Influenta Inflatiei Asupra Stabilitatii Macroeconomice

Aceste politici au ca obiectiv principal exercitarea unui control asupra salariilor, în sensulindexării lor. Pentru un control adecvat al inflației, creșterea salariilor trebuie să coincidă cu omajorare a productivității, în paralel cu cea a prețurilor. Însă această majorare a veniturilor trebuie controlată, pentru a nu fi excesivă, pentru că în caz contrar ar determina o creștere acererii agregate și în același timp al costurilor salariale, care ar accentua inflația.Totuși aceste aspecte evidențiază faptul că pentru o reducere a inflației este necesară deasemenea și o reducere a veniturilor. Acest lucru face ca politica de față să nu fie agreată datorită presiunilor sindicatelor, fiind preferată indexarea salariilor în sensul creșterii lor 

8

.

2.2.Politicile de prețuri

Aceste politici vizează un control asupra prețurilor, în sensul că fie este limitată creșterea prețurilor la numite produse, fie se apelează la blocajul prețurilor. Acest blocaj al prețurilor esteo măsură directă de luptă contra inflației și constă în măsuri de interzicere a majorării prețurilor  pentru diverse bunuri și servicii, de-a lungul unei perioade determinate. Această metodă aretotuși și dezavantaje, deoarece eficacitatea acesteia pe termen lung este scăzută, iar la încetarea

6 M. Băcescu, A. Băcescu-Cărbunaru,

Macroeconomie și politici macroeconomice,

Ed. AllEducational, București, 1998, pg. 5927 D. Tobă,

Macroeconomie,

Ed. Universitaria, Craiova, 2008, pg. 938 N. Dardac, T. Barbu,

Monede, bănci și politici monetare,

Ed. Didactică și Pedagogică,București, 2005, pg. 74

5

La fel ca intrarea în inflație, ieșirea din inflație este incertă sub aspectul posibilitățiiieșirii, a momentului și a modului în care are loc aceasta.

Hiperinflația (sfârșitul exploziv)

În ipoteza că inflația este lăsată să se dezvolte într-o manieră autonomă, ea nu aresfârșit. Un proces exponențial nu se termină niciodată, ci continuă la infinit. Când creșterea prețurilor depășește zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflație. În mod convențional, seapreciază că bariera este trecută când creșterea lunară a prețurilor depășește 50% (ceea ceînseamnă o rată anualizată de 13000%). Efectele hiperinflației sunt cu adevărat devastatoare: prețurile își pierd complet efectul de semnalizare, producția este dezorganizată, populația își pierde încrederea în monedă, se revine la forme primitive de schimb în natură.În istoria monetară sunt cunoscute relativ puține cazuri de hiperinflație, dar toate auavut efecte traumatizante. Asemenea finaluri urmează de fiecare dată unor perioade de inflație"galopantă". Un exemplu celebru în această privință este cel a Republicii de la Weimar, care a precedat în Germania regimul hitlerist. Inflația "galopantă" a apărut în acest caz în perioadaimediat următoare încheierii primul război mondial, ca urmare a înfrângerii militare aGermaniei. În perioada ianuarie 1922 – noiembrie 1923, prețurile au crescut de 10 miliarde deori; sub presiunea fugii de bani a populației, masa monetară în termeni reali a scăzut de 30 ori;salariile reale au înregistrat fluctuații enorme – în medie de circa 33%, în plus sau în minus, dela o lună la alta. De fapt, se poate spune că Germania a fost învinsă de două ori – o dată prin18

forța armelor și o dată prin prăbușirea monedei sale – și că dintre aceste două înfrângeri, prăbușirea mărcii a fost cea mai gravă, a distrus echilibrul fundamental al țării. Acest exempluarată că inflația nu ia sfârșit în sensul matematic al termenului ci în sensul său istoric, adică prin producerea unei catastrofe sociale, care dereglează echilibrul nu numai al unei țări, ci, poate, al întregii lumi.Ungaria a singura țară ce a cunoscut 2 episoade ale hiperinflației la numai douădecenii distanță. Primul a durat 12 luni (martie 1923 – februarie 1924) interval în care prețurile au crescut de 44 ori, rata maximă lunară a inflației ajungând la 98%. Cel de al doileareprezintă un "record" absolut: perioada august 1945 – iulie 1946, în care prețurile au crescutde 3,81 x 10

27

ori. cu o rată medie lunară de 19.800%.

Deflația

A doua modalitate de ieșire din inflație este una rațională, prudentă și de decizie preventivă, numită "deflație" și care, dacă reușește, conduce la o repreciere a monedei. Estevorba despre o operație prin care se încearcă eliminarea efectelor inflației și revenirea lanormalitatea de dinainte de perioada de inflație.Deflația este o mișcare inversă față de inflație, adică un efort depus pentru a aducemasa monetară la mărimea inițială, respectiv pentru a aduce prețurile la nivelul inițial.Astfel, acceptând explicația cantitativistă a fenomenului inflaționist conform căreia principalul factor al creșterii prețurilor este cel monetar, deflația poate fi definită ca fiindoperația sau ansamblul de operații prin care se elimină masa monetară excedentară.Cu alte cuvinte, deflația este un complex de măsuri adoptate pentru "resorbirea"cantității prea mari de monedă. Dacă aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-șiredobândească valoarea inițială, adică să se reprecieze (revalorizeze).Mecanismul deflației constă în diminuarea sau oprirea inflației printr-o politicăadecvată; dacă această politică reușește, se va regăsi valoarea anterioară a unității monetare.În forma sa clasică – descrisă mai sus – mecanismul deflației nu a fost însă realizatniciodată. Din punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri (inclusiv cel al Republiciide la Weimar, amintit anterior) în care s-a încercat aplicarea unei politici deflaționiste, însă în pofida eforturilor dificile și susținute care s-au depus, politicile respective au eșuat de fiecaredată.Explicația rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaționistă, este necesar ca populația și ceilalți utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică sărenunțe la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflației. Or,de regulă, lumea se simte bine într-o situație de facilitate, chiar dacă această facilitateînseamnă, de fapt, posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaționiste care distrug moneda. Deaceea, în momentul în care se formulează cerința limitării sau chiar opririi totale acheltuielilor inflaționiste autoritățile se confruntă cu o puternică rezistență psihologică. Iar această rezistență este cu atât mai eficace, cu cât țara în cauză trăiește într-un regim maidemocratic, în care autoritățile depind de votul populației căreia îi cer restrângerea la maxim asatisfacerii trebuințelor materiale. Astfel, într-un regin democratic, este imposibil ca politicadeflaționistă să fie decisă prin consultarea electoratului. De aceea, singura soluție rămasă – cuexcepția instaurării unui regim politică de mână forte – este educarea publicului. Democrațiaînsăși trebuie să facă educația necesară, ajutând populația să înțeleagă că o perioadă derestrângere este succeptibilă să ducă la însănătoșirea morală. Desigur, o asemenea educațieeste, mai ușoară în domeniul vieții individuale, însă în domeniul vieții sociale a unui popor este infinit mai dificilă. Din această cauză, autoritățile au eșuat, de regulă, în încercările lor dedeflație, ceea ce a dus la continuarea inflației și la tot ceea ce se știe că a urmat.

Stabilizarea A treia soluție este stabilizarea, adică oprirea fenomenului inflaționist la punctul lacare s-a ajuns și menținerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui inițial. Î

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

FACULTATEA ECONOMIE GENERALĂ ȘI DREPT

CATEDRA TEORIE ȘI POLITICI ECONOMICE

Natalia ROMANOV

INFLAȚIA- O PROBLEMĂ A STABILITĂȚII

TEZĂ DE LICENȚĂ

Specialitatea 366.1 Economie generală

Autor:

studenta grupei EG-121

învățământ cu frecvență la zi

Natalia ROMANOV

ADMIS la susținere

Șef catedră:

conf. univ. Tomșa Aurelia

‖___‖______________20__

Conducător științific:

dr., conf. Valeriu ZBÎRCIOG

CHIȘINĂU – 2015

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………….

Capitolul I. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND INFLAȚIA

1.1. Noțiuni generale privind inflația. Conceptul de inflație. Geneza inflației…………………………………………………………………………………….

1.2. Cauzele inflației………………………………………………………………….

1.3. Formele inflației și metode de măsurare a acesteia………………….

Capitolul II. INFLAȚIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ , TĂRILE DIN PERIOADA DE TRANZIȚIE ȘI REPUBLICA MOLDOVA

2.1. Inflația și piața monetară în Uniunea Europeană……………………..

2.2. Inflația și piața monetară în cadrul statelor aflate în perioada de tranziție…………………………………………………………………………………….

2.3. Inflația în Republica Moldova……………………………………………….

Capitolul III. INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA STABILITĂȚII MACROECONOMICE……………………………………………………………..

3.1. Efectele și influența inflației asupra stabilității macroeconomice

3.2. Politici antiinflaționiste și ieșirea din inflație………………………….

CONCLUZII……………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………..

INTRODUCERE

Inflația reprezintă una dintre cele mai grave și actuale probleme ale societății și economiei naționale. Majoritatea țărilor sunt afectate de acest fenomen. O dată cu acutizarea acestui proces, a crescut și nevoia studierii și cercetării elementelor caracteristice acesteia, factorilor ce o influențează și a efectelor și riscurilor ce le atrage după ea.

În cadrul acestei lucrări de licență, scopul și obiectivul principal este analiza principalelor caracteristici ale procesului inflaționist, care ia amploare tot mai mare pe parcursul timpului, pecum și modul de dezechilibrare a stabiltății macroeconomice din interiorul unui stat.

În partea introductivă vor fi enumerate scopurile și obiectivele principale ale tezei, precum și structura și conținutul sumar al fiecărui capitol.

Primul capitol se intitulează „ Abordări teoretice privind inflația „ .

În conținutul acestui capitol sunt expuse noțiunile generale privind inflația. De asemenea este studiată geneza și istoricul procesului inflaționist , conceptele și teoriile inflației în viziunea adepților diferitor școli economice.

În procesul studierii procesului inflaționist este foarte important de stabilit care sunt cauzele ce provoaca inflația, precum și care sunt formele pe care aceasta le poate lua, pentru a putea pregăti o defensivă acesteia.

Pentru crearea unei statistici și a unei imagini generale asupra situației economice este importantă utilizarea corectă a indicatorilor economici, a metodelor de măsurare și calcul ale acestora. Acest aspect este la fel analizat în cadrul primului capitol.

Capitolul doi se intitulează „Inflația în Uniunea Europeană, în țările din perioada de tranziție și Republica Moldova „ .

În acest capitol am făcut o analiză comparativă a inflației, modului de evoluție și comportare a acesteia în cadrul Uniunii Europene , a țărilor aflate în perioada de tranziție dar și în Republica Moldova.

De asemenea pe lîngă faptul că este prezentată evoluția inflației, mai sunt prezentate și pronosticurile efectuate de anumite organizații , pentru perioada apropiată.

Capitolul trei se numește „Influența inflației asupra stabilității macroeconomice”.

Conținutul acestui capitol reflectă care sunt urmările, efectele și consecințele economice și sociale ale inflației în cadrul macroeconomiei precum și riscurile la care sunt expuse populația, agenții economici, dar și societatea în întregime.

Fiecare stat și societate în parte implementează și utilizează un șir de politici antiinflaționiste, care permit stoparea, micșorarea și redresarea inflației într-o oarecare măsură. Toate aceste măsuri și politici sunt prezentate în cadrul ultimului capitol al lucrării.

La finalul tezei sunt prezentate concluziile formulate de mine privind inflația, pe parcursul elaborării lucrării.

Toate sursele bibliografice și referințele sunt incluse în Bibliografie.

CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND INFLAȚIA

1.1 Noțiuni generale privind inflația. Conceptul de inflație. Geneza inflației

Noțiunea de inflație are mai multe abordări de definire.

