Inegalitatea Veniturilor In Societate

Cu tema: „Inegalitatea veniturilor în societate”

CUPRINS

Capitolul I. Abordări conceptuale cu privire la veniturile disponibile ale populației

Percepția socială ale inegalității veniturilor în societate

Conținutul și esența conceptului de venit

Cauzele inegalității dintre venituri și avere. Modalități de evaluare

Capitolul II. Perspectivele dezvoltării economice și dinamica veniturilor disponibile ale populației

2.1. Nivelul de trai și bunăstarea –coordonate ale dezvoltării umane

2.2. Tendințele inegalității veniturilor și sărăciei. Impactul lor asupra creșterii bunăstării populației

2.3. Analiza veniturilor și cheltuielilor populației în Republica Moldova

Capitolul III. Căile de diminuare a inegalităților în venituri în Republica Moldova

3.1. Dezvoltarea pieții muncii și perfectionarea sistemului de salarizare în Republica Moldova

3.2 Ameliorarea inegalităților dintre venituri prin intermediul modificării politicilor macroeconomice

3.3 Analiza sărăciei în sectorul rural și căile de combatere în Republica Moldova

Actualitatea temei de studiere

Este cunoscut faptul că venitul național este mai mult sau mai puțin inegal distribuit între persoane, altfel spus unele categorii restrânse de indivizi beneficiază de o concentrare mare a veniturilor, în timp ce clasele medii și modeste, care sunt mai numeroase, trebuie să se mulțumească cu o parte mai redusă din venitul național.

Chiar dacă această inegalitate îi avantajează pe unii, alții consideră că o mai mare egalitate între indivizi ar fi mai justă și mai echitabilă din punct de vedere social. În realitate, distribuția pe care o observăm la un moment dat într-o țară nu este numai rezultatul unui mecanism socioeconomic spontan, ci este influențată printr-o politică deliberată a organismelor private și a statului, care încearcă să reducă această inegalitate și să ajute persoanele defavorizate.

În economiile contemporane, statul joacă un rol-cheie în implementarea opiniilor exprimate de societate cu privire la distribuția veniturilor. Una dintre funcțiile statului este (re)distribuirea venitului și a averii prin politica fiscală și cheltuieli. Cercetarea în cauză ne dă posibilitatea să analizăm actualul sistem de impozitare a veniturilor persoanelor fizice din Republica Moldova, să-l comparăm cu sistemele din alte țări și să propunem unele recomandări de îmbunătățire a sistemului existent de impozitare a veniturilor populației.

Tranziția la economia de piață a produs schimbări extrem de profunde și contradictorii în standardul de viață al populației. Pe de o parte, s-a produs o diversificare a surselor de venituri. Au apărut modalități largi de câștiguri din activități suplimentare, pe cont propriu, constante sau ocazionale. Au apărut noi posibilități de câștig din afaceri. Ca urmare a acestor noi oportunități, un segment al colectivității a beneficiat de venituri mult mai ridicate decât în anii nouăzeci: s-a

produs un proces de îmbogățire rapidă. Pe de altă parte, scăderea dramatică a producției, cuplată cu schimbări rapide în nivelul, structura și distribuția veniturilor populației, a produs, într-o perioadă istorică scurtă, o explozie a sărăciei. Un larg segment al colectivității noastre a pășit pragul sărăciei. Cei deja săraci au devenit și mai săraci.

Actualitatea temei de studiere, reiese din faptul că pe măsura trecerii la economie de piață, nivelul veniturilor reprezintă indicator al prețului social al schimbărilor intervenite în viața cotidiană a Republicii Moldova, în perioada marii evoluției în societate. Astfel experiența mondială ne demonstrează că creșterea economică este un instrument standard pentru a măsura performanța unei economii. Acesta este obiectivul principal al politicii guvernamentale al fiecărei țări, fie ea dezvoltată sau în curs de dezvoltare. Realizarea acestui obiectiv aduce prosperitate și crește standardul de viață. Pe de altă parte, creșterea economică are și aspecte negative, prin costurile generate de nevoia unei ajustări rapide la noile condiții și la schimbările apărute în economie. Astfel, creșterea economică poate duce la creșterea inegalității veniturilor și a bunăstării dintr-o societate, în condițiile în care beneficiile nu sunt asimilate în mod egal de toate clasele sociale.

Tendințele de distribuție a venitului în societate își pun amprenta asupra bunăstării sociale. Astfel bunăstarea socială depinde în mare măsură de venitul national și de modul de repartizare a acestuia.

În Republica Moldova, la studierea inegalităților veniturilor populației, estimării bunăstării de trai și a sărăciei, și-au adus o deosebită contribuție cercetătorii A. Rojco, T. Dani, D. Moldovanu, E. Hrișcev, A. Timuș, B. Melnic și alții. Deși astăzi avem unele cercetări științifice referitoare la calitatea vieții și nivelul de trai în Republica Moldova, ele, de regulă, privesc, în ansamblu, toți indicatorii sociali, astfel nefiind posibilă cercetarea complexă a veniturilor disponibile ale populației. Deși, în literatura mondială, există o mulțime de surse ce abordează problematica distribuirii și redistribuirii veniturilor în societate, precum și raporturile dintre echitatea social și eficiența economică, în Republica Moldova, un asemenea studiu nu există.

Scopul și sarcinele lucrării constituie studiul teoretic și metodologic al inegalității veniturilor ale populației în Republica Moldova și formularea unor recomandări în privința creșterea bunăstării și nivelului de trai în Republica Moldova. Astfel în atingerea scopului dat se condiționează sarcinele temei de cercetare:

cercetarea lucrărilor științifice ce vizeaza direct sau indirect subiectul temei cercetate;

studierea conceptului de venit disponibil în societate;

analiza dinamicii impactului transformărilor sociale și economice a Republicii Moldova asupra bunăstării populației;

identificarea cauzelor și metodelor de evaluare a inegalității veniturilor în societate;

analiza dinamicii și modificării veniturilor și cheltuielilor populației;

evidențierea principalelor tendințe ale inegalităților veniturilor și ale sărăciei în Republica Moldova;

elaborarea recomandărilor și propunerilor referitoare la ameliorarea distribuirii veniturilor în societate, minimizarea inegalităților sociale și combaterea sărăciei în Republica Moldova;

Obiectul cercetării îl constituie inegalitatea veniturilor în societate.

Suportul teoretico-științific și metodologic al lucrării prezentate se bazează pe operele savanților de renume mondial: Smith A., Ricardo D., Marshall A., Marx K., Pareto V.F., Kohlm S.C., Atkinson A., Sen A., Okun A., precum și alți savanți de peste hotare și autohtoni. Drept suport informațional al lucrării au servit actele legislative și normative ale Parlamentului și Guvernului, cât și datele Ministerului Economiei și Comerțului, Departamentului de Statistică și Sociologie al Republicii Moldova, datele sociologice și statistice din țările CSI, ale Europei Centrale și de Est, Americii de Nord, Marea Britanie, Franța, SUA.

La descrierea lucrării, s-a ținut cont de conținutul programelor naționale și internaționale de dezvoltare economico-socială, legi, decizii guvernamentale, tezele conferințelor naționale și internaționale. Sub aspect comparativ, sunt utilizate datele și evaluările organizațiilor internaționale, care reflectă principalii indicatori socio-economici ai nivelului de trai și bunăstării populației.

Structura lucrării. Teza include: adnotare, introducerea, trei capitole, concluzii și propuneri, bibliografie. Teza este expusă in BLA BLA pagini, BLA figuri, bla tabele, și bla surse bibliografice.

Capitolul I. Abordări conceptuale cu privire la veniturile disponibile ale populației – reflectă conținutul, esența și percepția socială a inegalității veniturilor în societate. În acest capitol autorul a cercetat apariția și evoluția concepțiilor doctrinare privind procesul distribuirii veniturilor. A efectuat analiza cauzelor și metodelor de evaluare a inegalității veniturilor.

Capitolul II. Perspectivele dezvoltării economice și dinamica veniturilor disponibile ale populației – este efectuată o analiză a dinamicii veniturilor și cheltuielilor populației. A fost folosite diverse modalități de evaluarea a indicatorilor dați, fiind reflectat situația actuală și principalele tendințe ale inegalității veniturilor și bunăstarea socială în Republica Moldova.

În baza tendințelor evidențiate, au fost fixate obiectivele și limitele cercetării. Pentru demonstrarea complexității obiectului de studiu, a fost scoasă în evidență dependența directă dintre dezvoltarea economică a țării și creșterea bunăstării populației.

Capitolul III. Căile de diminuare a inegalităților în venituri în Republica Moldova – sunt elaborate unele propuneri și recomandări cu privire la perfecționarea sistemului de salarizare și dezvoltarea pieței forței muncii în Republica Moldova, la diminuarea inegalității dintre venituri prin intermediul politicilor macroeconomice, precum și măsuri de reducere a inegalităților în venituri și combaterea sărăciei în sectorul rural.

Capitolul I. Abordări conceptuale cu privire la veniturile disponibile ale populației

Percepția socială ale inegalității veniturilor în societate

Inegalitățile economice sunt universale si inevitabile. Cercetarea economică a arătat de multă vreme caracterul atipic al diferențelor în venit si o tendință spre polarizare socială. Sansele oamenilor de a trăi mai bine depind atât de caracteristicile individuale (opțiuni și motivație, resurse financiare, sociale si capacități, reprezentări adecvate ale regulilor jocului social), cât si de structura socială, de oportunitățile si facilitățile pe care le oferă mediul social, de normele si practicile de acces în lumea consumului de bunuri si servicii. Cresterea inegalităților contribuie la amplificarea sărăciei. Varianta bunăstării materiale influențează – direct sau indirect – calitatea vieții (sănătatea, privațiunile, satisfacția față de viață), interacțiunile sociale si – la nivel macrosocial – coeziunea socială. Bogații și săracii trăiesc în lumi sociale distincte.

Orice analiză a bunăstării într-o societate rămâne parțială dacă nu include și modul în care se face distribuția resurselor, a bunurilor și serviciilor, în acea comunitate. Inegalitățile economice sunt universale și inevitabile. Veniturile care se creează într-un an sunt o sumă anumită și orice favorizare a unor categorii de populație înseamnă un minus pentru un alt segment al societății. Ordinea economică este tărâmul competiției și înfruntării intereselor. Egalitatea, ca și prea multă inegalitate în distribuția veniturilor, este la fel de dăunătoare dezvoltării economice.

Criteriul separării tipurilor de inegalitate economică poate fi statistic (forma repartiției veniturilor, media europeană și comparația între țări etc.) sau poate include consecințele sociale ale inegalităților asupra funcționării societății (coeziunea socială, conflictele sociale, problemele comunitare pe care le creează etc.) și calității vieții.

Pentru o țară săracă precum Republica Moldova – comparativ cu alte țări din Uniunea Europeană -creșterea standardului de viață și reducerea inegalităților economice rămân provocări majore pentru viitor. Sărăcia relativă are o constanță îngrijorătoare, iar inegalitatea veniturilor este mai mare decât în celelalte țări din Uniunea Europeană.

„Pe termen mediu și lung, pericolul situației actuale este dezvoltarea unei societăți puternic polarizate, cu pungi de sărăcie cronică, înalt stabile" (Zamfir, 1995: 161). Nici perioadele de creștere economică, nici regresul economic din ultimii ani nu au schimbat semnificativ această tendință. „Fenomene de sărăcie și dezagregare socială, pe fondul creșterii rapide a inegalităților au însoțit tranziția. Dacă economia se relansează într-o perioadă relativ scurtă, aceste procese sociale negative persistă pe o perioadă de timp imposibil de determinat" (Zamfir și alții, 2010: 11).(01)

Sursa: Elaborat de autor

Figura nr.1 „Relațicalității vieții.

Pentru o țară săracă precum Republica Moldova – comparativ cu alte țări din Uniunea Europeană -creșterea standardului de viață și reducerea inegalităților economice rămân provocări majore pentru viitor. Sărăcia relativă are o constanță îngrijorătoare, iar inegalitatea veniturilor este mai mare decât în celelalte țări din Uniunea Europeană.

„Pe termen mediu și lung, pericolul situației actuale este dezvoltarea unei societăți puternic polarizate, cu pungi de sărăcie cronică, înalt stabile" (Zamfir, 1995: 161). Nici perioadele de creștere economică, nici regresul economic din ultimii ani nu au schimbat semnificativ această tendință. „Fenomene de sărăcie și dezagregare socială, pe fondul creșterii rapide a inegalităților au însoțit tranziția. Dacă economia se relansează într-o perioadă relativ scurtă, aceste procese sociale negative persistă pe o perioadă de timp imposibil de determinat" (Zamfir și alții, 2010: 11).(01)

Sursa: Elaborat de autor

Figura nr.1 „Relația dintre inegalitățile economice, calitatea vieții și coeziunea socială„

Datele macrosociale ne dau o imagine de ansamblu și, inerent, simplificatoare a distribuției averilor sau a veniturilor (și consumului) în societate. Este o descriere necesară, dar insuficientă pentru înțelegerea felului în care oamenii trăiesc experiența inegalității economice și cum le influențează aceasta formarea identităților, evaluările lumii în care trăiesc, atitudinile, motivațiile, comportamentele și interacțiunile sociale. Efectele distribuției veniturilor asupra calității vieții sunt mediate de percepțiile și evaluările pe care le au oamenii despre diviziunea societății în bogați și săraci. Dacă nu ar fi percepute, inegalitățile economice nu ar exista și nu ar avea niciun efect asupra comportamentului lor și relațiilor sociale. Dacă nu ar fi relevante pentru viața lor personală, inegalitățile nu ar fi evaluate.

De ce bogații sunt bogați, iar săracii sunt săraci? Inegalitățile economice și mecanismul stratificării sociale sunt un câmp vast de cercetare, cu o lungă tradiție în cercetarea sociologică. Explicarea mecanismului social al constituirii și perpetuării inegalităților economice, al controlului și legitimării lor ar contribui la înțelegerea diferențierilor în șansele de viață ale oamenilor. Unde este „cheia" împlinirii vieții pe care oamenii și-o doresc și pe care o prețuiesc? Cui să îi atribuim responsabilitatea succesului sau eșecului în realizarea nivelului de trai la care oamenii aspiră? Dacă cineva are o motivație puternică și scopuri de viață bine definite, resurse variate (financiare, educaționale, sociale, de sănătate etc.) și o bună cunoaștere a regulilor jocului social, va ajunge la nivelul de bunăstare materială pe care și l-a propus? Invers, dacă în mediul social există oportunități numeroase și norme de acces la acestea pe bază de competență și, care exclud discriminarea de orice fel, toți oamenii dintr-o societate vor avea standardul de viață pe care l-au dorit? Sunt întrebări vechi, dar mereu reînnoite în cercetarea sociologică, din variate perspective teoretico-metodologice. In principiu, acestea sunt întrebări despre șansele de viață, un concept folosit pentru prima oară de Max Weber pentru a distinge între clasele sociale (al căror loc este în ordinea economică) și grupurile de status (pe care le așază în ordinea socială, adică în sfera distribuției „onoarei"). „Ordinea economică este pentru noi pur și simplu calea prin care bunurile economice și serviciile sunt distribuite și folosite" (Weber, 1991: 181). Situația de clasă este, în cele din urmă, situația de piață. „Dar întotdeauna aceasta este conotația generică a conceptului de clasă: că felul șansei pe piață este momentul decisiv care prezintă o condiție comună pentru soarta individului" (Weber, 1991: 182). Peste ani, Ralf Dahrendorf reia conceptul weberian al șanselor de viață, dar îi adaugă noi semnificații și îl folosește ca instrument teoretic pentru explicarea schimbării sociale și a conflictelor sociale. „Șansele de viață sunt numai parțial opțiuni; cealaltă parte se referă la coordonatele în cadrul cărora opțiunile au sens" (Dahrendorf, 1996: 31). Este vorba despre normele sociale și barierele sociale pe care le pot crea. Urmându-l pe Amartya Sen, sociologul german consideră că îndreptățirea „se concentrează asupra capacității oamenilor de a controla bunuri cu ajutorul mijloacelor legale pe care le pune la dispoziție societatea" (Dahrendorf, 1996: 129). îndreptățirile (drepturile fundamentale, salariile în scădere, prețurile în creștere etc.) trasează frontiere și pot da naștere la bariere sociale. Șansele de viață depind atât de opțiuni (posibilitățile de alegere date în cadrul structurii sociale, o combinație specifică de îndreptățiri și ofertă), cât și de ligaturi (legături culturale adânci care îi ghidează pe oameni pentru a-și găsi drumul în lumea opțiunilor). Amartya Sen definește mai clar oportunitățile sociale. Acestea „se referă la cadrul instituțional oferit de o societate în ceea ce privește educația, asistența medicală și așa mai departe, care influențează libertatea fundamentală a individului de a trăi mai bine" (Sen, 2004: 60).

Șansele oamenilor de a trăi mai bine depind atât de caracteristicile individuale (opțiuni și motivație, resurse financiare, educaționale, sociale și capacități, reprezentările adecvate ale regulilor jocului social), cât și de structura socială, de oportunitățile și facilitățile pe care le oferă mediul social, de normele și practicile de acces în lumea consumului de bunuri și servicii.

Dacă șansele de viață ar fi egale, iar capacitățile individuale (cunoștințe, aptitudini, atitudini, starea sănătății) și eficacitatea în competiție pe piața muncii ar fi singurele criterii ale distribuției veniturilor, atunci varianța interpersonală a bunăstării ar fi maximă și inegalitatea economică ar avea forma statistică a unei curbe normale.

În toată perioada tranziției, a existat o tendință accentuată către polarizare socială. Inegalitățile economice au un caracter sistematic, de durată. Sursele acestora trebuie căutate în mecanismul stratificării sociale. Grupuri sociale largi au fost excluse de la beneficiile bunăstării în perioadele de dezvoltare și au suportat costurile crizelor economice. „Problema fundamentală a tranziției este deci accesul la resurse" (Zamfir, 2012: 14). Ordinea economică și cea politică au avut tendința de a se suprapune în mare măsură, ceea ce a condus treptat spre o societate de status și o reducere a mobilității sociale pe scara bunăstării. „Statul în tranziție a devenit terenul confruntării celor două tendințe structurale: modelul statului capitalist occidental și modelul neofeudal" (Zamfir, 2012: 15). Acesta din urmă este tot un stat redistributiv, dar de jos în sus, de la masa populației spre coaliția de la vârful statului, în avantajul segmentului bogat. „Măsurile politice adoptate în ultimii ani promovează accentuat inegalitatea" (Zamfir, 2012: 28). Politica salarială și sistemul fiscal au avantajat pe cei bogați. Politizarea și slăbirea instituțiilor statului au favorizat corupția și profiturile mari în economia subterană.

Accesul la bunăstare are conexiuni funcționale cu șansele de acces la educație, servicii de sănătate, piața muncii sau la participare și incluziune socială.

Inegalitățile economice par foarte importante și este firesc să fie așa câtă vreme opțiunile lor și șansele de a avea nivelul de trai la care aspiră depind de regulile jocului social, de măsura în care acestea sunt echitabile, juste sau injuste. Nouă din zece oameni, independent de statusul lor economic și social, le evaluează ca fiind prea mari. Un asemenea consens este rar în opinia publică.

Felul în care văd lumea socială, divizarea ei în bogați și săraci, regulile jocului social care le dă mai multe sau mai puține șanse de viață are caracteristicile unei hărți cognitive a mediului social, a contextului de viață. Ce consecințe au aceste perspective despre ordinea economică asupra comportamentelor individuale și interacțiunilor sociale?

Cui atribuie populația succesul în viață? Trei factori sunt considerați foarte importanți de majoritatea populației: șansa, ambiția și munca (Figura 2).

Figura nr. 2 „Factorii succesului în viață”

Sursa: Elabortat de autor

Evaluările populației și ale sociologilor sunt concordante: România este o societate polarizată în care există bariere sociale care îi separă pe cei avantajați de cei dezavantajați economic. Aceștia din urmă au puține șanse de a accede la bunăstare și la felul de viață pe care îl prețuiesc. „Economia națională oferă în momentul actual oportunități economice reduse: venituri general scăzute, locuri de muncă tot mai puține, oportunități limitate și vulnerabile de activități economice pe cont propriu, fiscalitatea ridicată pe forța de muncă care alimentează ocuparea «la negru» și odată cu acestea, arbitrariul în recompensarea forței de muncă, ca și condițiile de muncă posibil sănătoase"

Pe termen lung, inegalitățile economice pot contribui la creșterea economiei și a bunăstării. Pe termen scurt, însă, creșterea inegalității veniturilor conduce la adâncirea sărăciei. Veniturile dintr-un an sunt o constantă și (re)distribuirea lor este un joc cu sumă nulă. Orice ameliorare a situației financiare a unui grup social conduce, cu necesitate, la deteriorarea bunăstării altor categorii sociale. Privilegiile acordate unor persoane se convertesc în dezavantaje pentru alte persoane ale căror venituri rămân constante sau scad. Crește numărul săracilor, iar sărăcia devine mai profundă și privațiunile mai severe. „Problema cea mai gravă a inegalității este cea a formării zonei negre, cuprinzând acel segment de populație care rămâne constant în zona veniturilor mici, continuu insuficiente în raport cu trebuințele de bază. Acest segment de populație, persistând într-o sărăcie severă și cronică, acumulează și handicapurile educaționale și culturale, depărtându-se, astfel, de restul populației" (Zamfir, 2011: 57).

