Implicatiile Politicii Financiare Asupra Echilibrului Macroeconomic

CUPRINS

Introducere………………………………………………………….……………….……4

Capitolul I Politica financiară- componenta principală a politicii genrale a statului.……………………………………………………….…………………….…..…5

1.1 Conținutul politicii financiare și sfera de manifestare a acesteia………………….5

1.2 Componente sctructurale ale politicii financiare la nivel macroeconomic………..11

CAPITOLUL II

2.1 Politici bugetare si fiscale de rlansare economică într-un regim cu rate fixe de schimb…………………………………………………………………………………..21

2.2Politici bugetare si fiscale de rlansare economică într-un regim cu rate de schimb flexibile………………………………………………………………………………….24

Concluzii………………………………………………………………………………..27

Bibliografie……………………………………………………………………………..28

INTRODUCERE

În abordarea politicii fiscale trebuie stabilit mai întâi, conceptul de politică fiscală, sfera politicii fiscale, obiectivele și rolul acesteia. Politica fiscală reprezintă o componentă esențială a politicii bugetare considerată ca fiind un ansamblu de măsuri inițiate și implementate de guvern, prin intermediul bugetelor publice, în scopul realizării și menținerii echilibrului macroeconomic în economia reală. Intervenția statului, în cazul politicii fiscale, își face simțită prezența prin intermediul unor procese specific financiarfiscale precum: asigurarea echilibrelor bugetare, alocarea cheltuielilor bugetare și formarea prin impozite și taxe a veniturilor bugetare. Politica fiscală poate fi definită și ca o formă de intervenție indirectă a statului în economie, aplicabilă pe piața bunurilor și serviciilor, intervenind cu precădere la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne, modificarea ei fiind dificilă și lentă. Politica fiscală este strict și total reglementată juridic, asigurată prin forța legii, efectul aplicării acesteia în economie simțindu-se imediat. În sens larg politica fiscală este desemnată în cadrul autorităților publice de încasare și utilizare a resurselor indispensabile consumului public procurării de servicii și bunuri publice..

Conceptul de politică fiscală are la bază eficiența fiscală și un randament ridicat care va asigura venituri cât mai mari la bugetul de stat. Această politică are în vedere stimularea activității economice, a investițiilor, asigurarea protecției sociale și deasemeni susținerea unui principiu moral/juridic care cere respectarea drepturilor fiecăruia în contribuția individuală la constituirea veniturilor. Cu alte cuvinte politica fiscală are în vedere fixarea volumului și a locurilor de unde provin resusele de alimentare a fondurilor financiare din sectorul public, procedee de prelevare care vor fi utilizate, a obiectivelor și modalităților de creare a acesteia prin intermediul instrumentelor sale specific reprezentate de taxe și impozite.

Politica fiscală vizează ansamblul deciziilor cu ajutorul cărora se realizează modelarea sistemului fiscal, din punct de vedere structural, și se asigură funcționarea acestuia, în scopul obținerii finalităților dorite de managerii publici cu putere de decizie în acest domeniu.

Obiectivele politicii fiscale

Autoritățile publice folosesc politică fiscală în scopul atingerii unor ținte nefiscale, de natură economică precum modificarea proceselor economice, rectificarea ciclului economic, eliminarea dezechilibrelor economice. În continuare având în vedere direcțiile spre care se îndreaptă politica fiscală putem enumera ca obiective principale ale politicii fiscale următoarele:

alimentarea bugetului cu resurse financiare necesare realizării funcțiilor statului;

stabilizarea economică prin care se urmărește: realizarea unei rate înalte de creștere economică; atingerea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă; asigurarea stabilizării prețurilor și menținerea sub control a inflației; realizarea echilibrului balanței comerciale și a balanței de plăți externe;

reglarea economiei și redresarea creșterii economice; relațiile între fiscalitate, pe de o parte, reglarea economiei și relansarea creșterii economice, pe de altă parte, sunt relații de inderdependență și reciprocitate.

restructurarea și readaptarea economiei la cerințele modernității și performanței economice

La fel de importante sunt si obiectivele sociale pe care le urmăreste să le realizeze politica fiscală prin diverse activităti ce vizează reduceri, scutiri de impozite pentru unele categorii socio-profesionale, supraimpozitarea unor activități sau produse cu caracter distructiv asupra persoanei, etc.

CAPITOLUL I

POLITICA FINANCIARĂ – COMPONENTA PRINCIPALĂ A POLITICII GENERALE A STATULUI

Conținutul politicii financiare și sfera de manifestare a acesteia

Politica financiară face parte integrantă din politica generală a statului și îndeplinește un rol important în traducerea în viață a programelor de dezvoltare economică, promovare a progresului tehnic și științific, formare profesională, recalificare și reîncadrare în muncă a șomerilor, ocrotire a sănătății populației, protecție socială, dezvoltare a culturii, asigurare a echilibrului ecologic, apărare națională etc.

Ca atare, o abordare corectă a problematicii politicii financiare nu se poate efectua decât în cadrul mai larg aferent politicii generale.

Aceasta din urmă poate fi definită, într-o manieră simplificată, ca o activitate de reglare, de conducere și de organizare a societății în ansamblul său. Pe un plan mai larg, politica reprezintă ansamblul de măsuri elaborate pentru conducerea colectivităților umane, promovarea unei anumite orientări în dezvoltarea economico-socială, instituirea și funcționarea ordinii interne, implicând atât asigurarea poziției dominante a unei grupări (clase) sau formațiuni politice, cât și atingerea unor obiective pe plan internațional.

Politica financiară diferită și de la o țară la alta în funcție de potențialul economic, de gradul de dezvoltare economică, de resursele naturale de care dispune, de orânduirea socială, de metoda de conducere a economiei și de alți factori. Deseori se întâmplă ca țări dezvoltate, cu economie de piață, cu vechi tradiții democratice, având la conducere partide de aceeași coloratură politică, să promoveze, totuși, politici financiare diferite. Înțelegerea acestor deosebiri poate fi realizată numai printr-o analiză atentă a condițiilor concrete din fiecare țară și a contextului internațional. De altfel, experiența economică și financiară a altor țări poate oferi unele elemente de judecată, anumite repere, dar nu rețete gata elaborate care să poată fi aplicate de alte țări.

Indiferent de maniera teoretică de abordare a conceptului de politică, realitatea istorică a învederat faptul că în materializarea sa practică un rol important l-a avut puterea publică, respectiv statul. Așa se poate explica de ce sintagma „politica generală a statului” apare a fi cel mai des utilizată în literatura de specialitate și cu ponderea cea mai ridicată în abordarea concretă a acțiunilor economice și sociale.

În țara noastră, D. P. Marțian definea politica generală prin „modalitățile și instituțiile cu ajutorul cărora statul trebuie să se ocupe de prosperitatea intereselor materiale ale ocrotitorilor săi”.

În același timp, mai ales în lumea contemporană, politica generală poate avea și caracter interstatal sau supranațional, consecință a tendințelor de integrare care au condus, pe baza unor procese îndelungate de evoluție și negocieri, la crearea unor entități și structuri administrative având interese comune.

Pe fondul deschiderii accesului economiilor naționale la piețele internaționale și creșterii puterii financiare a firmelor sau marilor companii, acestea și-au elaborat politici generale noi care, pe lângă dimensiunea microeconomică firească sferei de activitate, au dobândit și una transnațională, prin operațiuni de asociere, fuziune sau absorbție de capitaluri.

