Implicarea Nato In Managementul Crizelor

IMPLICAREA NATO ÎN MANAGEMENTUL CRIZELOR

CUPRINS

CAPITOLUL I

TRANSFORMAREA MEDIULUI GLOBAL DE SECURITATE

CONCEPTUL DE SECURITATE – EVOLUȚII, PERSPECTIVE

Un stat puternic este caracterizat prin capacitatea acestuia de a proteja și menține drepturile cetățenilor săi și de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. Piramida trebuințelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanță imediat după nevoile fiziologice.

Nevoia de securitate sau dreptul intangibil al omului la liniște și bunăstare, determină ca tot ceea ce se construiește ca sistem juridic și institițional să capete un caracter relativ, ușor schimbător în funcțe de presiunile (riscurile) politice, economice, militare, ecologice sau de orice altă natură.

De-a lungul întregii sale istorii, omul a simțit permanent nevoia de stabilitate și s-a preocupat să-și asigure agoniseala, proprietatea, hrana și propria viață. „Nu se poate trăi fără a avea sentimentul siguranței acțiunii și al stabilității”, se afirmă, parcă la unison, din mediul sociologic.
Prin urmare, față de această realitate, singurul concept care poate răspunde acestor deziderate (siguranță și stabilitate) este conceptul de securitate.

Termenul „securitate” provine din cuvintele latine „securitas” și „securitatis”, care exprimă atât lipsa unei primejdii, cât și o stare de calm și pace. În limba română, acest termen este atestat în Hronicul lui Gheorghe Șincai, cu înțelesul de „a fi la adăpost de orice pericol”, „a fi în siguranță”, „a avea sentimentul de încredere și liniște datorate absenței oricărui pericol”.

Noțiunea de „securitate” desemnează premisele și circumstanțele care determină nu doar un sentiment sau o stare de fapt generatoare de încredere, liniște, protecție, apărare în fața unui pericol sau lipsa unui pericol, ci și măsurile care determină prevenirea oricărui pericol.

De-a lungul timpului, conceptul de „securitate” a căpătat diverse forme și înțelesuri, însă, datorită schimbărilor ce au avut loc pe scena internațională și apariției noilor  provocări la adresa securității, el a rămas „un concept incomplet dezvoltat”.

În termeni generali, acceptați de marea parte a specialiștilor, securitatea este definită ca fiind capacitatea unui „actor”, tradusă în vectori de putere, de a-și proteja valorile fundamentale și de a le sprijini în proiecția lor în arena internațională. Securitatea este asemănată cu acea forță capabilă să facă față acestor cerințe, de puterea acesteia depinzând, în strănsă legătură, puterea „actorului” implicat.

Utilizat foarte des în relațiile internaționale, conceptul de securitate nu are o definiție general valabilă, deoarece domeniul are un caracterul complex și extrem de dezvoltat, dat de faptul că în viața politică internă a statelor sub acoperirea securității naționale sunt invocate – în funcție de împrejurări – o serie largă de acțiuni și activități publice.

Conceptele de securitate au fost, echivalate frecvent cu apărarea, organismul militar, armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile. Dacă analizăm o serie de definiții clasice, termenul de securitate poate prezenta situația unei țări și măsurile ce se iau împotriva distrugerilor sau agresiunilor ce se exercită asupra ei. Într-o astfel de viziune, se poate înțelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte ne-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare. Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal și sistemic – și identifică atât un nivel de comportament cât și o posibilă condiție universală.

În accepțiunea tradițională, termenul de securitate se referă la efortul de apărare a integrității teritoriului național, la protejarea populației țării, la protecția independenței politice și a suveranității naționale, împotriva exercitărilor de forță din exterior. Principalul actor responsabil pe acest palier este statul-națiune în accepțiunea sa modernă, modalitatea de asigurare a securității fiind predominant, cea militară.

Din această definiție, se pot naște o serie de întrebări referitoare la obiectul care trebuie protejat, la modalitățile prin care este realizată securitatea și, nu în ultimul rând, la asigurarea consensului tuturor actorilor implicați în acest concept.

Obiectul securității poate fi înțeles pe mai multe niveluri:

nivelul statal, unde sunt apărate teritoriul și suveranitatea;

nivelul societal sau colectiv, unde trebuie conservate identitatea culturală, ideologia și civilizația;

nivelul individual, unde scopul este supraviețuirea si bunăstarea .

Corespunzător acestor niveluri, căile de asigurare a securității diferă, precum și actorii implicați.
Securitatea – concept construit cu semnificații specifice în contexte sociale și istorice specifice, la nivel statal.

Nu trebuie neglijat, faptul că securitatea este un concept construit social, cu semnificații specifice în contexte sociale și istorice specifice. Dacă se acceptă această premisă, se poate accepta și posibilitatea ca fiecare actor să aibă reprezentări diferite ale acestuia, punând accentul, în circumstanțe și momente distincte, pe una sau alta dintre dimensiunile securității, evident cu consecințe diferite în practică.

Discursul referitor la securitate este cel care legitimează dreptul statului de a-și asuma un rol activ, de intervenție, precum și alegerea unui anumit mod de acțiune. Dincolo de facilitarea și promovarea cooperării inter-statale în diverse formate regionale și internaționale, diplomației îi revine și rolul de a asigura consensul actorilor statali și non-statali asupra sensului și semnificației conceptului de securitate.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, securitatea a fost concepută în termenii puterii naționale. În relațiile internaționale, puterea este considerată un instrument folosit în vederea atingerii unor obiective bine determinate. Ea reprezintă capacitatea unui stat de a controla acțiunile unui alt stat, cu scopul îndeplinirii propriilor interese. În acest sens, se diferențiază două sensuri ale noțiunii de putere: pe de o parte, „puterea hard”, care reprezintă abilitatea unui stat de a determina unul sau mai multe state să acționeze chiar și împotriva voinței lor, prin amenințări sau recompense, iar pe de altă parte, „puterea soft”, care ilustrează abilitatea unui actor al sistemului internațional de a obține rezultatele dorite pe cale pașnică și amiabilă, în măsura în care și ceilalți actori implicați își doresc acelasi lucru. În studiul relațiilor internaționale, puterea este definită prin însăși lupta pentru putere, ideea esențială a luptei politice dintre actorii internaționali fiind accesul la putere. În decursul timpului, teoriile relațiilor internaționale au reușit să valorizeze conceptul de „securitate” prin conturarea și definirea unor noi sensuri ale acestuia.

Liberalismul utopic a dominat gândirea și practica politică în domeniul relațiilor internaționale din perioada anilor ’20 și la începutul anilor ’30. Acesta promova o serie de principii idealiste, precum credința în raționalitate, egalitate și libertate, armonia intereselor, posibilitatea progresului uman, instituționalizarea legii internaționale sub forma securității colective și crearea unor organizații internaționale care să mențină și să consolideze pacea la nivel mondial.

Ideile de tradiție idealistă au contribuit prin introducerea a doua concepte fundamentale în studiul asupra securității, și anume „securitatea individuală” și „securitatea colectivă”. Viziunea idealistă a securității face referire la obiectele de referință ale securității, atât în ceea ce privește referentul, cât și în privința elementelor amenințării.

Pe de o parte, securitatea individuală se referă la viața, sănătatea, statutul, starea materială sau libertatea indivizilor, „în timp ce amenințarea de referință poate lua forma pericolului, a indoielii, sau a altor elemente care ar ameninta unul dintre obiectele de referință”.

Pe de alta parte, securitatea colectiva introduce ideea conform careia „dilema realistă a securității poate fi cel mai bine depășită nu prin balanța puterii și prin autoajutorare, ci prin instituirea unor angajamente colective prin care fiecare stat își asuma îndatorirea de a se alătura celorlalte împotriva acelora care amenință integritatea teritorială sau independența politică a unuia dintre membrii angajamentului colectiv”. 

Organizația Ligii Națiunilor a fost considerată principalul sistem al securității colective în perioada interbelică. Deși începutul ei părea promițător, apariția și dezvoltarea regimurilor totalitare în anii ’30 și incapacitatea Ligii de a răspunde provocărilor acestor regimuri, au avut drept rezultat eșecul proiectului propus de liberali și atragerea unor mari critici asupra acestuia din partea adepților curentului realist. Acestia erau de parere ca „idealismul se fundamenta pe o viziune falsă și periculoasă asupra relațiilor internaționale, de vreme ce propriile sale aspirații nu faceau decât să genereze consecințe opuse lor”.

La începutul secolului al XX-lea, în lupta cu imperiile, problemele legate de securitatea societăților erau abordate în raport cu interesele acestora, prin prisma conceptelor de pace (reprezentată printr-un echilibru de putere) și putere. După cum afirmă Aurel V. David într-una din lucrările sale, premisele conceptului de „securitate” au apărut la mijlocul secolului al XX-lea, după terminarea Primului Război Mondial, odată cu victoria acțiunilor împotriva imperiilor și nașterea statelor naționale. Sintagma „securitate națională” s-a născut prin intermediul demersurilor statelor națiune în vederea recunoașterii lor de către marile puteri ale lumii, reprezentate în special de imperii. La acea perioadă, securitatea națională era asociată cu „apărarea armată a teritoriului național împotriva unui atac dinafară”. Ulterior, conceptul de „securitate națională” a suferit o serie de modificări ale sensului său prin obligarea imperiilor să țină seama de interesele națiunilor și ale statelor naționale.

Opus gândirii liberaliste utopice, realismul susține ideea conform căreia actorii internaționali au interese și aspirații incompatibile, ceea ce duce la o luptă continuă întrea cestea în teritoriul relațiilor internaționale. „Total diferit fata de idealisti, realistii au construit o viziune asupra relatiilor internationale bazata pe “politica puterii”, urmarirea conservarii si potentarii securitatii nationale, a statului, dincolo de orice constrangeri morale inutile, autoajutorarea (“self help”) si neincrederea in celelalte state intr-o lume anarhica si ostila, practicarea politicii de echilibrare a puterii, nesubordonarea fata de dreptul international”.

Realiștii au atras atenția asupra faptului că, în sistemul internațional, echilibrul de putere nu poate fi realizat numai prin prisma cooperării și a negocierilor, întrucât nu toatestatele sunt mulțumite de status-quo-ul existent. Astfel, primul element fundamental al viziunii realiste îl constituie natura umană, care este „viciată, egoistă prin naștere, îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorință nesățioasă de dominație și neschimbătoare”, cu alte cuvinte, conflictuală. Al doilea element fundamental al viziunii realiste se referă la natura relațiilor internaționale, care sunt caracterizate de lupta pentru putere dintre statele națiune ale sistemului internațional. Al treilea element fundamental al abordării realiste constă într-o viziune ciclică asupra istoriei, prin intermediul căreia realismul evidențiază continuitatea și repetiția anumitor greșeli în rândul unor generații diferite din cadrul societăților sistemului internațional. Așa cum se poate observa, ideile esențiale ale realismului constau întrstau într-o viziune pesimistă asupra naturii umane, convingerea că relațiile internaționale sunt conflictuale și duc la război, un scepticism profund față de posibilitatea progresului uman și condiția supraviețuirii statului, alături de securitatea națională.

Conceptul de „securitate” a cunoscut o utilizare mai largă în timpul Războiului Rece, în contextul unei lumi dominate de două blocuri politico-militare opuse din punct devedere ideologic. În acea perioadă, semnificația conceptului era definită în termeni militari, fiind dependentă de natura conflictului ce domina relațiile dintre state. Așa cum susține Aurel V. David, conceptul de „securitate” a fost operaționalizat în strânsă legătură cu cel de„putere”, punându-se accent pe forța militară.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, domeniul Studiilor de Securitatea fost dominat de o viziune tradițională asupra securității, conturată cu ajutorul realismului și al neo-realismului. Această viziune pune accent pe elementul militar în principal și pe cel tehnologico-economic în secundar, iar caracteristica principală a problematicii securității este reprezentată de conflictul militar.

Din perspectiva realistă, sistemul internațional este unul anarhic, iar prin aceastase înțelege lipsa unei autorități mondiale capabile să controleze interacțiunile ce au loc îninteriorul sistemului. „Anarhia internațională este o formă descentralizată de ordine politică”, ceea ce a determinat condițiile politice în care s-a dezvoltat ulterior sensul conceptelor de „securitate națională”, respectiv „securitate internațională”.