Într-un studiu recent asupra țărilor dezvoltate, autorii constată că sănătatea și problemele sociale ca violența, bolile mentale, adolescentele care nasc, eșecul educațional „au o relație slabă sau nicio relație cu nivelul venitului mediu într-osocietate" (Wilkinson și Picket, 2009: 24). „Problemele din țările dezvoltate nu apar pentru că societatea nu este suficient de bogată (or chiar pentru că este prea bogată), ci pentru ca scala diferențelor materiale între oameni în interiorul fiecărei societăți este prea mare. Ceea ce contează este unde ne situăm în relațiile cu alții în societatea noastră" (Wilkinson și Picket, 2009: 25).

Deprivarea materială este mai răspândită în mediul rural decât în cel urban. Sărăcia este mai frecvent întâlnită decât în media populației între persoanele cu instruire școlară scăzută, căsătorite și cu copii. Deprivarea materială este asociată semnificativ cu satisfacția generală față de viață. Așa cum se observă, sărăcia înseamnă mai mult pentru viața oamenilor decât lipsa sau precaritatea veniturilor.

Inegalitățile economice și sărăcia influențează – direct sau indirect – calitatea vieții oamenilor. Nu numai bunăstarea lor materială și o viață conformă standardelor din societate, care îi face să se simtă „în rândul oamenilor", depinde de poziția pe care o ocupă în ordinea economică, ci și gradul satisfacției față de viață, sănătatea, longevitatea (și mortalitatea), participarea la viața comunității și interacțiunile cu alți oameni. In economia națională, veniturile insuficiente pentru o viață decentă sunt o zonă critică a calității vieții (Mărginean și Precupețu, 2010). Oamenii nu sunt – și nu pot fi – indiferenți la modurile în care te poți îmbogăți sau cădea în sărăcie, la regulile jocului social.

Puțini oameni sunt obiectivi și au opinii neutre despre divizarea societății între cei cu averi mari și cei cu venituri insuficiente pentru traiul de zi cu zi. Cine are o părere bună despre oamenii bogați are o opinie defavorabilă despre săraci. Și, invers, judecăți pozitive despre oameni săraci sunt asociate cu criticismul față de bogați.

Săracii sunt amărâți, necăjiți, stârnesc compasiune, nu au bani, sunt harnici, nu au locuri de muncă, sunt oameni simpli, cinstiți. La polul opus, sunt percepuți ca victime, ignoranți, resemnați, slabi, leneși. Săracii sunt valorizați pozitiv în mediul rural și sunt percepuți critic în orașe. Inegalitățile economice și sărăcia au efecte nu numai asupra bunăstării materiale și a capacității de a avea nivelul de trai la care oamenii aspiră, ci și asupra relațiilor între grupurile sociale, generând alienare și tensiuni între ele.

Figura nr.3 „Aprecierea veniturile personale a populației”

Sursa: Barometrul opiniei publice, aprilie 2015.

În urma efectuării sondajului de catre Fondația Soros numit porgramul de cercetare a opiniei publice ”Barometrul opiniei publice„ 42% au indicat că banii nu le ajung nici pentru strictul necesar (12 pp mai mult decît în studiul precedent), încă 43% au menționat că le ajunge doar pentru strictul necesar (2 pp mai puțin decît în studiu precedent). 12% au afirmat că le ajunge pentru un trai decent, dar nu își pot permite procurarea unor bunuri mai scumpe.

Cercetarea la nivel microsocial a experienței umane a inegalităților economice este o cale complementară a stadiului distribuției veniturilor, o perspectivă care permite înțelegerea mai profundă a efectelor diviziunii în bogați și săraci asupra coeziunii sociale și a calității vieții în societate. Bogații și săracii formează lumi sociale distincte. Intre ele există un clivaj, vizibil în judecățile morale pe care le fac unii altora. Diviziunea între bogați și săraci se intersectează cu alte clivaje sociale din societatea românească (vezi Mărginean, I., 2009).

Inegalitățile economice (polarizarea socială) și ratele mari ale sărăciei (absolute și, mai ales, relative) sunt tendințe sociale de durată în societatea românească. Privațiunile materiale influențează felul de viață a milioane de români, sănătatea, longevitatea, bunăstarea lor emoțională și interacțiunile dintre oameni. Bogații și săracii trăiesc în lumi sociale distincte, ceea ce generează anomie și probleme sociale.

Conținutul și esența conceptului de venit

Inegalitățile sociale și sărăcia sunt realități inerente oricărei societăți umane cu un grad minim de diversificare, deoarece bunurile de valoare (materiale sau simbolice) nu sunt și nici nu pot fi distribuite în mod egal membrilor societății. Inegalitatea averilor face ca un procent mic al populației să dețină un procent disproporționat din avuția respectivei societăți, în timp ce la capătul opus al scalei sociale se află întotdeauna un procent mai mare sau mai mic de oameni ce au insuficiente resurse pentru a supraviețui sau supraviețuiesc în condiții precare. Sărăcia are evidente efecte negative asupra tuturor societăților, dar aceasta influențează într-un grad diferit țările bogate și cele sărace, această afirmație aproape axiomatică fiind demonstrată de evoluțiile economice, sociale, politice, culturale etc. diferite din acestea. Mai mult decât atât, în societățile contemporane avem de-a face cu o localizare a sărăciei în anumite zone ale lumii, zone ce s-au zbătut în ultimele secole să găsească soluțiile pentru a ieși din „periferia" lumii moderne (Wallerstein, 1992), dar aceste eforturi au fost, în majoritatea cazurilor, fără succes. Țările din Europa răsăriteană au fost, la rândul lor, preocupate să reducă decalajele existente față de jumătatea vestică a continentului. România nu a constituit nici ea o excepție din acest punct de vedere. Din păcate, statele din această zonă a Europei nu au reușit să facă saltul necesar atingerii nivelului de dezvoltare al statelor vest-europene, uniformizarea dezvoltării economice, sociale, politice și culturale a continentului european rămânând un deziderat chiar și după extinderea Uniunii Europene prin includerea statelor din această parte a continentului.

Efectele negative ale polarizării sociale, adică ale existenței unei prăpăstii între cei bogați și cei săraci, sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, gânditorii greci fiind primii ce ne avertizează că inegalitățile din societate sunt deosebit de periculoase pentru stabilitatea unei societăți, mai ales a instituțiilor ei politice. Analizând principalele forme de guvernare ale cetăților din vremea sa, Aristotel (Aristotel, 1996, pp. 196-198) consideră că la nivelul fiecărei societăți pot fi identificate trei clase: o clasă a oamenilor avuți, una a oamenilor săraci și una intermediară între cele două extreme, aceasta fiind cea care, prin moderația sa, asigură stabilitatea politică. Celelalte două clase constituie un permanent pericol la adresa stabilității societății respective: clasa avută este formată din persoane care, datorită situației deținute prin naștere, sunt obișnuite să comande altor persoane și să nu se supună, decât în foarte mică măsură, disciplinei ce trebuie să domnească în orice societate civilizată; la cealaltă extremă, persoanele foarte sărace sunt private de foarte multe lucruri de la o vârstă foarte fragedă, ceea ce determină obișnuința de a se supune asemenea unor sclavi și de a trăi în promiscuitate.

Societățile moderne au dezvoltat forme mult mai complexe de inegalitate decât societățile din Antichitate, trei dintre acestea fiind importante aici: este evident că avem de-a face cu o inegalitate materială, economică, determinată de avere sau de veniturile obținute de către indivizi, care se reflectă apoi în stilul de viață, condițiile de locuire etc., apoi putem observa o inegalitate socială (de prestigiu sau statut social) și în mod evident avem de-a face cu o inegalitate politică, adică cu un potențial diferit de a influența deciziile ce se iau la nivelul societății. Fără a minimaliza importanța celorlalte două forme de inegalitate, considerăm, ca și Weber de altfel (Weber, 1978), că inegalitatea materială este cea importantă pentru societățile aflate într-o transformare rapidă, lucru demonstrat, așa cum vom vedea pe parcursul articolului, și de percepțiile populației României. Același autor operează o diferențiere clară între ceea ce el numește o clasă a posesorilor, dependentă de proprietățile materiale, și clasa producătorilor, formată din cei ce nu dețin astfel de proprietăți și sunt obligați, pentru a supraviețui, să utilizeze aptitudinile, abilitățile, calificările etc. Distincția clasei economice în clasa posesorilor și clasa producătorilor îl conduce pe Weber să considere că pentru primii este esențială proprietatea, în timp ce pentru cei din a doua categorie – venitul.

Inegalitatea veniturilor se datorează în mod special ocupației pe care o îndeplinește fiecare individ, deoarece societățile contemporane răsplătesc într-un mod foarte diferențiat ocupațiile existente, ele fiind din ce în ce mai dependente de introducerea tehnologiilor avansate, ce solicită necesitatea creșterii nivelului de instruire. Această ultimă afirmație, ce reflectă realitatea societăților contemporane, ne trimite cu gândul la argumentele pro și contra teoriei funcționaliste elaborate la mijlocul secolului al XX-lea în Statele Unite ale Americii (Davis, Moore, 2001, Tumin, 2001). Este de domeniul evidenței faptul că orice societate trebuie să răsplătească adecvat, în consecință diferențiat, acele ocupații ce presupun un grad mai ridicat de calificare comparativ cu cele ce nu solicită așa ceva, dar trebuie avute în vedere, la nivelul oricărei societăți, criteriile utilizate atunci când se creează ierarhii ale importanței sociale ale anumitor profesii, deoarece pot apărea efecte negative dacă ierarhiile nu sunt corecte. Aceasta este de fapt și critica cea mai importantă adusă de adversarii teoriei funcționaliste (Tumin, 2001, p. 67): cum și cine stabilește ce este important, din punct de vedere funcțional, într-o societate; mai mult decât atât, distribuirea inegală a recompenselor determină lipsa motivației pentru cei mai puțin recompensați, ceea ce determină ineficiența sistemelor educaționale, bazate, în mare măsură, pe motivația indivizilor de a urca pe scara socială. Dacă aceasta nu există, atunci avem probleme serioase în ceea ce privește posibilitatea unei recrutări eficiente a persoanelor celor mai potrivite pentru anumite poziții sociale, lucru care poate fi observat cu ușurință și în societatea românească actuală.

Exemplele oferite de statele dezvoltate ale lumii vin să susțină cele afirmate anterior: copiii familiilor din clasele de mijloc sau din cele superioare au acces în școli cu o calitate mult superioară a procesului de învățământ

(indiferent dacă aceste școli sunt de stat sau private), comparativ cu cei aparținând familiilor sărace, deși și accesul acestora s-a îmbunătățit în ultimele decenii. Spre exemplu, dintre primele 200 cele mai bune școli din Marea Britanie, doar 22 erau de stat și, deși la școlile private erau înregistrați doar 7% din totalul populației școlare, aceștia reprezentau mai mult de jumătate din viitorii studenți de la Cambridge sau Oxford. Sistemul de învățământ american este și mai inegalitar decât cel britanic: dacă ne uităm la universitățile absolvite de președinții americani din secolul al XX-lea, putem observa că marea lor majoritate provin de la Harvard sau Princeton. Pe de altă parte, există tendința de a pune bazele unui sistem de învățământ public de calitate în numeroase state europene, Franța și Germania fiind două exemple dintre cele mai cunoscute (Crompton, 1998, pp. 221-222).

Figura nr.1 „Clasificarea inegalității veniturilor”

Inegalitățile veniturilor pot fi conjuncturale sau permanente, aleatorii sau sistematice, normale sau anormale.

Desfășurarea oricărei activități economice sau umane are la bază obținerea unui venit, care să permită oamenilor achitarea celor necesare vieții. Orice individ dorește să-și satisfacă cât mai bine sistemul de nevoi, începând de la nevoi fiziologice (nivel adecvat de alimentație, îmbrăcăminte, adăpost, securitate etc.), până la nevoi sociale, superioare, elevate (educație, viață spirituală, activități creative, până la asigurarea unui anumit confort – automobile particulare, vile individuale, domenii de folosință exclusivă etc.), dar din păcate aproximativ un sfert din populația lumii (1,4 miliarde de oameni) Orio Giarini și Patrick M. Liedtke, Dilema ocupării forței de muncă și viitorul muncii, nu își pot satisface nici măcar nevoile de bază ale vieții, întrucât sunt lipsiți de existența unui venit sau veniturile sunt insuficiente în raport nevoile vieții, subzistând sub limita de sărăcie. În acest sens, în orice societate, trebuie să se realizeze o distribuție echitabilă a veniturilor, în funcție de capacitățile fiecăruia fizice sau intelectuale, de pregătirea profesională, de efortul pe care îl depun prin muncă, pentru abilitățile de creare și inovare etc.

Obținerea veniturilor primare nu este numai un fenomen economic, acesta este în același timp și un fenomen social. Oamenii conștientizează importanța muncii mai mult din prisma satisfacerii propriilor nevoi, și abia după aceea din prisma dezvoltării societății. Nimeni nu muncește de dragul de a muncii sau de dragul creșterii economice, ci motivația oricărei acțiuni umane are la bază obținerea de venituri cât mai mari, în vederea satisfacerii cât mai bine celor necesare vieții, de a ocupa o poziție socială superioară, de a participa la viața socială a comunității, de a atenua relația aspirații-posibilități etc.

Veniturile disponibile ale populației reprezintă totalitatea mijloacelor bănești și în natură provenite din activitatea salariată și pe cont propriu, de la realizarea producției agricole din gospodăria auxiliară, venit din proprietate, pensii și alte prestații sociale, și alte transferuri curente (inclusiv mărfuri și sume bănești primite din afara gospodăriei).

Veniturile disponibile după tip pot fi bănești și în natură:

Veniturile bănești reprezintă mijloacele bănești încasate de către populație din diferite surse de proveniență și pentru care nu există obligația de restituire;

Veniturile în natură (evaluate în lei) reprezintă atît contravaloarea consumului din resursele proprii ale gospodăriei (gospodăria auxiliară, stocuri, etc.), cît și contravaloarea veniturilor în natură obținute de la locul de muncă, studii, persoane particulare, prestații sociale etc. Evaluarea în lei se efectuează la prețurile medii de cumpărare a produselor în perioada de referință.

Veniturile disponibile după sursa de formare se divizează în:

– Venituri din activitatea salarială se consideră veniturile încasate ca salarii, sporuri, prime, alte drepturi salariale prevăzute de lege sau prin contracte colective de muncă pentru timpul efectiv lucrat în programul normal de lucru și în cel suplimentar, precum și alte drepturi salariale. La aceste venituri se atribuie de asemenea și contravaloarea produselor și serviciilor acordate în contul drepturilor salariale.

– Venituri din activitatea individuală agricolă reprezintă venitul net din vînzarea producției agricole proprii, precum și contravaloarea consumului provenit din resursele agricole proprii, ne comercializate.

– Venituri din activitatea individuală neagricolă se consideră venitul net din diverse tipuri de

activități neagricole pe cont propriu. La aceste venituri se atribuie de asemenea și sumele încasate de la realizarea produselor finite din activitățile individuale de muncă, precum și profitul obținut de către populație în urma activităților de comerț-intermediere.

– Venituri din proprietate – mijloacele bănești încasate de către populație în formă de dobînzi

din depunerile bancare și de la creditele oferite persoanelor fizice; dividende și vînzări de acțiuni; rente de la darea în chirie a bunurilor, ce nu țin de activitatea de producere (imobil,

mijloace de transport, bunuri de folosință îndelungată etc.).

– Venituri din prestații de protecție socială cuprind pensiile pentru limită de vîrstă, de invaliditate și de urmaș; alocații sociale; indemnizațiile pentru incapacitate de muncă; indemnizațiile unice (pentru nașterea copilului, în caz de deces, pentru îngrijirea bolnavilor); îngrijirea copilului în vîrstă de pînă la 1,5/3,0 ani; ajutor social; indemnizații pentru veterani și văduve de război; burse; etc.

– Alte venituri – pensii alimentare; mijloace bănești și mărfuri primite gratis, mijloacele bănești încasate de la asigurarea vieții, averii personale, transferuri bănești din afara țării etc.

Sursa BNS

Redistribuirea veniturilor îmbracă două forme de:

prelevări – sunt sume preluate din veniturile primare, de către autoritățile publice, sub formă de impozite, de regulă în mod obligatoriu, în scopul redistribuirii lor către nevoile existente în diferite domenii de interes public. Aceste sume sunt apoi redistribuite prin transfer;

transferurile – reprezintă orice plată a unui venit, care nu constituie contrapartida unei prestații productive din partea beneficiarului, iar acestea pot fi în bani sau în natură. Sunt determinate de existența unor nevoi, a categoriilor defavorizate ale societății, cum ar fi: alocațiile familiale, alocații pentru copii, pentru mamele cu mai mulți copii, alocații pentru persoane cu handicap, invalizi de război, burse pentru elevi și studenți, îngrijire medicală,

Figura nr.4 „Repartiția veniturilor prin redistribuire si distribuire.

Sursa

În concepția lui John K. Galbraith John K.Galbraith, Societatea perfectă, București, Editura Eurosong & Book, 1997, p. 58

Ibidem, op cit, p. 59 distribuirea veniturilor este inegală, între membrii societății, deoarece oamenii diferă unii de alții prin aspirațiile, nivelul de pregătire, dorința de a face bani, de competența fiecăruia de a-i câștiga, de a-i multiplica, de a-i administra eficient, etc. De asemenea, autorul mai susține că, economia de piață actuală permite distribuirea veniturilor într-o manieră total inechitabilă, arătând efectele sociale nefaste ale acesteia. În acest sens, precizează că în Statele Unite (conform unor declarații – Federal Reserve) John K.Galbraith, Societatea perfectă, București, Editura Eurosong & Book, 1997, p. 58

Ibidem, op cit, p. 59 1% din populația S.U.A., reprezentând cele mai înstărite familii americane, dețineau în 1989 aproape 40% din averea națională, iar primii 20% – mai mult de 80%. De asemenea, 20% reprezentând americanii cu venituri mici câștigau 5-7% din totalul venitului net, iar 20% reprezentându-i pe cei cu veniturile cele mai mari – avea 55%. J.K. Galbraith subliniază că acest lucru nu poate fi acceptat de către o societate perfectă, deoarece, de foarte multe ori, o mare parte din venituri sunt însușite fără nici o contribuție în plan economic sau social (exemple: moștenirea, câștiguri din speculații financiare, recompense, câștiguri în bani sau natură din diferite surse etc.) și mai mult nu poate fi acceptat din punct de vedere rațional, deoarece cei bogați își concentrează ceamai mare parte din venit spre investii de capital, iar familiile cu venituri modeste își cheltuiesc banii pe bunuri de consum de strictă necesitate, asigurând fluxul constant al cererii agregate, fapt care are efecte benefice asupra economiei. În acest sens, se pune o întrebare: Care ar fi calea cea mai eficientă de distribuire a veniturilor. Evident că, nu trebuie să existe reguli fixe, dar trebuie luate anumite măsuri de ameliorare, care să reducă prăpastia dintre cei cu venituri foarte mari și cei cu venituri forte mici, măsuri care să-i vizeze în special pe cei săraci. În acest sens, politica ocupării forței de muncă trebuie să creeze locuri de muncă productive care să garanteze accesul la o sumă minimă necesară de bani pentru acoperirea celor necesare vieții. O posibilă alternativă în vederea mobilizării unei cantități minime necesare de bani ar consta într-un venit de bază, necondiționat și universal, plătit de stat fiecărui cetățean, în mod individual. (Orio Giarini și Patrick M. Liedtke, Dilema ocupării forței de muncă și viitorul muncii, Raport către Clubul de la Roma, București, Editura All Beck, 2001, p. 147)

În concepția lui Orio Giarini și Patrick M.Liedtke, existența unui venit de bază ar asigura fiecărui individ o formă de independență materială, femeile nu ar mai depinde de bărbați pentru subzistență, nici muncitorii de patroni pentru salarii, nici șomerii de agențiile de stat pentru ajutorul de șomaj, iar anumite schimbări radicale survenite în situația unei familii ar fi atenuate (șomaj, pierderea capacității temporare a forței de muncă etc.) Totodată, un venit de bază universal ar simplifica sistemul actual de impozite și de asigurări sociale, astfel toate veniturile din toate sursele ar urma să fie impozitate, fiecare contribuind la acest sistem în funcție de vârstă și de starea sănătății sale.

Mărimea veniturilor, nu este numai un subiect al preocupărilor economice, ci și unul al preocupărilor sociale, pentru că, venitul este unul din factorii cheie ce influențează nivelul de trai, iar distribuția veniturilor determină diferențe în satisfacerea trebuințelor, explicând gradul de asigurare a existenței diferitelor categorii ale populației.