Prin urmare, politica generală (economico-socială) constituie un concept de o foarte mare complexitate prin care se exprimă și promovează anumite interese care, de regulă, corespund obiectivelor urmărite de societate sau de segmente ale societății, de mai mare sau mai mică întindere, reprezentate prin grupări (partide) politice. Pe această bază, există tendințe și orientări diferite ale politicii generale, promovate de către diferite partide politice, care includ, între altele, componente financiare specifice. O imagine globală asupra ariei de cuprindere a politicilor financiare, privită din contextul politicii generale, poate fi redată ca în Fig. nr. 1. :

Fig nr.1 Integrarea politicii financiare în politica generală

În ipostaza de componentă a politicii generale, politica financiară se poate aborda la nivel regional, statal și interstatal, macroeconomic sau microeconomic, inclusiv la nivel de firme, organisme și organizații interne sau internaționale, instituții publice/private, con sorții, holdinguri sau întreprinzători. Totodată, dacă elaborarea conținutului politicii generale poartă amprenta clasei politice conducătoare în societate, politica financiară promovată de autoritățile publice exprimă mesajul statului, fiind strâns legată de funcțiile și activitatea acestuia. Un argument în acest sens îl constituie chiar sensul cuvintelor „finance prin care era desemnată o sumă de bani sau un venit aparținând organelor de stat, respectiv finances cu semnificația, mai largă, de patrimoniu al statului”.

În sprijinul afirmațiilor de mai sus pot fi invocate și definițiile date politicii financiare, în literatura de specialitate, vizând o arie mal largă sau mai restrânsă a acesteia.

Astfel, într-o optică integratoare a politicii generale promovate de stat, politica financiară este definită ca ansamblul de metode, mijloace și instituții prin intermediul cărora se realizează activitatea financiară în concordanță cu obiectivele de politică economico-socială urmărite de gruparea conducătoare.

Dintr-un alt unghi de abordare, se afirmă că în problematica de politică financiară se cuprind metodele și mijloacele concrete privind procurarea și dirijarea resurselor financiare, precum și instrumentele, instituțiile și reglementările financiare utilizate de stat pentru influențarea proceselor economice și a relațiilor sociale, într-o etapă determinantă.

În alte opinii se consideră că politica financiară (politica finanțelor) abordează fenomene care dau naștere unei sarcini publice la baza căreia se află factorul financiar. Existenta sarcinii financiare antrenează punerea în aplicare a unor tehnici politico-juridice și a unor mecanisme de acțiune specifice. În acest sens, Alain Barrere consideră că „sarcina financiară nu reprezintă altceva decât o prelevare la dispoziția statului, în vederea utilizării de către acesta a unei fracțiuni din venitul național”.

Concepută, în prim plan, ca politică financiară a statului, aceasta apare indisolubil legată de politica economică. Concertată cu opțiunile de politică monetară, de credit, valutară, politica financiară se orientează înspre realizarea unor obiective de mare importanță economică și socială, cu larg ecou pe plan intern sau extern. În acest context, politica financiară se manifestă ca parte integrantă, fundamentală a politicii economico-sociale, generale a unui stat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în mod obișnuit, fiecare obiectiv al politicii generale include și o latură financiară.

Din acest motiv, caracterizarea politicii financiare nu se poate realiza decât în contextul politicii generale, privită la nivel de colectivitate umană organizată în stat și constituită ca un sistem în cadrul căruia se manifestă interdependența dintre ansamblul instrumentelor și ansamblul obiectivelor sale. Prin urmare, politica financiară evoluează pe măsură ce însăși baza economică se dezvoltă și suferă schimbări, ea îndeplinind – ca orice element de suprastructură – un rol activ față de aceasta din urmă.

La rândul său, și baza economică își pune pecetea asupra politicii financiare. O economie puternică, în care există o amplă circulație a capitalurilor, va permite acumularea unor resurse financiare însemnate la dispoziția statului, pe baza cărora acesta va finanța programe de acțiuni cu destinație economică sau socială. Dacă, dimpotrivă, producția nu se dezvoltă, în mod firesc nu există baza de acumulare necesară, în vederea creării la nivel central a suportului financiar al aparatului statal.

Conținutul politicii financiare se constituie ca un argument care susține și impune compatibilitatea acesteia cu politica economică. Astfel, dacă politica economică și-a propus ca obiective dezvoltarea cu precădere a ramurilor de vârf ale industriei, introducerea progresului tehnico-științific în economie, participarea mai largă a țării la diviziunea internațională a muncii și, pe această bază, accelerarea ritmului de creștere economică, atunci și politica financiară trebuie să acționeze în aceeași direcție.

De-a lungul timpului, politica economică s-a axat pe anumite obiective, pornind de la prioritățile fiecărei etape, necesitățile de dezvoltare ale economiei și aspirațiile populației. Întrucât realizarea simultană a acestor obiective s-a dovedit a fi foarte dificilă, economiștii au construit așa-numitele poligoane „magice” ale căror laturi s-au multiplicat în mod progresiv.

Fig. Nr. 2 Evoluția obiectivelor de politică macroeconomică

Potrivit reprezentărilor din Fig. nr. 2, se poate remarca și tendința de creștere a rolului componentelor financiar-monetare (rata inflației, soldul balanței de plăți, distribuirea veniturilor), confirmând locul important ce i se atribuie acestei componente în politica economică și, implicit, în cea generală.

Într-o altă viziune, se consideră că obiectivele politicii economice se pot diviza în trei grupe, astfel:

obiective economice pure: utilizarea deplină a muncii, stabilizarea prețurilor, creșterea producției etc;

obiective sociale: securitatea socială, educația, sănătatea etc;

obiective instrumentale: echilibrul balanței de plăți, creșterea ratei investiționale etc.

Deși raporturile politicii financiare cu politica economică se manifestă ca de la parte la întreg, statul fiind principalul responsabil și elementul central în fundamentarea acestora, unii autori au încercat să nuanțeze acțiune a celor două tipuri de politici.

Astfel, A. Barrere aprecia că politica financiară pune în evidență rolul statului, pentru că o sarcină financiară nu se poate concepe în afara prezenței acestuia. Spre deosebire, politica economică este determinată de comportamentul economic al indivizilor – liber prin natura sa – prin care aceștia au posibilitatea să aleagă, din mai multe variante, soluția optimă, reprezentativă pentru interesele personale: „în timp ce politica economică se situează în sfera libertății și interesului individual, politica financiară se localizează în sfera constrângerii autoritare și interesului public” .

Prin urmare, statul, ținând cont de caracterul imperativ al funcționării instituțiilor publice, se află în centrul macrodeciziilor financiare și deține putere de constrângere. El trebuie să garanteze permanent funcționarea normală a aparatului administrativ, să fixeze nivelul cheltuielilor publice în funcție de veniturile de care dispune. Mai mult, dacă motivația acțiunii individuale (aflată la baza politicii economice) se regăsește în satisfacerea interesului personal, rațiunea statului (ca suport al politicii financiare) este de realizare a binelui comun, rară a-l sacrifica pe cel al individului.

În consecință, A. Barrere consideră că politica financiară și politica economică generală

se află în opoziție, între ele existând un conflict de interese, deoarece comportamentul uman este

asupra concepției despre stat, plecând de la ignorarea sa ca centru de putere și ajungând la considerarea sa ca instrument de intervenție, chiar de dominare economică, inclusiv de instituție autonomă în fața cetățenilor și grupurilor sociale.

Acest conflict de interese dintre politica economică și cea financiară nu are un fundament științific, iar raționamentul care l-a determinat pe A. Barrere să ajungă la un asemenea punct de vedere nu prezintă elemente suficiente de rezistență. Realitatea istorică a confirmat fundamentarea conținutului politicii economice, inclusiv în latura sa financiară, pe gândirea și concepția grupărilor (partidelor) politice, care au dobândit puterea într-un mod mai mult sau mai puțin democratic.

Prezența statului s-a dovedit absolut necesară și indiscutabilă, inclusiv în societatea contemporană, atât în activitatea economică, cât și în cea financiară, iar în calitatea sa de subiect economic specific, el trebuie să adopte deciziile de politică economico-financiară adecvate obiectivelor de dezvoltare. Astfel, asigurarea creșterii economice și contracararea stagnării sau recesiunii economice, declarate ca obiective ale politicii generale, trebuie să aibă corespondent într-o politică financiară de stimulare a investițiilor și a consumului.

