Importanta Si Arealul de Cultura a Marului

C U P R I N S

Capitolul 1.

Importanta si arealul de cultura a marului

Capitolul 2.

Cultura marului pe plan mondial si in Romania

Capitolul 3.

Tendinte si orientari pe plan mondial si in Romania

Capitolul 4

Cerintele marului fata de conditiile de mediu

Capitolul 5.

Particularități biologice

Capitolul 6.

Descrierea principalelor soiuri

Capitolul 7.

Portaltoii marului

Capitolul 8.

Tehnologia infiintarii si intretinerii livezilor

8.1. Lucrări de întreținere a solului în livezi

8.2. Combaterea brumelor și înghețurilor târzii

8.3. Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor

8.4. Combaterea bolilor și dăunătorilor

Capitolul 9.

Recoltarea fructelor

9.1. Evaluarea producției de fructe

9.2. Stabilirea momentului optim de recoltare

9.3. Perioada de recoltare a fructelor

9.4. Metode de recoltare

9.5. Condiționarea și păstrarea fructelor

9.5.1.Sortarea fructelor

9.5.2. Păstrarea fructelor

Capitolul 10.

Devize de lucrari

Capitolul 11.

Centralizatorul materialelor principale pentru realizarea unei plantații

11.1. Centralizatorul materialelor principale și al costurilor la măr

11.2 Centralizatorul costurilor directe de investiții la măr

Capitolul 12.

Deviz general pentru un ha de plantație

Capitolul 13.

Valoarea producției marfă (V.P.M.)

Capitolul 14.

Valoarea productiei globale

Capitolul 15.

Indicatori de eficiență economică

Capitolul 16.

Grafic de esalonare a investitiilor

CAPITOLUL 1.

IMPORTANTA SI AREALUL DE CULTURA A MARULUI

Ponderea culturilor fructifere în economia mondială a producției agricole se datorează în primul rând rolului pe care îl au fructele în alimentația rațională a omului, apoi în prevenirea și combaterea unor maladii, în sporirea venitului național al țărilor cultivatoare, precum și în ameliorarea condițiilor microclimatice de viață ale omului. Hrana zilnică a omului este alcătuită din numeroase alimente de origine vegetală și animală. Din grupa celor de origine vegetală, fructele constituie alimente valoroase, cu importanță biologică, dietetică și chiar terapeutică pentru organismul uman.

Înrudite, în ceea ce privește compoziția chimică, cu alte produse vegetale, fructele conțin următoarele produse chimice: între 75-88% apă, 2-20% hidrați de carbon(sub formă de glucoza, leiroză, zaharoză) care se asimilează ușor în organism; 0,5-2% acizi organici liberi(cantități mari de acizi au prunele, caisele, coacăzele și vișinele). Mai conțin printre altele: 0,1% substanțe tanante, cu rol antiseptic și parțial homeostatic, fiind foarte apreciate în combaterea diareelor (fructele cu cele mai mari cantități de substanțe tanante sunt afinele, coacăzele, gutuile). Dar ceea ce conferă fructelor atributul de alimente aproape indispensabile vieții este conținutul lor în factori de nutriție biocatalitici: vitaminele și substanțele minerale.

Din prima categorie menționăm, în ordinea descrescătoare a cantității: vitamina C, care la majoritatea fructelor variază între 0,5-40 mg, dar ajunge și la 150-400 mg la coacăze negre(); provitainina vitaminei A (caroten 0,02-0,09 mg la 100g) care atinge 4,8 mg/100g în pulpa caiselor și 1,8 mg în cea a piersicilor; în cantități mai mici vitaminele B(alune, nuci, castane, prune); B2 (castane, caise, căpșuni, nuci); biotina(mere,pere); vitaminele PP (cireșe,mere); acidul pantotenic, etc.(după I.F.Radu, 1985). Cea mai mare importanță prezintă vitamina C și datorită faptului că în organismul uman nu se sintetizează această vitamină, omul este obligat să-și procure cantitățile zilnice necesare, în principal prin consumul zilnic de alimente de origine vegetală. în timpul iernii, fructele devin una din puținele surse de vitamina C.

În privința substanțelor minerale, până în prezent au fost identificate în fructe multe elemente. în mere, de exemplu, numărul lor a ajuns la 45, multe sub formă de urme(sub 1ppm), însă cei mai importanți cationi sunt: K, Ca, Mg, Zn, Cu, Fe, etc. Ele conferă funcție mineralizantă organismului cu rol în osificare.

Fructele se consumă în stare proaspătă, ceea ce permite ingerarea întregii cantități de vitamine și săruri minerale de care organismul are nevoie, dar pe lângă acestea mai au foarte multe utilizări alimentare, cum sunt: coapte în cuptor (mere, pere), sub formă de mâncăruri gătite, marmeladă, pireuri, compoturi, băuturi nealcoolice(suc, nectar, sirop) sau alcoolice: cidra (mere, pere), țuică (prune) sau pentru oțetul de mere.

Având în vedere valoarea alimentară și terapeutică a fructelor pentru organismul uman, medicina recomandă consumul a fructe pe zi și un consum anual de 80-100 kg/locuitor.

Importanța culturii pomilor fructiferi rezidă și din avantajele economice care se obțin în urma cultivării acestora. Importanța economică este accentuată de posibilitățile pe care le au speciile pomicole de a pune în valoare solurile cu fertilitate scăzută, terenurile în pantă (cea. 50% din suprafața actuală a țării), terenurile nisipoase(). La acestea se adaugă suprafețele mici din jurul caselor, atât la sat, cât și la oraș.

Activitatea în pomicultură nu are un caracter sezonier, ocupând forță de muncă și în sezonul rece, astfel permițând o utilizare rațională a forței de muncă pe tot parcursul anului.

Fructele constituie o serioasă sursă de valută pentru țările exportatoare precum și o materie primă apreciată în industria alimentară.

Lemnul diferitelor specii (nuc, cireș, migdal, păr) este utilizat în industria mobilei și pentru confecționarea obiectelor de artă.

O altă importanță prezintă pentru că asigură o ocupație plăcută oamenilor, înfrumusețează locuințele și localitățile, iar din punct de vedere ecologic combate poluarea. Cultura pomilor și a arbuștilor fructiferi este legată de însuși trecutul istoric al acestui neam. Acest fapt reiese din numărul mare al soiurilor locale, de exemplu la măr (Crețești, Viești, Domnești, etc.) sau la păr (Popești, Alămâi, etc). O altă dovadă este și denumirea unor localități (Pomișor, Nucet, Vișina, Cireșu, Prunișor, etc.) care provin din ocupația locuitorilor.

Numeroase documente scrise amintesc de bogăția în pomi fructiferi a diferitelor zone, iar în „Dictionarum valahicum latinum” se amintesc soiuri de măr ce se păstrează până în prezent.

Dezvoltarea pomiculturii în România s-a realizat prin înființarea pepinierelor pomicole de la Strehaia, Țintea, Istria, Brăila, Galați, Giurgiu, etc. în secolele XIX și XX. Odată cu înființarea acestora s-au produs pomi altoiți din soiurile locale și străine.

Concomitent s-a dezvoltat știința de pomicultură prin diferitele contribuții aduse de I.I. de la Brad, P.S. Aurelian, I. Hențescu, I. Hasegan, D. Ștefanescu și alți autori.

Cultura pomilor fructiferi se știe că este una din cele mai eficiente ramuri ale agriculturii și datorită perfecționării soiurilor în mod continuu, prin crearea de noi soiuri, care au dus la producții foarte mari.

În 1985 erau livezi intensive și superintensive. Până în 1990 suprafețele cu măr au crescut de trei ori iar cele cu piersic de cinci ori. Astfel în 1990 am avut: -15% plantații tinere

– 65% plantații pe rod

– 20% plantații în declin

Până în 1990 s-a preconizat, și în mare parte s-a realizat înființarea de livezi intensive și superintensive de măr, cireș, vișin, etc. și s-au plantat arbuști fructiferi și căpșuni.

Datorită neînțelegerilor ivite prin aplicarea Legii Fondului Funciar(18/1990), suprafețele pomicole au scăzut, iar datorită incompetenței și a slabei îngrijiri, producția de fructe a scăzut drastic.