În cadrul repartiției funcționale (primare) se poate acționa în direcția creșterii veniturilor salariale, iar în zona redistribuirii se utilizează sistemul de securitate socială, cunoscut fiind faptul că indivizii sau familiile aflate sub incidența riscului sărăciei obțin venituri din prestații sociale (pensii, indemnizații de boală, ajutor de șomaj, alocații familiale, ajutoare sociale etc.)

Distribuția veniturilor este un factor important explicativ al sărăciei, cu cât aceasta este mai inegală, cu atât gradul de sărăcie în respectiva colectivitate este mai ridicat. În vederea creșterii inegalităților acționează mai mulți factori Cătălin Zamfir (coord.), România 1989-1993. Dinamica bunăstării și protecția socială, București, Editura Expert, 1994,p. 25

– o mai ridicată diferențiere între salarii în funcție de capacitatea și performanțele individuale;

creșterea ponderii în veniturile totale a veniturilor pe cont propriu și din proprietate;

transferurile prin mecanismele protecției sociale tind să acționeze în mod contrar: ele au un caracter progresiv fiind orientate spre o redistribuție a veniturilor de la cei mai bogați spre cei mai săraci, de la familiile fără copii spre familiile cu mulți copii, acționând în sensul creșterii egalității veniturilor.

De asemenea, veniturile poartă prin nivel și diferențiere amprenta situației de criză în care se află economia unei țări, deoarece ele sunt expresia resurselor ce revin gospodăriilor.

Cauzele inegalității dintre venituri și avere. Modalități de evaluare

O defintie a inegalitătii veniturilor presupune un criteriu de apreciere a justificării încasării dividendului social; s-ar ajunge astfel la tipologia teoriilor despre protectia socială. De aceea, vom spune doar că inegalitatea veniturilor este o consecintă naturală a functionării pietei, în sensul că piata acordă prime celor ce reusesc si aplică sanctiuni celor ce nu reusesc. Rezultă că, într-o măsură importantă, inegalitatea veniturilor nu numai că este imanentă functionării pietei, dar este chiar necesară. Nivelarea veniturilor, ca „solutie” de eradicare a inegalitătii veniturilor, este la fel de dăunătoare ca si polarizarea exagerată a polilor de bogătie si sărăcie.

Cauze obiective ale inegalitătii veniturilor Cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor sunt:

1) diferentele de abilitate: unii indivizi sunt înzestrati cu o abilitate mai mare decât altii (fie în mod natural – talente speciale, fie prin calificarea profesională);

2) diferentele de performante în muncă (unii indivizi obtin rezultate mai mari sau mai bune în aceeasi activitate decât altii);

3) diferentele în asumarea riscurilor (unii indivizi aleg un risc mai mare, care aduce si un câstig mai mare, altii preferă un câstig mai mic, dar care comportă si un risc mai mic);

4) diferentele de salarizare ca urmare a desfăsurării activitătii economice în conditii de muncă speciale (toxicitate, noapte, santier, muncă grea etc);

5) diferentele în educatie si instruire (unii indivizi aleg venituri mai mari pentru viitor- se instruiesc mai multi ani în scoli -, altii preferă venituri mai mici, dar actuale – intră direct în activitatea economică);

6) diferentele de experientă în profesie (care conduc la diferente în venituri, de exemplu, prin plata unui spor de vechime în muncă);

7) diferentele în averea mostenită (unii indivizi mostenesc o avere mai mare decât altii, ceea ce le conferă un statut social, sub aspectul veniturilor, mai avantajos în comparatie cu cei care mostenesc mai putin sau deloc);

8) diferentele de sansă (în aceleasi conditii economice si sociale, unii indivizi se pot bucura de sansa unui câstig, în timp ce altii nu au această sansă, de exemplu, la sistemele legale de loterie.

• Cauze subiective ale inegalitătii veniturilor

Pe lângă cauzele analizate mai sus, există si cauze subiective ale acestei inegalităti, cauze care conduc la discriminare în distribuirea veniturilor. Prin discriminarea economică se întelege situatia în care factori de productie echivalenti primesc o remuneratie diferită pentru contributii egale la produsul social. Există mai multe surse ale discriminării economice:

1. Discriminarea de către patroni (agenti economici care declansează si organizează activitatea economică). Un exemplu ar fi faptul că unii patroni angajează femei sau tineri sau lucrători de culoare etc.

2. Discriminarea între salariati este o discriminare pe care o aplică insă salariatii, atunci când decizia economică depinde de ei (de exemplu, nu se acceptă ca sefii să fie femei sau tineri sub o anumită vârstă).

3. Discriminarea statistică – se referă la modul în care sunt stabilite, de către guvern, diferitele compensaŃii sau nivelurile de taxe si impozite (se determină o medie a veniturilor care functionează drept criteriu de departajare, asa încât cei situati sub această medie vor fi dezavantajati, iar cei situati peste medie vor fi avantajaŃi sau invers, în functie de materia economică la care se aplică aceste cifre medii).

Factorii care determinã inegalitatea veniturilor sunt:

McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies, Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc, 1996, p. 403

a) diferențele de abilitate. Este recunoscut individul ca un sistem de abilitãți, respectiv de aptitudini fizice și intelectuale pe care le pune în valoare în activitatea economicã. Aptitudinile pot fi înnãscute sau dobândite pe parcursul acumulãrii de experiențã de viațã și de muncã;

b) educația și instruirea. Aceste elemente sunt o problemã a alegerii individuale, în sensul cã nu este obligatoriu ca un individ cu o instruire mai bogatã decât altul sã primeascã un venit mai ridicat. Dacã da, atunci motivația învãțãrii este susținutã de considerente solide, logice și obiective. Dar, din pãcate nu se întâmplã întotdeauna acest lucru;

c) discriminarea. Pe piața muncii existã o serie de restricții în ceea ce privește ocuparea unor locuri de muncã dupã diferite criterii: sex, vârstã, tradiție. Așa se explicã de ce predominã femeile în posturi de secretare sau asistente medicale și bãrbații în meseriile de pilot, dulgher, tâmplar, etc.;

d) înclinația fațã de risc. Existã profesiuni în medii mai nocive sau periculoase, cum ar fi lucrul în mine, la metrou, în sistemul cãilor ferate, etc. care sunt mai bine plãtite. Indivizii mai temãtori fațã de riscul meseriei, ocupã adeseori douã locuri de muncã, pentru a compensa nivelul redus al salariului;

e) distribuția avuției. Relația dintre salariu și avuție este aceeași ca între fux și stoc. Salariul este un venit, ca și renta, profitul și dobânda care revine posesorului muncii prin fluxul monetar al activitãții economice, în timp ce avuția reflectã bogãția acumulatã la un moment dat. Prin urmare, un pensionar poate avea un venit mic, dar o avuție consideratã acumulatã anterior, așa cum un tânãr absolvent de facultate poate avea șansa unui loc de muncã foarte bine plãtit, în condițiile unei avuții restrânse;

f) structura pieței. Piața muncii, ca și piața bunurilor de consum este puternic structuratã. Existã doi factori esențiali ai structurii pieței care genereazã inegalitatea veniturilor: forma de concurențã și crearea organizațiilor profesionale. Astfel, în funcție de forma de concurențã, piața poate fi perfectã, monopolisticã, de oligopol, de monopol. Ori, pe o piațã de oligopol sau monopol, nu se întâlnește egalitatea distribuției veniturilor; în schimb, pe piața monopolistã sau perfectã, atomicitatea cererii și ofertei permite o tendințã spre egalizare a veniturilor, tocmai datoritã interdependențelor dintre cerere și ofertã. De asemenea, meseriile în domeniul cãrora s-au constituit organizații profesionale (cum sunt șoferii de taxiuri etc.), impunerea de licențe de practicare a meseriei creeazã noi discrepanțe în ceea ce privește nivelul salariilor celor din organizație fațã de cei care nu fac parte dintr-o asemenea grupare;

g) productivitatea marginalã. Productivitatea marginalã este o consecințã a abilitãților și educației individului și îi permite la nivele ridicate, obținerea unui venit corespunzãtor. Desigur, productivitatea marginalã mai este influențatã și de motivația salariatului de a muncii, în sensul cã un individ abil și instruit nu înregistreazã o productivitate marginalã ridicatã decât dacã este motivat. Ori, motivația muncii, este de cele mai multe ori, chiar mãrimea salariului. Stiind cã va fi recompensat pe mãsura muncii, individul este dispus sã-și mãreascã productivitatea;

h) cererea pentru factorul muncã. Ca pe orice piațã, la creșterea cererii de muncã, reflectatã prin oferta de locuri de muncã, prețul, respectiv salariul se majoreazã. Invers, scãderea cererii de muncã atrage diminuarea salariului. Desigur, pe termen scurt, cererea de muncã este relativ rigidã, dar în timp, se pot înregistra fluctuații ale acesteia. În plus, oferta însãși de muncã se formeazã în timp îndelungat, iar salariul este o consecințã a interacțiunii cerere-ofertã;

i) sistemul fiscal. În general, la venituri mai mari, impozitele practicate sunt mai ridicate. Se ajunge astfel la nivel optim al veniturilor, adicã peste care efortul muncii nu se mai justificã pentru cã venitul suplimentar este prea puternic impozitat, iar munca salariatului nu mai este recompensatã financiar. Sistemul fiscal este însã o preocupare permanentã a politicienilor care modificã permanent grila de impozitare;

j) norocul, șansa, relațiile. Numeroși economiști (McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 404; Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, 1991, p. 432) aratã cã deși sunt elemente mai puțin obiective sau economice, norocul, șansa și relațiile influențeazã sistemul distribuției veniturilor. Norocul unei persoane poate fi o informație suplimentarã într-un moment cheie, descoperind o ofertã de muncã, sau șansa de a se afla la locul potrivit, la momentul potrivit etc. Ghinionul poate fi necazul unui accident sau al unei îmbolnãviri într-un moment vital al existenței, sau lipsa unei informații utile etc. Sansa sau neșansa sunt la fel, elemente imprevizibile pe care la o analizã comparativã unii par a fi altfel decât ceilalți, unii cu șanse mai mari decât alții. Relațiile sunt o consecințã a mediului de familie din care provine individul, precum și a capacitãții sale de a menține o relație de interes mai mult sau mai puțin vizibil.

Distribuția veniturilor este diferitã de la țarã la țarã. Inegalitatea veniturilor este mai pronunțatã în țãrile sãrace fațã de cele bogate. Statisticile aratã cã discrepanța cea mai mare a veniturilor adicã inegalitatea cea mai puternicã este în țãri precum Brazilia, Guatemala, Tanzania, etc.(McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 400)

Cauzele adâncirii inegalitãții veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:

a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiștii considerã cã pe piața muncii au pãtruns numeroși tineri mai puțin pregãtiți, ceea ce a fãcut ca noii salariați sã câștige mai puțin decât cei în vârstã, experimentați și instruiți. Aceasta a mãrit gradul de inegalitate a veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bãrbații erau singurii aducãtori de venituri s-au produs schimbãri esențiale, in sensul cã mai multe soții au pãtruns pe piața muncii din familiile cu venituri mari, mãrind și mai mult câștigul, decât din familiile cu venituri mici;

b) concurența externã. Muncitorii din industriile de automobile și oțel, puțin instruiți s-au confruntat cu scãderea cererii de muncã din partea angajatorilor, iar salariul mediu al lor s-a diminuat, chiar dacã inițial veniturile înregistrate de aceștia au fost mai mari decât în alte domenii de activitate;

c) cererea de muncã de înaltã calificare. Schimbãrile din activitatea de producție în sensul restructurãrilor în direcția dezvoltãrii computerizate a activitãții, consultanței în afaceri, biotehnologiei, asistenței medicale, sistemelor avansate de comunicare etc. au impus creșterea cererii de muncã de înaltã calificare și evident diminuarea cererii de muncã necalificatã. Aceasta a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregãtiți;

d) sistemul fiscal. Prin legislația anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor ridicate au fost mai mici decât cele practicate în anii `60 și `70. Aceasta a adâncit inegalitatea veniturilor, mai ales în condițiile inflaționiste în care cei cu venituri mici au resimțit înrãutãțirea condițiilor de viațã.

Instrumentul economic prin care se măsoară inegalitatea veniturilor în societate este Curba Lorenz. Vom măsura pe orizontală ponderea populatiei, iar pe verticali ponderea veniturilor aferente diferitelor ponderi de populatie

Dacă veniturile ar fi distribuite absolut egal în societate, curba care ar lega ponderea populatiei de ponderea veniturilor ar coincide cu prima bisectoare. în realitate, inegalitate; veniturilor în societate „curbează” prima bisectoare, asa încât cu cât inegalitate* veniturilor este mai mare, cu atât Curba Lorenz este mai putin „întinsă" si invers. Această curbă se foloseste ca instrument de măsurare a inegalitătii distributie veniturilor între diferitele grupe ale populatiei, într-o zonă, tară etc. Scopurile studiilor bazate pe Curba Lorenz pot fi diverse, de la fundamentarea unor măsuri de politici! economică privind ameliorarea nivelului de trai si reducerea inegalitătilor până la testarea oportunitătii diferentierii produselor pe zone si categorii socio-profesionale.

precierea distribuției veniturilor ridicã ea însãși o serie de probleme, cel puțin din douã motive:

1. conceptul de venit este controversat. Se poate considera venitul unui individ suma veniturilor fundamentale _ salariu, profit, dobândã, rentã. Sau se mai includ în mãrimea venitului personal sumele neîncasate direct de posesorul factorului muncã, fiind reținute în mod obligatoriu înainte de plata efectivã, cum ar fi contribuțiile la asigurãrile sociale, impozitul pe venituri, etc. Alți participanți la viața economicã atribuie venitului un sens mai larg, de avuție;

2. venitul este variabil în timp. Se ridicã problema aprecierii venitului acumulat într-un an sau pe un interval mai mare de timp. Astfel, dacã un individ câștigã 15 mil. lei într-un an și 150 mil. în anul urmãtor iar altul invers, adicã în primul an 150 mil. și în anul urmãtor 15 mil. lei, existã o distribuție inegalã a veniturilor în societate? Rãspunsul este în funcție de intervalul de timp pentru care se analizeazã fenomenul distribuției. Prin urmare, distribuția anualã este foarte inegalã, dar pe un interval de timp de doi ani, veniturile sunt distribuite în mod egal.

Cauzele adâncirii inegalitãții veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:

a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiștii considerã cã pe piața muncii au pãtruns numeroși tineri mai puțin pregãtiți, ceea ce a fãcut ca noii salariați sã câștige mai puțin decât cei în vârstã, experimentați și instruiți. Aceasta a mãrit gradul de inegalitate a veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bãrbații erau singurii aducãtori de venituri s-au produs schimbãri esențiale, in sensul cã mai multe soții au pãtruns pe piața muncii din familiile cu venituri mari, mãrind și mai mult câștigul, decât din familiile cu venituri mici;

b) concurența externã. Muncitorii din industriile de automobile și oțel, puțin instruiți s-au confruntat cu scãderea cererii de muncã din partea angajatorilor, iar salariul mediu al lor s-a diminuat, chiar dacã inițial veniturile înregistrate de aceștia au fost mai mari decât în alte domenii de activitate;

c) cererea de muncã de înaltã calificare. Schimbãrile din activitatea de producție în sensul restructurãrilor în direcția dezvoltãrii computerizate a activitãții, consultanței în afaceri, biotehnologiei, asistenței medicale, sistemelor avansate de comunicare etc. au impus creșterea cererii de muncã de înaltã calificare și evident diminuarea cererii de muncã necalificatã. Aceasta a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregãtiți;

d) sistemul fiscal. Prin legislația anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor ridicate au fost mai mici decât cele practicate în anii `60 și `70. Aceasta a adâncit inegalitatea veniturilor, mai ales în condițiile inflaționiste în care cei cu venituri mici au resimțit înrãutãțirea condițiilor de viațã.

Inegalitatea distribuției veniturilor înregistreazã diferite nivele, sau grade. La o inegalitate a distribuției zero, adicã o distribuție egalã a veniturilor în societate, un anumit procent de populație înregistreazã același procent de venituri; prin urmare dacã 10% din populație obține 10% din veniturile totale, 30% din populație 30% din venituri etc. se spune cã este o distribuție egalã de venituri în societate.

Capitolul II. Perspectivele dezvoltării economice și dinamica veniturilor disponibile ale populației

2.1. Nivelul de trai și bunăstarea –coordonate ale dezvoltării umane

Nivelul de trai și bunăstarea sunt două noțiuni care se interferează și se intercondiționează reciproc. Conceptul de bunăstare implică un standard de viață decent (nivel de trai), normal atât la nivel individual cât și la nivelul întregii societăți. Asigurarea unui nivel de trai decent presupune atingerea unui standard de viață compatibil cu demnitatea umană, care se măsoară prin bunurile si serviciile de care populația dispune și condițiile în care trăiesc oamenii.

Cercetarea și cunoașterea nivelului de trai pornește de la o serie de principii:

nivelul de trai nu trebuie apreciat doar prin măsurători ale veniturilor, beneficiilor sociale, bunurilor de capital, ci se urmăresc indicatorii de educație, de ocupare a forței de muncă,

ai duratei muncii, ai mediului de muncă, cei ai condițiilor de locuit, de transport și telecomunicații etc.;

trebuie comparate condițiile de viață ale diferitelor grupuri de populație;

nivelul de trai trebuie descris ca un tot unitar, specificându-se raporturile dintre diferite segmente ale lui ce caracterizează domenii diverse.

Când se face o analiză comparativă a nivelului de trai pe plan internațional trebuie să se asigure unitatea metodologiei de calcul printr-o corelare a definițiilor și analizelor. Sistemul indicatorilor de apreciere a nivelului de trai se bazează pe trei elemente de comparabilitate: conceptual (măsurătorile se referă al același concept); statistic (presupune utilizarea acelorași metode de înregistrare și de cuantificare); interpretativ (se folosește același sistem de valorizare).

De asemenea, și bunăstarea depinde de o multitudine de factori sau coordonate: de venituri, de mediu de lucru, de mediul înconjurător, de gradul de ușurință al accesului la cultură, învățământ, de gradul de dezvoltare al țării în cauză, etc., iar datorită acestora, bunăstarea poate fi percepută diferit de la o societate la alta, de la o clasă socială la alta, de la o persoană la alta etc.

Bunăstarea este o componentă esențială a situației umane, ea reflectă un sistem de nevoi, corelat cu contextul economico-social în care se integrează fiecare om, din perspectiva proprietății, nivelului de consum, stării material-financiare, ierarhiei sociale și culturale. Astfel, bunăstarea apare ca o stare optimă la care aspiră individul, prin modul lui de a produce, economisi și consuma.

Bunăstarea socială începând cu secolul XX a devenit criteriul fundamental de apreciere a eficienței funcționalității oricărui sistem social și este nucleul dur al economiei sociale de piață. Crearea bunăstării sociale este un scop important al economiei sociale de piață, deoarece aceasta reprezintă premisa existenței unei ordini economico-sociale echitabile și durabile.

Bunăstarea socială sau colectivă reprezintă acel „tip de bunăstare înțeleasă în sensul că toți membrii colectivității trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri economice considerat a fi decent, normal".

Se impune o diferențiere între bunăstarea individuală și bunăstarea colectivă.

Bunăstarea individuală – modelare a sistemului de nevoi propriu fiecărui individ potrivit cadrului social-economic în care este integrat.

Bunăstarea economică – acea bunăstare ce se poate exprima prin bunuri consumabile exprimate în termeni monetari (H.J. Pigou)

Conceptul de bunăstare se fundamentează pe conceptul de standard de viață normal, decent, la nivelul unei colectivități. De aici decurg două precizări:

Conceptul de standard de viață al unei colectivități se referă la o stare a aspirațiilor respectivei colectivități, modelate în mod special de disponibilitățile interne, dar și de cele externe, de sistemul de valori al acesteia.

Conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip de egalitate: toți membrii colectivității trebuie să dispună de un volum minim de bunuri și servicii considerat a fi decent, normal, minimal.

Bunăstarea este suma satisfacțiilor individuale produse de un anumit sistem

economic, iar sporirea ei se face prin maximizarea acestei sume. Aceasta presupune, în primul rând, că satisfacțiile individuale pot fi comparate și în al doilea rând că aceeași sumă de bani are o valoare mai mare pentru un sărac decât pentru o persoană înstărită (utilitatea marginală a banilor scade o dată cu averea).

Fiecare individ din societate își vede într-un anume fel bunăstarea, care presupune nu numai condiții materiale, respectiv acumularea de bunuri și servicii, dar și o dreptate socială, o siguranță pentru toate alternativele ființei umane. Acesta nu presupune o egalitate socială, specifică economiei de comandă, ci un echilibru sub raportul participării la bugetul statului a celor bogați și a celor săraci, de contribuție pe măsura posibilităților fiecăruia la funcționarea societății în ansamblu.

Prin aprecierea bunăstării se creează o imagine a raportului dintre nevoile oamenilor și gradul de satisfacere a acestora având în vedere constrângerea bugetară, resursele limitate de care dispun, modul rațional de alocare a resurselor în vederea satisfacerii cât mai bine a nevoilor, nivelul de aspirații, dorințe, nivel de educație, pregătire profesională, etc. Toate acestea dau bunăstării o conotație subiectivă și rațională pe plan individual, ceea ce nu mai este valabil și la nivel social. În acest sens, bunăstarea socială nu coincide cu suma bunăstării indivizilor din societate.

