Importanta Factorilor Regionali In Cresterea Economica a Unui Stat
Introducere
Capitolul I. Considerații generale privind Importanta factorilor regionali in cresterea economica a unui stat
1.2. Impactul factorilor regionali în țările din comunitatea europeană
1.3. Specificul factorilor regionali internaționali și ai regiunilor europene
Capitolul II. Concepții generale privind factorii regionali în Republica Moldova
2.1. Factorii actuali regionali în creșterea economică a Republicii Moldova
2.2. Disparități interregionale în creșterea economică a Republicii Moldova
Capitolul III. Creșterea economică prin prisma factorilor regionali.
3.1. Analiza sumară a factorilor regionali din Republica Moldova
3.2. Tendințe și perspective în utilizarea eficientă a factorilor regionali
Concluzii
Bibilografie
Anexe
I.Considerații generale privind importanța factorilor regionali în creșterea economică a unui stat.
Regionalizarea reprezintă un proces de integrare la nivelul unei zone. Unii specialiștii în materie definesc regionalismul ca reprezentînd încheierea de aranjamente comerciale preferențiale între un anumit număr de state,iar alții ca semnificînd procesul care alătură state sau a regiunilor bazate pe întemeierea apropierii lor geografice,din cauza avantajelor susținute de economiile în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea regiunilor sau din cauza producerii unor probleme de siguranță sau de mediu.Intergrarea economică regională nu este un fenomen nou.Îl întilnim în cazul constituirii regiunilor,ca urmare a voinței politice de a crește economic prin prisma acestor regiuni a țărilor lumii și de a crea state naționale.Este situația Franței de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și a altor state din centrul Europei care,în vremea respectivă,erau divizate în regiuni de dezvoltare.La mijlocul secolului al XIX-lea,Elveția și Italia au abolit taxele vamale interne.Reducerea comerțului cu coloniile și formarea statelor suverane în Europa au fost elementele cele mai importante care au dus la închierea mai multor tratate conținînd premise de dezvoltare a națiunilor în vremea respectivă.Acestea au determinat importante rezultate în domeniul regionalizării atît în Europa,cît și în restul lumii.Perioada de la jumătatea secolului al XIX-lea și pînă la primul război mondial reprezintă prima perioadă a acordurilor regionale multilaterale în scopul creșterii economice dintre regiunile respective.În contrast,perioada interbelică a fost marcată de acordurile bilaterale protecționiste și de crearea blocurilor regionale discriminatorii.Perioada postbelică,marcată de eforturile de liberalizare a schimburilor comerciale internaționale,a cunoscut mai multe valuri de regionalizare,pe măsură ce aranjamentele comerciale își propuneau obiective tot mai complexe. Un prim val de regionalizare a pornit în anul 1960, prin crearea Comunităților Europene și a continuat în Africa,în America Centrală și Orientul Mijlociu, cu ambiții mari, dar șanse minime de durabilitate. Acest val de regionalizare a pus accent pe liberalizarea și dinamizarea schimburilor comerciale intrazonale,între țări cu nivel apropiat de dezvoltare,proces care a continuat și la nivelul anilor 1970.
Cel de al doilea val de regionalizare a pornit la mijlocul anilor 1980, cînd S.U.A a răspândit proiectul de constituire a unei regiuni de schimb la nivel nord american.Acordul Nord American de Comerț,reunind S.UA. Canada și Mexic,a devenit o realitate cu un potențial considerabil. În aceeași perioadă sa produs relansarea și adîncirea procesului de integrare la europeni,prin actul unic European,menit să pună bazele unei piețe unice interne. În Africa,Asia sau America Latină,vechile uniuni vamale sau zone de liber schimb au fost verificate sau adăugate cu altele recente. Se adaugă bazele unor piețe în America Centrală “Piața Comună a Americii Centrale”și în Asia ‘’ASEAN’’. În prezent se demonstrează o nouă formă de regionalism,regionalism deschis sau noul regionalism,care încearcă să descopere cele mai potrivite soluții problemelor de fond ce urmărește creșterea economică a statelor. Un element important de referință al noului regionalism este ușurința de a se integra în organizațiile regionale,vorbim mai ales de Organizația Mondială a Comerțului care principiile acesteia este deschisă către orice țară care dorește să împărtășească aceleași principii și deziderate.Un alt aspect al noului regim de regiune presupune că în orice grupare de regiuni nu trebuie să existe discriminări între participante astfel ca obiectivele să ajute la dezvoltarea economică a regiunilor mondiale, scop pentru care a și fost concepute acest sistem de colaborareRegionalismul prezintă însă o tendință de formare a zonelor de preferințe comerciale într-o perspectivă de integrare economică regională mai avansată, ca urmare a implementării inițiativelor puterilor politice.Conform unilor specialist regionalizarea aduce rezolvare și oferă soluții, într-o anumită măsură, efectelor globalizării. Regionalizarea este un proces centripet, fiind perceput de majoritatea specialiștilor drept o adâncire a comerțului intra-regional, expansiunea investițiilor străine directe reciproce și armonizarea reglementărilor, standardelor și practicilor.Regionalizarea de jure poate lua diverse forme instituționale care merg de la un simplu acord comercial preferențial sau zonă de liber schimb (în cadrul căreia participanții nu definesc o politică comercială comună) sau o uniune vamală (unde se definește o politică comercială comună) până la forme mai avansate de integrare cum ar fi apropierea monedelor,armonizarea anumitor politici naționale sau recunoașterea reciprocă a normelor și a reglementărilor (în cadrul unei piețe comune); în cazuri extreme, ea poate lua forma unei uniuni economice, monetare și chiar politice. Acestea sunt cele cinci stadii ale integrării economice regionale.Unul dintre obiectivele regionalizării de jure îl constituie întărirea forței colective și a suveranității participanților față de restul lumii. Adesea este necesar să existe și un obiectiv de ordin intern: în orice societate stabilă se constituie cu timpul grupuri de interes – oligopoluri, grupuri în căutare de rente (rent seekers) și „antante de repartiție” (distributional cartels). De asemenea, aceleași state enunță prioritatea interesului național drept criteriu hotărâtor în rezolvarea unor crize regionale și planetare, mobilizandu-și forțele pentru apărarea națională și securitatea planetară.Este de necontestat că statul națiune își schimbă atribuțiile. Cedarea de suveranitate în procesul integrării, descentralizarea crescândă și transferul de atribuții către organele locale, pierderea controlului asupra economiei globalizate, acceptarea armonizării legislației cu aceea a altor state, subordonarea de hotărârile și recomandările marilor organisme financiare și bancare sunt tot atîtea manifestări ale apariției unor noi funcții ale statului. Există un spectru larg de poziții, de la apărarea rolului și funcțiilor statului pînă la profeția sumbră a dispariției sale și preluarea funcțiilor de apărare și securitate internațională de alte structuri politice și organizatorice. Avînd o poziție moderată, unii specialiști consideră că „pe total, chiar dacă autonomia și funcțile statului au fost erodate de tendințele transnaționale, nu a apărut nici un substitut adecvat care să-l înlocuiască în a răspunde schimbării globale” și a asigura ordinea și securitatea planetară. Unii specialiști în problemă, susțin că anumite puteri tradiționale ale statului sunt în declin: „puterea statului-național – privit ca agent administrativ și politic – se află în declin”, în timp ce rolul statului ca manager economic scade. Abordarea se cere a fi asamblată, insistându-se asupra importanței persistente a statului-național, nu în termeni tradiționali, precum capacitatea independentă sau manager economic, ci ca sursă cheie a legitimității și a însărcinării autorității către centre de putere la nivel sub și supra național. „Statele-naționale – susțin autorii respectivi -sunt acum pur și simplu o categorie de agenți politici și de putere, într-un sistem complex al puterii, de la un grad mondial pînă la graduri locale. Transformările sunt în acord cu o economie extrem de internaționalizată, în care integrarea economică este promovată nu doar de companii, ci și de guvernele naționale. Consideră greșite viziunile asupra modurilor în care evoluează puterea statului, pentru că omite diversitatea statelor și localizarea acestora. Schimbarea nu este ceva recent pentru stat, este chiar esența statului contemporan, în virtutea faptului că este implicat într-un sistem economic și interstatal dinamic (chiar și evoluția formelor de război trebuie inclusă în acest sistem). Capacitatea statelor-națiuni de a se adapta la regionalizare va continua să se mărească, mai degrabă decât să diminueze diferențele între puterile statelor, la fel ca și avantajele coordonării economice naționale. Regionalizarea este susținută prin statul național și, prin urmare își extrage din acesta sensul și existență. După cum a arătat acestea au ca efect încetinirea creșterii economice, limitarea capacității societății de redistribuire a resurselor pentru a răspunde schimbărilor, întărirea reglementărilor pieței și limitarea competitivității economiei.O teorie cu privire la noul regionalism este că acest concept se află într-o mare măsură legat de globalizare și spun ei funcționează cu ajutorul a două procese simultane: globalizarea economică și regionalizare politică.Atât vechiul, cât și noul regionalism presupun că regionalizarea este realizată prin cooperare liberă și nu forțată. Sau, cum diferă noul regionalism de tradiționalul „vechi” regionalism,scoate în evidență cinci contraste:
1. Ordine globală: bi-, multi sau unipolară
2. Generator: intervenție a unei super puteri sau abordare de jos în sus
3. Orientare: deschis sau protecționist
4. Obiective: specifice sau diversificate
5. Participanți: state națiune sau mai mult decât atât
Mai puține bariere în calea tranzacțiilor internaționale și răspândirea rapidă a informațiilor sunt elementele care stau la baza accelerării proceselor de integrare regională a piețelor din întreaga lume. Deși nu este un fenomen nou, „regionalizare” a devenit un termen extrem de popular începând cu anii ‘90 folosit pentru a descrie economia mondială din ce în ce mai integrată și interdependentă, care a condus la creșterea comerțului, a producției și serviciilor, și de asemenea la migrația profesioniștilor având o înaltă calificare.Fiecare țară din lume este acum membră a unui acord comercial regional și cel puțin a unui bloc regional. Mai mult de un sfert din comerțul mondial are loc în cadrul unui astfel de acord. Toate acordurile regionale au ca obiectiv reducerea barierelor comerciale între țările membre și astfel, în mod implicit, realizează o discriminare a țărilor care nu sunt membre ale acestor acorduri. La cel mai simplu nivel, acordurile comerciale regionale au drept scop reducerea sau eliminarea tarifelor vamale comerciale între țările membre, iar unele dintre ele elimină de asemenea și barierele non tarifare și liberalizează fluxurile investiționale. La cel mai adânc nivel al lor, acordurile comerciale regionale au drept obiectiv realizarea uniunii economice, implicând și crearea instituțiilor commune. În ultimele decenii, comerțul regional – măsurat ținând cont de comerțul dintre participanții unui acord comercial regional – a crescut cu o viteză sporită față de comerțul global. Chiar și în cadrul celor mai vechi grupuri comerciale, comerțul intra-regional a avuto tendință de creștere începând cu anii ‘70. În America, în particular, ponderea comerțului intraregional a crescut cu aproximativ 50 % din 1970. În Europa creșterea a fost cu mult mai modestă, de la 61 la 67 %, evidențiind faptul că integrarea regională în această zonă se afla deja la un nivel ridicat. În Asia, ponderea comerțului între grupările regionale a crescut de asemenea, dar rămâne cu mult sub ponderea comerțului înregistrat cu restul regiunii.Analiza cantitativă vizează utilizarea unui model gravitațional pentru a analiza impactul relației regionalizare – globalizare asupra evoluției relațiilor economice. Teoria modelului gravitațional a fost elaborată în detaliu de Stewart și rezidă în aceea că interacțiunea dintre colectivitățile de oameni este supusă unor legi analoage legii interacțiunii gravitaționale.Analizele nivelelor potențialului comercial și ale tendinței de regionalizare conchid că țările din estul Europei încă nu au ajuns la dinamismul Europei Centrale și Orientale, dar potențialul comercial intra-regional a fost atins de majoritatea țărilor din regiune (cu excepția Albaniei și Moldovei).