Sensul inițial al acestei noțiuni era legat de ideea de “majorare”, de “expansiune”, însă această creștere nu era deloc benefică. Tradițional, se consideră că această situație provine din apariția unei cantități mărite, excedentare de masă monetară, dar totuși inflația nefiind legată în exclusivitate ,doar de fenomene monetare.

Inflația este un dezechilibru major, prezent în economia oricărei țări, ce este caracterizată de o creștere generală a prețurilor și în același timp de scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale.

Inflația este un indicator final, care arată la finele anului fiscal de gestiune, dacă politicile monetare, fiscale, legislative, stabilite de guvern, se coordonează și rezultă la o stabilitate a prețurilor de consum.

Fenomenul , care este denumit în continuare inflație, reprezintă o problemă majoră, complexă de analiza macroeconomică și este una dintre cele mai importante și grave forme ale dezechilibrului și instabilitații economice și sociale.

Inflația iși are o istorie a sa. Se consideră că procesul inflaționist a apărut cu mult înaintea apariției științei economice, paradoxal cu faptul că teoria inflației s-a conturat mult mai tîrziu decît știința economică.

Inflația și-a făcut prezența încă din cele mai vechi timpuri, care a avut un impact asupra mersului normal al vieții economice și sociale dar și politice.

Inflația a avut diferite manifestări și diferite intensități în diferite perioade istorice.Au fost perioade în care inflația a luat niște cote halucinante, încît acea perioadă a fost numită „dezordinea dezordinilor în viața economică”. De exemplu în secolul III în Imperiul Roman de Apus a avut loc o criză economică devastatoare, în timpul căreia a fost dat peste cap întreg sistem economic.Între anii 1400-1500, creșterea prețurilor a fost de aproximativ 400%.

În prezent inflația rămîne una dintre cele mai grave și actuale probleme contemporane.

În primul rînd inflația este un proces proces monetar, deci se poate trage o paralelă între aceasta și formele istorice pe care le-au conturat banii.

Prima formă istorică de inflație , a fost cea a devalorizării monedelor din metale prețioase, fiind denumită pînă în prezent „inflație nonetaro-bănească”.

Această perioadă se caracteriza prin separarea conținutului nominal al monedelor metalice(care era mai mare) de conținutul lor real(ce era mai mic), ce era diminuat prin falsificări repetate , precum și prin alte metode.

A doua formă istorică de inflație este „inflația banilor de hîrtie convertibili în aur”. Această perioadă se caracteriza prin faptul că, atîta timp cît banii de hîrtie înlocuiau în realitate aurul monetar , se respectau legile circulației banilor-aur cu valoarea lor deplină. Dacă banii de hîrtie își întreceau propria lor măsură , atunci rezulta că surplusul de bani de hîrtie provoca creșterea pețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor aflați în circulație.

O dată cu prăbușirea etalonului aur , a început perioada „inflației banilor de hîrtie neconvertibili în aur și /sau neconvertibili în general”. În acest caz unicul element de stabilitate a circulației bănești ,constă în cursul forțat al bancnotelor din partea statului sau al emitentului.

Banii reprezintă un instrument economic de schimb, extrem de important. Banii îndeplinesc un șir de funcții, printre care:

reprezintă un etalon de apreciere a rezultatelor unităților economice atît private cît și publice.

Reprezintă un etalon de comparare a tuturor bunurilor și serviciilor din întreg sistem economic.

Reprezintă un mijloc de schimb în procesul vînzare-cumpărare.

Permite plata și stingerea obligațiunilor.

Reprezintă instrument de economisire și formare de rezerve.

Piața monetară este o piață foarte bine supravegheată și controlată. Instituția responsabilă de aceasta este Banca Națională care mai este numită și Banca Centrală.

În perioada modernă „inflația” ,este considerată ca fiind un proces dinamic, care apare în mișcare, în situația cînd echilibrul este perturbat, pentru a fi reluat din nou.

În limbajul economic contemporan, există o multitudine de expesii asociate noțiunii de inflație, precum: „presiuni inflaționiste”, „tensiuni inflaționiste”, „deflație”, „stagflație”, „ toate acestea sugerînd că inflația face parte din domeniul dinamicii economice.

Deflația  este un fenomen economic care reprezintă opusul inflației, caracterizat prin scăderea prețurilor bunurilor și serviciilor. Acest fenomen are consecințe asupra unei economii naționale la fel de grave ca și inflatia. El poate fi determinat, în principal, prin reducerea masei monetare și a creditului.

Stagflația este o situatie ce rezulta dintr-o recesiune ce se reflecta intr-o stagnare a activitatii economice si continuarea unui proces inflationist. Este considerată o consecinta a unei inflatii indelungate ce consta in coexistenta inflatiei cu stagnarea economiei, prin lipsa de crestere economica semnificativa.

În concluzie, inflația este un fenomen ce se desfășoară pe parcursul timpului, și care deține anumite „forțe” , care sunt capabile să întrețină sau să deregleze o mișcare prealabilă.

Inflația este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creștere a vitezei diferitor procese, în special a vitezei de circulație a monedei și a vitezei de creștere a prețurilor.

Din punct de vedere istoric, inflația ca noțiune a fost definită pentru prima data ca fiind un fenomen monetar.

Definiția clasică a inflației este că aceasta reprezintă un fenomen care constă, în apariția în circulație a unei cantități excedentare de monedă, care la rîndul săau creează un dezechilibru.

Există două teorii de bază privind inflația și cererea și oferta de monedă:teoria clasică și teoria keznesiană.

În concepția clasicilor , se consideră că piața monetară este o piață în care se confruntă cererea cu oferta de monedă, iar cererea se caracterizează prin intermediul a doi factori:unitate de cont și intermediar de schimb. Oferta de monedă este una arbitrară exogenă, care are o influență mare asupra nivelului prețurilor.

De aici rezultă că atunci cînd oferta de monedă este mai mare ca cererea de încasări , agenții economici vor avea tendința să scape mai repede de monedă și în acest fel vor mări cererea bunurilor și serviciilor. În acest mod se ajunge la creșterea nivelului general al prețurilor. Definiția specifică teoriei clasice este “teoria cantitativă a monedei”.

Adepții keynesismului consideră că există trei motive care explică preferința pentru lichiditate: motivul de tranzacție, motivul de precauție și motivul de speculație.

Motivul de tranzacție , ca și în teoria clasică explică cererea de monedă necesară realizării tranzacțiilor , ca echivalent al producției și el depinde de viteza de rotație a monedei în venit.

Motivul de precauție se justifică prin siguranța oferită de lichiditate ca proporție a resurselor agentului economic sau al unei persoane ce s-a confruntat cu niște cheltuieli neprăvăzute.Aceste două motivații formează noțiunea de „cash is king” care explică preferința pentru lichiditate.

Cererea totală de monedă este reprezentată printr-o formulă:

unde,

Y     este venitul nominal

V    viteza de circulatie ce se considera constanta pe termen scurt.

    este o functie descrescatoare cu i.

Motivul de speculație care reprezintă profitarea asupra unor cunoștințe mai bune asupra previziunilor de piață introduce în analiză noțiunea de inertitudine bazată pe prospecțiunea subiectivă asupra viitorului.Din acest motiv, în situația în care se prevede că prețurile pe piața titlurilor sau activele în general vor avea tendința de scădere , apare motivația speculativă de tezaurire a banilor.

Conform teoriei clasice factorul cheie ce stabilește echilibrul dintre consum și economii este rata dobînzii, pe cînd teoria keznesistă susține că economiile sunt determinate de venit , iar rata dobînzii reglează repartizarea dintre plasamentul în active de capital și conservarea monedei.

Adepții monetarismului consideră că cererea de bani este insensibilă la rata dobînzii ,motivul de speculație fiind inexistent.Concluzia acestora este că banul este un obiect de lux și oferta nu poate fi mai mare decît creșterea reală economică.Procesul inflaționist apare în cazul în care autoritatea monetară face posibilă o expansiune monetară mai mare decît rata de creștere reală a economiei. Teoreticienii susțin că :

” cantitatea nominală de monedă care există la un moment dat într-o economie este determinată de maniera determinată de comportamentul autorităților monetare”.

Există un nou curent economic denumit „new view, care neagă orice necesitate de control monetar. Aceștia consideră că resursele excedentare ale agenților economici sunt transmise la alți agenți economici cu resurse deficitare, de către ansamblul instituțiilor financiare. Aici se includ atît băncile cît și celelelate instituții financiare.Acestea determină comportamentul pe piața monetară .

Ideea că inflația deregleză intreaga viață economică și că aceasta reprezintă o cantitate mărită de monedă, este foarte veche.

Inflația actuală continuă să rămînă un proces de depreciere obiectivă a banilor aflați în circulație.

În literatura de specialitate noțiunea de inflație este abordată în diferite moduri , de către diferiți autori.

Economiștii englezi Silverman și Curzon consideră că inflația este un fenomen ce pune în evidență modificările anormale în indicele general al prețurilor. Aceștia susțin că :”Inflația este acea situație ,acea stare a economiei în cadrul căreia crește continuu, anormal indicele general al prețurilor. De obicei este asociată cu creșterea cantitații banilor sub formă de monedă, fie sub cea de bani de credit, creștere suplimentară față de cea garantată de starea comerțului și mai rapidă decît ieșirile reale „.

Economistul J.M.Albertini susține că , :”Creșterea inflaționistă a prețurilor presupune o sporire a prețurilor naționale mai puternică decît cea a prețurilor internaționale, o asemenea creștere avînd efecte economice și sociale patologice pentru ansamblul economiei naționale”.

J.M.Keynes susține că :” O dată ce folosirea mîinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare investițiile va declanșa o tendință de creștere nelimitată a prețurilor curente , oricare ar fi înclinația spre consum, adică ne vom afla într-o situație de inflație autentică”.

În 1975 D.E.W.Laidler și M.J.Parkin definesc inflația ca fiind „fenomenul de creștere continuă a prețurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor”.

În 1963 , M.Bronfenbrener și F.D.Holzman au prezentat patru definiții, care au fost preluate de H.Frisch în lucrarea sa „Teorii ale inflației”.

Prima definiție susține că inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care „prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri”.

A doua definiție susține că inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor.

Conform definiției numărul trei, inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor avînd următoarele caracteristici și condiții:

este anticipată cu lipsă de precizie

duce la noi creșteri de prețuri

nu sporește gradul de ocupare a forței de muncă și nici producți reală

este mai rapidă ca „rata inofensivă”

se manifestă ca „fenomen brusc”

se măsoară prin prețuri nete .

A patra definiție evidențiază rolul evoluțiilor externe în evoluția nivelului general al prețurilor.

Toate aceste definiții caracterizează practic, toate laturile specifice ale inflației, fiecare dintre ele evidențiind diferite aspecte, dar în același timp reflectînd un aspect comun , si anume faptul că inflația se face cunoscută prin bani și prin preț la nivelul consumatorilor , și prin dezechilibre ciclice la nivel de economie a țării.

Procesul inflaționist se desfășoară în patru etape: declanșare, derulare,extindere și stagnare.

1.2 Cauzele inflației

În literatura de specialitate au fost efectuate o sumedenie de studii cu privire la stabilirea cauzelor procesului inflaționist.

Specialiștii din domeniu pînă și în prezent analizează care ar fi cauzele ce au declanșat și menținut inflația de mare amplitudine din sec. XX anii `70 , `80 ce a avut loc în țările dezvoltate economic.

Oamenii de știință au grupat factorii inflației în două grupe: factori generali(universali) și în particulari și în cauze pe termen lung și cauze pe termen scurt.

În diferite țări și grupe de tări, aceste cauze și factori se ierarhizează în mod diferit , din motiv că o anumită cauză poate declanșa o inflație puternică într-o țară , pe cînd in altă țară același factor poate să nu aibă nici un efect.