Prin urmare, politica financiară reprezintă o componentă care se integrează în politica generală a unui stat; ea însă și-a fixat în timp propriul cadru metodologic, obiectivele, instrumentele și tehnicile proprii de acțiune care îi completează conținutul și susțin inițiativa economică a indivizilor. Astfel, chiar în opinia lui A. Barrere, politica financiară urmărește obiective cu real impact economic, și anume:

a) favorizează progresul economic prin intermediul finanțelor publice;

b) regularizează conjunctura pe baza impozitelor și a investițiilor;

c) realizează justiția fiscală, ținând cont de puterea contributivă.

La rândul său, economistul italian Addone Fantini scria că politica financiară urmărește procurarea și utilizarea resurselor necesare satisfacerii nevoilor publice și producerii de servicii publice. O asemenea acțiune dă loc la un proces de redistribuire, în măsura în care resursele prelevate de stat sunt dirijate către noi destinatari care le vor utiliza după dorința lor, diferită de aceea a primilor posesori.

Pe un plan mai larg, se constată că politica financiară poate să fie îndreptată către atingerea unor scopuri diferite, nu numai acelea pur fiscale, ci și de ordin public, militar, social, cultural etc. Ea apare astfel ca parte integrantă a unei ample acțiuni generale a țării și se manifestă pregnant ca o modalitate de intervenție a statului în economie, cu ajutorul instrumentelor financiare.

Constituie o realitate incontestabilă faptul că autoritățile publice folosesc politica financiară pentru influențarea proceselor economice și corectarea dezechilibrelor din economie.

În acest sens, sunt concepute ca obiective ale politicii financiare:

– stabilizarea economică;

– reglarea conjuncturală și relansarea economiei;

– restructurarea și creșterea economică.

În realizarea acestor obiective de importanță și complexitate deosebită, cadrul de acțiune al politicii financiare nu vizează numai activitatea directă a statului de procurare și utilizare a resurselor bănești, ci și pe cea de credit, monetară și valutară.

Așadar, în opinia noastră, se poate admite că în sfera largă a politicii financiare se disting mai multe componente, și anume: politica fiscală, politica bugetară, politica de credit, politica monetară, politica valutară, a prețurilor și veniturilor, precum și politica financiară a întreprinderii. Aceste componente emană atât din nivelul structural-organizatoric, cât și din domeniile activității financiare pe care le vizează direct. În raport cu cele arătate până în acest moment, principalele componente ale politicii financiare pot fi redate după cum se observă în Fig. nr. 3.

Fig. nr. 3 Componentele politicii financiare

Reușita acțiunilor de politică financiară poate fi asigurată – dincolo de diferențele de natură ideologică existente – numai prin stabilirea clară a coordonatelor de acțiune strategică și tactică, deoarece implicațiile acestora se regăsesc în rezultatele înregistrate de fiecare componentă organizatorică sau structură funcțională cu activitate financiară.

În literatura de specialitate se consideră că deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă determinată istoricește, formează cadrul strategiei financiare, în timp ce actele administrative de planificare și programare a operațiunilor bănești pe perioade scurte, ca și. măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare și a sarcinilor specifice unei perioade sau alteia, țin de domeniul tacticii și al activității operative.

Dacă strategia și tactica financiară sunt diferite din punct de vedere al orizontului de timp vizat, nu este întotdeauna ușor de delimitat granița dintre cele două concepte. Aceasta întrucât perspectiva realizării obiectivelor consemnate în planul de guvernare este condiționată într-o mare măsură de mijloacele tactice de acțiune. Lipsa sau insuficiența resurselor financiare poate prejudicia realizarea programelor de dezvoltare economico-socială, dacă pe termen scurt nu sunt stabilite concret modalitățile de procurare și gestionare a resurselor. Amânarea unor asemenea programe, renunțarea la ele ori realizarea lor pe seama unor eforturi financiare suplimentare din partea populației și/sau a agenților economici poate să modifice atitudinea alegătorilor, să le îndrepte atenția spre alte formațiuni politice. Strategia financiară diferă de la o țară la alta, în funcție de tipul sistemului economico-social existent, nivelul de dezvoltare, de condițiile concret-istorice prezente. Aceasta explică spectrul diversificat al măsurilor de strategie și tactică financiară în țări cu economii de piață veritabile și având vechi tradiții democratice. Totodată, este necesară abordarea diferențiată a acestor măsuri, pornind din interiorul sistemului financiar, atât la nivel macroeconomic, cât și microeconomic.

Politica financiară trebuie să asigure integrarea finanțelor publice în activitatea economico-socială și concentrarea tuturor componentelor sale pentru atingerea obiectivelor fiecăreia, dar și a celor economico-sociale de ansamblu. Prin urmare, numai prin cunoașterea și acțiunea sistematică a componentelor sale politica financiară poate fi promovată în condiții de eficiență, competitivitate și profesionalism. Totodată, prin conținutul obiectivelor sale, ea poate fi structurată pe următoarele domenii mari:

mobilizarea, respectiv procurarea resurselor bănești la fondurile financiare ce se constituie, fie în sectorul public, fie în cel privat;

repartizarea sau alocarea pe destinații și utilizarea fondurilor bănești constituite;

îndatorarea, respectiv activitatea de creditare, incluzând regimul de practicare a împrumuturilor și dobânzilor;

asigurările, care, la rândurilor, se diferențiază în asigurări sociale și asigurări de bunuri, persoane și răspundere civilă;

organizarea și funcționarea aparatului financiar-bancar;

organizarea și exercitarea controlului financiar.

1.2. Componentele structurale ale politicii financiare la nivel

macroeconomic

Transformările suferite de politica financiară, ca și schimbările pe care le imprimă întregului ansamblu economico-social sunt rezultatul evoluției concrete a componentelor acesteia: politica fiscală, bugetară, politica de credit și cea monetară, politica prețurilor sau cea a veniturilor etc. Fiecare tip de politică are însă propria identitate, dar se integrează prin conținut și instrumente de lucru în ansamblul politicii financiare. În plus, toate componentele politicii financiare reprezintă emanația doctrinară și interesele formațiunii politice aflate la putere la un moment dat. Din acest motiv, chiar dacă se manifestă disensiuni și diferențe de opinie, ele trebuie estompate, pentru ca partidul (coaliția) care a câștigat alegerile să poată realiza guvernarea într-un consens de fond al problematicii fiscal-bugetare și monetare și ținând cont de conjunctura economico-socială internă și externă.

În acest sens, este admis că abordarea realistă a problemelor fiscalității presupune în mod firesc luarea în considerare a mediului social pe care se grefează politicile fiscale promovate în condiții concrete de timp și spațiu.

Prin urmare, componenta principală a politicii financiare o reprezintă politica fiscală, dar în definirea sa apar puncte de vedere diferite.

Astfel, unii autori sunt de părere că problematica politicii fiscale este axată în exclusivitate pe colectarea resurselor financiare publice sub formă de impozite și taxe. Într-o primă definiție, elaborată în spiritul acestei concepții, politica fiscală reprezintă ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor, caracterizând opțiunile statului în materie de impozite și taxe. Într-o altă opinie, se consideră că politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanțării nevoilor publice, și al realizării unor finalități de natură economico-socială.

Gh. Manolescu este de părere că, în sens larg, politica fiscală „se constituie în cadrul activității autorității publice de percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public și fumizării de servicii și bunuri publice. Prin politica fiscală se stabilesc volumul și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora”.

Principala carență a definițiilor invocate anterior este aceea că în conținutul politicii fiscale nu se face nici o referire și la cheltuielile publice; ori, a colecta un anumit volum de resurse financiare la dispoziția autorităților publice, fără determinarea necesarului de finanțat sub forma cheltuielilor publice, reprezintă o operațiune total nerealistă și poate fi sortită eșecului. Nu se poate pretinde contribuabililor să plătească anumite impozite și taxe rară a se cunoaște, cu precizie, destinația pe care o vor avea și la finanțarea căror proiecte vor servi. Prin urmare, ne aliniem opiniilor care susțin că problematica politicii fiscale nu se rezumă numai la opțiunile asupra procurării resurselor financiare la dispoziția statului, ci și la cheltuielile pe care le au în vedere autoritățile publice.

