Impozitul pe Salarii

IMPOZITUL PE SALARII

CUPRINS:

Introducere

CAPITOLUL 1

IMPOZITUL. NOȚIUNE, TRǍSǍTURI, ELEMETE, CLASIFICARE

1.1. Știința fiscalǎ – noțiunea de impozit

1.2. Trǎsǎturile impozitului

1.3. Elementele tehnice ale impozitului

1.4. Principiile impunerii

1.5. Tehnica impunerii

1.6. Formele de eludare a impozitului

1.7. Clasificarea impozitelor

1.8. Concluzii –capitolul 1

CAPITOLUL 2

EVOLUȚIA IMPOZITUL PE SALARII ȊN ROMȂNIA

2.1. Evoluția impozitului pe salarii ȋntre anii 1900 și 1990

2.2. Evoluția impozitului pe salarii ȋntre anii 1990 și 2004

2.3. Evoluția impozitului pe salarii din perioada 2005 -2016

2.4 Concluzii – capitolul 2

CAPITOLUL 3

IMPOZITAREA VENITURILOR DIN SALARII

3.1. Sfera de cuprindere a veniturilor din salarii

3.2. Deducerea personalǎ

3.3. Calcularea impozitului pe salarii

3.4. Scadența de platǎ al impozitului pe salarii

3.5. Obligațiile plǎtitorului

3.6. Plata impozitului pentru alte tipuri de salarii

3.7. Concluzii – capitolul 3

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII GENERALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Ramurǎ a științei financiare, fiscalitatea, reprezintǎ un studiu asupra impozitelor, a procedurilor și a politicii fiscale folosind diferite metode generale de studiu precum: calculul aritmetic, calculul statistic, sinteza, analiza, comparația dar și alte metode specifice domeniului fiscal.

Aceastǎ lucrare prezintǎ pe larg un studiu fǎcut asupra impozitului pe venitul persoanelor fizice realizat din salariile acestora, și este structuratǎ ȋn trei pǎrți.

Prima parte face referire la definirea, clasificarea și detalierea conceptului de impozit.

A doua parte reprezintǎ categoriile de venituri impozabile ale persoanelor fizice, scutiri de la plata diferitelor impozite și evoluția impozitului pe venitul din salariile persoanelor fizice.

Impozitele reprezintǎ sursa de bazǎ a veniturilor autoritǎții publice, acestea provenind din diferite categorii de venituri. Impozitele, legile juridice și relațiile dintre acestea formeazǎ ȋmpreunǎ sistemul fiscal.

Persoanele fizice au obligația de a plǎti impozit pentru diferite tipuri de venit realizate de acestea, cum ar fi: venituri din salarii, venituri din investiții, venituri din activitǎți independente, venituri din pensii, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din chirii, venituri din premii sau diferite jocuri de noroc.

A treia parte presupune un studiu de caz, luȃnd ca și exemplu societatea U.S. FOOD NETWORK S.A din Oradea, analizȃnd modul de percepere a impozitul asupra salariilor a doi dintre angajații sǎi cu funcții și situații diferite.

Finalul acestei lucrǎri ȋnfǎțiseazǎ o concluzie asupra impozitului pe veniturile salariale ale persoanelor fizice.

CAPITOLUL 1

IMPOZITUL. NOȚIUNE, TRǍSǍTURI, ELEMENTE, CLASIFICARE

1.1. Stiința fiscalǎ – noțiunea de impozit

Termenul de “impozit” provine din limba latinǎ de la cuvȃntul “imponere”, care are ȋnțelesul de “a stabili cu forța”. Mai exact, presupune cǎ, statul ca și autoritate publicǎ, impune cetǎțenilor sǎi sǎ plǎteascǎ așa zisele impozite, pentru acoperirea cheltuielilor sale.

Impozitul este o “obligație precuniarǎ definitivǎ și silitǎ nerambursabilǎ și fǎrǎ contraprestație datoratǎ statului”, spune profesorul Constantin Tulai.

O altǎ definiție a impozitelor este datǎ de Alvin Hansen, care spune cǎ “impozitele reprezintǎ prețul serviciilor prestate de stat” sau cǎ “impozitul este procedeul de repartizare a creanțelor bugetare ȋntre cetǎțeni, ȋn funcție de facultǎțile lor contributive” .

Impozitului pe venit este o sumǎ de bani ce trebuie achitatǎ atȃt de persoanele fizice cȃt și de cele juridice, dintr-o anumitǎ sursǎ. Aceastǎ sursǎ este diferitǎ ȋn funcție de domeniul de activitate al acestora și anume: pentru agenții economici – profitul, pentru muncitori și funcționari – salariul, pentru proprietarii funciari – renta, pentru deținǎtorii de hȃrtii de valoare (acțiuni obligațiuni etc) – venitul din dividende, dobȃnzi etc. Liber-profesioniștii plǎtesc impozitul din veniturile activitǎților independente.

Impozitele au diferite roluri precum:

reprezintǎ principalul mijloc de atragere a resurselor financiare ale statului;

pot fi utilizate pentru a ȋncuraja sau descuraja anumite activitǎți economice;

rolul impozitului se manifestǎ pe plan social, statul redistribuind o parte din veniturile sale ȋn societate.

Impozitul este cea mai veche și importantǎ resursǎ financiarǎ a statului, ȋn ordinea ȋn care au apǎrut veniturile publice. Pe parcursul istoriei, au fost concepute diferite teorii legate de sarcinile fiscale și anume: teoria echivalenței, teoria siguranței și teoria sacrificiului.

Adepții teoriei echivalenței sunt Sismonde de Sismondi, P.J. Proudhon, Adolph Wagner, Emil Sax și alții. Aceastǎ teorie presupune cǎ plata impozitelor de cǎtre contribuabili reprezintǎ de fapt plata unor servicii prestate de stat cǎtre aceștia.

O altǎ teorie a cǎror adepți sunt Emile de Girardin, Mc. Culloch , M. Thiers ș.a. se numește teoria siguranței. Aceasta face referire la faptul cǎ “impozitele trebuie considerate drept prime de asigurare pentru viața și averea cetǎțenilor.” Cu alte cuvinte, datoritǎ faptul cǎ statul creazǎ un mediu protejat pentru derularea diferitelor activitǎți prin legi, organe și instituții de stat), cetǎțeni au datoria de a rǎsplǎti protecția oferitǎ, prin plata impozitelor.

Cea de a treia teorie , teoria sacrificiului, are la bazǎ ideea de sacrificiu a populației active de a participa la acoperirea cheltuielilor publice ale statului. Teorie ȋmbunǎtǎțitǎ de John Stuart Mill, John Locke, A.C. Pigou, Henry Sidgwich ș.a.

De asemenea, Gaston Jèze considerǎ cǎ “impozitul este, ȋn statele civilizate moderne, o prestație pecuniarǎ pretinsǎ cetǎțenilor cu scopul acoperirii cheltuielilor de interes general”.

De-a lungul timpului, impozitele au cǎpǎtat diferite forme și au fost puse ȋn practicǎ în funcție de cheltuielile publice și dezvoltarea economico-socială a fiecărui stat. De exemplu:

În precapitalism, impozitele reprezentau anumite obligații cǎtre biserică, nobilime, și nu ȋn ultimul rȃnd cǎtre stat, în natură, în muncă și uneori sub formă bănească.

În capitalism, impozitele sunt sume de bani date de cetǎțeni pentru acoperirea cheltuielilor statului, comparativ cu vechii greci și romani ale cǎror impozite erau dǎri alocate pentru dezvoltarea infrastructurii, dotarea și ȋntreținerea forțelor de ordine publicǎ, evenimente religioase.

Impozitul, ȋn statul antic atenian, era perceput de la proprietarii de terenuri și bunuri, urmȃnd sǎ plǎteascǎ și anumite taxe pentru produsele agricole vȃndute ȋn piațǎ, pentru veniturile meșteșugarilor și respectiv pentru veniturile cetǎțenilor ȋnstǎriți.

Ȋn perioada contemporanǎ, parlamentarii – ca organe reprezentative – aveau dreptul de a schimba și institui impozitele, acest lucru fiind influențat de creșterea continuǎ a cheltuielilor statului. In consecințǎ, parlamentele erau cel mai des forțate sǎ majoreze impozitele, prin legi.

Ȋn Europa, evoluția impozitelor este evidențiatǎ de suprimarea deosebirilor din statele membre UE, legate de legislațiile fiscale naționale, introducerea unor mijloace fiscale comune dar și armonizarea acestor legislații. Comparativ cu impozitele din Europa, ȋn SUA impozitul asupra veniturilor coboarǎ de la cota maximǎ la 33% , iar cea de bazǎ la 15%.

Ȋn ziua de azi , ȋn Germania existǎ douǎ tipuri de impozit și anume: unul este impozitul proporțional pentru veniturile entitǎților de capital și cel de al doilea, este impozitul progresiv, impus pentru veniturile persoanelor fizice.

1.2. Trǎsǎturile impozitului

Trǎsǎturile impozitului sunt urmǎtoarele:

obligativitatea plǎții acestuia, precum și legitimitatea și legalitatea impozitelor;

dubla atribuție a impozitelor: ca pȃrghie fiscalǎ și ca resursǎ a statului;

baza și dimensiunea impozitelor care reprezintǎ capacitatea fiecǎrui plǎtitor;

impozitul este o prelevare cu contraprestație imediatǎ farǎ echivalent.

Impozitul, ca și platǎ obligatorie, bazatǎ pe constrȃngere, dar legalǎ și legitimǎ presupune cǎ puterea supremǎ fiscalǎ a statului acordǎ dreptul oganului public sǎ stabileascǎ impozite prin lege și pretinde ca cetǎțenii sǎ-și achite datoriile legale la termen. Ca urmare a suveranitǎții sale fiscale, statul hotǎrǎște ȋn mod unilateral datoriile fiscale ale contribuabililor și exercitǎ constrȃngere asupra celor care nu-și onoreazǎ la timp obligațiile fiscale.

Legitimitatea impozitelor este legatǎ de faptul cǎ “lumea acceptǎ impozitul ca pe o necesitate determinatǎ de ȋnsǎși existența cheltuielilor publice ce trebuie acoperite”. Poate de aceea spunea și Gaston Jeze cǎ: “ existǎ ȋntre impozit și cheltuieli o legǎturǎ atȃt de strȃnsǎ cǎ se poate spune cǎ cheltuielile privind interesul public reprezintǎ fundamental și mǎsura impozitului modern.”

Dubla atribuție a impozitelor: ca pȃrghie fiscalǎ și ca resursǎ a statului, a dat naștere la diferite opinii. Unii considerǎ cǎ funcțiile și importanța lor trebuie așezate pe același plan, ȋn timp ce alții dimpotrivǎ, clasificǎ rațiunile care stau la baza impozitelor.

A declara cǎ impozitul are ca scop fundamental acoperirea costurilor publice și a susține importanța rațiunii sale financiare, putem preciza faptul cǎ:

impozitul are un obiectiv financiar: atragerea resurselor necesare pentru stat;

impozitul poate fi utilizat și pentru ȋndeplinirea altor scopuri de ordin social sau economic;

obiectivele impozitului trebuiesc armonizate;

primatul scopului sǎu este cel financiar, dintre diferitele sale obiective;

Dupǎ eșecul teoriei echivalenței, teoria sacrificiului a cȃșțigat tot mai mult teren, implementȃnd impozitul sub denumirea de impozitul sacrificiu. Mǎrimea acestuia diferǎ ȋn funcție de: mǎrimea veniturilor obținute , mǎrimea avuției posedate, sau uneori de mǎrimea cheltuielilor efectuate.

Potrivit definiției “o platǎ efectuatǎ la dispoziția statului fǎrǎ echivalent sau contraprestație imediatǎ” , aceasta presupune cǎ persoana fizicǎ sau juridicǎ care plǎtește impozitul, nu are nici un drept sǎ solitice un echivalent din partea statului. Se subȋnțelege cǎ, plata acestor sume de bani, contribuie la binele public, deci și a intereselor lor.

Funcțiile impozitelor sunt urmǎtoarele:

Funcția fiscalǎ- presupune contribuția obligatorie a tuturor cetǎțenilor și a entitǎților care realizeazǎ venituri taxabile sau impozabile la formarea fondurilor de dezvoltare generalǎ a societǎții fiscale.

Funcția socialǎ- reprezintǎ modalitatea de preluare și redistribuire a veniturilor pentru satisfacerea unor nevoi ȋn folosul altora decȃt posesorii inițiali ai resurselor.

Funcția economicǎ – presupune reglarea unor fenomene sociale sau economice, care influențeazǎ diferit persoanele fizice de societǎțile economice.

1.3. Elementele tehnice ale impozitelor

1. Obiectul impozitului – este bunul, venitul , activitǎțile pentru care se plǎtește impozite directe, sau precum vȃnzarea, fructificarea unor bunuri, produse sau servicii –impozite indirecte. In ceea ce privește impozitul pe venit, se impune: salariile, chiriile ȋncasate, dividendele, profitul, dobȃnzile, etc.

2. Subiectul impunerii – este persoana fizicǎ sau juridicǎ care prin lege, este obligatǎ sǎ plǎteascǎ impozitul. Astfel, ȋn cazul impozitului pe salarii, subiect al impozitului este salariatul, la impozitul pe averea moștenitǎ –moștenitorul, iar ȋn cazul impozitului pe profit subiectul este firma sau agentul economic.

3. Suportatorul impozitului – este persoana jurică sau fizică ce suportă plata impozitului efectiv. În cazul taxei pe valoarea adăugată ,de pilda, impozitul este perceput (calculat, datorat și vărsat la buget) de vânzătorul unui produs, acesta fiind subiect al acestei taxe. Însă, prin preț, acesta poate vira taxa în sarcina cumpărătorului, acesta fiind suportatorul acesteia.

4. Sursa impozitului – ne aratǎ din ce anume se plǎtește impozitul, adicǎ fie din venit, fie din avere. Venitul ca și ie impozite directe, sau precum vȃnzarea, fructificarea unor bunuri, produse sau servicii –impozite indirecte. In ceea ce privește impozitul pe venit, se impune: salariile, chiriile ȋncasate, dividendele, profitul, dobȃnzile, etc.

2. Subiectul impunerii – este persoana fizicǎ sau juridicǎ care prin lege, este obligatǎ sǎ plǎteascǎ impozitul. Astfel, ȋn cazul impozitului pe salarii, subiect al impozitului este salariatul, la impozitul pe averea moștenitǎ –moștenitorul, iar ȋn cazul impozitului pe profit subiectul este firma sau agentul economic.