Ipotezele de verificat:
1: acordurile regionale contribuie la creșterea comerțului între membri
2: acordurile regionale contribuie la liberalizarea comerțului cu statele non-membre
3: acordurile regionale afectează țările non-membre.
1.2 Impactul factorilor regionali în țările din comunitatea europeană.
Procesul de regionalizare s-a executat într-o formă deosebită de la o țară la alta în funcție de metoda de constituire statală (stat unitar sau federal), de mediul legislativ, de structură etnică și tradițiile învechite. Astfel, se apreciază că există urmatoarele categorii de regionalizări:
– regionalizare politică (Spania și Italia);
– regionalizare înglobată, efect al creării statului unitar prin asamblarea mai multor elemente care își păstrează o deosebită personalitatea (Regatul Unit al Mării Britanii și al Irlandei de Nord);
– regionalizare uniformizată, cu domenii regionale determinate atât după criteriul teritorial și politic cât și după criterii precum limba și cultura (Belgia);
– regionalizare administrativă obișnuită prin descentralizare, întemeindu-se regiunile drept societăți teritoriale libere din punct de vedere administrativ (Franța);
– regionalizare funcțională, prin desconcentrare, formând regiunile în calitate simple circumscripții ale administrației de stat (Grecia);
– regionalizare prin colaborare, în care regiunile redau forme instituționalizate de cooperare între colectivități teritoriale locale (România).
Elaborarea unei definiții a regiunii care să fie acceptată la general este deosebit de complicată, datorită varietății perspectivelor din care această noțiune este abordată. Totuși, definițiile atribuite regiunii de diferitele instituții europene, includ o serie de componente obișnuite. Acestea sunt în principal spațiul (cu limite mai mult sau mai puțin prezente), colectivitatea umană care ocupă acel spațiu și care posedă caracteristici specifice precum și o anumită unitate sau identitate și competențele atribuite regiunii. Regiunile pot avea înțelesuri diferite: o regiune poate fi determinată ca o zonă de teritoriu cu o totalitate de particularități interne, diferite și consistente, fie ele fizice sau umane, și care îi conferă o anumită unitate semnificativă și care o remarcă pe de altă parte de alte regiuni alăturate. Numărul de principii care pot contribui la marcarea unei regiuni este nesfârșit: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limbă etc. și tot nesfârșit poate fi numărul de categorii de regiuni: regiuni suprapopulate, regiuni în decădere, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc. Din punct de vedere analitic, noțiunea de regionalizare crede regiunea drept una dintre cele mai bune variante de sistematizare spațială a informației, iar regiunile funcționale sunt socotite de importanță majoră pentru procesul și obiectivele planificării dezvoltării. Nu în ultimul rând, dezvoltarea regională și conceptul de regiune trebuie privit din prisma integrării Moldovei în U.E. dar care se referă la viziunea edificării viitoarei Europe. Regiunea include un sector dintr-un teritoriu ( stat, continent, zonă geografică etc) definită prin anumite însușiri și colectivitatea care traiește în acest zonă. Noțiunea de regiune are un domeniu de aplicabilitate foarte larg. Există trei tipuri de zone:
zonele din interiorul statelor;
zonele care includ mai multe state dintr-o anumită regiune geografică ( ex. Benelux, grupul Visegrad, grupul țărilor din regiunea Mării Negre );
zonele transfrontaliere, care grupează regiuni geografice pe de o parte și de alta a frontierelor de state, legate prin tradiție, limbă, religie, cultură etc.
Dacă să analizăm în parte cîteva din țările Europei atunci Marea Britanie, spre exemplu, elaborează anual raportul Regional Economic Performance Indicators (cunoscut anterior ca Regional Competitiveness & State of the Regions). Acesta are ca principal scop prezentarea informațiilor statistice referitoare la factorii care determină performanțele economice, competitivitatea și starea de ansamblu a regiunilor (indicatorii competitivității globale, ai pieței muncii, dezvoltării afacerilor, infrastructurii etc.), necesare guvernanților în vederea elaborării strategiilor regionale, monitorizării și evaluării lor în timp. În ceea ce privește România, pentru evaluarea performanțelor regionale, Grupul de Economie Aplicată (GEA) a propus în anul 2007 o metodologie care utilizează două categorii de indicatori: cei preluați din statisticile oficiale (factorii „hard”) și cei care pot fi obținuți prin prelucrarea răspunsurilor la chestionare aplicate la nivel regional și local (factorii „soft”). Setul de indicatori și metodologia elaborată pentru prelucrarea acestora reprezintă un instrument util pentru administrațiile locale și instituțiile regionale în vederea monitorizării performanțelor și identificării direcțiilor de acțiune ce trebuie înscrise în strategiile de dezvoltare. De asemenea, o serie de instituții naționale și regionale au manifestat preocupări pentru includerea obiectivului competitivității în strategiile ce țin de regiunile de dezvoltare. Regiunile care intră în componența statelor au o deosebită importanță dacă sunt privite prin prisma fazelor pe care trebuie să le parcurgă statele membre și asociate la Uniunea Europeană. Pe de altă parte, se garantează o transformare egală din punct de vedere a contribuției financiare pe care U.E. îl asigură statelor membre și zonelor acestora, iar pe de altă parte se constituie probabilitatea unor conlucrări eficace între regiunile statale. Regiunile vor asista dinamic la ridicarea Europei unite și reclamă un loc bine determinat în structurile instituționale și procesele decizionale. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, regiunile s-au transformat de fapt și de drept unul din pilonii integrării europene. În prezent Europa este alcătuită dintr-un autentic mozaic de regiuni. Regiunile simbolizează efectul diversității socio-economice și culturale a societății. Europa nu va putea exista decât cu respectarea acestei diversități ce reprezintă conceptul de dezvoltare durabilă. Dezvoltarea,care îndeplinind cerințele generației actuale, facilitează generațiilor viitoare împlinirea propriilor opțiuni care de fapt reprezintă dezvoltarea durabilă. Acest termen purcede din limba engleză- sustainable development- care a fost emis în 1987 la Stockholm, prin Raportul Bruntland. Obiectivele dezvoltării regiunilor europene prin prisma factorilor regionali are o importanță majoră datorită procesului de complexitate prin care se caracterizează și nu în ultimul rînd de aportul adus de acesta la dezvoltarea întregii națiuni și în consecință la procesul de creștere economică a societății.Acest proces se caracterizează prin urmatoarele condiții:
a) susținerea dezvoltării regiunilor cu dezvoltare scăzută, al căror PIB este sub 75% din media UE pe ultimii trei ani (25% din Grecia, Portugalia, Irlanda, Irlanda de Nord, Spania, Italia, Corsica- iau circa 70% din fonduri).
b) susținerea regiunilor cu un proeminent regres al industriei tradiționale, cu alte cuvinte, reconversia spre noi preocupări.
c) lupta șomajului de lungă durată și ușurarea integrării profesionale a tinerilor și a persoanelor emise în mod deosebit la eliminarea de pe piața forței de muncă.
d) ușurarea localizării forței de muncă la mutațiile industriale.
e) – adoptarea structurilor de mutare și comercializare a produselor agricole și a celor derivate din pescuit;
– ramificarea economică și aclimatizarea structurală a regiunilor rurale vulnerabile (PIB redus, populație ocupată în agricultură, densitate scăzută);
f) ajutor acordat regiunilor cu densitate scăzută (de exemplu 8 locuitori pe metru pătrat – cazul unor zone din Peninsula Scandinavică).
Dacă să analizăm o altă țară, vecină dealtfel,România, aceasta a succedat dezechilibrele economice și sociale de la ansamblul centralizat – programat (de comandă) care s-au adâncit în perioada de trecere spre economia de piață funcțională, până în 2000; în aceste poziții s-a ivit indispensabilă pronunțarea într-un domeniu favorabil a sprijinirii dezvoltării regionale. Cu un P.I.B. pe cap de locuitor de numai 23-24% din media U.E. și cu o rată a șomajului de cca 7%.România are necesitatea astăzi de o dezvoltare regională și protecția de stat în volum dezvoltând. În condiția aranjării pentru asigurarea acestor premise (cap. 21 – Dezvoltare Regională și Coordonarea instrumentelor structurale fiind închis în mod provizoriu în septembrie 2004), într-o țară în care nu există o tradiție consolidată în domeniul dezvoltării regionale și cu resurse limitate pentru intervenții structurale, atât de necesare, Legea nr.315 din 2004[1] reprezintă un progres deosebit
Statistici învechite!!!!
de remarcabil. În această lege sunt determinate în mod clar scopurile, capacitățile, elementele caracteristice pentru dezvoltarea regională și mediul instituțional durabil care se utilizează din 2004 pînă în prezent. Criteriile de bază ale legii sunt subsidiaritatea, descentralizarea și parteneriatul. În capitolul II al legii se găsesc prezente regiunile de dezvoltare în concordanță cu scopurile de unitate economică și socială, pentru care Institutul European din Romînia a executat studii de impact. De menționat că în domeniul dezvoltării regionale functionează Agențiile pentru dezvoltare regională care sunt organe neguvernamentale, nonprofit, de necesitate publică, dar cu individualitate juridică. Directorul agenției este denumit prin concurs și se eliberează din funcție de către Consiliul pentru dezvoltare regională. Programele și cheltuielile de dezvoltare regională ale Agenției, se subvenționează din Fondul pentru dezvoltare regională, care are următoarele origini:
– alocări de la Fondul național pentru evoluare regională;
– ajutoare din bugetele proprii ale județelor sau ale municipiului București, după caz, în extremitatea sumelor acceptate, cu această funcție, prin bugetele respective;
– surse financiare atrase din domeniul individual, de la bănci, întreprinzători străni, Uniunea Europeană și de la alte organizații international.