Condiția umană, stilul de viață, poziția socială, cultura, valorile și aspirațiile se cer abordate în contextul conceptului de nivel de trai.

Nivelul de trai reprezintă ansamblul condițiilor economice și noneconomice, sociale, culturale și politice pe care societatea le creează membrilor săi, dar și capacitatea, aptitudinile indivizilor de a-și satisface cât mai bine nevoile cu venitul lor. Aspectele definitorii ale nivelului de trai sunt legate de: nivelul și evoluția veniturilor; nivelul și evoluția prețurilor bunurilor și serviciilor ce alcătuiesc consumul populației; nivelul și structura consumului de bunuri și servicii; condiții de muncă și petrecerea timpului liber; condiții de locuit; starea de sănătate și acces la serviciile de asigurare; educație și accesul la cultură și artă etc.

Nivelul de trai poate fi apreciat pe baza a două elemente distincte:

Starea vieții oamenilor așa cum este ea la un moment dat.

Existența unui set de criterii (valori) în raport cu care starea vieții este evaluată ca fiind bună sau mai puțin bună.

Starea vieții este expresia globală a tuturor condițiilor și activităților din care viața se compune: calitatea mediului natural, calitatea habitatului, calitatea muncii, calitatea vieții de familie, calitatea timpului liber, calitatea educației, calitatea sănătății, calitatea participării la viața socială, calitatea serviciilor economice și sociale, calitatea mediului social etc. Acestea, se referă, pe de o parte, la condițiile naturale, economice, social-politice, culturale etc. care afectează omul, iar pe de altă parte, la activitățile umane, începând cu cele biologice-elementare, legate de hrană, adăpost, odihnă și sfârșind cu activitățile legate de viața de familie, de muncă, de participare la cultură, cunoaștere, etc. care compun propriu-zis viața umană (vezi schema 6.1).

Figura nr. Structura nivelului de trai Ștefan Lanțoș, Calitatea vieții umane, București, Editura Științifică și Enciclopedică,

1989, p. 20

Condițiile actuale de viață din țara noastră și în mod special nivelul de trai pot fi înțelese analizând schimbările care au loc în complexul de premise ce le determină și le influențează. Realitatea arată că nivelul de trai în Republica Moldova este reflectat în mod extrem de diferit în funcție de mărimea veniturilor familiale lunare (anuale) și de mărimea fiecărei familii, în corelație cu cheltuielile de consum structurate pe produse alimentare, produse nealimentare și servicii. În țara noastră această corelație se poate urmării prin ancheta integrată în gospodării.

Un element esențial într-o astfel de analiză îl reprezintă mărimea și structura gospodăriilor. După mărime, analiza relevă că 32,1% sunt gospodării formate din două persoane, 28,8% din gospodării sunt formate din persoane singure, 18,3% au în componență trei persoane, iar gospodăriile de cinci persoane și peste reprezintă 7,4% din total. (figura nr.

Din punct de vedere al vârstei capului gospodăriei, majoritatea gospodăriilor (53%) sunt conduse de persoane de 40 de ani și peste, 24,9% sunt conduse de persoane între 19-39 de ani și 22,1% sunt conduse de persoane tinere între 0-18 ani (vezi Fig. 6.2).

Nivelul de trai poate fi analizat prin prisma veniturilor populației care evidențiază adâncirea neregularităților, precum și creșterea discrepanțelor între diferite categorii de persoane. Creșterea veniturilor reale ale gospodăriilor este un important factor de creștere a nivelului de trai. Principalele surse de venit sunt obținute pe de o parte din muncă (salariu) și proprietăți, iar pe de altă parte din transferuri sociale (pensii, ajutor de șomaj, alocații de sprijin, alocații pentru copii, burse școlare și alte venituri din asistență socială).

După cum se observă în fig.6.4. cea mai mare pondere din total venituri o reprezintă veniturile din activități salariale (53,8% în gospodăriile din mediul urban și 28,3% în mediul rural), apoi veniturile din afara tării (transferuri) (22,9% din mediul rural și 12,3% din mediul urban), 19,9 % obțin venituri din prestații sociale, iar 9,1% din activități agricole independente.

Condițiile de locuit reprezintă un indice important al bunăstării populației, acestea oferind persoanei satisfacerea necesităților de ordin biologic, psihologic, social și familial.

Din total gospodării, 95,6% dețin locuință personală. În mediul urban, ponderea gospodăriilor care locuiesc în locuințe personale a constituit 91,2%, iar în mediul rural 99,2% dețin în proprietate o locuință și doar 0,5% închiriază. Pe total, ponderea gospodăriilor care ocupă o locuință în chirie este de 3,8%, aceste cazuri fiind mai frecvente în mediul urban (7,7%).

Tipul de locuință cu cea mai mare răspîndire îl constituie casele individuale, în care se regăsesc 67,8% din totalul gospodăriilor, proporție determinată în principal de mediul rural, unde 98,0% din gospodării locuiesc în case individuale. În mediul urban, 63,2% din gospodării locuiesc în apartamente și 31,5% în case individuale.

Fiind considerat numărul camerelor de locuit se constată, că 62,4% din total gospodării dispun de locuințe formate din 2-3 camere, iar 29,0% locuiesc în 4 și mai multe camere. În mediul urban predomină gospodăriile care dispun de locuințe din 2 camere de locuit, constituind 41,8% față de 19,0% în mediul rural, unde predomină locuințele cu multe camere. Astfel, din total gospodării care dețin locuințe cu 4 și mai multe camere aproape jumătate sînt din localitățile rurale.

Suprafața locuibilă ce revine în medie la o persoană a constituit 24,0 m.p., iar la o cameră de locuit în medie revine 0,9 persoane. Pe medii de reședință, se constată o diferențiere a acestui indicator de la 19,7 m.p. suprafața locuibilă pe o persoană în mediul urban pînă la 27,6 m.p în cazul gospodăriilor din mediul rural.

Fig. Dotarea gospodăriilor cu principalele utilități pe medii

Dotarea locuinței cu principalele comodități reflectă gradul de confort al fondului locativ. Astfel, cea mai mare parte a gospodăriilor din mediul urban beneficiază de un șir de utilități în interiorul locuinței (rețele de apă caldă, încălzire, gaze din rețea, grup sanitar, canalizare, etc.), ceea ce nu este specific mediului rural.

Iluminarea electrică este accesibilă pentru 99,9% din gospodării, aceasta fiind caracteristică pentru toate localitățile tării, celelalte facilități de confort sînt mai puțin accesibile gospodăriilor din mediul rural. În mediul urban, 92,2% din gospodării au acces la instalațiile de alimentație cu apă, 73,0% dispun de grup sanitar în interiorul locuinței, 88,1% au instalație de canalizare și 77,1% dispun de baie sau duș. În cazul gospodăriilor din mediul rural doar 50,2% dispun de instalații de alimentație cu apă, 9,7% dispun de grup sanitar în interiorul locuinței și 33,3% au instalație de canalizare.

Figura 13. Dotarea gospodăriilor cu bunuri de folosință îndelungată pe medii

Comparativ cu gospodăriile din mediul urban, a căror locuințe sînt mai bine dotate cu electrocasnice, cele din mediul rural au o dotare mai inferioară. Astfel, dacă în mediul urban, la 100 gospodării revin în medie 108 televizoare, atunci în mediul rural acestora le revine doar 99 televizoare. Cu frigidere sînt dotate 93 gospodării din 100 în mediul urban, în rural doar 84. Numărul de autoturisme la 100 de gospodării variază între 21 în mediul urban și 20 în cel rural, unde mai frecvente sînt bicicletele. În medie fiecare a treia gospodărie dispune de calculator, în cazul mediului urban fiecare a doua gospodărie, iar în rural ponderea acestor gospodării este de 29 la sută.

Aprecierea nivelului de trai. Din total gospodării, 70,8% apreciază nivelul de trai ca fiind satisfăcător, 10,5% ca fiind bun sau foarte bun, iar restul gospodăriilor și-au apreciat nivelul de bunăstare ca fiind unul nesatisfăcător.

Fig. Aprecierea nivelului de trai pe medii

Totodată, două treimi din gospodării consideră că nu au intervenit careva schimbări în nivelul de bunăstare al acestora, 5,5% consideră ca și-au îmbunătățit situația în 2013 comparativ cu anul precedent, iar situația s-a înrăutățit în cazul a 29,6%.

Veniturile realizate de către populație au determinat în mare măsură capacitatea de achitare a principalelor servicii comunale. Dificultăți la achitarea energiei electrice au fost menționate de către 22,9% gospodării, iar circa 29,1% au indicat că întîmpină greutăți la achitarea gazelor naturale.

Rata non-răspunsurilor. În cercetările statistice este foarte important de a obține informație de la respondenții selectați, dar experiența în domeniu arată că practic este imposibil de a intervieva toți respondenții. Rata non-răspunsurilor în CBGC pentru anul 2013 a constituit 39,6%. Cauzele non-răspunsurilor sînt diverse, dar cel mai frecvent cercetarea nu a putut fi realizată pe motiv că gospodăriile nu consideră necesară participarea în cadrul acestui studiu (25,7% din total non-răspunsuri) sau nu dispun de timp pentru îndeplinirea chestionarelor (24,4%) și din cauza faptului că nu a putut fi găsit nimeni acasă după trei vizite (22,1%).

2.2. Tendințele inegalității veniturilor și sărăciei. Impactul lor asupra creșterii bunăstării populației

Dinamica inegalității. În anul 2013 nivelul inegalității în Republica Moldova a continuat să scadă, concomitent cu reducerea ratelor de sărăcie. Coeficientul Gini este o măsură a dispersiei statistice folosite mai ales pentru a reprezenta disproporții în distribuirea veniturilor sau averilor. Cu cât deosebirile în distribuire sunt mai mici, cu atât mai scăzut este coeficientul. http://ro.wikipedia.org/wiki/Coeficientul_lui_Gini. În figura următoare este reprezentat indicele GINI pentru perioada anilor 2007-2013.

Fig. Coeficientul GINI, 2007-2013

Sursa: Ministerul Economiei în baza datelor CBGC

Conform coeficientului Gini, nivelul inegalității a diminuat de la 0.2824 în 2012 pînă la 0.2754 în 2013. Totuși, nivelul inegalității diferă de la o regiune la alta. Analiza datelor pe medii de reședință arată că inegalitatea în 2013 a scăzut doar în mediul urban. Cel mai echitabil este distribuit consumul în orașele mari, iar cel mai inechitabil – în mediul rural, unde s-a înregistrat cel mai înalt coeficient Gini.

Republica Moldova are un nivel mediu al inegalității în comparație cu țările din regiune. Comparînd nivelul inegalității cu inegalitatea în alte țări, se constată că Republica Moldova se poziționează la mijlocul listei țărilor analizate (Figura ). Astfel, Moldova are un nivel al inegalității aproape identic cu cel din Armenia și Montenegru, fiind surclasată de Albania, Ungaria, România. Totodată, Republica Moldova are un nivel mai redus al inegalității în comparație cu Lituania, Letonia, Estonia, Bulgaria, Georgia.

Fig. Coeficientul GINI, 2013

Sursa: Banca Mondială http://databank.worldbank.org/Data/Views/Reports/TableView.aspx

Alți indicatori, de asemenea, indică scăderea inegalității în țară. Astfel în tabelul următor este reprezentată distribuția cheltuielilor de consum pentru perioada anilor 2006-2013 în Republica Moldova.

Tabelul

Distribuția cheltuielilor de consum în anii 2006-2013

Sursa: ME, în baza datelor CBGC

Distribuția cheltuielilor de consum pe chintile arată o diminuare a diferenței dintre cheltuielile medii a celor săraci și bogați. Dacă în 2012 ponderea cheltuielilor celor mai sărace 20% din populație era de 8.9%, în 2013 această pondere a crescut la 9.1%. Totodată, indicatorul distribuția 90/10 a mediei cheltuielilor de consum relatează că cheltuielile medii ale celor mai sărace 10% din populație sînt de circa 5.1 ori mai mici decît ale celor mai înstărite 10% din populație. Diferența respectivă s-a micșorat în comparație cu anul trecut, fapt ce semnifică reducerea decalajului de venituri dintre cei bogați și cei săraci.

Evoluția sărăciei în anul 2013. În anul 2013 nivelul sărăciei în Republica Moldova a continuat să scadă. Această dinamică este demonstrată în tabelul următor.

Tabelul

Indicatorii sărăciei în Republica Moldova în anii 2006 – 2013

Sursa: BNS, în baza datelor CBGC

Rata sărăciei absolute a constituit 12.7% și s-a redus comparativ cu anul 2012 cu 3.9 puncte procentuale. Astfel, pe parcursul anului 2013 au fost scoși din sărăcie peste 132 mii de cetățeni. O persoană s-a considerat săracă dacă consumul mediu lunar a fost mai mic de 1196 lei (circa $95) – valoarea pragului sărăciei absolute 2.

Nivelul sărăciei extreme, de asemenea, s-a redus. Ponderea populației expusă sărăciei extreme a constituit în 2013 doar 0.3%, fiind în scădere cu 0.3 puncte procentuale față de 2012. Numărul celor afectați de sărăcia extremă a scăzut cu circa 11 mii persoane.Totuși mai rămîn expuși riscului de sărăciei extremă circa 8.4 mii cetățeni. Consumul lunar al acestora a fost mai mic decît valoarea pragului sărăciei extreme3 – 646.8 lei (circa $51).

În anul 2013 profunzimea sărăciei, care măsoară deficitul de venituri ale persoanelor sărace în raport cu pragul sărăciei, a înregistrat un trend descendent. Astfel, în 2013 profunzimea sărăciei, s-a redus de la 2.9% pînă la 2.0%. Or, în 2013 fiecare persoană săracă avea un deficit mediu lunar de circa 24 lei pentru a depăși starea de sărăcie. Prin extinderea sumei la întreaga populație săracă reiese că transferul monetar lunar necesar săracilor pentru a depăși starea de sărăcie constituie circa 10.2 milioane lei, iar suma anuală – 122 milioane lei.

Reducerea sărăciei în anul 2013 este generată, în primul rînd, de înviorarea economiei naționale. După declinul economic înregistrat în 2012, în 2013 economia a înregistrat o creștere de circa 9.4%, reprezentînd cea mai mare creștere economică din istoria țării. Evoluții pozitive au fost înregistrate în toate sectoarele economiei: agricultură, comerț, investiții, industrie etc. Totuși, principalul motor al creșterii a fost asigurat de sectorul agricol, unde valoarea adăugată s-a majorat cu 39 la sută. Evoluțiile înregistrate în acest sector au avut impact, în special, asupra bunăstării familiilor din mediul rural, unde activitățile agricole sunt predominante.

Veniturile remise de emigranții de peste hotare a constituit un alt factor important care a influențat reducerea ratelor de sărăcie. Dependența economiei Republicii Moldova de fluxurile transferurilor valutare provenite din activitatea cetatenilor de peste hotare rămîne a fi înaltă, ponderea acestora în PIB constituind circa 25%. Pe parcursul anului 2013 volumul remitențelor a crescut cu 10.7% față de anul precedent. Veniturile din remitențe au influențat semnificativ diminuarea ratelor de sărăcie, acestea alimentînd consumul de bază al gospodăriilor și asigurînd ieșirea din sărăcie. În anul 2013 transferurile bănești de peste hotare au redus rata sărăciei absolute de circa 2 ori și au scos din sărăcie peste 500 mii persoane. Analiza datelor demonstrează că dacă cetățenii nu ar fi beneficiat de venituri de peste hotare, rata sărăciei absolute la nivel național ar fi fost de 30.2%, față de cea înregistrată de 12.7%. Totodată, la sate s-ar fi constatat un nivel al sărăciei de 40%, comparativ cu rata existentă de 18.8%, iar la orașe nivelul sărăciei ar fi fost de 17.2%, comparativ cu nivelul actual de 4.6% (Figura ). Astfel, bunăstarea cetățenilor din Republica Moldova este dependentă în mare măsură de transferurile emigranților de peste hotare.

Fig. Impactul veniturilor din remitente asupra sărăciei

Sursa: Ministerul Economiei – în baza CBGC, Banca Națională a Moldovei

Un impact esențial asupra reducerii nivelului de sărăcie l-au avut prestațiile sociale alocate după o formulă care permite orientarea mult mai precisă a resurselor financiare spre persoanele sărace. Acestea sunt prestațiile pentru care se aplică mecanisme de determinare a eligibilității solicitantului prin testarea veniturilor. Doar în cazul a 3 tipuri de prestații sînt aplicate astfel de mecanisme: ajutorul social, ajutorul pentru perioada rece a anului și ajutoarele materiale din cadrul Fondului Republican de Susținere Socială a Populației (FRSSP). Astfel, calculele realizate în baza CBGC au arătat că impactul acestor prestații sociale asupra sărăciei a constituit circa 2.3 puncte procentuale. Dacă nu ar fi existat aceste plăți, rata sărăciei la nivel național ar fi constituit 15%, comparativ cu cea reală de 12.7% (Figura 3). Aceste prestații sociale s-au dovedit a fi destul de eficiente: circa 82% din suma ajutorului social, 62% din suma ajutorului pentru perioada rece a anului și circa 53% din suma FRSSP au fost orientate spre cele mai sarace familii situate în chintila I și II (Boxa 1).

Fig. Impactul asistenței sociale bazată pe mecanisme de testare a veniturilor asupra sărăciei, 2013

Creșterea economică și sărăcia. Creșterea economică reprezintă o condiție indispensabilă pentru majorarea standardelor de viață și reducerea sărăciei. În anul 2013 PIB a crescut cu 9.4%, iar nivelul sărăciei s-a redus de la 16.6% în 2012 pînă la 12.7%.

Fig. Creșterea economică și nivelul sărăciei

Sursa: BNS, CBGC

În perioada 2012-2013 ratele sărăciei au scăzut în medie cu 3.9 puncte procentuale, scădere care poate fi datorată atît creșterii consumului, cît și scăderii inegalității. Gradul de influență a creșterii/descreșterii economice asupra nivelului de sărăcie se apreciază prin determinarea influenței creșterii consumului mediu (componentă a creșterii economice) și influenței redistribuirii (inegalitate) consumului asupra ratelor de sărăcie.

Analiza distribuției beneficiilor creșterii economice se realizează prin utilizarea curbelor de incidență. Curbele de incidență reprezintă rata de creștere a consumului, cumulată pe întreaga perioadă, pe axa verticală, și populația, ordonată crescător în funcție de consum, pe axa orizontală. Totodată, curbele incidenței creșterii permit de a analiza care categorii de populație au cîștigat/pierdut ca urmare a creșterii economice pe parcursul perioadei analizate. O curbă de incidență descendentă arată că persoanele din categoriile sărace ale populației beneficiază mai mult de pe urma creșterii sau pierd mai puțin de pe urma scăderii economiei. O curbă ascendentă arată contrariul. Valorile mai mari de „zero" indică că gospodăriile dintr-o anumită percentilă au înregistrat o creștere a consumului, iar valorile mai mici de „zero" indică o reducere a consumului gospodăriilor casnice în perioada respectivă. Figura prezintă curbele incidenței creșterii la nivel național și pe medii de reședință pentru perioada 2013 față de 2012.

Fig. Incidența creșterii reale 2012-2013

Sursa: Ministerul Economiei în baza datelor CBGC

În perioada anului 2013 consumul mediu cumulat a crescut cu circa 3%, iar de creșterea economică au beneficiat mai mult cei săraci. Analiza impactului creșterii economice arată că pentru 90% din populație consumul mediu a crescut. Cel mai mult au crescut cheltuielile de consum pentru primele 10 percentile (cei mai săraci), care au înregistrat o creștere de peste 9%. Totodată, cheltuielile de consum ale gospodăriilor mai bogate au marcat o creștere mai moderată, iar pentru populația situată în ultimele 10 percentile consumul a fost în scădere, ceea ce a influențat scăderea inegalității în țară. Prin urmare, reducerea sărăciei din anul 2013 se datorează atît creșterii consumului populației, cît și redistribuirii consumului spre categoriile mai sărace ale populației, iar beneficiile creșterii economice au fost simțite de majoritatea populației.

Analiza distribuției consumului după mediile de reședință denotă că, în general, creșterea economică a influențat diminuarea sărăciei atît în mediului urban, cît și în cel rural. Reieșind din traiectoria curbelor de incidență a creșterii, se constată că impactul creșterii economice asupra sărăciei a fost unul esențial. În orașele mari cei mai săraci cetățeni (percentilele 1-7) și-au crescut consumul pînă la 7%, iar în orașele mici chiar pînă la 28%. Pentru populația cu un nivel de trai mediu (percentilele 11-70) din mediul urban s-a înregistrat o creștere medie a consumului cu circa 3%, iar pentru populația cu un nivel înalt de trai (ultimele percentile) creșterea consumului a fost mai moderată. În mediul rural cei mai săraci și-au crescut consumul cu circa 6%, iar unii din cei mai înstăriți și-au redus consumul pînă la 3%. În general, populația din localitățile rurale și-a permis o creștere a cheltuielilor de consum în medie cu 3%, care a constituit factorul esențial de reducere a sărăciei la sate. Raport privind sărăcia în Republica Moldova 2013.