Din motiv că mediul macroeconomic se află intr-o permanentă dinamică și schimbare, se trece foarte ușor de la inflație la deflație, este foarte important de cunoscut exact toate cauzele și circumstanțele atît sociale , politice și economice care pot provoca aceste fluctuații.

Economistul M.Flamant ,în lucrarea sa „L`inflation” , susține că, există trei aspecte primordiale ce pot declanșa fenomenul inflaționist:

Creșterea tensiunii inflaționiste în anumite sectoare cheie ale economiei , în rezultatul dezechilibrului ofertei prin raportare la cerere. În primul stadiu această caracteristică este practic insesizabila, însă o dată cu trecerea timpului acestea pot fi preluate și de celelalte sectoare.

Presiunea inflaționistă, se manifestă ca o crestere sumară a prețurilor. Începînd cu această etapă , creșterea prețurilor se automenține.

Șocul inflaționist-acesta se poate instala ca urmare a creșterii tensiunii inflaționiste și a presiunii inflaționiste, dar de asemenea se poate instala desinestătător ca rezultat a unor evenimente deosebite.

Începutul procesului inflaționist are loc atunci cînd în cadrul economiei unei țări apar condiții ce favorizează dezechilibrul economic, cum ar fi:

existența și producerea continuă pe piață a unor cantități mari de bunuri

disproporționalitatea dintre rata consumului și rata investițiilor

deficitul bugetar excesiv înregistrat de creșterea lentă a veniturilor

dezechilibrul cererii agregate în raport cu oferta agregată

intensificarea relațiilor de creditare prin intermediul creării banilor de cont

concurența și volumul diferit de productivitate la producător

calitatea și strategia actului de guvernare

condițiile internaționale de conexiune a economiei naționale la economia mondială.

În perioada contemporană, economiștii din domeniu, consideră ca, cauzele inflației pot fi grupate în două categorii : monetare și nemonetare.

Pe termen lung , procesul inflaționist se consideră a fi un fenomen monetar, pe cînd , pe termen scurt procesul inflaționist este considerat a fi un fenomen influențat de elasticitatea relativă a prețurilor, salariilor și ratelor dobînzilor.

Cauzele principale de apariție a inflației sunt :

emisiunea necontrolată și mărită de monedă. Acest fenomen are loc cu scopul de acoperire a deficitului bugetar existent ,sau din cauza existenței unei mase considerabile, necontrolate de valută. Emisiunea majorată de moneda se efectuează de obicei,cu scopul acoperirii unor cheltuieli publice , cu scopul acoperirii deficitului bugetar cronic sau pentru achitarea unor datorii externe. Cauza dată provoacă inflatia prin monedă.

  Cresterea volumului creditelor. Această tendință provoacă inflația prin credit. În situația care profiturile cresc într-un tempou mai lent decît economiile agenților economici, se apelează la credit.

– creșterea vitezei de circulație a banilor

Scăderea înclinației spre economisire , ceea ce duce la tendința de creștere a înclinației spre consum

cheltuielile excesive pentru protecția socială

nivelul ridicat al dobînzilor pentru creditele de producție

costul datoriei publice.

Cauzele inflației pot fi de asemenea de natură politică sau socială.

Războaiele sau revoluțiile pot avea ca rezultat creșterea prețurilor la anumite materii prime sau a cheltuielilor publice .

1.3 Formele inflației și metode de măsurare a acesteia

În literatura de specialitate inflația are mai multe clasificări în dependență de diferite criterii.

În raport cu funcționarea mecanismului pieței inflația se clasifică în inflație deschisă și inflație reprimată.

Inflația deschisă se caracterizează prin faptul că aceasta oferă posibilitatea sistemului economic să acționeze ca un mecanism în care prețurile sunt fixe. În timpul acestei inflații creșterea anuală a prețurilor este între 5-10% , și este insoțită de creșteri economice moderate sau chiar stagnări economice. Acest tip de inflație este în legătură strînsă cu cantitatea insuficientă a bunurilor , forței de muncă sau a serviciilor în economie, astfel este posibilă apariția unor speculații pe acest fond.

Inflația reprimată apare în urma intervenției statului în creșterea prețurilor și a salariilor. Prin această acțiune se reduce artificial și forțat cererea de bunuri și servicii, de unde rezultă și denumirea acesteia.

Din punct de vedere a ritmului de creștere al prețurilor inflația se clasifică în cinci categorii : inflație tîrîtoare, inflație moderată, inflație rapidă, inflație galopantă și hiperinflația.

Inflația tîrîtoare este caracterizat printr-un ritm foarte lent de creștere anuală al prețurilor , de circa 3%. De obicei aceasta este un rezultat al politicilor de stabilizazare. În timpul acestui proces productivitatea factorului de muncă crește mai repede ca salariile.

Inflația moderată se caracterizează printr-o creștere anuală a prețurilor de pînă la 6%.

În țările dezvoltate această formă de inflație apare doar episodic, pe cînd în țările slab dezvoltate aceasta este un criteriu el progresului și performanței economice.

Inflația rapidă se caracterizează printr-un ritm de creștere al prețurilor de aproximativ 10%.

Inflația galopantă se caracterizează printr-un ritm de creștere al prețurilor de peste 10%.Acest tip de inflație duce la dublarea prețurilor într-un an.Aceasta de asemenea se întîlnește periodic în țările înalt dezvoltate, însă este prezentă frecvent în țările slab dezvoltate din Africa și America Latină.

Hiperinflația este un fenomen cu o creștere accelerată a nivelului prețurilor, de peste 50%.Acest tip de inflație este unul dintre cele mai periculoase.

Din punct de vedere al așteptărilor inflaționiste , inflația se clasifică în inflație anticipată și inflație neanticipată.

Inflația anticipată se caracterizează prin faptul că aceasta este așteptată și prevenită din timp de actorii fiecărei piețe, pe cînd inflația neanticipată nu poate fi prevăzută și prevenită din timp, astfel urmările acesteia iau prin surprindere toți participanții din cadrul economiei.

În raport cu principalele cauze ale procesului inflaționist , inflația se clasifică în inflație prin costuri și inflație prin cerere .

Inflația prin costuri care se mai numește și inflație prin ofertă , apare în cazul în care costurile de producție cresc independent de cererea agregată. Atunci cînd firmele se întîlnesc cu o sporire a costului, acestea la rîndul lor vor crește parțial prețul de vînzare și vor micșora parțial volumul producției.

Acest tip de inflație are caracteristic creșterea remunerării factorilor de producție , care este mai mare față de nivelul productivitații lor. Creșterea salarială are loc într-un tempou mai rapid față de nivelul productivității muncii, de unde rezultă și scăderea eficienții utilizării factorilor de producție.

O dată ce acest fenomen se răsfrînge asupra unui număr tot mai mare de firme , va persista o tendință de creștere a prețurilor de ofertă, o dată cu aceasta vor urma și solicitările de creșteri ale salariilor. Daca această solicitare va fi acceptată, va urma declanșarea spiralei inflaționiste.

Acest tip de inflație este caracteristic țărilor aflate în proces de creștere economică. Caracteristica specifică a inflației prin costuri este faptul că aceasta se dezvoltă și persistă doar în cazul în care reacția patronilor la creșterea salariilor este de neclintit, în rezultat atunci cînd patronii acceptă sa-și micșoreze profiturile pe baza creșterii salariilor, inflația prin costuri va dura mai puțin timp din motiv că reducerea profiturilor compensează creșterea salariilor. În această situație principala problemă, cauză este de ordin social producție-salarii-profit. Cea mai simplă și efectivă soluție în acest caz ar fi adaptarea patronilor la situațiile create.

Grafic 1.1.2

Inflația prin cerere se caracterizeză prin creșterea cererii agregate . Unii economiști susțin că aceasta este exprimată prin creșterea veniturilor bănești a populației.

 Cauzele care pot duce la creșterea cererii sunt:

– micșorarea inclinatiei spre consum;

– detezaurizarea, determinată și întreținută de o instabilitate economica si politica;

– intrarea in devize străine suplimentare (excedentul balanței comerciale, repatrierea unor profituri si dividende, intrarea de capitaluri)

– cheltuieli cu efecte productive întîrziate;

– sporirea cheltuielilor neproductive si, in principal, a celor militare;

– posibilitatea de a trai din dezeconomii, prin dezvoltarea excesiva a creditului de consum;

– o creștere excesiva a salariilor fara acoperire in bunuri si servicii;

– o creștere demografică susținută.

Oferta deficitară poate fi provocată de:

– situația de deplină ocupare a forței de muncă, de unde dificultatea pentru anumite sectoare de a procura mana de lucru necesară lărgirii producției;

– modificări prea rapide ale cererii, in colaborare cu o prelungire nepermisă a rețetelor de distribuție care-i îndepărtează pe producătorii de percepția efectivă si directă a cererii;

– nivelul redus de atracție al oportunitaților de investiții în condițiile unui mediu concurențial dur si al unei densitati mari a capitalului;

– deficiențe organizatorice;

– slaba mobilitate a factorilor de producție;

– condiții climatice, politice, conjuncturale nefavorabile;

– nerespectarea termenilor de punere in funcționare a investițiilor .

Grafic 2.1.2

Uneori inflația prin cerere și inflația prin costuri se manifestă simultan. În acest caz această legătură creează spirala inflaționistă.

Grafic 3.1.2

Inflația importată este rezultatul final al implicării economiilor la fluxurile internaționale de capital , bunuri și servicii și se evidențiază în urma procesului de import a materiilor prime și produselor pe care le realizează o anumită țară.O cauză a

procesului inflaționist îl constituie fluctuațiile cursurilor de schimb, din cauza majorării costurilor de producție sub presiunea prețurilor de import.

Cauzele principale de provocare a inflației importate sunt:

– Creșterea prețurilor externe în valută, ce provoacă scumpirea importurilor provocate de

devalorizarea monedei naționale , ceea ce va conduce într-un final la creșterea prețurilor pe piața internă a bunurilor provenite din import, ceea ce provoacă creșterea costurilor de producție pentru bunurile ce încorporează produse importate.

 – O balanță comercială excedentară face ca pe piața internă să rămînă mai puține bunuri economice disponibile, în circumstanțele în care veniturile și cantitatea monedei aflate în circulație rămîn aceleași. Influența dată este cu atît mai mare, cu cît mărimea excedentului comercial depășește nivelul economiilor.

  –   Creșterea masei monetare este provocată direct, sau indirect de importul de capital, iar atunci cînd aceasta nu este însoțită și de o creștere adecvată a bunurilor importate , vor apărea creșteri ale prețurilor.

      Inflația structurală apare atunci cînd cererea populației, a guvernului și a agenților economici se schimbă mult prea rapid , astfel producția nu are capacitatea de a se adapta schimbărilor și firesc, prețurile la produsele noi apărute sunt mai ridicate. De asemenea acest tip de inflație mai apare și în cazul introducerii în sistemul de producție

a unor tehnologii noi și performante.

Caracteristicele principale ale acestui tip de inflație sunt :

este generată de politica adoptată de unele state, de dezvoltare economică intensivă și rapidă , ceea ce determină mobilizarea activă a factorilor de producție.

Instabilitatea și dezechilibrele se identifică prin declinul unor anumite domenii de activitate , apariția unor noi ramuri și crearea de noi capacități de producție. Finanțarea acestora are loc prin intermediul creditelor bancare sau din surse bugetare , ceea ce provoacă un aflux monetar.

Rigiditatea economiei și susținerea unor anumitor domenii de activitate , sunt principalii factori generatori a inflației structurale.

Există un șir de indicatori cu ajutorul cărora se poate efectua și aprecia creșterea masei monetare aflate în circulație.

Cel mai potrivit și actual indicator de identificare a nivelului inflaționist este decalajul care poate fi relativ și absolut, dintre cererea solvabilă și oferta reală de mărfuri și servicii.