3. Suportatorul impozitului – este persoana jurică sau fizică ce suportă plata impozitului efectiv. În cazul taxei pe valoarea adăugată ,de pilda, impozitul este perceput (calculat, datorat și vărsat la buget) de vânzătorul unui produs, acesta fiind subiect al acestei taxe. Însă, prin preț, acesta poate vira taxa în sarcina cumpărătorului, acesta fiind suportatorul acesteia.

4. Sursa impozitului – ne aratǎ din ce anume se plǎtește impozitul, adicǎ fie din venit, fie din avere. Venitul ca și izvor al impozitului, poate apǎrea sub diferite forme:profit, salariu, dividende etc. Averea poate sǎ se prezinte ca și capital (ȋn cazul acțiunilor emise) sau ca și bunuri (mobile sau imobile). In cazul impozitului pe venit, sursa impoziului coincide ȋntotdeuna cu obiectul impunerii, ȋn timp ce la impozitele pe avere sursa și obiectul impunerii nu sunt identice, deoarece impozitul se plǎtește din venitul obținut ȋn urma exploatǎrii averii respective.

5. Unitatea de impunere –este reprezentatǎ de unitatea de exprimare a obiectului impunerii care poate fi: monetarǎ, de suprafațǎ, de greutate sau alte unitǎți.

6. Cota impozitului – sau cota de impunere reprezintǎ mǎrimea impozitului aferentǎ unei unitǎți de impunere. Aceasta se ȋmparte ȋn:

Cote fixe sume fixe pe unitatea de impunere. Exemplu: 20lei/ 200 cm3 capacitate cilindricǎ, 435 €/tonǎ benzinǎ fǎrǎ plumb.

Cotele procentuale: sunt cote exprimate ȋn cifre relative. Acestea la rȃndul lor pot fi:

Cote progresive: sunt cote procentuale care cresc mai repede decȃt masa impozabilǎ. Aceastea sunt de douǎ tipuri:

cote progresive simple- sunt cote procentuale diferite pentru anumite intervale de timp;

cote progresive compuse- venitul se ȋmparte ȋn tranșe, fiecǎruia aplicȃndu-se cota de impozitare potrivitǎ.

Cote regresive – sunt acele cote care scad odatǎ cu creșterea masei impozabile;

Cote proporționale –sunt cote procentuale unice care sunt aplicate la masa impozabilǎ fǎrǎ a se ține cont de mǎrimea acesteia.

7. Termenul de platǎ – indicǎ data pȃnǎ la care impozitul trebuie sǎ fie plǎtit. In cazul neachitǎrii la timp, contribuabilul va fi sancționat prin majorǎri de ȋntȃrziere, sechestrarea unor bunuri, vȃnzarea acestora și altele.

Constrângerile și facilitățile fiscale

Constrângerile iau forma:

Penalităților;

Amenzilor.

Facilitățile iau forma fie a:

Deducerilor fiscale – părți care se scot de la impunere din masa impozabilă;

Reducerilor fiscale – părți care nu se mai plătesc din impozitul deja calculat.

1.4. Principiile impunerii

„Impunerea reprezintǎ un complex de mǎsuri și operațiuni efectuate ȋn baza legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine ȋn sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atȃt o latura de naturǎ politicǎ, cȃt și una de ordin tehnic” spune Iulian Vǎcǎrel.

Principiile impunerii au fost enunțate pentru prima datǎ de Adam Smith – economistul englez, ȋn secolul al XVIII-lea. Din punctul sǎu de vedere, principiile impunerii se ȋmpart ȋn patru categorii: primul fiind principiul justeții impunerii; al doilea: principiul certitudinii impunerii; al treilea: principiul comoditǎții perceperii impozitelor; iar al patrulea: principiul randamentului impozitelor.

De-a lungul istoriei, principiile s-au conturat astfel ȋncȃt azi, ȋn majoritatea lucrărilor de specialitate aceste principii sunt grupate în trei categorii:

randamentul impunerii;

echitatea impunerii;

principiile de politicǎ economicǎ și socialǎ.

1. Randamentul impunerii – se presupune cǎ un impozit, pentru a fi cȃt mai rentabil, trebuie ca veniturile sǎ se maximizeze, iar cheltuielile sǎ fie cȃt mai mici. Pentru realizarea acestui randament ridicat, impozitul trebuie sǎ ȋndeplineascǎ urmǎtoarele condiții:

sǎ aibǎ productivitate;

sǎ fie stabil;

sǎ fie elastic.

Productivitatea impozitului se referǎ la capacitatea acestuia de a atrage resurse de la toți contribuabilii și sǎ se realizeze cu cheltuieli minime. Pentru ca impozitul sǎ aibǎ productivitate, impozitul trebuie sǎ aibǎ un caracter universal, ceea ce ȋnseamnǎ ca toți care realizeazǎ venituri din orice activitate sǎ plǎteascǎ impozit, ȋn timp ce statul sǎ facǎ cȃt mai puține cheltuieli; practica dovedește cǎ pentru stabilirea, aprecierea și perceperea corectǎ a impozitului este nevoie de un aparat fiscal bine pus la punct care este și costisitor.

Un impozit este stabil atunci cȃnd cuantumul sǎu nu urmeazǎ oscilațiile ciclului productiv sau a unei conjucturi oarecare. Cu alte cuvinte, “un impozit este considerat stabil, atunci cȃnd randamentul sǎu rǎmȃne constant de-a lungul ȋntregului ciclu economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit nu trebuie neaparat sǎ sporeascǎ o datǎ cu creșterea volumului producției și a veniturilor ȋn perioadele favorabile ale ciclului economic și nici sǎ scadǎ ȋn perioadele de crizǎ și depresiune ale ciclului economic”, spune Iulian Vǎcǎrel.

Pe lȃngǎ productivitate, și stabilitate, un impozit trebuie sǎ aibǎ elasticitate. Un impozit este socotit elastic, dacǎ poate fi adaptat ȋn funcție de nevoile de venituri ale statului. Astfel, “dacǎ se ȋnregistreazǎ o creștere a cheltuielilor bugetare este necesar ca impozitul sǎ poatǎ fi majorat ȋn mod corespunzǎtor și invers.”

2. Echitatea fiscalǎ- ca și concept, echitatea fiscalǎ ȋnseamnǎ dreptate socialǎ ȋn materie de impozite. Pentru a vorbi de echitate fiscalǎ este necesar sǎ menționǎm faptul cǎ acest principiu presupune impunerea diferențiatǎ a veniturilor și a averilor, avȃnd ȋn vedere urmǎtoarele mǎsuri:

stabilirea unui venit minim neimpozabil – hotărârea minimului neimpozabil, anume stabilirea prin lege a scutirii de impozit a unui venit minim care să permită îndeplinirea nevoilor de trai, strict necesare. Însă minimul neimpozabil poate fi stabilit ca atare doar în cazul impozitelor directe, nedispunând de aplicabilitate în materie de impozite indirecte;

sarcina fiscalǎ a fiecǎrui plǎtitor sǎ fie determinatǎ ȋn funcție de puterea sa contributivǎ – adică lunând în considerare mǎrimea venitului sau a averii care îndeplinește obiectul impunerii, dar și a situației personale a acestuia (căsătorit, singur etc.);

sarcina fiscalǎ a unei categorii sociale, sǎ fie reprezentatǎ ȋn comparație cu sarcina fiscalǎ a altei categorii, la o anumitǎ putere contributivǎ – adică sarcina fiscală a unei persoane trebuie stabilită în comparație cu sarcina unei persoane din aceeași categorie socială;

impunerea generalizatǎ, respectiv să conțină toate categoriile sociale, adică toate persoanele care realizează câștiguri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepția indivizilor ale căror venituri se află sub un anumit nivel.

3. Principiile de politicǎ economicǎ și socialǎ

Principiile de politicǎ economicǎ – au ca și obiectiv utilizarea impozitelor de cǎtre stat, nu numai ca și modalitate de formare a bugetului public, ci și ca pȃrghie economicǎ. Sprijinirea dezvoltǎrii unor ramuri economice este susținutǎ de cǎtre stat, prin faptul cǎ , acesta are puterea de: a reduce sau de a dispensa de la plata impozitelor indirecte produsele autohtone, de a stabili la import taxe vamale ridicate, de a stimula consumul sau producția etc. Simultan, sunt ȋncurajate investițiile prin diminuarea profitul impozabil , care va putea fi alocat pentru fondurile proprii de dezvoltare. Practicarea taxelor vamale ridicate, au ca și scop limitatea importului de mǎrfuri strǎine pe piațǎ, ȋncurajȃnd astfel producția internǎ, respectiv reducerea taxelor vamale la import a materiilor prime, pentru fabricarea de produse finite destinate exportului.

Incurajarea sau reducerea consumului anumitor produse sau servicii este afectat de reducerea sau eliminarea impozitelor indirecte care le greveazǎ – atunci cȃnd se dorește stimularea consumului, respectiv a activitǎții din domeniile ȋn care se produc bunurile sau se presteazǎ serviciile respective, iar dacǎ se dorește reducerea consumului, atunci are loc majorarea cotelor de impozit aplicate la vȃnzarea mǎrfii respective.

Principiile social-politice ale impunerii – statele contemporane, prin politica lor fiscalǎ, au ca scop realizarea unor obiective de naturǎ social-politicǎ. Prin aceste obiective, guvernele doresc sǎ cȃștige ȋncrederea cetǎțenilor ȋn politica fiscalǎ pe care o promoveazǎ, precum și influența pe care o au ȋn rȃndul anumitor categorii sociale.

De asemenea, se acordǎ anumite facilitǎți fiscale pentru persoanele contribuabile cu venituri mici sau celor care au ȋn ȋntreținere un anumit numǎr de persoane fǎrǎ venituri proprii.

Impozitele mai au rolul de a limita consumul de produse care dǎuneazǎ sǎnǎtǎții cum ar fi: tutun, bǎuturi alcoolice. Totodatǎ, ȋn anumite țǎri, pentru favorizarea natalitǎții, unele țǎri percep așa numitele impozite speciale de la familiile care nu au copii sau de la celibatari.

Francezul Maurice Allais apreciază că într-o societate liberă principiile generale ale fiscalității ar fi: individualitatea, nediscriminarea, neutralitatea, impersonalitatea, lipsa arbitrariului și legitimitatea.

Individualitatea spune că într-o societate liberă, nu statul, ci omul este valoarea esențială și impozitele trebuiesc întocmite astfel încât să asigure manifestarea deplină a personalității umane.

Nediscriminarea implică reguli fiscale unitare pentru toți contribuabilii care dețin aceeași masă impozabilă.

Impersonalitatea reprezintă principiul potrivit căruia preferabile sunt impozitele analitice așezate asupra activităților și bunurilor, față de impozitele de ansamblu, sintetice, a contribuabilului, care sunt anexate persoanelor și nu lucrurilor, fiind vexabile pentru respectivele persoane.

Neutralitatea presupune cǎ impozitele să nu încalce o bună gestionare a economiei, să nu se opună performanțelor financiare ridicate și muncii susținute.

Legitimitatea face diferența între veniturile „nelegitime” și cele “legitime”, în funcție de care fiscalitatea necesită adaptare în mod corespunzător.

Lipsa arbitrariului presupune încasarea impozitelor așezate pe baza unor criterii simple și clare, care să nu dea naștere nici unei dispute.

1.5. Tehnica impunerii

Tehnica impunerii – reprezintǎ totalitatea operațiunilor succesive care constau ȋn determinarea materiei impozabile, a cuantumului impozitului și ȋncasarea impozitului.

Tehnica impunerii presupune 3 etape:

asieta;

lichidarea;

perceperea.

a. Asieta – este ansamblul mǎsurilor care are ca și scop constatarea existenței și evaluarea materiei impozabile. Aceastǎ evaluare a materiei impozabile, presupune determinarea mǎrimii acesteia, ce se poate realiza prin douǎ metode:

1. Metoda evaluǎrii indirecte ;

2. Metoda evaluǎrii directe.

1. Metoda evaluǎrii indirecte – cunoaște trei variante de realizare:

metoda indiciarǎ;

evaluarea administrativǎ;

evaluarea forfetarǎ;

Metoda indiciarǎ – prima variantǎ se realizeazǎ pe baza semnelor exterioare; mai exact constǎ ȋn stabilirea cu aproximație a valorii obiectului impozabil, de natura clǎdirii, pǎmȃntului, etc fǎrǎ sǎ ținǎ seama de situația persoanei care deține obiectul respectiv.

Evaluarea administrativǎ – aceastǎ evaluare presupune cǎ statul stabilește un anumit impozit, fǎrǎ a fi nevoit sǎ motiveze criteriul pe seama cǎruia l-a stabilit. Subiectul impozitului este ȋnștiințat ȋn legǎturǎ cu valoarea stabilitǎ de cǎtre autoritatea publicǎ. In cazul ȋn care aceasta considerǎ cǎ valoarea impozitului este exageratǎ, subiectul are dreptul la contestație, dar care trebuie argumentatǎ.

Evaluarea forfetarǎ – este consideratǎ cea mai bunǎ metodǎ, din cadrul celor indirecte, deoarece presupune acordul bilateral, atȃt a subiectului cȃt și a statului, cu privire la valoarea obiectului impozabil.

2. Metoda evaluǎrii directe – cuprinde douǎ procedee de realizare:

evaluarea pe baza declarației controlate a contribuabilului;

evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane;

Evaluarea pe baza declarației controlate a contribuabilului – presupune obligația contribuabilul, subiectul plǎtitor al impozitului, sǎ reliefeze veniturile și cheltuielile rezultate ȋn urma activitǎții pe care o ȋntreprinde, sǎ ȋntocmeascǎ documentele necesare pentru evidențierea lor și sǎ prezinte declarația specificǎ organelor fiscale. Mǎrimea materiei impozabile, se stabilește de cǎtre organele fiscale, ȋn funcție de declarația prezentatǎ.

Evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane – constǎ ȋn declararea ȋn scris de cǎtre o persoanǎ terțǎ , alta decȃt subiectul impozitului, care cunoaște mǎrimea obiectului impozabil, și care de asemenea trebuie ȋnmȃnatǎ organelor fiscale. Acestǎ formǎ de evaluare, este folositǎ ȋn urmǎtoarele exemple: impozitul pe chirie – declarația chiriașului ; impozitul pe salarii – caz ȋn care patronul declarǎ mǎrimea salariilor angajațiilor sǎi, etc.

b. Lichidarea – aceastǎ etapǎ a tehnicii impunerii, se referǎ la determinarea cuantumului impozitului. Astfel, ȋn funcție de modul de stabilire, cunoaștem douǎ tipuri de impozite și anume:

1. Impozite de repartiție

2. Impozite de cotitate

1.Impozitele de repartiție – s-au practicat ȋn perioada feudalismului și ȋn primele stadii de dezvoltare a capitalismului și s-au caracterizat prin faptul cǎ statul, ȋn funcție de nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma sǎ fie ȋncasate pe ȋntreg teritoriul țǎrii; aceastǎ suma era apoi repartizatǎ pe unitǎți administrative-teritoriale, iar la unitatea de bazǎ avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite, afirmǎ Iulian Vǎcǎrel.

Datoritǎ modului lor de stabilire, aceste impozite, nu ȋndeplinesc condițiile echitǎții fiscale, deoarece prezentau diferite variante de la o unitate administrativǎ la alta.

2. Impozitele de cotitate -pentru determinarea cuantumului impozitului, aceste impozite se stabilesc prin aplicarea unor cote procentuale asupra materiei impozabile hotǎrȃtǎ pentru fiecare contribuabil ȋn parte. Din acest motiv, “impozitele de cotitate ȋnlǎturǎ ȋn cea mai mare parte, neajunsurile specific impozitelor de repartiție, deoarece ele se stabilesc, de regulǎ ȋn funcție de mǎrimea obiectului impozabil și ținȃndu-se cont de situația personalǎ a plǎtitorului impozitului”.

c. Perceperea impozitelor – a existat de-a lungul istoriei, sub diferite forme: se practica colectarea impozitelor de cǎtre o persoanǎ de la toți contribuabilii ȋn fiecare localitate, ȋncasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari; perceperea impozitelor de cǎtre aparatul fiscal al statului. Trecerea impozitului ȋn caseriile statului prin aparatul fiscal propriu, s-a dezvoltat ȋn perioada capitalismului ascedent și se folosește și ȋn ziua de azi.

Perceperea impozitelor – presupune mai exact, totalitatea operațiilor sǎvȃrșite pentru ȋncasarea impozitelor de cǎtre stat. Acest lucru, se realizeazǎ prin trei variante:

prin ȋncasarea direct de la contribuabili;

prin aplicarea de timbre fiscale;

stopajul la sursǎ;

Perceperea directǎ – se poate face din deplasarea contribuabilului la organele fiscale, caz ȋn care se spune cǎ, impozitul este portabil, fie invers prin deplasarea organelor fiscale la contribuabil, caz ȋn care se spune cǎ impozitul este cherabil.

Aplicarea de timbre fiscale – este o percepere indirectǎ, deoarece se exercitǎ atȃt ȋn cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile ȋn justiție cȃt și pentru taxele privind actele, certificatele și documentele de notarietate publice și de organele de stat.

Stopajul la sursǎ – care constǎ ȋn rezervarea și achitarea impozitului la stat de cǎtre persoana terțǎ. Ex: Entitǎțile sunt nevoite sǎ reținǎ impozitul pe salarii ale personalului acestora.

1.6. Formele de eludare a impozitului

Eludarea se realizeazǎ prin douǎ forme: repercursiunea și evaziunea fiscalǎ.

1. Repercursiunea – este fenomenul financiar care “desemneazǎ acțiunile de transmitere de cǎtre subiecții plǎtitori ai impozitelor a efectelor economice ale acestora ȋn alte sectoare ale activitǎții economico-sociale, asupra altor subiecți, la alte niveluri, pe alte piețe sau ȋn alte economii naționale sau regionale”, afirmǎ Ioan Talpoș , sau este definit ca metodǎ de apǎrare a plǎtitorilor de la plata impozitelor.

Mai simplu, repercursiunea ȋnseamnǎ transferarea sumei plǎtite de cǎtre plǎtitor asupra altor subiecți – persoane juridice sau fizice, aceastǎ operațiune realizȃndu-se conform legii. Repercursiunea se manifestǎ ȋn postura ȋn care, contribuabilii legali intrǎ ȋn relații economice cu alți subiecți – modalitate prin care se ȋncearcǎ plasarea sarcinilor fiscale asupra acestora.

Sunt cazuri ȋnsǎ, cȃnd are loc acest fenomen, fǎrǎ intenția ligiuitorului, cum este ȋn cazul impozitelor directe.

Repercursiunea se poate realiza prin douǎ metode:

fie prin ȋncorporarea impozitului ȋn prețul mǎrfurilor vȃndute (caz ȋn care are loc transferul impunerii de la comerciant la consumator)

fie prin achiziționarea de materiale, materii prime, la prețuri mult mai mici decȃt prețurile pieței.

Totodatǎ, repercursiunea este de douǎ tipuri:

– simplǎ;

– ȋn trepte;

Repercursiunea simplǎ – apare atunci cȃnd transferul impozitului de la plǎtitor la suportator se face o singurǎ datǎ, ceea ce presupune cǎ suportatorul este o persoanǎ care nu mai are posibilitatea sǎ mai transfere asupra cuiva impozitul ce l-a suportat, ca de exemplu, cumpǎrarea de bunuri de consum.

Repercursiunea ȋn trepte – presupune cǎ impozitul este retransmis de mai multe ori pȃnǎ cȃnd plǎtitorul este un cumpǎrǎtor, iar acesta are obligația de a plǎti la final impozitul respectiv.

2.Evaziunea fiscalǎ – constǎ ȋn delapidarea de la impunere a unei pǎrți din materia impozabilǎ. Cu alte cuvinte, prin evaziune suportatorul impozitului plǎtește fie mai puțin fie deloc contribuțiile datorate statului; prin urmare statul iese ȋn pierdere, nemai ȋncasȃnd suma cuvenitǎ.

Evaziunea fiscalǎ este de douǎ feluri:

evaziunea fiscalǎ frauduloasǎ / ilicitǎ ;

evaziunea fiscalǎ nefrauduloasǎ / licitǎ.

Evaziunea fiscalǎ frauduloasǎ – presupune ȋncǎlcarea legii. Pedeapsa pentru cei care sǎvȃrșesc aceastǎ ilegalitate, vor suporta consecințele, fie sub incidența sancțiunii penale sau contravenționale.

In cadrul legislației romȃnești, evaziunea fiscalǎ este definitǎ ca reprezentȃnd “sustragerea prin orice mijloace, ȋn ȋntregime sau ȋn parte, de la plata impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat , bugetelor locale, bugetului asigurǎrilor sociale de stat și a fondurilor speciale extrabugetare de cǎtre persoanele juridice romȃne sau strǎine”

Exemple de fraudǎ fiscalǎ: vȃnzǎri fǎcute fǎrǎ facturǎ; ȋntocmirea de declarații false; declararea irealǎ a veniturilor impozabile; fals ȋn acte: registru, bilanț; ȋntocmirea de documente de plǎți fictive; nedeclararea materiei impozabile.

Evaziunea fiscalǎ nefrauduloasǎ – presupune cǎ legea nu este ȋncǎlcatǎ, constȃnd de fapt ȋn interpretarea favorabilǎ a legii astfel: unii contribuabili analizeazǎ cu atenție legea, profitȃnd de unele lacune ale acesteia, și procedeazǎ ȋn așa fel ȋncȃt sǎ evite plata impozitului, fie ȋn totalitate sau parțial.

Exemple de evaziune nefrauduloasǎ:

– “constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervǎ, ȋntr-un cuantum mai mare decȃt cel ce se justificǎ din punct de vedere economic, micșorȃnd astfel venitul impozabil.

– asocierile de familie și societǎțile dintre soția și copii ȋntreprinzǎtorului și acesta. Rezultatul unei asemenea manevre este impunerea separatǎ a acestora, repartizarea venitului pe fiecare asociat ducȃnd la micșorarea sarcinilor fiscale.

– folosirea ȋn anumite limite a procedurilor legale cu privire la donațiile filantropice, indiferent dacǎ aceastea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei pǎrți din veniturile realizate de la impunere.

– un contribuabil are posibilitatea sǎ opteze fie pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice, fie pentru sistemul de impozite aplicabil venitului persoanelor juridice (sistem care cuprinde numeroase facilitǎți fiscale)

– scǎderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamǎ și publicitate, indiferent dacǎ au fost fǎcute sau nu.”

1.7. Clasificarea impozitelor

Impozitele, atȃt ȋn literatura de specialitate cȃt și ȋn practicǎ, sunt diversificate ca și formǎ, dar și ca și conținut, totalitatea impozitelor formând de fapt un adevărat sistem de impozite. Aceste impozite se pot clasifica după anumite criterii.

1. Impozite directe – care la rȃndul lor se ȋmpart ȋn douǎ categorii:

impozite reale;

impozitul financiar;

impozitul pe clǎdiri;

impozitul pe activitǎți economice;

impozitul pe capitalul mobiliar;

impozite personale;

impozitul pe venituri:

persoanelor fizice;

persoanelor juridice;

impozitul pe avere:

impozitul imobiliar;

impozitul pe capital;

impozitul pe transferul averii;

2. Impozite indirecte

impozite indirecte generale;

accize;

taxele vamale;

monopoluri fiscale;

1.Impozitele directe – sunt acele impozite care presupun cǎ sarcina fiscalǎ este suportatǎ de contribuabil. Conform legii, aceste impozite sunt plǎtite de aceiași persoanǎ, cu alte cuvinte, suportatorul și subiectul impozitului e același . Acest gen de impozite, au cea mai veche formǎ de impunere, dar și cea mai simplǎ. Acestea pot fi grupate ȋn:

a. Impozite reale – se percep asupra obiectelor, clǎdirilor, activitǎților, fabricilor, pǎmȃnturilor, capitalurilor bǎnești , adicǎ impozitul se impune pe obiect sau produs, și nu pe persoanǎ.

b. Impozite personale – sunt reprezentate de douǎ categorii: impozitul pe venituri și impozitul pe avere. Aceste impozite poartǎ denumirea de impozite subiective, deoarece se așeazǎ asupra situației personale a subiectului. Aceastǎ categorie se separǎ ȋn alte douǎ mari categorii:

b1. Impozitele pe venituri – acest tip de impozit, a fost pus ȋn practicǎ, de Marea Britanie ȋn secolul al XX-lea, iar ȋn majoritatea țǎrilor din Europa la ȋnceputul secolului XXI-lea. Primul pas important spre munca salariatǎ a fost fǎcut de Marea Britanie, urmȃnd ȋncetul cu ȋncetul ca economiile europene sǎ evolueze ȋn acest sens. Acest impozit cuprinde atȃt impozitul pe veniturile persoanelor fizice cȃt și a celor juridice.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice –constǎ ȋn impunerea pe veniturile obținute din muncǎ, din activitǎți independente, sau de pe urma unor proprietǎți. Impozitul este achitat de persoana fizicǎ care dobȃndește veniturile cuvenite. Impunerea se realizeazǎ ȋn douǎ moduri:

impunere separatǎ –se impune separat fiecare tip de venit obținut de persoana fizicǎ.

impunere globalǎ – care se stabilește asupra stării economice în ansamblu a subiectului.

Impozitul pe veniturile persoanelor juridice – acest impozit se aplicǎ asupra veniturilor (profitului) impozabile ale societǎților de capital, realizate fie ȋn țarǎ fie ȋn strǎinǎtate.

b2. Impozitele pe avere –sunt impozite personale aplicate asupra averii. Se clasificǎ ȋn:

impozite pe averea propriu – zisǎ – sunt așezate asupra tuturor componentelor averii. Nu se ține seama dacǎ averea este folositǎ sau nu pentru obținerea de venituri.

impozite pe circulația averii – reprezintǎ plata impozitului de cǎtre o persoanǎ care a primit averea ȋn proprietate de la o altǎ persoanǎ, cu titlu gratuit sau oneros sau prin vȃnzare.

impozite speciale de avere – se aplicǎ pe creșterea valorii averii. Din aceste impozite amintim: impozitul asupra plus valorii imobilelor; impozirul pe creșterea averii pe timp de rǎzboi, impozitul militar, respective contribuția de rǎzboi.

2.Impozitele indirecte – sunt impozite ce sunt așezate asupra vȃnzǎriilor, fiind plǎtite de comercianți, și suportate de consumator. Se numesc impozite indirecte, deoarece fac parte din prețul mǎrfurilor sau tariful serviciilor, ceea ce denotǎ faptul cǎ, chiar dacǎ suportatorii impozitului sunt vȃnzǎtorii, comercianții sau producǎtorii, calitatea de subiecți ai impozitului revine consumatorilor.

a. Impozitele indirecte generale – se așeazǎ asupra unor mǎrfuri sau servicii – ca taxe generale asupra vȃnzǎrilor , practicate sub forma impozitului pe cifra de afaceri brutǎ sau netǎ (aceasta din urmǎ nefiind alt impozit decȃt cunoascuta taxǎ pe valoarea adǎugatǎ).

b. Accizele sau taxe de consumație – sunt impozite indirecte ce afecteazǎ consumul. Sunt așezate asupra produselor de larg consum, sau asupra produselor de lux.

c. Taxele vamale – sunt percepute asupra exportului, respective importului bunurilor, mǎrfurilor dintr-o țarǎ ȋn alta. Acestea se plǎtesc la trecerea fontierei și sunt de trei feluri: de import, de export și de tranzit.

d. Monopolurile fiscale- sunt reprezentate de diferența dintre prețul de vȃnzare al unor produse expres precizate (sare, tutun, alcool, etc) și costul acestora.

– CONCLUZII –

CAPITOLUL 1

Noțiunea de impozit ȋnseamnǎ “a stabili cu forța”. Putem defini impozitul ca fiind “ o prelevare bǎneascǎ din veniturile persoanelor fizice sau juridice la dispoziția statului pentru ȋndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale, aceastǎ prelevare fiind una silitǎ, fǎrǎ contraprestație și nerambursabilǎ.”

Trǎsǎturile impozitului, obligativitatea plǎții acestuia precum și legitimitatea și legalitatea impozitelor:

dubla atribuție a impozitelor: ca pȃrghie fiscalǎ și ca resursǎ a statului;

baza și dimensiunea impozitelor reprezintǎ capacitatea fiecǎrui plǎtitor;

impozitul este o prelevare cu contraprestație imediatǎ farǎ echivalent.

Elementele impozitului sunt: obiectul impozitului, subiectul impunerii, suportatorul impozitul, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota impozitului, termen de platǎ.

Principiile impunerii sunt trei și anume: randamentul impunerii, echitatea fiscalǎ, principiul de politicǎ economicǎ și socialǎ.

