin OMFP 3055/2009, definesc la pct. 267 alin. (1) politicile contabile ca fiind ,,principiile, bazele, convențiile, regulile și practicile specifice aplicate de o entitate la întocmirea și prezentarea situațiilor financiare anuale". La alin. (2) al pct. 267 se prevede că ,,administratorii entității trebuie să aprobe politici contabile pentru operațiunile derulate, inclusiv proceduri proprii pentru situațiile prevăzute de legislație".
Așa cum rezultă din textul reglementării, politicile contabile nu se limitează la tratamentele contabile, ci vizează și opțiuni asupra cărora administratorii trebuie să se decidă și pe care să le aprobe.
Prin politicile contabile aprobate, administratorii gestionează și controlează în același timp modul de derulare a operațiunilor economice, stabilesc baza de determinare a informațiilor necesare acționarilor pentru fundamentarea deciziilor. Politicile contabile reprezintă pentru administratori un mijloc de control deoarece, odată aprobate, personalul societății comerciale nu se poate abate de la acestea și orice altă formă de control ulterior în societate se va raporta la cerințele cuprinse în politicile contabile aprobate.
Pentru personalul cu atribuții de execuție din compartimentele financiar-contabile, politicile contabile reprezintă ,,cadrul legal" intern care trebuie respectat întocmai.
Politicile contabile aprobate de administratori trebuie să respecte legislația în vigoare, atât cea în domeniul contabilității, cât și legislația în general.
În afara faptului că politicile contabile sunt prevăzute de lege, necesitatea lor rezultă și din considerente practice, din nevoia de a stabili condițiile în care se desfășoară anumite operațiuni care au impact în contabilitate și, în final, din faptul că informația contabilă stă la baza deciziilor pe care le iau administratorii și acționarii.
În notele explicative la situațiile financiare anuale este prezent un extras din politicile contabile, astfel ca utilizatorii de informații să înțeleagă semnificația indicatorilor din bilanț și contul de profit și pierdere și, după caz, situația modificărilor capitalului propriu și situația fluxurilor de numerar.
Reglementările contabile aplicabile operatorilor economici, reprezentate de Reglementările contabile conforme cu directivele europene, aprobate prin OMFP 3055/2009, nu exemplifică conținutul minim al politicilor contabile, astfel încât să rezulte necesitatea formalizării acestora într-un document scris.
Având în vedere importanța politicilor contabile pentru entități, în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a prevăzut că între atribuțiile ce revin administratorului entității este și cea referitoare la ,,stabilirea politicilor contabile" aplicabile entității.
În România, sistemul contabil aplicabil operatorilor economici se stabilește prin lege sau ordin al ministrului finanțelor publice, dar, în acest caz, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, face referință la un sistem contabil intern care este reprezentat de politicile contabile proprii entității.
Faptul că administratorii trebuie să aprobe politicile contabile conduce la concluzia că acestea trebuie să fie concretizate într-un înscris. De asemenea, având în vedere că trebuie să se asigure continuitatea aplicării în timp a politicilor contabile, se înțelege că acestea trebuie să fie scrise.
Deși politicile contabile reprezintă un document intern, ele sunt analizate/consultate de către auditorii financiari/statutari, auditorii interni, organele cu atribuții de control în domeniul financiar-contabil, personalul din departamentele financiar-contabile.
În funcție de modul de prezentare a politicilor contabile, acestea pot să apară sub formă de:
– un document (manual) care cuprinde atât reguli și tratamente contabile prevăzute de reglementările contabile, cât și documente justificative ce stau la baza înregistrării operațiunilor economico-financiare, sau
– două sau mai multe documente care formează un tot unitar, cum este cazul societăților comerciale care utilizează programe informatice complexe care au proceduri și înregistrări standardizate, în astfel de cazuri, se poate ca regulile contabile aprobate de administratori să fie completate cu tratamentele contabile și procedurile de sistem.
În același timp, în literatura economică sunt prevederi succinte referitoare la politici contabile, în general teoretice, astfel că entitățile simt nevoia unor ghiduri care să le sprijine în procesul de elaborare a politicilor contabile proprii.
Politicile contabile trebuie elaborate de către persoane cu pregătire economică și tehnică, cunoscătoare ale specificului activității și strategiei entității respective. Există unele domenii în care personalul cu pregătire tehnică trebuie să stabilească reguli care se transmit compartimentului economic pentru cuprinderea în cadrul politicilor firmei, de exemplu:
– stabilirea limitei valorii de la care un activ este încadrat în categoria imobilizărilor corporale (limita de 2.500 lei stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 276/2013 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe este utilizată în scopuri fiscale),
– stabilirea duratelor de viață economică pentru imobilizările corporale și necorporale, amortizarea calculată și înregistrată în contabilitate fiind în funcție de aceasta,
– stabilirea metodelor de amortizare pentru imobilizările corporale și necorporale,
– stabilirea elementelor de calcul al costului de producție,
– stabilirea de criterii tehnice, în funcție de care cheltuielile ulterioare cu imobilizările corporale și necorporale sunt înregistrate în contul de profit și pierdere sau majorează valoarea acestora, fiind capitalizate.
La stabilirea politicilor contabile trebuie avută în vedere strategia societății respective, dacă societatea urmărește realizarea de profituri mari imediate sau urmărește dezvoltarea prin investiții noi în tehnologie.
În primul caz, când societatea urmărește maximizarea profitului, politicile contabile vor cuprinde reguli care să conducă la cheltuieli cât mai mici în contul de profit și pierdere, neputându-se exercita o influență asupra veniturilor, deoarece acestea au reguli stricte de recunoaștere în contabilitate, respectiv înregistrarea veniturilor nu poate fi nici devansată și nici amânată. Dintre posibilitățile de înregistrare în contabilitate a unor cheltuieli reduse se exemplifică:
– utilizarea metodei primul intrat – primul ieșit (FIFO) pentru calculul costului stocurilor consumate,
– stabilirea unor durate de viață mai mari pentru imobilizările corporale și, prin urmare, amortizarea acestora pe o perioadă cât mai lungă, revenind o cheltuială cu amortizarea redusă în contul de profit și pierdere,
– capitalizarea dobânzilor, respectiv introducerea în valoarea activelor cu ciclu lung de fabricație a dobânzilor datorate aferente perioadei, pentru creditele contractate de societate în vederea finanțării achiziției sau construcției de active pe termen lung. În cazul unei asemenea opțiuni, societatea comercială trebuie să aibă în vedere faptul că obținerea unui profit mai mare prin capitalizarea dobânzilor și amânarea cheltuielilor în viitor poate avea ca efect efectuarea de distribuții către acționari, sub formă de dividende. De asemenea, societatea va trebui să achite dobânzile datorate, chiar dacă a inclus valoarea acestora în valoarea activelor cu ciclu lung de fabricație, ajungându-se ca într-o perioadă de timp să fie necesară o ieșire dublă de flux de numerar, pentru achitarea dobânzilor și pentru achitarea dividendelor. Se ridică astfel problema referitoare la capacitatea societății comerciale de a face față unor asemenea cerințe.
În cazul societăților comerciale care au ca strategie efectuarea de investiții importante, se poate opta pentru:
– corelarea cât mai riguroasă din punct de vedere tehnic a duratelor de viață economică pe parcursul căreia se calculează amortizarea, cu modul de utilizare efectivă a imobilizărilor corporale, căutând duratele optime. În acest sens, poate fi avut în vedere, ca bază de plecare în analiză, Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, aprobat prin H.G. nr. 1496/2008,
– alegerea pentru determinarea cheltuielilor cu stocurile a metodei ultimul intrat – primul ieșit (LIFO) sau a metodei ,,costului mediu ponderat" (CMP), care conduc la un cost mai echilibrat,
– înregistrarea cheltuielilor cu dobânzile în contul de profit și pierdere al perioadei,
– stabilirea de criterii tehnice clare în funcție de care cheltuielile ulterioare efectuate cu imobilizările corporale sunt încadrate la cheltuieli ale perioadei sau majorează valoarea imobilizărilor corporale.
Conducerea entității trebuie să selecteze și să aplice politicile contabile astfel încât situațiile financiare să respecte toate cerințele normelor aplicabile.
Raționamentele utilizate de conducerea unei entități în elaborarea unei politici contabile, care să ofere cele mai utile informații utilizatorilor situațiilor financiare, trebuie să ia în considerare:
cerințele și îndrumările normelor care tratează aspecte similare sau conexe;
definițiile, criteriile de recunoaștere și evaluare pentru active, datorii, venituri și cheltuieli;
prevederi ale altor normalizatori și practici acceptate în sectorul public sau privat în măsura în care sunt conforme cu prevederile primului paragraf.
Secțiunea privind politicile contabile din notele situațiilor financiare trebuie să descrie următoarele:
baza sau bazele de evaluare utilizate la întocmirea situațiilor financiare;
măsura în care entitatea a aplicat prevederi tranzitorii din normele contabile;
fiecare politică contabilă care este relevantă pentru înțelegerea corespunzătoare a situațiilor financiare
Asigurarea imaginii fidele este fundamental legată de întocmirea notelor explicative. Scopul acestora este de a completa informațiile furnizate de conturile de sinteză (bilanțul contabil și contul de profit și pierdere).
Notele explicative trebuie să furnizeze informații suplimentare necesare întregirii imaginii fidele asupra patrimoniului situației financiare și contului de rezultate.