În acest context, politica fiscală este concepută ca un proces ce constă în mânuirea (manipularea) impozitelor și cheltuielilor publice și care urmărește:

a) să contribuie la amortizarea oscilațiilor ciclului economic;

b) să favorizeze menținerea progresului economic, asigurând un grad ridicat de ocup are a forței de muncă, în scopul prevenirii acceselor excesive de inflație sau deflație datorate fluctuației cererii.

În altă viziune, politica fiscală este definită ca totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor și instituțiilor folosite de stat în procurarea resurselor fiscale și utilizarea lor pentru finanțarea de acțiuni publice și influențarea vieții economice și sociale. Ea cuprinde, în principiu, problematica impozitelor și pe cea a cheltuielilor publice.

Politica fiscală a statului trebuie să reflecte concepția doctrinară a puterii politice în stat, și implicit guvernamentale în fiecare țară, privind criteriile de stabilire a dreptului de a impune și a măsurilor și tehnicilor concrete de impunere, în vederea finanțării unor acțiuni economico-sociale de interes public. Din acest motiv, unele decizii de politică fiscală, deși sunt întemeiate și raționale, se dovedesc a fi nepopulare (colectarea de impozite și taxe, de exemplu). Ca atare, ele se exercită prin constrângere publică și nu se pune problema obținerii explicite a acordului cetățenilor și agenților economici (aflați în postura de contribuabili) de a-și onora obligațiile fiscale față de stat.

Cu toate acestea, resursele financiare mobilizate prin eforturi însemnate, ca urmare a deciziilor de politică fiscală, asigură suportul bănesc necesar manifestării componentelor politicii bugetare.

Politica bugetară este axată pe constituirea și distribuirea principalului fond public – fondul bugetar. Ea vizează formarea, repartizarea și utilizarea resurselor sub forma veniturilor și cheltuielilor bugetare, inclusiv finanțarea deficitului bugetar, fie prin împrumut de stat, fie prin emisiune de monedă. Acționând în cadrul mai larg al politicii financiare, politica bugetară îndeplinește un rol specific, dar care se integrează în ansamblul problematicii financiare. Din această perspectivă, politica financiar-bugetară îndeplinește trei funcții, și anume:

funcția de alocare prin care serviciile cu caracter special sunt distribuite prin intermediul autorităților publice care asigură satisfacerea unor nevoi sociale (cultură, învățământ, justiție, apărare națională, ordine publică);

funcția de distribuire, realizată prin impozite și cheltuieli publice, devine necesară în măsura în care distribuirea veniturilor și averii între persoanele fizice și juridice, influențată de modul de repartizare a factorilor de producție și a formelor de proprietate, nu este în concordanță cu necesitățile și justiția socială;

funcția de stabilizare prin care se urmărește atingerea unui grad înalt de ocupare a forței de muncă, stabilitatea prețurilor, o situație solidă a balanței de plăți extreme, precum și o rată a creșterii economice.

Unii autori sunt de părere că politica bugetară include politica fiscală, dar admit că politica bugetară, în sens restrâns, se numește politică alocativă și, deci, se referă numai la instrumentarea cheltuielilor publice. Alți autori consideră că politica bugetară a grupat de-a lungul timpului esența politicii financiare, în condițiile în care, peste o sută de ani, echilibrul bugetar a fost regula esențială. Cu alte cuvinte, se poate distinge o politică bugetară tradițională axată pe respectarea echilibrului bugetar și care se reduce la execuția bugetului votat, cât și o politică bugetară modernă, adeptă a deficitului bugetar moderat.

În sens larg, politica bugetară reprezintă un ansamblu de opțiuni operate de către stat, în prezența unui volum de mijloace disponibile și a unui număr determinat de nevoi publice de satisfăcut, în vederea obținerii unui avantaj social maxim. Practic, politica bugetară are ca obiect gestionarea veniturilor, respectiva cheltuielilor bugetare care sunt forma concretă de materializare a fluxurilor fiscale și a fluxurilor de cheltuieli publice (fie că sunt cheltuieli curente sau cheltuieli de capital/de investiții).

Pornind de la realitatea conform căreia cheltuielile publice constituie un element capital al cheltuielilor globale ale economiei naționale, iar sarcina esențială a acestora este de a asigura reconstituirea venitului prelevat sub formă de impozite și taxe (operațiune la care statul trebuie să vegheze), în conținutul politicii bugetare se cuprinde și gestiunea soldului bugetar. Prin urmare, problematica politicii bugetare este de mai mare anvergură decât cea a politicii fiscale, deoarece instrumentele de intervenție bugetară sunt constituite atât din impozite și cheltuieli, cât și din excedente și deficite bugetare, după cum se poate observa în Fig. nr. 4.

Fig. nr. 4 Conținutul politicii fiscal-bugetare

În practică însă, politica fiscală și politica bugetară se completează reciproc și acțiunile lor au un caracter unitar, reflectat într-un mix al instrumentelor și tehnicilor fiscal-bugetare, aflate la dispoziția statului. Mai mult, în fundamentarea ambelor forme de politică financiară, un rol important îl are necesitatea anticipării evoluției situației economice generale, care se realizează cu ajutorul factorilor de previziune, aceștia fiind:

a) factori tehnici, constând în sporirea productivității;

b) factori economici, reprezentați de creșterea volumului de resurse;

c) factori politici, ca în cazul deciziei Guvernului de a efectua noi investiții;

d) factori sociali, care au la bază schimbările înregistrate în obiceiurile de consum

.

În fine, atât politica fiscală, cât și cea bugetară urmăresc, prin acțiunile lor, realizarea unei utilități sociale maxime, care constă în „a obține maximum de satisfacție socială, la costul cel mai bun, adică cheltuind în maniera cea mai profitabilă”; acesta reprezintă, totodată, principiul fundamental al economiei publice. El face ca bugetul să nu fie privit drept un simplu instrument care furnizează informațiile necesare fundamentării unei politici financiare raționale, ci să devină „opera tehnicienilor și nu decizia tehnocraților”.

Prin urmare, atât în planul gândirii, cât și în cel al acțiunii, este dificil de trasat granița care delimitează politica fiscală de cea bugetară. Realizarea obiectivelor de politică financiară, impune necesitatea adoptării unei politici fiscal-bugetare unitare, îndreptată către realizarea bunăstării sociale, după cum reiese din Fig. nr.5:

Fig. nr. 5 Rolul politicii fiscal-bugetare

Realizarea bunăstării sociale este analizată în funcție de două obiective:

1. rata dorită de creștere economică;

2. stabilitatea economică;

Cele două obiective sunt o consecință a acțiunii instrumentelor fiscal-bugetare care sunt promovate prin intermediul bugetului; linia punctată denotă faptul că, într-un alt context, alte obiective și alte instrumente sunt mai relevante (de exemplu, cele de politică monetară).

Politicile fiscal-bugetare influențează derulare a proceselor economico-financiare și sociale ale colectivității și își pun amprenta asupra mediului social-economic. La rândul său, și acesta le influențează activitatea printr-o serie de factori, cum sunt: starea economiei, nivelul producției și al veniturilor, raportul dintre sectorul public și cel privat, nevoile bugetare și posibilitățile de acoperire a acestora, deficitul bugetar existent, rata șomajului, acordurile pentru evitarea dublei impuneri etc.

Astfel, creșterea producției are ca efect sporirea volumului de resurse financiare posibile de ales la dispoziția statului și are un impact favorabil asupra balanței comerciale și a celei de plăți, ca urmare a fluxurilor financiar-valutare derulate în operațiunile cu străinătatea. Invers, constrângerile care împiedică dezvoltarea activității economice se repercutează în mod negativ asupra populației ocupate, determinând, printre altele, creșterea nivelului șomajului. Prin urmare, pe lângă imposibilitatea măririi volumului de resurse la dispoziția statului, consecință a reducerii producției, politica bugetară trebuie să facă față problemelor dificile de protecție socială, pentru care are nevoie de fonduri importante.