Pe măsură ce Războiul Rece a evoluat spre o coexistență pașnică între cele două blocuri politico-militare, conceptul de „securitate” a mai adăugat un domeniu de referință, pe cel al națiunilor. Drept urmare, securitatea națională a unui stat a devenit posibilă în măsura în care acel stat dispune de capacitatea militară de a se apăra împotriva amenințărilor cu forța ce se abat asupra lui, iar folosirea forței este considerată o soluție finală. Totodată, realiștii consideră că poziția geografică a statelor influențează orientarea acestora în politica externă. Pe de altă parte, indivizii, în viziunea realistă, sunt orientați către conflict, ceea ce presupune că statul trebuie să găsească o modalitate de a îngrădi pornirile lor conflictuale, astfel încât acestea să nu se transpună la nivel interstatal. În acest sens, realiștii propun mecanisme dereglementare internațională a conflictelor, bazate pe o „balanță a puterii”. Se poate ușor observa că toate aceste caracteristici ale securității dezvoltate de către realiști au ca noțiune centrală puterea.

Plecând de la aceste premise, neo-realiștii au încercat să reconstruiască fundamentele teoretice ale relațiilor internaționale, punând accent în special pe structura sistemului internațional, a modului în care sunt ordonate părțile componente ale acestuia. Din acest punct de vedere, structura sistemului trebuie înțeleasă din perspectiva relațiilor existente între state, respectiv poziția pe care o dețin acestea în raport cu alte state și distribuția puterii în interiorul sistemului. Prin urmare, viziunea neo-realistă sugerează faptul că schimbările produse la nivelul sistemului sunt produse de modificările ce intervin în distribuția puterii.

Atât realismul, cât și neo-realismul, au identificat doua variabile ce trebuie luate in considerare în analiza securității, respectiv structura anarhica a sistemului international si puterea. Deosebirile dintre cele doua școli de gândire au constat in modul in care acestea au folosit aceste variabile pentru a dezvolta o teorie.

Într-un studiu dedicat valentelor conceptului de „securitate”, Gheorghe Tataru susține că securitatea reprezinta o valoare, atât pentru om, cât și pentru colectivitățile în care acesta trăiește. În acest context, aspirația umană tinde spre realizarea si pastrarea acesteivalori, care este generata de instinctul de supravietuire. In opinia autorului, intre sistemele deorganizare a vietii sociale exista asemanari si deosebiri, iar acestea tin de modul in care esteabordata problematica securitatii. Cu toate acestea, el identifica o idee constanta la nivelulteoretic al lucrarilor de specialitate, conform careia „securitatea este o stare ce trebuierealizata pentru ca un stat sau un grup de state sa poata actiona neingradit pentru promovareaintereselor proprii”. Autorul evidentiaza faptul ca aceasta idee se afla in contradictie curealitatea, deoarece, sustine el, „de cele mai multe ori, ceea ce reprezinta securitate pentru ocolectivitate, inseamna insecuritate pentru o alta”. Astfel, securitatea, vazuta ca o valoare politica, reprezinta un criteriu pentru optiunile de politica externa, care au un rol decisiv inorganizarea interna a statelor. De asemenea, ea devine o sursa de tensiuni si conflicte, ce pot fidepasite prin redefinirea conceptelor de securitate adoptate de catre state.

In acelasi studiu, Gheorghe Tataru identifica trei concepte diferite ale securitatii.Primul dintre acestea este conceptul de „securitate mondiala” (cunoscut si ca „securitate globala” sau „securitate internatională”), caruia autorul ii atribuie ideea centrala a unei relatii de echilibru intre toate tarile, care are drept scop asigurarea pacii prin intermediul mecanismelor si a institutiilor internationale, „menite sa conserve valorile fundamentale ale statelor – independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala”. Al doilea concept este cel de „securitate europeana”, pe care autorul il diferentiaza de cel anterior prin raportarea la spatiu, care este redus la limitele continentului. O alta particularitate a securitatii continentale se refera la evolutia statelor europene si a relatiilor dintre acestea, percepute in mod diferit defiecare stat in parte. Ultimul concept face referire la „securitatea regionala”, pe care autorul o defineste ca fiind „starea de siguranta a statelor situate intr-o arie geografica relativ restransa, conferita de relatiile bi si multilaterale mutuale ce se stabilesc intre ele”. 

În opinia lui Gheorghe Tataru, exista o corelatie intre cele trei concepte ale securitatii, care au acelasi punct de referinta, si anume securitatea statelor. In acest sens, autorul evidentiaza doua aspecte ce tin de problematica securitatii, cel al factorilor care o afecteaza si cel al protectiei. Avand in vedere faptul ca securitatea statelor este afectata de factori din diferite domenii ale vietii sociale (politic, economic, militar, cultural), precum si de factori ai mediului natural inconjurator, asigurarea protectiei sistemului trebuie sa includa toate elementele care concura la respingerea amenintarilor majore la adresa supravietuirii si a bunastarii individuale si colective. Din aceasta perspectiva, componenta militara in problematica securitatii este relativ redusa, iar recurgerea la forta armata este considerata a fi o ultima solutie, care vine sa usureze actiunea principala prin care se realizeaza scopul propus.

Data fiind relativitatea conceptului de putere, respectiv semnificatia traditionala a securitatii, in anii ’70 s-a discutat tot mai mult despre o „dilema a securitatii”, prin care se intelege ca un stat isi poate asigura propria securitate in masura in care aceasta nu genereaza insecuritate unui alt stat. Mai tarziu, in anii ’80, acest lucru a determinat, aparitia unei sintagme noi a securitatii, respectiv „securitatea comuna”, care presupunea „retinerea marilor  puteri de la cursa înarmărilor nucleare si realizarea securitatii printr-o actiune comuna”. In acest sens, securitatea a fost perceputa ca „o relativa absenta a razboiului, coroborata cu asigurarea bunastarii viitoare”.

La sfarsitul secolului al XX-lea, odata cu prabusirea Imperiului Sovietic, confruntarea politico-militara dintre Est si Vest a luat sfarsit, iar lupta pentru suprematie mondiala a constituit-o competitia economico-tehnologica din sistemul international. Astfel,utilizarea conceptului de „securitate” a fost largita, luandu-se in considerare noile procese sociale specifice domeniilor economic, ecologic, demografic, tehnologic, precum si alte aspecte ale interactiunilor sociale si internationale.

Din acel moment, conceptul de „securitate” a fost redefinit, iar acest lucru s-a realizat in concordanta cu analiza problematicii securitatii efectuate de catre Scoala de la Copenhaga, care a urmarit reconceptualizarea sensului securitatii. Cei mai importanți teoreticieni ai acestui nou curent de analiza sunt Barry Buzan si Ole Waever. Prin contribuția acestora, aria conceptului de „securitate” a fost extinsa, abandonandu-se viziunea traditionala, asupra securitatii, care se concentreaza doar asupra dimensiunii militare a securitatii, si introducandu-se cinci noi dimensiuni ale acesteia, respectiv militara, sociala, politica,economica si ambientala (de mediu).

In redefinirea conceptului s-au implicat atat organizatiile internationale guvernamentale, cat si unele organizatii internationale neguvernamentale. Organizatia Natiunilor Unite si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa au promovat conceptul de „securitate colectiva”, la baza caruia sta ideea de cooperare in scopul coordonarii eforturilor pentru atingerea unui scop comun, si anume „securitatea globala”. Conform conceptului de „securitate globala”, orice atac asupra unui stat democratic este considerat un atac asupra tuturor statelor democratice. Drept urmare, organizatiile de securitate europene si euroatlantice s-au implicat in construirea unei noi arhitecturi de securitate, apreciind ca securitatea nu se rezuma doar la prevenirea razboiului, intrucat ea se bazeaza si pe alte aspecte ale vietii sociale si internationale, precum cele economice, ecologice, tehnologice, s.a.m.d. In acest context, securitatea colectiva a devenit un concept-cheie, chiar si pentru NATO, care a renuntat la conceptul de „aparare colectiva”.

Organizatiile neguvernamentale implicate in redefinirea conceptului de securitateau avut ca obiect de activitate investigarea acestui domeniu. Observand modul in care s-au desfasurat razboaiele de-a lungul istoriei si motivele care au stat la baza acestora, Samuel Huntington a concluzionat ca securitatea are si o latura cultural-religioasa, ceea ce l-a determinat sa afirme ca „urmatorul razboi mondial, daca va fi unul, va fi un razboi intre civilizatii”.

Conceptul de securitate democratica a fost elaborat pe baza interdependentei crescande dintre state si a fenomenului globalizarii. Acesta presupune construirea relatiilor dintre statele democratice pe baza valorilor pluralismului, democratiei, drepturilor omului si domniei legii, ceea ce insemna inlocuirea modelului de actiune fondat pe dominatie si violenta cu unul bazat pe toleranta, cooperare si interdependenta.

Sensul conceptului de securitate colectiva a fost imbogatit de cel de securitate cooperativa, care sugereaza unirea eforturilor statelor in vederea prevenirii tensiunilor in viata internationala, respectiv a razboiului, prin impiedicarea unui stat in acumularea sau utilizarea unor mijloace de ofensiva impotriva altui stat. In acest sens, securitatea cooperativa ofera solutii pentru construirea si intretinerea unui sistem de securitate, prin cooperarea tuturor  partilor componente ale sistemului, indiferent de natura sau forma lor, care au acelasi obiectiv comun, si anume pacea globala, vazuta nu doar ca lipsa a razboiului, ci si ca mediu de dezvoltare economica si sociala.

Prin redefinirea conceptului de securitate a aparut o serie de noi sintagme derivate din acesta, precum securitatea politica, economica, militara, sociala, ecologica, etc., toate acestea raportandu-se atat la aspectul international al securitatii, cat si la cel national. In conditiile aparitiei unor noi amenintari la adresa securitatii, conceptul de securitate a devenit multidimensional, ceea ce a determinat „demilitarizarea securitatii”. 

TRANSFORMAREA RISCURILOR ȘI AMENINȚĂRILOR SUB INFLUENȚA GLOBALIZĂRII

1.2.1 Situația politică mondială din momentul creării alianței atlanticului ne nord, până în prezent

Țările din Europa Occidentală și aliații acestora din America de Nord, respectiv S.U.A. și Canada, au fost confruntate în perioada 1945-1949 cu nevoia urgentă de restructurare economică, fiind în același timp îngrijorate de politica și metodele expansioniste utilizate de U.R.S.S. După ce trupele statelor occidentale li se redusese capacitatea combativă, ca urmare a înțelegerilor dintre statele Națiunilor Unite din timpul și de la sfărșitul celui de-al doilea război mondial guvernele occidentale erau din ce în ce mai preocupate de faptul că Uniunea Sovietică intenționa să-și mențină nediminuată capabilitatea forțelor sale armate.

Mai mult de atât, prin perspectiva țelurilor ideologice declarate de Partidul Comunist Sovietic, era evident că apelurile la respectarea Cartei Națiunilor Unite și a acordurilor internaționale asupra cărora se convenise la sfârșitul războiului nu vor garanta suveranitatea națională sau independența statelor democratice confruntate cu amenințarea unei agresiuni externe sau a subversiunii interne.

Între anii 1947 și 1949, o serie de evenimente politice dramatice au dus până la limită aceste probleme, Acestea includ amenințări directe la suveranitatea Greciei, Norvegiei, Turciei și a altor țări din Europa de Vest, ocuparea Cehoslovaciei în iunie 1948 și blocarea ilegală a Berlinului, care a început în luna aprilie a aceluiași an.

Toate aceste evenimente din Europa dar și cele petrecute în Asia și în alte regiuni ale globului, au constituit tot atâtea elemente ce s-au adăugat temerilor preexistente.

Existența modernă a națiunilor și statelor presupune un permanent avans al cunoașterii, capacitatea de analiză și prognoză, spiritul de adaptare și acțiunea anticipativă. În acest context, realizarae securității în multiplele ai ipostaze, reprezintă o condiție obligatorie a supraviețuirii și dezvoltării sistemelor socio-politice. În cadrul forurilor superioare de decizie, securitatea tinde să fie abordată în termeni asociați situației drepturilor omului, interesului național și cooperării internaționale și cooperării internaționale, integrității teritoriale, bunăstării, vulnerabilităților, amenințărilor și riscurilor la nivel individual, național, regional sau global. Analiza de securitate include așadar, alegerea politică, capabilitățile și intențiile unui actor internațional și, tot mai frecvent și cu mai mare intensitate, amenințările. În aceste condiții, securitatea s-a transformat, mai mult decât oricând, într-o problemă globală.

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale existenței sociale. După terminarea războiului rece în 1990-1991, URSS și Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO și UE au început un amplu proces de cooptare a statelor ce făceau parte din fostul Bloc Sovietic. Pe de altă parte Rusia și-a redus influența politico-militară, trecând printr-o criză profundă atât economic, politic dar și militar. În toată această peerioadă de schimbări majore, China are un salt economic spectaculs, ceea ce o propulsează în topul celor mai puternice economii mondiale.