Indicatorul absolut reflectă diferența dintre cererea absolută nominală și cantitatea reală de mărfuri și servicii.

Indicatorul relativ reflectă raportul procentual dintre marimea absoluta aratata si masa ofertei reale de bunuri.

Produsul intern brut este un indicator macroeconomic ce reflectă totalul valorii de piață a tuturor marfurilor și serviciilor destinate consumului final, produse în cadrul unei țări de toate ramurile economiei ,în decursul unui an.

PIB-ul este suma cheltuielilor pentru consum a gospodăriilor private și a organizațiilor private non-profit, a cheltuielilor brute pentru investiții, a cheltuielilor statului, a investițiilor în scopul depozitării ca și câștigurile din export din care se scad cheltuielile pentru importuri.

PIB = consum+investiții+exporturi-importuri

Consumul reprezintă cea mai mare componentă a PIB și reprezintă cheltuielile gospodăriilor în gospodărie, și includ :bunuri durabile, perisabile și servicii.

Cheltuielile statului reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le efectuează statul pentru acoperirea nevoilor și necesităților publice.

Investițiile includ investițiile fabrici,echipamente, inventar și alte mijloace fixe și nu numai.

Exporturile reprezintă totalitatea exporturilor brute ale unei țări destinate consumului unui alt stat.

Importurile reprezintă importurile brute.

PIB nominal se calculează pe baza prețurilor curente ale fiecărui an.

PIB real se calculează pe baza prețurilor comparabile.

Deflatorul este o unitate de măsură ce reflectă modificările apărute la nivelul prețurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

Deflatorul se obține din raportul PIB nominal și cel real.

Deflatorul PIB compară prețul bunuilor dintr-un an cu prețul acelorași bunuri din anul precedent.

O modalitate mai eficientă de calcul a ratei inflației este calculul indicelui prețurilor și tarifelor de consum, care se mai numește Indicele Agregat al Prețurilor de tip Paasche .

În majoritatea țărilor cu economie de piață există instituții autorizate care calculează acest indice.

Acest indicator este utilizat mai mult în stabilirea unor statistici și în aprecierea eficienței reușitei politicilor economice. Se consideră că schimbările prețurilor denotă starea generală a economiei și al conjuncturii prețurilor.

Creșterea economică inflaționistă denotă sporul de producție anual însoțit de rata inflației ce depăsește acest spor.

Creșterea neinflaționistă reprezintă o inflație moderată însoțită de creștere relativ înaltă.

Stagflația reprezintă starea economiei în care este prezentă lipsa creșterii economice , sau chiar poate fi prezentă recesiunea economică.

Slumflația reflectă legătura dintre inflație și creșterea economică, unde poate fi prezentă o inflație rapidă sau chiar galopantă.

Rata inflației reflectă ritmul general de creștere al nivelului general al prețurilor.

Ca în procesul oricăror calcule, și în calculul indicatorilor inflației ,pot apărea careva erori , incertitudini și probleme.

Unele dintre problemele ce pot apărea sunt:

pe parcursul perioadelor analizate ponderile cantităților consumate pentru toți indicatorii , se presupun a fi nemodificate.Acest fapt nu este intr-u totul corect și satisfăcător, așa cum pe parcursul timpului au loc permanent diferite schimbări de situație, apar diferite efecte de substituție datorită schimbărilor prețurilor, ceea ce rezultă în modificarea ponderilor bunurilor și serviciilor prind intermediul cărora efectuează calculul indicatorilor respectivi.

Creșterea calității bunurilor și serviciilor constituie o altă problemă. O dată cu creșterea calităților bunurilor fabricate, crește și prețurile acestora, însă în calculul indicatorilor nu se mai ține cont de această imbunătățire ci doar strict de creșterea prețurilor. Din acest motiv această creșterea nu mai poate fi considerată inflație propriu-zisă.

Apariția produselor noi, și a prețurilor acestora, este la fel greu de apreciat, din motiv că nu există un termen de comparare pentru acestea.

În momentul calculului indicelui prețurilor de consum apare problema reprezintativității acestui coș. La începutul perioadei acesta poate sa fie reprezentativ, însă pe parcurs acesta are probabilitatea de a se schimba.

Calculul acestor indicatori joacă un rol foartea important în aprecierea situației macroeconomice a unui stat.

Pentru o concluzie generală, este necesară analiza mai multor indicatori statistici, printre care: rata lunară, rata medie anuală, volatilitatea inflației, distribuția inflației pe subcomponente ale coșului de consum Informațiile oferite de acești indicatori ne pun la dispoziție date privind:

evoluțiile curente ale prețurilor

-tendința conturată de creștere a prețurilor pe o perioadă mai lungă

incertitudinea și instabilitatea în legătură cu evoluția prețurilor

inflația înțteleasă la nivel particular în dependență de propriul coș de consum.

CAPITOLUL II. INFLAȚIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ , TĂRILE DIN PERIOADA DE TRANZIȚIE ȘI REPUBLICA MOLDOVA

2.1 Inflația și piața monetară în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o organizație a țărilor europene dedicată creșterii integrării economice și întărirea cooperării dintre țări. Sediul acestei organizații este în Bruxelles, Belgia.

Înființarea Uniunii Europene a avut loc oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai nouă organizație europeană , începută o dată cu Comunitatea Europeană de Cărbune și Oțel din 1951, care mai tîrziu s-a transformat în Comunitatea Europeană în 1967. Membrii acestei organizații au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia și Spania. Membrii acestor statea au semnat în 1991 Tratatul Uniunii Europene ,care mai este denumit și Tratatul Maastricht.În 1994 au aderat de asemenea Austria, Suedia și Finlanda , astfel numărul membrilor a ajuns la 15.

Uniunea Europeană are mai multe scopuri stabilite. În primul rînd aceasta are ca obiectiv promovarea și lărgirea cooperării dintre membri în probleme economice, sociale, de comerț, politice, judiciare și de securitate.

Un alt obiectiv de importanță majoră a fost crearea Uniunii Economice și Monetare, care ar fi creat o singură monedă pentru toți membrii Uniunii Europene.

Uniunea economică și monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaționale, care presupune: o politică monetară comună, o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre, o monedă unică, liberalizarea fl uxurilor de capital, un sistem instituțional care să coordoneze și să administreze politica monetară.

Uniunea Economică și monetară activează în baza a cîtorva principii :

sistemul economiei de piață dar și cel concurențial este liber acolo unde piețele sunt deschise spre interios dar și spre exterior.

Garantarea stabilității monetare.

Existența unui nivel înalt al politicii în domeniile muncii și al stabilității sociale.

Finanțe publice puternice și sănătoase în toate statele membre.

Libertatea deplină a mișcării capitalurilor și o perfectă integrare a pieței financiare.

Stabilitate în ce privește cursul de schimb.

Avantajele creării Uniunii Europene și Economice sunt :

un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerțul intracomunitar.

Un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului și forței de muncă.

Flexibilitate înaltă a prețurilor și salariilor.

Transferuri fiscale în condițiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune.

Moneda unică europeană are ca scop promovarea creșterii economice și a comerțului.

Această schimbare oferă posibilitatea populației de a compara mai ușor prețurile din diferite țări, aceasta oferind o competiție corectă și sănătoasă între firme. Moneda unică

reduce costurile provocate și riscurile provocate de ratele de schimb și astfel simplifică și îmbunătățește activitatea economică într-o altă țară.

Această tentativă de creare a unei monede unice a fost destul de controversată la început. Unele state precum Marea Britanie au destul de sceptice, și s-au temut că acest lucru ar putea afecta integritatea națională și autoritatea guvernului.

Chiar și așa, multe țări au încercat să îndeplinească obiectivele necesare unei monezi unice:

rata inflației unei țări să nu fie cu 1,5 mai mare decît media primelor trei țări cu inflația cea mai mică

deficitul bugetar al statului să nu depășească trei la sută din PIB și datoria guvernului să nu depășească șaizeci la sută

dobînda pe termen lung al unei tări să nu fie cu doi la sută mai mare decît media primelor trei țări cu dobînda cea mai mică

o țară nu trebuie să devalorizeze moneda față de moneda altei țări membre UE cu cel puțin doi ani înainte UEM.

Toate aceste reguli au fost foarte de greu de satisfăcut de către țările membre. Tendința de reducere a inflației și creșterea dobînzilor au condus la mărirea nivelului șomajului , iar creșterea taxelor a fost provocată de eforturile de a controla deficitile bugetare.

În 1998 a fost adoptată o monedă unică EURO. Din acel moment a fost creată si Banca Centrală Europeană , în contribuțiile careia intră politica monetară a UE. Printre țările care au adoptat euro sunt: Austria, Belgia, Franța, Finlanda, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania și Portugalia.Chiar dacă Marea Britanie, Suedia și Danemarca corespundeau cerințelor puse de UE, acestea au hotărît să nu adopte moneda unică.

Uniunea Europeană este una dintre cele mai mari puteri economice mondiale.În 2010 PIB-ul Uniunii a constituit 26% din produsul intern brut la nivel mondial, astfel aceasta are cea mai mare economie a lumii. Uniunea Europeană este cel mai mare exportator, importator de bunuri și servicii și cel mai mare partener comercial pentru multe țări precum : China, India, Statele Unite ale Americii.

Din 500 cele mai mari și importante corporații după venituri , 161 iși au sediul în Uniunea Europeană.

Există un șir de organizații și instituții care se ocupă de supravegherea financiară si securitatea financiară a Uniunii Europene. Printre acestea se numără Sistemul European al Supraveghetorilor Financiari, Autoritatea Bancară Europeană care răspunde de monitorizarea băncilor și de asemenea supraegherea recapitalizării băncilor.

Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii care răspunde de monitorizarea sectorului asigurărilor și Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe care răspunde de supravegherea piețelor de capital și supravegherea în mod direct agențiile de rating de credit și registrele de tranzacții precum și Comitetul European pentru Riscurile Sistemice.

În ultima perioadă supravegherea financiară europeană a fost mărită cu scopul ca băncile să fie maxim capitalizate și să poată credita firmele și populația.

Obiectivul stabilit de către Banca Centrală Europeană este de 2% inflație anuală.

În luna ianuarie al anului curent, prețurile de consum în zona euro au scăzut cu aproximativ 0,6% comparativ cu aceeași lună din anul precedent.

O astfel de situație de scădere a nivelului prețurilor s-a mai înregistrat și în anul 2009.

Principalele cauze ale scăderii inflației au fost prețurile la energie , care au scăzut cu 5,8 %.

Prețurile la servicii au crescut cu aproximativ 1,1%. după care prețurile la alimente, băuturi și tigări , care au înregistrat creșteri de aproximativ 0,8%, iar moneda euro s-a apreciat cu 1,9% față de dolar.

Această scădere a inflației amenință tot mai mult zona euro de deflație.

Declinul prețurilor a determinat Banca Centrală Europeană , elaborează programe de suplimentare a lichiditaților , cu ajutorul cărora aceștia vor cumpăra obligațiuni, majoritatea fiind guvernamentale, în valoare de 1000 miliarde euro , pînă în septembrie 2016.

Oficialii BCE se îngrijorează din cauza unei posibile declanșări a spiralei deflaționiste din cauza scăderii prețurilor la bunuri și servicii, din cauza căreia populația și agenții economice ar amîna cheltuielile și astfel ar fi afectată creșterea economică.

La moment situația a fost oarecum redresată. Indicele prețurilor de consum a fost stabilizat. Comparativ cu luna februaie al anului curent inflația a crescut în 22 de state membre, în alte trei state a rămas neschimbată, și în alte trei țări membre a scăzut.

În tabelul de mai jos este prezentată evoluția inflației în țările europene pe parcursul anului trecut.

Rata inflației UE 2014 Figura 5.2.1

Evoluția principalelor indicatori macroeconomici în perioada 2011-2014 Tabel 6.2.1

Inflația și piața monetară în cadrul statelor aflate în perioada de tranziție

În procesul de tranziție la economia de piață toate statele trec printr-un șir de schimbări și metamorfoze.