Directiva a IV-a a Uniunii Europene privind conturile anuale a societăților de capitaluri solicită ca în notele explicative să se regăsească un minimum de informații privind:
– modurile de evaluare aplicate diferitelor posturi din conturile anuale cât și metodele de calcul ale ajustărilor de valoare utilizate;
– participațiile deținute pentru cel puțin 20% din capitalul societăților emitente;
– numărul și valoarea acțiunilor subscrise în cursul exercițiului;
– numărul și valoarea nominală a diferitelor categorii de acțiuni care compun capitalul;
– numărul și mărimea drepturilor părților beneficiare ale obligațiunilor convertibile și altor titluri similare;
– mărimea datoriilor și în special a celor pe termen lung;
– mărimea angajamentelor financiare în afara bilanțului;
– concesiuni și garanții;
– structura cifrei de afaceri pe categorii de activități și pe piețe geografice. În țara noastră această prevedere impune prezentarea contului de rezultate pe un alt criteriu decât cel uzual.
– numărul și structura personalului angajat sub forma unei medii anuale;
– incidența evaluărilor fiscale derogatorii;
– mărimea impozitelor amânate;
– mărimea remunerațiilor atribuite organelor de administrație, conducere și control;
– mărimea avansurilor și creditelor atribuite mai sus.
Notele explicative la situațiile financiare anuale conțin informații suplimentare, relevante pentru necesitățile utilizatorilor privind elementele cele mai semnificative.
Elaborarea unor note de calitate are rolul de a furniza informații de o importanță semnificativă, fie pentru a explica, fie pentru a completa elementele furnizate de bilanț și contul de profit și pierdere. Anexa este un instrument valoros de informare și analiză pentru toți utilizatorii informației contabile, deoarece ea aduce clarificări politicilor promovate de întreprindere în domeniul investițiilor, finanțării, fiscalității și evaluării patrimoniului.
Ca urmare, entitățile stabilesc formatul notelor explicative, cu condiția prezentării cel puțin a informațiilor solicitate.
Exemple de note explicative:
1. Active imobilizate
2. Provizioane
3. Repartizarea profitului
4. Analiza rezultatului din exploatare
5. Situația creanțelor și datoriilor
6. Principii, politici și metode contabile
7. Participații și surse de finanțare
8. Informații privind salariații și membrii organelor de administrație, conducere și de supraveghere
9. Exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiari
10. Alte informații
Nota 1. Active imobilizate
În prima notă explicativă, Active imobilizate, se prezintă toate elementele de active imobilizate aflate în patrimoniul societății, cu unele particularități:
– Referitor la cheltuielile de constituire și cheltuielile de dezvoltare se vor prezenta motivele imobilizării și perioada de amortizare, cu justificare;
– În cazul în care durata de utilizare a elementelor de natura cheltuielilor de dezvoltare, depășește 5 ani, acest lucru trebuie prezentat și justifiat;
– În cazul în care fondul comercial este amortizat într-o perioadă mai mare de cinci ani, această perioadă nu trebuie să depășească durata de utilizare economică a activului și trebuie să fie prezentată și justificată.
Pentru fiecare element prezentat în notă, trebuie să apară informații privind valoarea sa brută (împreună cu creșteri sau diminuări de valoare) și privind ajustările de valoare aferente.
Nota 2. Provizioane
În cea de-a doua notă explicativă se dezvoltă, cu prezentarea naturii, sursei sau mișcării lor, toate provizioanele constituite de către societate. Se poate stabili și un prag de semnificație pentru nivelul valoric al provizioanelor încadrate în categoria “Alte provizioane”, pentru depășirea căruia să fie prezentate defalcat, respectivele provizioane.
Nota 3. Repartizarea profitului
În cea de-a treia notă explicativă se menționează destinațiile de repartizare ale profitului: rezerve constituite potrivit legii, acoperirea pierderilor din exercițiile precedente, dividende, participarea salariaților la profit, dezvoltare și alte destinații.
Nota 4. Analiza rezultatului din exploatare
În nota explicativă 4, Analiza rezultatului din exploatare, se defalcă pe componente, rezultatul din exploatare, comparativ pe exercițiul financiar precedent și pe cel curent.
Nota 5. Situația creanțelor și datoriilor
În nota explicativă 5, este analizată situația creanțelor și datoriilor companiei. Acestea se menționează pe categorii succinte, nefiind obligatorii toate sau nelimitându-se doar la categoriile prezentate în următoarele tabele și în funcție de termenul de lihiditate, respectiv de exigibilitate.
Nota 6. Principii, politici și metode contabile
Conform OMFP 3055/2009, a șasea notă explicativă trebuie să conțină informații referitoare la:
– Reglementările contabile aplicate la întocmirea și prezentarea situațiilor financiare anuale;
– Abaterile de la principiile și politicile contabile, metodele de evaluare și de la alte prevederi din reglementările contabile, dacă acestea există;
– Dacă valorile prezentate în situațiile financiare nu sunt comparabile, trebuie prezentată și motivată absența comparabilității;
– Valoarea reziduală pentru imobilizări, în cazul în care nu se cunoaște prețul de achiziție sau costul de producție al acestora;
– Suma dobânzilor incluse în costul activelor imobilizate și circulante cu ciclu lung de fabricație;
În cazul reevaluării imobilizărilor corporale:
– elementele supuse reevaluării, precum și metodele prin care sunt determinate valorile rezultate în urma reevaluării;
– valoarea la cost istoric a imobilizărilor reevaluate;
– tratamentul în scop fiscal al rezervei din reevaluare;
– modificările rezervei din reevaluare;
Dacă pe parcursul exercițiului financiar s-au efectuat ajustări excepționale, exclusiv în scop fiscal, trebuie prezentată suma ajustărilor și motivele pentru care acestea au fost efectuate;
Nota 7. Participații și surse de finanțare
Conform OMFP 3055/2009, a șaptea notă explicativă trebuie să conțină informații referitoare la:
a) existența oricăror certificate de participare, valori mobiliare, obligațiuni convertibile, cu prezentarea informațiilor cerute în Subsecțiunea 9.2 ”Note explicative” din cadrul Capitolului II “Formatul și conținutul situațiilor financiare anuale” al prezentelor reglementări. aici
b) capital social subscris/patrimoniul entității.
c) numărul și valoarea totală a fiecărui tip de acțiuni emise, menționându-se dacă au fost integral vărsate și, după caz, numărul acțiunilor pentru care s-a cerut, fără rezultat, efectuarea vărsămintelor.
d) acțiuni răscumpărabile:
– data cea mai apropiată și data limită de răscumpărare;
– caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al răscumpărării;
– valoarea eventualei prime de răscumpărare.
e) acțiuni emise în timpul exercițiului financiar:
– tipul de acțiuni;
– număr de acțiuni emise;
– valoarea nominală totală și valoarea încasată la distribuire;
– drepturi legate de distribuție:
● numărul, descrierea și valoarea acțiunilor corespunzătoare;
● perioada de exercitare a drepturilor;
● prețul plătit pentru acțiunile distribuite.
f) obligațiuni emise:
– tipul obligațiunilor emise;
– valoarea emisă și suma primită pentru fiecare tip de obligațiuni;
– obligațiuni emise de entitate, deținute de o persoană nominalizată sau împuternicită de aceasta:
● valoarea nominală;
● valoarea înregistrată în momentul plății.
Nota 8. Informații privind salariații și membrii organelor de administrație, conducere și de supraveghere
Conform OMFP 3055/2009, a opta notă explicativă trebuie să conțină următoarele categorii de informații:
a) indemnizațiile acordate membrilor organelor de administrație, conducere și de supraveghere.
b) obligațiile contractuale cu privire la plata pensiilor către foștii membri ai organelor de administrație, conducere și supraveghere, indicându-se valoarea totală a angajamentelor pentru fiecare categorie.
c) valoarea avansurilor și a creditelor acordate membrilor organelor de administrație, conducere și de supraveghere în timpul exercițiului:
– rata dobânzii;
– principalele clauze ale creditului;
– suma rambursată până la acea dată;
– obligații viitoare de genul garanțiilor asumate de entitate în numele acestora.
d) salariați:
– număr mediu, cu defalcarea pe fiecare categorie;
– salarii plătite sau de plătit, aferente exercițiului;
– cheltuieli cu asigurările sociale;
– alte cheltuieli cu contribuțiile pentru pensii.
Nota 9. Exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiari
1. Indicatori de lichiditate:
– valoarea recomandată acceptabilă – în jurul valorii de 2;
– oferă garanția acoperirii datoriilor curente din activele curente.
Dacă valoarea indicatorului este mai mare decât 1, există garanția acoperirii datoriilor curente, iar dacă valoarea acestuia este cu mult mai mică decât 1, există grave dificultăți de achitare a datoriilor scadente.
2. Indicatori de risc:
Indicatorul gradului de îndatorare – exprimă ponderea creditelor pe termen lung(capitalul împrumutat) în capitalul propriu sau în capitalul angajat(capitalul propriu + capital împrumutat).
Grad de îndatorare = sau
unde:
– capital împrumutat = credite peste un an;
– capital angajat = capital împrumutat + capital propriu.
b) Indicatorul privind acoperirea dobânzilor – determină de câte ori entitatea poate achita cheltuielile cu dobânda. Cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât poziția entității este considerată mai riscantă.