Programul de cercetare cuprinde cea. 250 cercetători, iar rodul muncii lor sunt cele 115 soiuri noi, autohtone, care urmează să fie omologate.

Pe plan mondial se urmărește obținerea soiurilor cu productivitate mare. Intensivizarea este urmărită prin toate verigile tehnologice. în curs de extindere este crearea materialului săditor liber de viroze prin înmulțirea „in vitro” prin culturi de meristeme. Se urmărește obținerea portaltoilor cu vigoare mică, rezistente la ger.

Tendința de intensivizare a dus la reducerea numărului de soiuri. De asemenea se urmărește reducerea necesarului de forță de muncă în livezi, prin mecanizarea totală și prin folosirea substanțelor bioactive și a erbicidelor.

În producția mondială de fructe mărul are o poziție deosebită, deoarece împreună cu bananierul și portocalul asigură 2/3 din recolta globală, fiecare dintre specii contribuind în măsură aproape egală(câte 40 milioane tone).

În climatul temperat mărul deține locul I ca importanță între speciile pomicole. Ponderea pe care o are cultura mărului în economia mondială a producției de fructe se datorează în primul rând rolului pe care îl au fructele în alimentația rațională a omului, apoi în prevenirea și combaterea unor maladii, în sporirea venitului național, precum și în ameliorarea condițiilor climatice de viață.

CAPITOLUL 2.

CULTURA MARULUI PE PLAN MONDIAL SI IN ROMANIA

Țările cele mai mari producătoare de mere din lume sunt:
Asia (29 milioane tone), Europa (17 milioane tone), America de Nord (5 milioane tone), America de Sud (3 milioane tone), Africa (2 milioane tone), Oceania (1 milion tone)

Tabelul 2.1

Producția de mere la nivel mondial (tone)

Cele mai mari tari, producătoare de mere sunt: China, cu peste 9 milioane tone, S.U.A., cu 4,7 milioane tone, Franța, cu 2,3 milioane tone, Italia cu 2,1 milioane tone și Turcia cu 2 milioane tone. în lume, România ocupa locul 13-14 cu 0,4 milioane tone, iar în Europa, tara noastră ocupa locul al VI-lea.

Tabelul 2.2

Principalele țări producătoare de mere din Europa (tone)

Conform datelor F.A.O. mărul se cultiva în 84 de tari pe o suprafață de peste . Producția mondială de mere a fost în ultimele două decenii aproximativ 55.095.000 tone, ceea ce reprezintă circa 13,2% din totalul fructelor, mărul ocupând locul III în lume după portocale și banane, împreună cu acestea, asigurând 41,2% din producția mondiala de fructe.

Deși în ultimii ani, Europa a trecut pe locul II la producția de mere, locul I fiind ocupat de Asia, totuși îi revine un rol foarte important, deoarece aici se produce peste 30,1% din recolta mondială. Spre deosebire de Asia care în ultimii ani a înregistrat progrese mari în ceea ce privește producția de mere, Europa a rămas la nivelul anilor 1976 – 1977.

Un prim grup de țări și anume: Italia, Austria, Cehia, Slovacia și Suedia se încadrează în tendința generala de menținere a producției la nivelul ultimilor trei decenii.

Un al doilea grup de țări europene îl formează acelea în care producția de mere înregistrează tendința limpede de reducere a recoltelor. Din acest grup fac parte majoritatea tarilor membre ale Comunității Economice Europene, printre care și primele mari producătoare ale acestei specii: Germania, Franța, Olanda, Danemarca și Finlanda. în aceste tari, întrucât producția a depășit cererea, au fost luate masuri de subvenționare a cultivatorilor, care au acceptat să defrișeze o parte din livezi. Subvențiile au fost acordate de organizațiile profesionale și uneori chiar de stat. Motivele sunt:

– menținerea preturilor la același nivel;

– îmbunătățirea calității fructelor.

Acțiunile de reducere a suprafețelor au fost orientate spre defrișarea plantațiilor de pomi cu trunchi înalt și cu soiuri tradiționale care aduc pe piață fructe de calitate scăzută, destinate industriei alimentare precum și spre livezile intensive îmbătrânite, care nu mai asigura fructe de calitate superioara, chiar dacă soiurile provin din sortimentul modern.

Deși în literatura de specialitate sunt citate peste 10.000 de soiuri de mar (majoritatea păstrate în colecții pomologice), numai câteva sunt cultivate în țările mari producătoare și fac obiectul comerțului internațional cu mere. În țările Comunității Economice Europene, principalele soiuri ce se cultiva sunt: soiul Golden ce detine peste 55%oducției la nivelul ultimilor trei decenii.

Un al doilea grup de țări europene îl formează acelea în care producția de mere înregistrează tendința limpede de reducere a recoltelor. Din acest grup fac parte majoritatea tarilor membre ale Comunității Economice Europene, printre care și primele mari producătoare ale acestei specii: Germania, Franța, Olanda, Danemarca și Finlanda. în aceste tari, întrucât producția a depășit cererea, au fost luate masuri de subvenționare a cultivatorilor, care au acceptat să defrișeze o parte din livezi. Subvențiile au fost acordate de organizațiile profesionale și uneori chiar de stat. Motivele sunt:

– menținerea preturilor la același nivel;

– îmbunătățirea calității fructelor.

Acțiunile de reducere a suprafețelor au fost orientate spre defrișarea plantațiilor de pomi cu trunchi înalt și cu soiuri tradiționale care aduc pe piață fructe de calitate scăzută, destinate industriei alimentare precum și spre livezile intensive îmbătrânite, care nu mai asigura fructe de calitate superioara, chiar dacă soiurile provin din sortimentul modern.

Deși în literatura de specialitate sunt citate peste 10.000 de soiuri de mar (majoritatea păstrate în colecții pomologice), numai câteva sunt cultivate în țările mari producătoare și fac obiectul comerțului internațional cu mere. În țările Comunității Economice Europene, principalele soiuri ce se cultiva sunt: soiul Golden ce detine peste 55%, în Franța 42%, în Italia 76% etc. Anglia cultiva vechiul soi Cox's Orange Pepping 60%. Pe lângă aceste soiuri se mai cultivă: Ionagold, Idared, Ionathan, Elstar, Fuji, Gloster, Gala, Granny Smith, Florina etc. În Japonia 38% din productia de mere este data de soiul Fuji și 27% de soiul Starking delicious.

În Rusia se cultiva soiurile: Antonova, Anis, Papirovka, Coricinoc Polosatoe și Osenoe Polosatoe.

Exportul de mere proaspete nu este semnificativ.

Dintre continente, Europa exporta cel mai mult (0,6 milioane tone) și America de Sud (circa 0,5 milioane tone). Tari mari exportatoare de mere sunt: Franța (cu 0,6 milioane tone), Chile (0,4 milioane tone), Olanda (0,3 milioane tone) și Ungaria (0,3 milioane tone).

Importul de mere este de aproximativ egal cu exportul. Europa importa circa 2,5 milioane tone mere anual, urmata de Asia cu 0,7 milioane tone și America de Nord cu 0,3 milioane tone.

Tari mari importatoare de mere sunt: Germania (0,75 milioane tone), Anglia (0,50 milioane tone) și Olanda.

În ceea ce privește consumul de mere pe cap de locuitor, diferențele sunt foarte mari, ceea ce ne arata unul dintre indicatorii nivelului de trai.

Tabelul 2.3

Consumul de fructe, în unele țări, kg/locuitor*

Date medii pe anii 2010-2012**

* Sursa de informare: FAO Food balance sheets

1.5. Cultura mărului în România

În România mărul este cultivat pe circa (2000), de pe care se obține o producție de circa 500 tone. Principalele județe sunt: Argeș, Suceava, Mureș, Maramureș, Dâmbovița, Iași, Cluj, Bihor, Bistrița, Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea.