La începutul perioadei un număr mare de oameni de știință au încercat să identifice motivele și factorii ce influențau situațiile șoc din cadrul acestor țări și provocau stări de inflație cronică.

Liberalizarea și trecerea la economia de piață a avut un șir de efecte și urmări:

inflație deschisă.

Avea loc economisirea forțată din motiv că salariul era, însă cantitatea produselor disponibile era limitat.

Era prezentă spirala inflaționistă.

Practic toate statele aflate în acest proces de tranziție au avut un nivel foarte înalt al inflației.

Țările ce se află în regiunea balcanică incă din 1994, au avut un nivel moderat al inflației, pe cînd țările membre CSI se confruntă cu mari schimbări și fluctuații a nicelului inflației.

În anul 1995 cel mai scăzut grad al nivelului inflațional l-a avut Republica Cehă cu o inflație medie de aproximativ 10 % anuale, după care a urmat Slovacia cu 11% și Slovenia cu 15 %.

Majoritatea statelor au trecut peste apogeul ratei inflației între anii 1992-1993.

Au fost si perioade în care în cadrul unor tări s-a întîlnit un astfel de fenomen ca hiperinflația.În Polonia în decursul a 4 luni s-a înregistrat o rată inflației de pînă la 77.3 %, iar în Iugoslavia pe parcursul tot a patru luni s-a înregistrat o inflație de pînă la 59.7 %. În România , în comparație cu alte state a fost înregistrat un nivel moderat al inflației.

Hiperinflații în foste economii centralizate Tabel 7.2.2

În anul 1997 , țările din europa Centrală și de est au avut o creștere economică moderată de circa 2.8% iar creșterea medie a prețurilor a constituit în țările baltice a variat între 4% în Croația și 18 % în Ungaria.

Țările care au introdus politici și strategii de stabilizare macroeconomică și restructurarea a economiilor , au reușit să ajungă la creșteri semnificative a PIB și rate moderate ale inflației.

Datoriile externe pentru majoritatea statelor a fost într-o continuă creștere.

În perioada anilor 1989-1990, țările central europene au încheiat cu Uniunea Europeană acorduri de cooperare economice, generale și sectoriale. Pe parcursul timpului relațiile dintre aceste părți devin tot mai strînse și diversificate. Fostele țări socialiste încheie cu Uniunea Europeană, acorduri care aveau ca scop liberalizarea schimbului pe o perioadă de 10 ani.

Scopul acestor acorduri, era pregătirea acestor țări pentru o eventuală aderare la uniune.

După un șir de pregătiri și transformări ce au avut în economia acestor țări, 8 dintre 10 țări asociate fost comuniste au devenit membre Uniunii Europene.

Economiile socialiste erau foarte centralizate. Practic toate bunurile și serviciile erau produse de un număr redus de întreprinderi gigantice. Erau întreprinderi care produceau bunuri doar pentru un singur consumator, deci în concluzie daca firma producătoate își sista activitatea, întreg lanț ar fi întrerupt, si deci tot procesul s-ar fi dat peste cap.

Orice firmă, orice întreprindere are nevoie de resurse materiale, de materie primă și de energie. Majoritatea resurselor pot fi produse în interior, însă energia în cele mai multe cazuri este cumpărată de pe piața mondială. În acest mod orice devalorizare sau schimbare din exterior ar fi influențat activitatea. Pentru a nu permite firmelor să își deterioreze bilantul, din cauza devalorizărilor, guvernelor statelor au inceput acordarea unor subvenții firmelor cu probleme.

În prezent majoritatea statelor au interzis acordarea subvențiilor direct către firme.

Pentru a redresa totuși situațiile în cadrul statelor cu probleme, guvernele au început să tolereze acumularea de impozite neplătite de către firmele care pretindeau că aveau probleme financiare.

La baza, rădăcina ciclului inflaționist a stat dorința organelor de stat de a proteja firmele slabe economic .Acest ciclu poate fi legat atît de arieratele fiscale și moneda slabă, dar și de lipsa de proces de restructurare și de viteza scăzută a realocării resurselor. Toți acești factori frînează creșterea economică pe termen lung.

Scăderea ratei inflației ar putea fi scăzută prin intermediul unor mecanisme și politici bine structurate atît în domeniul monetar și al ratei de schimb cît și prin intermediul unor reforme structurale și instituționale.

Economiile ce se află în perioada de tranziție au o structură deformată, în timpul căreia a fost dezvoltată artificial industria grea, din motiv care au fost penalizate sectoarele serviciilor și sectorul bunurilor de consum.

Începînd cu anul 1991 a fost liberatizat comerțul și prețurile, și o data cu aceasta s-a deschis calea de realocare a resurselor de la întreprinderile cu activități ineficiente, către cele eficiente. Logic, în sectoarele unde forța de munca este mare iar resursele umane sunt insuficiente, ar fi trebuit sa se înregistreze salarii mai mari decît în sectoarele unde forța de munca este mare. iar cererea slabă.

Economiile din țările din sud-estul Europei , eu unele caracteristice specifice. Firmele care au o putere de producție semnificativă , își permit adăugarea unui profit marginal la costurile unitare.

Salariile în sectorul care se dezvoltă bn cresc mai rapid decît cele din sectoarele cu

probleme.

Pentru redresarea situației macro-economice era nevoie de stabilizarea ratei dobînzii și a cursului de schimb valutar.

Stoparea inflației era una dintre problemele majore cu care se confruntau țările în acea perioadă. Principalul vinovat de cronicizarea inflației era guvernul sau asa numita administratie financiară care apela la tipărirea excesivă a banilor. Rata reală a inflației era mult mai mare decît datale statistice prezentate oficial.

Cel mai mult are de suferit din cauza inflației-populația , care vede cum se topesc economiile agonisite.

Inflația îngreunează efectuarea calculelor, astfel prețurile nu iși mai îndeplinesc funcția de atenționare, semnal.

Inflația era determinată de mai mulți factori:

oficiile de control și stabilire a prețurilor.

Firmele de stat de producție.

Băncile comerciale.

Banca Națională.

Ministerul de finanțe.

Guvernul.

Pentru stoparea inflației a fost nevoie de un șir de măsuri de stabilizare.

Perioada postsocialistă a fost una cu cele mai mari hopuri în economie , astfel în 1993 atinge cote maxime de 256.1% , iar deflatorul PIB atinge valoarea de 227.3 %, în așa fel prețurile din 1990 pînă în 1997 au crescut de peste 200 ori, cea mai mare creștere înregistrîndu-se în domeniul produselor alimentare.

2.3 Inflația în Republica Moldova

După destrămarea Uniunii Socialiste, Republica Moldova la fel ca și majoritatea statelor aflate în perioada de tranziție, a trecut printr-un complex declin economic.

Criza economică a durat 10 ani, pe parcursul cărora nivelul PIB a scăzut de 3 ori. Situația s-a stabilizat într-o anumită proporție în anul 2000, cînd nivelul PIB s-a mărit cu aproximativ 43 %, deci a început parțial micșorarea nivelului sărăciei, acesta s-a redus cu 41.3 %.

Statului i-au fost acordate împrumuturi externe care au redus oarecum, ponderea datoriei publice.

O dată cu introducerea monedei naționale, a fost înregistrată o tendință de scădere a ritmului de majorare a prețurilor de consum. Astfel în anul 1993 prețurile s-au majorat de 20 de ori, iar în anul 1994 au crescut cu 104 %, în anul 1995 , s-a înregistrat o inflație de 23.8 % , ceea ce era cea mai mică rată a inflație din cadrul CSI.

Între anii 1991-1998 cea mai mică creștere a prețurilor a fost înregistrată în domeniul produselor nealimentare, majorări mari de prețuri au avut loc în domeniul produselor alimentare în special de larg consum : lapte, carne, pește , ouă. Cele mai mari creșteri în pofida deciziilor Guvernului , au fost în domeniul serviciilor populației, în special la tarifele comunale.

Cererea produselor de larg consum este satisfăcută în mare parte din contul produselor importate, de unde rezultă că dinamica preturilor de consum depinde in exclusivitate de modificarile preturilor la marfurile importate.

Printre metodele de calcul ale inflației standarde, utilizate în Republica Moldova, se numără: metoda excluderii simple din coșul de consum (excluderea bunurilor și serviciilor ce sunt importate sau care sunt stabilite pe cale adiministrativă). Inflația de bază se calculează anual, ca și inflația generală, pentru a elimina efectul sezonier (modificarea prețurilor într-o perioadă de câteva luni) .

În tabelul de mai jos sunt prezentate valorile inflației din Republica Moldova pentru perioada 1991-1998, pe diferite categorii de produse și servicii prestate populației.

Inflatia este un fenomen produs de relatiileorganismului economic la dezechilibrele existente in interiorul sau,o forma prin care raporturile si prom

ice si monetare sa se echilibreze in mod automat .

ii

Tabelul 8.2.2

În interiorul statului era o situație total haotică, circulau mai multe monede, și aveau loc unele tendințe de pătrundere a dolarului SUA pe piața națională.

Din acest motiv Banca Națională nu avea posibilitatea să monitorizeze procesul de circulație al monedei.

În Republica Moldova indicatorul utilizat în politica monetară pentru măsurarea inflației este Indicele Prețurilor de Consum, care se calculează în baza unor ponderia mărfurilor și serviciilor ce intră în coșul de consum, ca modificare medie ponderată a prețurilor

În 2009, pe fondul crizei financiare, investițiile străine au scăzut la 70 milioane de dolari, dezece ori mai puțin decât în anul 2008, care a fost anul-record pentru investițiile străine în economia Moldovei.

Economia națională continua să se bazeze pe consum, care în mare parte e susținut de remiteri, iar pe termen mediu acest model de dezvoltare se va păstra. Prezentul model, cu toate că oferă posibilitatea țării să se dezvolte și nu implică eforturi mărite pentru menținerea sa, reprezintă, o provocare pe termen lung, pentru economia națională. Este puțin probabil ca creșterea remiterilor să poată fi menținută pe un termen lung. Odată cu micșorarea numărului migranților și reuniunea peste hotare cu familiile sale, volumul remiterilor direcționate spre Republica Moldova se va micșora considerabil.

Indicii prețurilor pe sectoare ale economiei Tabel 8.2.3

Factorii interni din Republica Moldova care influențează nivelul inflației sunt :

cantitatea de bani controlată indirect de BNM prin micșorarea sau mărirea masei monitare.

creșterea/diminuarea cererii de bunuri și servicii din coșul de consum, de unde se explică creșterea prețurilor la bunurile cu cererea sporită.

creșterea/diminuarea cererii de bunuri și servicii dependente de schimbările climaterice.

Politica monetară și fiscală a BNM.

Factorii externi ce au influență asupra nivelului inflației :

Majorarea prețului la gaz cu aproximativ 20% – produs pe care nu îl putem produce, nu îl putem înlocui și nici elimina (pe termen scurt cel puțin) din consum. Aceeași situație este și cazul produselor petroliere, a căror prețuri se stabilesc la nivel mondial.

includerea prețului la gaz în prețul altor bunuri și servicii, cum ar fi activitatea spațiilor productive (fabrici, magazine, companii).

Cursul de schimb .

 Factorii ce nu pot fi influențați de BNM :

Valutizarea. RM este o tara cu o puternică valutizare – raportul depozitelor în valută străina față de toate depozitele, ceea ce în Moldova constituie la momentul de față circa 50%, adică jumătate din depozitele deținute oficial în bănci sunt în valută străină. Pe lângă depozitele în valută oficiale, există și cantitatea de bani în valută cash ce circulă pe piețele din Moldova. De aici se observă fenomenul că populația, de mult timp, are mai multă încredere în stabilitatea valutei străine, cel puțin pentru procurarea sau vânzarea produselor mai scumpe (cum ar fi apartamente sau mașini). Aceasta, pe lângă situația de sărbători (de Paști și iarna), când o bună parte din populație schimbă valuta străină în lei, cauzează fluctuații pe termen scurt în prețurile anumitor produse.