Un rol primordial îl joacă Ministerului Integrării Europene în administrarea acestei legi, de mare actualitate, care nu se va mai modifica deoarece capitolul 21 a fost inchis. De menționat că populația din zonele defavorizate pleacă, cu prioritate, să lucreze în stăinătate. Ministerul Integrării Europene, autoritate din domeniul administrației publice centrale, aflat în subordinea Guvernului, este unitatea care exercită la nivel național, sarcinile și responsabilitatea redactării, avansării, coordonării, gestionării,introducerii și monitorizării politicilor și strategiilor de dezvoltare regională din România, precum și a programelor de coeziune economică și socială; M.I.E. asigură și secretariatul Consiliului național pentru dezvoltare regională. În anexa Legii nr. 438/ 2004 (intrată în vigoare la 29 septembrie 2004) sunt prezentate cele 8 regiuni de dezvoltare care au în medie, fiecare, cca 2,5-3 milioane de locuitori . De fapt, o zonă de dezvoltare regională ar fi mai potrivită cu 1,8 – 2 milioane de locuitori în țara vecină.Teoriile creșterii economice și studiile empirice realizate la nivelul regional și național reprezintă suportul pentru identificarea factorilor determinanți ai decalajelor regionale și a metodologiei de analiză a acestora. Astfel, este necesar ca analiza performanțelor regionale să pornească de la principalele surse ale acestora: productivitatea și ocuparea, studiind în ce măsură fiecare dintre acești factori influențează creșterea produsului intern brut pe locuitor, acceptat ca principalul indicator al competitivității. Analizată din perspectiva produsului intern brut pe locuitor, competitivitatea regiunilor românești este încă foarte scăzută (cu excepția regiunii care include capitala), chiar dacă în ultima perioadă tendința acestui indicator este de creștere (în valori absolute). Raportat la media națională, indicatorul PIB/locuitor arată că disparitățile de dezvoltare dintre cele opt regiuni de dezvoltare tind să se accentueze, în special între regiunea care include capitala (București-Ilfov) și celelalte regiuni, dar și între estul și vestul țării.În anul 2000, regiunea cea mai slab dezvoltată, Nord-Est, înregistra un nivel al PIB/locuitor cu 28% sub media națională, iar regiunea Sud cu 17%, în timp ce regiunea București-Ilfov depășea cu 83% această medie. În anul 2008, disparitățile au ajuns mult mai mari, trei dintre regiunile de dezvoltare înregistrau un nivel al PIB/locuitor cu aproximativ 20% sub media națională: Nord-Est, Sud-Vest și Sud, în timp ce numai trei regiuni depășeau această medie: București-Ilfov, Vest și Centru. O explicație a acestor disparități poate fi reprezentată de situația regiunilor în ceea ce privește productivitatea muncii. Astfel, regiunea având cea mai scăzută productivitate rămânea și în anul 2008 Nord-Est, urmată de regiunile Sud-Vest, Sud și Sud-Est.Față de regiunea care include capitala, decalajele de competitivitate au fost și în anul 2008 foarte ridicate. Astfel, inclusiv regiunile Vest și Centru, mai competitive decât cele din sudul și estul țării, înregistrează un nivel al PIB/locuitor cu aproximativ 50% mai mic decât al regiunii București-Ilfov, în timp ce decalajul de competitivitate al regiunii Nord-Est este de aproximativ 71%. Ceea ce este însă și mai evident din comparația în timp a performanțelor regiunilor românești este fapt că există tendințe de creștere a acestor disparități, ritmul în care regiunea București Ilfov avansează fiind mult mai mare decât al celorlalte regiuni. Regiunile din România se confruntă și în prezent cu problema competitivității reduse. Performanțele economice slabe sunt determinate de o multitudine de factori, dintre care dimensiunea cantitativă și calitativă a resurselor umane este foarte importantă. Astfel, din perspectiva principalelor surse ale competitivității regionale, productivitatea muncii și ocuparea, cu excepția regiunii București-Ilfov, toate celelalte regiuni au performanțe slabe prin comparație cu media europeană. Regiunea Nord-Est se confruntă cu cele mai reduse performanțe competitive dintre regiunile românești ca urmare, în principal, a dependenței de agricultură, productivității scăzute din acest sector și calificării reduse a forței de muncă. În același timp însă, evoluțiile demografice reprezintă un avantaj competitiv ce poate susține, prin măsuri adecvate de creștere a calificărilor populației și atragerii acestora în activități generatoare de valoare adăugată, un ritm mai rapid de creștere economică. La polul opus, regiunea București-Ilfov se caracterizează printr-o competitivitate ridicată susținută de cel mai mare număr de investiții străine, forța de muncă superior calificată, ocuparea în domeniul serviciilor, activități importante de cercetare-dezvoltare etc. Având în vedere aceste considerente, posibilitățile de ameliorare a decalajelor existente și de creștere a competitivității regionale pot fi conturate în jurul următoarelor direcții:
Soluționarea problemelor demografice, în special cele legate de natalitatea scăzută, mortalitatea infantilă și migrație pentru asigurarea în viitor a resurselor de muncă necesare compensării fenomenului accentuat de îmbătrânire demografică.
Valorificarea mai eficientă a forței de muncă disponibile, prin investiții în educație, formare continuă, calificare, recalificare și dezvoltarea culturii antreprenoriale.
Utilizarea eficientă a capitalului uman pentru dezvoltarea activităților generatoare de valoare adăugată, prin adoptarea tehnologiilor existente sau crearea altora noi, pe baza activităților de cercetare-dezvoltare.
În cadrul general putem afirma că în economia globală a avut drept rezultat o sensibilitate crescută a economiilor la mediul internațional, e posibil ca integrarea regională să fi atenuat sensibilitatea economiilor interne la evoluțiile globale. Dees și Vansteenkiste au descompus șocurile economice ca având trei posibile surse: șocuri economice neprevăzute, șocuri locale și regionale neprevăzute și efectele de contangiune ale șocurilor neprevăzute asupra altor țări. Afectate de șocurile regionale sunt, în special, economiile din Asia, iar prin contrast economiile dezvoltate sunt mai sensibile la șocurile comune.Perioada recentă arată o creștere a rolului șocurilor regionale. Acest fapt este confirmat și de studiile multor specialiști precum Christodoulakis și alții, Artis și Zhang, Lumsdaine și Prasad și Böwer împreună cu Guillemineau.O lucrare relativ recentă aparținând lui Kose, Otrok și Whiteman evidențiază rolul în creștere al factorilor regionali. Factorii regionali sunt acum cei mai importanți în America de Nord, Europa și Asia, autorii explicând că mai mult de 20 % din legăturile internaționale sunt datorate acordurilor globale și regionale. Factorii regionali au devenit mai importanți în special în regiunile în care s-au intensificat comerțul și legăturile financiare. În timp ce globalizarea a făcut economiile mai sensibile la șocurile globale, se pare că factorii regionali au jucat un rol important în ultimele decenii, nefiind doar o sursă independență a șocurilor, dar de asemenea și o forță modificatoare a șocurilor comune asupra țărilor participante în diferite grupuri regionale.Globalizarea și regionalizarea au făcut economiile interne mult mai sensibile la dezvoltările regionale și globale, numeroase ajustări fiind necesare pentru funcționarea corectă a acestor economii, în special privitor la alocarea resurselor și a veniturilor. Forțele globale și regionale au jucat un rol important în stimularea globală a fluxurilor de capital. În timp ce piețele emergente ar trebui să ofere oportunități de investiție și astfel să atragă mai mult capital de la economiile avansate, economiile emergente au înregistrat de fapt deficite financiare (în special China și țările exportatoare de petrol). În același timp, unele economii avansate (cu precădere Statele Unite ale Americii) au înregistrat largi surplusuri. Acest fenomene poate fi explicat, mai întâi, de dorința țărilor Asiatice de a construi cantități mari de rezerve internaționale. În al doilea rând, ritmul susținut de creștere a economiei Chineze a condus la o creștere puternică a comerțului cu mărfuri, ceea ce a presupus că țările exportatoare de materii prime ar trebui să beneficieze de venituri mai mari. În ultimul rând, cele mai avansate încă reprezintă oportunități atractive de investiție, absorbind ca rezultat o mare parte din aceste economii în exces.Forțele regionale sunt de asemenea importante în explicarea fluxurilor de capital, așa cum ne arată modelele economice folosite pentru explicarea fluxurilor de comerț. Privind fluxurile transfrontaliere de capital, Portes și Rey [2005, p. 388] observă că distanța, este o barieră surprinzător de mare în calea comerțului cu active transfrontaliere. Înființarea Uniunii Economico Monetare, de exemplu, a consolidat integrarea regională financiară în zona euro, atât în capitalurile proprii cât și pe piețele de obligațiuni. După controlul unui set de variabile împrumutate din literatura de specialitate a finanțelor, De Santis și Gérard arată că investitorii din zona euro atribuie o pondere mai mare investițiilor de portofoliu în țările din zona euro În final, Aviat și Coeurdacier, găsesc dovezi privitoare la o relație de complementaritate între comerțul bilateral cu bunuri și participațiile bilaterale active. Folosind o ecuație simultană, ei arată că o creștere cu 10 % a comerțului bilateral cu bunuri duce la o creștere a participațiilor bilaterale active cu 6 – 7 %. Cauzalitatea inversă este de asemenea importantă, deși este mai mică.
1.3. Specificul factorilor regionali internaționali și a regiunilor Europei.
Politica regională a UE este o politică de investiții, care presupune să sprijine concurența și creșterea economică, ameliorarea calității vieții, formarea de locuri de muncă și evoluarea rezistentă. Investițiile ajută la realizarea scopurilor Strategiei Europa 2020. Politica regională acumulează conținut în regiuni și sectoare în care rezultatele pot fi caracteristice, fiind astfel și expresia solidarității UE cu țări și regiuni mai puțin avansate.