2.3. Analiza veniturilor și cheltuielilor populației în Republica Moldova

Veniturile disponibile ale gospodăriei reprezintă totalitatea veniturilor bănești și în natură obținute din activitatea salarizată, agricolă, individuală, indemnizații sociale, precum și alte surse de venit.

Minimul de existență reprezintă volumul minimal de bunuri materiale și servicii necesare pentru satisfacerea cerințelor primordiale, asigurarea menținerii sănătății și susținerii viabilității omului.

Cîștigul salarial nominal mediu lunar al unui lucrător din economie (pe activități economice, în profil teritorial) – raportul dintre sumele brute calculate salariaților (fondul de remunerare) și numărul mediu de salariați.

În tabelul următor sunt analizați principalii indicatori social-economici ce caracterizează veniturile și nivelul de trai al populației Republicii Moldova, acestea sunt: cîștigul salarial nominal mediu lunar al unui salariat în economie, veniturile disponibile ale populației (media lunară pe un membru al gospodăriei), mărimea medie a pensiei lunare stabilite (la sfîrșitul anului) și minimul de existență (media lunară pe o persoană).

Tabelul

Principalii indicatori social-economici ce caracterizează veniturile și nivelul de trai al populației Republicii Moldova, (2007-2014)

Sursa: Anuarul statistic 2014

Analizînd datele tabelului de mai sus observăm că pe parcursul perioadei analizate principalii indicatori social-economici ce caracterizează veniturile și nivelul de trai al populației Republicii Moldova au o dinamică crescătoare. Astfel, salariu mediu lunar a sporit de la 2065 lei/lună în anul 2007 pînă la 4172 lei /lună în anul 2014; veniturile disponibile ale populației a sporit de la 1018,7 lei pînă la 1767,5 lei în perioada anaizată; în schimb a sporit și minimul de existență de la 1099,4 lei pînă la 1627,1 lei. Minimul de existență a sporit în proporții mai mici față de alți indicatori , aceasta de demonstrează prin sporirea raportului dintre indicatorii respectivi și minimul de existență. De menționat este faptul că mărimea medie a pensiei lunare este aproape de două ori mai mică față de minimul de existență.

În baza tabelului a fost elaborat graficul de mai jos care reprezintă dinamica principalilor indicatori social-economici ce caracterizează veniturile și nivelul de trai al populației Republicii Moldova pentru perioada anilor 2007-2014.

Fig. Dinamica principalilor indicatori social-economici ce caracterizează veniturile și nivelul de trai al populației Republicii Moldova, lei (2007-2014)

Cercetînd dinamica principalilor indicatori social-economici ce caracterizează veniturile și nivelul de trai al populației Republicii Moldova putem observa sporirea acestora pe parcursul perioadei analizate. Sporirea salariului mediu lunar, a veniturilor disponibile și a mărimii medii a pensiei este un factor pozitiv, iar sporirea sumei minimului de existență presupune ridicarea prețurilor respectiv a nivelului inflației.

Volumul minimal de bunuri materiale și servicii necesare pentru satisfacerea cerințelor primordiale, asigurarea menținerii sănătății și susținerii viabilității omului este analizat în tabelul . Astfel este cercetat minimul de existență pe categorii de populație (medie lunară pe o persoană) în Republica Moldova pentru perioada anilor 2007-2014.

Comparînd minimul de existență pe categorii de populație putem observa că pe parcursul periodei analizate acest indicator a sporit pentru toate categoriile. Cea mai mare mărime a minimului de existență este stabilită pentru populația aptă de muncă, în special pentru bărbați, apoi pentru copii, în special în vîrstă de 7-16 ani, cel mai mic minim de existență este stabilit pentru pensionari.

Tabelul

Minimul de existență pe categorii de populație (medie lunară pe o persoană) în Republica Moldova, lei

Sursa: Anuarul statistic 2014; http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4692

În baza datelor tabelului de mai sus s-a elaborat graficul următor care include minimul de existență pe categorii de populație în Republica Moldova pentru anul 2014.

Fig. Valoarea minimului de existență în anul 2014

Sursa: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4692

Biroul Național de Statistică informează că, în anul 2014 veniturile disponibile ale populației au constituit în medie pe o persoană pe lună 1767,5 lei, fiind în creștere cu 5,1% față de anul precedent. În termeni reali (cu ajustarea la indicele prețurilor de consum) veniturile populației au rămas la nivelul anului precedent .

Cea mai importantă sursă de venit a populației sunt cîștigurile salariale, cu o pondere de 41,6% din total venituri disponibile, nivelul anului 2013.

Activitățile pe cont propriu reprezintă 16,1% din veniturile medii lunare ale unei persoane, preponderente fiind activitățile individuale agricole cu o pondere de 9,5%. Totodată, veniturile obținute din activitatea individuală non-agricolă au contribuit la formarea veniturilor populației în proporție de 6,6%.

Fig. Structura veniturilor disponibile, anul 2014

Prestațiile sociale sînt a doua sursă de venit după importanță, în medie acestea constituie 20,2% din veniturile medii lunare ale populației. Contribuția plăților sociale s-a majorat cu 0,3 puncte procentuale față de anul precedent, în special din contul pensiilor.

Transferurile bănești din afara țării rămîn a fi o sursă semnificativă pentru bugetul gospodăriilor. În medie, acestea reprezintă 17,6% din total venituri sau cu 0,3 puncte procentuale mai mult comparativ cu anul 2013.

În funcție de mediul de reședință, se constată că veniturile populației din mediul urban au fost în medie cu 605,4 lei sau de 1,4 ori mai mari comparativ cu mediul rural. Pentru populația din mediul urban principalele surse de venituri sunt activitatea salariată, care a asigurat veniturile populației în proporție de 54 la sută și prestațiile sociale – 19,4%. În cazul populației din mediul rural, activitatea salariată la fel este cea mai importantă sursă de venit (28,4%), dar contribuția acesteia este practic de 2 ori mai mică decît în mediul urban. Totodată, veniturile obținute din activitatea individuală agricolă au asigurat 18,1% din totalul veniturilor disponibile.

Populația rurală în comparație cu cea urbană este dependentă într-o proporție mai mare de transferurile din afara țării, ponderea acestora în venituri fiind de 23,4% față de 12,2% în cazul populației din mediul urban. În afară de aceasta, pentru populația rurală este caracteristică și o contribuție mai mare a prestațiilor sociale, 21,2% din total venituri comparativ cu 19,4% în mediul urban.

Mărimea medie a veniturilor este determinată și de componența gospodăriilor. Astfel, veniturile ce revin în medie unei persoane descresc pe măsura majorării numărului de persoane în gospodărie, dar și în dependență de numărul de copii prezenți în gospodărie.

Fig. Mărimea medie a veniturilor disponibile după principalele caracteristici ale gospodăriei, anul 2014

Veniturile disponibile ale populației în proporție de 89,7% sunt acoperite din surse bănești, iar 10,3% reprezintă veniturile în natură. În termeni absoluți, valoarea veniturilor bănești a însumat 1584,8 lei lunar în medie pe o persoană, iar cele în natură – 182,7 lei. Veniturile bănești sunt preponderente pentru mediul urban (96,1%), iar în cazul populației rurale contribuția acestora este de 83 la sută.

Cheltuielile medii lunare de consum ale populației în anul 2014 au constituit în medie pe o persoană 1816,7 lei, fiind în creștere față de anul precedent cu 2,3%. În termeni reali (cu ajustarea la indicele prețurilor de consum) populația a cheltuit în medie cu 2,7% mai puțin comparativ cu anul 2013. Scăderea cheltuielilor a fost determinată de creșterea prețurilor la produse alimentare și nealimentare2, dar și nivelul real al veniturilor realizate de populație.

Cea mai mare parte a cheltuielilor rămîne a fi destinată necesarului de consum alimentar – 43,8%, sau cu 1,0 punct procentual mai mult comparativ cu anul 2013. Pentru întreținerea locuinței o persoană în medie a alocat 18,9% din cheltuielile totale de consum (– 0,3 p.p), iar pentru îmbrăcăminte și încălțăminte – 10,6% (+ 0,3 p.p). Celelalte cheltuieli au fost direcționate pentru sănătate (5,6% față de 5,7% în anul 2013), transport (4,4% față de 4,7%), comunicații (4,3% față de 4,2%), dotarea locuinței (3,5% față de 3,6%), învățămînt (0,7% față de 0,8%), etc.

Fig. Structura cheltuielilor de consum, anul 2014

Dat fiind că populația din mediul urban dispune de venituri mai mari, respectiv și cheltuielile de consum a acestei categorii de populație sunt cu 562,0 lei sau de 1,4 ori mai mari față de cheltuielile populației din mediul rural. În mediul urban, pentru asigurarea consumului de produse alimentare, populația a alocat 42,1% din cheltuielile lunare de consum (40,9% în anul 2013), iar în rural – 45,6% (44,9%). Totodată, populația urbană comparativ cu cea rurală cheltuieli mai mult pentru întreținerea locuinței (20,0% față de 17,9%), transport (4,8% față de 3,9%), servicii de comunicații (4,6% față de 4,0%), hoteluri și restaurante (2,3% față de 0,6%), servicii de agrement (1,7% față de 0,8%).

În structura cheltuielilor de consum ale populației, predomină cheltuielile bănești – 90%, celor în natură le revine respectiv 10% (vezi anexa tabelul 4-6). În gospodăriile urbane cheltuielile în natură constituie 3,9% și de regulă reprezintă consumul produselor alimentare primite gratis din afara gospodăriei (rude, ajutor social, etc.). În cazul gospodăriilor rurale cheltuielile în natură sunt mai semnificative (16,3%), dat fiind acoperirii necesarului de consum alimentar din contul produselor obținute din activitatea agricolă pe cont propriu.

Evoluția trimestrială a veniturilor populației a înregistrat tendințe de creștere pe  parcursul anului 2014, de la 1651,1 lei în trimestrul I pînă la 1877,8 lei în trimestrul IV (+13,7%). Dacă considerăm nivelul inflației pe parcursul anului, constatăm aceleași tendințe, însă ritmul de creștere a veniturilor în trimestrul IV față de trimestrul I este de 10,8%. Contribuția activităților salariale s-a redus în a doua jumătate a anului în favoarea transferurilor din afara țării și activității individuale în sectorul non-agricol.

Fig. Evoluția trimestrială a veniturilor disponibile în anul 2014

Evoluția trimestrială a cheltuielilor de consum este determinată de evoluția veniturilor populației. Astfel, cel mai puțin populația a cheltuit în trimestrul I – 1733,7 lei, iar cel mai mult în trimestrul IV – 1893,7 lei. Ponderea cheltuielilor pentru produse alimentare a înregistrat tendințe fluctuante pe parcursul anului, cea mai mică fiind înregistrată în trimestrul IV (42,9%), și cea mai mare – în trimestrul II (44,9%).

3.1. Dezvoltarea pieții muncii și perfectionarea sistemului de salarizare în Republica Moldova

Piața muncii din Moldova, ca și orice fenomen socio-economic, este foarte complexă și este determinată de mai mulți factori, inclusiv de nivelul general al dezvoltării economice. Structurarea pieții muncii a Republicii Moldova reprezintă una dintre problemele stringente cu care se confruntă țara, din cauza necesității creării și asigurării funcționării unui cadru organizațional – instituțional și a mecanismelor eficiente de angajare și de menținere a angajaților, precum și a unui comportament adecvat pentru perioada de tranziție de la economia dirijată la cea de piață.

Problemele pe piața muncii sunt determinate de un șir de factori ce se influențează reciproc, cum ar fi dezvoltarea economică precară a țării, sărăcia, salariile mici etc., care la rândul lor alimentează migrația excesivă a forței de muncă peste hotare percepută de populație drept singura opțiune de menținere a unui trai decent, iar, uneori, și de supraviețuire.

Rata de ocupare în Moldova este redusă comparativ cu nivelul tipic al țărilor de 60-70 la sută. Principalul motiv este nivelul foarte scăzut al participării forței de muncă (PFM) la activitatea economică, care în ultimul deceniu s-a micșorat dramatic (de la 53 la sută până la 41 la sută). În toate grupurile demografice sunt pierduți mulți ani de viață productivă. Pe de altă parte, rata generală a șomajului este destul de mică, constituind în 2014 circa 5 la sută; deși șomajul în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 ani reprezintă o problemă mai stringentă, fiind de 12 la sută.

Rata scăzută a ocupării forței de muncă este concomitent cauză și consecință a unei migrații internaționale extrem de pronunțate; în același timp migrația internă este redusă.

În Moldova se atestă o rată foarte înaltă a migrației internaționale (potrivit datelor statistice oficiale conservatoare, în 2013 circa 14 la sută din bărbații și 8 la sută din femeile în vârstă aptă de muncă se aflau peste hotarele țării lucrând sau în căutarea unui serviciu). Contrar, mobilitatea internă este scăzută: în ultimii 20 ani mai puțin de 20 la sută din populația cu vârsta mai mare de 18 ani și-a schimbat reședința într-un alt oraș.

Productivitatea în Moldova este printre cele mai scăzute din regiune, fapt ce denotă o tranziție incompletă de la economia planificată, pentru care sunt tipice problema existenței unui sector primar impunător, ratei înalte de ocupare informală a forței de muncă și a nivelului educațional și competențelor insuficiente. Jumătate din populația Republicii Moldova continuă să locuiască în mediul rural, iar un sfert din populația ocupată activează în sectorul agrar, în care productivitatea este scăzută. La fel, celelalte sectoare sunt caracterizate și ele prin productivitate scăzută. Peste 40 la sută din companiile din Moldova au raportat "competențele insuficiente" drept constrângere severă pentru dezvoltarea sa. În plus, ocuparea informală este omniprezentă, în 2013 fiecare al treilea muncitor din Moldova fiind angajat informal în câmpul muncii.

Parcursul viitor – domenii de atenție prioritare

Schimbările demografice impun necesitatea stringentă a reformării pieței muncii. Populația Republicii Moldova îmbătrânește rapid și este în scădere. Aceste presiuni demografice amenință durabilitatea creșterii economice și a finanțării protecției sociale. Deficitul între cheltuielile alocate protecției sociale și veniturile colectate din primele de asigurări sociale se ridică la 4 la sută din PIB.

În sporirea participării forței de muncă un rol major îl vor avea politicile de promovare a competitivității, reforma Codului Muncii, impozitarea și folosirea productivă a remitențelor. Competitivitatea și transparența sunt esențiale pentru crearea locurilor de muncă. În aspect de ofertă, reforma Codului Muncii pentru creșterea flexibilității pieței forței de muncă și simplificarea regulilor pentru stagii și activitatea cu normă redusă ar putea ajuta la creșterea PFM. Măsurile menite să sprijine investirea productivă a remitențelor și stimularea afacerilor în rândul migranților reveniți sau al membrilor familiilor migranților ar putea contribui la retenția acestora pe piața muncii locală. Printre aceste măsuri se vor regăsi instruirile în domeniul afacerilor, serviciile de consiliere și suport.

Investirea în educație (învățământul general și cel profesional), formarea competențelor și susținerea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) sunt elementele esențiale ale creșterii calității locurilor de muncă și retenției forței de muncă. Actualul nivel nesatisfăcător al competențelor disponibile printre forța de muncă este atribuit neconcordanței între sistemul de învățământ și nevoile pieței muncii și lipsei suportului pentru pregătirea forței de muncă pentru noile oportunități și locuri de muncă. Politicile active pentru piața forței de muncă va fi orientată spre recalificare, stimularea mobilității forței de muncă și prezentarea informațiilor relevante privind piața muncii. În cazul particular al sectorului agrar, este necesar de valorificat mai bine avantajul comparativ al Republicii Moldova prin plasarea accentului pe producția și piețele cu valoare mai mare.

În scopul reducerii activității informale în mediul, în care "sancțiunile" (verificări și amenzi) își au rolul său, este necesar a face ocuparea formală a forței de muncă mai atractivă. Două-treimi din salariații angajați informal în câmpul muncii nu și-ar dori schimbarea situației în care se află. De aceea, în afară de verificări, mai sunt necesare reforme ce ar spori beneficiile și ar reduce costul oficializării ocupării. Ar fi utilă simplificarea procedurilor administrative pentru accesul la credite. În vederea promovării ocupării oficializate, ar mai fi nevoie ca reglementările pieței de muncă să devină mai puțin împovărătoare.

Forța de muncă în Republica Moldova: ocuparea și șomajul în anul 20141

Biroul Național de Statistică  informează că, în anul 2014 populația economic activă (populația ocupată plus șomerii) a Republicii Moldova a constituit 1232,4 mii persoane, fiind în descreștere cu 0,3% (3,5 mii) față de anul 2013.

Disparități importante pe sexe și medii în cadrul persoanelor economic active nu s-au înregistrat: ponderea bărbaților (50,8%) a depășit ușor ponderea femeilor (49,2%), iar ponderea persoanelor economic active din mediul rural a fost mai mare față de cea din mediul urban: respectiv 54,0% și 46,0%.

Rata de activitate a populației de 15 ani și peste (proporția populației active de 15 ani și peste în populația totală de aceeași categorie de vârstă) a constituit 41,2%, înregistrând aproximativ aceeași valoare ca în 2013 ( 41,4%). Acest indicator a atins valori mai înalte în rândul populației masculine – 44,1%, în comparație cu cea feminină – 38,6%. Ratele de activitate pe medii au înregistrat următoarele valori: 44,1% în mediul urban și 39,1% în mediul rural. În categoria de vârstă 15-29 ani acest indicator a avut valoarea 29,4%, iar în categoria 15-64 ani (vârstă de muncă în țările Uniunii Europene conform metodologiei Eurostat) – 45,6%. Rata de activitate a populației în vârstă de muncă2 (16-56 ani pentru femei și 16-61 ani pentru bărbați) a fost de 48,4%.

Populația ocupată a constituit 1184,9 mii persoane, în creștere cu 12 mii față de 2013. Ca și în cazul populației economic active, nu au fost înregistrate disparități pe sexe (50,4% bărbați și 49,6% femei). Aceeași situație s-a înregistrat și în repartiția pe medii de reședință (54,6% mediul rural și 45,4% mediul urban).

Rata de ocupare a populației de 15 ani și peste (proporția persoanelor ocupate în vârstă de 15 ani și peste față de populația totală din aceeași categorie de vârstă) a fost de 39,6%, înregistrând aproximativ aceeași valoare ca în 2013 (+0,3 p.p.). Rata de ocupare la bărbați (42,1%) a fost mai înaltă în comparație cu femeile (37,4%). În distribuția pe medii de reședință acest indicator a avut valoarea 41,8% în mediul urban și 38,0% în mediul rural. Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (16- 56/61 ani) a fost de 46,3%, a populației în vârstă de 15-64 ani – 43,8% și în categoria de vârstă 15-29 ani acest indicator a înregistrat valoarea de 27,3%.

Din distribuția ocupării după activitățile din economia națională rezultă că în sectorul agricol au activat 361,1 mii persoane (30,5% din totalul persoanelor ocupate). Față de 2013 numărul populației ocupate în agricultură a crescut cu 23,2 mii, sau cu 6,9%.

În activitățile non-agricole au fost ocupate 823,8 mii persoane, în scădere cu 11,1 mii (-1,3%) față de 2013. Ponderea persoanelor ocupate în industrie a constituit 12,3% (12,1% în 2013) și înconstrucții, respectiv, 5,6% (5,5% în 2013). Față de nivelul anului precedent numărul persoanelor ocupate în industrie a crescut cu 2,2%, iar în construcții – cu 2,1%. În sectorul servicii au activat 51,6% din totalul persoanelor ocupate, ponderea acestora fiind în descreștere față de anul precedent cu 1,9 p.p. (15,6 mii).

În repartizarea după forme de proprietate 74,0% din populație a fost ocupată în sectorul privat și 26,0% – în sectorul public.

Structura populației ocupate după statutul profesional relevă, că ponderea salariaților a constituit 67,3% din total. Marea majoritate a salariaților (92,2%) a fost angajată pe o perioadă nedeterminată de timp. Indicatorul dat a înregistrat valori mai ridicate la femei (cu 2,3 p.p.) față de bărbați.

Munca nedeclarată3 în rândul salariaților a constituit 8,3%, fiind, practic, la nivelul anului precedent (8,2% în 2013). Practica de angajare fără perfectarea contractelor individuale de muncă (în baza unor înțelegeri verbale) este mai pe larg întâlnită printre bărbați (9,7% din total bărbați) în comparație cu femeile (7,0% din total femei). Cele mai mari ponderi ale salariaților care lucrează doar în baza unei înțelegeri verbale sunt estimate în agricultură (47,0%) și comerț (10,7%) .