3. Indicatori de activitate (indicatori de gestiune) – furnizează informații cu privire la:
– Viteza de intrare sau de ieșire a fluxurilor de trezorerie ale entității;
– Capacitatea entității de a controla capitalul circulant și activitățile comerciale de bază ale entității;
Viteza de rotație a stocurilor (rulajul stocurilor) – aproximează de câte ori stocul a fost rulat de-a lungul exercițiului financiar
a) Viteza de rotație a stocurilor (rulajul stocurilor) =
sau
Număr de zile de stocare – indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate
b) Viteza de rotație a debitelor-clienți
– calculează eficacitatea entității în colectarea creanțelor sale;
– exprimă numărul de zile până la data la care debitorii își achită datoriile către entitate:
O valoare în creștere a indicatorului poate indica probleme legate de controlul creditului acordat clienților și, în consecință, creanțe mai greu de încasat (clienți rău platnici).
c) Viteza de rotație a creditelor-furnizor – aproximează numărul de zile de creditare pe care entitatea îl obține de la furnizorii săi. În mod ideal ar trebui să includă doar creditorii comerciali.
unde pentru aproximarea achizițiilor se poate utiliza costul vânzărilor sau cifra de afaceri.
d) Viteza de rotație a activelor imobilizate – evaluează eficacitatea managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate
Viteza de rotație a activelor totale
4. Indicatori de profitabilitate – exprimă eficiența entității în realizarea de profit din resursele disponibile:
a) Rentabilitatea capitalului angajat – reprezintă profitul pe care îl obține entitatea din banii investiți în afacere:
unde capitalul angajat se referă la banii investiți în entitate atât de către acționari, cât și de creditorii pe termen lung, și include capitalul propriu și datoriile pe termen lung sau active totale minus datorii curente.
b) Marja brută din vânzări
O scădere a procentului poate scoate în evidență faptul că entitatea nu este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim.
Nota 10. Alte informații
Se prezintă:
a) Informații cu privire la prezentarea entității raportoare, potrivit Subsecțiunii 8.2.
b) Informații privind relațiile entității cu filiale, entitățile asociate sau cu alte entități în care se dețin participații, cerute potrivit Subsecțiunii 8.2.
c) Bazele de conversie utilizate pentru exprimarea în moneda națională a elementelor de activ și de pasiv, a veniturilor și cheltuielilor evidențiate inițial într-o monedă străină.
d) Informații referitoare la impozitul pe profit:
– proporția în care impozitul pe profit afectează rezultatul din activitatea curentă și rezultatul din activitatea extraordinară;
– reconcilierea dintre rezultatul exercițiului și rezultatul fiscal, așa cum este prezentat în declarația de impozit;
– măsura în care calcularea profitului sau pierderii exercițiului financiar a fost afectată de o evaluare a elementelor care, prin derogare de la principiile contabile generale și regulile contabile de evaluare, a fost efectuată în exercițiul financiar curent sau într-un exercițiu financiar precedent în vederea obținerii de facilități fiscale;
– impozitul pe profit rămas de plată.
e) Cifra de afaceri:
– prezentarea acesteia pe segmente de activități și pe piețe geografice.
f) Atunci când evenimentele ulterioare datei bilanțului au o asemenea importanță încât neprezentarea lor ar putea afecta capacitatea utilizatorilor situațiilor financiare de a face evaluări și de a lua decizii corecte, o entitate trebuie să prezinte următoarele informații pentru fiecare categorie semnificativă de astfel de evenimente:
– natura evenimentului; și
– o estimare a efectului financiar sau o mențiune conform căreia o astfel de estimare nu poate să fie făcută.
g) Explicații despre valoarea și natura:
– veniturilor și cheltuielilor extraordinare;
– veniturilor și cheltuielilor înregistrate în avans,
în situația în care acestea sunt semnificative.
h) Ratele achitate în cadrul unui contract de leasing.
i) În cazul unui leasing financiar, locatorul va prezenta următoarele informații:
– o descriere generală a contractelor semnificative de leasing;
– dobânda de încasat aferentă perioadelor viitoare.
În cazul unui leasing financiar, locatarul va evidenția următoarele:
– o descriere generală a contractelor importante de leasing, incluzând, dar fără a se limita la, următoarele:
– existența și condițiile opțiunilor de reînnoire sau cumpărare;
– restricțiile impuse prin contractele de leasing, cum ar fi cele referitoare la datorii suplimentare și alte operațiuni de leasing.
– dobânda de plătit aferentă perioadelor viitoare
j) Onorariile plătite auditorilor/cenzorilor și onorariile plătite pentru alte servicii de certificare, servicii de consultanță fiscală și alte servicii decât cele de audit.
k) Efectele comerciale scontate neajunse la scadență.
l) Atunci când suma de rambursat pentru datorii este mai mare decât suma primită, diferența se prezintă în notele explicative.
m) Datoriile probabile și angajamentele acordate.
n) Angajamentele sub forma garanțiilor de orice fel trebuie, în cazul în care nu există obligația de a le prezenta ca datorii, să fie în mod clar prezentate în notele explicative, și trebuie făcută distincție între diferitele tipuri de garanții recunoscute de legislația națională. De asemenea, trebuie făcută o prezentare separată a oricărei garanții valorice care a fost prevăzută. Angajamentele de acest tip care există în relația cu entitățile afiliate trebuie prezentate distinct.
o) Dacă un activ sau o datorie are legătură cu mai mult de un element din formatul de bilanț, relația sa cu alte elemente trebuie prezentată în notele explicative, dacă o asemenea prezentare este esențială pentru înțelegerea situațiilor financiare anuale.
p) Orice detaliere a elementelor din situațiile financiare anuale, atunci când aceste elemente sunt semnificative și sunt relevante utilizatorii situațiilor financiare.
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE LA S.C. UPETROM 1 MAI S.A. ÎN PERIOADA 2011-2013
Acest capitol cuprinde o scurtă prezentare a societății S.C. UPETROM 1 MAI S.A. Ploiești, un scurt intoric, obiectul de activitate al societății, structura organizatorică, misiunea, obiectivele și strategiile de viitor.
3.1. Scurt istoric
Societatea datează din anul 1908 când unitatea a luat ființă sub forma unui mic atelier deservit de circa 50 lucrători ce executau reparații de scule și alte utilaje specifice activităților de foraj, extracție și prelucrarea petrolului din județul Prahova și din împrejurimi. În perioada 1914-1922, obiectul de activitate devine mai complex prin repararea utilajului pentru exploatarea sondelor, ajungând la 750 salariați sub patronajul ,,Creditului minier’’.
Începând cu anul 1922, atelierele trec în administrația societății “CONCORDIA” care concentrează întreaga activitate de reparații și întreținere a utilajelor petroliere, la care se adaugă, execuția unor scule, dispozitive și echipamente pentru forajul și extractia țițeiului din bazinul petrolifer al Văii Prahovei.
Anul 1950 marchează începutul fabricației de serie a echipamentelor pentru foraj și extracția țițeiului, după documentație străină și apoi prin concepție românească furnizată de IPCUP (Institutul de Proiectare și Cercetare pentru Utilaj Petrolier), înființat în anul 1955. Profilul de fabricație al întreprinderii a acoperit principalele echipamente și utilaje pentru utilaj petrolier, necesare industriei extractive, cu excepția metalului tubular, realizându-se astfel centrul de concepție și proiectare al utilajului de foraj și extracție care poartă marca UPETROM.
În anul 1990, conform legii 15/1990, a legii 31/1990 și a H.G. nr. 1104/16.10.1990, fosta întreprindere „1 MAI” a fost transformată în societate pe acțiuni, devenind S.C. "UPETROM – 1 MAI ", firma fiind înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului al județului Prahova, cu numărul de J29/1/1991, în baza Contractului de vânzare – cumpărare nr. 26/12.09.2000, încheiat între Fondul Proprietății de Stat București și S.C. „AQUAFOR INTERNATIONAL” S.R.L. Tg. Ocna.
Pachetul majoritar de acțiuni deținut de F.P.S, a fost cumpărat de S.C. „AQUAFOR INTERNATIONAL” S.R.L. Tg. Ocna, astfel că începând cu 18.01.2001, devine societate cu capital 100 % privat. În prezent, este persoană juridică română, având forma de organizare- societate pe acțiuni de tip închis, acțiunile sale fiind retrase de la tranzacționare, iar capitalul social este de 43.951.227,50 lei împărțit în 17.580.491 acțiuni nominale la o valoare de 2,50 lei fiecare. Firma își are sediul în Ploiești, județul Prahova, str.Piața 1 Decembrie 1918, nr.1.
3.2. Prezentarea obiectului de activitate
Scopul societății este de a obține profit prin producerea și comercializarea instalațiilor de foraj, a părților de instalații, a agregatelor de cimentare, instalațiilor pentru prevenirea erupțiilor, sapelor de foraj, mașinilor unelte specializate, utilajelor tehnologice, promovarea și punerea în aplicare a inițiativelor de interes național în domeniul fabricației de utilaj petrolier și domenii anexe.
Pornind de la efectuarea lucrărilor de reparații a utilajului petrolier, societatea S.C.UPETROM – 1 MAI S.A. a câștigat de-a lungul secolului parcurs, o experiență deosebit de bogată care reprezintă un criteriu de bază în concepția și realizarea produselor. Domeniul de activitate este conform codului CAEN 289 – Fabricarea altor mașini cu destinație specifică, iar activitatea principală – Fabricarea utilajelor pentru extracție și construcții – Cod CAEN 2892.
Principalele produse realizate și servicii prestate de către S.C. UPETROM – 1 MAI S.A. în 2013 sunt:
a) Utilaj petrolier, din care: Instalații de foraj: F175; F250; F400; AF125, FIA125 ; FIA150; Agregate de cimentare ACF 500; Grup motopompă 3 PN + Pompă 3 PN de 1000, 700 barr; Prevenitoare de erupție; Mese ROTARY; Comenzi Hidraulice; Capete coloană și de erupție; Sape foraj; Unități de pompare de 9t și 12t ;
b) Mașini unelte: Strunguri; Mașini de găurit adânc; Mașină de găurit spațială MGS-50; Mașină de danturat în ‘V’ licența Lorentz tip MDV-2000; fierăstraie pentru metale, agregate tehnologice și mașini specializate, pentru prelucrat diverse subansamble și repere tip carcase, cutii de viteză, freme, corpi hidraulici, biele, angrenaje conice pentru mese rotative ;
c) Utilaj tehnologic, minier și metalurgic;
d) Piese turnate; Piese schimb: utilaj petrolier; minier; metalurgic; chimic; mașini unelte; Diverse: RK-uri, cooperări, prelucrări, prestări servicii.