În această situație, multitudinea de probleme de securitate pe care statele și le-au propus să le rezolve a condus la creșterea numărului și volumului organismelor internaționale. Rezultateale activității lor au fost relevante, mai ales în lupta în potriva terorismului.

Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar rezultatele nu au fost întotdeauna cele scontate și mai ales în termenele stabilite inițial. Pe fondul dispariției unui pol de putere important, mai exact Rusia, rolul de gardian mondial a revenit USA și aliaților săi. În aceste condiții amenințările și riscurile s-au globalizat acestea fiind în special terorismul ce se poate manifesta oriunde în lume și în orice moment, migrația, traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată, toate acestea profitând de permeabilitatea frontierelor.

Pe fondul acestei relative acalmii la nivel mondial, fără conflicte de mare amploare, apare un risc major, care afectează o bună parte a statelor lumii și anume criza economică. Aceasta demonstrează că globalizara nu mai este doar un concept teoretic ci este de facto prezentă și își feace simțite efectele.

Criza economică a schimbat prioritățile tuturor statelor, cele de natură militară trecând în acest context pe planul al doilea. Deși numărul și amploarea conflictelor care au la origine disputele teriroriale nu mai au o amploare foarte mare, s-au amplificat și diversificat modalitățile de rezolvare prin forță a divergențelor de natură etnică și religioasă.

Pe fondul acestei slăbiri din punct de vedere economic a unei bune părți a actorilor statali și schimbarea atenției acestora de la securitatea mondială la aspecte de natură economică, reapar unele ambiții de natură teritorială sau de reafirmare a statutului de forță la nivel mondial, precum Rusia, care în ultimul timp, prin acțiunile și implicarea indirectă în crearea unui conflict la granița de SE a NATO, dar și prin alipirea Crimeei, parte compunentă a Ucrainei trage un semnal de alarmă cu privire la securitatea mondială dar mai ales a statelor din regiune.

În același timp, amenințările de natură religioasă și cele teroriste i-au o turnură neașteptată și periculoasă, în state precum Siria și Irak, unde apare un asa numit stat ISIS, acesta având capacitatea să ducă acțiuni de luptă pe zone foarte mari, combinând acțiunile teroriste izolate cu lupte directe împotriva populației și a armatelor statelor menționate.

În niciun moment al istoriei nu a existat o asemenea schimbare rapidă din punct de vedere social, economic și militar ca în prezent și care să genereze o profundă insecuritate.

Schimbările la nivelul puterii nu sunt nici controlate, nici instituționalizate. În consecință, tensiunile pot apărea, nu numai între state, ci și între actori nonstatali, Politica echilibrului de putere a revenit, adicând cu sine o gamă de implicații ale politicii de securitate pentru europeni și nord-americani, aceștia nemaiputând să se bucure de relativa relaxare oferită de sfârșitul războiului rece, ci din contră, acesta își face simțită dinnou prezența, în acest moment situația tensionată putând genera un conflict la scară planetară.

În concluzie, gama largă de riscuri și amenințări pe care le generează noul mediu de strategic atrage după sine nevoia de o noua abordare a politicii de securitate transatlantică cât și cea a la nivel european.

1.2.2 Globalizarea

Globalizarea a devenit, practic, problema cea mai arzătoare a vremurilor noastre. Toți încearcă să o înțeleagă și să atragă de partea lor oportunitățile create de acest fenomen. Așa cum reiese și din studiul specialiștilor Institutului de Studii Strategice al Universității Naționale de Apărare al SUA, ”secolul XXI, va fi primul secol cu adevărat global”. Așadar, tendința dominantă constă în integrarea la scară globală a principalelor forțe ale economiilor, tot mai puțin naționale și tot mai mult dependente de centrele globalizatoare.

Fragmentarea și integrarea, localizarea și internaționalizarea, centralizarea și descentralizarea sunt doar câteva din situațiile care pot genera insecuritate. Astfel că, globalizarea nu este numai un drum direct și ușor către pace și stabilitate, fenomenul în derulare putând crea și multe momente care să amenințe securitatea existentă la anumite nivele și perioade de timp.

Din sfera tehnologiei și a economiei, globalizarea se revarsă tot mai puternic în cele mai variate domeniii ale vieții cotidiene: raporturi politice, sociale, demografice, de mediu, militre, cultură, religie, etc. Fiind un proces prin care lumea tinde să devină un spațiu unic, globalizarea este fie contenstată, fie promovată în mod curajos ca instrument al prosperității universale, fie tratată ca un pericol din punct de vedere al suprateritorialității și dimensiunii planetare a relațiilor sociale.

În marea ordine care se edifică, guvernele naționale și actorii nonstatali, motivați nu numai de probleme economice dar și de cele ale puterii (dominația în regiune, controlul resurselor, obținerea de avantaje în raporturile cu vecinii), vor da naștere la amenințări directe la adresa păcii și securității regionale și internaționale.

Mecanismele și instituțiile internaționale, până la realizarea unei globalizări depline, vor acționa asimetric. Astfel, din punct de vedere economic, globalizarea se va realiza într-un ritm mult mai accelerat, având în vedere progresele realizate de numeroasele instituții internaționale existente și perspectiva dezvoltării lor. Spre deosebire de acestea, instituțiile și aranjamentele de securitate vor rămâne, pe mai departe, atât insuficiente, cât și vulnerabile la toate schimbările mediului internațional. Dovada o reprezintă incapacitatea actuală a actorilor internaționali de a perfecta și respecta norme viabile de securitate, care să nu genereze conflicte armate de genul celor cunoscute în Serbia, Kosovo, Afganistan, Irak și nu în ultimul rând Ucraina.

1.2.3 Amenințări de natură politică

Literatura de specialitate precum și mass-media, prezintă în mod detaliat și uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume. Totuși nu toate aceste dezbateri de caz sau comentarii, reprezintă amenințări cu adevărat reale. Dacă vulnerabilitățile unui sistem de securitate, fie el național sau internațional, sunt destul de concrete, amenințările sunt mult mai greu de identificat și definit în contextul politicii internaționale actuale. Aceasta este consecința raportului subiectiv/obiectiv dintre indivizi. Astfel, în reprezentările unui grup de oameni, cu atât mai grav când aceștia sunt factori de decizie, amenințările pot să nu aibă un suport real. La fel de periculoasă este situația în care, datorită mecanismelor democrației, nu se pot lua decizii majore pentru înlăturarea amenințărilor evidente.

Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceasta se poate realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional; favorizarea și impunerea secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politică; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de securitate ș.a.

Amenințările la adresa identității naționale implică încercările unui stat ”mamă” de a întării identitățile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieși din contextul național specific acestora. Scopul propus ar putea fi: sporirea dificultăților guvernului statului-țintă de a guverna; federalizara împotriva voinței naționale; încurajarea secesionismului; pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii. Amenințările politice pot fi clasificate în două categorii: amenințări intenționate și amenințări structurale.

Din categoria amenințărilor internaționale se disting:enerate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist); nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv; intervențiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat; propaganda ostilă; sprijinul miltilateral acordat unor grupări politice antistatale; crearea de grupuri interne, ostile statului național; suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate; influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat.

Amenințările din cea de a doua categorie, derivă din evoluția sistemului social global în care anumite entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele apar atunci când principiile organizatoare a două stat se contrazic între ele, într-un context în care nu-și pot ignora existența reciprocă.

De asemenea, amenințările structurale pot avea la bază unele incompativilități dintre diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite structuri de securitate comportă riscuri cum ar fi: transferul de prerogative naționale către structura integratoare, situație care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate; impunerea uui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific național; crearea de instituții destinate legăturii cu organismele supranaționale, care funcționează după norme nearmonizate cu legislația statelor pe teritoriul cărora ființează.

La nivelul relațiilor interstatale, amenințările de ordin structural pot viza aspecte cum ar fi: cosuveranitatea asupra unor teritorii; subordonarae unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state; extraterirorialitatea legislativă.

Gama amenințărilor de natură politică se completează permanent cu noi forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate continuă ce presupune metode adecvate și acțiuni de tip joint. Dar, înainte de toate, starea de stabilitate politică, caracterizată de o participare politică competitivă și legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv și independență a puterilor din stat, reduce substanțial punctele vulnerabile asupra cărora se pot direcționa amenințările. În acest fel, statul devine credibil, fapt ce atrage interesul și investițiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.

1.2.4 Amenințări de natură socială

Aspectul amenințărilor sociale și obiectivele acestora se apropie de cele politice. Nu de puține ori, în istoria omenirii, în cadrul relațiilor între state, amenințările externe de natură socială au degenerat la atacuri la adresa identității naționale, implicându-le în mod direct, în domeniul politic.

Totuși, majoritatea amenințărilor sociale au sursa în interorul statelor. Ele se preoduc pe fondul nemulțumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea sau tergiversarea soluționării conflicteor de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale, constituie tot atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale.

Valorile care sprijină existența grupurilor etnice și religioase se referă la cultură, tradiții și cutume, limbă, mod de viață și o anumită psihologie comună. Toate acestea constituie fundamnetul de la care se pornește pentru a defini identitatea oricărui grup etnic. A analiza sistemele de valori pe care se bazează grupurile etnice, este deosebit de important, deoarece în acest mod pot fi cunoscute izvoarele sale și însăși evoluția grupului. Ținând cont de numărul mare al conflictelor etnice din întreaga lume, mai ales din zonele de interferență a diferitelor culturi și civilizații, analiza etno-culturală devine obligatorie.

Modalitățile de exprimare a intereselor de natură etnică și religioasă nu sunt întotdeauna foarte clare pentru cei din afara grupurilor etnice respective. De multe ori ele sunt disimulate de unele revendicări aparent legitime, de respectare a drepturilor omului, a drepturilor minorităților, autonomiei, etc.

Mișcările religioase extremiste tind să aibă caracter universal. Deși ele nu constituie singurul actor non-stat ale cărui activități contribuie la propagarea și exacerbarea violenței, mulți experți consideră că ele au tendința să stimuleze anumite tipuri de activități internaționale destabilizatoare. Printe aceste tendințe se enumeră iredentismul, secesionismul și migrația.

Iredentismul este acea tendințăr a unor grupări etnice sau religioase de a revendica teritorii într-o zonă adiacentă, care, în unele cazuri, a fost pierdută în favoarea unui alt stat care o deține în prezent. Pentru îndeplinirea unui asemenea obiectiv, de cele mai multe ori este folosită forța armată.

Secesionismul este tendința unei minorotăți etnice sau religioase de a se separa de un stat recunoscut pe plan internațional. Aceasta se realizează, de asemenea prin violență. De obicei, există o atreia parte implicată, care sprijină din punct de vedere logistic elementele secesioniste.

Un al treilea tip de activitate internațională pe care mișcările religioase militante au tendința să-l genereze este migrația, părăsirea țărilor de origine de către minoritățile religioase în scopul de a scăpa de persecuții.

În prezent multe din zonele de conflict se interconectează și intercondiționează. Confruntările etnice și religioase pot constitui un adevărat ”cal troian” pe care unele grupăr interesate îl pot utiliza cu scopul de a grăbi sfârșitul erei supremației națiunilor-state, fără însă a lua în considerare efectul de bumerang pe care l-ar putea avea aceste acțiuni destabilizatoare.

1.2.5 Amenințări de natură economică

Într-o economie de piață, situația normală a participanților este una de risc și nesiguranță, generată de competiția care asigură progresul și prosperitatea națională. Cu toate imperfecțiunile sale, piața este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în mod sigur creșterea productivității producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea acestora, piața elimină actorii ineficienți.

În acest mod nesiguranța generată de jocul pieței reprezintă terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme dintre care cele mai multe nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale.

Releația de dependență a capacității militare de cea economică decurge din legile și principiile luptei armate. Din această perspectivă, în situația în care materiiile prime strategice depind de import, amenințarea securității aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securității naționale a statului implicat.

Prin implicațiile politice și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale, poate fi percepută ca o amenințare la adresa securității naționale – ”creșterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în curs de apariție a unui rival n-ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic”.