Obiectivul politicii regionale este de a micșora disparitățile economice, sociale și teritoriale considerabile dintre regiunile Europei. În absența măsurilor indispensabile, s-ar produce atingerea realizărilor indispensabile ale UE, printre care piața unică și moneda euro. În perioada 2007-2013, UE va plasa în regiunile Europei 347 de miliarde de euro. Fondurile susțin, ca model, la ameliorarea infrastructurii de transport și lărgirea rețelelor de internet până în zone îndepărtate, la susținerea întreprinderilor mici și mijlocii din zone defavorizate, la introducerea unor proiecte de mediu și la corectarea nivelului de educație și a capacităților. De asemenea, se plasează în înoire, în executare de noi produse și metode de producție, în eficacitatea energetică și combaterea schimbărilor climatice. Comisia Europeană abordează problema decalajelor regionale în strânsă legătură cu rezultatele așteptate ale politicii sale de coeziune: creșterea economică și ocuparea. Astfel, cel mai recent raport privind coeziunea economică și socială Investing in Europe’s future (Fifth Report on Economic, Social and Territorial Cohesion, 2010) conține o analiză complexă a situației economice, sociale și de mediu din statele membre și regiunile acestora și evaluează impactul politicii de coeziune din perspectiva priorităților și noilor provocări. Raportul subliniază faptul că investițiile în politica de coeziune au contribuit într-un mod semnificativ la reducerea disparităților în ceea ce privește nivelul de dezvoltare economică (diferențele dintre regiunile din Uniunea Europeană în termeni de produs intern brut pe locuitor s-au redus), dar atrage în același timp atenția asupra diferențelor regionale majore în domenii precum: productivitatea, ratele mortalității infantile, vulnerabilitatea la schimbările climatice. Statele membre ale Uniunii Europene au plasat și ele în centrul preocupările care vizează creșterea nivelului de trai al propriilor cetățeni și a bunăstării naționale obiectivul creșterii competitivității regionale și reducerii disparităților teritoriale. Folosirea autorităților regionale în dimensiunea internațională a fost circumscrisă pentru mult timp la “colaborarea transfrontalieră”, care era inventată ca un instrument de coordonare între regiunile diferitelor țări. Această colaborare a condus la constituirea unei rețele de asociații ale autorităților regionale, care deși lipsite de capacitatea de a obține hotărâri cu putere juridică – au înregistrat efecte bune prin desfășurarea de programe obișnuite. Totuși, cea mai interesantă dintre realizările sale s-a aflat, posibil, conștientizarea acută de către autoritățile regionale a importanței urmării anumitor politici în context transnațional. În plus, o altă trăsătură marcantă a acestei forme a cooperării a fost realizarea unei rețele internaționale care s-a transformat intr-un fond bine valorificat de către Comunitate odată cu emiterea unor programe cu toate că ideea de “parteneriat” s-a dezvoltat treptat urmând două sisteme deosebite, dintre care unul necesită un “parteneriat pe verticală”, iar celălalt un “parteneriat pe orizontală” între deosebitele oficialități regionale, totuși, pentru multă vreme numai acesta din urmă au deținut o înglobare internațională. Parteneriatul pe orizontală s-a datorat cooperării transfrontaliere. În schimb, parteneriatul pe verticală a fost în mare parte limitat la politicile naționale ale unui stat sau altul și nu includeau întotdeauna diferitele poziții ale unei țări față de politicile europene. În ceea ce privește nivelul comunitar de guvernare, contribuția regiunilor la elaborarea politicilor europene a fost suficient de inegală și în mare măsură dependența de atitudinile diferite ale statelor însăși. O justificare pentru aceasta se poate găsi în lipsa cadrelor instituționale comunitare care ar permite regiunilor în mod direct să asiste la interesele europene. Ca continuare asistarea regiunilor la caracterizarea politicilor comunitare se pot evidenția printr-o procedură națională internă, prin implicarea în ansambluri precum “Bundesrat”-ul german sau “Conferenta Stato Regione” italiană. Marcat, atâta vreme cât Consiliul rămâne principala instituție decizională a Comunității poziția regiunilor exprimată în contextul respectiv poate avea o anumită greutate în procesul decizional al Comunității.Mai ales că la moment în toată lumea s-a pus accentul pentru descifrarea creșterii economice posibile doar prin colaborarea dintre regiunile ale lumii. Montarea dezvoltării economice presupune o metodologie de instruire a proceselor și fenomenelor economice prin intermediul modelarii explicativ-explorative a factorilor regionali, asociată cu rolul factorilor subiectivi al politicilor și deciziilor subiectului relațiilor internaționale asupra evoluției economiei internaționale.
Cunoaștem trei categorii de scenarii:
Scenariul creșterii regionalizate, comunitare a economiei universale. Baza acestuia constă în faptul că creșterea economică mondială în secolul al XXI-lea va avea loc doar prin formarea unor mari totalități (blocuri sau comunitati) regionale care să adune, în calitate de anumite potriviri și însușiri istorice, state ale Nordului (respectiv, țări dezvoltate economic) și state ale Sudului (sau țări mai puțin dezvoltate), în esența unui ansamblu de tratate regionale, care își vor plasa laolaltă resursele și hotărârea pentru a anula dificultățile din direcția creșterii. În prezent, un asemenea scenariu al dezvoltării, s-a transofrmat operațional în mai toate teritoriile lumii.
Scenariul creșterii unipolare a lumii, reprezintă perspectiva economiei mondiale ca fiind controlat de o aservire, care, dispunând de fonduri de tot felul, necesită hotărâri,sculptează o organizare mondială după interesele particulare. Disputele provocate de acest scenariu, departe de a fi închise, se focalizează asupra nominalizării acestei supraputeri.
Scenariul creșterii multipolare a economiei mondiale declară posibilitatea existenței nu doar a unui singur centru mondial de capacitate, ci a două sau mai multe centre, situate în concurs, pentru manifestare în interiorul lor și în concurența pentru autoritate,în afara societăților lor de stăpânire. Două decizii fundamentale au dobândit variante exacte în economia mondială actuală: regionalismul si globalizarea (mondializarea dezvoltarii economice actuale).
Regionalismul se realizază în producerea și creșterea unor întreprinderi care aranjează mai multe economii naționale, urmărind intensificarea cooperării reciproce pe diferite planuri, în vederea susținerii procesului creșterii. Conținutul predilect al acestor organisme îl reprezintă realizarea integrării economice regionale; proces amplu cu consecințe asupra progresului economic actual. Înglobarea economică este o decizie actuală multilaterală de evoluție a economiei statelor lumii, întemeiat pe o categorie calitativ evoluată a interdependențelor dintre acestea, concretizat în crearea unor entități comune, a unor spații vaste în care se asigura mișcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor prin reunirea politicilor vamale, economice, financiar monetare, axate spre executarea unei uniuni economice și politice a statelor membre. Înglobarea necesită strabaterea etapelor: sectorul de comerț independent, piața obișnuită, uniunea politică, uniunea vamală, uniunea economică. Uniunea Europeană reprezintă exemplul clasic de concepere și realizare practică a integrării economice. Reprezentând un răspuns la numeroase contradicții și nevoi vitale ale Europei, integrarea europeană a stârnit dealungul deceniilor, o energetică fundație juridic, un bogat suport institutional constând într-o mulțime de organisme comunitare, moduri caracteristice de introducere a politicilor ce îi sunt particulare, politici obișnuite în sectorul monetar, agricol, fiscal, social etc. După crearea, la jumatatea anilor '50, colectivitatea europeană a răspândit 5 spații de extindere succesivă, numărul membrilor ajungând la 25 în anul 2005, și 27 în anul 2007, dupa parafarea de catre statele membre a tratatelor de înscriere semnate în aprilie 2005 de România și Bulgaria. Mulți autori și specialiști apreciază celalaltă decizie actuală, regionalismul, ca o etapă intermediară ce conduce la globalizare și la siguranța globală. Cea mai dezvoltată din formele de integrare regională, Europa, propune două deosebiri față de globalizare. In primul rând, spre deosebire de globalizare, care nu este o construcție intenționată a statelor, regionalismul se fundamentează pe schimbul intenționat și benevol de suveranitate spre instituții supranaționale. În al doilea rând, față de regionalism, care nu e înzestrat cu instituții capabile să exercite control sau să genereze politici comune, regionalismul dispune de astfel de instituții și promovează politici și strategii comune. În ambele cazuri, forțele profunde sunt însă aceleași: comerțul figurează pe primul loc. Nota comună a regiunilor constă în obiectivul lor de a constitui piețe largi, stimulatoare și competitive, de a constitui piețe comune sau zone de comerț independent. În lume există zeci de asocieri regionale de state, care diferă între ele prin gama de teme ale conlucrării sau gradul de instituționalizare. Dacă în 1990 acordurile regionale erau mai puțin de 25, astăzi depășesc cifra de 90. În afara Europei, cele mai dinamice dintre ele sunt Mercosur (Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay) și ASEAN în Asia de Sud-Est. Continuă apoi multiple zone ale Caraibelor, Anzilor, Africii vestice sau estice, dar și regionalismele uriașe ale NAFTA și ale Pacificului.
II. Concepțiile generale a factorilor regionali în Republica Moldova.
Necesitatea avansării unei politici distincte de dezvoltare regională în Republica Moldova este determinată atât de existența decalajelor interraionale de dezvoltare social-economică, cât și de oportunitățile de ordin intern și extern ce se impun să fie valorificate în vederea unei dezvoltări teritoriale echilibrate.
Trebuie menționat faptul că abordarea factorilor regionali a teritoriului are și tradiții istorice. Încă la începutul sec. XIX terenurile arabile ale Basarabiei au fost „regionalizate” în 3 grupe de județe: nord (județele Hotin, Bălți și Soroca), centru (Chișinău și Orhei) și sud (Akerman, Tighina și Ismail). De asemenea, în perioada sovietică, în schema de amplasare a forțelor de producție au fost evidențiate 4 „subregiuni” economice – nord, centru, sud-est și sud. Actualele decalaje în dezvoltarea teritorială sunt determinate de mai mulți factori, inclusiv de consecințele politicilor de dezvoltare promovate în cadrul fostului sistem economic sovietic. Existența zonelor cu probleme de natură diversă întreține inegalitatea teritorială și inechitatea în privința șanselor de dezvoltare pentru teritoriul respectiv, precum și pentru fiecare locuitor luat în parte. Totodată, dezvoltarea inegală reflectă slăbiciunea economică și socială de ansamblu și constituie o piedică în dezvoltarea la scară națională. O ieșire din această situație ar fi valorificarea adecvată a potențialului local, bazată pe programe de dezvoltare, pe sprijin suplimentar, pe un cadru legal și instituțional de coordonare, etc. Toate acestea se pot realiza, din perspectiva experienței europene, prin promovarea unei politici de dezvoltare regionale distincte. Reieșind din standardele europene, finalitatea politicii de dezvoltare regională este crearea precondițiilor pentru asigurarea unor venituri suficiente, a ocupării și a condițiilor de trai a cetățenilor în toate regiunile țării, sprijinirea inițiativei locale, îmbunătățirea infrastructurii și a mediului ambiant.