Unii autori, încercând să analizeze și să delimiteze acțiunea instrumentelor fiscale de cea a instrumentelor bugetare, au ajuns la concluzia că impactul politicii bugetare este mai pregnant decât în cazul politicii fiscale.

Astfel, Paul Heyne consideră că, deși politica fiscală poate fi de două tipuri automată și discreționară, trăsătura sa definitorie rămâne pasivitatea, deoarece permite apariția deficitelor bugetare și nu întreprinde nimic în acest sens.

Pasivitatea atribuită de P. Heyne politicii fiscale nu reprezintă neapărat un inconvenient al acesteia, chiar dacă generează deficite bugetare. Economiștii moderni au arătat că practicarea unor deficite bugetare moderate este benefică pentru sănătatea organismului economic în ansamblul său. Politica fiscală exercită un impact deosebit atât în plan economic, cât și social atunci când, prin promovarea de facilități fiscale, statul dorește să susțină dezvoltarea unor regiuni defavorizate, înființarea unor sectoare noi de activitate sau extinderea celor deja existente.

Dificultățile apar ulterior, pe fondul gestionării banului public. Statul este nevoit să reducă/să amputeze anumite cheltuieli publice, cu destinație social-economică, în contextul procesului mai larg de raționalizare bugetară, să stabilească anumite priorități la finanțare, generând proteste și chiar convulsii sociale. Aceste tensiuni se mențin, pe fondul unei politici bugetare de austeritate care trebuie că caute soluții, prin măsuri ferme, pentru a ajunge la un "compromis" între venituri și cheltuieli.

Dacă la politica bugetară de austeritate se asociază și o fiscalitate severă, ca premisă a asigurării unui volum tot mai mare de resurse financiare publice, pot apărea nemulțumiri în rândul contribuabililor, de cele mai multe ori justificate. Motivul este reprezentat de neconcordanța dintre eforturile financiare tot mai mari făcute de către cetățeni și calitatea îndoielnică a prestațiilor oferite în schimb de către stat.

Prin urmare, mixajul politicii fiscale cu cea bugetară se realizează și în situații de criză și recesiune, nu numai în perioadele de prosperitate economică. Concertarea instrumentelor fiscal-bugetare are rolul de a asigura gestiune a stărilor de criză și depășirea într-un timp cât mai scurt a acestora. De aceea, chiar dacă măsurile fiscal-bugetare se dovedesc a fi dificil de suportat, cu condiția ca aplicarea lor să influențeze pozitiv situația economico-financiară a cetățenilor și imaginea țării.

Din acest motiv, gestiunea soldului bugetar – operațiune care ține în mod expres de politica bugetară – incumbă o mare responsabilitate în planul decizional, fie că e vorba de gestiunea excedentelor bugetare (situație mai rar întâ1nită), fie de acoperirea deficitului bugetar (cum se întâmplă în practică cel mai adesea) prin recurgerea la împrumuturi sau la emisiunea de monedă.

Reușita unei asemenea operațiuni necesită concertarea politicii fiscal-bugetare cu cea monetară.

Politica monetară reprezintă ansamblul de acțiuni îndreptate înspre asigurarea echilibrului monetar și menținerea puterii de cumpărare a banilor, cu efecte asupra nivelului prețurilor și stării generale a economiei. Politica monetară semnifică recunoașterea posibilităților de a controla prin instrumentele monetare specifice, volumul masei monetare din economie. „Obiectivul unei bănci centrale este stabilitatea prețurilor și creșterea reală optimă, iar inamicul său cel mai tenace este stagflația”. În acest sens, politica monetară se constituie ca parte în ansamblul problematicii financiare și poate fi concepută ca o componentă a politicii financiare de nivel macroeconomic.

În consecință, în practică nu se poate separa acțiunea factorului financiar de natură fiscal-bugetară de cea a factorului monetar, deoarece aceste politici se întrepătrund în mod obiectiv.

De aceea, considerăm că, la nivel macroeconomic, se poate accepta conceptul de politică financiar-monetară, cu implicații atât în plan teoretic, cât și plan practic.

Un argument în favoarea acestei abordări îl reprezintă politica de credit care poate implica operațiunea de emisiune și are la bază raporturi de tip financiar specifice politicii financiare. Se poate invoca drept exemplu emisiunea de titluri de stat derulată pe piața financiară, menită să acopere în parte lipsa de resurse bugetare, servind ca mijloc de finanțare a cheltuielilor publice și având, deci, rădăcini financiare și nu monetare.

În plan teoretic, punctele de vedere sunt împărțite în ceea ce privește concertarea politicii fiscal-bugetare cu cea monetară. Astfel, un fost consilier economic al președintelui Kennedy, acorda prioritate instrumentelor fiscal-bugetare în raport cu cele monetare, afirmând că numai „impulsurile bugetare asupra veniturilor și cheltuielilor împiedică deriva sectorului public”.

Alți specialiști, dimpotrivă, sunt de părere că, în prezent, a crescut interesul pentru afirmarea politicilor monetare, datorită caracterului mai discret al acestora. Acestea nu dau loc la confruntări parlamentare, ca măsurile de ordin bugetar sau fiscal; nu decurg din ele dispute cu sindicatele, așa cum se întâmplă cu măsurile privind salariile sau nu generează confruntări cu acele categorii sociale nemulțumite, ca în cazul adoptării unor măsuri privind prețurile.

Pe de altă parte, se constată, totuși, că politicile monetare au fost și rămân în atenția opiniei publice, fiind supuse dezbaterilor și controverselor, deoarece economia modernă nu poate fi despărțită de monedă; ele își condiționează reciproc existența și dezvoltarea.

În același timp, slăbiciunile „inflaționiste”, de care se fac vinovate uneori politicile fiscal-bugetare, se datorează în bună măsură și politicii monetare, care, cedând revendicărilor salariale ale sindicatelor, acceptă majorarea lor, fără acoperire în creșteri de producție sau de productivitate, ci prin emisiune monetară inflaționistă.

De asemenea, nemulțumirile categoriilor sociale vizează nu numai impactul factorilor financiari, cum ar fi creșterea impozitelor sau a prețurilor, ci și a factorilor monetari ca modificarea ratei dobânzii, pierderea controlului asupra cursului de schimb al monedei naționale, care îi afectează în mod negativ puterea de cumpărare și stabilitatea.

Pornind de la responsabilitățile ce revin monedei, în calitate de instituție socială și de ordine publică, precum și de „cheie de boltă” în construcția unei economii naționale, politica monetară urmărește anumite obiective, care îi conferă dimensiuni macroeconomice prin excelență, și anume: un nivel optim al creșterii masei monetare; un nivel corespunzător al ratei dobânzii; un nivel optim al ratei de schimb; o „bună” alocare a resurselor financiare ale națiunii (resurselor de creditare). În alte opinii, se consideră că politica monetară are în vedere două obiective majore: constituirea și asigurarea lichidității necesare economiei; stabilirea valorică a unității monetare corespunzătoare.

Sub raportul exercitării competențelor, se remarcă localizarea managementului și a responsabilităților exclusiv la nivelul băncii centrale și îndepărtarea lor de instituția guvernamentală, astfel instituindu-se o adevărată cenzură a obiectivelor și a instrumentelor economice ale puterii la un moment dat.

Banca centrală a zilelor noastre conține sau, după caz, își subordonează monetăria statului. În toate cazurile, banca centrală acționează și ca o bancă comercială oarecare față de un client, acesta fiind Guvernul. Ca atare, Guvernul se bucură de toată atenția băncii centrale și, prin urmare, poate întreține raporturi privilegiate cu sistemul bancar în ansamblu.

La prima vedere, s-ar putea afirma că politica monetară se află la adăpost de influențele de natură ideologică, spre deosebire de politica financiară, vulnerabilă în fața algoritmului politic. Aceste caracteristici se manifestă prin excelență și la nivelul celor mai înalte funcții deținute în plan ierarhic, Guvernatorul Băncii Centrale și, respectiv, Primul-ministru al Guvernului.