Unele țări se specializează pe vânzarea de materii prime și sunt dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea din monopolul asupa unor resurse, situație care poate afecta securitatea națională. Războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitare, ci mai degrabă de accesul la resurse. Epuizarea acestora de către națiunile sărace, în condițiile menținerii unor ritmuti ridicate de creștere demografică și a unor creșteri economice modeste, va determina mari fluxuri migratoare, generatoare de noi surse de tensiuni și stări conflictuale, de mari pericole la adresa stabilității și păcii la nivel global. Nu întâmplător problemele sărăciei și subdezvoltării, ale marilor discrepanțe economice și sociale la scară planetară au dominat dezbaterile summit-urilor de la Monterrey și Johannesburg. Abordarea problemelor sociale la scară globală ține de drepturile și libertățile cetățenești, de valorile democrației. Există o legătură directă între democrație și dezvoltarea economică și socială a unei națiuni. Nu poate exista o democrație dezvoltată într-o țară săracă.

Bazându-se pe creșterea traficului internațional ilegal de bunuri, bani și persoane, organizațiile criminale și-au extins influența și puterea, devenind mult mai bogate comparativ cu statele cu care se confruntă. Acest tip de acțiune a devenit o amenințare reală la adresa securității naționale a multor state, precum și la adresa securității internaționale în general.

În majoritatea țărilor foste comuniste, violența, corupția și jefuirea fără scrupule a bogățiilor și averilor naționale, asociate cu organizațiile de tip mafiot în formare și în ascensiune, pun în pericol reformele democratice și trezesc nostalgia pentru regimurile autoritare în cercurile cele mai defavorizate ale populației. Exemplu elocvent de corupție și jefuire a bogățiilor naționale îl poate constitui țara noastră în care extrem de mulți directori de întreprinderi de stat au reușit ”performanța” de a duce în faliment intreprinderile pe care le conduceau și în același timp de a se îmbogăți datoorită firmelor căpușă pe care le-au creat în același domeniu de activitate. Mai mult chiar, în unele state precum Rusia sau Ucraina, organizațiile criminale, care utilizează în mod frecvent estorcarea de fonduri, traficul de arme, droguri și chiar material nuuclear, sunt, prin însăși existența lor, o amenințare la siguranța și sănătatea publică.

Cele mai puternice grupări criminale se concentrează în: China (Triadele), Italia (Cosa Nostra, Ndragheta și Camorra), Mexic(cartelurile Juares, Tijuana și al Golfului), Rusia (cel puțin 12 astfel de organizații), Columbia (cartelurile din Medellin și Cali), Balcani (rețele criminale cu baza în Albania sau Serbia), Ucraina, Turcia, SUA.

Amenințările economice pot fi considerate un atac la adresa securității în condițiile în care acțiunea externă, conștient dirijată duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituții și char prejudicii substanțiale asupra sănătății și longevității populației statului țintă.

1.2.6 Amenințări de natură militară

Până nu de mult, amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității. Situația este ușor de înțeles, deoarece acțiunea de forță era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.

Disproporția de potențial militar existentă, este de natură să neliniștească unele state sau grupări de state importante. Canalizarea acumulărilor militare către rezolvarea problemelor istorice dintre state, explică accentul disproporționat pus pe component militară a securității chiar și în perioada actuală în care amenințările din alte sectoare prezintă pericole mai mari și mai apropiate. Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare chiar și în statele în care controlul civil asupra armatei, este efectiv. Întrucât capacitatea militară este încă o realitate a cărei existență este determinată atât de susținerea și promovarea intereselor statelor în mediul internațional, cât și de întărirea securității naționale, fapt ce, în cazul alianțelor comune, poate naște ușor confuzia semnalelor pe care statele le generează continuu.

Cursele înarmărilor sunt surse de amenințare generate de competiția militară deschisă sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la ”periculos” (așa cum a fost caracterizată pe timpul Războiului Rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi cu greu ruptă din contextul dorinței firești a fiecărui actor internațional de menținere a unui status-quo militar. O asemenea concluzie poate fi trasă în situația în care din PIB se alocă pentru cheltuieli militare un procent moderat și constant.

Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale, la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la bloacadă și zone de interdicție aeriană sau navală, la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare-diversiune în interiorul stului țintă.

În momentul de față, atât armele de distrugere în masă, cât și cele convenționale, pot constitui o amenințare majoră dacă ajung în posesia rețelelor teroriste sau a statelor inamice, ceea ce face necesară elaborarea unei strategii adecvate de prevenire.

În condițiile statutului României de membru NATO, o categorie importantă de amenințări militare la adresa noastră, o constituie și amenințările îndreptate, în mod direct, asupra unor aliați sau Alianței în general. Deși semnalele sunt receptate în mod indirect, ele conduc la declanșarea unor mecanisme de apărare și securitate care aparțin întregului sistem, din care România nu poate să lipsească ca urmare a obligațiilor asumate prin semnarea Tratatului de la Washington.

1.2.7 Amenințări transfrontaliere

Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state ci sunt de natură mult mai complexă. Și-au făcut apariția, alături de actorii statali, actorii nonstatali sau parastatali.

Pericolele, deși sunt latente, scăpând de multe ori atenșiei noastre, pot genera stări de insecuritate cu urnări grave asupra scoarței Terrei și locuitorilor ei. Chiar dacă nu sunt explicite, ele generează amenințări mult mai difuze și automat mai dificil de localizat și combătut cu mijloace tradiționale. Astfel, amenințările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă geografică, ci, în primul rând, din perspectivă funcțională. Fiind îndeobște de natură transnațională, ele nu pot fi gestionate de o singură țară sau numai de un grup restrâns de țări.

Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare iar ordinea importanței lor nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare, inovației și existenței disparate și indistincte a parametrilor de predictibilitate. Totuși, o scurtă prezentare a unor cazuri concrete, se impune.

Terorismul, acest flagel al secolului XXI, prin gradul de periculozitate pe care îl incumbă, impune tratarea cu prioritate și exhaustivă a lui, aceasta deoarece el este resimțit în egală măsură de statele lumii, datorită diminuării drastice a stării lor de securitate.

Combaterea eficientă a terorismului internațional nu are frontiere. Ea implică: utilizarea maximă de instrumente financiare pentru stopaea fluxurilor de fonduri, cooperarea substanțială la frontiere, schimbul fără restricții de informații cu toți pertenerii și uniformizarea legislației interne și internaționale.

Din unele evaluări prezentate la recentele congrese de specialitate, desfășurate la nivel mondial, a reieșit faptul că economia interlopă este a doua afacere la nivel mondial , fapt demonstrat de nenumăratele locuri de pe glob, unde criminalitatea transfrontalieră, asigură, prin intermediul finanțării campaniilor electorale și prin corupție, controlul la nivel politic.

1.2.8 Terorismul contemporan internațional

După 11 septembrie 2001, războiul din Irak, cel din Afganistan și de curând cel din Siria și Irak revendicat de ISIS, majoriatea statelor moderne continuă să-și definească strategia de securitate națională în condițiile în care amenințările la care trebuie să facă față își au rădăcinile în locuri dintre cele mai surprinzătoare, iar terorismul este din ce în ce mai prezent, mai specific și mai ancorat în capabilități materiale.

Amenințările la adresa securității, cărora națiunile trebuie să le facă față, sunt strâns legate atât de presiunea modernității și globalizării, cât și de delicatul caracter al identității, de responsabilitatea alegerii și de vulnerabilitatea înstrăinaților, a celor ce nu-și găsesc apartenența la grup. Scopurile pe termen lung legate de politicile antiteroriste, trebuie să includă măsuri de prevenire și de descurajare a tinerilor de a se alătura grupărilor teroriste.

În scopul apărării cetățenilor, a statelor și a intereselor acestora, în țară și în străinătate este de așteptat ca fiecare membru al comunității internaționale să întreprindă măsuri în domenii cum ar fi elaborarea și implementarea strategiilor naționale de securitate; informarea populației cu privire la pericolul reprezentate de grupările teroriste; integrarea măsurilor de prătecție a propriilor cetățeni din străinătate; adoptarea unor capabilități integrate de management al cosecințelor.

Alianța Nord Atlantică, și-a constituit propriul Plan de Acțiune împotriva Terorismului, pe care l-a aprobat la summitul de la Praga (21 noiembrie 2002).

Amenințarea teroristă cu grad mare de periculozitate va persista, până cînd se va realiza o armonizare efectivă a politicilor în problemele terorismului, traficului de ființe umane, droguri și arme, corupției, spălării banilor și crimei organizate.

Majoritatea specialiștilor apreciază că, simpla combatere fizică a terorismului, nu este suficientă. Ea trebuie însoțită de combaterea fundamentului său ideologic. Este necesară construirea unei ordini internaționale în care tările și opoarele să fie integrate într-o lume în care primează interesele și valorile comune: demnitatea umană, respectarea legii, respectarea libertăților individuale, economia de piață și libera inițiativă. Trebuie înțeles că o lume în care aceste valori sunt asimilate ca standarde și nu ca excepții reprezintă cel mai bun antidot împotriva proliferări terorismului. Victoria împotriva terorismului nu reprezintă un moment singular și punctual, ci un efort de durată, susținut de comunitatea internațională.

1.2.9 Amenințări cibernetice

În ultimii ani, tehnologia și mai ales cea în domeniul informațiilor a evoluat spectaculos. Dacă în primii ani, calculatorul reprezenta un simplu instrument de birotică, în prezent acesta face parte din absolut toate domeniile existenței noastre și reprezintă în primul rând un stil de viață și un instrument vital pentru industrie, administrație și securitate.

Până la momentul atacurilor de la 11 septembrie, riscurile și amenințările din domeniul informațicii și al comunicațiilor erau discutate mai mult ca posibilitate și nici decum ca și un fapt în sine. După acel moment, întreaga lume a realizat nivelul interdependenței dată de evoluția tehnologiei și a lumii cibernetice și a conștientizat că o dată cu acestea au evoluta și vulnerabilitățile diferitelor societăți.

Invenția secolului XX, Internetul, a evoluta la cote de neimaginat și continuă să se răspândească la scară planetară. O dată cu evoluția lui, au crescut și s-au răspândit și amenințările globale. Viruși de diferite forme s-au transformat de la simple probleme de programare, la adevărate instrumente de spinaj cibernetic și chiar de atac în mediul virtual.

Atacurile la care sunt cooptate grupuri numeroase de calculatoare cu scopul de a genera refuzul prestării unor serviciile solicitate, privite până acum ca, de fapt, nimic mai mult decât niște „blocaje de protest”, au devenit o armă redutabilă în acest război informațional.

Pentru a demonstra incontestabil pericolul generat de acești viruși, în iunie 2010, softul malițios „Stuxnet” a fost făcut cunoscut și a fost asemănat cu o „bombă de penetrare a țintelor blindate digitală” destinată atacului programul nuclear iranian. La acest moment, avertizările repetate ale experților, încă din 2001, au devenit realitate, sugerând că dimensiunea cibernetică ar putea să fie folosită mai devreme sau mai târziu pentru executarea unor atacuri serioase care vor avea consecințe devastatoare în întreaga lume.

Nici Alianța Nosrd-Atlantică nu a scăpat de atacuri și în perioada crizei din Kosovo, a înregistrat primele incidente serioase cauzate de atacurile cibernetice. Astfel contul de email și website-ul NATO au fost blocate în repetate rânduri pentru caâteva zile. În ciuda acestor atacuri, reacția specifică vremii a fost una mult diminuată, considerându-se atacul mai mult o metodă de a limita efectul campanei de informare a NATO. Atacurile cibernetice erau percepute ca un risc, dar ca unul limitat ca amploare și puțin distructiv, solicitând doar răspunsuri tehnice limitate, coordonate cu eforturi de informare a publicului la o scară mică.

Abia după evenimentele din 11 septembrie percepția asupra atacurilor cibernetice s-a schimbat radical. A mai fost nevoie însă și de producerea incidentelor din Estonia din primăvara lui 2007 pentru a atrage întreaga atenție politică în privința acestei surse în plină dezvoltare de amenințări la adresa siguranței publice și stabilității statelor. Acest val masiv de atacuri cibernetice care a durat aproximativ trei săptămâni, a demonstrat că țările membre NATO, puternic dependente de mediul informatic, au fost extrem de vulnerabile pe frontul mediului virtual.

Amenințarea crescândă și seriozitatea atacurilor cibernetice a fost accentuată și mai mult de incidentele din anii care au urmat. În anul 2008, unul dintre cele mai serioase atacuri de până în prezent a fost lansat împotriva sistemului american de calculatoare. Prin intermediul unui singur memory stick conectat la un laptop al armatei, la o bază militară din Orientul Mijlociu, un program spion s-a răspândit nedetectat, atât în sistemele clasificate, cât și în cele neclasificate. Acest eveniment a realizat ceea ce a echivalat cu un cap de pod digital, prin care mii de dosare cu date au fost transferate în servere aflate sub control străin.