3.3. Structura organizatorică
Structura organizatorică este importantă pentru firmă, deoarece asigură alocarea și folosirea eficientă a resurselor disponibile și obtinerea unei profitabilități ridicate. Structura organizatorică a S.C. UPETROM 1 MAI S.A. este dimensionată în funcție de mărimea și complexitatea ei și prezintă în ansamblu două mari părți:
structura funcțională ( de conducere);
structura operațională (de producție și de concepție).
Prezentarea structurii funcționale a societății este o structură piramidală, iar S.C.UPETROM 1 MAI S.A. se bazează pe cadre de conducere bine pregătite, cu studii superioare tehnice și economice, care sunt buni organizatori ai fluxurilor de producție. Personalul operativ al firmei are încredere deplină în deciziile ierarhice, astfel că această sintagmă crează un sistem capabil să realizeze produse de bună calitate, competitive pe piață.
Prezentarea structurii operaționale este reprezentată în cadrul organizației de fabrici și secții de producție independente, toate acestea fiind aflate în subordinea Directorului de Producție.
De asemenea, societatea deține toate tipurile de relații organizatorice:
→ Relațiile de reprezentare, ierarhice, sunt prezente între directorii societății, între șefii de compartimente, de departamente, de servicii, de fabrici și subordonații acestora.
→ Relațiile de funcționare sunt prezente între compartimentul desfacere și serviciile financiare, între serviciul de urmărirea și programarea producției și între fabricile și atelierele de producție.
→ Relațiile de cooperare sunt prezentate atât între diferitele compartimente ale societății, cât și cu cele din afara entității.
Societatea UPETROM – 1 MAI S.A. Ploiești este împărțită în sectoare direct și indirect productive așa cum se pate vedea și în ANEXA 1 – Organigrama. Sistemul organizatoric al întreprinderii are două componente importante:
Organizarea formală, reglementată prin acte normative (regulamentul de organizare și funcționare, organigrama, fișele de post);
Organizarea informală fiind rezultatul relațiilor dintre salariații întreprinderii, constituite pe baza relațiilor dintre aceștia.
Organizarea formală în care structura organizatorică cuprinde două componente principale:
1) structura managerială formată din ansamblul managerilor de nivel superior și compartimentele funcționale cu rol în asigurarea condițiilor manageriale, economice, tehnice și de personal necesare desfășurării corespunzătoare a activității din cadrul compartimentelor de producție.
2) structura de producție care cuprinde toate compartimentele de producție (ateliere, secții de producție, fabrici, formații de lucru) în cadrul cărora se desfășoară activitățile operaționale.
Organizarea informală este dată de relațiile personale dintre angajații firmei și este stabilită pe bază de afinități, interese individuale sau de grup. În cadrul S.C. UPETROM-1 MAI S.A. se regăsesc toate tipurile de grupuri ale organizării informale, astfel:
grupuri orizontale ce cuprind persoane din același domeniu de activitate și același nivel ierarhic (formațiile de lucru din cadrul fabricilor și secțiilor de producție ale societății);
grupuri verticale ce cuprind persoane din același domeniu de activitate, dar pe niveluri ierarhice diferite (șefii de compartimente și subordonații lor, șefii de ateliere cu maiștrii, maiștrii cu muncitorii);
grupuri mixte care includ persoane din domenii diferite de activitate situate pe diverse niveluri ierarhice (directori – angajați, directori – lideri de sindicat).
Structura organizatorică a acestei societăți este modificată permanent, luând-se în considerare fluxul informațional din cadrul firmei. Scopul final al acestei acțiuni este realizarea de produse competitive atât din punct de vedere calitativ, cantitativ, dar mai ales a reducerii costurilor.
Măsurile propuse pentru perfecționare:
acțiuni de creare a unor centre de gestiune prin transformarea fabricilor și secțiilor independente în centre de profit;
separarea, analizarea, viabilizarea sau închiderea operațională a centrelor care nu au posibilitatea să-și susțină propria activitate;
eliberarea spațiilor formal încărcate, prin transferul personalului și a activităților, în zone de compatibilitate tehnologică și valorificarea acestor spații, prin vânzare sau închiriere;
monitorizarea societății, prin implementarea unui sistem integrat de gestiune generală.
3.4. Principalii factori care au contribuit la creșterea și succesul firmei
Factorii care au condus în timp la creșterea și succesul S.C. UPETROM 1 MAI S.A. sunt: perseverența, calitatea produselor și a serviciului oferit, o bună organizare a producției, o activitate de marketing susținută și bine țintită și bineînțeles o comunicare bună ca flux vital, a făcut posibilă performanța companiei.
Din caracteristicile de bază ale activității organizaționale rezultă necesitatea schimbului de informații între departamente, între indivizi, între organizație și mediul său socio-economic. Obstacolele ce au apărut și au necesitat să fie depășite de-a lungul timpului au fost inflația, problemele legate de materia primă și fluctuația de personal. Unicitatea firmei constă în calitatea deosebită a produselor, precum și serviciile bune oferite clienților, dar și de sistemul de distribuție care este bine conceput.
3.5. Întocmirea situațiilor financiare la S.C. UPETROM 1 MAI S.A.
În conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice prevăzute de lege au obligația să întocmească situații financiare anuale, inclusiv în situația fuziunii, divizării sau lichidării, în condițiile legii.
Pentru reglementarea aspectelor privind întocmirea și depunerea de către operatorii economici a situațiilor financiare anuale și a raportărilor contabile anuale a fost elaborat Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanțelor publice, nr. 79/2014.
Sub incidența acestui ordin intră entitățile care aplică următoarele reglementări:
a) Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, parte componentă a Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3.055/2009, cu modificările și completările ulterioare;
b) Sistemul simplificat de contabilitate, aprobat prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2.239/2011;
c) Reglementările contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, aplicabile societăților comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, aprobate prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanțelor publice, nr. 1.286/2012, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit prevederilor Ordinului viceprim-ministrului, ministrul finanțelor publice, nr. 79/2014, entitățile întocmesc și depun la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice:
1) situații financiare anuale încheiate la 31 decembrie, în cazul entităților al căror exercițiu financiar coincide cu anul calendaristic; sau
2) raportări contabile anuale la 31 decembrie, în cazul entităților care au optat pentru un exercițiu financiar diferit de anul calendaristic, și în alte cazuri prevăzute de ordinul menționat.
Cerințe privind întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale pentru exercițiul financiar încheiat la 31 decembrie, de către entitățile al căror exercițiu financiar coincide cu anul calendaristic:
a) Entitățile care la data bilanțului depășesc limitele a două dintre cele 3 criterii de mărime prevăzute la art. 3 alin. (1) din OMFP nr. 3.055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu modificările și completările ulterioare, și anume:
– total active: 3.650.000 euro;
– cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro;
– număr mediu salariați: 50,
întocmesc situații financiare anuale care cuprind:
1. bilanț (cod 10);
2. cont de profit și pierdere (cod 20);
3. situația modificărilor capitalului propriu;
4. situația fluxurilor de numerar;
5. note explicative la situațiile financiare anuale.
Acestea vor fi însoțite de formularul "Date informative" (cod 30) și formularul "Situația activelor imobilizate" (cod 40).
b) Entitățile care la data bilanțului nu depășesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevăzute la art. 3 alin. (1) din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3.055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu modificările și completările ulterioare, întocmesc situații financiare anuale prescurtate care cuprind:
1. bilanț prescurtat (cod 10);
2. cont de profit și pierdere (cod 20);
3. note explicative la situațiile financiare anuale prescurtate.
Opțional, ele pot întocmi situația modificărilor capitalului propriu și/sau situația fluxurilor de numerar.
Acestea vor fi însoțite de formularul "Date informative" (cod 30) și formularul "Situația activelor imobilizate" (cod 40), prevăzute în anexa nr. 4 la ordin.
Firma analizată de noi trebuie să întocmească situații financiare anuale prescurtate: bilanțul prescurtat, cont de profit și pierdere și notele explicative la situațiile financiare anuale prescurtate, în continuare am prezentat modelul bilanțului și a contului de profit și pierdere:
3.6. Analiza dinamica și structurală a patrimoniului societății S.C. UPETROM 1 MAI S.A.
Analiza financiară a firmei este studiată ca acțiune internă a managerilor acesteia, care urmăresc identificarea potențialului de obținere a lichidităților, a fluxurilor de trezorerie (cash-flow-uri), dar și ca acțiune externă din partea actualilor și potențialilor parteneri, concurenți sau investitori ai întreprinderii.
Analiza urmărește să evidențieze modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt (obiectiv al analizei ce se realizează pe baza bilanțului) și rentabilitatea activității întreprinderii (obiectiv al analizei ce se realizează pe baza contului de profit și pierdere al entității).
Situația financiar – patrimonială, reprezintă o anumită stare a capitalului privită sub aspectul existenței, componenței sale materiale, dar și a rezultatelor obținute și reprezintă o premisă și o consecință a desfășurării proceselor care formează obiectul de activitate al societății.
Analiza dinamică și structurală a patrimoniului S.C. UPETROM 1 MAI S.A., are ca obiectiv raporturile dintre elementele patrimoniale și schimbările intervenite în situația mijloacelor și surselor, dinamică determinată pe baza activitatății desfășurate în cursul exercițiilor financiare din anii 2011, 2012 și 2013.
Scopul existenței pe piață al fiecărei firmei vizează maximizarea profitului prin raționalizarea deciziilor financiare, care de altfel se concretizează în creșterea plus-valorii societății cu consecințe favorabile asupra valorii acțiunilor și a bogăției acționarilor.