În timp ce primul-ministru are o poziție nesigură, poate fi oricând înlocuit și, mai mult, este prezent în viața publică, fiind cel mai adesea contestat de către cetățeni decât apreciat, nu se pot face aceleași afirmații și despre Guvernatorul Băncii Centrale. Mandatul său are o durată mai mare de timp, spre deosebire de cel al primului-ministru. In plus, funcția sa îl protejează de opinia publică și chiar exercită, prin discreția activității desfășurate, o anumită fascinație pentru cei din afara sistemului bancar.

O analiză mai atentă a raporturilor dintre politica financiară și cea monetară, statuează, totuși, necesitatea ca Banca Centrală să conlucreze cu Guvernul, inclusiv în plan managerial și să fie parte constructivă la toate acțiunile acestuia vizând asigurarea stabilității macroeconomice și dezvoltarea economico-socială.

În fond, politica monetară, considerată de noi ca o componentă firească a politicii financiare de ansamblu, trebuie să se integreze în orientările puterii legislative a unui stat, ale Parlamentului, după cum reiese din Fig. nr. 6.

În mod firesc, nu se poate concepe instituția băncii centrale ca „stat în stat” iar politica monetară pe care o promovează aceasta nu poate să se călăuzească după principii autarhice. În absența unui control parlamentar, banca centrală riscă să monopolizeze derularea fluxurilor financiar-monetare, să devină „centru unic de casă, decontări și credite” , la fel ca în economia de comandă. Ori, această postură ar fi incompatibilă cu economia de piață și dimensiune a internațională a politicii financiar-monetare a unui stat.

Acțiunile politicii monetare se corelează în mod firesc cu cele ale politicii de credit, în contextul derulării normale a plăților, atât în relațiile interne, cât și în circuitul internațional. La fel ca politica monetară, concretizarea politicii de credit presupune participarea unor instituții financiar-bancare specializate în redistribuirea resurselor bănești între deținătorii de disponibilități și utilizatorii acestora, mijlocind un transfer temporar și mișcarea valorii în ambele sensuri, între creditor și debitor.

Prin urmare, politica de credit se integrează în ansamblul politicii financiare a statului, influențând mărimea deficitului bugetar și implicit a datoriei publice, așa după cum creditul reprezintă o categorie importantă aparținând sferei finanțelor.

Concertarea măsurilor de politică fiscal-bugetară cu cele monetare stabilizatoare are ca obiectiv susținerea creșterii economice și reducerea inflației. În acest scop, guvernele elaborează programe de măsuri, în cadrul cărora acordă o atenție deosebită deciziilor financiare privind prețurile și veniturile. Prin urmare, în conținutul politicii financiare nu se poate face abstracție de politica prețurilor.

Pornind de la două axiome fundamentale „toate lucrurile au un preț” și respectiv „prețurile constituie baza relației de informații dintre producător și consumator”, politica de prețuri reprezintă un ansamblu de tehnici și instrumente prin care se stabilesc și se practică prețurile în economie. Această politică poate influența producția de mărfuri, consumul, repartiția, nivelul de trai, calitatea mediului etc.

Coroborată cu celelalte componente ale politicii financiare (fiscală, bugetară, monetară, a veniturilor etc.), politica prețurilor acționează prin jocul ofertei și cererii pe piețele concurențiale și are rolul de a rezolva trei probleme fundamentale: Ce să se producă? Cum? Pentru cine?, după cum se poate observa în Fig. nr. 7.

Fig. nr. 7 Acțiunea politicii de prețuri într-un sistem concurențial

Intervenția statului în materie de prețuri este justificată și se legitimează prin constatarea că prețurile bunurilor și serviciilor nu se bazează pe piețe libere, ci pe piețe dominate de mari firme și puternice organizații sindicale. Mai mult, guvernele trebuie să intervină prin măsuri concrete de influențare a mecanismelor de funcționare a pieței în perioadele de criză economică, combinând politica de prețuri cu instrumentele fiscal-bugetare și monetare, acțiunea puterii publice fiind necesară și în perioade normale de activitate, pentru orientarea producției și consumului, a exportului și importului și urmărind creșterea economică durabilă.

Prezența statului are însă un caracter facultativ și nu imperativ, ca într-o economie de comandă. Prin politica prețurilor, statul nu impune mărimea prețurilor, în sine, ci propune anumite prețuri orientative sau prețuri de intervenție, venind cu diferite practici de subvenționare sau de restricționare și concesii tarifare, dobândind pârghiile valorice necesare formării comportamentului specific economiei concurențiale.

Prin urmare, obiectivele specifice unei politici de prețuri practicate de autoritățile publice pot fi sintetizate astfel:

asigurarea experimentării nivelului real al prețurilor pentru fiecare produs sau serviciu în orice moment al funcționării pieței, sub influența raportului dintre cerere-ofertă;

urmărirea, prin dirijarea prețurilor, a rentabilității produselor și reglementarea acesteia în limitele normale;

introducerea, în situații speciale, a unor limite minime sau maxime de preț, în funcție de obiectivele economice, financiare și sociale urmărite prin politica statului;

definirea disciplinei concurențiale și comportamentului local al agenților economici, în legătură cu stabilirea și aplicarea prețurilor în procesul negocierii libere a acestora;

supravegherea și controlul prețurilor în economie, astfel încât să se asigure corelația dintre veniturile nominale ale populației și prețuri.

Ținând cont de relația de determinare existentă între mărimea prețurilor și cea a veniturilor și care funcționează pe bază de reciprocitate, considerăm că, în abordarea componentelor politicii financiare, este necesar să se regăsească, pe lângă politica de prețuri, și politica de venituri.

Aceasta trebuie să permită creșterea bunăstării întregii populații prin măsuri, mijloace și instrumente astfel utilizate încât să asigure un anumit nivel al veniturilor, în funcție de gradul de dezvoltare a producției și de creștere a productivității, promovând corelarea echitabilă a veniturilor diferitelor categorii ale populației.

Nivelul veniturilor înregistrate în ansamblul economiei reprezintă sursa principală prin care se mobilizează resursele financiare la dispoziția statului, sub formă de impozite și taxe, influențând într-o manieră hotărâtoare politicile fiscal-bugetare. Prin urmare, o politică de venituri axată pe sporirea acestora, eliminarea sărăciei și a inegalităților fiscale va avea un aport decisiv la realizarea obiectivelor de politică financiară în ansamblul său.

Importanța veniturilor, ca problematică de politică financiară, are ca bază corelația directă care există între nivelul venitului și nivelul de viață (al unui individ, al unei colectivități sau chiar țări). În plus, toată lumea recunoaște importanța venitului. Dacă nu ar trebui să știm decât un singur lucru despre un individ, cunoașterea venitului său este mai mult decât relevantă. Plecând de la această indicație, avem șanse să ghicim care îi sunt opiniile politice, gusturile, educația sau chiar speranța de viață a unui asemenea subiect.

Cunoașterea mărimii veniturilor contribuie la efectuarea de clasamente, ierarhii cu structuri și obiective dintre cele mai diverse și care se finalizează cu adjectivul „bogat/sărac” pentru oameni, întreprinderi, țări și continente, calificativ care acționează uneori ca un stigmat pentru deținătorul său.

Pornind de la puterea pe care o conferă potențialul financiar, politica veniturilor are rolul de a contribui la mărirea acestuia. Problema nu este deloc simplă, deoarece în interiorul aceluiași stat sărăcia „coexistă” cu opulența; ori, adevărata măiestrie a puterii publice se recunoaște atunci când aceasta are capacitatea de a apropia cele două extreme, prin dezvoltarea păturilor sociale cu venituri medii, care să ocupe diferențiat distanța dintre cei tot mai bogați și cei tot mai săraci, susținând, totodată, ritmul de dezvoltare economică, atât prin intermediul cererii, cât și al ofertei.