În sectorul informal au lucrat 16,1% din totalul persoanelor ocupate în economie, iar 32,5% au avut un loc de muncă informal. Din numărul persoanelor ocupate informal salariații au alcătuit 18,7%, totodată 9,0% din totalul salariaților aveau un loc de muncă informal. Pe de altă parte, fiecare al zecelea salariat a declarat, că primește fie că o parte (1,8% din totalul salariaților) sau chiar în întregime (8,4% din totalul salariaților) salariul ”în plic”. Fenomenul salariului ”în plic” prevalează în agricultură (48,3%), comerț (15,2%) și construcții (13,5%) .

Numărul persoanelor sub-ocupate4 (adică acelor persoane care au avut un loc de muncă, însă orele efectiv lucrate în total în timpul perioadei de referință au fost sub 40 ore pe săptămână, totodată doreau și au fost disponibile să lucreze ore suplimentare) a fost de 80,1 mii, ceea ce reprezintă 6,8% din totalul persoanelor ocupate. Numărul persoanelor din această categorie a scăzut cu 6,9% (cu 5,9 mii) în comparație cu 2013.

Fiecare a șaptea persoană ocupată (14,7%) a declarat că ar fi dorit să schimbe situația în raport cu locul actual de muncă pe motiv că nu este satisfăcută de nivelul remunerării (situație inadecvată în raport cu venitul4). Majoritatea din ele (90 la sută) doresc o remunerare mai mare pe oră. Cota parte a acestora a crescut de la 12,5% în 2013 la 13,1% în 2014. Restul sunt gata să lucreze ore adiționale pentru un venit mai mare. Totodată, ponderea celor din urmă a scăzut de la 2,5% în 2013 la 1,6% în 2014.

Numărul șomerilor, estimat conform definiției Biroului Internațional al Muncii a fost de 47,5 mii, fiind cu 15,6 mii mai mic față de 2013. Șomajul a afectat într-o proporție mai mare bărbații – 60,8% din total șomeri, la fel și persoanele din mediul urban – 61,9%.

Rata șomajului (proporția șomerilor BIM în populația activă) la nivel de țară a înregistrat valoarea de 3,9%, fiind mai mică față de 2013 (5,1%). Rata șomajului la bărbați a fost de 4,6% iar la femei – de 3,1%. Disparități semnificative au fost înregistrate între medii: 5,2% în urban, față de 2,7% în rural. În rândul  tinerilor (15-24 ani) rata șomajului a constituit 9,8%. În categoria de vârstă 15-29 ani acest indicator a avut valoarea de 7,2%.

Populația inactivă de 15 ani și peste a constituit 1756,1 mii persoane, sau 58,8% din totalul populației de aceeași categorie de vârstă, fiind cu 5,0 mii persoane mai mare față de 2013 (0,2 p.p.). Din punct de vedere al relației cu piața muncii, în cadrul populației inactive distingem două categorii importante: persoane descurajate și persoane care au fost declarate de către gospodării plecate în alte țări la lucru sau în căutare de lucru. Persoanele descurajate în a-și mai găsi un loc de muncă au constituit 13,8 mii (19,3 mii în 2013). Numărul persoanelor declarate ca fiind plecate la lucru sau în căutare de lucru peste hotare a alcătuit, conform estimărilor, 341,9 mii persoane (332,5 mii în 2013). Din numărul celor declarați plecați, 64,1% o constituie bărbații.  Ponderea persoanelor plecate din localitățile rurale a fost de 71,7 %.

Notă: Datele prezentate au fost obținute în cadrul cercetării Ancheta Forței de Muncă, desfășurate în anul 2014 pe un eșantion de 48000 adrese. Din ele 37558 au acceptat interviul). Informații au fost colectate de la 82766 persoane cu vârsta de 15 ani și peste. Estimatorii pentru anul 2014 au fost calculați ca medii anuale în baza estimatorilor trimestriali. În tabelul de mai jos sunt prezentate intervalele de încredere pentru principalii indicatori.

Problemele principale cu care se confrunta actualmente piata fortei de munca sunt:

Lipsa unei analize profunde a proceselor pe piata muncii, care ar sta la baza elaborarii politicilor deformare profesionala si ocupare a fortei de munca.

Numarul mic de locuri de munca libere in economia nationala.

Salariile mici disponibile si cerintele mari inaintate de catre agentii economici pentru ocuparealocurilor de munca.

Nivelul de calificare al persoanelor aflate in somaj nu corespunde cererii pe piata fortei de munca.

Posibilitatile reduse de angajare in campul muncii pentru femei, tineret, absolventi ai institutiilor deinvatamant.

Sporirea numarului persoanelor ocupate in sectorul neformal si exploatarea fortei de munca de catreagentii economici. Fiind angajate neoficial, persoanele mai ales cele tinere, lucreaza o luna sau doua,dupa care sunt concediate fara a fi remunerate.

Rolul scazut al patronatului si sindicatelor in realizarea politicilor pe piata fortei de munca.

Masurile necesare pentru solutionarea problemelor pietei fortei de munca

Studiul cu agenții economici a conturat patru măsuri principale necesare de întreprins din partea conducerii țării pentru soluționarea problemei insuficienței forței de muncă și a fluctuației forței de muncă în Moldova (vezi Diagrama 1):

oferirea salariilor compatibile cu un nivel de trai decent (39%)

crearea locurilor de muncă stabile (inclusiv prin crearea de noi întreprinderi) și cu perspectivă de creștere profesională (32%)

susținerea businessului mic prin reducerea poverii de impozitare, scutirea de variate taxe pe diferite perioade de timp, precum și reducerea numărului de controale din partea organelor abilitate (21%)

dezvoltarea și consolidarea economiei țări (18%).

Diagrama 1: Măsurile din partea statului pentru soluționarea problemelor pieței forței de muncă

Întrebare deschisă / Răspuns multiplu

În ceea ce privește măsurile necesare de întreprins din partea agenților economici pentru soluționarea problemei insuficienței și a fluctuației forței de muncă, principalele sunt remunerarea corespunzătoare nivelului de trai decent (55%) și asigurarea condițiilor optime de muncă (38%). Alte măsuri secundare sunt prezentate în Diagrama 2.

Diagrama 2: Măsurile din partea întreprinderilor pentru soluționarea problemelor pieței forței de muncă

Întrebare deschisă / Răspuns multiplu

Analiza comparată a măsurile necesare de întreprins din partea agenților economici și a conducerii țării a evidențiat patru măsuri comune, după cum urmează:

oferirea de salarii decente;

asigurarea cu locuri de muncă stabile;

oferirea de facilități angajaților (loc de trai, rambursarea cheltuielilor de transport etc.);

conlucrarea cu instituțiile de învățământ în vederea pregătirii cadrelor solicitate, inclusiv acoperirea parțială sau totală a cheltuielilor de studii.

Măsurile necesare pentru soluționarea problemelor pe piața forței de muncă

Măsurile pe care ar trebui să le întreprindă conducerea țării în vederea rezolvării problemei insuficienței și fluctuației forței de muncă vizează trei direcții prioritare:

măsuri îndreptare pentru dezvoltarea economică generală a țării

măsuri pentru îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației economic-active, cum ar fi asigurarea cu salarii decente

măsuri îndreptate spre susținerea micului business

La rândul lor, agenții economici ar trebui să contribuie, în special, prin asigurarea remunerării la nivelul traiului decent și asigurarea condițiilor optime de muncă.

În ceea ce privește politicile de pe piața muncii, Republica Moldova trebuie să-și concentreze eforturile în primul rând asupra a 3 priorități principale, priorități care sunt prevăzute și de Agenda Lisabona: atragerea și menținerea mai multor oameni pe piața forței de muncă, îmbunătățirea adaptabilității și creșterea investițiilor în capitalul uman, realizând o combinare cu prevederile conținute în obiectivele Strategiei de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei – problema demografică și migrația, excluderea socială, precum și elementele asociate cum ar fi sănătatea populației și aspectele sensibile ale sărăciei.

Obiectivul principal de politică economică al Guvernului ar trebui să fie păstrarea unui nivel relativ redus al șoma¬jului în condițiile continuării restructurării sectoriale. Pentru atingerea acestui obiectiv Guvernul trebuie să aibă ca prioritate creșterea calității ocupării și a siguranței locului de muncă, simultan cu crearea de oportunități de pregătire profesională și instruire.

De asemenea, guvernul trebuie să se preocupe de introdu¬cerea unor măsuri favorabile mediului de afaceri în scopul creșterii productivității și flexibilității pe piața muncii.

În condițiile globalizării, piața muncii din Moldova trebuie să răspundă nevoii companiilor de a se adapta permanent cerințelor de creștere a competitivității. Din acest motiv politicile de ocupare trebuie să conțină rezultatele colaborării constante cu mediul de afaceri, reprezentanții lucrătorilor și ai asociațiilor profesionale, pentru reglementarea eficientă a relațiilor de muncă

Mai multă specializare și adaptare a întreprinderilor la apariția de noi cerințe și ocupații determinate de progresul tehnic. Pentru ca întreprinderile să fie dinamice în demersurile lor, cererea și oferta de formare profesională inițială și continuă pe piața muncii trebuie să satisfacă aceste nevoi. În acest context, pe lângă necesitatea unei informări mai bune asupra locurilor de angajare disponibile promovate prin structurile de plasare de forță de muncă, trebuie întărite legăturile acestora cu întreprinderile și centrele de instruire și formare, pentru a veni în întâmpinarea solicitărilor întreprinderilor.

Modificarea Codului Muncii prin care să se instituie o serie de relații de muncă flexibile și instrumente în aplicarea acestora pentru reducerea barierelor la angajare: relaxarea restricțiilor privind contractul individual de muncă pe perioadă determinată cu scopul aducerii în zona fiscală a raporturilor de muncă din zona informală a economiei; promova¬rea unor noi forme de angajare prin contracte de muncă, atât cele cu timp parțial, prin agent de muncă temporară, cât și cele referitoare la munca la domiciliu; simplificarea proce¬durilor de evidență a salariaților prin introducerea registrului general de evidență a salariaților; flexibilizarea procedurilor de concediere individuală și colectivă, precum și garantarea drepturilor salariaților în cazul acestor concedieri.

Altă componentă a flexibilizării pieței forței de muncă o constituie sprijinirea formării și obținerea calificărilor manageriale care să facă din antreprenoriat o opțiune de carieră.

Încurajarea responsabilității corporative prin oferirea de stimulente pentru angajați, în scopul dezvoltării companiilor, dar și pentru conștientizarea angajatorilor și a angajaților cu privire la necesitatea formării profesionale continue.

Simultan cu creșterea flexibilității pieței muncii este necesară îmbunătățirea nivelului de protejare a salariaților, inclusiv prin responsabilizarea individuală cu privire la eforturile acestora de a căuta un loc de muncă.

Angajatorii trebuie să aibă obligația să informeze și să consulte angajații asupra situației economice a firmei și a politicilor privind forța de muncă în cadrul întreprinderii. De asemenea, ei trebuie să informeze angajații cu privire la orice decizie care duce la modificări importante în organizarea muncii, în relațiile contractuale sau în raporturile de muncă.

Creșterea securității în ceea ce privește ocuparea trebuie să aibă în vedere nu numai componenta de intervenție, ci și cea preventivă, care implică stabilirea responsabilităților în relația angajat-angajator (guvernul ar trebui să mai gândească la stabilirea salariului minim pe economie, precum și la posibilitatea de a stabili/negocia compensații bănești pentru pierderea locului de muncă).

Integrarea și facilitarea accesului tinerilor pe piața muncii, lupta împotriva șomajului în rândul tinerilor și pe calitatea actului de învățământ.

Facilitarea trecerii de la școală la locul de muncă. Trebuie să se țină cont și de necesitatea de a compensa deficitul de calificare sau experiență. În acest sens, pentru a răspunde cerințelor sectoriale și regionale trebuie să se promoveze și îmbunătățească învățământul tehnic, profesional și de meserii.

Continuarea campaniilor de informare a elevilor și studenților din anii terminali pentru a le acorda informații privind oportunitățile de angajare și riscurile existente pe piața muncii.

Facilitarea încadrării în muncă cu normă redusă după pensionare, precum și asigurarea accesului nediscriminatoriu la formare profesională pe tot parcursul vieții.

Integrarea pe piața muncii a persoanelor dezavantajate.

Trebuie să se urmărească gestionarea adecvată a emigrației și migrației economice pentru compensarea deficitului de forță de muncă internă în anumite sectoare.

Gestionarea fluxurilor de emigranți moldoveni în scop de muncă, ceea ce presupune implementarea unor sisteme eficiente de monitorizare a fluxurilor de emigranți angajați în străinătate.

Interesant este faptul că nici o companie cu capital străin nu consideră că oferirea unui salariu decent ar soluționa problema fluctuații și insuficienței cadrelor. În schimb, oferirea unui loc de muncă stabil cu perspectiva de creștere profesională ar fi cea mai reușită soluție (în opinia a 50% din companii cu capital străini) din partea conducerii țării pentru soluționarea acestor probleme pe piața forței de muncă.

3.2 Ameliorarea inegalităților dintre venituri prin intermediul modificării politicilor macroeconomice

Scopul politic final al analizei economice a distribuției, ce constă în promovarea unei repartiții mai juste a veniturilor, are în vedere găsirea unui criteriu care să asigure o distribuție echitabilă.

Numeroși filozofi și umaniști au fost preocupați de această problemă și au propus diferite criterii. Chiar dacă ele diferă în mod profund pentru că se bazează pe ideologii diferite, normele avansate au, în general, ca punct de plecare o reflecție asupra unui contract social. Acesta reprezintă ansamblul de reguli constituționale – referitoare la distribuția avuției, asupra cărora membrii unei comunități trebuie să se înțeleagă, deoarece ele reglementează relațiile lor mutuale. De-a lungul timpului au fost dezvoltate mai multe teorii ale contractului social, printre care cele mai importante au fost: teoria criteriului dotării cu factori, teoria utilitaristă, teoria egalitaristă și teoria maximizării situației celor mai defavorizați.

A. Criteriul dotării cu factori de producție

Inspirându-se din lucrările unor filozofi adepți ai legilor naturale din secolul al XVII-lea, ca Hobbs și Locke (care considerau că fiecare persoană are un drept înnăscut asupra rezultatelor eforturilor sale) unii autori acordă o garanție morală distribuției personale a venitului bazată pe dotarea agenților economici cu factori de producție. Plecând de la acest punct de consens, opiniile diferă radical de la o școală la alta. Astfel:

Pe de o parte, clasicii secolelor al XVIII-lea și al XlX-lea precum și unii neoclasici extremiști de astăzi recunosc ca fiind justă orice repartiție a venitului național care este conformă cu productivitatea marginală a factorilor de producție. Remunerarea agenților economici își are corespondența în acest caz, în dotarea lor în factori de producție și în valoarea (prețul) acestor factori pe piață. Unii autori restrâng acest principiu la piețele competitive, deoarece consideră că profiturile de monopol și salariile superioare produsului marginal reprezintă remunerări nelegitime.

Pe de altă parte, filozofii marxiști atribuie muncii manuale întregul rezultat al producției nete. Remunerarea muncii este considerată mai morală decât cea a capitalului, deoarece ea este însoțită de o desutilitate determinată de muncă, ceea ce nu este și cazul veniturilor din capital.

B. Criteriul utilitarist

Bentham, la mijlocul secolului al XIX-lea, a dezvoltat o teorie a justiției bazată pe noțiunea de utilitate, denumită teoria utilitaristă. Conform teoriei sale „venitul trebuie să fie repartizat astfel încât să aducă maximum de fericire, satisfacție unui număr cât mai mare de indivizi, principiu care, potrivit lui, ar trebui să fie acceptat de către orice persoană rezonabilă". Altfel spus, este vorba de a maximiza utilitatea totală a comunității X, maximizând utilitatea Ui a n persoane care o compun:

Ut = iu = U i + U 2 +… + Un

i=1

Prin aplicarea acestei reguli se obțin două forme de distribuție a venitului total. Ele depind de forma funcțiilor de utilitate marginală ale indivizilor care pot fi identice sau diferite.

C. Criteriul egalitarist

Cea de a doua critică la adresa criteriului utilitarist demonstrează că adevărata problemă nu este cea a maximizării bunăstării totale, ci cea referitoare la ponderea relativă a bunăstării fiecăruia în raport cu a celorlalți membri ai comunității. Pentru a putea rezolva această problemă sunt posibile cel puțin două soluții:

a) Prima soluție, care se fundamentează pe ideile umaniștilor și egalitariștilor J.J.
Rousseau și K. Marx, afirmă că „egalitatea bunăstării este în principal de dorit". Potrivit acestei
norme, ar fi bine ca utilitățile totale ale diferiților agenți economici să fie egalizate. Spre deosebire
de criteriul precedent, impactul său asupra distribuției venitului depinde de forma funcțiilor de
utilitate marginală:

dacă sunt asemănătoare, este aplicabilă soluția furnizată prin intermediul venitul trebuie să fie repartizat, în mod egal. Criteriul egalitarist și cel utilitarist conduc deci la același rezultat.

dacă sunt diferite, o distribuție egalitaristă ar atribui un venit celor doi indivizi, astfel încât utilitatea totală a acestora să fie identică.

Ca urmare, cea mai mare parte a venitului revine celui care posedă o capacitate mai mică de a se bucura de acesta. Criteriul utilitarist și perceptele egalitariste conduc deci la concluzii diametral opuse.

b) Cea de a doua soluție, care pare dominantă în cadrul societăților moderne cu economie
de piață, combină criteriul egalitarist cu cel al dotării cu factori de producție. Primul impune
eliminarea neajunsurilor datorate sărăciei și asigură fiecărei familii un nivel de trai minim
garantat. Odată atins acest obiectiv, repartiția venitului național poate corespunde remunerației factorilor în funcție de productivitatea lor marginală.

D. Regula lui Rawls a maximizării situației celor mai defavorizați

Rawls, în lucrarea sa "A Theory of Justice " ( 1972) propune ca distribuția să fie efectuată astfel încât bunăstarea celor mai prost dotați cu factori (în sens genetic spus cu factori de producție – n.n.) să fie cea mai mare. Preluând un termen propriu teoriei opțiunilor în condiții de incertitudine, putem vorbi de regula „maximizării", ceea ce presupune ca situația de minim să fie maximizată.

Rawls justifică acest principiu pretinzând că, orice individ care are o puternică aversiune față de risc, aflat în situația ipotetică în care el ignoră orice aparține societății în care trăiește și orice poziție pe care o va ocupa, va opta pentru acea repartiție care îi va garanta cel mai mare venit minim. Acest principiu nu implică eliminarea tuturor inegalităților, deoarece el le admite în aceeași măsură în care și cei mai nefericiți ai sorții pot atinge cel mai înalt nivel posibil de bunăstare.

3.3.2. Redistribuirea voluntară

Anterior am prezentat principalele criterii normative de repartiție a venitului stabilite la nivelul contractului social sau al Constituției. În ciuda interesului pe care îl prezintă aceste principii, trebuie să admitem că, în realitate, problema distribuirii optime nu se pune în acești termeni, relativ abstracți, ci este vorba de corectarea distribuției existente, deci de căutarea unor criterii de redistribuire.

În acest sens au fost dezvoltate mai multe modele. Modelul lui Hochman și Rogers (1969) pornește de la constatarea (postulatul) conform căreia funcțiile utilității individuale sunt interdependente și ca urmare, acordarea unui ajutor unei persoane defavorizate aduce satisfacție nu numai beneficiarului acestuia, ci și donatorului, întrucât el este sensibil față de condiția socială sau soarta altuia. Hochman și Rogers consideră că bogații sunt incitați să realizeze, în mod spontan, transferuri în favoarea celor mai defavorizați. Altruismul și generozitatea unora ar trebui să fie suficiente pentru a degaja ajutorul necesar persoanelor sărace și a asigura un anumit grad de egalitate.

Alți autori, precum Brennan (1973), au ajuns la aceeași concluzie pornind de la o ipoteză diametral opusă. Comportamentul persoanelor înstărite nu este dictat de altruism, ci mai curând de teama ca cei mai săraci să nu le amenințe proprietatea datorită veniturilor lor prea scăzute, ceea ce reprezintă sursa unor probleme sociale și a criminalității. Dacă recunoaștem că funcțiile de utilitate individuală sunt interdependente și că, în particular, persoanele înstărite găsesc o satisfacție în a le ajuta pe cele mai defavorizate, problema redistribuirii poate fi abordată referindu-ne la teoria optimului paretian. Ca urmare, este posibilă o anumită redistribuire a veniturilor care să respecte libertățile individuale. În aceste condiții, transferul de venit, de care beneficiază atât săracii, cât și bogații, ameliorează bunăstarea comunității, întrucât conform criteriului lui Pareto, toată lumea are de câștigat, fără ca nici o altă persoană să sufere. Această nouă repartiție a venitului (care rezultă în urma transferului) nu poate fi considerată justă cel puțin datorită faptului că se asociază noțiunea de redistribuire justă cu cea de optimalitate paretiană.