Din acel moment, spionajul cibernetic a fost considerat în mod oficial o amenințare aproape constantă la adresa securității globale. Incidente similare s-au produs în aproape toate statele membre NATO, indiferent de mărimea și importanța acestora. Au fost afectate sute de companii, birouri guvernamentale și contractori din domeniul apărării. Aceste incidente numeroase petrecute în ultimii ani au echivalat cu un transfer fără precedent de resurse valoroase și secrete naționale către un destinatari necunoscuți și cel mai probabil rău intenționat.

În timpul conflictului între Georgia și Rusia a fost poate pentru prima dată când atacurile din teren au fost acompaniate de atacuri masive împotriva website-urilor și serverelor guvernamentale din Georgia, oferind termenului de război cibernetic o formă mai concretă. Aceste acțiuni nu au produs, de fapt, nicio avarie fizică, dar ele au slăbit substanțial acțiunile guvernului georgian în timpul unei faze de o importanță crucială a conflictului. Ele au avut, de asemenea, un impact asupra capacității Georgiei de a comunica și a prezenta opiniei publice naționale și globale situația corectă din teren și în timp real.

Ca și când astfel de rapoarte nu ar fi fost îndeajuns de amenințătoare, viermele Stuxnet apărut în 2010 a evidențiat un nou salt calitativ la nivelul capabilităților distructive ale războiului cibernetic. În vara lui 2010, s-a răspândit vestea că aproximativ 45.000 de sisteme de control industrial Siemens din întreaga lume au fost infectate de un virus troian special conceput, care putea manipula procesele tehnice de o importanță crucială pentru centralele nucleare din Iran. Deși evaluarea avariilor este în continuare neclară, acest lucru a evidențiat riscul softului malițios care afectează sisteme de computere de o importanță crucială în managementul aprovizionării cu energie sau al rețelelor de trafic. Pentru prima dată, aici a existat dovada existenței atacurilor cibernetice care pot cauza avarii fizice reale și generează riscul pierderii de vieți umane.

Aceste incidente ne arată că indiferent de situație, cei mai periculoși actori în mediul virtual sunt tot statele-națiuni. În pofida unor capabilități ofensive caer ajung relativ ușor la dispoziția rețelelor criminalității și care pot fi utilizate în viitor, de asemenea, de actori non-statali precum teroriștii, spionajul și sabotajul de înalt nive în domeniul cibernetic rămâne în continuare nevoia de capabilități, hotărâre și rațiune cost-beneficii în situația unui stat-națiune. Pagubele fizice și terorismul cibernetic cinetic real nu s-au produs încă, dar este clar că tehnologia atacurilor evoluează de la mici probleme agasante la o amenințare serioasă la adresa securității informațiilor și chiar la adresa infrastructurii naționale de o importanță crucială.

Nu există nici o îndoială că unele țări investesc deja masiv în capabilități cibernetice care pot fi folosite în scopuri militare. La prima privire, cursa digitală a înarmării se bazează pe o logică clară și implacabilă, deoarece domeniul războiului cibernetic oferă numeroase avantaje: este asimetric, atrăgător prin costurile scăzute și atacatorul deține inițial toate avantajele.

Mai mult decât atât, nu există practic nicio formă reală de descurajare în cadrul războiului cibernetic, deoarece până și identificarea atacatorului este extrem de dificilă și, respectând dreptul internațional, probabil, aproape imposibilă. În aceste condiții, orice formă de retorsiune militară ar foarte problematică, atât din punct de vedere legal, cât și din punct de vedere politic.

Totuși, capabilitățile apărării cibernetice evoluează și ele într-un ritm alert și cele mai multe țări occidentale au sporit considerabil fondurile și implicarea în apărarea cibernetică mai ales în ultimii ani. O bună apărare în domeniul cibernetic face ca aceste amenințări să fie gestionabile, în măsura în care riscurile reziduale par în mare parte acceptabile, în mod similar amenințărilor clasice.

Dar în loc să vorbim de războiul cibernetic ca despre un război prin el însuși – considerând că primele lovituri digitale echivalează cu un „Pearl Harbour digital” sau un 11 septembrie al lumii cibernetice – ar fi de departe mai potrivit să descriem războiul cibernetic ca pe unul dintre numeroasele mijloace de ducere a războiului. Riscul atacurilor cibernetice sunt foarte reale și devin din ce în ce mai mari. În același timp, nu există vreun motiv de panică, deoarece în viitorul previzibil aceste amenințări nu vor fi nici apocaliptice, nici complet negestionabile.

CAPITOLUL II

MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN VIZIUNEA NATO

EVOLUȚIA CONCEPTELOR STRATEGICE ALE NATO

Conceptul Strategic al NATO, asemena oricărei organizații, este un document oficial care prezintă scopul pe termen lung al Alianței, natura și sarcinile sale fundamentale din domeniul securității. De asemenea, identifică caracteristicile noului mediul de securitate, specifică elementele de bază privind modul de abordare a securității de către Alianță și oferă linii directoare pentru adaptarea forțelor sale militare le cerințele actuale. În concluzie, se poate afirma că acesta reprezintă un ghid în baza căruia Alianța își desfășoară politicile sale viitoare, cât și dezvoltarea sa militară.

Actualul Concept Strategic a fost publicat la Summit-ul de la Lisabona în noiembrie 2010, reflectând un mediu de securitate schimbat și o Alință transformată. Noile amenințări la adresa securității emergente, mai ales după atacurile teroriste de la 9/11, experiența dobândită în gestionarea crizelor din Balcani și Afganistan, precum și valoarea și importanța partenerilor din întreaga lume cu care s-a cooperat, au determinat NATO să reevalueze și revizuiască poziția sa strategică.

Transformarea în sensul larg al termenului este o caracteristică permanentă a
Organizației Atlanticului de Nord. Încă de la începuturile sale, NATO a revizuit periodic sarcinile și
obiective sale cu scopul de a se adapta la evoluția mediului strategic.

Primul Concept Strategic – "Conceptul Strategic pentru apărarea zonei Atlanticului de Nord” a apărut în octombrie 1949. În cursul anilor trecuți de atunci, atât Alianța dar și evoluția acesteia în lume s-au dezvoltat într-un mod pe care fondatorii NATO nu au putut să prevadă. Astfel, în funcție de cât de mari au fost schimbările mediului de securitate internațional, acest act s-a modificat periodic pentru a defini evoluția NATO în noile cerințe.

S-ar putea spune că în perioada Războiului Rece 1949-1991 strategia NATO s-a axat în principal pe apărare și descurajare. În ultimele două decenii ale acestei perioade NATO a manifestat o deschidere mare către dialog și destindere arătând astfel că Alianța este capabilă să se adapteze dinamicii mediului de securitate.

NATO, a trecut în ultimul deceniu ce a premers Ridicării Cortinei de Fier, de la o organizație strict militară, cu vocație cazonă, la una care și-a confirmat vocația de organizație politico-militară capabilă să-și adapteze strategiile și să-și reformuleze obiectivele pe termen lung fără ca aceasta să aibă semnificația abandonării principiilor și valorilor fundamentale așa cum sunt ele menționate în textul Tratatului de la Washington, fiind valabile și în ziua de azi.

Această capabilitate a Alianței de a-și menține intacte principiile și valorile din Tratat și cu toate acestea să fie o organizație flexibilă în ceea ce privește reformularea obiectivelor și adaptabilă în ceea ce privește strategiile proprii, se dovedește a fi sursa de forță a Alianței generând încredere și credibilitate pentru membri și parteneri. În următoarea etapă de evoluție a gândirii strategice a NATO, observăm cum Alianța are capacitatea de a se transforma modificându-și misiunile fundamnetale prin adăugarea la acestea managementului crizelor, reaconstrucția post-conflict, politica parteneriatelor, ca elemente esențiale pentru consolidarea securității și stabilității în zona Nord Atlantică.

Adaptabilitatea NATO este cu atât mai evidentă în ultima perioadă, pe fondul Crizei din Ucraina și a Evoluției nedorite a acțiunilor teroriste ale organizației Statului Islamic. NATO, având la bază Conceptul Strategic de la Lisabona, și-a adaptat însă acțiunile permanent la noile amenințări apărute în mediul de securitate Global.

De la înființarea Alianței Nord-Atlantice până în prezent se pot distinge mai mulți pași, sau mai bine zis etape ale evoluției gândirii strategice a Alinaței.

Perioada Războiului Rece (1949-1991)

Perioada de imediat după ridicarea Cortinei de Fier 1991 până în 9/11 2001

Perioada de după 9/11 până la evenimentele din Ucraina

Perioada ce este în plină desfășurare în prezent, ce în care relațiile NATO – Rusia s-au degradat vertiginos datorită alipirii Crimeei de către Rusia și sprijinului acordat de aceasta separatiștilor din estul Ucrainei.

Primul Concept Strategic – "The Strategic Concept for The Defence of The North Atlantic area (DC6/1) "

În plin Război Rece, NATO elaborează pentru prima dată în octombrie 1949 primul set de documente strategice concretizate în Primul Concept Strategic al Alianței. Acest prim Concept Strategic a fost aprobat de Consiliul Nord Atlantic (NAC) la data de 6 ianuarie 1950 denumindu-se "The Strategic Concept for The Defence of The North Atlantic area (DC6/1) ".

Conceptul reflectă clar accentele puse pe apărare și mai ales pe prevenirea războiului, importanța unității strategice sau rolul armelor nucleare. Stabilirea scopurilor și misiunilor Alianței, coroborată cu prevederile ”Legii ajutorului militar pentru apărarea reciprocă”, semnată de președintele Truman la 6 octombrie 1949 cât și a planului de apărare integrată a regiunii Atlanticului de Nord a reprezentat demararea procesului de elaborare și implemantare a strategiei ințiale a Alianței.

În acest prim Concept Strategic se prevede clar faptul că funcția principală a NATO este descurajarea agresiunilor la adresa membrilor Alianței și că forțele NATO vor fi angajate numai dacă funcția principală, respectiv descurajarea agresiunilor, a eșuat.

Alt aspect deosebit de important luat în discuție și stabilit foarte concis a fost complementaritatea între membrii NATO cât și standardizarea. Contribuția fiecărui membru la apărarea colectivă trebuie să fie proporțională cu posibilitățile sale economice, militare și geografice urmând să se elaboreze măsuri de cooperare în vederea utilizării optime a resurselor avute la dispoziție.

Strategia NATO a fost cuprinsă în trei documente de bază:

DC6/1 care stabilește Conceptul Strategic General;

MC14/1 care prevede mai multe orientări strategice specifice utilizate în planificarea apărării;

DC13 care a inclus pe lângă aceste aspecte și planificarea detaliată regională.

Formularea acestei prime strategii NATO pentru apărarea zonei nord-atlantice este cunoscută până în zilele noastre sub denumirea de ”Conceptul de apărare colectivă”.

Al doi-lea Concept Strategic – eficiența structurilor NATO și întărirea forțelor Alianței

Acest concept poate fi considerat o îmbunătățire a celui anterior, o adaptarea la provocările apărute în mediul de securitate, considerându-se că Alianța ”a stabilit o strategie de operațiuni la scară largă în apărarea teritorială”.

Invazia Coreei de Sud de către trupele Coreei de Nord la 25 iunie 1950 a avut un impact deosebit în cadrul NATO. Astfel, Alianța a înțeles că este necesară abordarea urgentă a două aspecte fundamentale: eficiența structurilor NATO și întărirea forțelor Alianței. În septembrie 1950 Consiliul Nord Atlantic a aprobat înființarea unei forțe militare integrate sub comandă centralizată, iar în decembrie '50 Consiliul Nord Atlantic a solicitat nominalizarea Gen.Eisenhower ca primul Comandant Suprem Aliat din Europa (SACEUR). La mai puțin de un an, în ianuarie 1951, la Hotel Astoria din Paris Aliații decideau înființarea Comandamentului Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE) iar în 2 aprilie1951 sediul SHAPE (HQ SHAPE) a fost activat. Au fost efectuate și alte modificări ristructurale care au determinat necesitatea cuprinderi lor într-un nou Concept Strategic. Astfel, la data de 3 decembrie1952, Consiliul Nord Atlantic a aprobat al doi-lea Concept Strategic (MC3/5 (final)). Se poate afirma că acest Concept Strategic respecta principiile fundamentate în Primul Concept Strategic.