Tehnica impunerii reprezintǎ totalitatea operațiunilor successive care constau ȋn determinarea materiei impozabile, a cuantumului impozitului și ȋncasarea impozitului. Tehnica impunerii presupune trei etape: asieta, lichidarea, perceperea impozitelor.

Impozitele sunt clasificate ȋn impozite directe care sunt la rȃndul lor: reale și personale. Cele reale cuprind impozitul funciar, impozitul pe clǎdiri, impozitul pe capitalul mobiliar etc, ȋn timp ce impozitele personale sunt pe avere și pe venit. Impozitele indirecte – se percep cu ocazia vȃnzǎrii unor bucuri sau servicii.

Formele de eludare ale impozitului: repercursiunea și evaziunea fiscalǎ . Repercursiunea care presupune transferarea de cǎtre cel care a plǎtit impozitul , a sumei plǎtite asupra altor subiecți – persoane juridice sau fizice. Evaziunea fiscalǎ constǎ ȋn sustragerea de la plata impozitului a unei pǎrți din materia impozabilǎ.

CAPITOLUL II

IMPOZITUL PE SALARIILE PERSOANELOR FIZICE ÎN ROMÂNIA

2.1. Evoluția impozitului pe salarii din 1900 pȃnǎ ȋn 1990

Impozitul pe venituri se percepe atȃt de la persoanele fizice cȃt și de la persoanele juridice care obțin venituri. De asemenea impozitul pe veniturile persoanelor fizice sunt de mai multe feluri:

impozite percepute asupra veniturilor din investiții;

impozite obținute din veniturile rezultate din cedarea bunurilor;

impozite asupra veniturilor agricole;

impozite asupra veniturilor din pensii;

impozite percepute asupra veniturilor din premii sau jocuri de noroc;

impozite pe salarii;

alte impozite.

Impozitul pe salarii este unul din impozitele pe veniturile persoanelor fizice altǎturi de impozitul pe activitǎțile independende desfǎșurate de acestea. Aceste impozite pe venituri ȋși au izvorul la ȋnceputul anilor 1990, mai exact ȋn Marea Britanie, dupǎ care au ȋnceput sǎ ia ființǎ și ȋn celelalte țǎri Europene la ȋnceputul acestui secol. Politica fiscalǎ prezintǎ trei modalitǎți de impunere: impunere globalǎ a veniturilor, impunere separatǎ a veniturilor și combinația celor douǎ forme. Impunerea globalǎ se realizeazǎ prin adunarea tuturor veniturilor realizate din diferite surse de cǎtre contribuabili și aplicarea impozitului progresiv asupra totalului. Impunerea separatǎ presupune aplicarea impozitului pe diferite tipuri de venit, fǎrǎ a permite individualizarea impozitului. Ȋn ce privește combinația dintre cele douǎ forme, este considerat ca fiind cel mai rǎspȃndit mod de impunere ȋn prezent, deoarece permite cumularea avantajelor specifice celor douǎ forme de impozitare.

Ȋn anul 1905, ȋn Romȃnia exista doar impozitul proporțional pe salarii, care se definește ca procent fix din venit. Acel an a fost reprezentat de diverse forme de impunere a veniturilor persoanelor fizice. Ȋn 1921, Nicolae Titulescu, ministru de finanțe ȋn acea perioadǎ, a propus reforma impozitelor, care de altfel, a și fost votatǎ de Parlament. Aceastǎ reformǎ avea sǎ “unifice sistemele de impunere și sǎ reformeze finanțele publice ale Romȃniei”.

Veniturile din salarii erau venituri supuse impozitǎrii directe. Pentru salarii se aplicau “cote progresive pe tranșe compuse ȋncepȃnd cu 5% pentru venituri de pȃna la 17.400 lei, și terminȃnd cu 28 % pentru venituri ce depǎșeau 533.300 lei.”

Comparativ cu anul 1921, impozitul global ȋnregistreazǎ o creștere a minimului neimpozabil de la 1500 lei lunar la 6.000 lei și o reducere a cotelor de impunere a venitului global care variau ȋntre 1% și 30%.

Ȋn anul 1934, impozitul global este anulat de V.Slǎvescu, ȋn locul cǎruia introduce un alt impozit sub numele de “supra-cotǎ”. Acest impozit era caracterizat ca fiind, subiectiv și obiectiv, și cu un caracter dublu. Acest impozit a reprezentat un privilegiu pentru subiecții impozitului cu materia impozabilǎ diversificatǎ, perceptȃndu-le cote mici pentru fiecare venit ȋn parte, comparativ cu cotele puse ȋn practicǎ de impozitul global. Salariații nu au avut nici un beneficiu sau avantaj de pe urma acestui nou impozit, datoritǎ asemǎnǎrii acestuia cu cel global.

“Sistemul fiscal romȃnesc din perioada interbelicǎ ( 1918- 1939) putem spune cǎ a fost unul modern la nivel european”, datoritǎ interesului pe care l-au avut miniștrii romȃni, ȋn acea vreme, privind dezvoltarea legislației fiscale dupǎ modelul celorlalte state.

Din nefericire, acest pas spre o dezvoltare eficientǎ, un sistem fiscal modern, a fost ȋntrerupt de ceea ce a urmat, adicǎ de dictatura comunistǎ. Imediat dupǎ dominarea comunismului, impozitele s-au folosit pentru a descuraja și desființa orice individ sau material.

Astfel, impozitul pe salariu, era calculat, reținut și virat la bugetul de stat de cǎtre ȋntreprinderi, cotele progresive pe tranșe ajungȃndu-se la 19,3% pentru veniturile ce depǎșeau 10.000 lei lunar, minimul impozabil fiind de 850 lei.

2.2. Evoluția impozitului pe salarii ȋn perioada 1990 -2004

Cele mai importante modificǎri ale sistemului romȃnesc fiscal au avut loc ȋn anul 1990. Deciziile luate au condus la schimbarea economiei majoritare de stat, marcȃnd ȋnceputul reformelor fiscale.

Reforma fiscalǎ constǎ ȋn reorganizarea sistemului financiar și refacerea mecanismului financiar. Aceasta presupune acordarea unei atenții deosebite restructurǎrii sistemului, datoritǎ faptului cǎ veniturile fiscale au o mare importanțǎ ȋn produsul intern brut și totodatǎ are un efect puternic asupra economiei și a sectorului public.

Dupǎ perioada comunistǎ, mai exact ȋncepȃnd cu anul 1990, ȋn Romȃnia are loc o schimbare totalǎ, trecȃndu-se de la un sistem totalitar la unul capitalist cu economie de piațǎ liberǎ.

Dupǎ anul 1990, s-a promovat o politicǎ de discriminare a cȃștigurilor salariale realizate de persoanele peste 25 de ani, fǎrǎ copii, fațǎ de cele care au copii, care beneficiau de micșorarea de 20% a impozitului. Cu toate cǎ scopul acestei politici a fost acela de a promova creșterea demograficǎ, aceasta a fost anulatǎ, iar soluția optimǎ ar fi fost oferirea unor sume pentru ajutorarea familiilor cu mai mulți copii.

Ȋn anul 1991, impunerea pe veniturile din salarii ȋși pierde caracterul global și ȋși redobȃndește trǎsǎtura de impozit direct și personal, fiind reglementat prin legea 32/1991, salariatul fiind cel care este atȃt plǎtitor cȃt și suportator. Cotele erau procente, progresive simple, ajungȃnd ȋn cazul salariilor mari la 60% , un procent foarte mare. Aceste cote fiind prea mari, ȋncurajau munca la negru și frauda fiscalǎ, și descurajau munca cinstitǎ, calificatǎ și declararea oficialǎ a veniturilor.

“Prin cotele mari de pȃnǎ la 60%, prin numeroasele excepții de la regula de bazǎ, prin impunerea individualǎ s-a urmǎrit o egalizare a veniturilor, spre limita de jos a acestora, descurajȃndu-se astfel munca, interesul de a obține venituri mari și procesul de economisire, cu efecte negative asupra stabilizǎrii economiei.”

Normele juridice ȋn vigoare prevedeau o serie de facilitǎți privind plata impozitului pe salarii astfel: acordarea de drepturi neimpozabile; impozitarea separatǎ a veniturilor salariale din diferite surse; alte excepții cum sunt veteranii de rǎzboi și vǎduvele acestora, pentru persoanele cu venituri de pȃnǎ la nivelul salariului minim pe economie, invalizii de gradul I și II, urmașii veteranilor Revoluției; dreptul de repartizare și amȃnarea la plata impozitului pe salarii ȋn cazurile justificate temeinic; ȋn cazul unor greșeli de calcul ce au inițiat reținerea unui impozit pe salariu mai mare decȃt cel legal, salariații au dreptul să ȋncaseze diferența în termen de 30 de zile, iar dacă prin punerea ȋn aplicare a impozitului, venitul net al unui salariat ar scădea sub nivelul salariului minim pe economie, trebuie să se țină cont de actualizarea acestei sume, prin diminuarea până la nivelul salariului minim pe economie. Persoanelor fizice române au dreptul să li se deducă o sumă echivalentă cu impozitul pe salariu din sursa externă, din impozitul pe salariu datorat în România, plătit în străinătate, dar nu mai mult decât impozitul calculat după legea românească, aplicându-se în acest fel procedeul creditării obișnuite de evitare a impunerii fiscale internaționale duble.

Modalitatea de calcul a impozitului era unul contemporan, principala problemǎ fiind reprezentatǎ de cotele prea mari. S-au cǎutat diferite variante pentru ameliorarea acestei probleme prin reducerea cotelor. “Pȃnǎ ȋn anul 1993, se percepea impunerea dublǎ pentru sumele care depășeau salariul brut de bază, iar ulterior s-a aplicat un impozit suplimentar pentru depășirea fondului de salarii în raport cu gradul de depășire a acestuia cumulat de la începutul anului.”

Majorarea salariilor au avut ca efect creșterea cheltuielilor și totodatǎ a resurselor bugetului de stat, motivul fiind fie creșterea impozitului, fie perioada respectivǎ. Acest lucru a dus la creșterea prețurilor și efectul inflaționist a fost preluat de contribuabilii cu salarii medii și mici, avȃnd urmǎri asupra consumului populației, asupra economiilor acestora și implicit asupra investițiilor.

Au urmat și alte modificǎri similare ȋncepȃnd cu anii 1994-1995, și anume: creșterea impozitului pe veniturile salariale cu 30%, pentru veniturile obținute pe lȃngǎ salariul de bazǎ, sau hotǎrȃrea de cumulare a cheltuielilor pentru cazare și diurnă care depășesc prevederile legale cu câștigurile salariale, pentru a opri astfel efectul de evaziune nefraudoasă în legătură cu munca salarială.

Acestea ȋnsǎ nu s-au dovedit a fi eficiente pentru că, în loc să reducǎ șomajul, au forțat indirect angajatorii să caute tot felul de modalitǎți de ocolire a legilor în acel domeniu, pe motivul lipsei de lichidități și de capital în situațiile inflaționiste existente și chiar promovarea economiei subterane sau schimbul la negru.

Ponderea impozitului pe salarii la veniturile bugetare, era de 35% în anul 1996 și de 31%, tot în același an, la totalul veniturilor fiscale. Probabil că importanța acestui impozit dată de ponderea sa în alte variabile de politică fiscală și în veniturile publice, a transformat impozitul ȋntr-unul cu progresivitate exagerată, ce a avut mai multe cauze asupra muncii și asupra vieții sociale și economice în general.

„Prin cotele mari de până la 60%, prin impunerea individuală, prin nenumăratele excepții de la regula de bază și prin regimul de ajustare a cotelor s-a dorit o egalizare a veniturilor, descurajându-se astfel munca și deasemenea interesul de a obține venituri mai mari, neglijându-se astfel acumularea de capital în mâna populației și procesul de economisire și în special consumul și cererea de servicii, mărfuri și lucrări din partea populației, cu rezultate negative asupra stabilizării economiei.”

Politica fiscalǎ ȋn ce privește salariile s-a modificat odatǎ cu anul 1998, ȋn data de 1 ianuarie, cȃnd cota maximǎ a fost redusǎ de la 60% la 45%, reducȃndu-se astfel și numǎrul de tranșe de la 14 la 4, și totodatǎ majorarea venitului minim impozabil de la 373.000 la 476.000.

Legile care au pus principalele baze ale impozitului pe veniturile salariale au fost: Legea 32/1991, OG 14/1992, OG 23/1992, Legea 35/1993, Legea 46/1994, OG 17/1995. Ponderea impozitului pe salarii ȋn veniturile bugetare era de 35% ȋn anul 1996 ceea ce denotǎ importanța lui ȋn cadrul sistemului fiscal.

O dată cu apariția contribuțiilor pentru asigurarea de sănătate, s-a modificat modalitatea de calcul a impozitului la 5%, iar apoi la 7% suportată de salariat.

Începând cu 1999 , impozitele pe salarii ȋși schimbǎ destinația astfel ȋncȃt : ȋn procent de 40% se varsǎ ȋn bugetul local al municipiului, orașului și comunei, 10% ȋn bugetul județean, respectiv 50% ȋn bugetul central, susținȃnd dezvoltarea autonomiei financiare locală.

Anii 1998 și 1999 marchezǎ ȋnceputul unei noi impuneri globale, a impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitul pe salarii, realizate pe baza liberei inițiative și au fost reașezate alte impozite pe venituri.

Ȋn anul 1999 s-a adoptat impozitul pe venitul global prin ordonanță de urgență a guvernului care a intrat în vigoare începând cu anul 2000. Obiectul impunerii era reprezentat de suma veniturilor realizate din salarii, din activități independente, din dobânzi, din cedarea bunurilor ȋn folosințǎ, din dividende și alte venituri realizate în străinătate sau în țară din care se scad deducerile personale și pierderile fiscale reportate din anii precedenți.

Nu sunt supuse impunerii veniturile care au fost obținute de la bugetul asigurărilor sociale sau alte fonduri sub forma indemnizațiilor, pensiilor, ajutoarelor sau alte drepturi cu excepția concediilor medicale, pentru maternitate, pentru îngrijirea copiilor care erau considerate din categoria veniturilor salariale.

Cheltuielile deductibile erau considerate cheltuielile efectuate doar în scopul obținerii veniturilor declarate; bunurile sau sumele utilizate de contribuabil pentru uzul familiei sale sau pentru uzul personal nu au fost considerate deductibile.