3.4. Instrumentele politicii de redistribuire

Ținând cont de faptul că piața nu garantează, în mod spontan, o distribuire echitabilă a veniturilor și că redistribuirea voluntară realizată din altruism sau egoism este insuficientă, s-a născut necesitatea ca statului să-i revină rolul de a conduce, în mod deliberat, o politică de redistribuire a veniturilor (și a averii). Finalitatea sa constă în a promova o mai bună corespondență între distribuția observată la un moment dat și distribuția considerată ca fiind justă și echitabilă.

Așa cum am arătat în introducere, definiția noțiunii de redistribuire justă face apel la judecăți de valoare care trebuie să fie formulate în cadrul procesului politic. Criteriile distribuirii echitabile, prezentate anterior nu pot fi impuse cetățenilor sau reprezentanților lor, în schimb, ele oferă informații asupra principalelor concepții posibil de aplicat și a consecințelor acestora.

Vom putea observa că, în principiu, sistemele politice degajă o soluție care se situează între cea propusă de către criteriul utilitarist și cea care vizează acordarea unei priorități absolute celor mai defavorizați, așa cum susținea Rawls.

Plecând de la principalele două surse de inegalități între venituri, acțiunea puterii publice se poate concentra, în principiu, fie asupra inegalităților de oportunități, fie asupra celor de remunerație. Cu toate acestea însă, în practică, s-a dovedit că cea mai mare parte a mijloacelor de acțiune prezintă un efect subsidiar și asupra celeilalte surse de inegalități de venit.

„Acțiunea contra inegalităților de oportunități" trebuie să fie condusă în primul rând pe plan instituțional. De aceea, această prevedere trebuie să se înscrie în Constituție și să existe obligativitatea de a respecta drepturile individuale fundamentale care au o influență preponderentă asupra egalității oportunităților.

În sens restrâns, este vorba despre egalitatea în fața legii, care nu ar trebui să sufere nici o restricție legată de sex, rasă, naționalitate sau religie, cât și de respectarea libertăților de emigrare sau imigrare, sau a celor de comerț sau de exercitare a unei profesiuni. Aceasta va conduce, în egală măsură, la o serie de măsuri cu caracter social-economic cum ar fi de exemplu:

eliminarea sărăciei și analfabetismului, deoarece acestea tind, în mare măsură, să se transmită generațiilor descendente;

redistribuirea averilor sau cel puțin reducerea concentrărilor de avere, prin impozitarea acesteia, precum și a succesiunilor și a donațiilor;

încurajarea dezvoltării regiunilor aflate în declin economic în scopul reducerii consecințelor nefaste asupra cetățenilor acestora datorită lipsei sau dispariției locurilor de muncă.

„Acțiunea asupra inegalităților de remunerare" se poate exercita prin inițierea unor măsuri legale sau de reglementare, precum: fixarea unui nivel minim al salariului, controlul prețurilor și/sau al chiriilor sau prin subvenționarea prețurilor agricole. Aceste intervenții asupra procesului de fixare a prețurilor factorilor de producție sau a bunurilor vizează protejarea anumitor categorii sociale defavorizate și garantarea unui nivel al venitului, diferit de cel care se formează prin jocul liber al mecanismelor pieței.

Cu toate acestea, teoria și practica au demonstrat că eficacitatea măsurilor intervenționiste (de genul celor menționate) lasă adesea de dorit. În plus, ele perturbă buna funcționare a piețelor, ceea ce reprezintă cel mai puternic neajuns al acestor măsuri, întrucât o mai mare egalitate a remunerațiilor implică un efort important pentru a ameliora funcționarea piețelor prin reducerea obstacolelor aflate în calea concurenței, printr-o luptă contra monopolurilor și cartelurilor, a protecționismului promovat în anumite sectoare economice, a prețurilor administrate și a mecanismelor insitituționalizate de indexare a veniturilor.

Reducerea inegalităților de remunerare se bazează însă și pe inițierea unor măsuri bugetare care pot avea drept scop:

favorizarea acumulării de capital uman grație unei dezvoltări a sistemului de instruire la toate nivelurile, a liberului acces la studiu pentru toți cei care posedă competențele necesare, și dacă este cazul acordarea unor facilități financiare personalizate;

favorizarea conservării calității capitalului uman prin măsuri în domeniul formării permanente, a igienei, sănătății și habitatului;

acordarea de ajutoare directe persoanelor defavorizate prin transferuri financiare sau prin punerea la dispoziție, în mod gratuit, a unor prestații publice.

Acțiunea de redistribuire poate avea caracter global sau selectiv, însă, în practică, nu este întotdeauna ușor să se facă o distincție între aceste două forme.

„Măsurile întreprinse au o acțiune globală " atunci când se urmărește obținerea unui efect general de redistribuire. Astfel, o impozitare progresivă a venitului reprezintă o măsură globală care, printr-o impozitare mai puternică a veniturilor medii și ridicate și printr-o exonerație a veniturilor scăzute, exercită o puncție fiscală mai importantă asupra păturilor înstărite ale populației.

În alte cazuri, acțiunea statului, care rămâne în principal globală, vizează, în mod mai specific, anumite grupuri ale populației ai căror membri îndeplinesc anumite condiții (de exemplu: pensionari, invalizi, șomeri sau chiar agricultori). Faptul că aparțin unuia dintre aceste grupuri le dă dreptul la unele reduceri fiscale asupra venitului sau la alocații sau subvenții, fără ca situația individuală a acestora să fie luată în considerație.

Prin opoziție, politica de redistribuire este selectivă atunci când are drept obiectiv ajutorarea, în mod direct, a unor persoane care suferă anumite privațiuni sau care au anumite merite. Acest ajutor, care este furnizat, în principal, sub forma unor transferuri în numerar (acordarea de asistență, burse de studii, locuințe subvenționate) sau în unele cazuri, sub forma unor prestații în natură (asistență medico-socială) este acordat pe baza unei examinări a situației particulare a fiecărui beneficiar. Spre deosebire de măsurile globale, nu este suficient ca acesta să aibă un drept, să satisfacă condițiile de eligibilitate generale, ci trebuie ca, în plus, el să se afle într-o situație financiară dificilă.

Din punct de vedere administrativ, politicile globale sunt mai puțin costisitoare din prisma formalităților care trebuie îndeplinite, în timp ce măsurile selective necesită un aport administrativ mult mai costisitor pentru a identifica persoanele aflate în nevoie și pentru a verifica fundamentarea acestor cereri de ajutoare.

Din punct de vedere financiar însă, măsurile selective sunt mai avantajoase, deoarece ele permit concentrarea efortului acolo unde acesta este absolut necesar, în timp ce, măsurile globale prezintă inconvenientul de a „disipa" acest efort către toți cei care au dreptul, fără ca toți aceștia să aibă în mod efectiv nevoie.

Principalele instrumente care pot fi folosite pentru a induce un efect de redistribuire asupra venitului sunt: fiscalitatea, cheltuielile publice și administrarea prețurilor.

A. Fiscalitatea

Fiscalitatea reprezintă, fără îndoială, cel mai cunoscut mijloc de redistribuire, însă poate cel mai puțin vizibil. Ea exercită un efect de redistribuire atunci când puncția fiscală totală, adică cea care rezultă din ansamblul sistemului fiscal este, în mod proporțional, mai ridicată pentru veniturile mari decât pentru veniturile modeste. Progresivitatea fiscalității depinde pe de o parte, de progresivitatea fiecărui impozit și pe de altă parte, de structura sistemului fiscal.

Sistemele fiscale sunt formate printr-o juxtapunere a unei serii de impozite diferite. Alături de impozitul pe venit, se utilizează impozitul asupra averii, a succesiunilor, donațiilor, vânzărilor, beneficiilor capitalului, și diferite alte drepturi și taxe cu caracter fiscal.

În raport cu venitul, aceste impozite pot fi progresive (adică cresc mai mult decât proporțional), proporționale sau chiar regresive (cresc mai puțin decât proporțional), ceea ce face ca sistemul fiscal în ansamblul său să fie mai mult sau mai puțin progresiv în funcție de ponderea diferitelor impozite și de natura grilei de impozitare.

B. Cheltuielile publice

Statul poate să acționeze asupra distribuirii venitului: fie furnizând prestații în natură, care ar trebui, în principiu, să favorizeze, în mod particular, clasele cu venituri modeste, fie transferând putere de cumpărare anumitor categorii de persoane, sub formă de alocații.

a) Printre prestațiile publice în natură distingem pe:

cele care sunt rezervate persoanelor care îndeplinesc anumite condiții specifice ce justifică un ajutor în natură din partea statului (asistență medico-socială etc.);

cele care sunt, în mod potențial, la dispoziția tuturor celor care au nevoie de ele (precum, învățământul gratuit, îngrijirile medicale sau campaniile de vaccinare), dar a căror gratuitate sau al căror cost redus le fac accesibile unor categorii de populație care altfel nu ar putea beneficia de ele;

cele care vizează categorii bine determinate ale populației, independent însă de situația financiară a beneficiarilor (servicii sociale destinate persoanelor în vârstă sau celor cu handicap, alocații familiale, servicii de orientare profesională etc.).

b) Cu toate acestea, pentru a obține un efect de redistribuire se utilizează, cel mai adesea,
transferuri în numerar, care spre deosebire de cele din natură, sunt mai mult sau mai puțin
selective:

fie, ele pot fi acordate, în mod global, tuturor persoanelor care, spre exemplu, n-au un venit cel puțin egal cu un anumit nivel sau cu cel al unor grupuri de populație care satisfac anumite condiții generale. Asigurările de bătrânețe și invaliditate, de șomaj sau alocațiile familiale constituie exemplele clasice ale acestei forme de ajutor;

fie, ele sunt acordate numai persoanelor care îndeplinesc anumite criterii bine determinate (burse de studii, alocații pentru șomeri, pensii de bătrânețe suplimentare etc.).

Trebuie să notăm faptul că transferurile nu sunt, în mod necesar, distribuite direct persoanelor care au nevoie de ele. Anumite subvenții pot fi acordate, spre exemplu, întreprinzătorilor care angajează cu precădere tineri care și-au terminat studiile. De asemenea, unele subvenții sunt acordate pentru a reduce prețul unor produse sau servicii de primă necesitate și care grevează foarte mult asupra bugetelor de familie ale categoriilor sociale cu venituri modeste (spre exemplu, anumite bunuri alimentare, ca pâinea, laptele, ouăle, transporturile).

C. Administrarea prețurilor

În egală măsură, statul poate obține un efect de redistribuire intervenind asupra piețelor în scopul de a modifica prețurile relative. Acest lucru se poate realiza prin trei modalități, însă cu toate acestea, experiența a demonstrat că acest mod de a acționa prezintă serioase inconveniențe în privința eficacității alocării resurselor.

Politica salariilor minime are în vedere ca salariile celor mai puțin calificați să primească o protecție particulară pentru determinarea remunerării lor. Această protecție se concretizează prin introducerea unui salariu minim superior prețului de echilibru al pieței muncii.

Controlul chiriilor are drept obiectiv păstrarea în limite acceptabile a nivelului chiriilor, întrucât acestea ocupă o parte importantă a bugetelor familiilor cu venituri modeste.

În sfârșit, subvenționarea prețurilor agricole este determinată de preocuparea pentru a asigura agricultorilor un venit minim, paritar în raport cu cel al muncitorilor și pentru a-i pune la adăpost de fluctuațiile prețului produselor agricole datorat caracterului incert al acestor producții.

Este interesant de notat faptul că, dacă în cele trei exemple obiectivele de echitate și de eficacitate economică sunt în conflict, în alte cazuri cum ar fi cel în care statul reglementează monopolurile pentru a restabili condițiile de concurență și a ameliora alocarea resurselor, acțiunea sa este, în principiu, în concordanță cu politica de redistribuire a veniturilor.

3.5. Limitele politicii de redistribuire

Inițierea unei politici de redistribuire ridică cel puțin două probleme și anume: incidența efectivă a măsurilor de redistribuire nu este câtuși de puțin transparentă și nu corespunde întotdeauna celei dorite de legislator; și angajarea unor măsuri de redistribuire prezintă adesea influență asupra masei venitului de distribuit și, cel mai adesea, dă naștere unui conflict între obiectivele de echitate și eficacitate.

3.5.1. Neconcordanțele existente între redistribuirea legală și cea efectivă

Din experiență, se știe că povara fiscală nu este întotdeauna suportată de către contribuabilul legal, adică de cel care este obligat, din punct de vedere legal, să plătească impozitul la fisc, ci ea este asumată, în realitate, de către un alt contribuabil, care devine contribuabil efectiv. Acest fenomen este denumit de către teoria fiscalității „translatarea impozitului".

Posibilitatea de a repercuta impozitul asupra altor agenți economici are puternice consecințe asupra politicii de redistribuire, deoarece, deși translatarea este adesea dorită de către legislator, ea este rareori transparentă și nu se produce așa cum s-a prevăzut. Ca urmare, în multe cazuri, se ignoră persoana care suportă efectiv povara fiscală: astfel, efectul de redistribuire uneori nu se află în corelație și chiar acționează în contrasens cu obiectivul urmărit.

Slaba transparență a efectului de redistribuire nu se manifestă numai în ceea ce privește impozitele, ci chiar și mult mai intens la nivelul cheltuielilor publice angajate în scopuri de redistribuire.

Este în mod particular, cazul prestațiilor în natură, dar este la fel de greu să determinăm dacă transferurile în numerar ajung cu adevărat la beneficiarii căutați. Pe de o parte, ajutoarele globale prezintă dezavantajul de a nu ține seama de situațiile individuale. Pe de altă parte, experiența arată că aparatele foarte greoaie de control, care s-au creat pentru atribuirea anumitor transferuri, nu evită nicidecum să practice discriminări. Trebuie să avem aici în vedere acele persoane deosebit de abile care știu să obțină toate avantajele posibile, în timp ce alte persoane, din lipsă de informații sau din reținere, renunță să demareze inițiativele ce sunt necesare a fi întreprinse.

Fie că este vorba de prestații în natură sau de transferuri, efectul de redistribuire efectiv al cheltuielilor publice este deci rareori evident. Aceasta ar justifica un efort constant de analiză și de control pentru a ne asigura că efectele merg în sensul obiectivelor afișate din punct de vedere politic și legal.

3.5.2. Conflictul echitate-eficacitate

Influența politicii de redistribuire asupra volumului și alocării resurselor poate fi tot atât pozitivă, cât și negativă.

Influența este pozitivă, atunci când politica de redistribuire contribuie la ameliorarea eficacității alocării resurselor. Astfel, creșterea cheltuielilor publice ce vizează ameliorarea educației și sănătății ansamblului populație este, fără îndoială, favorabilă creșterii economice, în consecință venitului național ce trebuie distribuit. Ea contribuie totodată la pacea socială care domnește între partenerii sociali dacă aceștia sunt satisfăcuți de repartiția dintre remunerația muncii și cea a capitalului. Obiectivele alocării optime și distribuirii echitabile sunt deci complementare.

Această influență este cel mai adesea negativă, ceea ce înseamnă că politica de redistribuire dăunează asupra eficacității alocării resurselor, deci ele sunt antagoniste.

Această a doua situație a preocupat mulți economiști și politicieni de dreapta și de centru-dreapta, care au pus în evidență, începând cu anii '70, consecințele negative asupra alocării resurselor și deci, asupra venitului național ce trebuie distribuit, ale unei politici de redistribuire accentuat agresivă, și în plus concepută fără a ține seama de posibilele repercursiuni asupra eficacității economice.

Consecințele negative ale politicii de redistribuire constau în efectele perverse pe care acestea le are asupra dorinței de a munci, a economisi sau de a investi a agenților economici, și în consecință asupra nivelului și creșterii economice a venitului național.

Problema poate fi explicată, pe plan teoretic, analizând modul în care un impozit progresiv asupra venitului poate induce o diminuare a ofertei de muncă a unei persoane cu venit ridicat, ceea ce va influența negativ asupra venitului total ce urmează a fi distribuit.

Principala concluzie este că dorința egalitariștilor de a repartiza venitul total maxim, în mod egal, între cei doi indivizi nu poate fi satisfăcută, deoarece acest venit este el însuși în funcție de politica de redistribuire. Dacă contribuabilul înstărit este impozitat foarte mult, el va decide să muncească mai puțin (efect de substituție), ceea ce va diminua venitul național ce urmează a fi distribuit.

Ilustrat prin exemplul prelevării unui impozit progresiv asupra venitului, problematica unui efect disuasiv asupra efortului de muncă se pune și pentru alte categorii de măsuri de redistribuire, cum ar fi transferurile în numerar. Spre exemplu, s-a observat că ajutoarele de șomaj sau salariile compensatorii provoacă un efect disuasiv asupra efortului de muncă.

Pericolul ca politica de redistribuire să exercite un efect pervers asupra deciziilor agenților economici nu se limitează la oferta de muncă, ci se extinde și asupra dorinței lor de a economisi, investi sau de a-și asuma anumite riscuri.

În anumite circumstanțe, impozitul pe venit poate descuraja economisirea, atunci când venitul pe care acesta îl degajă va fi impozitat foarte mult sau va descuraja investițiile, dacă beneficiul net este considerat insuficient ca urmare a unei impozitări greoaie. În același mod, în domeniul transferurilor între generații precum asigurările de bătrânețe, se pune problema dacă formarea unei economisiri colective obligatorii induce o creștere sau o diminuare a economisirii private totale sau dacă politica de investiții a instituțiilor de asigurări este favorabilă atât expansiunii economice, cât și agenților economici privați.

Impactul fiscalității sau al transferurilor asupra acestor variabile care determină volumul și ritmul de creștere al producției poate fi asimilat în practic cu cel asupra eficacității economice care pune accentul, conform criteriului Pareto, pe bunăstarea populației. Această constatare rezultă din faptul că o sarcină fiscală excedentară reprezintă o sursă de pierdere de bunăstare pentru colectivitate, întrucât impactul negativ al unei prelevări fiscale asupra bunăstării indivizilor nu este în întregime compensat prin impactul pozitiv al prestațiilor publice furnizate de către stat.

În final, trebuie să adăugăm că angajarea unei politici de redistribuire antrenează importante costuri administrative, resurse – în principal de muncă – care ar putea fi afectate unor sarcini productive.

Faptul că inițierea unei politici de redistribuire presupune un cost de eficacitate nu înseamnă că trebuie să se renunțe la ea, ci acest lucru trebuie luat în considerare odată cu conceperea sa. Pentru fiecare măsură avută în vedere, trebuie să se facă o analiză (un arbitraj) privind contribuția sa la obiectivul de redistribuire și costul său de eficacitate, reținându-se doar acele măsuri care se pot traduce printr-un câștig social net.

Așa cum am văzut este perfect justificat să se inițieze o măsură de redistribuire care are efecte negative asupra alocării optime a resurselor, atât timp cât ea induce un câștig net pentru colectivitate. Exemplul prezentat însă nu permite luarea unor decizii. Pentru aceasta trebuie să se facă o analiză empirică a costului de eficacitate și a efectului de redistribuire preconizat al acestor măsuri. Evident, măsurile de redistribuire ar trebui pe de o parte, să fie eficace în ceea ce privește impactul lor asupra distribuirii, și pe de altă parte, să nu minimizeze costul de eficacitate.

Numeroși autori recomandă renunțarea, pe cât posibil, la practica tradițională ce constă în a conferi cheltuielilor publice un dublu rol: cel de vector de prestații publice și cel de instrument al politicii de redistribuire.

În practică, s-a dovedit că urmărirea acestor două obiective prin intermediul unui singur instrument este ineficace pentru unul sau altul dintre aceste obiective. O regulă bine stabilită a politicii economice stipulează că în funcție de numărul de obiective vizate ar trebui să se utilizeze cel puțin tot atâtea instrumente, și că fiecare instrument ar trebui folosit în domeniul în care eficacitatea sa este cea mai mare.

In scopul de a respecta mai bine separația celor două funcții ale bugetului trebuie să se aibă în vedere următoarele reguli:

Prestațiile publice sub formă de bunuri și servicii ar trebui să vizeze obiectivul de alocare a resurselor și ar trebui furnizate, pe cât posibil, utilizatorilor contra plății unui preț;

Redistribuirea bogăției ar trebui să fie realizată prin intermediul fiscalității și transferurilor în numerar. Cu toate acestea, efortul de redistribuire ar trebui să fie, în mod considerabil, întărit pentru ca în virtutea noii strategii a alocării resurselor cheltuiala suplimentară impusă familiilor modeste, să poată fi compensată prin transferuri operate în favoarea lor prin intermediul prelevărilor fiscale asupra persoanelor înstărite.

3.3. Analiza sărăciei în sectorul rural și căile de combatere.

Nivelul sărăciei în mediul rural. Mediul de reședință rămîne a fi un factor esențial care determină nivelul de bunăstare al populației. Sărăcia în mediul rural continuă să rămînă la un nivel mai înalt decît în mediul urban. În spațiul rural acest fenomen este asociat cu nivel redus de modernizare și cu viața economică dominată de agricultură.

În ultimii 4 ani sărăcia în mediul rural a scăzut. Cu toate acestea, ea continuă să rămînă la un nivel mai înalt decît în mediul urban. Circa 84% din toți cei săraci provin din mediul rural. Sărăcia în spațiu rural este asociată cu nivel redus de modernizare și cu viața economică dominată de agricultură. În 2013 nivelul sărăciei în mediul rural s-a diminuat. Rata sărăciei la sate a constituit 18.8%, comparativ cu 22.8% în 2012, fiind în scădere cu 4 puncte procentuale. Totuși, circa 360 mii locuitori din localitățile rurale continuă să trăiască sub limita sărăciei.