Al treilea Concept Strategic – "Overall Strategic Concept for The Defence of NATO Area”

În plin Război Rece, ca răspuns la acțiunile Blocului Sovietic, strategiile NATO au fost adaptate la riscurile și amenințările apărute în diferitele perioade ale acestui conflict mocnit. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de anunțul URSS potrivit căreia deține bomba cu hidrogen (8 august 1953) și crearea Tratatului de la Varșovia (14 mai 1955) care au stat la baza elaborării și dezvoltării strategiei ”represaliilor masive”. Potrivit acestei strategii NATO adoptă o poziție clară și fermă, bazată pe tactica descurajării, amenințând că va răspunde, prin orice mijloaceaflate la dispoziția sa, inclusiv prin folosirea armelor nucleare, oricărui act de agresiune împotriva țărilor membre.

În cadrul documentelor premergătoare celui de al treilea Concept Strategic se vorbește pentru prima dată despre utilizarea armelor nucleare introducându-se și termenul de "represalii masive" ca un element cheie al noii strategii NATO. Ladata de 23 mai 1957 NAC adoptă MC 14/2 " Conceptul strategic general de apărarea spațiului NATO"("Overall Strategic Concept for The Defence of NATO Area").

Al patrulea Concept Strategic – Conceptul Strategic General pentru Apărare a zonei NATO (MC 14/3)

De îndată ce NATO adoptă al Treilea Concept Strategic, o serie de evoluții internaționale au avut loc, punând în discuție strategia Alianței de represalii masive.Această strategie s-a bazat foarte mult pe capacitatea nucleară a Statelor Unite și pe voința sa de a apăra teritoriul european în cazul unui atac nuclear sovietic. În primul rând, europenii au început să se îndoiască dacă un președinte al SUA ar sacrifica un oraș american pentru un oraș european, în al doilea rând, URSS a dezvoltat capacități intercontinentale, rachete balistice și în general capacitățile sale nucleare.

Potențialul nuclear al URSS crescuse iar avantajul competitiv al NATO în descurajarea nucleară se diminuase. Termeni precum "distrugere reciproca garantata (MAD)" au început să fie utilizați. Cea de a doua criza Berlin (1958-1962), provocată de către Uniunea Sovietică, au întărit aceste îndoieli: cum ar trebui să se reacționeze la amenințările la adresa NATO, care au fost sub nivelul unui atac masiv? Descurajarea nucleară a NATO nu i-a oprit pe sovietici de la amenințarea pozițiilor Aliaților occidentali din Berlin. Deci, ce ar trebui făcut?

În 1961, JF Kennedy a ajuns la Casa Albă. El a fost preocupat de problema război limitat și de ideea că un schimb nuclear ar putea fi pornit accidental sau dintr-o eroare de calcul. Între timp, criza s-a intensificat la Berlin, conducând laconstruirea Zidului Berlinului. În octombrie 1962 Războiul Rece a atins apogeul odată cu criza rachetelor din Cuba.Statele Unite ale Americii au început să pledeze pentru o mai puternica poziție non-nucleară a NATO subliniind nevoia unei strategii de "răspuns flexibil". Discuțiile inițiale privind o schimbare de strategie au fost lansate în rândulțărilor membre NATO, dar nu a existat nici un consens.

Cel de al patrulea concept strategic NATO – Conceptul Strategic General pentru Apărare a zonei NATO (MC 14/3) – a fost adoptat de către Comitetul dePlanificare Apărării (DPC), la 12 decembrie 1967 și versiunea finală a emisă la 16ianuarie 1968. Acesta a fost elaborat după etragerea Franței din structura militară integrată a NATO în 1966.Au fost două caracteristici cheie pentru noua strategie: flexibilitate și escaladare. Acesta nouă strategie a identificat trei tipuri de raspunsuri militare NATO împotriva agresiunii:

Apărarea Directă: scopul a fost de a învinge agresiunea la același nivel la careinamicul a ales sălupte.

Escaladarea intenționată: Aceasta a adăugat o serie de măsuri posibile pentru aînvinge agresiunea prin creșterea progresivă a amenințării privind folosireaenergiei nucleare pe măsură ce criza escaladează.

Răspuns general nuclear, văzut ca factor de descurajare final.Remarcăm și faptul că în aceeași perioadă, reflectând aceeași politică aflexibilității și a dialogului, au demarat negocierile privind prima Conferință pentru Securitate si Cooperare în Europa (CSCE), având vocație euro-atlantică,negocieri care vor conduce la semnarea Actului Final de la Helsinki în august 1975.

CONCEPȚIA NATO PRIVIND MANAGEMENTUL CRIZELOR

În viziunea NATO, una dintre sarcinile fundamentale este cea de gestionare a crizelor din domeniul securității. Alianța se poate implica apelând atât la acțiuni militare dar și non-militare pentru a răspunde la o amenințare ce se ivește atât pe plan național la unul dintre membrii săi, dar și pe plan internațional.

Un atuu pentru forțele la dispoziția NATO îl reprezintă experința, facilitățile, capabilitățile și acțiunile ce pot fi întreprinse pentru a manageria o gamă largă de crize. Alianța, poate concentra efortul mai multor membrii ai săi pantru a finaliza planificarea, politicile, activitățile, procedurile și materialele într-un timp foarte scurt, astfel încât să poată lansa o operațiune multinațională de anvengură pentru gestionarea unei crize. În acest context, NATO poate fi caracterizat ca fiind un factor ce ajută membrii săi, dar și partenerii să execute misiuni, operațiuni și programe în comun.

Rolul NATO în gestionarea crizelor merge dincolo de operațiunile militare și include aspecte diverse, cum ar fi protecția populației împotriva dezastrelor naturale, tehnologice sau umanitare. O ciză poate fi politică, militară sau umanitară și poate fi cauzată de conflicte politice sau armate, incidente tehnologice sau de dezastre naturale. În acest context putem afirma că gestionarea crizelor reprezintă modalitățile diferite de acțiune, aplicate în funcție de diferitele forme ale crizelor.

Adesea, operațiunile de gestionare a crizelor sunt generic denumite de “menținere a păcii”, dar există o gamă variată de tipuri de operațiuni desfășurate de NATO, fiecare cu obiective și mandate specifice care este important să fie cunoscute, pentru a înțelege obiectivele, mandatul și conturul unei operațiuni.

NATO decide dacă se angajează într-o operațiune pentru gestionarea unei crize, de la caz la caz în funcție de o gamă variată de factori. Aceste decizii, la fel ca toate celelalte decizii ale Alianței, sunt bazate pe consens între țările membre. Unele operații pot include și țări non-NATO dar implică mai ales parteneriate și cooperare cu alte Organizații internaționale, într-o abordare mai globală și cuprinzătoare în gestionarea crizelor.

Instrumentele NATO de gestionare a crizelor au fost permanent adaptate și consolidate în decursul timpului și sunt esențiale pentru ceea ce Alianța este astăzi. NATO a fost lider activ în gestionarea crizelor începând cu anii 1990 și de atunci s-a dezvoltat permanent, devenind o organizație capabilă să angajeze operațiuni în afara spațiului euroatlantic, adică se poate spune că a devenit o organizație regională cu o acoperire globală.

2.2.1 Operațiunile pentru gestionarea crizelor

O dată cu apriția Conceptului strategic din anul 2010, NATO a adoptat o abordare holistică a managementului crizelor, o implicare a NATO în toate etapele unei crize și acoperirea unei game cât mai variate de instrumente, astfel încât să poată fi cât mai eficient pe întregul spectru de gestionare a crizelor.

Modul de abordare al unei crize depinde de natura sa, scară și seriozitate. În unele cazuri, crizele pot fi prevenite prin diplomație sau alte măsuri non-violente și altele ar pute necesita acțiuni mai ferme, cum ar fi o acțiune militară. În funcție de natura crizei, în plus față de prevederile Articolului 4 al Tratatului de la Washington care prevede consultarea tuturor mebrilor Alinței, aceștia pot aduce în discuție orice aspect ce privește siguranța și orice amenințare privitoare la securitatea proprie. Acest articol 4 se reflectă în faptul că reprezintă o invitație a partenerilor PFP și oferă baza pentru consultări privitoare la situația de criză.

Apărarea colectivă

Cunoscut de toată lumea ca "Articolul 5", este momentul în care se consideră faptul că decizia privitoare la o situație de criză a fost luată în mod colectiv de membrii NATO și anume aceea că toți consideră un act de agresiune asupra unuia sau a mai multor membrii ca un act de agresiune împotriva tuturor. Spre exemplificare, Alianța Atlanticului de Nord a invocat articolul 5 pentru prima dată în istoria ei în septembrie 2001 în urma atacurilor teroriste împotriva Statelor Unite.

Operații de răspuns la criză

Operațiunile de răspuns la crize (CRO) cuprind toate operațiunile militare desfășurate de NATO
într-o situație în are nu poate fi invocat Articolul 5. Acestea susțin procesul de pace într-o zonă de conflict și de asemenea pot fi numite operațiuni de menținere a păcii.

Implicarea NATO în Balcani, Afganistan dar și eforturile în combaterea pirateriei în largul apelor Cornului Africii, oferă un bun prilej de a ilustra astfel de operațiuni de răspuns la crize.

Operațiunile de menținere a păcii includ atât menținerea păcii și impunerea acesteia, precum și
prevenirea conflictelor, restabilire, consolidarea păcii și operațiunile umanitare.

Operații de menținere a păcii (Peace Support Operations – PSO)

PSO sunt operațiuni multinaționale conduse imparțial, în sprijinul ONU ori a mandatului OSCE, implicând forțe militare și agenții diplomatice și umanitare, fiind destinate sărealizeze o rezolvare politic ă pe termen lung, ori alte condiții stabilite în mandat.Tipologia cea mai bine structurată, ca formă și con

ținut, și care a fost implementată și în forțele terestre este cea adoptatăde NATO fiind cea mai uzitată în acest moment. În conformitate cu cele două documente, operațiile în sprijinul păcii (Peace Support Operations – PSO) „sunt operații multifuncționale conduse imparțial, pentru sprijinirea unui mandat ONU/OSCE, implicând forțe militare și agenții umanitare și diplomatice, fiind destinate săasigure pe termen lung o rezolvare politică ori alte condiții specificate în mandat“. În categoria acestora intrăurmă toarele tipuri de operații:

Prevenirea conflictului (Conflict Prevention – CP) – include activități diferite, în special, potrivit Capitolului VI din Carta ONU, variind de la inițiative diplomatice la desfășurarea preventivă de trupe, în intenția de a preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea acestora și în alte zone. Prevenirea conflictelor poate să includă misiuni de documentare, consultări, avertizări, inspecții și monitorizări. Desfășurarea preventivă consistă, în mod normal, din forțe militare și/sau civili care sunt desfășurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie; supravegherea; desfășurarea preventivă; măsurile stabilizatoare.

Impunerea păcii (Peace Enforcement – PEO) este o acțiune, potrivit Capitolului VII din Carta ONU, de folosire a mijloacelor militare pentru a restaura pacea într-o zonă de conflict. Aceasta poate include tratarea unui conflict între state sau în interiorul unui stat ale cărui instituții au intrat în colaps sau pentru a satisface nevoi umanitare. Operațiile de impunere a păcii includ: acțiuni de restaurare a păcii și securității internaționale; sancțiuni și embargouri; zonecu interdicție de zbor.

Construirea păcii (Peace Building – PBO) este o acțiune post-conflict desfășurată pentru descoperirea și identificarea structurilor care tind să consolideze și să întărească baza politică în scopul evitării reizbucnirii conflictului. Include mecanismele necesare pentru identificarea și sprijinirea structurilor care să consolideze pacea, să dezvolte un sentiment de încredere și posteritate și să sprijine reconstrucția economică; poate necesita implicare atât militară, cât și civilă;

Operațiile umanitare (Humanitarian Operation – HO) sunt misiuni desfășurate pentru a limita suferințele umane, în special în condițiile în care autoritățile din zonă sunt incapabile sau nu doresc să asigure serviciile adecvate pentru populație. Misiunile umanitare pot fi desfășurate în cadrul unei misiuni de sprijin apăcii sau în cadrul unei acțiuni complet independente. Posibile misiuni ale operațiunilor umanitare sunt:

ajutorul și protecția convoaielor umanitare;

transporturile umanitare;

întreținerea, repararea și consolidarea infrastructurii;

sănătatea și sprijinul medical;

asistența în redislocarea refugiaților;

activitățile umanitare de deminare.