Ceea ce se are în vedere nu este uniformizarea veniturilor, ci distribuția lor echitabilă, ca premisă a asigurării creșterii economice. În același context, considerăm că este necesar ca, prin politica veniturilor, autoritățile publice să asigure niveluri de venit pe măsura nivelului de educație (de capacitate). Problema este acută pentru țările sărace, lipsite de resurse financiare, pentru a-și păstra în interior marii specialiști și a le asigura demnitatea profesiilor. Realitatea a învederat drept cauze ale nerealizării corespunzătoare a unor obiective economico-sociale și incompetențele grave în planul deciziilor financiare, nu numai lipsa fondurilor; lipsa interesului și a unor strategii clare în planul politicilor bugetare și de venituri, a făcut ca statutul social și material al unor profesii vitale pentru societate să scadă considerabil, accentuând emigrarea specialiștilor în țările dezvoltate. Procesul este cunoscut sub numele de „fuga creierelor” și are ca

efect reducerea venitului național, prin pierderea unui potențial valoros de specialiști, creatori de tehnici inovatoare sau având calități profesionale și manageriale deosebite.

În concluzie, considerarea problemelor de prețuri și venituri drept componente ale politicii financiare (generale a statului), întregește conținutul și caracterul umanist al acesteia, alături de aspectele fiscal-bugetare și monetare. Aceste politici nu acționează separat, ci se completează reciproc, pe fondul unei „solidarități” de procedură tehnică și de implementare practică.

Aceste componente ale politicii financiare sunt emanate la nivelul macroeconomic și își exercită influența asupra activității financiare desfășurate pe plan intern și extern, vizând procesul dezvoltării generale în ansamblu.

CAPITOLUL II

2 Efecte de transmisie ale politicilor de relansare economică într-o economie deschisă

În acest paragraf vom prezenta principalele efecte de transmisie ce însoțesc politicile de relansare economică într-o economie deschisă în funcție de tipul politicii de schimb – pentru cursuri fixe respectiv pentru cursuri flexibile și în raport cu mobilitatea internaționala a capitalurilor.

2.1 Politici bugetare și fiscale de relansare economica într-un regim al ratei fixe de schimb.

În figura 1 sunt prezentate efectele așteptate de la o politică de relansare bugetară într-o economie deschisă cu un regim de schimburi valutare fixe. Semnificația relațiilor cauzale descrie in figura 1 este următoarea:

1 Politica de relansare bugetara se poate efectua prin intermediul achizițiilor publice sau a taxelor. Primul efect constă în creșterea cererii interne, fie datorită creșterii cheltuielilor publice fie prin creșterea veniturilor disponibile ale agenților economici și de aici, creșterea cererii acestora.

2 Datorită creșterii cererii va crește producția internă, deci PIB. Efectul de multiplicare este mai redus decat in cazul unei economii închise deoarecere o parte a cererii se adresează produselor importate.

3 Creșterea producției antrenează o creștere a ofertei de locuri de muncă.

4 Creșterea ofertei de locuri de muncă va reduce șomajul conjuctural.

5 De asemenea, creșterea cererii interne exercită o presiune infaționistă asupra economiei, fenomen ce conduce la accentuarea inflatiei.

6 O fracțiune din volumul cererii se adreseaza și produselor importante și dată fiind creșterea cererii vor crește si importurile. Datorită creșterii prețurilor produselor interne produsele externe devin mai competitive pe piată și astfel, se va înregistra o reorientare a cererii de la produsele interne către cele importante, ceea ce va determina o nouă creștere a cererii de importuri.

7 Creșterea prețurilor interne însoțită de creșterea importurilor genereaza o creștere a deficitului balanței comerciale.

8 Pe de alta parte, creșterea cererii de bunuri și servicii antreneaza o creștere a cererii de masă monetară.

9 Creșterea cererii de monedă antrenează o creștere a ratelor dobânzilor pe piețele financiare.

10 Creșterea cheltuielilor publice sau scaderea taxelor determină fie creșterea cheltuielilor statului fie diminuarea veniturilor acestuia, ceea ce pe termen scurt conduce la creșterea deficitului public, deci la creșterea necesarului de finanțare al statului.

11 Acoperirea deficitului public se poate face prin atragerea de resurse interne ceea ce va conduce la creșterea ratelor dobânzilor pe termen lung de această dată.

12 Creșterea ratelor dobânzilor determină scăderea investițiilor și de aici diminuarea efectului multiplicator asupra PIB.

13. Pe de altă parte, creșterea ratelor dobânzilor atrage fluxuri de capital din exterior, ceea ce conduce la creșterea excedentului balanței capitalurilor.

Cum balanța comercială este deficitară, iar balanța capitalurilor este excedentară, efectul total asupra balanței de plăți este incert. Totuși, acest efect depinde in mare măsură de gradul de mobilitate al capitalurilor internaționale.În raport cu tipul de mobilitate al capitalurilor internaționale există doua situații, respectiv cazul unei mobilitați puternice a capitalurilor, respectiv cazul unei mobilitați slabe a acestora.

Cazul mobilității puternice a capitalurilor (posibil excedent al balanței de plăți)

14 În acest caz se va înregistra un excedent al balanței de plăți, respectiv o intrare netă de devize. Banca Centrală este obligată să preia devize la un curs de schimb fix, și de aici crește masa monetară de circulație.

15 Creșterea masei monetare conduce la scăderea ratelor dobânzilor.

16 Scăderea ratelor dobânzilor determină creșterea investițiilor.

17 Scăderea ratelor dobânzilor mai determină scăderea fluxurilor de capitaluri externe si scăderea excedentului balanței capitalurilor.

Cazul mobilității slabe a capitalurilor internaționale (posibil deficit al balanței de plăți)

18 Cum fluxurile de capital externe sunt scăzute, agenții economici vor schimba moneda națională in devize pentru a putea efectua plăți externe. Aceasta va determina o scădere a masei monetare in circulație.

19 Diminuarea masei monetare conduce la creșterea dobânzilor.

20 Creșterea ratelor dobânzilor determină scăderea investițiilor, cu toate efectele ulterioare asupra economiei ( scăderea PIB, creșterea șomajului, creșterea deficitului balanței de plăți).

Concluzii

Pentru ca politica de relansare bugetară în condițiile unei economii deschise la un curs de schimburi fixe să fie eficientă, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

-un efect de multiplicare inițial mare (efectul 2)

-cerere de locuri de muncă sensibilă la volumul producției (efectul 3)

-pondere importantă a șomajului conjuctural in șomajul general. Dacă ponderea cea mai mare aparține șomajului structural, politica de relansare bugetară este ineficientă (efectul 4)

-cerere globală relativ inelastică in raport cu prețurile ( astfel incât efectul inflaționist să fie limitat efectul 5)

-slabă inclinație către importuri (efectul 6)

-cerere de monedă inelastică în raport cu rata dobânzii pentru a se limita efectele creșterii ratei dobânzii (efectul 9)

-puternică mobilitate a capitalurilor astfel încât efectele creșterii ratelor dobânzilor ( de scădere a investițiilor) să fie compensate de intrările de capitaluri externe.

(2) (3) (4)

Y Oferta de locuri Șomajul

de muncă conjuctural

(5)

Inflația

(7) Deficitul balanței

Cerere internă Importurile comerciale

Mobilitate puternica a capitalurilor

Cererea de Investițiile

bani (a)

( 9)

Nevoia de finanțare (11) Rata

a statului dobânzii

Excedentul

balanței

capitalurilor (b)

(14) (15) (16)

Masa monetară Rata Investițiile

dobanzii

(17)

Excedentul balanței

capitalurilor

(18) (19) (20)

Masa monetară Rata Investițiile

dobanzii

Efectele politicii de relansare bugetară și fiscala într-o economie deschisă cu un regim al ratei de schimb fix

2.2 Politici bugetare si fiscale de relansare economică într-un regim cu rate de schimb flexibile

În regim de schimburi flexibile, politicile de relansare bugetare au următoarele efecte dorite,prezentate in figura 2. Efectele de transmisie deschise in figura 2 sunt:

1 Politica de relansare bugetară se poate efectua prin intermediul cheltuielilor publice sau a taxelor. Primul efect consta în creșterea cererii interne, fie datorită creșterii cheltuielilor publice, fie prin creșterea veniturilor disponibile ale agentilor economici și de aici, creșterea cererii acestora.