Tabelul 2.4

Producția de fructe obținută în România

În țara noastră, mărul se cultiva pretutindeni, de la nivelul marii pana la zonele premontane. Cultura mărului pe teritoriu locuit de romani este foarte veche iar pasionați pomicultori anonimi au contribuit la crearea unor soiuri de calitate superioara, unele dintre ele menținându-se și astăzi în cultura, ca de exemplu: Crețești, Domnești, Patul etc.

În epoca modernă au pătruns în țară și numeroase soiuri străine care s-au înmulțit și răspândit după bunul plac al pepinieriștilor și amatorilor. Neținându-se seama de originea lor și de condițiile de clima și sol, în care se răspândeau, multe din aceste soiuri au dispărut.

Până în anul 1975 au fost introduse în cultura un număr mare de soiuri românești și străine. Astfel, studiile efectuate în cadrul I.C.A.R. București recomandau la acea data 35 de soiuri de mar, din care circa 20 de soiuri erau noi pentru timpul respectiv.

Studiile efectuate în cadrul Institutului de Cercetare pentru Pomicultura Mărăcineni prin întreaga sa rețea de stațiuni a dus la reducerea numărului de soiuri recomandate cultivatorilor și o mai buna amplasare a lor, în funcție de capacitatea de adaptare la zonele respective.

Studiind tendințele remarcate pe plan mondial, privind diversificarea sortimentului și adaptarea la cerințele social-economice, cercetarea si-a intensificat activitatea de perfecționare a sortimentelor folosind următoarele căi:

– introducerea celor mai bune soiuri din sortimentul mondial, verificarea capacității lor de adaptare în diferite zone pomicole și extinderea în cultura a celor corespunzătoare;

– crearea de noi soiuri autohtone competitive calitativ, cu cele mai bune soiuri din sortimentul mondial, dar mai bine adaptate condițiilor de sol și clima din zonele pomicole românești;

– alegerea permanenta a celor mai bune exemplare dintre pomii soiurilor valoroase din cultura și înmulțirea lor;

– introducerea în cultura a unor soiuri cu rezistenta genetica la boli scutind pomicultorii de mari eforturi și cheltuieli, prin reducerea tratamentelor fitosanitare.
De-a lungul anilor atât suprafața cat și structura soiurilor s-au schimbat, existând mai multe etape distincte, unele de creștere altele de descreștere.

Astfel, în perioada 2004-2013 cultura mărului a cunoscut o perioadă de dezvoltare semnificativa,deși s-a trecut printr-o perioadă destul de dificilă.

CAPITOLUL 4

CERINTELE MARULUI FATA DE CONDITIILE DE MEDIU

Factorii de mediu

Lumina:

Speciile pomicole sunt exigente față de lumină, dar cerințele mărului sunt mai mici decât ale părului,nucului, cireșului etc.

În condiții de lumină insuficientă, pomii vegetează și rodesc slab iar fructele nu se colorează suficient și gustul rămâne deficitar.

În condiții de lumină prea puternică pulpa fructelor devine sticloasă la unele soiuri (Frumusețea Romei, Parmen auriu)

Căldură

Mărul crește și rodește bine în zonele unde temperatura medie anuală este de 8 – 11 ° C. Pragul biologic de la care muguri florali pornesc este e 8 ° C, iar pentru deschiderea primelor flori este de 11 ° C.

Mărul este specia cea mai rezistentă la ger, dintre cele cultivate în țara noastră. Pot suporta scaderea temperaturii până la -34 ° C.. Florile mărului degeră la -1.6 ° C până la – 2.2 ° C, iar fructele abia formate la -1.1° C.

Apa

Mărul are pretenții ridicate față de apă, având nevoie de 650-700 mm precipitații anual . Conținutul optim de apă în sol este de 70-75 % din capacitatea de câmp. O umiditate atmosferică mai mare de 70 % favorizează atacul rapănului, boala cea mai păgubitoare a mărului.

CAPITOLUL 5.

PARTICULARITĂȚI BIOLOGICE

Specia Malus domestica (Borkh) cuprinde soiurile cultivate și un număr mare de portaltoi. Soiurile cultivate provin din ameliorarea tipurilor locale sau din lucrări laborioase de ameliorare genetică prin hibridare, selecția mutantelor naturale sau induse iar mai nou și prin metode ale biotehnologiei.

Majoritatea speciilor spontane sunt diploide 2n = 34 cromozomi sau tetraploide 2n = 68 cromozomi, deși în practică se cunosc și soiuri tri sau pentaploide, rele polenizatoare.

Principalele specii pomicole ale genului Malus care au contribuit la formarea soiurilor sunt prezentate în cele ce urmează.

Malus silvestris (L.) Mill, mărul sălbatic, crește spontan în Europa, Asia Mică și Asia, se caracterizează prin mare diversitate de tipuri și forme, privind vigoarea, forma coroanei, precocitatea etc. Din această specie au rezultat numeroase soiuri, dar maz ales cele din grupele : Calville, Rambour și merele trandafirii.

Malus pumila (Mill) are un areal aproape suprapus peste cel al speciei anterioare dar cu extindere mai mare în Asia.

Această specie are două varietăți botanice:

M. pumila var. praecox (Pali) – dusenul – cu vigoare mijlocie; crește sub formă de arbustoid se înmulțește prin rnarcotaj, intră pe rod la 3 – 4 ani după plantare.

M. pumila var. paradisiaca (Medik) – paradisul – are o vigoare mai mică, 2-3 ni, se înmulțește ușor pe cale vegetativă, intră pe rod foarte timpuriu la 2 – 3 ani, are înrădăcinare superficială. Din aceste două varietăți botanice au fost obținuți numeroși portaltoi vegetativi, care au revoluționat tehnologia culturii.

Malus floribunda (Sieb) – mărul ornamental – originar din Japonia are florile și fructele ornamentale. Această specie conține gena rezistenței la rapăn, fapt ce a determinat utilizarea ei în combinații hibride pentru obținerea soiurilor rezistente la această boală: Prima, Priscila, Priam, Florina, Pionier, Voinea, Generos, Romus, etc.

Malus baccata (L.) (Borkh) – mărul siberian răspândit mai ales în Asia, China, Siberia până în Coreea a dat naștere la soiuri rezistente la ger (până la – ), productive, dar cu fructe mici, acre, astringente și rămân prinse pe pom până primăvara.

Malus prunifolia (Wiid), (Borkh) – mărul chinezesc în prezent nu se mai întâlnește în stare spontană, are particularități intermediare între M. pumila și M. baccata.

Alte specii care au mai contribuit la formarea soiurilor sunt:

Malus coronaria (2 n=68 cromozomi), Malus zumi (mărul japonez) are fructul lung pedunculat și rezistență genetică la boli.

Pe plan mondial sortimentul la măr este foarte bogat fiind apreciat la 10 – 12.000 de soiuri. Paradoxal, din acest număr mare, producția utilizează câteva soiuri foarte valoroase și de largă circulație internațională. Cele mai răspândite soiuri sunt: Golden Delicious și mutantele sale, Ked Ueiicious și mutantele sale, Frumusețea Romei, Cox Orange Pepin, Beîle de Boskoop, Jonathan, Mc Intosh, Granny Smith, Reinette de Canada, Gravenstein, Spartan, Morgenduft, etc.

Începând indeosebi din anii 90 se promovează soiurile bicolore sau roșii intens dintre care mai importante amintim: Elstar, Idared, Royai Gaia, Braeburn, Gloster 69, Mutsu, Fuji, Pink Lady, etc.

Important este faptul că, la majoritatea soiurilor au fost identificate clone foarte valoroase care se deosebesc radical de soiul mamă prin culoare, aromă, gust, precocitate, astfel încât unele dintre acestea pot fi considerate soiuri noi, ca de exemplu Ionagored, Ionica care provin din soiul Ionagold.

O noutate importantă a sortimentului o constituie obținerea soiurilor rezistente la boli (rapăn, făinare, arsura bacteriană).