Pe lângă prețul la produsele petroliere, BNM nu poate influenta nici prețurile la produsele energetice. Deși BNM deține setul de instrumente pentru a atenua aceste șocuri (și, respectiv, a limita creșterea prețurilor interne la aceste produse), cum ar fi înăsprirea politicii monetare, aceste măsuri pot dăuna creșterii economice din Moldova.

Așteptările inflaționiste ale populației constituie un alt factor de influență ce nu poate fi influențat de BNM, însă populația, dintr-un motiv sau altul, poate decide să cumpere masiv sau să nu cumpere practic deloc un anumit produs.

Anul 2015 a început cu un șir de bulversări pe piața monetară și valutară aîn Republica Moldova. Leul moldoveness este într-o continuă tendință de depreciere. Slăbirea valutei naționale a început în ultimul trimestru din 2014.

Conform unui studiu realizat de Expert-Grup, această tendință este cauzată de mai mulți factori :

reducerea volumului de transferuri în dolari SUA și EURO

diminuarea exporturilor către CSI

comportamentul populației

tranzacțiile din sectorul bancar.

Potrivit raporturilor Băncii Naționale, rata anuală a inflației în luna februarie a fost înregistrată de 10.2 %, ceea ce este cu 3.2 puncte procentuale mai mult decît luna precedentă.

Un factor important ce influențează situația din interiorul țării, o reprezintă recesiunea din statele partenere cu Moldova, și anume Rusia și Ucraina. Problemele în cadrul acestor țări, pot provoca schimbări în dinamica ratei de schimb a monedei naționale , și mai tîrziu evoluția inflației.

Conform previziunilor economice, este posibil ca Republica Moldova să înregistreze în 2015 un declin economic de 1-2 %, și cel mai probabil că ritmul inflației va depăși limita stabilită de 6.5 %, și chiar va trece peste pragul de 7 %.

Sectorul bancar , cel mai probabil va fi influențat și el considerabil, din motiv că 40 % din credite sunt acordate în valută, stabilitatea acestui sector va fi clintită.

Conform ultimelor date acordat de BNM , privind evoluția inflației în luna martie, s-a constatat că rata inflației lunare a constituit 0.9 la sută , fiind condiționată de creșterea produselor alimentare cu 1.3 la sută, dintre care 6.8 % pentru fructele proaspete, 5.3 % la zahăr , 4.4 % pentru legumele proaspete, 3,4 la sută pentru băuturile nealcoolice, 3.2 % pentru cartofi 2.7 % peste proaspăt și pește în conserve, iar panificația s-a scumpit cu 1.2 %, prețurile ouălelor s-au diminuat însă cu 20 %. și de creșterea produselor nealimentare cu 0.9 la sută, iar prețurile la serviciile acordate populației au crescut cu 0.2 la sută.

Conform acelorași date, se observă o majorare a prețurilor la combustibil cu 0.6 %, iar prețurile la medicamente au crescut cu 2.7 % iar la serviciile medicale cu 1,2 %.

Într-un final scopul organelor responsabile de monitorizarea pieței și a stabilitații acesteia precum și BNM nu este în primul rînd stabilirea nivelului prețurilor, ci crearea unor circumstanțe și condiții favorabile de menținere a prețurilor și nivelului inflaționist.

CAPITOLUL III. INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA STABILITĂȚII MACROECONOMICE

Efectele și influența inflației asupra stabilității macroeconomice

Inflația este una dintre cele mai mari probleme macroeconomice, deoarece aceasta deregleză puterea de cumpărare a tuturor agenților economici. O dată cu trecerea timpului, veniturile consumatorilor au o tot mai mică putere de cumpărare, din motiv că

prețurile cresc considerabil , iar cantitatea bunurilor cumpărate cu una și aceeași sumă de bani scade. Din acest motiv scade și nivelul de trai al populației.

Inflația este un fenomen economic, ce a luat amploare în ultimele decenii. Din păcate, practic nici o țară nu este protejată de acest fenomen economico-monetar.

Inflația are un șir de efecte și urmări care afectează întreg sistem economic.

În linii generale principalele efecte ale inflației sunt :

creșterea rapidă a prețurilor în urma politicii de monopol

accelerarea cheltuielilor de consum în comparație cu scăderea volumului economiilor bănești a populației

se reduce puterea de cumpărare a banilor.

Inflația are de asemenea importante urmări psiho sociale.

O dată cu scăderea puterii de cumpărare a banilor , scade și nivelul de trai al populației , care provoacă presiuni sociale în sensul măririi salariilor. Acest fapt poate provoca spirala inflaționistă.

Toate consecințele din plan economic vor fi reflectate și în plan social.Va crește gradul de incertitudine și neliniște în rîndul consumatorilor, iar credibilitatea guvernului și al autorităților va scădea și ea, acest lucru va fi reflectat în timpul scrutinelor electorale viitoare.

Inflația are influența și asupra consumului, economisirii și investițiilor. Prin efectul deprecierii monetare , se schimbă comportamentul atît în procesul de consum cît și cel de economisire. Astfel pentru a minimiza efectele deprecierii, consumatorii iși măresc ritmul cumpărărilor.

În timpul unei inflații rapide, consumatorii au tendința de a-și satisface nevoile prezente, actuale negîndindu-se la cele viitoare, din motiv că nu au nici o certitudine în privința stabilității prețurilor. O dată cu aceasta va crește nivelul economisirilor pe termen scurt în detrimentul celor pe termen lung. Deci în concluzie inflația nu este acceptată ca factor al creșterii economice de durată.

Inflația are efecte și asupra microeconomiei. Aceasta are influență și asupra activității și gestiunii întreprinderii. Deprecierea monetară care este efectul inflației, duce la devalorizarea capitalurilor și la deformarea elementelor reale de bilanț -activ pasiv.

De asemenea firmele se confruntă cu greutăți în momentul cînd este nevoie de elaborarea unor previziuni ce ține de costuri și cheltuieli. Acest fapt crește efectul de incertitudine a deciziilor de investiții.

Din altă parte inflația are efecte pozitive pentru firmele debitoare, deoarece aceștia își vor plăti aceleași datorii cu bani a căror putere de cumpărare a scăzut. Acest fapt provoacă tendința permanentă de a se îndatora, acest fapt avînd riscuri mai mari.

Inflația are efect considerabil și asupra procesului de redistribuire e veniturilor. Efectul redistribuirii veniturilor reprezintă diferența dintre valoarea nominală și cea reală. În mod normal, în cazul lipsei inflației, venitul nominal este egal cu cel real, însă inflația schimbă raporturile dintre valorile nominale și cele reale.

Redistribuirea venitului se manifestă, în principal prin următoarele forme:

prin contractele de muncă pe termen lung , care, dacă se desfășoară în condițiile unei rate a inflației mai mari decît cea de creștere a salariului nominal, atunci salariul real se va micșora. Acest lucru înseamnă că un muncitor va primi o cantitate mai mică de bunuri și servicii în schimb, depunînd același efort la locul de muncă.În concluzie cel care are de cîștigat este angajatorul, iar cel care se află în pierdere este salariatul.

Acest efect poate fi minimalizat în cazul în care evoluția ratei anuale a inflației este anticipată în mod corespunzător iar o dată cu aceasta și salariul nominal.

– Prin relațiile de împrumut, între creditori și debitori. Aceasta este un rezultat al scăderii valorii reale ale banilor,ceea ce semnifică micșorarea puterii de cumpărare.. Debitorul primește de la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste o perioadă de timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare mai mică , în funcție de nivelul ratei inflației. În principiu , pierderea de venit real il suportă creditorii, care sunt, fie posesorii de economii bănești, formate ca depozite bancare, fie băncile care oferă împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice și juridice. Astfel, sumele bănești păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp, datorită eroziunii inflației. Pierderea poate fi micșorată în dependență de nivelul ratei dobânzii nominale de piață (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflației și rata dobânzii reale). Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc și în alte circumstanțe, cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare și contractele de închiriere pe termen lung, emisiunea de obligațiuni, plasarea pe piață a titlurilor de stat etc. În cazurile date, procesul de redistribuire este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii bănești, care, în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care era câștigată, prin intermediul inflației, de debitori. Statul este titularul împrumuturilor publice, deci este este cel mai mare debitor, în concluzie este cel mai important potențial beneficiar , în condiții de inflație.În momentul cînd necesitatea de resurse devine urgentă , guvenul începe practicarea nivelului înalt al dobînzilor, în acest fel protejînd creditorii de efectele inflației.

– Prin mecanismul repercusiunii prețurilor. Caracteristic este și faptul că cel mai deranjat de inflație e cel aflat la sfîrșitul circuitului procesului economic este- consumatorul. Intermediarii se pot proteja prin transpunerea povarei inflaționiste asupra prețurilor, pe care le practică și le impun consumatorilor finali, care nu mai au unde să conșientizeze acest transfer, suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea, creșterea inflaționistă a prețurilor prooacă reducerea puterii de cumpărare al angajaților, în special a celor cu venituri mici și fixe, spre deosebire de cei cu venituri flotante, a căror capacitate de cumpărare crește sau, în cel mai rău caz, rămâne constantă, în așa fel veniturile acestui grup social însoțesc creșterea prețurilor (veniturile acestora se regăsesc în structura prețurilor, care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe).

– Prin mecanismul fiscalității. Statul poate avea profit de pe urma inflației nu doar în calitate de debitor, ci și în calitatea sa de încasator al impozitelor directe și indirecte.În așa mod, cu cât salariile și profiturile cresc în mărime nominală, cu atât încasările nominale din impozite și taxe cresc și ele. Procesul încasării crește în condițiile ascensiunii impunerii (de ex. impozitul pe salarii), care presupune aplicarea unor cote de impunere mai mari o dată cu creșterea venitului nominal, dar în așa mod încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare.În așa circumstanțe , statul are de câștigat de pe urma fiscalității, nu doar în mărime nominală, ci și reală.

Inflația este însoțită și de urmări la nivel monetar-valutar, din motiv că aceasta are ca efect scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale în comparație cu alte valute și, pe această cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei naționale are ca rezultat o scumpire a importurilor, care afectează negativ balanța de plăți a unei țări. Pe de altă parte, o monedă națională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deși în mod normal ar trebui să încurajeze exporturile, nu reușește acest lucru din cauza ofertei naționale insuficiente (dacă suntem în situația unei stagflații sau slumpflații). Inflația va provoca mai degrabă importuri majorate, pentru satisfacerea cererii interne de produse, importuri care vor fi din ce în ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare permanentă și rapidă a balanței de plăți, care va provoca guvernele să ia măsuri drastice, ce vor avea un puternic impact social.

Un subiect extrem de controversat și studiat, este legătura ratei șomajului și cel al inflației.

Alban William Phillips a studiat un șir de fenomene și caracteristici și a creat așa numită teorie a lui Philiips , și curba lui Philips.

Conform acestei teorii, atunci cînd rata inflației crește, rata șomajului scade, din motiv că ascesiunea prețurilor stimulează activitatea aconomică a agenților economici, o dată cu aceasta crește nivelul ocupării forței de muncă și deci în rezultat scade șomajul. Și invers, o dată cu scăderea inflației, scade nivelul prețurilor, deci agenții economici nu mai au interes să-și extindă activitatea, de aceea scade cererea de forță de muncă, și la final crește șomajul. Această regulă funcționează de obicei pe termen scurt, pe termen lung , rata șomajului fiind independentă.