Tergiversarea realizării reformei teritorial-administrative a condus la apariția și acutizarea unor decalaje teritoriale, zonale pentru care se impune căutarea soluțiilor. Unul din argumentele principale în sprijinul specificării unui model de dezvoltare regională a Republicii Moldova îl constituie faptul că actualele unități administrativ-teritoriale nu sunt în stare să soluționeze de sinestătător problemele variate cu care se confruntă, majoritatea din ele depășind cadrul teritorial al acestora, fiind comune unităților învecinate sub mai multe aspecte. Din perspectiva sporirii eficienței dezvoltării se impune să fie găsită o astfel de divizare a teritoriului republicii care,
având un număr mai mic de unități, dar cu spații mai extinse, ar oferi oportunități suplimentare pentru valorificarea potențialului propriu și mobilizarea resurselor suplimentare. Totodată, identificarea unor regiuni, suficient de mari după potențialul demografic și cel financiar-economic, va reprezenta un cadru pentru promovarea dezvoltării regionale și în cazul trecerii la sistemul raional teritorial-administrativ.
Revenirea la raioanele de tip sovietic după alegerile locale din 25 mai 2003 reprezintă tentative de a reabilita vechiul sistem administrativ de comandă, prin implementarea unor metode și practici perimate, destinate pentru regimul de dictatură. Cu toate că aceste acțiuni au fost deja etichetate de către numeroși specialiști, organizații non-guvernamentale, partide politice și instituții internaționale, ca fiind în contradicție flagrantă cu normele și principiile conținute în Carta Europeană a Autonomiei Locale (ratificată în 1997 de Republica Moldova), argumentele juridice aduse în favoarea acestui proiect de către autorii săi fiind de departe neconcludente. Chiar și raportorii Congresului autorităților locale și regionale de pe lângă Consiliul Europei au menționat că „decizia de trecere la raioane se bazează probabil pe o evaluare slabă a problemei fundamentale” și de aceea „administrarea mai constrânsă poate fi realizată mai simplu prin descentralizarea serviciilor structurilor de bază existente în raioane”Necesitatea promovării politicii de dezvoltare regională este susținută de existența anumitor oportunități de ordin extern. Prin semnarea Declarației de asociere la Memorandumul privind zona de comerț liber, Republica Moldova a devenit membru-asociat al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Cele mai importante fonduri ale Pactului sunt destinate reconstrucției economice și cooperării regionale. De exemplu, programul regional CARDS a prevăzut o sumă de 4,65 mlrd USD, prin care se vor sprijini proiecte de natură transfrontalieră. Pentru Republica Moldova aceste oportunități de atragere a investițiilor pot fi valorificate prin reforme și proiecte bine argumentate, prin integrarea lor într-un Plan național de dezvoltare coerent și angajarea participării cu fonduri proprii. Orientarea la standardele europene de promovare a unei politici de dezvoltare regională va impune modificarea esențială a activității statului în domeniul informațional. Având în vedere că pentru efectuarea politicii regionale statul trebuie să dețină informație deplină și veridică privind situația din regiuni în vederea ajustării acțiunilor sale la nivel macroeconomic – politică fiscală, proiecte investiționale, etc. este necesară asigurarea unei calități corespunzătoare a statisticii de stat. Până în prezent în Republica Moldova încă nu a fost instituită statistica teritorială conformă cu cerințele Eurostat-ului. Crearea unui sistem informațional dezvoltat de colectare, prelucrare și de transmitere a datelor privind potențialul regiunilor, la care să fie asigurat accesul societății civile, antreprenoriatului, investitorilor străini, etc., va contribui la asigurarea guvernului cu date suficiente pentru implementarea unor măsuri concrete în domeniul dezvoltării regionale.
Din punct de vedere administrativ, regiunea Republicii Moldova este constituită în:orașe (unele orașe pot fi declarate municipii), sate (doua sau mai multe sate se pot uni și forma comuna), raioane și unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. Constituirea administrativ-teritorială este grupată pe două trepte: orașele (municipiile) și satele (comunele) constituie primul nivel, iar raioanele formează nivelul al II-lea. În concordanță cu Legea privind creșterea regională în Republica Moldova, teritoriul țării a fost împîrțit în șase zone de creștere: Sud, Centru, Nord, municipiul Chișinău, UTA Găgăuzia și Transnistria. Creșterea social – economică a Republicii Moldova în spațiul de după realizarea suveranității a întâlnito serie de dificultăți de ordin politic și economic, care de altfel a fost completată de o serie de condiții ca:
– Tenta agrară a economiei și creșterea foarte scăzută a industriei productive și prelucrătoare.
– Sopirea hotărârii de migrație, fapt care a contribuit la diminuarea numărului populației cu capacitate de reproducție și vîrstă aptă de muncă.
– Capacitate scăzută de restabilire a economiei și dezvoltarea subordonării solicitării utilizate de sporirea migrațiunii. [2]
Cu excepția capitalei, celelalte zone din țară prezintă niște insulițe de existență economică mai mult sau mai puțin dinamică. Chișinăul acumulează cele mai multe fonduri de activitate ocupată în preocupările economice, avînd o desime aptă a organizațiilor. Capitala Republicii Moldova, începînd cu anul 1995 și pînă în prezent, era cel mai mare recipient de investiții, fapt ce a întărit atitudinea ei în raport cu alte orașe regionale. Chișinăul era competent să prezinte companiilor ceea ce acestea cer în primul rînd: substructură de o competență ridicată decît în alte orașe ale țării și o piață cu capacitate mare. Una din principalele motive care a condus la concentrarea condițiilor de producere predominant în municipiul Chișinău și care a provocat hotărârea companiilor de a investi mai mult în aceste orașe, este disponibilitatea forței de muncă autorizate. Indispensabilul de activitate autorizată cu capacități relevante pentru companii este mai accesibil de descoperit în capitală, dat fiind faptul că aici sunt descoperite cele mai multe și importante instituții de învățămînt din țară. Această organizare economico – geografică este consacrată în mod clar de un anumit număr de indicatori: Numărul și densitatea companiilor, migrația, numărul angajaților, sărăcia, evoluția bugetelor, valoarea vânzărilor realizate.
Cît ține de factorii regionali în totalitate pe țară, spre exemplu demografic vorbind datele oficiale indică faptul că colectivitatea permanentă a Republicii Moldova s-a micșorat în intervalul 2010 -2012 cu 1,12%. Această micșorare a fost provocată în mare parte de migrația peste hotare și micșorarea natalitații. Cea mai mare micșorare a numărului de populație a deținut un loc în regiunea de Nord circa 11,3 mii persoane, la sfîrșitul anului 2011 numărul populației fiind de aproximativ 1.006.622. După care continuă regiunea Centru unde numărul populației s-a micșărat cu aproximativ 3,5 mii locuitori, iar efectivul populației s-a mărit doar în raioanele Anenii Noi, Criuleni și Ialoveni și alcătuiesc aproximativ 1.062.848 locuitori. Și în regiunea de Sud colectivitatea s-a micșorat cu 2,8 mii persoane, recent fiind un număr total de 540.756 mii persoane, o dezvoltare ușoară fiind doar în raionul Cahul. Există două regiuni în care numărul populației s-a mărit nesemnificativ, respectiv UTA Găgăuzia, unde populația a crescut cu 953 persoane (0,6% din numărul total al populației) între 2007-2011 și formează 160.670 locuitori, iar în municipiul Chișinău – numărul populației a crescut cu 4,4 mii și constituie 789.534 mii persoane. Ca rezultat al dezechilibrelor înregistrate, s-au confirmat procese de împoporare a regiunilor țării. Acest proces se evidențiază mai ales în rîndurile adolescenților care, odată ajunși la studii în capitală, tind să se instaleze aici după terminare, datorită probabilităților de angajare și de trai existente. Totodată este afectată forța de producere în regiune, se adâncește sărăcia și decalajul dintre distincte pături sociale, se accentuează fenomenul de îmbătrînire a populației, etc. În configurarea teritorială se confirmă deosebiri în gruparea pe vîrste a populației, provocate de migrarea acesteia și procesele demografice. Astfel, în mediul țărănesc, greutatea populației vîrstnice (50 ani și peste) este mai mare decît cea din mediul orășenesc de 1,5 ori. La nivel de populație dinamică (în vîrstă aptă de muncă), în anul 2010 aproximativ 24% se găsesc în municipiul Chișinău. Migrarea forței de muncă poartă o funcție foarte deosebită pentru orașele mici și regiunile țărănești întru cît cei care se duc sunt predominant din aceste regiuni și înseamnă persoane de vîrstă propagată și economic dinamică. Dezvoltarea economică a continuat să posede o însușire geografic concentrată, intensificându-se disparitățile în creșterea social–economică a țării. La fel este și cu distribuirea veniturilor locuitorilor. În anul 2011 câștigul mediu în municipiul Chișinău a fost de 4378,4 lei, iar în alte zone diferă între 2650,5 lei și 3015,2 lei. Municipiul Chișinău ordonează într-o mărime mai amplă decît alte localități de condiții de producere și de componente de substructură utile pentru atragerea investițiilor. În anul 2010 municipiului Chișinău i se atribuiau 57,0 % din producerea fabricantă și 56,7 % din investițiile în capital stabil. Alte zone au deținut următoarea pondere în totalul investițiilor în capital stabil și producerea fabricantă. Totodată, municipiul Chișinău acumulează majoritatea organizațiilor din țară , dispune de un grad mai vast de capital modern și de substructură aproximativ avansată. Astfel, în 2010 în municipiul. Chișinău lucrau aproximativ 63 % din numărul organizațiilor din țară, inclusiv 64,7 % din ansamblul organizațiilor mari, 51,7 % din organizațiilor medii, 57,9 % din organizațiile mici și 65,1 % din micro- organizații. Tabloul economic la gradul integral al țării este controlat de micro- organizații. La nivel regional, mai mult de jumătate din organizații sunt pasaje din varietatea micului business și au ca categorie centrală de preocupare vînzarea detaliată. Chiar dacă sunt multe la număr, organizațiile micului business din zone au un aport inegal în constituirea locurilor de muncă și în provocarea calității puse la gradul economiei integrale. Pe de altă parte, în zone se află insuficiente oganizații competente care să prezinte șanse de încadrare fixe pentru forța de munca locală. Magnemetizarea economică a Republicii Moldova este și mai evidentă dacă dezagregăm teritorial capacitatea totală a veniturilor din vînzări pe economie. Astfel, companiile înmatriculate în Chișinău vizează mai mult de 70 % din veniturile din vînzări pe țară. Deosebit se constituie și sărăcia pe țară. Examinarea datelor pentru anul 2010 indică că sub configurația regională, municipiul Chișinău dispune de cea mai mică rată a sărăciei (5,3%) și pe întreg parcursul intervalului 2006- deținut o micșorare uniformă a ratei sărăciei, spre deosebire de alte zone unde rata sărăciei diferă între 21,9% și 23,7%. Reprezentația pe regiuni statistice, rata sărăciei se confirmă a fi neregulată între Centru, Sud și Regiunea de Dezvoltare Nord, dar totuși la mare diferență comparativ cu municipiul Chișinău.[3]
În Republica Moldova pot fi create regiuni de dezvoltare care ar putea conduce la soluționarea acestor probleme sus menționate din unități teritorial-administrative învecinate, prin asociere în baza liberului consimțământ. La delimitarea regiunilor de dezvoltare se propune luarea în considerație a următoarelor criterii:
Simultitudinea problemelor persistente, cum sunt șomajul, infrastructură și comunicații slab dezvoltate, erodarea și degradarea solurilor, etc.