După Giulio de la Strada, 1992, citat de V. Cociu și col., 1999, dintre cele 472 de soiuri noi obținute în 25 de țări, contribuția a fost următoarea: S.U.A. 81, Rusia 79, Japonia 57, Olanda 43, Franța 39, Germania 24, iar România este amintită doar cu 9 soiuri deși au fost obținute 24. (tabelul 5)

Un alt obiectiv important de ameliorare îl constituie structura coroanei mizându-se în ultimii ani pe soiuri tip „spur” și columnar. Soiurile de tip spur sunt deja extinse pentru avantajele lor culturale, tăieri mai sumare, coroane mai compacte cu grad redus de degarnisire.

Soiurile de tip columnar au pătruns pe piață o dată cu descoperirea mutantei columnare a soiului Mc Intosh în Canada denumită Wijick. Cercetările au continuat în Anglia unde au fost obținute soiurile: Walz (Wijick x Golden Delicious), Polka (Golden x Wijick) și Bolero (Wijick x Greenleefs). În ultimii ani au fost obținute soiuri columnare și în alte țări dar extinderea lor în producție este încă în expectativă.

Sortimentul de măr din România a marcat o evoluție interesantă dar fără deosebiri majore comparativ cu situația mondială. Astfel, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, soiurile cultivate reprezentau selecții populare cunoscute ca soiuri locale autohtone: Patul, Domnesc, Crețesc, Poinic, Viești, Trotușe, Roșioare, Călugărești, Șiculane, etc. începând cu perioada 1880 -1890 s-au extins și soiurile străine, altoite în coroană sau în pepiniere, particulare sau de stat: Jonathan, Parmen auriu, London Pepping, Renet Baumann, Renet Landsberg, Renet de Canada, Frumos galben, Frumos de Boskoop, etc. Extinderea soiurilor străine s-a făcut în detrimentul soiurilor autohtone, multe dovedindu-se valoroase, adaptate climatului țării noastre, altele, însă, au dezamăgit. Un lucru negativ constatat a fost extinderea exagerata a numărului de soiuri fapt ce crea confuzii în ce privește alegerea celor mai valoroase.

Limitarea numărului de soiuri s-a impus și între anii 1950 – 1960 prin lucrările de raionare și microraionare a soiurilor pe bazine și centre pomicole. In lista soiurilor admise în cultură au fost trecute: soiuri de bază, soiuri de completare și soiuri de încercare.

Sistemul radicular al mărului este în general superficial, diferit în funcție de portaltoi, soiul cultivat, sistemul de întreținere al solului etc. Portaltoii franc și cei vegetativi viguroși (A2, M25, MII) dezvoltă un sistem radicular bogat și profund cu marea masă a rădăcinilor plasate între 20 și , iar portaltoii de vigoare foarte slabă M9, M27 își dezvoltă rădăcinile între 10 și . Rădăcinile sunt mai superficiale pe terenurile grele, înțelenite etc. Lateral rădăcinile depășesc proiecția coroanei de 1,5 – 2,5 ori, în livezile dirijate sub formă de garduri, majoritatea rădăcinilor se orientează pe direcția rândului (E. Drăgănescu, 1978).

În primii ani de viață rădăcinile devansează creșterea părții aeriene (A. Șuta). Metabolismul rădăcinilor (creșterea, absorbția, respirația etc.) se declanșează primăvara înaintea părții aeriene când temperatura depășește 0,2 – (I. Modoran). în iernile blânde, rădăcinile activează lent tot timpul (nu au repaus profund). Creșterea rădăcinilor devine perceptibilă la 1,0 -1,5°C, satisfăcătoare la 7 – , maximă la 18 – . Activitatea intensă a rădăcinilor se desfășoară la 8 – 10 % oxigen și o umiditate de 60 – 75 % din capacitatea de câmp pentru apă.

Trunchiul mărului, crește drept, cu scoarța netedă la unele soiuri (Jonathan) sau suberificată la majoritatea soiurilor. La Wagener premiat, Banana de iarnă formează plăgi geroase în jurul coletului.

Coroana mărului are vigoare și formă foarte diferită în funcție de soi, portaltoi, tehnologia aplicată etc. în condiții naturale sau cu intervenții modeste de formare, coroana poate fi: globuloasă (Crețesc, Patul, Jonathan), sferic – turtită (Domnesc, Banana de iarnă), larg-piramidală (Starking Delicious), invers – piramidală (Parmen auriu), plângătoare (Frumusețea Romei, Granny Smith), columnară (Wijick, Bolero, Walz). Forma coroanei se modifică odată cu vârsta și mai ales în funcție de intensitatea tăierilor de formare și de întreținere. Mărul din acest punct de vedere se pretează la cele mai diferite sisteme și forme de coroane și suportă ușor tăierile.

Vigoarea merilor reprezintă efectul cumulat al unui număr mare de factori: portaltoi, soi, condiții ecologice și tehnologia de cultură. Pentru unul și același soi, portaltoii de vigoare slabă (M9, M27) conduc la pomi cu o vigoare de 3 – 4 ori mai mică decât portaltoii franc.

Soiurile din grupa „viguroase” altoite pe franc, A2 etc. dezvoltă pomi de 8 – înălțime și diametrul coroanei, combinații care nu se mai utilizează în practică. în practică, se folosesc soiuri din grapele de vigoare mijlocie, submijlocie și mică altoite pe portaltoi nanizanți, care să limiteze înălțimea la 2,5 – , iar diametrul coroanei la 1,0 – 3,0.

Vigoarea pomilor se judecă după diametrul trunchiului, diametrul coroanei, lungimea medie sau însumată a lăstarilor etc. După A. Negrilă,1965, în primii ani de cultură lungimea medie a lăstarilor trebuie să se situeze între 60 – , iar la pornii pe rod 30- la pornii altoiți pe portaltoi vegetativi și 25 – la cei altoiți pe portaltoi generativi.

Stabilizarea creșterilor la 10 – reprezintă un dezechilibru între creștere și rodire, o suferință în aprovizionarea cu apă sau elemente minerale sau o disfuncție a sistemului radicular.

Ramificarea mărului este destul de bună, dar diferită în funcție de soi și de intensitatea tăierilor. La ramificare interesează gradul, respectiv bogăția ramificațiilor și natura acestora (scurte sau lungi). Din aceste puncte de vedere soiurile se împart de regulă astfel:

– ramifică abundent, predominând formațiunile lungi soiurile Jonathan, Jonagoid, Frumos de Voinești, Florina etc,5 acesta formează coroane dese;

– ramifică mai slab și formează coroane rari, iar ramificațiile sunt de regulă scurte (pinteni, țepușe) soiurilor: Starkrimson, Spurgolden, Wagener premiat;

– ramifică foarte slab, dezvoltând aproape exclusiv axul, soiurile columnare (Wijick, Bolero etc). Gradul și chiar natura ramificațiilor se modifică prin tăiere, dar nu în mod considerabil.

Tipul de fructificare, reprezintă o particularitate de creștere și de rodire caracterizată prin:

– categoria ramurilor de rod dominante;

– volumul zonei productive;

– gradul de degarnisire, respectiv migrarea rodirii spre periferia coroanei;

– volumul semischeletului, desimea coroanei, etc.

În funcție de aceste particularități se întâlnesc patru tipuri de fructificare la măr: tipul I – spur, tipul II – Parmen auriu, tipul III – standard, tipul IV – Granny Smith, Frumusețea Romei etc. Aceste tipuri de fructificare descrise pe larg de Yve Lesspinasse pot fi reduse la două și anume spur și standard întrucât lipul II și IV se întâlnesc mai puțin la noi în țară.

Tipul spur este întâlnit la soiurile: Starkrimson, Goldenspur, Yellowspur, Wagener premiat, Renet de Champagne, Renet de Canada, etc. Tipuri spur se identifică sub formă de mutații naturale sau induse și la alte soiuri. Caracteristicile principale ale acestor soiuri sunt:

– ramurile de rod dominante sunt țepușele (nuieluțele și mlădițele apar foarte rar), inserate pe schelet sau semischelet gros, rigid;

– zona productivă rămâne aproape de schelet, degarnisirea fiind slabă sau absentă. Țepușele formează burse și vetre în apropierea punctului inițial de inserție al țepușei;

– scheletul și semischeletul sunt puțin numeroase, ca urmare a ramificării sărace, coroanele rămân destul de rare;

– dominanța apicală prezentă la pomii tineri , se estompează și se dezvoltă mai târziu bazitonia;

– soiurile spur au internodurile mai scurte, de aceea se pare că suprafața foliară la același volum de coroană este mai mare cu 20 % iar frunzele sunt mai groase și mai bogate în clorofilă.