Curba lui Philips te termen scurt Grafic 10.3.1

Curba lui Phillips pe termen scurt reprezinta o relatie negativa intre rata inflatiei si rata somajului, asteptarile inflationiste ramanand constante; curba lui Phillips pe termen lung se prezinta sub forma unei drepte verticale corespunzatoare unei anumite rate a somajului, denumita rata naturala a somajului. Rata naturala a somajului poate corespunde
oricarei valori a ratei inflatiei, cu conditia ca aceasta sa fi fost pe deplin anticipat .

În dependență de evoluția și modificările inflației, se modifică și viața populației.

Atunci cînd prețurile sunt stabile. Oamenii au locuri de muncă stabile și asigurate, iși pot permite calcularea mai exactă a datoriilor și tuturor cheltuielilor existente într-o lună, ba pot face și economii, iar rata dobînzilor bancilor este mai mică, din motiv că acestea au siguranță că împrumuturile vor fi rambursate.

O dată cu creșterea nivelului inflației , se reduce valoarea datoriilor, însă în același timp salariile nu cresc proporțional cu scumpirile, astfel populația este nevoită să renunțe la unele bunuri , pentru bunurile strict necesare. Toate aceste lucruri influențează în primul rand nivelul de trai al populației, dar și starea psiho-emoțională a acestora.

Curba lui Phillips pe termen lung Grafic 11.3.1

Totuși , inflația are atît efecte negative, cît și pozitive.

Principalele efecte pozitive ale unei inflații moderate sunt :

micșorarea stocurilor de mărfuri greu vandabile;

eliminarea agenților economici necompetitivi, ceea ce purifică și curăță piața;

favorizarea înclinației sprea consum și micșorarea înclinației spre economie;

favorizarea debitorilor, în comparație cu creditorii , ceea ce are ca efect; creșterea importanței valorilor imobiliare în detrimentul lichidităților.

Principalele efecte negative ale unei inflații de proporție sunt :

descurajarea investițiilor;

este greu de efectuat orice fel de calcule ale eficienței și rentabilității;

accentuarea fluctuațiilor pieței valutare;

generarea corupției, sărăciei, și a pieței tenebre;

creșterea riscurilor economice ale afacerilor.

3.2 Politici antiinflaționiste și ieșirea din inflație

Inflația reprezintă una dintre cele mai importante și grave probleme macroeconomice, ce este prezentă practic în orice economie. Din acest motiv , procesul inflaționist a început fi studiat foarte intensiv în ultima perioadă. Organele de stat , oamenii de știință în domeniul, și alte insituții au început căutarea unor soluții de combatere a inflației, și instaurarea unor politici antiinflaționiste.

Politicile antiinflaționiste au următoarele scopuri :

asigurarea unei creșteri economice ce ar permite acoperirea masei monetare aflate în circulație.

Creșterea puterii de cumpărare a banilor.

Fixarea unui nivel general și stabil al prețurilor.

Limitarea masei monetare în circulație

stabilirea echilibrului între masa monetară și PIB.

Politicile antiinflaționiste se divizează în cîteva grupe în dependență de careva criterii.

După intensitatea și sensul procesului inflaționist se formează următoarele clasificări:

pol de luptă cu criza inflaționistă.

Pol de menținere a inflației monetare.

Pol de prevenire a hiperinflației.

În funcție de doctrina social-economică sunt următoarele clasificări :

pol de control a cererii agregate.

Pol de stimulare a ofertei agregate.

Argumentele ce stau la baza creării acestor politici, sunt în primul rînd factorii primordiali ce influențează apariția inflației, și anume- cererea și oferta agregată.

Politicile antiinflaționiste cuprind trei sectoare de manifestare :

sectorul financiar.

Sectorul monetar.

Sectorul prețurilor și salariilor-deflația.

Controlul cererii agregate se realizează prin intermediul a două tipuri de politici : politica bugetare fiscală și politica monetară.

Politica fiscală reprezintă un ansamblu de măsuri executate de guvern prin intermediul bugetelor publice care are drept scop menținerea unui echilibru macroeconomic. 

Caracteristicele politicii fiscale sunt :

reprezintă o formă indirectă de intervenție a statului în economie.

Este apanajul guvernului.

Este aplicabilă pe piața bunurilor și serviciilor.

Are referință la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne.

Modificarea se face dificil și lent, deci este relativ rigidă.

Efectul politicii date este practic imediat.

Această politică estre strictă și total reglementată juridic.

Există patru instrumente de aplicare în cadrul politicii fiscale :

impozite

taxe

alte prelevări obligatorii

cheltuielile guvernamentale.

Manevrarea taxei scontului sau, direct, a ratei dobanzii. Ca forma de existenta a dobanzii, scontul poate fi folosit ca instrument in lupta impotriva inflatiei. Se pornește de la ideea ca prin credit se alimentează în cea mai mare parte canalele circulației monetare.

Stagnarea acestui fenomen nu are loc decît prin scumpirea împrumutului, a creditelor.

Pînă la urmă prețul împrumutului nu este decît rata scontului sau a dobînzii, se va recurgere la creșterea nivelului acestora.

Manevrarea taxei de rescont provoacă mărirea sau micșorarea costului creditului, prin intermediul dobînzilor, fapt care se vede în creșterea sau descreșterea masei monetare aflate în circulație , conform politicii monetare adoptate de banca națională.

Rescontarea reprezintă procedura prin care banca centrală achiziționează de la băncile comerciale efectele de comerț, care anterior au fost scontate de aceasta, monetizîndu-le la un nivel mai mic decît suma ce reprezintă taxa de rescont, adică rata dobînzii pe care o primește banca pana la scadența totală.

Deci, în concluzie, banca națională fixează nivelul taxei de rescont în funcție de evoluția dorită să o imprime masei monetare prin intermediul creditului.

Apelarea la aceste politici pentru a micșora inflația are la bază ideea că ,

majorarea prețurilor din cauza cererii globale excedentare față de oferta globală.

 Scopul primordial al acestor politici îl reprezintă reducerea cererii globale acționând asupra: consumului privat, investițiilor,cheltuielilor publice, exporturilor și fiscalității. Micșorarea sau eliminarea deficitului bugetar este un alt factor important asupra cărora acționează aceste politici, acest lucru fiind realizabil doar prin intermediul reducerii cheltuielilor publice, majorarării impozitelor, eliminariievaziunii fiscale și a corupției. Dintre toate aceste componente cel mai ușor influențabil este consumul privat. Micșorarea acestuia se realizează printr-un blocaj al salariilor, prin mărirea impozitelor directeși indirecte, mărirea cotațiilor sociale, micșorarea prestațiilor sociale și reducerea creditului pentru consum.

Cu toatea acestea, politica dată nu este frecvent utilizată, din cauza trăsăturilor sale inadaptate la situațiile în care inflația este însoțită de o rată ridicată a șomajului, iar pe de altă parte, datorită ineficacității pe termen scurt și impactului necontrolabil pe termen lung.

Politicile monetare au ca bază controlul masei monetare ce se află în circulație și au ca scop blocarea masei monetare, sau micșorarea acesteia, pentru ca la final să fie atins un nivel echilibrat al ofertei de monedă. Dirijarea acesteia se poate realiza prin intermediul controlului creditului intern, al schimbului extern al masei monetare și reducerea ratei dobânzii. Controlul creditului intern reprezintă în principiu controlul creanțelor asupra trezoreriei publice și controlul creditelor pentru economie. Acestea pun accent pe finanțarea în valută , majorarea ratei rezervei minime obligatorii, reducerea volumului creditelor sau plafonarea lor.

Controlul schimbului are ca factor de influență deprecierea monedei, care influențează negativ importurile, dar pozitiv exporturile, sau de creșterea ratei dobânzii care influențează investitorii străini să-și plaseze banii in valuta respectivă

În același timp cu acestea reglarea masei monetare se poate realiza și prin intermediul plasării de noi împrumuturi de stat, vânzarea de către banca centrală de efecte de stat prin operațiuni de open-market, dar și manevrarea ratei rescontului.În condițiile în care oferta de monedă trebuie sprijinită în economie, se pot lua următoarele măsuri:

– ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piața monetară;

– acordarea unor facilități fiscale, adică reduceri de impozite în primii ani de activitate,reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite;

reducerea costurilor de producție.

Politica de venituri are ca scop realizarea unui control asupra salariilor, în direcția indexării lor. Pentru o analiză și pentru un control real al inflației, majorarea salariilor trebuie să fie direct proporțională cu o majorare a productivității, în paralel cu cea a prețurilor. Dar totuși această creștere a veniturilor trebuie să fie supravegheată și controlată, pentru a nu fi prea mare sau excedentară ,deoarece în acest caz, această situație ar putea provoca o creștere a cererii agregate și în paralel al costurilor salariale, care ar evidenția și mai mult inflația. Cu toate acestea , caracteristicile date denotă faptul că pentru o micșorare a inflației este necesară și o reducere a veniturilor. Faptul acesta face ca politica dată să nu fie tocmai apreciată și acceptată din cauza presiunilor efectuate de sindicate, fiind preferabilă indexarea salariilor în sensul creșterii lor .

Politicile de preturi au ca scop controlul prețurilor.Această politică are două cazuri de influență: fie blochează prețurile sau influențează creșterea prețurilor la anumite produse. Acest blocaj al prețurilor este o metodă directă de luptă împotriva inflației și constă într-un șir de măsuri de interzicere a creșterii prețurilor  pentru diferite bunuri și servicii, pe parcursul unei perioade de timp stabilite. Această metodă , ca oricare alta, are totuși și dezavantaje, din motiv că eficacitatea acesteia pe termen lung este redusă, iar la întreruperea acestui blocaj, prețurile cresc alertant. În concluzie, cu cât perioada durează mai mult cu atât riscul este mai mare. Cu toate acestea această metodă nu permite micșorarea inflației, ci doar blochează extinderea , răspîndirea și dezvoltarea acesteia într-un mod necontrolat. Politicile de control al prețurilor nu sunt total acceptate și din motivul că deranjează activitatea normală a unei economii de piață, din motiv că acestea provoacă :

– limitarea concurenței prin preț,

– micșorarea profiturilor și a autofinanțării,

– alocarea neoptimală a resurselor ,.

Politica de investitii și de economii are ca scop mobilizarea tehnicilor și potențialelor de productivitate pentru a mări capacitatea de producție de bunuri și servicii, fără o creștere în același timp al costurilor. Această politică nu poate avea efecte pe termen scurt dar orice tărăgănare în aplicarea ei poate provoca probleme și dereglări mult mai grave pe termen lung. Investiția se face în primul rînd asupra capitalului uman, dar acționează în aceeași măsură și formarea brută a capitalului fix.

  Politica de investiții acționează în paralel cu cea economică, din motiv că existența independentă a uneia dintre ele , este inexistentă și ineficientă.Pentru ca finanțarea investițiilor productive să fie influențată, , trebuie mai întâi să aibă loc creșterea volumului economiilor.

În același timp, paradoxal, oricare dintre aceste politici, dacă este aplicată în mod individual, reduc creșterea economică.

Soluția ideală pentru combaterea procesului inflaționist este utilizarea unui complex, așa numit mixul de politici inflaționiste.

La fel ca intrarea în inflație, ieșirea din inflație este la fel de imprevizibilă și incertă.

Prima variantă de ieșire din inflație este una cu un final, exploziv și vulcanic, și anume- hiperinflația.

Se consideră că , în cazul în care inflația este lăsată să se dezvolte și să evolueze independent și anutonom, aceasta va continua la nesfîrșit.

Atunci cînd nivelul de creștere al prețurilor trece pragul de 3 cifre anual, se instalează hiperinflația. Se consideră că această treaptă este trecută în momentul care rata inflației trece de 50 % lunar, ceea ce reprezintă o creștere anuală de peste 13000%.

Efectele unei asemenea hiperinflației iau o amploare gigantică:

prețurile își pierd total efectul de semnalizare

producția este dezorganizată

populația își pierde total încrederea în monedă

se revine la forme primitive de schimb în natură.