Realizarea păcii (Peace Making – PMO) poate să includă asigurarea de bune oficii, medierea, concilierea, precum și acțiuni cum ar fi: izolarea diplomatică și impunerea de sancțiuni . Acest tip de operații constau în efortul de a soluționa un conflict sau de a menține pacea prin acțiuni diplomatice, persuasiune, mediere sau negociere, dar necesitând uneori folosirea forței militare sau a altor mijloace. Bunele oficii constituie un element indispensabil operațiilor de realizare a păcii și reprezintă intervenția amicală a unui terț între părțile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui contact direct8. Sarcinile componentei militare ale forței de realizare a păcii sunt:

supravegherea retragerii forțelor de la liniile de demarcație;

asigurarea retragerii armamentului greu în interior;

monitorizarea granițelor externe;

supravegherea schimbului de prizonieri și controlul refugiaților;

asistența în restaurarea infrastructurii civile;

asistența în operațiuni de deminare și instrucțiuni pentru folosirea muniției explozive;

sprijinul în stabilirea unei noi structuri politice;

asistența în restaurarea sau stabilirea unei administrații civile, respectării legilor și a drepturilor omului;

supravegherea și demobilizarea zonelor de risc.

Menținerea păcii reprezintă (Peace Keeping – PKO) limitarea, moderarea și/sau încheierea ostilităților între state sau în interiorul lor prin intervenția unei terțe părți, imparțială, organizată și dirijată la nivel internațional, care folosește forța militară și civili pentru completarea procesului politic de soluționare a conflictului și pentru reinstaurarea și menținerea păcii. (Deși expresia „menținerea păcii“ nu este în mod special folosităîn Carta ONU, este autorizată în cap.VI); Trăsăturile distinctive ale operațiilor de menținere a păcii au fost reliefate într-o manieră empirică de către Secretarul General al ONU, din practica organizației și constau în următoarele:

operațiile de menținere a păcii nu sunt acte deconstrângere bazate pe capitolul VII din Carta ONU;

forțele de menținere a păcii se compun din contingente, având materialele furnizate benevol de către membrii ONU, fărăca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea la o anumită operațiune;

forțele nu conțin, de regulă, unități din statele membre permanente ale Consiliului de Securitate și nici din țările care pot fi suspectate de a avea un interes special în conflictul care a impus operațiunea;

operațiunile desfășurate sunt independente de cele desfășurate de statul-gazdă; forțele multinaționale nu trebuie folositeîn rezolvarea unor probleme interne ale statelor și nu pot fi în nici un caz parte beligerantă la un conflict intern;

forțele de menținere a păcii nu pot avea inițiativa folosirii violenței armate, dar au dreptul la legitimă apărare împotriva unui atac, inclusiv asupra tentativelor de cucerire a pozițiilor pe care le ocupă, prin ordinul comandanților legitimi.

Aceste operații urmează negocierilor diplomatice care stabilesc mandatul pentru forța de menținere a păcii. Acesta descrie scopul operației, stabilește mărimea și tipul forței fiecărei națiuni participante. De asemenea, în mandat se specificătermenii sau condițiile pe care țara-gazdă intenționează să le impună forței prezente sau misiunii acesteia și are calitatea de a face o evaluare clarăa funcțiilor pe care forța de menținere trebuie săle îndeplinească.

Prin prezența fizică în locurile predispuse la acțiuni de violență, forța de menținere a păcii are un important rol descurajator. Ea culege informații prin toate procedeele și mijloacele de cercetare (posturi de observare, patrule, supraveghere, monitorizare și cercetare aeriană).

Operațiuni în situația producerii catastrofelor naturale, tehnologice sau umanitare

Acestea sunt operațiuni de sprijinire a țărilor membre și partenere, care sunt victime ale dezastrelor naturale, tehnologice sau umanitare.

Cooperarea între țările membre NATO și partenere în domeniul planificării urgențelor civile include activități cum ar fi seminarii, ateliere, exerciții și programe de instruire care reunesc personal civil și militar la diverse niveluri ale autorităților locale, regionale sau naționale. Alte organizații internaționale, cum ar fi Oficiul ONU pentru Coordonarea Problemelor Umanitare și Oficiul Înaltului Comisar ONU pentru Refugiați (UNHCR), Agenția Internațională pentru Energie Atomică și Uniunea Europeană, precum și organizațiile non-guvernamentale de ajutor umanitar reprezintăde asemenea participanți importanți la activitățile din acest domeniu.

Dezvoltarea unor planuri pentru situații neprevăzute, a unor proceduri adecvate și furnizarea echipamentului necesar, precum și desfășurarea instruirii și a exercițiilor comune au permis statelor membre NATO și partenere să-și coordoneze eficient, prin EADRCC, intervențiile în câteva cazuri de dezastru natural. Acestea au cuprins inundațiile din Albania, Azerbaidjan, Republica Cehă, Ungaria, România și Ucraina, cutremurele din Turcia, incendiile forestiere din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei* și Portugalia, precum și perturbările generate de condițiile meteorologice extrem de nefavorabile din Moldova și Ucraina.

Pentru a exemplifica,

Vestul Ucrainei a fost afectat de 13 inundații majore în ultimul secol. Țările membre și partenere NATO au acordat asistență Ucrainei în urma inundațiilor grave din 1995, 1998 și 2001.

Din 1997, conform unui memorandum de înțelegere privind planifi carea urgențelor civile și pregătirea în caz de dezastre, un program important de cooperare în acest domeniu a oferit Ucrainei benefi cii practice directe. Un obiectiv cheie a fost sprijinirea Ucrainei, ale cărei zone vestice sunt vulnerabile la inundații de amploare, pentru a se pregăti mai bine pentru astfel de situații de urgență și a rezolva mai efi cient consecințele acestora.

Exercițiile PfP, inclusiv cel desfășurat în regiunea transcarpatică a Ucrainei în septembrie 2000, au contribuit la testarea procedurilor de ajutor în cazul producerii dezastrelor, printre care realizarea de operațiuni de recunoaștere aeriană, evacuare a victimelor și amplasare a echipamentelor de purifi care a apei. Mai mult, un proiect pilot încheiat în 2001 a reunit peste 40 de experți în interven ții în caz de inundații și urgențe din 12 state, care au elaborat recomandări practice pentru implementarea unui sistem eficient de avertizare și interven ție în caz de inundații în bazinul râului Tisa.

În privința gestionării crizelor umanitare se poate aminti de Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor împotriva Dezastrelor – EADRCC. Deși inițial a fost înființat pentru a se ocupa de dezastrele naturale și tehnologice, prima sarcină a EADRCC a fost organizarea unei acțiuni de asistență pentru refugiați în 1998, când îngrijorarea comunității internaționale privind criza umanitară din și în jurul provinciei Kosovo s-a accentuat.

Pânăla sfârșitul anului, conflictul deschis între forțele militare și polițienești sârbe și forțele albaneze din Kosovo s-a soldat cu moartea a numeroși etnici albanezi și a forțat alți peste 300.000 să își părăsească domiciliul.

EADRCC s-a implicat imediat după înființarea sa la începutul lunii iunie 1998, când UNHCR a solicitat ajutor pentru transportul a 165 de tone de bunuri constituind ajutoare de urgențăpentru refugiații din Albania. În următoarele luni, odată cu adâncirea crizei, s-au pus bazele unei colaborări eficiente între EADRCC și UNHCR. Personalul EADRCC s-a deplasat în regiune pentru a înțelege mai bine situația. Pe această bază a putut fi intensifi cată și sporită implicarea în acțiuni de ajutor umanitar, atunci când criza a escaladat în primăvara anului 1999, dupălansarea atacurilor aeriene de către aliați și expulzarea forțată a sute de mii de etnici albanezi de către forțele sârbe.

Centrul a acționat ca o instituție centrală pentru schimbul de informații între țările EAPC și a contribuit la coordonarea răspunsurilor la solicitările de asistență. Au fost trimise ajutoare umanitare constând în echipamente medicale și medicamente, echipamente de telecomunicații, încălțăminte și îmbrăcă minte și corturi pentru peste 20.000 de persoane. EADRCC a facilitat de asemenea transmiterea de ajutoare în regiune, inclusiv din partea statelor nepartenere precum Israelul, care a oferit un spital de campanie complet echipat și personalul aferent, și Emiratele Arabe Unite, care au ajutat la reabilitarea aeroportului Kukes în nord-estul Albaniei.

În plus, EADRCC a acționat ca interlocutor al altor organisme NATO și non-NATO în numele țărilor celor mai afectate de criză, Albania și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei*, articulând și explicând preocupările specifice. Un astfel de aspect a fost nevoia urgentă de stabilire a mecanismelor care să permită evacuarea celor afectați spre terțețări, ca o supapăde siguranțăumanitară, pe măsură ce criza se adâncea.

2.2.2 Cooperarea internă

NATO este este o organizație unică prin faptul că este una dintre singurele organizații internaționale care are experiență, precum și o varietate de instrumente pentru a desfășura operațiuni de gestionare a crizelor. Efectiv, NATO a dezvoltat continuu instrumentele de gestionare a crizelor
care sunt esențiale pentru ceea ce este Organizația astăzi.

Standardizare: Statele memebre și cele partenere, trebuie să împărtășească un set comun de standarde, în special în rândul forțelor militare, pentru a efectua operațiuni multinaționale încununate de succes. În opinia specialiștilor militari NATO standardizarea reprezintă procesul de dezvoltare a conceptelor, doctrinelor, procedurilor și proiectelor pentru a atinge și menține cele mai înalte și eficiente niveluri de compatibilitate, interoperabilitate, interschimbabilitate și utilizare comună în domeniile informațiilor și conducerii operaționale, tehnic și logistic (administrativ și material). Standardizarea reprezintă de fapt, un catalizator al forțelor din cadrul Alianței, a căror eficiență va fi cu atât mai mare cu cât nivelul de standardizare va fi mai ridicat, ele putând fi astfel dirijate spre îndeplinirea unui obiectiv comun. În funcție de gradul de realizare, standardizarea se situează pe trei niveluri și anume:

Compatibilitatea este cel mai scăzut nivel al interoperabilității și definește situația în care conceptele, principiile, echipamentele, procedurile, serviciile etc. pot fi realizate împreună pentru atingerea unui scop comun, fără a se produce interacțiuni inacceptabile (blocaje, perturbări etc.). Conform DEX, ediția a II-a, „compatibilitatea“ (fr. compatibilitè) reprezintă „proprietatea unui sistem de relații de a fi compatibil“, iar „a ficompatibil“ – care se poate împăca cu altceva, care poate sta împreună sau poate exista simultan cu altcineva;

Interschimbabilitatea (interșanjabilitatea) este un nivel extins al interoperabilității, care reprezintă proprietatea echipamentelor, procedeelor, serviciilor și altor elemente de a putea fi utilizate unele în locul altora, îndeplinindu-se aceleași cerințe;

Comunalitatea este cel mai înalt nivel al interoperabilității și definește situația în care toate componentele forței utilizează aceleași concepte, principii, echipamente, procedee etc.

Activitatea de standardizare se materializează prin elaborarea unor standarde pe care specialiștii din NATO le grupează astfel:

standarde administrative;

standarde tehnice;

standarde operaționale.

Standardele de instrucție sunt incluse în categoria standardelor operaționale.

Standardele cuprind: definițiile, funcțiile, principiile organizatorice și constructive, parametrii tehnici și informaționali ai echipamentelor, sistemelor tehnice complexe, componentelor operaționale de conducere și logistice, care trebuie să funcționeze întrunit în cadrul unor sisteme militare organizate corespunzător (unități, mari unități, categorii de forțe etc.).

La ora actuală, în cadrul Alianței standardizarea instrucției nu este încărealizatăpe deplin, însăprincipalele direcții de acțiune au fost stabilite și se vor afla în atenția Agenției NATO de Standardizare (NSA – NATO Standardization Agency).

În vederea interoperabilității cu structurile militare ale NATO, prioritar va fi domeniul operațional care va trebui să fie susținut de către palierul tehnic, material al standardizării. Astfel

exprimat în procente, standardizarea trebuie săofere 70% standarde operaționale și 30% standarde tehnice sau administrative.

Logistica: acesta este puntea de legătură dintre forțele dislocate și bazele de unde previn materialele și armamentul folosite de acestea pentru a realiza misiunea lor. Acesta cuprinde identificarea cerințelor, precum și atât consolidarea stocurilor și capabilităților, precum și sustinerea cu armament și forțele.

Termenul de “logistică” are sensuri diferite în contexte diferite. De asemenea, există diferențe în utilizarea acestui termen de către țările NATO și în diferitele categorii de sprijin al operațiunilor militare, considerate drept componente ale logisticii. Definiția dată de NATO logisticii se referă la “știința planificării și executării deplasărilor forțelor armate și a întreținerii acestora”. În accepțiunea sa cea mai largă, termenul se referă la aspecte ale operațiunilor militare care au tangență cu următoarele domenii:

Proiectarea și dezvoltarea, achiziționarea, depozitarea, transportul, distribuirea, întreținerea, evacuarea și amplasarea materialului;

Transportul personalului.