Prezența orașelor–centre de gravitație regională.
Prezența a mai multor în cadrul unei euroregiuni.
Includerea localităților din stânga Nistrului într-o regiune de dezvoltare, având în vedere definirea ulterioară a statutului special al acestora.
Capacitatea și disponibilitatea de cooperare pe baze de parteneriat a structurilor administrative, de antreprenori, ale organizațiilor non-guvernamentale, etc. din unitățile teritoriale vecine, ce vor intra în componența viitoarelor regiuni.
Aplicarea acestor criterii va asigura:
Delimitarea fiecărei regiuni în conformitate cu probleme teritoriale specifice;
Încadrarea în criteriile europene NUTS de constituire și funcționare a regiunilor și crearea premiselor pentru eligibilitatea Republicii Moldova pentru alocarea de fonduri de dezvoltarea regională din partea Uniunii Europene;
Crearea premiselor pentru implementarea unor strategii regionale distincte, atragerea de resurse complementare prin proiecte de cooperare transfrontalieră.
Având în vedere faptul că în condițiile actuale unitățile teritorial-administrative reprezintă subiecții de bază în realizarea politicii de dezvoltare teritorială, constituirea regiunilor de dezvoltare nu trebuie să instituie bariere în activitatea acestora și să submineze autonomia lor. Prin caracterul lor funcțional, regiunile de dezvoltare vor reprezenta cadrul de evaluare, inclusiv statistică a situației în vederea elaborării politicii de dezvoltare regională și, respectiv, cadrul teritorial de implementare a acestei politici. Astfel, regiunea va constitui cadrul de consolidare a colaborării, a parteneriatului între regiuni. Totodată, regiunile de dezvoltare vor constitui cadrul de evaluare a politicii de dezvoltare regională. Din perspectivă națională, echilibrul între regiuni este obiectivul ce trebuie să fie promovat prin scenarii ale coeziunii, solidarității, stimulative pentru o mai bună valorificare a potențialului propriu de către zonele mai sărace și intensificarea cooperării în cadrul euroregiunilor. Reducerea numărului de unități teritoriale va crea anumite avantaje, dar în același timp, dacă regiunile de dezvoltare nu vor avea statut administrativ, ar putea crea dezavantaje, legate de caracterul voluntar al cooperării lor. Or, legislația în vigoare conține prevederi care reglementează cooperarea inter-raională și inter-comunală, dar aceasta nu se realizează în practică. Valorificarea șanselor respective s-ar putea realiza prin inițierea implementării unei politici la scară mai extinsă, care să stimuleze cooperarea inter-regională întru satisfacerea interesului comun. Astfel, atribuind viitoarelor regiuni de dezvoltare statutul de regiuni funcționale, se vor respecta criteriile Eurostat și va deveni posibilă includerea în programele europene de finanțare a dezvoltării regionale. Problemele de (sub)dezvoltare regională pot fi considerate asemănătoare cu cele ale regiunilor europene cu nivel mai redus de dezvoltare, în care se aplică politici structurale destinate regiunilor încadrate al Fondurilor structurale. Astfel, regiunile viitoare ale Republicii Moldova vor fi eligibile sub acest aspect pentru implementarea fondurilor structurale specifice obiectivului respectiv. Scopul principal al promovării politicii de dezvoltare regională este încredințarea și avansarea evoluției social-economice rezonabile și durabile a întregului teritoriu al țării, remedierea performanțelor economice ale unor domenii geografice formate în zone de creștere, micșorarea decalajelor în evoluția regiunilor, preîntâmpinarea producerii regiunilor defavorizate, menținerea și evoluția capacității naturale și culturale ale oricărei zone în parte.
Pentru atingerea scopului politicii de dezvoltare regională este necesară realizarea și ajustarea permanentă a următoarelor obiective de bază:
diminuarea decalajelor regionale existente și stimularea dezvoltării echilibrate a tuturor zonelor republicii;
amplificarea procesului de cooperare interjudețeană în vederea soluționării problemelor de interes comun;
instituirea parteneriatului tuturor factorilor implicați în implementarea politicii regionale, corelarea politicilor guvernamentale sectoriale cu inițiativele și resursele locale și regionale;
participarea activă comunităților locale la realizarea programelor de cooperare interregionale și internaționale, transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor;
pregătirea cadrului instituțional pentru a răspunde criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene.
Promovarea politicii privind dezvoltarea regională se realizează în conformitate cu următoarele 10 principii:
Principiul unității spațiului economic al republicii în perimetrul căruia să fie asigurate libertatea circulației mărfurilor, serviciilor și a forței de muncă.
Principiul autonomiei locale și al descentralizării care presupune în acest caz definitivarea delimitării competențelor între diferite nivele ale administrației publice și asigurarea concordanței dintre resurse și împuterniciri.
Principiul auto-organizării regionale prin intermediul căruia se va asigura dreptul regiunilor de a-și organiza propriile structuri și funcționarea lor în limitele stabilite de legislație.
Principiul concentrării – concentrarea sprijinului financiar către regiunile (zonele) cele mai slab dezvoltate și spre activitățile cu impact maxim la nivel regional.
Principiul planificării – activitățile de dezvoltare regională se implementează în baza documentelor de planificare elaborate la nivel național, regional și local.
Principiul parteneriatului – dezvoltarea regională se realizează în strânsă cooperare între guvernul central, consiliile regionale, consiliile, autoritățile publice locale, organizațiile neguvernamentale, agenții economici și populația comunităților locale.
Principiul co-finanțării – prioritățile determinate de politica de dezvoltare regională sunt finanțate din diferite surse – publice, internaționale și particulare care se completează reciproc și nu se substituie una pe alta.
Principiul transparenței – procesul de planificare și de luare a deciziilor este transparent și societatea trebuie să aibă asigurat accesul la informațiile privind programele de finanțare, mijloacele de realizare și rezultatele lor.
Principiul subsidiarității – atribuțiile autorităților publice sunt realizate de către autoritatea cea mai apropiată de cetățeni care poate asigura realizarea efectivă a scopurilor și sarcinilor la cel mai jos nivel de administrare.
Principiul sustenabilității – va asigura ocrotirea mediului înconjurător, dezvoltarea economică echilibrată și durabilă, utilizarea efectivă a resurselor naturale, materiale și umane, precum și păstrarea patrimoniului natural și cultural pentru generațiile actuale și viitoare.
2.1.Factorii actuali regionali în creșterea economică a Republicii Moldova.
Descreșterea economică din 1990 s-a ciocnit cu unele industrii și porțiuni mai intense decît celelalte și a strămutat prototipurile comerciale și de distribuire precedentă, astfel marcând nepotrivirea dintre gradul de creștere economică regională. Dezechilibrul în creșterea economică și socială a contribuit la producerea unor propuneri esențiale în evoluția localităților, inclusiv acumularea creșterii și dispozițiilor de dezvoltare în Chișinău; descreșterea orașelor; subdezvoltarea comunităților rurale; și dezechilibrul în evoluția dintre localități. Rezolvarea acestor propuneri este principala cauzare pentru politica de dezvoltare regională.
Rolul municipiului Chișinău în dezvoltarea regională
De departe cel mai caracteristicși evident decalaj economic și social din Republica Moldova este între municipiului Chișinău și celelalte coeziuni administrativ-teritoriale. Categoric, Chișinăul este punctul cheie – generator de prosperitate, consumare, venituri din impozite, locuri de muncă, precum și cheltuielilor publice. Populația acesteia în general se bucură de un standard de trai mai ridicat decît cei din restul țării. Aproape în majoritatea semnelor relevante libere persoanele care traiesc în afara Chișinăului sunt comparativ mai puțin avantajați. Dezechilibrul între evoluția Chișinăului și celelalte localități are câteva particularități esențiale:
1. Există o concentrare relativ înaltă a activității economice în municipiul Chișinău, în general, mai înaltă decît în comparație cu alte capitale, chiar și cele din țările europene subdezvoltate;
2.Există o discrepanță majoră dintre standardele mai înalte de viață în capitală și celelalte localități;
3.Există un dezechilibru enorm între capitală și restul țării din punct de vedere al dezvoltării infrastructurii, accesibilitatea serviciilor publice, de transport, de formare profesională, culturale, de asistență socială, medicale și un șir de alte elemente ce țin de competitivitate și capacitatea de producere.
Rolul Chișinăului în schimbarea generală a țării este preponderent. Conform principalilor indicatori ai creșterii social-economice, toate celelalte unități administrativ-teritoriale tranzitorii se află sub media națională, pe cînd municipiul Chișinău se situează mult peste acest nivel. Deosebirea dintre aceste extremități este sugestivă. Este un adevăr acceptat că preocupările economice, culturale și științifice au dispoziția de a se focaliza în regiuni cu o
infrastructură mai dezvoltată și nivel de trai mai ridicat. Este esențial, prin urmare, ca politica de dezvoltare regională să avanseze creșterea orașelor provinciale ca puncte urbane multifuncționale, competente să propună funcții și servicii pentru raioanele învecinate, care în alte situații ar fi fost libere doar la Chișinău.