Întocmirea situațiilor financiare ale firmei în viziunea de conducere sau cea managerială, au ca scop principal realizarea creșterii economice, a echilibrului financiar și a lichidității firmei. Pe baza datelor financiare din bilanț, se formulează concluzii referitoare la poziția particulară a firmei în raport cu situația generală pe ramura din care firma face parte, și deci concurența.
Potrivit bilanțului contabil de la data de 31.12.2011, 31.12.2012 și 31.12.2013, situația patrimoniului la S.C. UPETROM 1 MAI S.A. se prezintă astfel:
Tabel 3.1. Situația patrimoniului la S.C. UPETROM 1 MAI S.A.
Analizând datele de mai sus trebuie subliniat în primul rând faptul că în 2012 s-a înregistrat o scădere a activului cu 0,55 %, urmată de o majorare în 2013 cu 3,7% față de 2012 și cu 3,1% față de 2011 ceea ce în principiu constituie un rezultat pozitiv, acesta marcând și dezvoltarea activității întreprinderii. În ceea ce privește pasivul, ca fenomen favorabil, poate fi marcată prin diminuarea sa, dar în contrapondere se înregistrează o majorare a capitalului propriu și o scădere destul de relevantă în structura datoriilor.
În graficele următoare sunt prezentate structura activului și evoluția acestuia în perioada analizată și anume 2011-2013:
Grafic 3.1. Evoluția Activului în perioada 2011-2013
Grafic 3.2. Evoluția structurii activului în perioada 2011-2013
După cum se poate observa în graficul anterior ponderea activelor imobilizate, activelor circulante precum și a cheltuielilor în avans nu s-a modificat foarte mult, fiind oscilantă, ceea ce denotă caracterul stabil al întreprinderii în ceea ce privește echilibrul financiar pe termen lung (activele imobilizate), dar și echilibrul financiar pe termen scurt (activele circulante).
Valoarea activelor imobilizate are o tendință de ușoară scădere ca urmare a amortizării, iar majorarea activelor circulante nu constituie un semnal de alarmă pentru întreprindere, căci aceasta are loc, în principal, datorită creșterii valorii creanțelor.
În ceea ce privește pasivul, evoluția acestuia este reflectată în graficul cu evoluția activului datorită condiției absolut necesară a contabilității și anume ca: totalul pasivului să fie egal cu totalul activului, dar vom studia structura pasivului pentru societatea analizată, fapt pentru care construim următorul grafic:
Grafic nr.3.3. Evoluția structurii pasivului în perioada 2011-2013
Analizând graficul ce privește ponderea capitalului propriu, a datoriilor și a veniturilor în avans în totalul pasivului putem afirma că situația este altfel față de cea a activului, în acest caz ponderile se schimbă și într-un mod favorabil societății deoarece, dacă în anul 2011 datoriile erau în proporție de 37,92 %, această pondere reușește să scadă până la 20,85 % în 2013 și pot fi acoperite cu ușurință în fiecare an din capitalul propriu.
Nivelul datoriilor nu îl depășește practic pe cel al capitalurilor proprii, lucru care ne demonstrează că firma dispune de solvabilitate, poate oferi garanții suficiente pentru împrumuturile contractate, dar mai benefic este faptul că pentru viitor există siguranța că poate accesa posibile credite.
În continuare vom aborda capitalul propriu, structura acestuia (în cazul firmei noastre: capital social, rezerve din reevaluare, rezerve, rezultatul reportat și rezultatul exercițiului), dar și dinamica lui, precum și structura datoriilor care sunt formate din datorii pe termen scurt, adică sume ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an, și din datorii pe termen lung, adică sume care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an.
Cât privește modul de finanțare al patrimoniului la S.C. UPETROM 1 MAI S.A., acesta se prezintă astfel:
Tabel 3.2. Structura capitalului propriu
Grafic 3.4. Dinamica capitalului propriu în 2013
După cum reiese din grafic, ponderea cea mai importantă în structura capitalurilor proprii o are rezultatul reportat, care în cazul firmei analizate reflectă, având soldul creditor, profitul nerepartizat precum și profitul repartizat pentru participarea salariaților la profit, pentru dividende, surse proprii de finanțare, urmat de rezultatul exercițiului care este de altfel tot profit.
În cazul capitalului social, acesta este constant, având o pondere nesemnificativă, de până în 0,05 % în totalul capitalului propriu. Rezervele au o evoluție crescătoare, majorându-se cu circa 232% în 2012 și menținându-se la același nivel și în 2013, ceea ce este favorabil, ele fiind structuri patrimoniale ale capitalului propriu constituite din profit și utilizate pentru finanțarea activelor întreprinderii pe termen lung, pentru acoperirea unor pierderi, pentru majorarea capitalului social.
Rezervele din reevaluare se mențin constante în 2011 și 2012, dar în 2013 cunoaște o creștere explosivă, deținând un procent de 7,6% în totalul capitalurilor proprii, față de anii anteriori unde ponderea sa era nesemnificativă ca și în cazul capitalului social.Aceste structuri patrimoniale de pasiv, rezervele din reevaluare, au rezultat ca urmare a plusurilor de valoare obținute în urma reevaluării activelor, în cazul nostru a imobilizărilor corporale.
Însă în vederea atingerii scopului propus prin reevaluare este necesară existența a două condiții, și anume: creșterea de valoare să fie durabilă în timp și această creștere să poata fi suportată de rentabilitatea unității întrucât prin amortizarea rezervelor din reevaluare sunt afectate cheltuielile (se măresc), iar profitul se micșorează. Aceste rezerve se utilizează prin trecerea lor la rezervele unității sau prin mărirea capitalului social.
Datoriile societății noastre se împart în datorii pe termen scurt sau datorii curente și datorii pe termen lung sau datorii necurente care sunt evidențiate în următorul grafic:
Grafic 3.5. Structura și evoluția datoriilor în anii 2011, 2012, 2013
În esență, patrimoniul net al unității reprezintă averea firmei la un moment dat. Analiza lui presupune determinarea acestuia pe bază de bilanț și explicarea modificărilor intervenite prin prisma elementelor componente potrivit datelor din tabelul următor:
Tabel 3.3. Situația patrimoniului net în perioada 2011-2013
Patrimoniul net reflectă activele firmei negrevate de datorii, arătând averea acționarilor stabilită pe baza bilanțului patrimonial. Patrimoniul net a înregistrat o creștere cu 28,9 % în 2012 față de 2011 și cu 44,9 % în 2013 față de 2012 și cu 86,7 % față de 2011, deoarece elementele de activ au crescut în comparație cu elementele de pasiv care au scăzut.
Grafic 3.6. Evoluția patrimoniului net în perioada 2011-2013
Analiza echilibrului financiar
Structura patrimoniului este necesară pentru calculul fondului de rulment la 31.12.2011, 31.12.2012 și 31.12.2013 precum și stabilirea echilibrului financiar al firmei. Nevoile de finanțare sunt antrenate de cicluri de exploatare sau “utilizările ciclice” corespunzând avansurilor de fonduri pe care întreprinderea este constrânsă să le efectueze pentru a-și constitui stocurile. Componentele nevoii de fond de rulment (NFR) sunt legate de activitatea curentă și mai ales de activitatea de exploatare.
NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice
Funcțiile principale ale bilanțului contabil pot fi relevate prin cei trei indicatori de echilibru financiar:
Fondul de rulment – funcția de investiții;
Nevoia de fond de rulment – funcția de exploatare;
Trezoreria netă – funcția de ajustare financiară.
Echilibrul financiar la rândul său poate fi definit ca reflectarea raporturilor de egalitate dintre sursele de finanțare și utilizările resurselor financiare.
Indicatorii de echilibru financiar se calculează parcurgând următoarele etape:
Determinarea situației nete a patrimoniului:
SN = Total Activ – Total datorii
SN 2011 = 4.300.753 – 1.630.685 = 2.670.068
SN 2012 = 4.277.291 – 1.424.929 = 2.852.362
SN 2013 = 4.434.630 – 924.650 = 3.509.980
Situația netă reflectă interesul rezidual al asociaților în activele întreprinderii după achitarea tuturor datoriilor. Într-o perspectivă lichidativă situația netă reflectă averea cu conținut concret material care poate fi împărțită între asociați. Situația netă reflectă capacitatea firmei de a pune la dispoziția creditorilor garanții.
Analizând bilanțul contabil al întreprinderii analizate pe baza determinării situației nete putem aprecia că, în toți cei trei ani analizați (2011, 2012, 2013), în urma unei posibile operații de lichidare, asociații ar beneficia de niște valori crecute, mai mari decât ce au investit ei inițial ținând cont de acumulările realizate. Se poate aprecia că întreprinderea dispune de solvabilitate și calculăm levierul:
Levierul = Datorii / Capitaluri proprii * 100
Levier 2011 = 1.630.685 / 1.639.597 = 0.99 sau 99 %
Levier 2012 = 1.424.929 / 2.113.407 = 0,67 sau 67 %
Levier 2013 = 924.650 / 3.062.540 = 0,3 sau 30 %
În toate cele trei cazuri valorile sunt subunitare ceea ce indică faptul că este o situație favorabilă deoarece reflectă capacitatea firmei de a contracta noi datorii și faptul că firma dispune de resurse suficiente pe care să le pună la dispoziția creditorilor săi drept garanții.
Situația netă poate indica o îmbogățire în cazul realizării și reinvestirii de beneficii, sau dimpotrivă, o sărăcire în cazul închiderii exercițiului cu pierderi. Determinarea excedentului de resurse financiare care se degajă în urma acoperirii activelor permanente din resursele permanente și care poate fi folosit pentru finanțare activelor curente. Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât alocările permanente, cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate, care o protejează de evenimente neprevăzute. Acest surplus de surse permanente poartă denumirea de fond de rulment.