Cheltuieli nedeductibile sunt considerate urmǎtoarele: cheltuieli cu amenzile, penalitățile, impozitul pe venit datorat, cheltuieli de mecenat sau sponsorizare, cheltuielile pentru protocol, dobânzile aferente creditelor angajate, ratele aferente creditelor angajate, cheltuielile de achiziționare sau fabricare a bunurilor, cheltuielile privind bunurile lipsă din gestiune și alte asemenea sume.

Veniturile salariale pentru fiecare contribuabil au fost determinate pe baza fișei fiscale conform documentelor justificative ale salariatului și plătitorului. Pe parcursul anului, din venitul brut au fost deduse contribuțiile pentru pentru pensia suplimentară, pentru protecția socială a șomerilor, și pentru asigurările de sănătate; de asemenea au fost sustrase alte sume din deducerea personală de bază o cotă de 15%, aplicatǎ pentru deducerea personală suplimentară și de bază și pentru cheltuieli profesionale.

Contribuabilii trebuiau sǎ depunǎ o declarație cu privire la impozitul pe venitul global și cu privire la venituri până la data de 31 martie a anului următor.

Impozitele asupra profitului și asupra veniturilor salariale din 1999 reprezentau în bugetul aprobat doar 22,5% din totalul veniturilor bugetare, ceea ce confirmă capacitatea contributivă slabă a oamenilor și performanțele reduse din economie, elemente caracteristice țărilor în curs de dezvoltare.

Legislația fiscală a cǎpǎtat o altǎ formǎ în 2003 prin legea 571/2003, însă „ OUG nr. 138 din 30 decembrie 2004” reprezintǎ un imbold adevǎrat pentru modificarea temeinicǎ a acesteia. Ca urmare a acestei ordonanțe, s-a introdus cota unică de impozitare de 16% și care avut ca efect încurajarea muncii care să genereze obținerea de venituri cât mai mari .

2.3. Evoluția impozitului pe salarii din 2005 pȃnǎ ȋn prezent

În anul fiscal 2005 în tratarea impozitului pe venit, îndeosebi, s-au avut în vedere prevederile normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal și prevederile lui.

Dacă în România în perioada 2000-2004 era practicată impunerea globală cu cote progresive pe tranșe a veniturilor, începând cu 1 ianuarie 2005, impunerea a devenit separată, pe categorii de venituri trecându-se la cotă unică proporțională de 16%. Astfel, impozitul pe veniturile din salarii, din activități independente, activități agricole, investiții, cedarea ȋn folosințǎ bunurilor, pensii, alte surse și premii se calculează aplicând cota de 16% venitului impozabil.

Anul fiscal reprezenta perioada impozabilă care este aceiași cu perioada anului calendaristic. Dacǎ pe perioada anului în curs survenea decesul plǎtitorului, perioada impozabilă era mai mică decât anul calendaristic.

Venitul anual global impozabil era determinat prin cuantumul veniturilor nete realizate din salarii, din activități independente (drepturi de proprietate intelectuală, profesii liberale și comerț) și din cedarea folosinței bunurilor imobile și mobile. Din totalul obținut s-au reținut deducerile personale și pierderile fiscale. De asemenea trebuie specificat faptul că veniturile de același fel dar care au fost obținute în străinătate de persoanele fizice române contribuie la obiectul acestui impozit. S-a acordat creditul fiscal extern, adică suma plătită cu titlu de impozit în străinătate și în România recunoscută, din impozitul pe venit statului român datorat.

Era posibilă acordarea creditului fiscal extern dacă următoarele condiții au fost îndeplinite cumulativ :

impozitul în străinătate plătit cu impozitul pe venit în România datorat era similar;

impozitul asupra venitului în străinătate realizat a fost plătit prin stopaj la sursă sau direct.

Legislația fiscală stabilește anumite categorii de venituri pentru care impunerea era finală, adică i se aplica venitului net o anumită cotă de impozit, procentuală proporțională de regulă, fiind astfel stabilit impozitul final.

În abordarea impozitului pe venitul anual global, expresiile și conceptele frecvent utilizate aveau următorul înțeles:

venitul anual impozabil era suma veniturilor nete realizate din salarii, din activități independente, cedarea folosinței bunurilor și venituri de aceeași natură obținute de persoane fizice române, realizate în străinătate, cu domiciliul în România, din care se scad deducerile personale și pierderile fiscale reportate din anii precedenți;

impozitul pe venitul anual global datorat era suma datorată bugetului pentru veniturile realizate într-un an fiscal de o persoană fizică, prin aplicarea cotelor de impunere pe tranșe asupra bazei impozabile;

venitul brut a reprezintat echivalentul în lei a veniturilor în natură și sumele brute realizate;

venitul net era diferența dintre venitul brut și cheltuielile deductibile.

Ȋn anul 2006, s-a datorat un impozit lunar în cazul veniturilor din salarii, care se rețineau la sursă și se calculau de către plătitorii de astfel de venituri, deținând caracter de plăți anticipate.

A fost stabilit pe baza baremului prin ordin al ministrului finanțelor publice, acest impozit se calcula, în funcție de rata inflației. În cadrul acestui barem, de fapt, cotele utilizate de impozit au fost cele stabilite prin lege, vizând actualizarea numai tranșele de venit. Pentru impunerea veniturilor din pensii și salarii, au fost determinate cinci tranșe de venit. Pentru prima tranșă, cota de 18% (venituri până la 2.100.000 de lei), iar pentru ultima tranșă cota de 40% (venituri de peste 1.1600.000 de lei).

Criza financiară care a lovit economia globalǎ începând cu vara anului 2007; criza a fost precedată de o lungă perioadă de creștere rapidă a creditelor, primele de risc scăzut, lichidități din abundență, creșterea prețurilor în sectorul imobiliar. Dar, de această dată este diferit, criza mondială fiind asemănătă cu evenimente care au declanșat Marea Recesiune din Anii 1930.

Criza financiară internațională din anul 2007 a fost declanșată de căderea pieței creditelor ipotecare grad mare de risc din SUA. Totodatǎ, datoritǎ crizei, trei ani mai tȃrziu prin Legea 118/2010 au fost afectate salariile populației, diminuȃndu-le pe cele bugetare cu un procent de 25%, lucru ce a afectat de asemenea și resursele bugetul de stat. De asemenea, aceastǎ crizǎ nu a avut efect doar asupra bugetarilor, ci și asupra entitǎților private care se vedeau nevoite sǎ reducǎ cheltuielile cu personalul fie prin aceiași metodǎ folositǎ de stat, fie prin asigurarea cu un numǎr minim de personal necesar pentru desfǎșurarea activitǎții. De atunci, se cautǎ soluții pentru ameliorarea acestei probleme și pentru restabilirea economiei.

Venitul net pentru veniturile din salarii era determinat prin scăderea din veniul brut a cheltuielilor profesionale, precum și a contribuțiilor obligatorii. ( luna februarie 2009 CFS-0,5%, CASS-5,5%). Pentru veniturile brute, deducerea personală era 250 lei până la 1000 lei, dacă nu au persoane în întreținerea plǎtitorilor, și pentru fiecare persoană aflată în întreținere crește cu 100 lei, limita deducerilor fiind 650 lei. În raport cu venitul, deducerile au fost regresive pentru contribuabilii care au obținut venituri brute cuprinse între 1000-3000 ,și nu au mai beneficiat de deducere personală cei care au depășit veniturile brute de 3000 lei.

Dacă s-a aflat salariatul la alt loc muncă diferit de funcția de bază, impozitul a fost determinat prin aplicarea cotei de 16%, determinat ca diferență dintre venitul brut și contribuțiile obligatorii fiecărei luni aferente.

Impozitul pe veniturile din salarii erau reținute și s-au calculat la data efectuării plății de către plătitorii de salarii și a fost virate la bugetul de stat tot de către ei până la data de 25 a lunii următoare.

Pentru perioada 2014-2016 Guvernul propune o nouǎ strategie pentru restaurarea economiei și creșterea salariilor, prin introducerea unui impozit progresiv, cu trei cote diferite, mai exact de 8% ,12% ,16% ȋn funcție de tipul de venituri. În plus, se preconizeazǎ creșterea salariul minim până în anul 2016 cu 12,5%, pensiile vor fi indexate cu 3,75 procente, iar venitul minim garantat va crește cu 4,5%.

CONCLUZII

– CAPITOLUL 2 –

De-a lungul istoriei, mulți specialiști au ȋncercat sǎ contribuie atȃt la creșterea nivelului de trai, cȃt și la sporirea economiei.

Impozite pe venituri ȋși au izvorul la ȋnceputul anilor 1990, mai exact ȋn Marea Britanie, dupǎ care au ȋnceput sǎ ia ființǎ și ȋn celelalte țǎri Europene la ȋnceputul acestui secol. Ȋn anul 1905, ȋn Romȃnia exista doar impozitul proporțional pe salarii, care se definește ca procent fix din venit.Ȋn 1921, Nicolae Titulescu, ministru de finanțe ȋn acea perioadǎ, a propus reforma impozitelor, care de altfel, a și fost votatǎ de Parlament.

Ȋn anul 1934, impozitul global este anulat de V.Slǎvescu, ȋn locul cǎruia introduce un alt impozit sub numele de “supra-cotǎ”. Acest impozit era caracterizat ca fiind, subiectiv și obiectiv, și cu un caracter dublu.

Ȋn anul 1991, impunerea pe veniturile din salarii ȋși pierde caracterul global și ȋși redobȃndește trǎsǎtura de impozit direct și personal, fiind reglementat prin legea 32/1991, salariatul fiind cel care este atȃt plǎtitor cȃt și suportator.

“Pȃnǎ ȋn anul 1993, se percepea impunerea dublǎ pentru sumele care depășeau salariul brut de bază, iar ulterior s-a aplicat un impozit suplimentar pentru depășirea fondului de salarii în raport cu gradul de depășire a acestuia cumulat de la începutul anului.”

Au urmat și alte modificǎri similare ȋncepȃnd cu anii 1994-1995, și anume: creșterea impozitului pe veniturile salariale cu 30%, pentru veniturile obținute pe lȃngǎ salariul de bazǎ, sau hotǎrȃrea de cumulare a cheltuielilor pentru cazare și diurnă care depășesc prevederile legale cu câștigurile salariale, pentru a opri astfel efectul de evaziune nefraudoasă în legătură cu munca salarială.

Politica fiscalǎ ȋn ce privește salariile s-a modificat odatǎ cu anul 1998, ȋn data de 1 ianuarie, cȃnd cota maximǎ a fost redusǎ de la 60% la 45%, reducȃndu-se astfel și numǎrul de tranșe de la 14 la 4, și totodatǎ majorarea venitului minim impozabil de la 373.000 la 476.000.

Ȋn anul 1999 s-a adoptat impozitul pe venitul global prin ordonanță de urgență a guvernului care a intrat în vigoare începând cu anul 2000.

Dacă în România în perioada 2000-2004 era practicată impunerea globală cu cote progresive pe tranșe a veniturilor, începând cu 1 ianuarie 2005, impunerea a devenit separată, pe categorii de venituri trecându-se la cotă unică proporțională de 16%.Ȋn anul 2006, s-a datorat un impozit lunar în cazul veniturilor din salarii, care se rețineau la sursă și se calculau de către plătitorii de astfel de venituri, deținând caracter de plăți anticipate.

Pentru perioada 2014-2016 Guvernul propune o nouǎ strategie pentru restaurarea economiei și creșterea salariilor, prin introducerea unui impozit progresiv, cu trei cote diferite, mai exact de 8% ,12% ,16% ȋn funcție de tipul de venituri. În plus, se preconizeazǎ creșterea salariul minim până în anul 2016 cu 12,5%, pensiile vor fi indexate cu 3,75 procente, iar venitul minim garantat va crește cu 4,5%.

Cu toate cǎ azi ducem lipsǎ de ceea ce ȋnseamnǎ prosperitate economicǎ și dezvoltare durabilǎ, și respectiv a nivelul de trai pe care și l-au dorit strǎmoșii noștri, Romȃnia se luptǎ pentru dobȃndirea unei vieți asemǎnǎtoare cu cea a marilor puteri ale Europei,de exemplu Germania.

CAPITOLUL III

IMPOZITAREA VENITURILOR DIN SALARII

3.1. Sfera de cuprindere a veniturilor din salarii

Veniturile din salarii sunt acele venituri obținute fie ȋn bani, fie ȋn naturǎ, fie ambele, de o “persoanã fizicã ce susține o activitate pe baza unui contract de muncã individual sau pe baza unui statut special prevãzut de lege, necontând perioada la care se referã, de forma sub care se acordã veniturile ori de denumirea acestora, chiar și indemnizațiile pentru incapacitate de muncã temporarã.”

Veniturile din salarii sau asemenea salariilor presupun totalitatea bunurilor bǎnești obținute ca urmare a stabilirii unui raport de muncǎ, precum și orice alte sume asimilate salariilor dobȃndite ȋn baza unor legi speciale, și care sunt realizate din:

remunerații primite ca urmare a desfǎșurǎrii activitǎții pe baza contractului individual de muncǎ și a contractului colectiv de muncǎ. Aceastea includ:

salariul de bazǎ;

prime și grafiticații de orice fel,

adaosurile, respectiv sporurile, de orice fel;

indemnizații de orice fel;

stimulente și premii anuale acordate de orice fel;

sume primite pentru concedii: de odihnǎ, de maternitate, pentru incapacitate temporarǎ de muncǎ, pentru ȋngrijirea copilului, etc

orice alte sume obținute de la anjagatori, ca urmare a muncii prestate.

b) sume de bani primite de persoanele alese ȋn funcții elective, ȋn cadrul autoritǎții legislative, judecǎtorești, executive pe toatǎ durata mandatului;

c) drepturile administratorilor, ca urmare a ȋncheierii unui contract de administrare, ȋncheiat cu sociețǎti comerciale, respectiv naționale la care acționar majoritar este statul ori altǎ autoritate publicǎ.

d) alte drepturi și sume de naturǎ salarialǎ.

Sunt asimilate salariilor ȋn vederea impunerii:

indemnizațiile demnitarilor publici;

drepturile personalului militar;

indemnizațiile din activitǎțile prestate ca urmare a unei funcții alese ȋn cadrul persoanelor juridice fǎrǎ scop lucrativ;

indemnizația lunarǎ brutǎ și partea din profitul net, ce le revin administratorilor la orice societate comercialǎ;

sumele primite de membrii fondatori ai societǎților comerciale constituite prin subscripție publicǎ;

suma primitǎ pe baza unui contract de mandat de cǎtre directori, ȋn conformitate cu prevederile legale ale societǎților comerciale;

remunerațiile ȋncasate de reprezentanții ȋn adunarea generalǎ a acționarilor, ȋn comisia de cenzori și ȋn consiliul de administrație;

orice alte sume sau indemnizații de aceeași formǎ, obținute de salariați pe parcursul detașǎrii și delegǎrii ȋntr-un alt oraș, zona din țarǎ respectiv din strǎinǎtate, ȋn interes de serviciu;

orice alte sume sau indemnizații de aceeași formǎ, obținute de salariați pe baza contractului individual de muncǎ cu angajatori nerezidenți;

orice altǎ sumǎ primitǎ asimilarǎ salariului ȋn vederea impunerii.