Soiurile spur sunt preferate de pomicultori pentru volumul redus al coroanei, fructificarea destul de abundentă și mai ales pentru volumul redus de muncă la tăieri, întrucât semischeletul fiind rigid și puțin numeros își menține poziția inițială iar operațiunile de reducție sunt minime.

Tipul standard de fructificare se întâlnește la majoritatea soiurilor, iar ca exemple tipice sunt: Jonathan, Golden Delicious, Jonagold, Prima, Royal Gala, Frumos de Voinești, etc.

Caracteristicile principale în procesul de fructificare sunt:

– ramurile de rod dominante sunt cele lungi, nuielușele și mlădițele. După părerea noastră acest lucra este eronat; de fapt ca ramuri de rod dominante sunt tot țepușele, dar situate pe semischelet subțire și lung, care numai aparent se prezintă ca nuielușă ori mlădiță;

– volumul zonei productive pe fiecare șarpantă sau global pe coroană este mare ca urmare a gradului mare de ramificare;

– semischeletul este abundent, lung, subțire și se arcuiește, coroanele se îndesesc și necesită lucrări energice de luminare prin rărire și reducție;

– degarnisirca coroanei se manifestă intens;

– dominanța apicală (polaritatea) sunt intens manifestate și pe o perioadă mai lungă a ciclului biologic.

În producție soiurile standard sunt încă dominante din punct de vedere numeric, necesită distanțe de plantare mai mari, lucrări de tăiere detaliate și tratamente fitosanitare mai atente, pentru ca substanțele fitofarmaceutice să pătrundă în interiorul coroanei.

Precocitatea, (respectiv vârsta intrării pomilor, pe rod), reprezintă un caracter genetic de soi, dar puternic influențat de portaltoi și agrotehnica aplicată (tăieri, fertilizare, irigare).

În livezile sunerintensive, altoite pe portalioii M95 M27, Cepilland și chiar pe M26, merii plantați cu anticipați dau primele fructe chiar în anul plantării; în anul II se obțin 12-15 tone la hectar, iar din anul III aproape constant 40-50 t/ha. Din acest punct de vedere mărul a devenit cea mai precoce specie pomicolă, paradoxal mai precoce decât piersicul.

CAPITOLUL 6.

DESCRIEREA PRINCIPALELOR SOIURI

Idared

 Soi de origine americană (Jonathan x Wagner premiat).

Pomul are vigoare mijlocie sau submijlocie, coroana invers piramidală, destul de rară, șarpante viguroase, potrivit ramificate.

Fructul supramijlociu sau sferic turtit, culoare de fond verde-gălbuie până la galben ca paiul, acoperit pe 1/2, 2/3 cu roșu viu, slab dungat. Pulpa consistentă sau crocantă, dulce vinurie, aromată, de calitate bună. Se păstrează bine până în aprilie.

Particularitățile soiului: precoce, productiv, slab alterant, destul de rezistent la boli, indicat pentru livezile intensive și superintensive.

Polenizatori: Jonathan, Wagner premiat, Golden delicious.

Florina

Soiul a fost obținut în Franța, la Stațiunea Angers, și introdus în cultură în 1977. Provine din încrucișarea soiului Jonathan cu un hibrid complex purtător al genei de existență vf, moștenită de la Malus floribunda 821.

Pomul are vigoare mare, ramificare bună, tip standard, înflorește târziu și dă producții asemănătoare cu cele ale soiului Golden delicious. Prezintă oarecare sensibilitate la fainare.

Fructul este mijlociu spre mare(150-) tronconic, epiderma cu fond galben striat cu roșu-orange pe 3/4 din suprafață, cu aspect atrăgător. Pulpa este fermă, suculentă, acidulată, foarte parfumată, cu bune calități gustative.

Se recoltează la începutul lunii octombrie și se păstrează până în martie-aprilie (la+).

Polenizatori: Red delicious, Golden delicious, Grammy Smith.

Gold Spur

 Soi de origine americană, obținut în anul 1916, foarte răspândit în Franța, Belgia, Olanda, Spania, S.U.A. La noi a fost masiv extins în cultură în ultimii 15 ani în livezile intensive și clasice.

Pomul este de vigoare mijlocie, formează o coroană globuloasă deasă. Rodește pe ramuri scurte și lungi. Șarpantele viguroase, semischeletul foarte ramificat, lăstari cenușii cu lenticele numeroase albicioase. Frunzele sunt destul de mari, verzi cu nuanțe gălbui pe partea superioară.

Fructul mijlociu sau supramijlociu, mai rar mare, ovosferic, destul de ascuțit spre caliciu, uneori au cinci creste abia vizibile, mai adesea lipsit de creste. Pielița aspră, verde, cu puncte de rugină. Pedunculul lung sau foarte lung, cavitatea îngustă și destul de adâncă, caliciul mic și închis. Cavitatea subcalicială în formă de pălărie sau „V”. Pulpa alb-gălbuie devine galben crem crocantă, suculentă, dulce, slab acidulată de calitate foarte bună.

Se păstrează până în martie-aprilie. Se poate confunda cu Frumos-galben, dar la acesta fructele sunt mult mai ascuțite și prevăzute întotdeauna cu creste, iar de cele mai multe ori sunt mai mari.

Aceste soi este destul de pretențios la sol, necesită expoziții favorabile, este rezistent la ger și îngheț.

Foarte precoce, deosebit de productiv, sensibil la fainare, foarte sensibil la rapăn, rezistent la Carpocapsa.

Polenizatori: Jonathan, Mclntosh, Parmen auriu.

Jonathan

 Soi originar din S.U.A. 
– Pomul de vigoare mijlocie, fructifica in primul rand pe ramuri de rod lungi dar si pe tepuse, foarte sensibil la fainare, este precoce si productiv. Este autofertil si bun polenizator. 
– Fructele sunt foarte apreciate, mijlo-cii ca marime, tronconice, cu suprafata neteda, intens colorate in rosu pe partea insorita. Pulpa, alb-galbuie, este ferma, foarte suculenta, dulce, armonios acidulata, fin aromata, de calitate foarte buna. 
– Soi de iarna: Se recolteaza in octombrie.

Starkrimson

 Soi originar din S.U.A. 
– Pomul de vigoare mica (tip spur), recomandat pentru plantatii super-intensive, precoce, foarte productiv, mediu rezistent la ger si fainare, slab rezistent la rapan, pretentios la sol si caldura mai ales in timpul infloritului si a maturarii fructelor. 
– Fructele sunt mari (150-180g), conic-trunchiate, cu cinci coaste proeminente, de culoare rosu-intens, cu puncte subcutanate galbene. Pulpa este alb-galbuie, dulce, cu aciditate redusa. La aparitia soiului a fost o realizare deosebita. 
– Soi de iarna: Se recolteaza in octombrie.

Romus 2

– Soi originar din Romania. 
– Soi rezistent la rapan, mediu rezistent la fainare. 
– Pomul de vigoare submijlocie, rodeste pe ramuri scurte si mai putin pe ramuri lungi, este precoce si productiv. 
– Fructele sunt de marime mijlocie (100-130 g), sunt sferice, usor crestate spre caliciu, mai intens colorate decat Romus 1, asemanatoare cu soiul Jonathan. 
– Soi de vara: Se recolteaza in decada a II-a a lunii iulie.

Generos

 Soi originar din Romania. 
– Soi rezistent la rapan, mediu rezistent la fainare. 
– Pomul de vigoare mijlocie-mare, cu coroana rara, aerisita, este precoce si productiv, fructifica in principal pe ramuri scurte. 
– Fructele sunt mari (160-200g), culoarea de fond galben-verzuie iar cea de acoperire rosie-rubinie, 2/3 din suprafata, cu multa ceara. Pulpa ferma, potrivit de suculenta, aromata, cu gust placut. 
– Soi de iarna: Se recolteaza in septembrie.