Fondul de rulment permanent poate fi stabilit prin două modalități:
FRN = Capital permanent – Active imobilizate
FRN 2011 = 2.953.319 – 3.089.056 = – 135.737
FRN 2012 = 2.794.727 – 3.075.174 = – 280.447
FRN 2013 = 3.238.778 – 3.110.379 = 128.399
În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente care acoperă nevoile de finanțare.
Calculul FRN-ului reflectă capacitatea firmei de a furniza resurse suficiente, resurse permanente pentru a susține activitatea pe termen lung. Mai mult în cazul întreprinderii analizate se degajă un deficit de resurse în 2011 și 2012 (FRN2011= – 135.737 și FRN2012= – 280.447), dar începând cu anul 2013 se înregistrează un excedent de resurse (FRN= 128.399) destinat să susțină activitatea curentă, temporară.
Acest FRN pozitiv din 2013 influențează favorabil ritmul plăților și încasărilor (se întârzie astfel plățile ce urmează a fi efectuate și este accelerat ritmul încasărilor ce urmează a fi realizate). Se creează efectul de sinergie și este influențată favorabil capacitatea firmei de a genera beneficii și avantaje economice.
FRN = Activ circulant – Datorii mai mici de un an – Venituri înregistrate în avans + Cheltuieli în avans
FRN 2011 = 1.179.513 – 316.963 – 1.030.471 + 32.184 = – 135.737
FRN 2012 = 1.175.048 – 743.609 – 738.955 + 27.069 = – 280.447
FRN 2013 = 1.294.660 – 748.412 – 447.440 + 29.591 = 128.399
În această ipoteză, în 2011 și 2012 se reflectă partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt, iar în 2013 situația se îmbunătățește, înregistrând valoare pozitivă ceea ce evidențiază surplusul activelor circulante în raport cu datoriile temporare.
Determinarea necesarului de fond de rulment sau NFR, care reprezintă excedentul de nevoi ciclice de finanțare rămase după acoperirea activelor circulante pe seama resurselor curente și care vor trebui să fie acoperite din resursele permanente adică din FR.
NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii din exploatare
NFR 2011 =557.280 + 131.364 – 316.963 = 371.681 lei
NFR 2012 = 634.644 + 149.444 – 743.609 = 40.479 lei
NFR 2013 = 1.038.194 + 168.600 – 748.412 = 458.382
NFR-ul caracterizează activitatea curentă a întreprinderii analizate. În cazul de față valorile pozitive ale aceluiași indicator în perioada abordată exprimă faptul că întreprinderea desfășoară o activitate curentă intensă ce solicită resurse financiare în plus față de cele atrase în mod curent.
NFR-ul pozitiv constituie o premisă a obținerii de avantaje și beneficii economice viitoare. Mai mult un NFR pozitiv presupune faptul că întreprinderea analizată este caracterizată de lichiditate. Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat.
Dacă nevoia de fond de rulment era negativă, atunci ea semnifica un surplus de surse temporare (ciclice) în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Determinarea indicatorului care relevă disponibilitățile bănești rămase la dispoziția firmei rezultate din activitatea desfășurată pe parcursul exercițiului financiar, adică determinarea trezoreriei nete. în acest caz avem de-a face cu un excedent de trezorerie.
TN = FRN – NFR
TN 2011 = – 135.737 – 371.681 = – 507.418 lei
TN 2012 = – 280.447 – 40.479 = – 320.926 lei
TN 2013 = 128.399 – 458.382 = – 329.983
Se remarcă în ansamblu faptul că dezechilibrul financiar se realizează în cazul firmei analizate în condițiile existenței unei trezorerii nete negative. O firmă de succes poate fi caracterizată astfel atât timp cât dispune nu numai de profituri, dar și de lichidități, fapt ce nu caracterizează firma analizată.
În cazul unei trezorerii nete negative nu se poate vorbi sub nicio formă de o autonomie financiară pe termen scurt. Înregistrarea unei trezorerii nete negative în cadrul mai multor exerciții succesive, ca și în cazul nostru demonstrează o rentabilitate economică inexistentă și imposibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției întreprinderii pe piață.
În cazul unei trezorerii nete negative putem vorbi despre un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resursele financiare externe.
În acest caz se urmărește obținerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital. Chiar dacă trezoreria netă negativă evidențiază o anumită dependență financiară, aceasta nu trebuie interpretată implicit ca o stare de insolvabilitate
3.7. Analiza dinamică și structurală a rezultatului
3.7.1. Analiza veniturilor
În general, veniturile reprezintă expresia valorică a producției stocate și/sau livrate.
În cazul firmei analizate, adică S.C. UPETROM 1 MAI S.A. contabilitatea veniturilor se ține pe categorii de venituri, după natura lor, astfel:
a) Venituri din exploatare, care cuprind: venituri din vânzarea mărfurilor, producția vândută, venituri din dobânzi, venituri din subvenții, venituri aferente costului producției în curs de execuție, producția realizată de entitate pentru scopurile sale proprii și capitalizată, alte venituri din exploatare.
b) Venituri financiare, care cuprind: venituri din interese de participare, venituri din alte investiții și împrumuturi care fac parte din activele imobilizate, venituri din dobânzi, alte venituri financiare
c) Venituri extraordinare (de exemplu, daunele pretinse de deținătorii de polițe în urma producerii unor calamități).
În următorul tabel voi prezenta cuantumul veniturilor pe fiecare categorie în parte dar și totalul acestora:
Tabel 3.4. Structura veniturilor în perioada 2011-2013
După cum reiese și din tabel putem afirma că veniturile societății au cunoscut inițial o diminuare în 2012 față de 2011 cu circa 26,2 %, urmând ca în 2013 acestea să se majoreze cu 58,9 % față de 2012 și cu 17,3 % comparativ cu 2011.
Putem aprecia că un impact major asupra modificării cursului veniturilor l-au avut veniturile din exploatare, fiind formate în principal din venituri din vânzarea mărfurilor și producția vândută, creșterea acestora conducând evident la majorarea cifrei de afaceri.
De asemenea în ceea ce privește partea financiară putem afirma că veniturile financiare au fost afectate și acestea într-o mare măsură, nefavorabilă deoarece veniturile din dobânzi au scăzut foarte mult, dar cea mai mare influență a avut-o diminuarea până la valoarea 0 a veniturilor din investiții financiare pe termen scurt, a veniturilor din creanțe imobilizate, veniturile din diferențe de curs valutar, venituri din sconturi și alte venituri financiare.
3.7.2. Analiza cheltuielilor
În general, cheltuielile reprezintă expresia valorică a operațiilor economice referitoare la cumpărarea și utilizarea bunurilor economice.
În cazul firmei analizate, adică S.C. UPETROM 1 MAI S.A. contabilitatea cheltuielilor se ține pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel:
a) Cheltuieli de exploatare care cuprind: cheltuieli cu materiile prime și materialele consumabile, cheltuieli cu personalul, ajustările de valoare privind imobilizările corporale și necorporale, alte cheltuieli de exploatare.
b) Cheltuieli financiare care cuprind: ajustările de valoare privind imobilizările financiare și investițiile financiare deținute ca active circulante, cheltuieli privind dobânzile.
c) Cheltuieli extraordinare care sunt reprezentate de pierderile din calamități și alte evenimente extraordinare.
În următorul tabel voi prezenta cuantumul cheltuielilor pe fiecare fel în parte dar și totalul acestora:
Tabel 3.5. Structura cheltuielilor în 2011-2013
În cazul nostru cheltuielile au o evoluție aproape de constant, nu se modifică remarcant, astfel în 2012 se înregistrează o scădere a acestora cu 8,6%, iar în 2013 o majorare cu 21,8% comparativ cu 2012 și cu 11,4% față de 2011.
Se observă că o pondere importantă în cadrul cheltuielilor de exploatare este reprezentată de alte cheltuieli de exploatare în primul an, după care în continuare cheltuielile cu materiile prime și materialele consumabile dețin un loc important, ajungând în 2013 la circa 40% din totalul cheltuielilor activității de exploatare. O altă categorie de cheltuială o reprezintă cheltuielile cu ajustările de valoare privind imobilizările corporale și necorporale, ponderea acestora diminuându-se pe parcursul perioadei analizate.
Dacă abordăm partea financiară putem spune că în anul 2012 cheltuielile financiare și-au menținut același nivel ca și în 2011, dar în 2013 au cunoscut un avânt, din cauza majorării cheltuielilor cu dobânzile și a redresării celorlalte cheltuieli financiare.
Interpretarea rezultatelor firmei S.C. UPETROM 1 MAI S.A.
Cifra de afaceri reprezintă suma veniturilor aferente bunurilor livrate, lucrărilor executate, serviciilor prestate, precum și a altor venituri din exploatare, mai puțin rabaturile, remizele și alte reduceri acordate clienților.
Cifra de afaceri netă în cazul de față are o evoluție oscilantă, în descreștere în 2012 cu circa 21,3 procentual iar apoi observăm o majorare cu 31,5% în 2013 față de 2012 și cu doar 3,5% în raport cu 2011, evidențiind rezultatele veniturilor din activitatea de bază a societății debitoare. În graficul următor este prezentată evoluția cifrei de afaceri nete în perioada menționată mai sus:
Grafic nr.3.7. Evoluția cifrei de afaceri netă în perioada 2011-2013
Pentru e evidenția cât mai clar rezultatele întreprinderii studiate am construit următorul tabel:
Tabel 3.6. Marjele de rentabilitate din contul de profit și pierdere
-lei-
În ceea ce privește activitatea de exploatare avem date referitoare la faptul că în perioada analizată, adică 2011-2013, întreprinderea noastră a înregistrat pierdere numai în 2012, iar în ceilalți doi ani a înregistrat profit și cum rezulatul exploatării denotă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, putem aprecia că firma noastră a decăzut în primă fază, după care și-a revenit și mult mai intens în ceea ce privește caracterul rentabil.