In Romȃnia, nu sunt supuse impozitului urmǎtoarele venituri:

sprijinul financiar oferit celor care au avut pierderi ȋn urma unor calamitǎți naturale;

sprijinul financiar oferit pentru ȋnmormȃntarea rudeniilor de gradul I sau pentru tratamentul unor boli foarte complicate sau nevindecabile;

micile atenții oferite ȋn dar pentru copii cu vȃrsta sub 18 ani ai angajaților cu ocazia diferitelor sǎrbǎtori, pȃnǎ la plafonul de maxim 150 lei pentru un copil;

bonurile valorice pentru mȃncare oferite angajaților conform legii ȋn vigoare;

salariile celor care au o dizabilitate gravǎ;

sumele de bani plǎtite pentru serviciile telefonice oferite cu scopul realizǎrii atribuțiilor de la locul de muncǎ;

veniturile realizate din dezvoltarea unor programe noi pentru calculatoare;

decontarea costului pentru transport de la domiciliul angajatului la locul de muncǎ și ȋnapoi;

decontarea cheltuielilor efectuate ȋn urma mutǎrii pentru locul de muncǎ;

veniturile obținute ȋn urma cazǎrii unor oficialitǎți, a unor consuli sau diplomați din afara țǎrii.

3.2. Deducerea personalǎ

Fiecare persoanǎ fizicǎ angajatǎ la un loc de muncǎ, care plǎtește impozit din salar cǎtre bugetul statului, are facilitatea de a plǎti un impozit mai mic prin reducerea venitului net impozabil, ȋn urma deducerii personale. Aceasta diferǎ de la angajat la angajat, ȋn funcție de nivelul de venit si de persoanele aflate ȋn ȋntreținerea angajatului. Contribuabilii cu un venit lunar brut de maxim 1.000 lei, beneficiazǎ de o deducere diferitǎ ȋn funcție de persoanele aflate ȋn ȋntreținere astfel:

pentru cei care nu au persoane ȋn ȋntreținere deducerea este de 250 lei;

pentru cei cu o persoanǎ ȋn ȋntreținere deducerea este de 350 lei;

pentru cei cu douǎ persoane ȋn ȋntreținere deducerea este de 450 lei;

pentru cei cu trei persoane ȋn ȋntreținere deducerea este de 550 lei;

pentru cei cu patru sau mai multe persoane ȋn ȋntreținere deducerea este de 650 lei;

Persoanele fizice cu un venit lunar brut ȋntre 1.000,01 lei și 3.000 lei, beneficiazǎ de deduceri ȋntr-o descreștere treptatǎ fațǎ de cele reprezentate mai sus, iar pentru persoanele cu venitul lunar brut mai mare de 3.000 lei, deducerea personalǎ este nulǎ.

Ca și o remarcǎ, ȋn perioada 2000-2004, deducerile personale erau influențate și de starea de sǎnǎtate a angajatului sau a persoanei aflate ȋntreținere, fapt de care nu se mai ține cont și ȋn ziua de azi.

Persoanele considerate ȋn ȋntreținere sunt:

copii minori ai contribuabililor, pȃnǎ la ȋmplinirea vȃrstei de 18 ani inclusiv;

soțul/ soția, copii, cu alte cuvinte rudele de gradul I și gradul II ale contribuabilului care realizeazǎ venituri pȃnǎ ȋn suma de 250 lei lunar;

persoanele care dețin terenuri agricole pȃnǎ ȋn limita a 1 Ha la șes și 2 Ha la munte.

Copii minori au ȋntotdeauna statutul de persoanǎ aflatǎ ȋn ȋntreținere, cu excepția acelora care sunt ȋncadrați ȋn muncǎ, conform Codului muncii. Așadar, deducerea personalǎ se dǎ integral, pentru copilul aflat ȋn ȋntreținere, unuia dintre pǎrinți.

In cazul unui divorț, pǎrintelui care obține custodia copilului minor ii revine dreptul de a-l lua ȋn ȋntreținere, chiar dacǎ pǎrinții plǎtesc o pensie de ȋntreținere a acestuia. In timp ce, ȋn cazul ȋn care un copil minor aflat ȋn plasament sau ȋn grija unei persoane/familii, dreptul ȋi revine fie persoanei cǎreia i-a fost ȋncredințat minorul, fie unuia dintre soți care și-a ȋntemeiat o familie și cǎreia i-a fost dat copilul.

Militari cu termen redus sau militari ȋn termen, respectiv elevi și studenți militari peste 18 ani, care urmeazǎ studiile unor instituții de ȋnvǎțǎmȃnt aferente, figureazǎ ca persoane In ȋntreținerea contribuabilului, cu condiția ca veniturile lunare sǎ fie mai mici sau egale cu 2.500.000 lei. Persoanale peste 18 ani condamnate, sau care executǎ pedepse cu ȋnchisoarea nu beneficiazǎ de deduceri personale.

Din punct de vedere al gradului de rudenie, acestea sunt:

rude de gradul I: copii, pǎrinți;

rude de gradul II: nepot/nepoatǎ , frate/sorǎ , bunic/bunicǎ.

Nu este obligatoriu ca persoanele ȋntreținute de contribuabil sǎ aibǎ acelaș domiciliu cu acesta. Deducerea personalǎ se atribuie contribuabilului ȋn funcție de numǎrul de persoane aflate ȋn ȋntreținerea acestuia, doar pentru perioada impozabilǎ aproximatǎ ȋn luni ȋntregi. De asemenea, deducerea personalǎ nu este valabilǎ ȋn cazul persoanelor delegate permanent ȋn stǎinǎtate, potrivit normelor legale.

Deducerea personalǎ se stabilește ȋn funcție de declarația contribuabilului, pe propria rǎspundere, ȋn funcție de numǎrul de persoane aflate ȋn ȋntreținere, depusǎ la angajator, și care trebuie sǎ conținǎ informațiile legate de date personale ale salariatului, respectiv date personale ale persoanelor aflate ȋn ȋntreținere.

3.3. Calcularea impozitului pe profit

Persoanele fizice care beneficiazǎ de un salariu, au obligația de a plǎti un impozit lunar cǎtre bugetul de stat, calculat și virat de cǎtre plǎtitorii de salarii.

Fiecare angajat are obligația de a plǎti cǎtre bugetul statului o cotǎ parte din venitul sǎu net impozabil lunar, care este ȋn valoare de 16%, de la locul de muncǎ unde are funcția principalǎ. Pentru a nu exista neconcordanțe sau situații de neplatǎ, impozitul este calculat și reținut de cǎtre plǎtitorul de salar ȋn momentul efectuǎrii plǎții cǎtre angajat. Acesta la rȃndul sǎu are obligația de a transfera suma reținutǎ de la fiecare angajat pȃnǎ la data de 25 a lunii urmǎtoare efectuǎrii plǎții.

Venitul net impozabil al fiecǎrui angajat , realizat la locul de muncǎ unde are funcția de bazǎ, se calculeazǎ prin scǎderea din venitul total brut a contribuțiilor sociale obligatorii conforme fiecǎrei luni și a deducerii personale. Formula simplificatǎ este urmǎtoarea:

VNI = VB – DF – DP

unde:

VNI – venit net impozabil

VB – venitul brut

DF- deduceri fiscale

DP – deducerea personalǎ

Venitul brut este reprezentat de salariului tarifar lunar, la care se adaugǎ sporurile: de noapte, de vechime, de pericol, etc), primele acordate de cǎtre angajatori cu diferite ocazii (crǎciun, performanțǎ, etc), și respectiv indemnizațiile.

Deducerea fiscalǎ- contribuțiile sociale obligatorii conforme fiecǎrei luni sunt calculate din venitul total brut dupǎ cum urmeazǎ: 10,5% cǎtre Casa de Asigurǎri Sociale, 0,5% cǎtre Fondul de Șomaj și 5,5% cǎtre Asigurǎrile Sociale de Sǎnǎtate, la care se adaugǎ contribuția la fondurile de pensii ocupaționale ȋn limita echivalentului de 200 €, și cotizația sindicalǎ.

Deducerea personalǎ se acordǎ diferit ȋn funcție de numǎrul de persoane aflate ȋn ȋntreținere și de venitul brut lunar obținut de salariat astfel:

a) Pentru persoanele fizice care realizeazǎ VB≥ 1.000 lei:

fǎrǎ persoane ȋn ȋntreținere – 250 lei;

1 persoanǎ ȋn ȋntreținere – 350 lei;

2 persoane ȋn ȋntreținere – 450 lei;

3 persoane ȋn ȋntreținere – 550 lei;

4 sau mai multe persoane ȋn ȋntreținere – 650 lei.

b) Pentru persoanele fizice care realizeazǎ 1.001< VB < 3.000, DP scade pe mǎsura ce venitul crește;

c) VB > 3000 lei, DP = 0

Angajatorul sau plǎtitorul de venituri este cel care are datoria de a calcula valoarea impozitului anual datorat pentru veniturile obținute din salarii pentru fiecare angajat ȋn parte. De asemenea, contribuabilii pot decide asupra destinației unui procent de 2% din totalul impozitului, sumǎ care este determinatǎ, reținutǎ și viratǎ ȋn contul unor unitǎți de cult, entitǎți nonprofit sau pentru alte scopuri de cǎtre organul fiscal competent.

Entitǎțile nonprofit care pot dispune de acel 2% din impozitul pe profit sunt cele de tipul: fundații, asociații, organizații sindicale, case de ajutor, partide politice, etc.

3.4. Scadența pentru plata impozitului

Angajatorii sau cei care vireazǎ salariile cǎtre angajați sunt obligați de lege ca ȋn momentul plǎții salariilor, sǎ calculeze și sǎ reținǎ impozitul datorat conform salariilor plǎtite pentru fiecare angajat ȋn parte, pe baza statelor de platǎ. Data calendaristicǎ pȃnǎ la care se pot vira impozitele cǎtre bugetul de stat este 25 a urmǎtoarei luni fațǎ de care se efectueazǎ plata.

Existǎ, conform legii, unele categorii de plǎtitori de venituri care au posibilitatea de a vira impozitele calculate și reținute ȋn momentul plǎții cǎtre angajatori cu un decalaj de cȃteva luni, mai exact, pȃnǎ ȋn data de 25 a lunii urmǎtoare pentru trimestrul datorat. Aceste categorii sunt urmǎtoarele:

diferite enitǎți non-profit, fundații, asociații sau alte tipuri de persoane juridice, exceptȃnd instituțiile publice, la care ȋn anul anterior au fost ȋnregistrați ȋn medie maxim 3 salariați exclusiv;

entitǎțile care plǎtesc impozitul pe profit și care ȋn anul premergǎtor au avut un maxim de venituri de 100.000 euro și numǎrul mediu de angajați a fost de maxim 3;

persoanele juridice deținǎtoare de microȋntreprinderi care plǎtesc impozitul ȋn funcție de venituri și care pentru anul anterior au avut ȋnregistrați ca și salariați un numǎr mediu de maxim 3 persoane;

persoanele fizice care desfǎșoarǎ activitǎți independente autorizate și ȋntreprinderile individuale care au salariați ȋnregistrați cu un contract individual de muncǎ.

Pentru cazurile excepționale privind termenul de platǎ ȋntȃrziat al impozitului ȋn funcție de numǎr mediu de angajați, acest numǎr cȃt și veniturile totale se determinǎ conform art. 296.

Impozitul asupra veniturilor și avantajelor ȋn naturǎ se alocǎ din sumǎ ȋn numerar primitǎ de salariat pentru luna ȋn curs. In cazul unor plǎți intermediare a salariului, impozitul se reține pentru fiecare platǎ, iar la sfȃrșitul lunii se reține diferența dintre impozitul total și impozitul oprit pentru plǎțile intermediare.

3.5. Obligațiile plǎtitorului de venituri

Cei care plǎtesc salariile , respectiv veniturile asimilate salariilor au datoria de a determina și de a reține impozitul lunar cuvenit din venituri, ȋn momentul plǎții acestora, precum și de a-l vira la bugetul de stat la data stabilitǎ, dar fǎrǎ a depǎși data de 25 inclusiv a lunii urmǎtoare celei pentru care se face plata. Astfel:

1. Angajatorii care desfǎșoarǎ activitǎți ȋn cadrul sediului sau domiciliului pe teritoriul Romȃniei, au obligația de a calcula, reține și vira lunar, impozitul pe salarii, la data cuvenitǎ.

2. Impozitul perceput asupra veniturilor aferente se reține din salariul obținut ȋn numerar pentru luna respectivǎ, de cǎtre angajat.

3. Dacǎ un angajat, pe parcursul lunii, se mutǎ la un alt angajator, impozitul se calculeazǎ pentru fiecare venit obținut din cele douǎ locuri, deducerile personale acordȃndu-se doar de cǎtre primul angajator.

4. Cheltuielile deductibile se determinǎ potrivit prevederilor legale.

5. Impozitul pe salarii se calculeazǎ și se reține de angajatori astfel:

a) ȋn cazul ȋn care plata salariului se face o singurǎ datǎ pe lunǎ, acesta se determinǎ și se reține la data ultimei plǎți a drepturilor salariale aferente fiecǎrei luni.

b) ȋn cazul ȋn care pe parcursul lunii, angajații obțin diferite venituri, altele decȃt cele de bazǎ, cum ar fi premii, sume primite pentru concedii de odihnǎ, etc, angajatorii calculeazǎ impozitul pentru fiecare platǎ efectuatǎ utilizȃnd baremul lunar asupra cuantumului de plǎți acordate ȋn cursul lunii pȃnǎ la data ultimei sume achitate pentru care se realizeazǎ calculul.

Determinarea mǎrimii impozitului pe salarii, se face pe baza datelor ȋnscrise ȋn fișa fiscalǎ.

Angajatorii trebuie sǎ solicite printr-o cerere, organului fiscal, pȃnǎ la o data stabilitǎ, un formular tipizat al fișelor fiscale pentru persoanele angajate. Acest formular se va completa de cǎtre aceștia, cu datele personale ale salariaților, și respectiv mențiunile necesare.