În prezent nu sunt cunoscute foarte multe cazuri de hiperinflație, dar toate acestea au avut urmări enorme. Aceste cazuri se întîmplă de obicei în urma unor inflații galopante.

Un exemplu perfect de hiperinflație, este cel exact de după sfîrșitul primului război mondial, din anul 1922 , în timpul căreia prețurile au crescut de 13 miliarde ori., iar masa monetară în termeni reali a scăzut de 30 ori, iar fluctuațiile salariale variau cu aproximativ 30% în fiecare lună.

În Ungaria în perioada anilor 1945-1946 prețurile au crescut de 44 ori, iar rata lunară a inflației a crescut cu 19800%.

O a doua ieșire din inflație este una mai chibzuită și precaută și de decizie preventivă este deflația.

Deflația are ca scop eliminarea urmărilor și efectelor inflației și revenirea la starea balansată și normală de înaintea procesului inflaționist.

Deflația este total opusul inflației, aceasta tinde spre reducerea cantității monetare și revenirea la mărimea inițială.

În concluzie deflația, este o operațiune de reducere a masei monetare excedentare.

Deflația este un set de măsuri adoptate cu scopul de „resorbire” a cantității prea mari de monedă.

Procedeul deflației constă prin oprirea inflației, prin intermediul unei politici adoptate eficient și adecvat. În cazul în care aceste politici sunt aplicate corect , ele oferă posibilitatea monedei de a-și restabili valoarea inițială,

În realitate însă, pe parcursul istoriei parctic niciodată nu a putut fi implementată politica deflaționistă, din motiv că aceasta necesită o conlucrarea și colaborare foarte strînsă cu populația, și anume aceștia trebuie să renunțe la obiceiurile dobîndite în perioada facile aparent din timpul inflației.

Atunci cînd statul încearcă să oprească sau să limiteze cheltuielile inflaționiste, acesta se ciocnește de opunerea psihologică a populației. Într-o țară cu regim democratic este și mai greu de instaurat o astfel de politică. Unica soluție rămîne educația populației.

Populația trebuie singură să conștientizeze că o perioadă de limitare, va avea ca efect însănătoșirea morală. La nivel național astfel de idei și concepte este extraordinar de dificil de implementat.

Din toate aceste motive, ajungem la concluzia că de cele mai multe ori politica deflaționistă este foarte greu , dacă nu imposibil de introdus, deci aceasta nu este foarte eficientă.

A treia variantă de ieșire din inflație este stabilizarea. Aceasta presupune oprirea procesului inflaționist și menținerea monedei la un nivel inferior celui existent inițial.

Politicile de stabilizare au fost cel mai des utilizate în cadrul statelor postsocialiste și postcomuniste, unde inflația lua proporții alarmante.

O metodă tot mai utilizată de combatere a inflației de către statele contemporane este țintirea directă a inflației.

Țintirea directă a inflației reprezintă strategia de politică monetară care presupune stabilirea unei ținte pentru nivelul ratei inflației pe un anumit termen, țintă ce trebuie atinsă prin folosirea măsurilor de politică monetară, în așa mod în care să fie atinsă stabilitatea prețurilor.

Aceasta soluție presupune monitorizarea totală asupra evoluțiilor prețurilor.

Obiectivul primordial a l politiclor monetare este menținerea pe termen lung a unui nivel scăzut al inflației .

Țintirea inflației este caracterizată prin cinci elemente cheie :

– anunțarea publică a țintelor numerice ale inflației pentru un orizont mediu de timp

– angajamentul instituțional pentru stabilitatea prețurilor ca obiectiv primordial al politicii monetare; celelalte variabile monetare (masa monetară, rata dobânzii, cursul de schimb etc.) devin secundare, fiind luate în considerare numai în măsura în care pot fi subordonate obiectivului de inflație;

– o strategie care urmărește numeroase variabile, nu doar agregatele monetare și cursul de schimb, în scopul stabilirii instrumentelor politicii monetare;

– transparența sporită a politicii monetare datorită comunicării cu publicul și cu piețele privind obiectivele și deciziile băncii centrale;

– responsabilitatea crescută a băncii centrale pentru atingerea țintelor de inflație.

Cu toate că numeroase bănci centrale anunță public țintele numerice ale inflației, aceasta nu înseamnă că ele practică țintirea inflației, întrucât sustenabilitatea pe termen lung a acestei strategii este dată de existența și a celorlalte patru elemente.

Succesul implementării țintirii inflației depinde de îndeplinirea câtorva precondiții

– banca centrală trebuie să se bucure de o independență considerabilă pentru a avea libertatea de a-și alege instrumentele de politică monetară în vederea atingerii obiectivelor nominale stabilite;

– implementarea politicii monetare trebuie să se realizeze fără interferența guvernului, iar finanțarea sectorului public de către banca centrală trebuie să fie serios limitată;

banca centrală trebuie să evite țintirea altor variabile, cum ar fi salariile sau cursul de schimb nominal, țintirea inflației fiind compatibilă doar cu o flexibilitate ridicată a cursului de schimb;

banca centrală trebuie să dispună de un instrument eficient de politică monetară, precum rata dobânzii pe termen scurt, care să fie determinată în totalitate de piață;

transparența și responsabilitatea băncii centrale, dar și comunicarea cu publicul sunt, de asemenea, esențiale pentru ancorarea anticipațiilor inflaționiste

autoritatea monetară trebuie să fie capabilă să previzioneze inflația și să evalueze impactul politicii monetare asupra anticipațiilor inflaționiste;

țara care adoptă țintirea inflației trebuie să selecteze indicele de preț relevant pentru măsurarea inflației care urmează a fi țintită;

țintirea inflației trebuie să privească în perspectivă ținând cont de faptul că orice decizie de politică monetară are un efect întârziat. După îndeplinirea acestor precondiții, adoptarea țintirii inflației .

CONCLUZII

Inflația este un dezechilibru major ce afectează economia oricărei țări, care se caracterizează printr-o creștere rapidă a prețurilor și în același timp prin scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Geneza inflației pornește practic o dată cu apariția banilor, și se transformă o dată cu transformarea monedei pe parcursul timpului.

Acest fenomen bulversează întreagă societate , atît din punct de vedere economic, cît și social, la nivel psihologic.

Inflația apare atunci cînd moneda națională nu mai poate fi garantată prin bunuri reale, ci este pusă în circulație în conformitate cu nevoile statului. În concluzie inflația reprezintă crearea de semne monetare, fără susținere efectivă în viața economică. În cazul în care este inflație, valoarea bunurilor este dată peste cap,, iar o dată cu ea și prețurile, din motiv că moneda este pusă în circulație în mod artificial , adică la un curs forțat.

Cauzele apariției inflației sunt studiate de oamenii de știință pe parcursul unui timp îndelungat, și s-a ajuns la concluzia că nu există doar un factor, sau o singură cauză de apariție a inflației, ci este o intersectare a unei mulțimi de circumstanțe.

O dată cu stabilirea elementelor ce cauzeeaza fenomenul dat, a fost nevoie de crearea și identificarea unor măsuri ce pot fi luate pentru combaterea sau cel puțin micșorarea inflației și menținerea stabilității prețurilor.

De către guvern, de către organizațiile autorizate , au fost create niște politici antiinflaționiste în dependență de problemele și specificul fiecărui stat în parte. Aceste politici au ca scop minimalizarea efectelor procesului inflaționist.

Politicele antiinflaționiste cel mai des utilizate sunt :

politica monetară,

politica bugetar-fiscală,

politica veniturilor,

politica structurală.

În dependență de tipul inflației, de gravitatea ei, se apreciează urmările acesteia, așa numitele costuri ale inflației.

Printre cele mai frecvente consecințe se numără :

scăderea puterii de cumpărare a populației;

redistribuirea veniturilor și avuției;

este stimulată înclinația spre consum și este descurajată înclinația spre economisire;

inflația avantajează debitorii (in moneda națională);

rata dobânzii este influențată de rata inflației.

Totuși o inflație moderată poate avea și o influență pozitivă, de stimulare a agenților economici.

Inflația provoacă pe fiecare individ și pe fiecare om de afaceri să adopte o anumită politică. Descurajează economisirea și chibzuința. Încurajează cheltuielile.

Aceasta face ca de cele mai multe ori activitățile speculative să fie mai profitabile decât producția. Distruge stabilitatea tuturor relațiilor economice.

În Republica Moldova, conform datelor statistice și a previziunilor economice, rata inflației va crește pînă la 8.1 %, valoarea maximă înregistrîndu-se în trimestrul III al anului curent, conform declarațiilor guvernatorului BNM. Acest fapt se datorează în mare parte fluctuațiilor pe piața valutară.

Soluțiile și recomandările de combatere și micșorare a inflației sunt :

armonizarea prețurilor cu veniturile,prin aceasta atingînd un echilibru , o balanță

eliminarea privilegiilor debitorilor față de creditori, printr-o politică de dobânzi bine stabilite și echilibrată;

păstrarea unui curs valutar stabil, în raport cu principalele valute, astfel încât să fie stimulate și încurajate exporturile și investițiile

micșorarea deficitelor bugetare și ale balanțelor de plăți externe, cât și obținerea unor excedente;

– micșorarea unor cheltuieli bugetare;

– mărirea impozitelor;

contractarea unor împrumuturi externe pentru a reduce cererea globală de bani;

acordarea de împrumuturi publice

micșorarea taxei scontului și a ratei dobânzii de referintă a băncii centrale

asigurarea stabilității prețurilor prin sporirea ofertei de bunuri .

Deci, pentru reducerea persistenței inflației și minimizării costurilor economice asociate atingerii țintelor de inflație pe termen mediu, este nevoie de implementarea riguroasă a unor reforme structurale mai ales în sectorul public.

Pentru a putea face inflației este nevoie de o puternică colaborare și înțelegere a situației atît de către agenții economici, de către stat dar și de către populație.

În concluzie o inflație înaltă stopează și micșorează creșterea economică, hipeinflația duce la recesiune, însă o inflație moderată aduce efecte pozitive macroeconomiei , stimulînd creșterea economică.

BIBLIOGRAFIE

MANUALE, MONOGRAFII, LUCRĂRI DIDACTICE, BROȘURI

1. Beju D.G. – “ Țintirea inflației “– o strategie de politică monetară tot mai populară” , Universitatea “Babeș – Boyai “ Cluj Napoca, 2009

2. Țugui A. – “ Inflația – concepte, teorii. Politici economice “, EdituraEconomică, 2000

3. Bezbakh Pierre- Inflație, dezinflație, deflație, Editura Humanitas, București, 1992

4. Tașnadi Al., Doltu Claudiu -Monetarismul, Editura Economică, București

5. Ioana Pop Cohut  – Inflatia in cea de-a doua jumatate a secolului XX

6. Mija, Simion -Determinarea factorilor de creștere a inflației de bază

7. Verejan, Nicolae – Particularitățile corelative macroeconomice dintre inflație, șomaj și creștere economică în Republica Moldova

8.Rădulescu, Eugen -Inflația, marea provocare, București 1999

9. Gorincu, Gheorghe -Economia de piață : Active, inflația, management, statul în economia de piață, Brăila , 1992

10. Socol, C., Niculescu, A. -Riscuri ale tintirii directe a inflatiei , București 2006

11. Dobrota, N. . Economia politica, Editura Economica, Bucuresti , 1995

12. Ciumara M., Ciutacu C.- „Inflația în România. Modelarea fenomenului inflaționist”.

13. Cerna S., -Moneda și teoria monetară, Timișoara, 2000

ACTE NORMATIVE

14.. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la Banca Nationala a Moldovei

Nr.548-XIII din 21.07.95.

ARTICOLE DIN EDIȚII PERIODICE

15 „Capital Market „

16 „Financiarul”

17. “Tribuna economică”

RESURSE ELECTRONICE

18. www.eurostat.eu

19. www.bnm.md

20 . www.statistica.md