Golden Delicios

– vigoare: mijlocie
– perioada înfloritului: târzie
– mărime medie fruct: 160 g
– formă: sferico-conică
– culoare: galbenă
– gust: foarte bun
– perioada de maturare: octombrie

Mutsu

– vigoare: mare
– perioada înfloritului: târzie
– mărime medie fruct: 200 g
– formă: sferico-conică
– culoare: galbenă
– gust: foarte bun
– perioada de maturare: octombrie

Pomul de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasa, usor alungita. Fructul de marime medie spre mare de forma sferica usor aplatizat. Pielita este de culoare verde galbuie acoperita cu rosu deschis pe ½ din suprafata. Pulpa este alb-galbuie, crocanta, usor acidulata.
Epoca de maturare: 20 – 30 septembrie.

CAPITOLUL 8.

TEHNOLOGIA INFIINTARII SI INTRETINERII LIVEZILOR

Odată cu semidesfundatul la adâncimea de 30-40 cm, în sol ar fi bine să se încorporează 60 – 120 tone de îngrășăminte organice și 500 kg superfosfat la 1 hectar.

Amplasarea livezilor de măr este mai efectivă pe pantele nordice și nord – vestice. Distanțele optimale de plantare a pomilor sunt de 5×2 m (1000 copaci la hectar pe portaltoi cu creștere mijlocie MM-106) sau în cazul unei livezi intensive 3,5×1 m (2860 copaci la hectar pe portaltoi cu creștere slabă M9, M26).

Întreținerea solului în livadă. Cel mai potrivit sistem de întreținere a solului este ogorul negru, toamna se efectuează o arătură la adâncimea de 18-22 cm. Pe parcursul vegetației între rânduri se efectuează 4-5 afânări la adâncimea de 8-10 cm. Intervalele dintre pomi în rând se prelucrează cu freza hidraulică, sau manual cu sapa de 2-3 ori.

Administrarea îngrășămintelor. În livezile pe rod pe solurile cu o fertilitate slabă este necesar să se aplice 40-60 t gunoi de grajd o dată în 3-4 ani. În cazurile când nu dispunem de îngrășăminte organice se administrează îngrășăminte minerale în următoarele doze: 120-150 kg/ha superfosfat și 250-300 kg/ha sare potasică. Se recomandă aplicarea îngrășămintelor chimice numai pe rânduri de pomi, pe banda de 1,5-2 m. Epocile de administrare sunt: superfosfatul, sarea potasică și îngrășămintele organice se încorporează toamna sub arătură.

8.1. Lucrări de întreținere a solului în livezi

„Înierbarea constă din menținerea terenului din plantație cultivat cu ierburi perene și se recomandă doar pentru zonele deluroase, cu multe ploi. În zonele cu mai puține ploi, înierbarea mai mult dăunează decât ajută, deoarece ierburile prin numeroasele lor rădăcini, formează aproape de suprafața solului, un strat pâslos, care împiedică pătrunderea apei din ploi, la rădăcinile pomilor. O parte din apă, care pătrunde totuși în pământ, este absorbită de rădăcinile ierburilor, înainte de a ajunge la rădăcinilor pomilor. Mai mult, ierburile crescând primăvara devreme, consumă cantități mari de apă tocmai în acea vreme când și pomii au mare nevoie de ea.

Înierbarea are loc începând cu al doilea, al treilea an de plantare și poate să fie totală sau parțială. În cazul înierbării parțiale, o parte din suprafața de teren din jurul trunchiului se menține sub formă de ogor negru prin lucrări manuale și prin erbicidare. Înierbarea poate fi permanentă sau periodică, când după un număr oarecare de ani se ară și se menține câțiva ani ca ogor negru, după care se înierbează din nou.

În condiții de irigare este bine să se execute înnierbarea terenului în benzi, între rândurile de pomi.”

„Menținerea permanentă a ogorului negru este un alt mod de întreținere a solului în livezi. În acest caz solul se menține curat de buruieni și afânat în cursul întregii perioade, prin discuire sau prașile repetate. Pământul fiind lucrat și afânat, apa din ploi pătrunde cu ușurință și ajunge repede la rădăcini. În același timp, solul fiind afânat la suprafață, împiedică evaporarea apei, ea rămânând aproape în întregime la dispoziția pomilor. Ca urmare, pomii din livezile unde pământul este menținut ogor negru, fără concurența buruienilor pentru apă și hrană cresc mai bine, formează mai mulți muguri de rod și dau recolte bogate.

Totuși, prin lucrarea permanentă a solului, în cazul ogorului negru, se distruge, într-o anumită măsură structura lui. Asemenea soluri se bătătoresc repede, nu permit pătrunderea apei și a aerului către rădăcini. Pentru a reduce aceste efecte nedorite, toamna, în perioada îngălbenirii frunzelor, terenul se ară la adâncimea de 20 – 22 cm, în livezile de măr și păr, la 15 – 18 cm, la 15 – 18 cm, în cele de prun, cais, piersic, cireș, vișin și de arbuști fructiferi. Adâncimea arăturii va fi mult mai redusă în apropierea trunchiului pomilor, pentru a nu distruge rădăcinile. Arătura de toamnă nu se grăpează, brazdele și bulgării opresc zăpada pe loc, sporind la creșterea cantității de apă din sol în primăvară. Arătura se va executa la 1,0-1,2 m de rândul de pomi.

Primăvara se face o lucrare de afânare a solului la 10 – 12 cm cu cultivatorul sau cu sapa pe toată suprafața, inclusiv sub coroana pomilor, după efectuarea tăierilor și tratamentelor contra bolilor.

În cursul verii, solul din livadă se mai lucrează de 4- 6 ori, la 10 – 12 cm, mai ales după ploi, în așa fel încât să nu fie buruieni și pământul să fie afânat.

Culturi de acoperire folosite pentru îngrășământ verde constau în întreținerea terenului din livadă prin cultura unor plante folosite ca îngățământ verde. Cultura ocupă terenul doar câteva luni, în restul timpului solul se menține ca ogor negru. Specia cultivată trebuie să crească repede, să producă o masă cât mai bogată de materie organică, să nu concureze pomii pentru apă și substanțe nutritive.

Cele mai bune culturi de acoperire pentru îngrățământ verde în livezi sunt cele de toamnă-primăvară sau de vară, deoarece ele cresc și se dezvoltă în perioadele în care pomii au cerințe mai mici pentru apă și substanțe nutritive. Pentru culturile de primăvară se recomandă: seradela, sulfina și rapița; pentru culturile de vară: lupinul alb, lupinul galben, facelia, seradela, soia, fasolița, floarea soarelui; pentru culturile de toamnă: secara, măzărichea păroasă, trifoiul și rapița.

Încorporarea plantelor în sol se realizează cu ajutorul grapei cu discuri și cu plugul.”

Se practică pe solurile lipsite de materie organică (solurile nisipoase, în special)

„Ogorul negru combinat cu plante acoperitoare sau ogorul negru ocupat este un alt mod de menținere a solului în livezi care elimină unele neajunsuri ale celor două moduri de lucrare a solului. În prima jumătate a verii solul din livadă se menține ogor negru. După încetarea creșterii lăstarilor, în a doua jumătate a verii (luna august) se însămânțează anumite plante agricole, de obicei furajere ( mazăre furajeră, lupin galben, secară, timoftică). Aceste plante cresc până în toamnă, dau o masă verde importantă care în perioada înfloritului se tăvălugesc și se îngroapă în sol prin arătura de toamnă, ca îngrășământ verde.

Culturile intercalate cu plante agroalimentare constau în cultivarea cu plante cu perioadă scurtă de vegetație în zonele secetoase pentru menținerea umidității în sol. Din păcate, acest mod de întreținere a solului nu este posibil decât în zonele cu multe ploi, cel puțin 600-700 mm de precipitații anual sau cu posibilități de irigare. În regiunile secetoase, unde se resimte o mare lipsă de ploaie, în a doua parte a verii, nu este posibilă o cultură anuală, nu răsare nimic sau ceea ce răsare nu crește. În aceste regiuni este mai bine de menținut ogorul negru în cursul verii.