De asemenea, plǎtitorul de venituri are datoria de a completa fișa fiscalǎ pe parcursul ȋntregii perioade de acordare a salariilor, și sǎ regularizeze anual impozitul. Plǎtitorul are obligația de a arhiva fișele fiscale completate, de a preda autoritǎții competente și angajatului cȃte un exemplar pentru fiecare an. Datele contribuabililor necesare pentru completarea fișelor fiscale, vor fi preluate din documentele identificatoare.

Angajatorii plǎtesc impozitul pe salarii pentru persoanele fizice care ȋndeplinesc urmǎtoarele condiții:

au desfǎșurat activitǎți neȋntrerupte pentru angajator ȋn calitate de angajat pe parcusul unui an;

nu obțin alte venituri care se iau ȋn considerare ȋn venitul anual global.

Plǎtitorii de venituri din salarii au datoria de a pune la dispoziția organului fiscal toate informațiile necesare pentru determinarea impozitului, ȋncepȃnd din momentul desfǎșurǎrii activitǎții angajatului și pȃnǎ ȋn momentul ȋncetǎrii acesteia.

Organul fiscal competent poate fi:

reprezentantul fiscal teritorial unde contribuabilul ȋși are domiciliul – pentru persoane fizice romȃne cu domiciliul ȋn Romȃnia;

reprezentantul fiscal teritorial unde contribuabilul ȋși are reședina – pentru persoane fizice romȃne care nu domiciliazǎ ȋn Romȃnia cȃt și pentru persoane fizice strǎine.

3.6. Plata impozitului pentru alte tipuri de salarii

In cazul salariilor obținute din strǎinǎtate, respectiv ca urmare a participǎrii la misiunile diplomatice strǎine – persoanele fizice care practicǎ activitǎți pe teritoriul Romȃniei, și primesc salarii din strǎinǎtate, dar și cele angajate ȋn cadrul afacerilor externe și sau care ocupǎ posturi consulare autorizate ȋn Romȃnia, au sarcina de a calcula, declara și plǎti impozitul, ori personal ori prin intermediul unui reprezentant fiscal pȃnǎ ȋn data de 25 a lunii urmǎtoare.

– CONCLUZII –

CAPITOLUL 3

Veniturile din salarii sunt acele venituri obținute fie ȋn bani fie ȋn naturǎ, fie ambele, de o “persoanã fizicã ce susține o activitate pe baza unui contract de muncã individual sau pe baza unui statut special prevãzut de lege, necontând perioada la care se referã, de forma sub care se acordã veniturile ori de denumirea acestora, chiar și indemnizațiile pentru incapacitate de muncã temporarã.”

Fiecare persoanǎ fizicǎ angajatǎ la un loc de muncǎ, care plǎtește impozit din salar cǎtre bugetul statului, are facilitatea de a plǎti un impozit mai mic prin reducerea venitului net impozabil, ȋn urma deducerii personale.

Venitul net impozabil al fiecǎrui angajat , realizat la locul de muncǎ unde are funcția de bazǎ, se calculeazǎ prin scǎderea din venitul total brut a contribuțiilor sociale obligatorii conforme fiecǎrei luni și a deducerii personale.Formula simplificatǎ este urmǎtoarea: VNI = VB – DF – DP.

Data calendaristicǎ pȃnǎ la care se pot vira impozitele cǎtre bugetul de stat este 25 a urmǎtoarei luni fațǎ de care se efectueazǎ plata.

Impozitul pe salarii se calculeazǎ și se reține de angajatori astfel:

a) ȋn cazul ȋn care plata salariului se face o singurǎ datǎ pe lunǎ, acesta se determinǎ și se reține la data ultimei plǎți a drepturilor salariale aferente fiecǎrei luni.

b) ȋn cazul ȋn care pe parcursul lunii, angajații obțin diferite venituri, altele decȃt cele de bazǎ, cum ar fi premii, sume primite pentru concedii de odihnǎ, etc, angajatorii calculeazǎ impozitul pentru fiecare platǎ efectuatǎ utilizȃnd baremul lunar asupra cuantumului de plǎți acordate ȋn cursul lunii pȃnǎ la data ultimei sume achitate pentru care se realizeazǎ calculul.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ – SC. FOOD NETWORK S.A. –

Istoria KFC

Colonelului Sanders nǎscut la 9 septembrie 1890, avea o pasiune pentru gǎtit, și experimenta tot timpul diferite combinații de ingrediente.Timp de 9 ani el ȋși perfecționeazǎ rețeta, reputația sa luȃnd proporții ȋn momentul ȋn care gǎsește un mod unic de a combina 11 plante aromatice cu fǎinǎ presǎratǎ peste pui, ȋnainte de prǎjire. Colonelul Sanders a ȋnceput sǎ fie faimos pentru creațiile sale culinare, astfel ȋncȃt ȋn 1935 primește titlul onorific de “Colonel al statului Kentucky”, ȋn semn de recunoaștere pentru contribuția sa la dezvoltarea bucǎtǎriei.

De-a lungul timpului, ȋn peste 3.500 de restaurante se vȃnd produse din pui preparate dupǎ rețeta Colonelului Sanders. KFC vine ȋn Romania ȋn anul 1997, prin deschiderea primului restaurant, KFC Leonida, pe B-ul Magheru din Bucuresti. U.S FOOD NETWORK S.A este unicul deținǎtor al francizei KFC pentru Romania și deține un lanț de restaurante ȋn toatǎ țara , avȃnd un numǎr de peste 1000 de angajați.

Societatea comercială U.S FOOD NETWORK S.A. a fost înființată în anul 1997 ȋn Romȃnia și are ca principal obiect de activitate gǎtirea și comercializarea produselor din pui.

Societatea dispune de o rețea de 42 de restaurante proprii în majoritatea orașelor din România: București, Baia Mare, Brasov, Cluj Napoca, Constanța, Satu Mare, Oradea, etc.

Datorită numărului total de angajați : 1500 și a valorii cifrei de afaceri in valoare de aproximativ 146,7 milioane lei , societatea este încadrată în cadrul societǎților mari.

Tabel 1 : Prezentarea personalului la unitatea OSC din Oradea

A. Directorul restaurantului: Sala Bogdan are un salar de ȋncadrare de 2400 lei, prima realizatǎ pe luna ianuarie este de 500 lei, spor de vechime 100 lei , spor de weekend 5 lei, iar tichete de masǎ 21 de tichete a 9,35 lei tichetul. Stiind cǎ soția acestuia obține un venit lunar constant de 240 lei , calculați impozitul pe salar acestuia.

Pasul 1 : Calculǎm venitul brut

Tabel 2 : Venitul brut pe luna ianuarie 2014

Sursa: date fictive

Pasul 2: Determinǎm deducerile fiscale

Contribuția la șomaj 0,5 % = 3005 x 0,5% = 15 lei

Contribuția la CASS 5,5 % = 3005 x 5,5 % = 165 lei

Contribuția la CAS 10,5 % = 3005 x 10,5 % = 316 lei

DF = 15 + 165 + 316 = 496 lei

Pasul 3: Determinǎm venitul net:

Venitul net (VN) = (Venit brut+tichete)– contribuțiile obligatorii (DF)

VN= 3005 + 196 – 496 = 2705 lei

Pasul 4: Determinǎm deducerea personalǎ

Deoarece salariul brut al angajatului este peste 3.000 lei, chiar dacǎ are ȋn ȋntreținere o persoanǎ, decucerea personalǎ este egalǎ cu zero.

DP = 0

Pasul 5: Determinǎm impozitul pe salariu

VENITUL NET IMPOZABIL = (VB+ tichete) – DF – DP =3201– 496 = 2705 lei

IMPOZITUL PE SALARIU= 2705 x 16% = 433 lei

SALARIUL NET = VB – DF – I = 3005 – 496 – 433 = 2076 lei

Prin urmare directorul Sala Bogdan datoreazǎ un impozit pe salar ȋn luna ianuarie de 433lei, rǎmȃnȃnd cu un salar net de 2.076 lei.

B. Vom calcula impozitul pe salariu pe luna ianuarie 2014 datorat de managerul: Mǎrculescu Ion. Pentru a-l determina avem nevoie de urmǎtoarele informații: salariu de bazǎ 1900 lei, prima obținutǎ care este ȋn valoare de 200 lei, spor de vechime de 85 lei, sporurile de weekend sunt ȋn valoare de 5 lei, iar valoarea tichetelor de masǎ de 9,35 lei pentru 21 zile lucrǎtoare ȋn valoarea de 196 lei. Avȃnd ȋn vedere cǎ angajatul are ȋn ȋntreținere doi copii minori, putem calcula impozitul pe salariu.

Pasul 1 : Calculǎm venitul brut

Tabel 3 : Venitul brut pe luna ianuarie 2014

Sursǎ: date fictive

Pasul 2: Determinǎm deducerile fiscale

Contribuția la șomaj 0,5 % = 2200 x 0,5% = 11 lei

Contribuția la CASS 5,5 % = 2200 x 5,5 % = 121 lei

Contribuția la CAS 10,5 % = 2200 x 10,5 % = 231 lei

DF = 11+ 121 + 231= 363 lei

Pasul 3: Determinǎm venitul net:

Venitul net (VN) = (Venit brut+tichete)– contribuțiile obligatorii (DF)

VN= ( 2200 + 196 )– 363 = 2033 lei

Pasul 4: Determinǎm deducerea personalǎ

Deoarece salariul brut al angajatului este cuprins ȋntre 1.001 și 3.000 lei, și are ȋn ȋntreținere doi copii minori, deducerea personalǎ se determinǎ astfel:

DP = ( 250 + 100 x nr. persoanelor aflate ȋn ȋntreținere) x ( 1- )

La venitul brut adaugǎm și valoarea tichetelor de masǎ = 215 lei

DP = ( 250 + 100 x 2) x ( 1 – ) = 450 x ( 1 – 0,698) = 136 lei

Pasul 5: Determinǎm impozitul pe salariu

VENITUL NET IMPOZABIL = (VB+ tichete) – DF – DP = 2396 – 363 – 136= 1.897 lei

IMPOZITUL PE SALARIU= 1.920 x 16% = 304 lei

SALARIUL NET = VB – DF – I = 2200 – 363 – 304 = 1533 lei

Prin urmare angajatul Mǎrculescu Ion datoreazǎ un impozit pe salar ȋn luna ianuarie de 304 lei, rǎmȃnȃnd cu un salar net de 1.533 lei.

C. O persoanǎ fizicǎ pe nume Popescu Vasile, angajat la restaurantul KFC, pe postul de contabil, obține ȋn luna ianuarie 2014 urmǎtoarele venituri: salariu de bazǎ 1500 lei, un premiu ȋn valoare de 50 lei, tichete de masǎ ȋn valoare de 196 lei, spor de weekend care este de 1% din totalul orelor lucrate ȋn weekend pe luna ianuarie – 48 ore , avȃnd ȋn vedere cǎ ora este plǎtitǎ cu 8,53 lei/h. De asemenea societatea la care este angajat suportǎ costul abonamentului telefonic și al convorbirilor ȋn interes de serviciu ȋn valoare de 50 lei. Sǎ se calculeze impozitul pe salariu știind cǎ angajatul are ȋn ȋntreținere pe sora lui, care deține un teren de 1,5 Ha la munte.

Pasul 1 : Calculǎm venitul brut

Tabel 4 : Venitul brut pe luna ianuarie 2014

Observație: Suma primitǎ de 50 lei pentru acoperirea cheltuielilor generate de abonamentul telefonic lunar este un venit neimpozabil, deci nu intrǎ ȋn calculul impozitului.

Pasul 2: Determinǎm deducerile fiscale

Contribuția la șomaj 0,5 % = 1554 x 0,5% = 8 lei

Contribuția la CASS 5,5 % = 1554 x 5,5 % = 85 lei

Contribuția la CAS 10,5 % = 1554 x 10,5 % = 163 lei

DF = 8+ 85 + 163= 256 lei

Pasul 3: Determinǎm venitul net:

Venitul net (VN) = (Venit brut+tichete)– contribuțiile obligatorii (DF)

VN= (1554 + 196) – 256 = 1494 lei

Pasul 4: Determinǎm deducerea personalǎ

Deoarece salariul brut al angajatului este cuprins ȋntre 1.001 și 3.000 lei, și are ȋn ȋntreținere o persoanǎ care are un venit mai mic de 250 lei, deducerea personalǎ este egalǎ cu :

DP = ( 250 + 100 x nr. persoanelor aflate ȋn ȋntreținere) x ( 1- )

La venitul brut adaugǎm și valoarea tichetelor de masǎ = 215 lei

DP = ( 250 + 100 x 1) x ( 1 – ) = 350 x ( 1 – 0,375) = 220 lei

Pasul 5: Determinǎm impozitul pe salariu

VENITUL NET IMPOZABIL = (VB+ tichete) – DF – DP = 1750– 256 – 220 = 1274 lei

IMPOZITUL PE SALARIU= 1274 x 16% = 204 lei

SALARIUL NET = VB – DF – I = 1554 – 256 – 204 = 1094 lei

Prin urmare angajatul Popescu Vasile datoreazǎ un impozit pe salar ȋn luna ianuarie de 204 lei, rǎmȃnȃnd cu un salar net de 1.094 lei.

D. Un casier, pe nume Eugen Matei, este ȋncadrat cu un salariu de 1300 lei. Tinȃnd cont de faptul cǎ ȋn luna ianuarie 2014, beneficiazǎ de concediu medical cu cod indemnizație 01 pentru perioada 06.01.2014 -12.01.2014, și de faptul cǎ a obținut 16 tichete de masǎ ȋn valoare de 9,35 lei tichetul, spor de weekend 2 lei. Determinǎm impozitul pe salariu, știind cǎ este singur ȋn ȋntreținere.