Această accentuare a pierderii se datorează decalajului nefavorabil între dinamica veniturilor și a cheltuielilor de exploatare.
În cazul activității financiare pentru anul 2011 se înregistrează profit, dar pentru anii următori se previzionează pierdere datorită diminuării veniturilor din dobânzi și a altor venituri financiare și majorării cheltuielilor.
Rezultatul curent (profit/pierdere curent(ă)) este indicatorul cel mai adecvat în vederea realizării de comparații în timp și spațiu. În cazul firmei analizate de mine rezultatul curent înregistrează pierdere doar în 2012 cauzate în principiu de majorarea cheltuielilor de exploatare, în special, și de diminuarea veniturilor financiare, iar în ceilalți doi ani situația este mai favorabilă.
Pentru rezultatul activității extraordinare, în 2011 și 2013 inexistența rezultatului extraordinar antrenează egalitatea rezultatului brut cu rezultatul curent, dar în anul 2012 își fac apariția unele venituri extraordinare, probabil în urma unor calamități au fost pretinse de deținătorii de polițe unele daune și astfel se explică existența lor.
În ceea ce privește rezultatul net al exercițiului, observăm că în perioada analizată veniturile au depășit cuantumul cheltuielilor, obținându-se profit. Rezultatele astfel obținute au o evoluție oscilantă, cu valori pozitive.
3.7.3. Indicatori calculați pe baza Contului de Profit și Pierdere în perioada 2011-2013
Contul de profit și pierdere servește analizei dinamice sau statice a performanțelor înregistrate în perioadele precedente de întreprindere. Elementele contului de profit și pierdere vor fi regrupate de către analistul financiar, în vederea aprecierii eficienței întreprinderii în utilizarea resurselor, în acest mod se obțin următorii indicatori:
− indicatori ai activității și ai rezultatului, prin construcția soldurilor intermediare de gestiune;
− indicatori ai fluxurilor monetare;
− indicatori compuși.
Toate aceste elemente se regăsesc sub denumirea generică de Tablou al soldurilor intermediare de gestiune:
Tabel 3.7. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune(SIG) pt anul 2011 (lei)
Tabel 3.8. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune(SIG) pt anul 2012(lei)
Tabel 3.9. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune(SIG) pt anul 2013 (lei)
Analizând datele din tabloul soldurilor intermediare de gestiune din toți cei trei ani, vom dezbate evoluția marjelor de rentabilitate. În primul rând despre primul indicator și anume marja comercială, putem spune că aceasta înregistrează o valoare negativă în 2011, fapt pentru care putem spune că activitatea de comerț nu este punctul forte al firmei analizate, dar în schimb în anii următori începe să desfășoare o activitate de comerț intensă.
Este de apreciat faptul că întreprinderea analizată derulează activități de producție dar și de comerț în același timp. De asemenea înregistrează valori remarcabile în cazul ambelor activități.
Valoarea adăugată reflectă surplusul de valoare creat de întreprindere față de valoarea consumurilor provenind de la terți. Valoarea adăugată are o putere de expresie reflectând capacitatea firmei de a realiza acumulări bănești (fluxuri monetare) destinate remunerării factorilor implicați (direct sau indirect) la viața economică a întreprinderii.
Se remarcă în cazul firmei analizate înregistrarea unei valori adăugate pe parcursul celor trei de analiză (VA=1.134.352;VA=308.486;VA=1.357.011) remarcabile însemnat, destinate să susțină și să remunereze în principal activitatea desfășurată și factorii implicați în obținerea rezultatelor.
În ceea ce privește E/IBE putem spune că acesta înregistrează valori pozitive în perioada 2011-2013 ca expresie a acumulărilor bănești generată de activitatea de exploatare, aceasta fiind capabilă să genereze fluxuri monetare destinate să susțină remunerarea factorilor realizați în implicarea obiectului de activitate.
Un alt indicator destul de important îl reprezintă capacitatea de autofinanțare (CAF) care înregistrează numai valori crescute, pozitive ceea ce denotă faptul că activitatea desfășurată de entitatea analizată poate susține financiar activitatea ce urmează a se realiza în perioada următoare. Această capacitate se află în strânsă legătură cu rezultatul înregistrat de activitatea firmei reflectând măsura în care acesta poate constitui o sursă de investire a resurselor înregistrate.
3.7.4. Analiza ratelor de rentabilitate
Rata de rentabilitate reprezintă un raport între un indicator de rezultate (profit sau pierdere) și un indicator care reflectă un flux de activitate (cifra de afceri netă, resurse consumate etc.) sau un stoc (capital propriu, active totale etc.).
Principalele rate de rentabilitate operaționale în analiza financiară a firmei sunt:
rata rentabilității comerciale,
rata rentabilității resurselor consumate,
rata rentabilității economice și
rata rentabilității financiare.
Aceste rate de rentabilitate au valențe informaționale diferite și oglindesc multiplele laturi ale activității economico-financiare ale firmei.
Analiza ratei rentabilității comerciale
Rata rentabilității comerciale exprimă eficiența activității comerciale a întreprinderii, asigurând legătura dintre profitul și cifra de afaceri netă. În literatura de specialitate există mai multe moduri de calcul al acestei rate de rentabilitate, dar eu am luat următorul model:
unde: = rata rentabilității comerciale
= cifra de afaceri netă
= profit aferent cifrei de afaceri nete
Rc 2011 = 531.615 / 2.846.606 * 100 = 18,68 %
Rc 2012 = 12.161 / 2.241.215 * 100 = 0,5 %
Rc 2013 = 737.759 / 2.948.368 * 100 = 25,02 %
Grafic 3.10. Evoluția ratei rentabilității comerciale în perioada 2011-2013
Analiza ratei rentabilității resurselor consumate
Rata rentabilității resurselor consumate, denumită și rata rentabilității costurilor, reflectă corelația dintre profitul aferent cifrei de afaceri și costurile totale aferente vânzărilor.
, unde: Pr = profit aferent cifrei de afaceri;
Ch = cheltuieli aferente cifrei de afaceri.
Rrc2011 = 531.615 / 2.553.809 * 100 = 20,82 %
Rrc2012 = 12.161 / 2.335.538 * 100 = 0,52 %
Rrc2013 = 737.759 / 2.845.010 * 100 = 25,93 %
Grafic 3.11. Evoluția ratei rentabilității resurselor consumate în perioada 2011-2013
Analiza ratei rentabilității economice
Una dintre cele mai importante rate de rentabilitate, rata rentabilității economice, pune în evidență performanțele utilizării activului total al unei întreprinderi, respectiv a capitalului investii pentru obținerea acestor performanțe.
Literatura de specialitate oferă mai multe modalități de calcul pentru rata rentabilității economice:
sau
sau
Vom considera rata rentabilității economice:
, unde P = rezultatul înainte de impozit și dobândă.
At = active totale
Re 2011 = 629.330 / 4.300.753 * 100 = 14,63 %
Re 2012 = 14.762 / 4.277.291 * 100 = 0,35 %
Re 2013 = 889.861 / 4.434.630 * 100 = 20,07 %
Grafic nr.12 Evoluția ratei rentabilității economice în perioada 2011-2013
Analiza ratei rentabilității financiare
Rata rentabilității financiare reprezintă unul dintre indicatorii majori urmăriți de investitori și de management. Cu ajutorul acestei rate, investitorii pot aprecia în ce măsură investiția lor este rentabilă sau nu. În cazul în care rata rentabilității financiare este mai mare decât costul capitalului propriu, atunci, prin activitatea desfășurată, firma creează o valoare suplimentară pentru acționari.
Rata rentabilității financiare se determină astfel:
Rf 2011 = 531.615 / 1.639.597 * 100 = 32,42 %
Rf 2012 = 12.161 / 2.113.407 * 100 = 0,58 %
Rf 2013 = 737.759 / 3.062.540 * 100 = 24,09 %
Grafic 3.13. Evoluția ratei rentabilității financiare în perioada 2011-2013
3.8. Prezentarea sistemului informatic utilizat de S.C. UPETROM 1 MAI S.A.
Aspecte generale
CIEL este un soft de contabilitate utilizat și de către S.C. UPETROM 1 MAI S.A.; aplicația CIEL Conta Professional oferă multe posibilități de personalizare fiind astfel perfect adaptată activității firmelor de contabilitate. Modulul de analiză financiară oferă posibilitatea fundamentării corecte a deciziilor de business.
Punctele forte ale aplicației CIEL Conta Professional:
multiple posibilități de personalizare;
este un program multisocietate – ideal pentru firmele de contabilitate;
permite un număr nelimitat de înregistrări în baza de date;
toate rapoartele obținute se pot exporta în diferite formate: TEXT, RTF, PDF, DBF, XLS;
listări din mai multe exerciții;
modul de analiză financiară – instrument care facilitează cunoașterea rapidă și în orice moment a situației economico-financiare a companiei sub forma:
analizei curente a evoluției situației financiare a companiei pentru fundamentarea deciziilor de business;
interpretării rezultatelor aferente raportărilor cerute de stat (Bilanț, Contul de Profit și Pierdere) dat fiind de completarea mai facilă a Notelor și Anexelor la Bilanț;
auditării companiei;
rapoartelor de gestiune și administrare a afacerii;
depunerii de dosare de analiză a bonității în cazul solicitării de credite și contracte de leasing;
nevoilor de analiză financiară aferente serviciilor prestate de cabinetele de expertiză contabilă și audit.