Mulcirea solului constă în menținerea solului acoperit cu diferite materiale. Mulciul poate fi natural, obținut pe terenul din plantații sau pe alte terenuri, cât și artificial. Ca mulci natural se folosesc resturile vegetale din gospodărie (paie, coceni, frunze, rumeguș, fânul de proaspătă calitate) care, fie întregi, fie tocate, acoperă terenul într-un strat uniform de 10-15 cm, strat ce permite pătrunderea în sol a apei, aerului și cădurii dar împiedică pierderea apei, pătrunderea luminii și creșterea buruienilor.

Ca mulci artificial se se folosește folia neagră de polietilenă sau cea transparentă. Practica mulcirii s-a generalizat pe rândurile de pomi pe o lățime de 1,5 -.2 m, în special la plantațiile intensive și superintensive amplasate pe terenurile nisipoase și în zonele secetoase precum și în culturile de căpșuni.”

8.2. Combaterea brumelor și înghețurilor târzii

Brumele și înghețurile târzii pot surprinde pomii în fenofaza de umflare a mugurilor floriferi și chiar în plină floare. Cele mai des afectate sunt speciile cais, migdal, piersic și cireș, care înfloresc timpuriu.

Pentru protejarea livezilor, cea mai accesibilă și mai ieftină metodă, rămâne fumigația, respectiv arderea unor materiale ușor de aprins și care produc fum mult. Condiția esențială este ca arderea să fie înceată, să nu producă flacără. În aceste scopuri se caută din timp bălegar păios, semiuscat, turbă, gunoaie, buruieni uscate, vreascuri, resturi de cauciuc și alte materiale care amestecate pot servi la pregătirea grămezilor fumigene. Pentru fiecare hectar de livadă sunt necesare 150-200 asemenea grămezi de material fumigen care se distribuie la 8 -10 m una de alta, printre rândurile de pomi, nu numai pe alei și, pe cât posibil, să fie perpendiculare pe direcția vântului dominat. Grămezile cu materiale fumigene trebuie să ardă (să producă fum) până la răsărirea soarelui și au un efect bun numai la o scădere a temperaturii la -2…-3ºC.

8.3. Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor

Distrugerea buruienilor se poate face prin mijloace mecanice și prin mijloace chimice înainte de formarea semințelor. Această lucrare se face obligatoriu cu consultarea specialiștilor.

Folosirea exclusivă a erbicidelor duce la înmulțirea speciilor perene de buruieni mai rezistente la erbicide (pir, talpa gâștii și volbură). Deasemenea, erbicidele selective contribuie în mare măsură la schimbarea compoziției floristice a buruienilor. Cele sensibile sunt distruse foarte repede, lăsând loc liber celor rezistente.

Perioada optimă de aplicare a erbicidelor se stabilește în funcție de stadiul de dezvoltare a principalelor specii de buruieni din plantații. Erbicidele se pot aplica preemergent toamna sau primăvara devreme, pentru a împiedica germinația semințelor și postemergent în stadiul de vegetație, acestea fiind absorbite de plante prin frunze.

Buruienile perene se combat în tot timpul anului pe vetre, cele mai bune rezultate obținându-se înainte de înflorire sau când au 10-15 cm înălțime.

La aplicarea erbicidelor în plantațiile pomicole se vor respecta următoarele reguli:

prepararea (soluției) suspensiei de erbicide se face numai cu apă perfect limpede și lipsită de orice impurități, pentru a nu se înfunda duzele instalației;

la prepararea erbicidelor nu se vor folosi vase din lemn, prepararea soluțiilor se va face cât mai departe de sursele de apă (fântâni, canale, ape curgătoare);

după terminarea lucrării vasele cât și toată aparatura folosită se spală cu apă curată, în amestec cu sodă și se clătesc repetat cu apă curată. Ambalajele goale rămase se distrug. Soluțiile rămase cât și apa provenită de la spălarea vaselor și pompelor se varsă în gropi anumite, adânci, departe de fântâni, ape curgătoare, canale;

erbicidarea se va efectua numai pe timp liniștit, fără vânt.

Cercetările efectuate în domeniu cât și practica de producție au arătat că dintre speciile pomicole cultivate, semințoasele, și în special mărul, suportă cel mai bine erbicidarea. În aceste plantații pot fi folosite cu succes atât erbicidele sistemice, cât și cele de contact sau totale.

Erbicidele recomandate și autorizate pentru a fi folosite

în plantațiile de pomi

8.4. Combaterea bolilor și dăunătorilor

Numărul organismelor dăunătoare care afectează într-un fel sau altul, sănătatea și productivitatea pomilor este foarte mare. Diferiți viruși, bacterii, ciuperci parazite, insecte, păianjeni, viermi, rozătoare, păsări, etc. se hrănesc și cresc pe anumite organe ale pomilor. Lupta cu bolile și dăunătorii pomilor trebuie dusă permanent pe parcursul întregului an și cu toate că vara se văd mai bine dăunătorii și efectele lor, iarna este un prilej foarte bun de a acționa asupra lor.

Primele măsuri care pot fi aplicate în perioada de iarnă, pentru protejarea pomilor contra agenților patogeni și a dăunătorilor sunt cele mecanice, de igienă culturală, cum ar fi:

Omizitul pomilor constă în adunarea și arderea cuiburilor de omizi din frunzele uscate, fixate sau atârnarea de ramuri, reducând substanțial atacul omizilor, primăvara;

Adunarea și distrugerea fructelor mumificate contribuie foarte mult la reducerea atacului unor ciuperci și bacterii, care provoacă putrezirea fructelor, ciuruirea frunzelor și altor boli;

Tăierea și arderea ramurilor uscate este o lucarare de igienă, prin care se distrug numeroși dăunători care se găsesc pe scoarță (păduchi țeștoși, ouă de acarieni și insecte etc.), unii dăunători din interiorul lemnului (carii, sfrederitorul ramurilor etc.), precum și o serie de ciuperci și bacterii;

Răuirea scoarței, trunchiului și ramurilor groase are ca efect îndepărtarea unei întregi serii de dăunători aflați pe scoarță sau în crăpăturile acesteia ca ouă, larve, pupe sau adulți. Răzuirea se face cu perii de sârmă, iar resturile se distrug imediat prin ardere;

Văruitul trunchiului, în afară de efectul frumos pe care-l au pomii văruiți și de protecția scoarței de „arsurile de iarnă”, are un rol deosebit în distrugerea unor specii de ciuperci parazite, ouă de insecte și alți dăunători. Deși oamenii văruiesc pomii primăvara, lucrarea respectivă, făcută toamna, are un efect mai mare, mai complet;

Aceste lucrări pot fi aplicate cu ușurință în plantațiile pomicole de mici dimensiuni (sub 1,0 ha)

Săpatul solului în jurul tulpinilor și aratul întregii suprafețe ocupată de pomi, la începutul toamnei, este o lucrare hotărâtoare pentru creșterea și rodirea pomilor. O serie de insecte, ouăle sau pupele lor, care și-au găsit adăpost în sol, sunt scoase la suprafață și degeră în cursul iernii. De asemenea, aerul și apa pătrund ușor la rădăcini, contribuind la procesele de extragere și prelucare a substanțelor nutritive, de care au nevoie pomii.

Măsurile menționete mai sus nu sunt suficiente și trebuie completate cu măsuri de combatere chimică.care trebuie însoțite de măsuri agrotehnice, cea mai importantă fiind lucrarea solului din livadă, săpatul manual sau arătura adâncă de toamnă, prin care se încorporează și se distrug pupăriile insectei, reducându-se, astfel, rezerva biologică pentru următorul an de vegetație.

Complexe de tratamente fitosanitare la mar

CAPITOLUL 9.

RECOLTAREA FRUCTELOR

Recoltarea, transportul și manipularea fructelor necesită un bun nivel de dotare tehnică și un volum mare de forță de muncă (aproximativ 40-60% din necesarul anual).