2 Datorită creșterii cererii va crește producția interna, deci PIB. Efectul de multiplicare este mai redus decât in cazul unei economii închise deoarece o parte a cererii se adresează produselor importate.

Efectele de transmisie (1) – (13) sunt similare celor descirse in cazul unui regim de schimburi fize, deoarece sectorul real al economiei reacționează similar la masurile de relansare bugetară si fiscală în ambele regimuri de schimb.

În continuare, vom analiza efectele ce rezultă în economie în cazul mobilitații forte a capitalurilor (A) și in cazul mobilității slabe a capitalurilor (B)

Mobilitatea puternică a capitalurilor internaționale

14 Mobilitate puternică a capitalurilor internaționale va genera intrări de capital datorită creșterii ratei dobânzii și implicit o balanță de plăți excedentară. Aceasta va conduce la aprecierea cursului de schimb in regim de schimburi flexibile.

15 Aprecierea cursului va genera scăderea competitivității produselor interne pe piața internațională datorită creșterii prețurilor în moneda străină.

16 Scăderea competitivității prin intermediul prețurilor va determina, de asemenea, o creștere a importurilor datorită scăderii prețurilor produselor importate.

17 De asemenea, aprecierea cursului de schimb va determina scaderea exporturilor.

18 Scăderea exporturilor, impreuna cu creșterea importurilor duce la creșterea deficitului balanței comerciale, respectiv a deficitului extern.

19. Un alt efect al scăderii competitivității produselor interne este scăderea cererii de produse interne atât pe piata internă cât si pe piețele internaționale.

Mobilitate slabă a capitalurilor internationale

20 O mobilitate scăzută a capitalurilor internaționale ca conduce la o cerere mai mare de devize din partea agentilor economici interni, ceea ce într-un regim de schimburi flexibile va deternina deprecierea cursului de schimb.

21 Deprecierea cursului de schimb va conduce la creșterea competitivității produselor interne prin scăderea prețului acestora in devize străine.

22 Datorită creșterii competitivității, se va inregistra o creștere e exporturilor, deoarece produsele interne devin mai atractive.

23 De asemenea, deprecierea cursului de schimb determina scăderea importurilor pentru ca produsele străine sunt mai scumpe pe piața internă, deci cererea pentru aceastea se va diminua.

24 Scăderea importurilor, asociate cu creșterea exporturilor determină un excedent al balanței comerciale.

25 Datorită devalorizarii monedei naționale va crește cererea de produse interne atat pe piețele internaționale cât si pe pieța internă datotită efectului de substituție.

Concluzii

-un efect de multiplicare inițial mare (efectul 2)

-cerere de locuri de muncă sensibilă la volumul producției (efectul 3)

-pondere importanta a șomajului conjuctural in șomajul general. Dacă ponderea cea mai mare aparține șomajului structural atunci politica de relansare bugetară este ineficientă (efectul 4)

-cerere globală relativ inelastică în raport cu prețurile (efectul 5)

-slabă înclinație către importuri (efectul 6)

-cerere de monedă inelastică în raport cu rata dobânzii, pentru a se limita efectele creșterii ratei dobânzii (efectul 9)

-importurile si exporturile trebuie să fie elastice în raport cu variația prețurilor pentru a se realiza stimularea cererii de produse interne si inhibarea cererii de produse importate.

(2) (3) (4)

Y Oferta de locuri Șomajul

de muncă conjuctural

(5)

Inflația

(7) Deficitul balanței

Cerere internă Importurile comerciale

Mobilitate puternica a capitalurilor

Cererea de Investițiile

bani (a)

( 9)

Nevoia de finanțare (11) Rata

a statului dobânzii

Excedentul

balanței

capitalurilor (b)

(14) (16) (18)

Aprecierea cursului Importurile Deficit

de schimb (15) extern

Competitivitatea (17)

externa exporturi Cerere de

a produselor (19) produse

interne

(20)

Deprecierea cursului (21) Competitivitatea ( 22) (24) Cerere de

de schimb esterna a exporturi produse

produselor interne

(25)

( 23) Importurile Excedent

Extern

Efectele politicilor de relansare bugetară și fiscală într-o economie deschisă cu un regim al ratei de schimb flexibile

Concluzii

Concluzionând, evoluția măsurilor de politică fiscal-bugetară ar trebui să răspundă cerințelor de creștere a economiilor interne necesare finanțării invetițiilor, asociate cu obiectivele creșterii economice sens în care politica fiscal-bugetară trebuie să influențeze alocarea resurselor și creșterea economică.

Politica fiscală prin acțiunile pe care le întreprinde urmărește stimularea activității economice, a investițiilor, asigurarea protecției sociale și deasemeni se preocupă ca fiecare cetățean să contribuie la constituirea veniturilor bugetare prin intermediul taxelor și a impozitelor. In ceea ce privește impactul politicii fiscale asupra creșterii economice am constatat că de-a lungul economiei impozitele mari inhibă creșterea economică și că diminuarea acestora are efecte pozitive dar modeste asupra creșterii economice.

Politicile bugetare contribuie la asigurarea premiselor privind creșterea economică, diminuarea inflației și a altor factori de dezechilibru și prin intermediul politicilor bugetare care vor avea implicații directe asupra creșterii economice, asigurând realizarea obiectivelor de stimulare a activităților economice, de protecție socială, creșterea nivelului de trai și reducerea sărăciei.

In concluzie după toate studiile mele am constatat că există păreri diferite în ceea ce privește modul în care afectează politica fiscal-bugetară creșterea economică , păreri generate din faptul că diferite instrumente de politică fiscală pot determina efecte opuse asupra creșterii astfel: în primul rând atunci când sectorul public va avea implicații mari va rezulta o creștere atât direct prin funcția de producție agregată cât și indirect prin efectele asupra productivității sectorului privat și în cel de-al doilea rând fiscalitatea ridicată afectează în mod negativ creșterea.

Bibliografie

Bacescu M, Bacescu C – "Macroeconomie si politici macroeconomice", Ed. All Educational, 1998 Carlin, W., Soskice, D.- "Macroeconomics, Imperfections, Institutions, Policies", Oxford University Press, New York, 2006

Corduneanu C – "Sistemul fiscal in stiinta finantelor", Ed. Codecs, Bucuresti, 1998

Manolescu Gh (coord.) – "Politici economice, concepte, instrumente, experiente"

Mosteanu R – "Fiscalitate-impozite și taxe", Ed. Universitara, Bucuresti, 2008

Mosteanu T (coord.) – "Politici fiscale si bugetare pentru reformarea economiei si relansarea cresterii

economice", Ed. Economica, Bucuresti, 2003

Musgrave, R.A – "Public Finance in a Democratic Society, Vol III, – The Foundation of Taxation and Society",

Edward Publishing Inc, Northampton, 2000 Nuta A. si Nuta F – "Politici si mecanisme fiscal-bugetare", Ed. Europlus, 2009

Obreja Brasoveanu L – "Impactul politicii fiscale asupra creșterii economice", Ed. ASE, Bucuresti, 2007 Onofrei M – "Impactul politicilor financiare asupra societatii", Ed. Economica, Bucuresti, 2000 Poulon F – "Economie generale", Bordas, Paris, 1990

Richard A.Musgrave ,Peggz B.Musgrave – "Public Finance in Theory and Practice", Mc. Graw Hill Book, New York, 1984

Richard A. and Peggy Musgrave – "Public Finance in Theory and Practice", Third Edition, McGraw-Hill, 1989 Robertson D – "The Rutledge dictionary of politics", Rutledge, 2004

Stoica A – "Politici si proceduri fiscal-bugetare moderne de crestere economica", Teza de doctorat, Bucuresti,

Tanase F – "Preturile si indicatorii macroeconomici", Ed. All Beck, Bucuresti, 1998

http://www.guv.ro