Totodată, alte zone trebuie să se adeverească că aplică orice oportunitate de a primi câștig de pe urma dezvoltării capitalei. Acest lucru poate fi executat într-o metodă deosebită de diferite zone. Spre exemplu, regiunile Centru și Sud se cuvine să experimenteze o capitalizare mai eficace a apropierii față de capitală și să ușureze schimbul locurilor de muncă din capitală spre așezări mai avantajoase în zone, iar zona de Nord trebuie să experimenteze să capete câștig din intervalul său față de capitală prin dezvoltarea binevenită a centrelor sale urbane (municipiul Bălți, de exemplu) ca surse de servicii, care la moment sunt libere doar în capitală.
Zonele urbane
Devierile sociale care s-au produs după anul 1990 a condus la o de-urbanizare a Republicii Moldova, uzinele industriale fiind închise, iar orașele care dinainte au evoluat în strictă concordanță cu politica industrială din epoca sovietică, au fost provocate spre la criză. Acestă hotărâre este vizibil nu doar din micșorarea numărului populației urbane de la 46.6% în 1989 la 44.8% în 2008, dar, de asemenea, din supremația stilului rural de viață și încadrarea locuitorilor din alte orașe ale țării, inclusiv în suburbiile Chișinăului.
Din cele 65 localități urbane, cu excepția Chișinăului, doar 3 au o populație mai mare de 100 000 locuitori. Două din acestea – Tiraspol și Tighina sunt situate în Transnistria. 12 cele mai locuite orașe sunt aproximativ identic împărțite pe teritoriul țării. Patru sunt plasate în zona de dezvoltare Nord, trei în zona Centru, două în zona de dezvoltare Sud și trei în Gagauzia. Cu excepția capitalei, orașele Ungheni, Bălți, Cahul, Soroca și Orhei sunt centrele urbane cele mai locuite.
Aproape toate orașele – inclusiv cele mai dezvoltate și bogate – au înmatriculat o depopulare caracteristică. Pe cînd toate orașele s-au ciocnit de prăbușirea industriei, orașele subordonate de una sau două întreprinderi industriale s-au lovit cu circumstanțe foarte complicate și doar în puține situații regresul a fost învins. Acest regres pieziș în viața economică și socială, sarcinile centrelor urbane s-au terminat cu cîteva efecte:
Regresul așezărilor urbane și îndepărtarea acestora de la scopul lor de sprijinire a satelor alăturate, care s-a terminat cu micșorarea standardelor de trai în afara Chișinăului;
O serie din orașele mici au fost lezate, iar cele axate spre una, sau două întreprinderi ridicate s-au transformat în esență insolvabile.
Aceste orașe nu mai realizează rolul său obișnuit de centru activ de servicii și sursă de sprijinire și posibilități care sunt atît de remarcabile pentru satele și locuitorii din apropiere. Însă, subdezvoltarea orașelor ca centre urbane poate reprezenta o posibilitate pentru politica regională. De-urbanizarea care s-a produs în anii 90 a fost un atac a orașului industrial de peototip sovietic. Aceasta nu este totuși un motiv pentru a admite că dispoziția respectivă este una permanentă a demografiei moldovenești. Dimpotrivă, revitalizarea graduală a economiei Moldovei, posibil, va semnifica și re-urbanizare, cu asumarea numeroaselor roluri de către centrele urbane de dimensiune medie. Tratarea poli-centristă este confirmată și stimulată în mai multe țări europene. La moment, Moldova are rezultate vizibile la capitolul dezvoltării poli-centriste, și aceasta, în concordanță cu precizările SND, este una din precăderile pe o perioadă medie a politicii de dezvoltare regională. O orientare pe treapta meso, avansând profilul economic al centrelor urbane de dimensiune medie va aproba o repartizare mai eficace a resurselor. După cum este prevăzut clar în SND aceasta nu reprezintă rezumarea dezvoltării la aceste centre și regiunile din apropierea lor. Această tratare va contribui la obținerea unei mase periculoase care va da imbold creșterii economice și creșterii standardelor de trai în alte orașe și zonele lor mai ample de stăpânire.
Zonele rurale
De la începutul anilor 90, în ciuda exodului în masă, importanța populației rurale a crescut de la 53.4% în 1989 la 55.2% în 2008. Atît prăbușirea industriei în orașe, cît și caracterul fragmentar al reformelor în agricultură care au lezat defavorabil populația rurală. La moment condiția populației rurale din satele mici este instabilă, cu puține viziuni economice și o intrare complicată la serviciile publice relevante și mecanismele de sprijinire. Deși remisiunile formează o parte sugestivă a veniturilor comunităților rurale, este sigur că cea mai mare parte a remisiunilor din partea moldovenilor care muncesc peste hotare sunt, de fapt, dirijate spre utilizare. Decalajele în prosperitatea economică și socială dintre locuitorii satelor și orașelor dezvoltate sunt caracteristice. Satele au fost ciocnite de un regres individual, cît și de lovirea declinului urban. Astfel, condiția lor este nesigură îndoit. Dacă e să examinăm în termeni de sedii (rural versus urban), categorii socio-economice (angajați non-agricoli versus fermieri/angajați agricoli, pensionari, antreprenori, etc.), sau în raport cu originea de venit (preocuparea agricolă particulară versus alte categorii) sărăcia este cu mult mai ridicată în zonele rurale.
Raioanele
Raioanele sunt principalele legături teritoriale, elemente ale regiunilor de dezvoltare Centru, Nord și Sud. În legislația administrativ-teritorială ele au același regulament – legături administrativ-teritoriale de gradul doi, la fel ca și municipiile Chișinău și Bălți și UTA Găgăuzia. Pe cînd atît Chișinăul, cît și UTA Gagauzia sunt zone de dezvoltare izolate, Bălți este parte componentă a regiunii de dezvoltare Nord. În concordanță cu Strategia Națională de Dezvoltare municipiul Bălți se plasează pe locul doi după capitală din punct de vedere a nivelului de dezvoltare, avînd un potențial de creștere mai înalt decît alte localități din țară.
Raioanele și municipiul Bălți sunt, de asemenea, unitățile statistice principale pentru adunarea datelor, care, după reunire, constituie statistica regiunilor de dezvoltare. În raport cu indicatorii de dezvoltare la nivel raional sunt deosebiri evidente între raioane. Totuși, un raion se poate găsi într-o condiție mai pozitivă potrivit unui indicator (spre exemplu substructură) și într-o condiție mai nereușită potrivit altui indicator (spre exemplu investiții).Totodată, sunt accentuate nepotrivirile în dezvoltarea intra-raională. Acestă zdruncinătură este stârnită de nepotrivirile de dezvoltare dintre mediul urban și rural. Cu alte cuvinte cu cît mai orășenitizat este raionul cu atît mai avantajoasă este condiția sa social-economică.
Potrivit Raportului Național de Dezvoltare Umană în Republica Moldova din 2006, ierarhia dezvoltării raioanelor executată în baza indicatorilor reuniți ai dezvoltării social-economice, precum și substructura serviciilor comunale publice și tehnice, este următoarea:
Conform indicatorului de dezvoltare socială reunit unitățile administrativ-teritoriale din nordul Republicii Moldova (Edineț, Dondușeni, Ocnița, Soroca și Rîșcani), dețin locurile cele mai înalte, pe cînd locurile de jos în ierarhie sunt deținute de raioanele din Centru.
Potrivit indicatorului dezvoltării substructurii se găsește o modificare mai avansată și o distribuire geografică mai întinsă. Raioanele cele mai bine amplasate în concordanță cu acest indicator sunt Anenii-Noi și Orhei în Centru, Taraclia la Sud, și Ocnița și Edineț la Nord.
Indicatorul economic reunit confirmă că raioanele cele mai dezvoltate sunt raioanele Taraclia, Basarabeasca precum și UTA Găgăuzia. Cu cîteva abateri, aceste unități administrativ-teritoriale se află mai sus decît gradul mediu național pe toate elementele indicatorului economic reunit. Cele mai nedezvoltate din punct de vedere a dezvoltării economice sunt trei raioane din centru (Telenești, Dubăsari și Nisporeni) și două de la sud (Leova și Cantemir).
La moment raioanele sunt principalele unități de programare ale politicii dezvoltării regionale datorită unor acumulări mai ridicate a resurselor umane și administrative la nivel raional. Totuși, abordarea planificată de această Strategie este de a nu învecina dezvoltarea în extremitățile raioanelor. Aceasta conține și o înlocuire în abordarea autorităților publice locale, care trebuie să prevină distingerea inițiativelor de dezvoltarea regională ca o decizie administrativă dedicată să se bucure doar anumite raioane. Anumite inițiative vor întrece cu mult extremitățile unui raion și pot îngloba cîteva raioane, unele părți din raioane, sau chiar regiunea în întregime.
Astfel, deși prezintă nepotriviri apreciabile între gradul de dezvoltarea ale diferitor raioane, este evident ca programele și intențiile de dezvoltare regională să dețină o ciocnire regională, producînd rezultate pe o perioadă medie și lungă asupra întregii regiuni, astfel evitînd avansarea inițiativelor, care în perspectiva de lungă durată vor susține dezvoltarea unor raioane în detrimentul altora. În acestă poziție, trebuie să se sesizeze că nu importă stabilirea fizică a unității de introducere a proiectului de dezvoltare regională, ci rezultatul pe care îl are proiectul asupra unei părți, sau asupra întregii regiuni.
O distribuire mai justă a dezvoltării în întreaga regiune se cuvine să fie atinsă printr-un încercare generală și deplină a raioanelor dintr-o regiune. Aceasta se va termina cu o proveniență regională rezistentă a încercărilor de dezvoltare și va face regiunea mai atrăgătoare pentru posibilii investitori grație prezenței unei perspective strategice evidente de programare regională.