9.1. Evaluarea producției de fructe se face la începutul intrării în pârgă când datele pot fi foarte apropiate de producția reală. Aceste date vor sta la baza organizării și pregătirii campaniei de recoltare, în funcție de care se va stabili: necesarul de forță de muncă pentru recoltarea, ambalarea și sortarea fructelor, recipientele necesare pentru recoltare (coșuri, găleți, saci), scări și platforme, ambalaje (lăzi de diferite tipuri, coșuri de plastic, scări în funcție de specie, precum și volumul și măsurile necesare (curățirea, reparația, dezinfectarea, deratizarea).

9.2. Stabilirea momentului optim de recoltare

Fructele se recoltează când ajung la maturitate. Se deosebesc două feluri de maturități:

maturitate de recoltare sau de cules, stadiu care pe de o parte permite fructelor culese să-și desăvârșească procesul de coacere, căpătând culoarea, gustul și aroma specifică, iar pe de altă parte face posibil transportul lor la piață, fără ca fructele să se strice.

maturitatea de consum sau tehnică este starea de dezvoltare maximă a gustului și aromei, când fructele sunt bune de consum în stare proaspătă sau pentru prelucrare.

Maturitatea fructelor se apreciază după mai multe caractere și însușiri, dintre care cele mai importante sunt: culoarea, gustul și aroma, plus intensitatea pruinei (brumei), înnegrirea semințelor, desprinderea ușoară de pe ramură (pentru sâmburoase, mai ales). La fructele de iarnă, în aprecierea maturității de cules nu se ține seama de culoare, gust și aromă, acestea dezvoltându-se mai târziu, în depozit.

După cules, merele, perele, gutuile și piersicile își desăvârșesc maturitatea în depozit (în timpul păstrării), în timp ce caisele și mai ales prunele, cireșele, vișinile rămân așa cum au fost culese, deci ele trebuie culese coapte sau aproape coapte, adică cu 2-3 zile înainte de maturitatea de consum.

Pentru prelucrare fructele se culeg mai devreme sau mai târziu, după felul preparatului ce urmează a se obține din ele: pentru compoturi se culeg cu 2-3 uile înainte de a se înmuia, iar pentru rachiuri atunci când sunt bine coapte.

Soiurile de măr și păr de vară se culeg cu 1-3, respectiv 4-5 zile înainte de maturarea de consum, dar păstrarea, în general, este de scurtă durată. Soiurile de toamnă se culeg cu 10 – 15 zile, iar soiurile de iarnă cu multe săptămâni înainte de maturarea de consum. Indiferent de specie sau epoca de coacere, recoltarea fructelor trebuie începută îndată ce s-a ridicat roua sau cât mai devreme, dacă a bătut vântul și fructele sunt uscate.

Culesul trebuie făcut obligatoriu cu mâna și numai în cazuri speciale se poate efectua prin scuturare. Cu excepția zmeurii și murelor, care de obicei se culeg fără codiță, toate celelalte se culeg cu codiță. În același timp trebuie evitată orice lovitură sau zgâriere a cojii și pulpei, și pe cât posibil, păstrată bruma de fructe.

Culesul fructelor se începe totdeauna cu cele de pe vârful pomului, apoi din exteriorul coroanei și numai la urmă cele din interior.

9.3. Perioada de recoltare a fructelor

Pe cât posibil să se evite recoltarea în mijlocul zilelor senine, călduroase, atunci când temperatura fructelor se ridică. De asemenea trebuie să se evite culegerea fructelor umede, fie de ploaie sau de rouă.

Cel mai bine este să se introducă fructele la păstrare cât mai reci.

Fructele care se frecoltează este bine să se introducă imediat la păstrare. Cele care se recoltează după amiază se recomandă să treacă peste ele în ambalaje, dar acoperite, și să fie depozitate următoare.

9.4. Metode de recoltare

În funcție de destinația de valorificare metoda de recoltare a fructelor poate fi:

recoltare manuală fruct cu fruct;

recoltare manuală prin scuturare;

recoltare manuală prin batere (cu prăjina)

Recoltarea manuală fruct cu fruct este tipică pentru fructele destinate consumului în stare proaspătă și cu un grad mare de perisabilitate. Este o metodă costisitoare și necesită un volum mare de forță de muncă . Un muncitor poate recolta: 400-500 kg mere, 100-150 kg prune de masă iar prin scuturare 150 – 300 kg prune în 8 ore.

Recoltarea manuală prin scuturare este folosită în prezent pentru unele destinații, în special la prunele destinate deshidratării sau prelucrării sub formă de gemuri, recoltarea făcându-se la maturitatea deplină și constă în scuturarea fructelor pe prelate.

Recoltarea prin batere s-a practicat pe scară largă în plantațiile de prun, dar a avut efecte negative asupra calității recoltei și asupra pomilor. Această metodă a predominat în zonele de deal, la soiurile autohtone, la care desprinderea fructelor de pe ramuri este foarte dificilă.

9.5.Condiționarea și păstrarea fructelor

9.5.1.Sortarea fructelor

La păstrare trebuie introduse fructele de calitate superioară, cu mărimea normală corespunzătoare soiului, aspectuoase, sănătoase, fără atac de rapăn, viermele fructelor etc.

Deoarece în mica gospodărie nu există utilaje speciale pentru sortarea fructelor, această operație se poate face în mai multe feluri și anume:

culegerea „pe alese” numai a fructelor care au mărimea și aspectul solicitat de destinația de valorificare – se recomandă la prun, măr, piersic;

atunci când recoltarea se face în totalitate, la mere, este bine ca din gălețile, coșurile sau sacii de recoltare, fructele să se sorteze punându-se în ambalaje separate pe calități;

trebuie să se evite pe cât posibil operațiunile repetate de mișcare, de transvazarea fructelor dintr-un ambalaj în altul care, pe lângă consum de forță de muncă neeconomicos, depreciază calitatea fructelor prin lovire, presare, zdrelire;

fructele necorespunzătoare, prea mici, atacate, lovite etc. se pun separat și se valorifică imediat pe destinații corespunzătoare calității.

9.5.2. Păstrarea fructelor

Spațiile din gospodărie special destinate sau amenajate pentru păstrarea fructelor sunt: pivnițe (beciuri), hube, camere și alte spații amenajate. Condițiile pe care trebuie să le asigure încăperile respective sunt:

să aibă o bună izolație termică;

posibilități de ventilație – aerisire;

umiditate ridicată;

să fie curate de mirosuri străine.

CAPITOLUL 10.

DEVIZE DE LUCRARI

Deviz de cheltuieli cu infiintarea plantatiei de mar

Antemasuratoare – Deviz nr.1

Pentru executarea lucrărilor de pregătire a terenului în vederea înființării unei plantații de MĂR pe o suprafață de 1 ha

Antemăsurătoare și deviz pentru executarea lucrărilor de inființare a unei plantații.

Antemăsurătoare – Deviz nr.2

pentru executarea lucrărilor de înființare a unei plantații intensive

de MĂR având următoarele caracteristici :

Distanța de plantare; 3 m între rânduri și 3 m pe rând și desimea 1111 pomi/ha

Antemăsurătoare – Deviz nr.4

pentru executarea lucrărilor de întreținere în anul II a unei plantații de MĂR cu densimea de 1111 pomi la hectar

Antemăsurătoare – Deviz nr.5

pentru executarea lucrărilor de întreținere în anul III a unei plantații de MĂR cu densimea de 1111 pomi la hectar

CAPITOLUL 11.

CENTRALIZATORUL MATERIALELOR PRINCIPALE PENTRU REALIZAREA UNEI PLANTAȚII

11.1.Centralizatorul materialelor principale și al costurilor la MĂR

11.2 Centralizatorul costurilor directe de investiții la măr

CAPITOLUL 12.

DEVIZ GENERAL PENTRU UN HA DE PLANTAȚIE

CAPITOLUL 13.

VALOAREA PRODUCȚIEI MARFĂ (V.P.M.)

CAPITOLUL 14.

VALOAREA PRODUCTIEI GLOBALE

CAPITOLUL 15.

INDICATORI DE EFICIENȚĂ ECONOMICĂ

CAPITOLUL 16.

GRAFIC DE ESALONARE A INVESTITIILOR

GRAFIC DE EȘALONARE

a cheltuielilor și de realizare a investiției