Funcționalități
Listări
Se poate lista pe eran sau la imprimantă, în funcție de mai multe criterii: Registrul Jurnal, Jurnale Comerciale cu TVA, Carte Mare, Balanțe, Jurnale, Declarația de TVA, Bilanț și Cont de Profit și Pierdere, rapoarte analitice și bugetare, Fișă cont, Registru de casă în lei sau în valută, Clienți neîncasați, Furnizori neachitați, Scadentar;
Cu ajutorul generatorului de rapoarte se poate creea și edita propriile rapoarte;
Carte Mare poate fi globală, parțială sau pentru un cont; de asemenea există posibilitatea de afișare a cumulilor anteriori;
Pentru mai multă siguranță, se poate alege să se lucreze cu documente secundare temporare;
Ai posibilitatea să generezi balanța cu 4 sau 5 egalități: analitică, sintetică, parțială, clienți, furnizori, anterioară cu solduri inițiale sau rulaje precedente, așa cum este prezentat și în figura următoare:
Înregistrări
Se poate vizualiza cu ușurință înregistrările și liniile din înregistrări;
Sunt multe posibilități de sortare, filtrare și căutare a înregistrărilor.
Rapoarte semestriale/anuale
Se poate obține bilanțul, cont de profit și pierdere, Anexele 1-10;
Există posibilitatea obținerii rapoartelor: Decont TVA, Declarația 100, 102 și 394;
Se poate genera Raportul Solduri Intermediare de Gestiune.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Unul dintre principalele obiective pe care le urmărește firma analizată este stimularea acționarilor și salariaților săi pentru îmbunătațirea generală a activității de producție și comerț, de aprovizionare și deservire a populației, utilizarea de noi tehnologii și de dotări moderne, sporirea rentabilității, promovarea inițiativei, competenței și concurenței, a protecției clienților săi.
Analiza financiară a unei firme poate fi studiată ca acțiune internă a managerilor întreprinderii, care urmăresc identificarea potențialului de degajare de fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), și ca acțiune externă din partea actualilor și potențialilor parteneri, concurenți sau investitori ai întreprinderii. Urmărește totodată să evidențieze modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt (obiectiv al analizei pe bază de bilanț) și treptele de acumulare bănească de rentabilitate ale activității întreprinderii (obiectiv al analizei pe baza contului de profit și pierdere).
Bilanțul sintetizează starea patrimonială a întreprinderii la un moment dat, în timp ce contul de profit și pierdere sintetizează rezultatul fluxurilor economice și financiare de intrare, de prelucrare și de ieșire pe perioada considerată.
Obiectivele și scopurile financiare ale întreprinderii pot fi abordate sub diferite aspecte. O primă abordare vizează maximizarea profitului prin raționalizarea deciziilor financiare, care de altfel se concretizează în creșterea averii societății prin investiții cu consecințe favorabile asupra valorii acțiunilor și a bogăției acționarilor. Dintr-o altă optică, cea de conducere sau managerială, aceste obiective și scopuri vizează în principal realizarea creșterii economice, a echilibrului financiar și a lichidității firmei.
Noțiunea de echilibru în teoria economică are semnificații multiple. Într-o formulă generală, echilibrul economico – financiar la nivelul întreprinderii se realizează atunci când se recuperează mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu cheltuielile. Aceasta înseamnă că trebuie avute în vedere mai multe tipuri de „egalități” și „corelații” între „necesitățile” și „posibilitățile” întreprinderii.
Tratarea acestei teme într-o manieră generală evocă ideea de armonie dintre diferitele elemente ale unui sistem și modul de integrare în mediul economic-social, domeniul financiar reprezentând armonizarea resurselor cu nevoile. Capacitatea întreprinderii de a-și asigura din încasările sale plata fără întrerupere a datoriilor curente generată de realizarea obiectului său de activitate sau de legislația fiscală, astfel încat, aceasta să poată evita riscul de faliment și mentinerea ei intr-o poziție de piața.
În acest caz propunem ca politica financiară a S.C. UPETROM 1 MAI S.A. să aibă în vedere următoarele direcții:
Accelerarea rotației stocurilor prin reducerea stocurilor la un nivel optim corespunzător unei anumite cifre de afaceri;
Accelerarea rotației clienților prin diminuarea amânărilor la plată și urmărirea riguroasă a încasărilor, însă cu multă atenție la concurență și posibilitatea pierderii piețelor;
Încetinirea rotației furnizorilor prin obținerea unor amânări la plată mai lungi, dar acordând atenție eventualelor penalizări în conformitate cu clauzele contractuale.
Păstrarea unui echilibrul financiar în cadrul structurii patrimoniale în cadrul unei firme este o condiție necesară pentru realizarea obiectivului fundamental al acestora de maximizare a profitului și a valorii patrimoniale, ceea ce asigură remunerarea corespunzătoare a acționarilor și întărirea competitivității pe piață a acestora.
Ca activitate practică, analiza economico-financiară efectuată la S.C. UPETROM 1 MAI S.A., are un caracter permanent, indiferent dacă se efectuează de un organism (compartiment) din interiorul întreprinderii sau din afara acesteia și nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru realizarea unui obiectiv. Prin analiză se oferă soluții pentru fundamentarea deciziilor pe care societatea trebuie sa le ia în anumite situații.
Tratarea fluxurilor financiare pentru determinarea locului firmei în mediul economico-social, într-o manieră generală evocă ideea de armonie dintre diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar reprezintă armonizarea resurselor cu nevoile. Echilibrul financiar poate fi definit prin capacitatea întreprinderii de a-și asigura din încasările sale plata fără întrerupere a datoriilor curente generată de realizarea obiectului său de activitate sau de legislația fiscală, astfel încât, aceasta să poată evita riscul de faliment.
Ca urmare, pentru întocmirea situațiilor financiare anuale, încadrarea în criteriile de măsură privind reglementările în vigoare, se efectuează la sfârșitul exercițiului financiar, pe baza indicatorilor deteminați din situațiile financiare ale exercițiului precedent celui de raportare și a indicatorilor determinați pe baza datelor din contabilitate și a balanței de verificare încheiate la finele exercițiului financiar curent, utilizându-se schimbul valutar comunicat de B.N.R., valabil la data încheierii exercițiului financiar.
BIBLIOGRAFIE
Balu Mariana-Elena, Analiză economică-financiară, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Coman Florin, Contabilitatea financiară a societăților comerciale, ediția a III-a revăzută, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Haiduc Lăcrămioara Rodica, Zărnescu Odi Mihaela, Managementul financiar-contabil al societăților comerciale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Ionescu Cicilia, Contabilitate – Baze și Proceduri, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008;
Ilincuță Lucian-Dorel, Contabilitatea financiară. Teorie, aplicații practice și teste pentru autoevaluare,vol. I., Editura Fundației România de Mâine, Bucureti, 2013,
Ilincuță Lucian-Dorel, Chivu Ramona-Maria, Gâdău Liana, Contabilitatea financiară. Aplicații practice și teste grilă pentru autoevaluare, Editura Fundației România de Mâine, Bucureti, 2008,
Ristea Mihai, Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară, București, 2005,
Moroșan Iosefina, Analiza economico-financiară. Probleme rezolvate, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008;
Moroșan Iosefina, Analiza economico-financiară, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008;
Spătariu Cerasela, Noțiuni de analiză economico – financiară la nivel microeconomic, Editura Ex Ponto, Constanța, 2007;
Ștefănescu Aurelia, Performanța financiară a întreprinderii, între realitate și creativitate, Editura Economică, București, 2005;
Vâlceanu Gh. ș.a., Analiza economico-financiară, Editura Economică, București, 2005;
Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 Reglementări contabile conforme cu directivele, cu modificările și completările ulterioare;
Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanțelor publice, nr. 79/21.01.2014 privind principalele aspecte legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice publicat în Monitorul Oficial nr. 70/29.01.2014;
Legea Contabilității, Legea 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
IFRS. Standardele Internaționale de Raportare Financiară, traducere din limba engleză, Editura CECCAR, București, 2011.
Documentație aparținând S.C. UPETROM 1 MAI S.A.
BIBLIOGRAFIE
Balu Mariana-Elena, Analiză economică-financiară, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Coman Florin, Contabilitatea financiară a societăților comerciale, ediția a III-a revăzută, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Haiduc Lăcrămioara Rodica, Zărnescu Odi Mihaela, Managementul financiar-contabil al societăților comerciale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Ionescu Cicilia, Contabilitate – Baze și Proceduri, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008;
Ilincuță Lucian-Dorel, Contabilitatea financiară. Teorie, aplicații practice și teste pentru autoevaluare,vol. I., Editura Fundației România de Mâine, Bucureti, 2013,
Ilincuță Lucian-Dorel, Chivu Ramona-Maria, Gâdău Liana, Contabilitatea financiară. Aplicații practice și teste grilă pentru autoevaluare, Editura Fundației România de Mâine, Bucureti, 2008,
Ristea Mihai, Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară, București, 2005,
Moroșan Iosefina, Analiza economico-financiară. Probleme rezolvate, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008;
Moroșan Iosefina, Analiza economico-financiară, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008;
Spătariu Cerasela, Noțiuni de analiză economico – financiară la nivel microeconomic, Editura Ex Ponto, Constanța, 2007;
Ștefănescu Aurelia, Performanța financiară a întreprinderii, între realitate și creativitate, Editura Economică, București, 2005;
Vâlceanu Gh. ș.a., Analiza economico-financiară, Editura Economică, București, 2005;
Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 Reglementări contabile conforme cu directivele, cu modificările și completările ulterioare;
Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanțelor publice, nr. 79/21.01.2014 privind principalele aspecte legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice publicat în Monitorul Oficial nr. 70/29.01.2014;
Legea Contabilității, Legea 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
IFRS. Standardele Internaționale de Raportare Financiară, traducere din limba engleză, Editura CECCAR, București, 2011.
Documentație aparținând S.C. UPETROM 1 MAI S.A.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intocmirea Si Analiza Situatiilor Financiare Anuale la S.c. Upetrom 1 Mai S.a (ID: 141598)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.