Regiunile de dezvoltare
Legea privind dezvoltarea regională în Republica Moldova recomandă o tratare recentă, de natură regională a dezvoltării țării. Regiunile de dezvoltare sunt legături teritorial-funcționale, care constituie mediul de programare, introducerea și aprecierea strategiilor de dezvoltare regională. Regiunile de dezvoltare sunt suficient de dezvoltate pentru a programa dezvoltarea regională și locală, cu ciocnire efectivă asupra creșterii naționale, dar suficient de limitate pentru a ușura evoluare și obținerea de hotărâri consensuale de către părțile materialiste. Există o deosebire esențială în secțiunea celor trei regiuni recomandate – Nord, Centru și Sud. Regiunea de dezvoltare Nord este mai orășenizată, în mare parte mulțumită orașului Bălți. Între timp, regiunea de dezvoltare Centru este cea mai dezvoltată din punct de vedere a întinderii și locuitorilor, dar are un grad de orășenizare scăzut. Prin opoziție, partea de Sud este cea mai scăzută din punct de vedere a locuitorilor cu cel mai redus grad de orășenizare.
Alte deosebiri distincte între regiunile de dezvoltare se vor contura în hotărârea de programare prin crearea strategiilor de dezvoltare regională. Suplimentar, strategiile se vor restrânge și vor conta pe inițiativele economice și sociale propuse de relațiile strînse cu municipiul Chișinău. Faza posterioară va cuprinde introducerea politicii de dezvoltare regională în celelalte două părți: UTA Găgăuzia și Transnistria.[4]
2.2 Disparități interregionale în creșterea economică a Republicii Moldova
Nivelul de dezvoltare socio-economică a unităților administrativ-teritoriale ale Republicii Moldova este influențat de mai mulți factori, cei mai importanți fiind potențialul fizico-geografic, viteza și amploarea reformelor economice și sociale, gradul de dezvoltare a mecanismelor pieței și capacitatea elitelor locale de a se adapta și activa în noile realități. Acești factori condiționează apariția anumitor disparități în dezvoltarea socio-economică a teritoriului. În condițiile în care performanțele naționale sunt în corelație directă cu dezvoltarea regională, accentuarea diferențelor teritoriale conduce la un șir de efecte sociale și economice negative.
Discrepanțe între capitală și raioane. O privire generală a dezvoltării sub aspect teritorial a Republicii Moldova scoate în evidență decalajul enorm în dezvoltarea socio-economică dintre mun. Chișinău și restul teritoriului. Aceasta constituie una din problemele principale ale dezvoltării regionale, fiind caracterizată de trei particularități de bază: (a) concentrare relativ înaltă a activității economice în mun. Chișinău; (b) decalaj pronunțat în nivelul de trai dintre capitală și raioane; (c) decalaj enorm dintre capitală și restul teritoriului în dezvoltarea infrastructurii și factorilor de producție. Cu mici excepții, conform principalilor indicatori de dezvoltare socio-economică pe locuitor, toate raioanele se situează sub media națională, în timp ce mun. Chișinău se plasează mult peste acest nivel. Totodată, diferența dintre extreme (mun. Chișinău și raioanele cu cele mai scăzute niveluri economice) este enormă. Astfel, la produsul regional brut pe locuitor, nivelul mun. Chișinău constituie 216% față de media pe republică, pe când în raionul Orhei doar 59%; la volumul investițiilor străine pe locuitor raionul Hîncești înregistrează 2% din media pe republică, iar mun. Chișinău – 413%; la producția industrială pe locuitor raionul Hîncești 23% , iar mun. Chișinău – 262%; la volumul impozitelor și taxelor colectate pe locuitor – 37% în orașul Chișinău față de 282% în mun. Chișinău. Luând în considerație că activitatea economică, culturală și științifică tinde să se concentreze în regiunile cu infrastructură mai dezvoltată și calitatea vieții mai înaltă, se poate conchide că în profil teritorial Republica Moldova riscă perpetuarea sau chiar accentuarea decalajului enorm între capitală și restul țării, aceasta afectând dezvoltarea republicii în general.În același timp, se manifestă importante decalaje între însăși unitățile administrativ – teritoriale ale republicii.
Reieșind din aceste realități, în continuare se prezintă o analiză a decalajelor dintre raioanele Republicii Moldova cu excluderea mun. Chișinău.
Tabelul 2.1.: Discrepanțe între mun. Chișinău și restul unităților administrativ teritoriale (pe locuitor)
Decalaje în ocuparea forței de muncă. Între raioane există mari discrepanțe cu privire la gradul de utilizare a resurselor de muncă. În anul 2010 rata ocupării pe republică a fost de 49,1%, iar ratele s-au înscris între 64,4% (Edineț) și 21,3% (Chișinău). Cu excepția raionului Edineț, toate regiunile înregistrează rate de ocupare sub 60%. O asemenea slabă utilizare a forței de muncă reflectă oferta scăzută de locuri de muncă, având drept efect și plecarea în masă a cetățenilor la munci peste hotare. Contrar tendinței manifestate pe plan mondial, în Republica Moldova a sporit substanțial populația ocupată în agricultură și continuă să se afle la cote destul de înalte – în medie 44%, extremele fiind 63% (raionul Soroca) și raionul Orhei (27%). De asemenea, există decalaj enorm între localități privind ponderea populației ocupate în servicii – între 29% (raionul Taraclia) și 62% raionul Cahul). Totodată, dezindustrializarea a determinat restrângerea utilizării forței de muncă în industria tuturor raioanelor, și aici existînd mari diferențe de la unul la altul. Cu excepția municipiul Bălți (24% ocupați în industrie și construcții), în toate raioanele ponderea industriei este sub 20% în totalul populației ocupate.În continuare este prezentat grafic gradul ocupării a populației active.
Figura 1.Ponderea populației ocupate în total populației activă.
La extrema de jos se află raionul Tighina cu doar 6% din populație. Pentru comparație, în 90% din județele din România cota celor ocupați în industrie este de peste 35%, iar în fiecare al treilea județ – peste 50%.
Accentuarea discrepanțelor socio-umane. Indicatorii calității vieții constituie elemente majore de referință în aprecierea nivelului de dezvoltare în profil teritorial a unei țări, deoarece dezvoltarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc de realizare a obiectivelor sociale, de satisfacere a nevoilor umane, adică de asigurare a unei mai bune calități a vieții. Analiza efectuată sub acest aspect denotă accentuarea discrepanțelor interjudețene. Astfel, nivelurile vânzărilor de mărfuri cu amănuntul pe locuitor față de media pe republică sunt între 71% (raionul Ungheni) și 191% (municipiul Bălți). Decalajele între raioane la un alt indicator sintetic – volumul serviciilor prestate pe locuitor – variază între 80% din media pe republică (raionul Hîncești) și 156% (municipiul Bălți), în 7 raioane fiind sub media pe republică. Inechitatea asigurării cu servicii medicale este ilustrată de numărul de locuitori ce revin la un pat de asistență medicală și profilactică. La acest indicator se evidențiază un decalaj mare între extrema inferioară municipiul Chișinău – 46% față de media pe republică) și extrema superioară (Taraclia – 138%). În special, se profilează raioanele din centrul republicii cu cote mai reduse în comparație cu media pe republică.
Figura 2.Servicii medicale pe cap de locuitor.
Un aspect important al calității vieții îl reprezintă înzestrarea populației cu autoturisme în proprietate personală. La acest indicator decalajul între raioane este de asemenea ridicat. Raioanele Edineț, Soroca și Taraclia se situează în raioanelor cu niveluri de 147%, 112% și, respectiv, 111% din media pe republică, cele mai scăzute înregistrându-se în raionul Orhei (74% din medie), Ungheni (82%) și Bălți (93%).
Decalaje în dezvoltarea economică și a infrastructurii. Nivelul produsului regional brut pe locuitor este un indicator global ce reflectă discrepanțeler economice în dezvoltarea teritorială. Conform datelor anului 2011, nivelurile acestui indicator pe raioanele Republicii Moldova a cunoscut un decalaj nu prea pronunțat. Diferența dintre extreme a constituit 127% și, respectiv, 86% din media națională. Astfel, republica se caracterizează printr-o omogenitate relativă în crearea valorii adăugate brute în aspect teritorial.
Discrepanțe esențiale se înregistrează la nivelul mediu al investițiilor străine cumulative pe locuitor, evidențiindu-se o repartiție foarte neomogenă a acestora în profil teritorial, cu impact negativ asupra dezvoltării echilibrate. Astfel, nivelurile raioane s-au înscris între 121 USD în raionul Taraclia și 4 USD în municipiul Chișinău, decalajul între cele două extreme fiind unul enorm.De asemenea, nivelul exportului pe locuitor în profil teritorial denotă discrepanțe însemnate între regiunile republicii. În acest context se evidențiază raioanele Soroca, Taraclia și municipiul Bălți cu cote de peste 140% față de nivelul mediu pe republică și, respectiv, raionele Hîncești, Orhei, Edineț și Tighina cu niveluri sub 70%.
Dat fiind faptul că agricultura deține locul central în economia republicii, terenul agricol reprezintă un element de bază al potențialului acestora. În acest context, se evidențiază diferențe întreregiuni privind disponibilitățile de fond funciar. Astfel, dacă în raionul Taraclia la un locuitor revin în medie 1,2 ha teren agricol, în municipiile Chișinău, Bălți și raionul Ungheni doar 0,6 ha. La acest indicator, raioanele din sudul republicii sunt într-o oarecare măsură avantajate, grație densității mai reduse a populației. Respectiv, ierarhia raioanelor conform producției agricole pe locuitor corelează cu repartiția conform suprafeței agricole pe persoană.
Decalajele teritoriale în amplasarea factorilor de producție generează diferențe în asigurarea autonomiei financiare a raioanelor. În toate raioanele Moldovei veniturile proprii sunt insuficiente și variază între 30-60% din total. Se profilează în mod special raioanele din centrul republicii (Chișinău, Ungheni, Orhei,Hîncești) cu niveluri sub media națională, pe când raioanele din nord și sud se plasează peste nivelul mediu.
Figura 3.Impozite și taxe colectate pe cap de locuitor.
Analiza dezvoltării infrastructurii județelor denotă o rămînere în urmă accentuată față de statele din Uniunea Europeană și Europa Centrală. Totodată, există decalaje interaioanale esențiale la abonarea populației la telefoane și în special, asigurarea localităților cu gaze naturale.
Tabelul 2. 1:Asigurarea cu gaze naturale în profil teritorial*
*Republica Moldova (fără mun. Chișinău) = 100
După acest indicator discrepanțele între raioane sunt enorme. Astfel, după ponderea localităților gazificate, decalajul între unitățile teritorial-administrative s-au înregistrat cifre mult mai mari ca perioada precedentă.După densitatea rețelelor de gaze naturale, ierarhia raioanelor este aceeași, dar decalajul este mai mare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Importanta Factorilor Regionali In Cresterea Economica a Unui Stat (ID: 141140)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.