Fig. Evoluția ratei sărăciei absolute după medii de reședință, 2006-2011 (%)

Sursa: BNS

Evoluțiile pozitive din sectorul agricol a fost factorul de bază care a influențat diminuarea ratelor de sărăcie din mediul rural în 2013. Peste jumătate din populația economic activă de la sate este antrenată în activități agricole (Figura 18). Din această cauză, bunăstarea familiilor din mediul rural depinde în cea mai mare parte de evoluțiile înregistrate în sectorul agricol. În anul 2013 ritmul de creștere a volumului producției agricole a constituit 39.1%. Creșterea volumului producției agricole a generat creșterea veniturilor gospodăriilor casnice obținute din activități agricole în mediul rural.

Fig. Activitățile economice practicate în mediul rural (ponderea, %)

Sursa: BNS

Pe lîngă evoluțiile pozitive din sectorul agricol, un impact semnificativ asupra diminuării sărăciei în mediul rural l-a avut ajutorul social. În anul 2013 circa 80% din beneficiarii de ajutor social au fost din mediul rural. Plățile acordate prin ajutorul social au redus rata sărăciei în mediul rural cu 5 puncte procentuale. Dacă nu ar fi existat aceste beneficii, rata sărăciei în sate ar fi constituit 23.8%. Spre deosebire de alte plăți sociale, ajutorul social este relativ una dintre cele mai eficiente din punct de vedere a direcționării banilor spre cele mai vulnerabile pături ale populației.

Creșterea transferurilor de peste hotare, de asemenea, a contribuit la reducerea sărăciei din mediul rural. Circa 23% din veniturile populației de la sate sînt obținute din remitențe. Din analiza prezentată în capitolul II (pag.10), s-a demonstrat că datorită mijloacelor bănești transferate de cetățenii de peste hotare, ratele de sărăcie din mediul rural au scăzut cu 21 puncte procentuale.

Cu toate că în ultimii 4 ani sărăcia în mediul rural a scăzut, sărăcia la sate continuă să rămînă la un nivel mult mai înalt decît în mediul urban. Mai mult ca atît, este în creștere discrepanța dintre nivelele de trai de la sate și orașe: dacă în orașele mari rata sărăciei absolute a scăzut între anii 2008 și 2013 de mai bine de două ori (de la 10.9% la 4.6%), atunci în sate aceasta s-a redus mai lent (de la 34.6% la 18.8%). Totodată, cifrele arată că dacă în 2006 la sate locuiau 75.7% din populația săracă, în 2013 această pondere a fost de 84%. Cauzele principale ale sărăciei rurale sunt vulnerabilitatea sectorului agricol, insuficiența de alternative ocupaționale în alte sectoare economice.

Bunăstarea cetățenilor asigurată de veniturile din remitente și sectorul agricol este una instabilă și nesustenabilă. Vulnerabilitatea sectorului agricol și instabilitatea fluxului de remitente pot provoca o deplasare a cetățenilor dependenți de aceste venituri sub limita sărăciei. După cum s-a văzut mai sus, bunăstarea cetățenilor din mediul rural este susținută de veniturile din sectorul agricol și de venituile din remitente. Aceste venituri sunt instabile din cauza dependenței lor de condițiile climaterice și de factorii geo-politici din regiune. Manifestarea acestor factori semnifică privarea acestor cetățeni de sursa principală de venit. În acest sens, sunt incontestabile măsurile de modernizare a sectorului agricol (introducerea tehnologiilor noi, dezvoltarea sistemelor de irigare, diversificarea producției și ajustarea calității acesteia la cerințele pieții), precum și măsuri de creare a locurilor de muncă calitative în sectoarele non-agricole pentru cetățenii din mediul rural.

Eradicarea sărăciei în plan mondial: experiențe și oportunități. În majoritatea cazurilor resursele disponibile în acest scop sunt limitate și este extrem de important ca la toate etapele – elaborare, implementare, monitorizare a strategiilor de reducere a sărăciei – acestea să fie alocate pentru activități care vor îmbunătăți considerabil situația celor săraci. Experiența intenațională presupune reducerea sărăciei la diferite nivele de realizare – individual (familie), comunitate, raion, țară, regiune, plan internațional.

În lume, strategiile personale adoptate de către cei săraci depind în mare parte de mediul din care provin ei. În arealul rural varietatea strategiilor aplicate este destul de largă: angajare în sectoare neagricole, agricultură netradițională, vînzare la distanțe mari (inclusiv e-comerț), migrație în orașe, migrație peste hotarele țării ș.a. De exemplu, programul “Solidario”, aplicat în Chile în 2002 – 2005, combină asistența și dezvoltare a capacităților prin abordare integrată, cînd în bază de contract familiile selectate beneficiază de anumite servicii de susținere și resurse.

Unele strategii de combatere a sărăciei la nivel comunitar: de exemplu, în România, Fundația americană Heifer Project International prin proiectul „Pasează darul”, combate sărăcia în satele de la munte, oferind cîteva oi și un berbec gospodăriilor selectate, iar beneficiarii se angajează să ingrijească bine animalele și să „paseze“ în urmatorii trei ani la alți gospodari toate mioarele. Considerăm că este o soluție ingenioasă, simplă și eficientă.

La nivel raional/regional (intrastatal), drept bună practică poate servi exemplul guvernului Braziliei, care în 1990 a insistat ca producătorii din țară să utilizeze mai multă materie primă locală. Și concernul DaimlerBenz din Brazilia a construit o fabrică în zona deprivată, care producea rezemătoare de cap și scaune din fibre de cocos din zonă. În proiect s-au creat locuri de muncă și au fost antrenați peste 5 mii persoane.

Unele țări au obținut rezultate substanțiale în reducerea sărăciei la nivel național. Realizările Chinei în reducerea sărăciei sunt semnificative: dacă în 1981 rata sărăciei în țara era de 85%, în 2005 ponderea celor care trăiau cu mai puțin de 1,25 dolari SUA/zi a scăzut la 16%. Guvernul Chinei nu a primit asistența donatorilor, dar a pus accentul pe economia rurală și creșterea competitivității fermierilor mici, în paralel cu întărirea sectorului industrial și majorarea exporturilor. La începutul anilor ’90 Vietnam era printre cele mai sărace țări din lume: cu PIB per capita de 240 dolari SUA, iar cei săraci constituind cca 60% din populație. Guvernul din Vietnam a întreprins reforme considerabile pentru a reduce sărăcia: investiții în infrastructură, reforma legislației privind dreptul la proprietate, dezvoltarea sistemului educațional. Creșterea economică în Vietnam a fost asigurată de exportul bunurilor produse cu utilizarea intensivă a forței de muncă și o combinație între substituirea importului și promovarea exportului. Aceste măsuri au permis scăderea incidenței sărăciei în Vietnam de la 58% în 1993 la 47,3% în 1998.

La nivel regional ca exemplu poate servi Corporației de Dezvoltare a Afacerilor Agricole din America Latină, care din 1971 a acordat ajutor la fondarea și promovarea a peste o sută de întreprinderi agricole în America Latină, contribuind la diminuarea sărăciei în plan regional.

Reducerea sărăciei este un imperativ de bază și pentru asistența de dezvoltare în secolul XXI. Activitatea conjugată pe plan internațional în vederea eradicării sărăciei începe în anii 17 ‘80 sec. XX. În 1981, la Paris, are loc prima Conferință ONU privind Țările cele mai slab dezvoltate. În anii ’90, reducerea sărăciei a constituit tema comună a mai multor conferințe ale ONU, 17 octombrie fiind proclamată “Ziua internațională a eradicării sărăciei”, iar perioada 1997-2006 – “Primul deceniu al Națiunilor Unite pentru eradicarea sărăciei”. În 2007, Adunarea Generală a ONU proclamă perioada 2008-2017 “Al doilea deceniu al Națiunilor Unite pentru eradicarea sărăciei”. Dintre circa 140 de țări analizate, 97 au politici orientate spre reducerea sărăciei [UNDP, Poverty Report, Overcoming Human Poverty, 2000].

Soluții pentru reducerea sărăciei aplicate de către alți actori sociali. În plan internațional, sunt unele țări extrem de active în acordarea asistenței altor țări cu scopul reducerii sărăciei – Danemarca, Luxemburg, Olanda, Norvegia și Suedia, alocă mai mult decît obiectivul de 0,7% din PNB la asistența oficială pentru dezvoltare. Merită a fi menționate și unele personalități, care au contribuit considerabil la reducerea sărăciei în țările lor sau în alte țări. Maica Tereza, călugăriță catolică albaneză, timp de peste 45 de ani a avut grija de săraci, bolnavi și orfani, primind Premiul Nobel pentru Pace în 1979. Henry Ford, fondatorul „Ford Motor Company”, a promovat angajarea persoanelor cu deficiențe, deosebit de vulnerabile la sărăcie: deja în 1914 la uzină sa lucrau 123 de persoane fără o mînă, 4 complet nevăzători, 207 orbi de un ochi, 37 surdomuți, 60 bolnavi de epilepsie, 4 persoane fără un picior, alte persoane cu deficiențe [Форд, Г. Моя жизнь, мои достижения. глава 7, Террор машины. Москва: Финансы и статистика, 1989, 206 стр].

Pe lîngă numeroase exemple reușite, în lume au fost și eșecuri în reducerea sărăciei, cînd rezultatele așteptate nu s-au produs, cele mai frecvente cauze fiind: lipsa viziunii și planificării strategice; programe “dictate” de finanțatori; lipsa monitoringului și evaluării impactului asupra beneficiarilor; fragmentarea sau dublarea asistenței oferite. În contextul lucrării noastre, menționăm Israel, unde programul „Visconsin”, implementat începînd cu 2005, a intenționat angajarea șomerilor cronici după cursuri de recalificare, dar tematica cursurilor nu corespundea cu cerințele pieței muncii, iar participanți au fost forțați să accepte locul de muncă oferit.

Lupta contra sărăciei în Republica Moldova. Pe parcursul independenței țării au fost întreprinse anumite eforturi pentru îmbunătățirea vieții unor categorii de cetățeni, dar ele deseori nu erau consecvente, eficiente, durabile și o parte semnificativă a populației era forțată să soluționeze problema nivelului scăzut de trai cu forțe proprii: prin modificarea consumului alimentar, plasarea copiilor în instituții, emigrare. Primul Program Național pentru Alevierea Sărăciei nu a fost acceptat de BM. A urmat Strategia preliminară de reducere a sărăciei din 2002, SCERS pentru 2004-2006 și Programul Național „Satul Moldovenesc”. Dar, neavînd o acoperire financiară adecvată, nu s-a produs implementarea integrală și oportună a tuturor prevederilor acestor strategii. Conform Raportului final de evaluare a implementării SCERS în 2004-2007 (extins pe un an), „este dificil de apreciat situația sărăciei în țară în perioada de implementare a SCERS, deoarece în anii 2003-2004 s-a înregistrat o reducere a sărăciei, după care în anul 2005 s-a remarcat o creștere a acesteia”. Datorită schimbărilor metodologice în evaluarea sărăciei în 2006, datele din anii precedenți au devenit incomparabile, creînd dificultăți în determinarea efectului politicilor promovate de Guvern asupra bunăstării populației în țară. După expirarea SCERS a fost aprobat Planul Național de Dezvoltare a țării pentru 2008-2011, implementarea căruia a permis o reducere nesemnificativă a sărăciei în țară. Astfel, în 2009 rata sărăciei absolute în țară a constituit 26,3%, [Government of the Republic of Moldova, Report on the evaluation of the national development strategy implementation during period 2009 – 2010, Chisinau, 2010, p.5] iar în 2013 fiind de 12,7%.

Practic de la proclamarea independenței Republica Moldova a beneficiat de asistența organizațiilor internaționale în reducerea sărăciei – BM, DFID, Biroul de Asistență Tehnică a Germaniei (GTZ), FMI, ONU, etc. Pentru 2007-2010 asistența UE a constituit 209,7 mln. Euro, iar pentru 2011-2013 – 273,14 mln. Euro [http://gov.md/europa/ro/content/informa%C5%A3ie-general%C4%83-despre-proiectele-ue-%C3%AEn-moldova], prin Instrumentul de Parteneriat și Vecinătate Europeană, pentru trei priorități: 1). dezvoltare democratică și bună guvernare; 2). reforma cadrului de reglementare și crearea capacității administrative; 3). reducerea sărăciei și creștere economică. Un aport important la reducerea sărăciei în Republica Moldova au avut și organizațiile de caritate, precum „Caritas”, „Crucea Roșie”, „Micul Samaritean”, care activează în țară din anii ’90 sec. XX.

[http://www.cnaa.md/files/theses/2012/21579/natalia_sontu_abstract.pdf]

Concluzii și recomandări

În urma investigațiilor efectuate referitor la tema cercetată „Inegalitate veniturilor în societate”, pot fi formultate un șir de concluzii și propuneri generale, care corespund obiectvului și sarcinilor propuse:

Inegalitățile economice (polarizarea socială) și ratele mari ale sărăciei (absolute si, mai ales, relative) sunt tendințe sociale de durată în societatea Republicii Moldova. Privațiunile materiale influențează felul de viață a societății, sănătatea, longevitatea, bunăstarea lor emoțională și interacțiunile dintre oameni. Bogații si săracii trăiesc în lumi sociale distincte, ceea ce generează anomie si probleme sociale.

Tranziția spre economia de piață a produs modificări semnificative ale structurii veniturilor din gospodăriile cetățenilor, ceea ce a influențat inegalitatea distribuirii generale a veniturilor, coeficientul inegalității veniturilor, în Republica Moldova, în această perioadă aproape s-a dublat.

Faptul că fenomenele sărăciei și inegalității sunt mult mai pronunțate în sate decât în orașe, iar populația rurală este mai numeroasă decât cea urbană imprimă o importanță deosebită realizării, în mediul rural, a strategiilor de creștere economică și reducere a sărăciei.

În condițiile diferențierii veniturilor populației este foarte important să se asigure accesul la serviciile sociale vitale, în primul rând ocrotirea sănătății și învățămîntul, să se asigure un standard social minim tuturor locuitorilor Moldovei. Acest lucru va asigura calitatea forței de muncă, posibilități egale inițiale pentru tineret, nivelul decent al populației și protecția lui socială în situațiile dificile (pierderea sănătății, a serviciului etc), va atenua starea de tensiune în societate. De aceea, principiul de bază ce asigură posibilitatea dezvoltării umane în Moldova, trebuie să fie acordarea gratuită a serviciilor de către instituțiile principale ale sferei sociale, cel puțin la nivelul standardelor științifice consolidate prin lege și social garantate.

Republica Moldova are un nivel mediu al inegalității în comparație cu țările din regiune. Comparînd nivelul inegalității cu inegalitatea în alte țări, se constată că Republica Moldova se poziționează la mijlocul listei țărilor analizate. Astfel, Moldova are un nivel al inegalității aproape identic cu cel din Armenia și Montenegru, fiind surclasată de Albania, Ungaria, România. Totodată, Republica Moldova are un nivel mai redus al inegalității în comparație cu Lituania, Letonia, Estonia, Bulgaria, Georgia.

Conform coeficientului Gini, nivelul inegalității a diminuat de la 0.2824 în 2012 pînă la 0.2754 în 2013. Totuși, nivelul inegalității diferă de la o regiune la alta. Analiza datelor pe medii de reședință arată că inegalitatea în 2013 a scăzut doar în mediul urban. Cel mai echitabil este distribuit consumul în orașele mari, iar cel mai inechitabil – în mediul rural, unde s-a înregistrat cel mai înalt coeficient Gini.

Distribuția cheltuielilor de consum pe chintile arată o diminuare a diferenței dintre cheltuielile medii a celor săraci și bogați. Dacă în 2012 ponderea cheltuielilor celor mai sărace 20% din populație era de 8.9%, în 2013 această pondere a crescut la 9.1%. Totodată, indicatorul distribuția 90/10 a mediei cheltuielilor de consum relatează că cheltuielile medii ale celor mai sărace 10% din populație sînt de circa 5.1 ori mai mici decît ale celor mai înstărite 10% din populație. Diferența respectivă s-a micșorat în comparație cu anul trecut, fapt ce semnifică reducerea decalajului de venituri dintre cei bogați și cei săraci.

În anul 2013 nivelul sărăciei în Republica Moldova a continuat să scadă. Rata sărăciei absolute a constituit 12.7% și s-a redus comparativ cu anul 2012 cu 3.9 puncte procentuale. Astfel, pe parcursul anului 2013 au fost scoși din sărăcie peste 132 mii de cetățeni. O persoană s-a considerat săracă dacă consumul mediu lunar a fost mai mic de 1196 lei (circa $95) – valoarea pragului sărăciei absolute 2.

Reducerea sărăciei în anul 2013 este generată, în primul rînd, de înviorarea economiei naționale. După declinul economic înregistrat în 2012, în 2013 economia a înregistrat o creștere de circa 9.4%, reprezentînd cea mai mare creștere economică din istoria țării. Evoluții pozitive au fost înregistrate în toate sectoarele economiei: agricultură, comerț, investiții, industrie etc. Totuși, principalul motor al creșterii a fost asigurat de sectorul agricol, unde valoarea adăugată s-a majorat cu 39 la sută. Evoluțiile înregistrate în acest sector au avut impact, în special, asupra bunăstării familiilor din mediul rural, unde activitățile agricole sunt predominante.

Cea mai mare pondere din total venituri o reprezintă veniturile din activități salariale (53,8% în gospodăriile din mediul urban și 28,3% în mediul rural), apoi veniturile din afara tării (transferuri) (22,9% din mediul rural și 12,3% din mediul urban), 19,9 % obțin venituri din prestații sociale, iar 9,1% din activități agricole independente.

Comparativ cu gospodăriile din mediul urban, a căror locuințe sînt mai bine dotate cu electrocasnice, cele din mediul rural au o dotare mai inferioară. Astfel, dacă în mediul urban, la 100 gospodării revin în medie 108 televizoare, atunci în mediul rural acestora le revine doar 99 televizoare. Cu frigidere sînt dotate 93 gospodării din 100 în mediul urban, în rural doar 84. Numărul de autoturisme la 100 de gospodării variază între 21 în mediul urban și 20 în cel rural, unde mai frecvente sînt bicicletele. În medie fiecare a treia gospodărie dispune de calculator, în cazul mediului urban fiecare a doua gospodărie, iar în rural ponderea acestor gospodării este de 29 la sută.

Multiplele instrumente de redistribuire a veniturilor în societate prin intermediul impozitului pe venitul persoanelor fizice, fiind pe larg folosite în practica mondială, nu se utilizează în practica autohtonă. Printre acestea, se numără astfel de mecanisme de influență a impozitelor directe asupra stării sociale a cetățenilor, cum ar fi: posibilitatea de deducere a cheltuielilor pentru educație a lucrătorului și membrilor familiei sale; deservirea medicală; îmbunătățirea condițiilor de trai ale cetățenilor etc.

Analiza dezvoltării economice a Republicii Moldova și a dinamicii veniturilor și cheltuielilor populației, efectuate în prezenta teză, permite punerea în evidență a unor recomandări privind creșterea bunăstării populației, diminuarea inegalităților sociale și sărăciei:

Intru creșterea veniturilor disponibile și diminuarea sărăciei, în Republica Moldova, este necesară implementarea unor politici adecvate de dezvoltare a pieței muncii și perfecționarea politicilor macroeconomice(fiscalitatea, cheltuielile publice). Ajustarea anuală a salariului minim pe economie în corespundere cu creșterea Indicelui Prețului de Consum.

Perfecționarea legii bugetului asigurării sociale de stat prin concentrarea tuturor indemnizațiilor și prestațiilor sociale sub forma unei singure prestații îndreptate spre păturile social vulnerabile. Aceasta va fi posibilă odată cu aprobarea noului mecanism de acordare a asistenței sociale prin introducerea Cererii Unice de Protecție Socială (CUPS), care va conduce nemijlocit la simplificarea procedurii de administrare atât pentru beneficiari, cât și pentru organele abilitate cu stabilirea și plata prestațiior sociale.

Stabilirea minimului neimpozabil al veniturilor scutite de impozitul pe venit la nivelul minimului de existență, cu indexarea sumei date, cel puțin o dată la doi ani

Soluționarea problemelor sociale în mediul rural și reducerea sărăciei la sat sunt posibile doar în condițiile unei creșteri economice durabile în sfera agroalimentară și în domeniile economice nonagricole cu șanse înalte de dezvoltare în spațiul rural.

Soluționarea problemelor referitoare la formarea și distribuirea veniturilor disponibile ale populației, enumerate în această lucrare, vor avea efecte pozitive asupra echității sociale și eficienței economice: vor stopa șomajul și exodul masiv al populației din țară, vor contribui la ameliorarea nivelului de trai al oamenilor, sporirea bunăstării lor și prosperarea Republicii Moldova în ansamblu.