Pasul 1 : Calculǎm indemnizația pentru concediu medical

Avȃnd ȋn vedere faptul cǎ angajatul a beneficiat de concediu medical cu cod indemnizație 01, cuantumul brut lunar al indemnizației pentru incapacitatea temporarǎ de muncǎ este de 75% din baza de calcul.Așadar indemnizația aferentǎ concediului medical se calculeazǎ astfel:

a) se adunǎ veniturile brute din ultimele 6 luni, anterioare concediului medical:

6 x 1300 lei = 7.800 lei

b) se adunǎ zilele lucrǎtoare aferente ultimelor 6 luni, adicǎ din iulie pȃnǎ ȋn decembrie 2013:

23 + 21+ 21 + 23 + 21 +20 = 129 zile

c) determinǎm raportul dintre valorile aflate la punct a) respectiv b):

Media zilnicǎ a bazei de calcul = = 60,46 lei

d) determinǎm media zilnicǎ a indemnizației de concediu medical (Mzcm):

Mzcm = 60,46 x 75% = 45,35 lei

e) calculǎm indemnizația pentru concediu medical (Icm):

Icm= 45,35 x 5 = 227 lei

Pasul 2 : Calculǎm venitul realizat

Tabel 5: Venitul brut pe luna ianuarie 2014

Valoarea tichetelor de masǎ: 16 tichete x 9,35 lei/tichetul = 145 lei

Pasul 3: Determinǎm deducerile fiscale

Contribuția la șomaj 0,5 % = 1219 x 0,5% = 6 lei

Contribuția la CASS 5,5 % = 1219 x 5,5 % = 67 lei

Contribuția la CAS 10,5 % = 1219 x 10,5 % = 128 lei

DF = 6 + 67 + 128 = 201 lei

Pasul 4: Determinǎm venitul net:

Venitul net (VN) = (Venit brut+tichete)– contribuțiile obligatorii (DF)

VN= (1219 + 145) – 201 = 1163 lei

Pasul 5: Determinǎm deducerea personalǎ

Deoarece salariul brut al angajatului este cuprins ȋntre 1.001 și 3.000 lei, și este singur la ȋntreținere, deducerea personalǎ este egalǎ cu :

DP = ( 250 + 100 x nr. persoanelor aflate ȋn ȋntreținere) x ( 1- )

La venitul brut adaugǎm și valoarea tichetelor de masǎ = 145 lei

DP = ( 250 + 100 x 0) x ( 1 – ) = 250 x ( 1 – 0,182) = 205 lei

Pasul 6: Determinǎm impozitul pe salariu

VENITUL NET IMPOZABIL = (VB+ tichete) – DF – DP = 1364– 201 – 205 = 958 lei

IMPOZITUL PE SALARIU= 958 x 16% = 153 lei

SALARIUL NET = VB – DF – I = 1219 – 201 – 153 = 865 lei

E. Vom calcula impozitul pe salariu pe luna ianuarie 2014 a unui bucǎtar – Ionescu Ion, avȃnd ȋn vedere cǎ angajatul locuiește cu tatǎl sǎu care este pensionar, cu un venit lunar de 100 lei. Salariul de ȋncadrare al angajatului este de 850 lei, dar se cunoaște faptul cǎ acesta a realizat un numǎr total de 128 ore pe luna respectivǎ . Sporurile de weekend au o valoare de 3 lei. Avȃnd ȋn vedere cǎ angajatul a beneficiat de 5 zile de concediu de odihnǎ, primește 16 tichete de masǎ a cǎror valoare este de 9,35 lei fiecare, valoarea tichetelor de masǎ fiind de 150 lei. Care este impozitul pe salariu?

Pasul 1: Determinǎm datele urmǎtoare:

Tabel 6: Determinarea datelor din problemǎ:

Pasul 2: Determinǎm venitul brut

Tabel 7 : Venitul brut pe luna ianuarie 2014

Pasul 3: Determinǎm deducerile fiscale:

Contribuția la șomaj 0,5 % = 851 x 0,5 % = 4 lei

Contribuția la CASS 5,5 % = 851 x 5,5 % = 47 lei

Contribuția la CAS 10,5 % = 851 x 10,5 % = 89 lei

Deducerile fiscale = 4 + 47 + 89 = 140 lei

Pasul 4: Determinǎm venitul net:

Venitul net (VN) = (VB + tichete) – DF = 1001 – 140 = 861 lei

Pasul 5: Determinǎm deducerea personalǎ:

Deoarece salariul brut al angajatului este mai mic decȃt 1.000 lei, și o are pe sora sa ȋn ȋntreținere, care chiar dacǎ deține un teren de 1,5 Ha la munte, dar care nu depǎșește limita de 2 Ha ȋn zonele montane , beneficiazǎ de o deducere personalǎ de 350 lei; DP=350 lei.

Pasul 6: Determinǎm impozitul pe salariu:

VENITUL NET IMPOZABIL = (VB + tichete) – DP – DF = 1001 – 350 – 140 = 511 lei

IMPOZITUL PE SALARIU= 511 x 16% = 82 lei

SALARIUL NET = VB – DF – I = 851 – 140 – 82 = 630 lei

Angajatul pe postul de bucǎtar, plǎtește un impozit de 82 lei, rǎmȃnȃnd cu un salariu net de 630 lei. Comparȃnd cele douǎ cazuri, putem spune cǎ, pe mǎsurǎ ce venitul brut crește, deducerea personalǎ se diminueazǎ, iar impozitul pe salariu crește.

CONCLUZII GENERALE

Noțiunea de impozit ȋnseamnǎ “a stabili cu forța” .Putem defini impozitul ca fiind “ o prelevare bǎneascǎ din veniturile persoanelor fizici sau juridice la dispoziția statului pentru ȋndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale, aceastǎ prelevare fiind una silitǎ, fǎrǎ contraprestație și nerambursabilǎ.”

Trǎsǎturile impozitului obligativitatea plǎții acestuia precum și legitimitatea și legalitatea impozitelor:

a. dubla atribuție a impozitelor: ca pȃrghie fiscalǎ și ca resursǎ a statului;

b. baza și dimensiunea impozitelor fiind capacitatea fiecǎrui plǎtitor;

c. impozitul este o prelevare cu contraprestație imediatǎ farǎ echivalent.

Elementele impozitului sunt: obiectul impozitului, subiectul impunerii, suportatorul impozitul, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota impozitului, termen de platǎ.

Principiile impunerii sunt trei și anume: randamentul impunerii, echitatea fiscalǎ, principiul de politicǎ economicǎ și socialǎ.

Tehnica impunerii reprezintǎ totalitatea operațiunilor successive care constau ȋn determinarea materiei impozabile, a cuantumului impozitului și ȋncasarea impozitului. Tehnica impunerii presupune trei etape: asieta, lichidarea, perceperea impozitelor.

Impozitele sunt clasificare ȋn impozite directe care sunt la rȃndul sǎu: reale și personale. Cele reale cuprind impozitul funciar, impozitul pe clǎdiri, impozitul pe capitalul mobiliar etc, ȋn timp ce impozitele personale: sunt pe avere și pe venit. Impozitele indirecte – se percep cu ocazia vȃnzǎrii unor bucuri sau servicii.

Formele de eludare ale impozitului: repercursiunea și evaziunea fiscalǎ . Repercursiunea care presupune transferararea de cǎtre cel care a plǎtit impozitul , a sumei plǎtite asupra altor subiecți – persoane juridice sau fizice. Evaziunea fiscalǎ constǎ ȋn sustragerea de la plata impozitului a unei pǎrți din materia impozabilǎ.

De-a lungul istoriei, mulți specialiști au ȋncercat sǎ contribuie atȃt la creșterea nivelului de trai cȃt și la sporirea economiei.

Dupǎ multe ȋncercǎri eșuate, pe parcurs impozitul pe salarii a cǎpǎtat diferite forme de la impozit individual, la impozit proporțional și ȋn cele din urmǎ la impozit global. Impozitul actual are o cotǎ de 16% , dar mȃine nu se știe, deoarece se discutǎ modificarea impunerii ȋn fucție de tipurile de venituri.

Cu toate cǎ azi ducem lipsǎ de ceea ce ȋnseamnǎ prosperitate economicǎ și dezvoltare durabilǎ, și respectiv a nivelul de trai pe care și l-au dorit strǎmoșii noștri, Romȃnia se luptǎ pentru dobȃndirea unei vieți asemǎnǎtoare cu cea a marilor puteri ale Europei, Germania.

Veniturile din salarii sunt acele venituri obținute fie ȋn bani fie ȋn naturǎ, fie ambele, de o “persoanã fizicã ce susține o activitate pe baza unui contract de muncã individual sau pe baza unui statut special prevãzut de lege, necontând perioada la care se referã, de forma sub care se acordã veniturile ori de denumirea acestora, chiar și indemnizațiile pentru incapacitate de muncã temporarã.”

Fiecare persoanǎ fizicǎ angajatǎ la un loc de muncǎ, care plǎtește impozit din salar cǎtre bugetul statului, are facilitatea de a plǎti un impozit mai mic prin reducerea venitului net impozabil, ȋn urma deducerii personale.

Venitul net impozabil al fiecǎrui angajat , realizat la locul de muncǎ unde are funcția de bazǎ, se calculeazǎ prin scǎderea din venitul total brut a contribuțiilor sociale obligatorii conforme fiecǎrei luni și a deducerii personale.Formula simplificatǎ este urmǎtoarea: VNI = VB – DF – DP.

Data calendaristicǎ pȃnǎ la care se pot vira impozitele cǎtre bugetul de stat este 25 a urmǎtoarei luni fațǎ de care se efectueazǎ plata.

Impozitul pe salarii se calculeazǎ și se reține de angajatori astfel:

a) ȋn cazul ȋn care plata salariului se face o singurǎ datǎ pe lunǎ, acesta se determinǎ și se reține la data ultimei plǎți a drepturilor salariale aferente fiecǎrei luni.

b) ȋn cazul ȋn care pe parcursul lunii, angajații obțin diferite venituri, altele decȃt cele de bazǎ, cum ar fi premii, sume primite pentru concedii de odihnǎ, etc, angajatorii calculeazǎ impozitul pentru fiecare plata efectuatǎ utilizȃnd baremul lunar asupra cuantumului de plǎți acordate ȋn cursul lunii pȃnǎ la data ultimei sume achitate pentru care se realizeazǎ calculul.

Bibliografie:

Iulian Văcărel și colectivul, Finanțe publice, E.D.P. București, 1992;

Ioan Dan Morar, Finanțe publice, Editura Universității din Oradea, 2006;

Constantin I. Tulai, Finanțele publice și fiscalitatea,editura Casa Cărții de Știiință, Cluj Napoca, 2005;

Constantin I. Tulai, Finanțele publice și fiscalitatea, editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2003;

Radu Stroe, Finanțe. Ediția a II, ASE bibliotecă digitală;

Ioan Dan Morar, Daniela Zăpodeanu, Diana Sabău-Popa, Ioana Popovici, Ioana Cozma, Florin Filip, Fiscalitate, Editura Universității din Oradea,2009, Oradea;

Ioan Talpoș, Finanțele României, vol 1, Editura Sedona, Timișoara,1995;

Iulian Văcărel și colectivul, Finanțe publice, Editura Didactică și pedagogică, 2002, București;

Iulian Văcărel și colectivul, Finanțe publice. Ediția a V-a, Editura Didactică și pedagogică, 2006, București;

Ioan Dan Morar, Sistemul fiscal românesc. Tradiție și capacitate de adaptare, Editura Dacia, 2000, Cluj Napoca România;

Georgeta Vintilă, Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale., Editura Economică, 2006, București România;

Constantin Tulai și Simona Șerbu, Fiscalitate comparată și armonizări fiscale, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2005;

Carmen Corduneanu, Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998;

Cezar Basno, Introducere în teoria finanțelor publice, București, 1994;

Anton Boța, Finanțele și societatea contemporană, Editura Paralela 45, Pitești, 2002;

Petre Brezeanu, Fiscalitate, Editura Economică, 2005;

Gheorghe Manolescu și colectivul, Politici economice, Editura Economică, București, 1997;

L. Țâțu, C. Șerbanescu, D. Ștefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate. De la lege la practică, Ediția a V-a, Editura C.H.Beck, București, 2008;

Radu Vasile, Monedă și politică fiscală, Editura Uranus, 1994;

Radu Vasile, Între echilibru și recesiune, Editura Economică, București, 1998;

Iulian Văcărel, Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 1996;

R. Bălănescu, F. Bălănescu, E. Moldovan, Sistemul de impozite, Editura Economică, București, 1994;

Florian Cătineanu, Liliana Donath, Victoria Șerban, Finanțe publice, Editura Mirton, Timișoara, 1992;

Codul Fiscal în vigoare de la 01.01.2014

Ordonanța nr.65 din 24 august 1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați;

ANEXE

Bibliografie:

Iulian Văcărel și colectivul, Finanțe publice, E.D.P. București, 1992;

Ioan Dan Morar, Finanțe publice, Editura Universității din Oradea, 2006;

Constantin I. Tulai, Finanțele publice și fiscalitatea,editura Casa Cărții de Știiință, Cluj Napoca, 2005;

Constantin I. Tulai, Finanțele publice și fiscalitatea, editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2003;

Radu Stroe, Finanțe. Ediția a II, ASE bibliotecă digitală;

Ioan Dan Morar, Daniela Zăpodeanu, Diana Sabău-Popa, Ioana Popovici, Ioana Cozma, Florin Filip, Fiscalitate, Editura Universității din Oradea,2009, Oradea;

Ioan Talpoș, Finanțele României, vol 1, Editura Sedona, Timișoara,1995;

Iulian Văcărel și colectivul, Finanțe publice, Editura Didactică și pedagogică, 2002, București;

Iulian Văcărel și colectivul, Finanțe publice. Ediția a V-a, Editura Didactică și pedagogică, 2006, București;

Ioan Dan Morar, Sistemul fiscal românesc. Tradiție și capacitate de adaptare, Editura Dacia, 2000, Cluj Napoca România;

Georgeta Vintilă, Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale., Editura Economică, 2006, București România;

Constantin Tulai și Simona Șerbu, Fiscalitate comparată și armonizări fiscale, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2005;

Carmen Corduneanu, Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998;

Cezar Basno, Introducere în teoria finanțelor publice, București, 1994;

Anton Boța, Finanțele și societatea contemporană, Editura Paralela 45, Pitești, 2002;

Petre Brezeanu, Fiscalitate, Editura Economică, 2005;

Gheorghe Manolescu și colectivul, Politici economice, Editura Economică, București, 1997;

L. Țâțu, C. Șerbanescu, D. Ștefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate. De la lege la practică, Ediția a V-a, Editura C.H.Beck, București, 2008;

Radu Vasile, Monedă și politică fiscală, Editura Uranus, 1994;

Radu Vasile, Între echilibru și recesiune, Editura Economică, București, 1998;

Iulian Văcărel, Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 1996;

R. Bălănescu, F. Bălănescu, E. Moldovan, Sistemul de impozite, Editura Economică, București, 1994;

Florian Cătineanu, Liliana Donath, Victoria Șerban, Finanțe publice, Editura Mirton, Timișoara, 1992;

Codul Fiscal în vigoare de la 01.01.2014

Ordonanța nr.65 din 24 august 1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați;

ANEXE