Achiziționarea, construirea, întreținerea, utilizarea și amplasarea facilităților;

Achiziționarea sau prestarea de servicii;

Sprijinirea serviciilor medicale și sanitare.

Categoriile menționate mai sus cuprind inevitabil o gamă largă de servicii și responsabilități. În cadrul Alianței, acestea sunt subdivizate, atât din punct de vedere al procesului decizional, cât și din cel al organizării, în următoarele sectoare:

Aspecte de producție sau de achiziție ale logisticii, incluzând planificarea, dezvoltarea proiectării și procurarea echipamentului. Acestea reprezintă în primul rând o responsabilitate națională și sunt tratate la acest nivel.Cu toate acestea, cooperarea și coordonarea din cadrul NATO se desfășoară în numeroase domenii, în mare parte sub egida Conferinței Directorilor naționali ai armamentelor (CNAD) și a organismelor subordonate acesteia. Din punct de vedere organizatoric, aspectele logisticii legate de producție sau achiziție în cadrul NATO sunt, în principal, responsabilitatea Diviziei de sprijin pentru apărare a Secretariatului internațional – pe latura civilă – și a Direcției de armamente, logistică și resurse a Statului major militar – pe latura militară.

Aspectele de consum sau operaționale ale logisticii, care includ în general funcții de aprovizionare și sprijinire a forțelor. Acestea fac obiectul primei părți a prezentului capitol și se află, în principal, în responsabilitatea Conferinței la nivel înalt a specialiștilor NATO în logistică (SNLC) și a Comitetului NATO pentru conducte. Comitetul șefilor serviciilor medicale militare din cadrul NATO (COMEDS), principalul organ consultativ al Alianței în probleme de medicină militară, are ca misiune consilierea Comitetului militar în chestiuni medicale. Din punct de vedere organizatoric, responsabilitatea pentru aspectele de consum sau operaționale de logistică revine în plan civil Direcției pentru infrastructură, logistică și planificare pentru situații de urgență civilă a Secretariatului internațional. În plan militar, aceasta revine Direcției de logistică, armamente și resurse a Statului major militar internațional.

Proceduri de răspuns la criză: Sistemul NATO de Răspuns la Criza (NCRS) este efectiv
un ghid care vine în ajutorul procesului de luare a deciziilor. Acesta își propune să asigure unitatea de efort între Cartierul General al NATO (reprezentanți naționali) și comandamentele strategice, prin asigurarea Alianței a unui set cuprinzător de opțiuni și măsuri pentru pregătirea și administrarea răspunsului la crize.

In august 2001, NAC a emis liniile directoare pentru dezvoltarea Sistemului NATO de Raspuns la Crize (NATO Crisis Management System – NCRS), care, in momentul de fata, a fost deja creat, dar nu pe deplin implementat. NCRS este destinat pentru a oferi cadrul pregatirilor necesare si sprijin pentru operatiile de prevenire si management al crizelor, precum si pentru operatii de tip art. 5 sau non-art. 5. Odata implementat, NCRS va fi destinat pentru cresterea abilitatilor NATO, iar in unele situatii si a altor state nemembre, sa se pregateasca pentru a putea raspunde tuturor tipurilor de criza cu care alianta se va putea confrunta.

NCRS cuprinde o gama larga de masuri destinate punerii in practica de catre alianta, independent sau in cooperare cu alte natiuni nemembre NATO, a unui raspuns potrivit si coordonat. Acesta are un numar de componente, dintre care cele mai importante sunt optiunile preventive si masurile de raspuns la crize.

Optiunile preventive sunt destinate pentru imbunatatirea managementului crizelor si prevenirii conflictelor prin asistarea NAC in interpretarile acestuia cu privire la existenta pericolului unei crize.

Masurile de raspuns la crize au scopul de a asigura pregatirea reactiei aliantei la intreaga gama de crize potentiale.

NCRS este destinat sa actioneze complementar si interactiv cu Sistemul NATO de Informare si Avertizare (NATO Intelligence Warning System – NIWS), pe care il vom prezenta in continuare, Sistemul Operational de Planificare (Operational Planning System – OPS), precum si Sistemul de Planificare a Urgentelor Civile (Civil Emergency Planning – CEP).

O data ce NCRS va fi implementat, va fi necesara adaptarea tuturor sistemelor nationale ale tarilor partenere dupa modelul NATO, pentru ca acestea sa fie in masura sa lucreze impreuna. Implementarea deplina a NCRS a fost planificata pentru sfarsitul anului 2004, moment in care Inventory of Preventive Measures, Catalogue of Military response Option si NATO Precautionary System au fost abandonate.

NCRS reprezinta, asadar, varianta mult imbunatatita a sistemului de management al crizelor NATO, care pune la un loc diferite elemente intr-un sistem nou, atotcuprinzator si interconectat, destinat a fi mult mai usor de folosit. Acesta necesita o perioada de testari si readaptari, dar isi va aduce o importanta contributie la imbunatatirea sistemului consultarilor (acestea vor fi mult mai rapide, mai bune si mai bine documentate), luarii deciziilor si implementarii acestora.

2.2.3 Cooperarea cu alți actori internaționali

NATO decide de la caz la caz la caz și prin consens dacă să se angajeze într-o operație de răspuns la criză. Consiliul Nord-Atlantic ia aceste decizii pe o bază juridică solidă, în conformitate cu articolul nr.7 din Tratatul de la Washington.

Din ce în ce mai mult, NATO contribuie la eforturile comunității internaționale pentru a menține sau a restabili pacea și a preveni conflictele. De asemenea, Alianța se angajează să abordeze gestionarea crizelor atât din punct de vedere politic, civil și militar.

În consecință, scopul declarat al NATO este acela de a construi parteneriate mai strânse cu actorii civili – inclusiv organizații non-guvernamentale și autorități locale – care lucrează în domenii cum ar fi
consolidarea instituțiilor, dezvoltare, guvernare, sistemul judiciar și siguranță.

În acest context, NATO a sprijinit gestionarea crizelor în funcție de fiecare caz în parte, și putem aminti operațiunile de menținere a păcii sub autoritatea Organizației Națiunilor Unite (ONU) sau responsabilitatea Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). Cooperarea NATO cu ONU, OSCE și Uniunea Europeană (UE) în Balcani reprezintă un precedent și în același timp cel mai bun exemplu de cooperare internațională.

Provocările de securitate din ziua de astăzi includ o supra-abundență de pericole complexe aflate într-o evoluție continuă, printre care se numără terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă (WMD), statele problemă, conflictele în impas dar interminabile, criminalitatea organizată, amenințările cibernetice, penuria energetică, degradarea mediului și riscurile de securitate asociate, dezastrele naturale sau provocate de om, epidemiile și multe altele.

Parteneriatul strategic NATO cu UE, inclusiv sprijinul UE de către NATO cu mijloace și capabilități este de asemenea important, extinderea cooperării Alianței cu țările non-membre NATO, care sunt membre ale Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), Dialogul Mediteranean al NATO și Inițiativa de Cooperare de la Istanbul toate acestea sunt exemplempe prin care NATO dorește să implice câți mai mulți actori internaționali în gestionarea și rezolvarea crizelor, indiferent de natura lor.

Relațiile NATO – ONU : Odată cu trecerea în secolul XXI, NATO și ONU au devenit parteneri în inițiativa de construire a securității la nivel global. Potențialul acestei relații este imens, scopul ambelor constând în a promova pacea și securitatea, a încuraja relațiile de prietenie între state, prin cooperare, și, nu în ultimul rând, a acționa, atunci când este necesar, ca răspuns la provocările aduse la adresa păcii și securității mondiale.

De la sfârșitul Războiului Rece au existat schimbări majore ce au făcut posibilă o cooperare NATO – ONU din ce în ce mai strânsă. Cooperarea din Bosnia, Kosovo a avut rezultate remarcabile. Probabil că, în viitor, va fi continuată în Afghanistan, Irak și de ce nu estul Ucrainei, însă, transformările mediului de securitate internațional sunt de câțiva ani caracterizate de o dinamică ce a făcut ca unele aspecte ale relației să se modifice.

Dacă până de curând colaborarea NATO – ONU se desfășura cunoscându-se faptul că ONU este o organizație internațională, iar NATO una mai degrabă regională, în ultimii ani, datorită transformărilor petrecute în interiorul Alianței, NATO tinde să capete un caracter global, ceea ce face ca relația cu ONU să fie privită într-o nouă perspectivă. Prin afirmarea implicării sale în lupta împotriva terorismului oriunde va fi necesar, NATO a devenit o organizație globală. Însă Carta ONU oferă organizației mondiale competențe în acest domeniu, stabilește cadrul și mecanismele de adoptare a deciziei, care nu întotdeauna sunt cele dorite de NATO, unde ritmul de adoptare a deciziei este mai rapid.

Relațiile NATO – UE: Declarația comună asupra Apărării Europene (1998, St. Malo, Franța) afirma că: Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a acționa autonom, susținută de o credibilă forță militară, mijloacele de decizie în privința acestora și pregătirea să o facă, pentru a fi gata să răspundă crizelor internaționale. Termenul „autonom” s-a dovedit a fi un element caracterizat întrucât va de obscuritate în ceea ce privea rolul UE în raport cu NATO, permițând astfel să poată fi interpretat ca diviziune, la nivel politic/diplomatic, între statele europene și cele atlantice. Al 3-lea paragraf al aceleia și declarații afirmă, însă, că rolul UE este de a acționa acolo unde alianța (NATO) nu este angajată ca un întreg.

Astăzi, când majoritatea statelor membre UE sunt membri NATO, una din provocările majore de actualitate este gestionarea relațiilor NATO-UE. Bazele cooperării NATO-UE sunt acordurile încheiate între cele douăorganizații în 2002 și 2003, având ca obiect accesul UE la planificarea operațională NATO, adaptarea sistemului de planificare a apărării, astfel încât săincludă forțe disponibile pentru operații UE (este deja un fapt cunoscut că se dorește creșterea rolului UE în derularea inițiativelor de gestionare a conflictului, cu luarea în calcul a dispunerii în teatrul de operații a unor trupe sub comandă UE) .

În ceea ce privește coordonarea rolului celor două organizații în gestionarea crizelor, la summit-ul de la Copenhaga, a fost semnat acordul conform căruia UE poate folosi mijloace NATO, având acces la informații și coordonarea planificării operațiilor din partea NATO. Astfel, SHAPE va acționa ca un organism de coordonare între NATO și UE, cu un adjunct al comandantului (DSACEUR), care va fi și comandant al forțelor UE. În teatru, cele două organizații conlucrează încă din anul 2001, în efortul de a pune capăt conflictului din FYROM. De altfel, la 31 martie 2003, misiunea NATO din această țară a fost încredințată UE.

Există, însă, și probleme ce rămân a fi rezolvate în viitorul cât mai apropiat, cum ar fi: nevoia de a stabili un set de norme în ceea ce privește situațiile în care se poate trece la acțiune, buna cooperare UE-NATO depinzând și de necesitatea de a se evita situații duplicat (avem în vedere aici faptul că UE își mărește aria de acțiune, devenind mult mai implicată internațional).

Tendința în relațiile NATO-UE va fi, și în viitor, de bună cooperare, în ciuda dezacordurilor, de altfel normale într-o civilizație democratică, dezacorduri ce rezidă mai degrabă în diferența abordărilor și modalitățile de răspuns la diferite situații, și nu în aceea a valorilor, care sunt comune.

Cooperarea NATO cu UE are toate premisele de se dezvolta, celor două organizații fiindu-le comune nu numai valorile după care se ghidează în acțiune, ci și interesele de securitate globală și economice. Abilitatea de a-și atinge împreună aceste scopuri depinde de voința Europei de a-și asuma responsabilități sporite și de aceea a SUA de a împărți comanda și viziunea ambelor, pentru a forma un parteneriat mult mai ambițios decât cel actual.

Toate aceste afirmații sunt testate chiar în aceste zile, când pe fondul crizei acute din estul Ucrainei și a alipirii Crimeei de către Rusia, NATO a acționat unitar și rapid în a asigura securitatea membrilor săi din U.E. prin dislocarea de forțe în Estul Europei și aplicarea unor măsuri ferme, demne de a asigura o oarecare liniște pe flancul estic atât al NATO cât și al U.E.

Relațiile NATO – OSCE : Una din caracteristicile perioadei post Război Rece în ceea ce privește cooperarea internațională, fiind chiar un model în acest domeniu, este dezvoltarea unei apropiate relații de cooperare între NATO și OSCE. Încă din 1996, NATO și OSCE s-au angajat într-o continuă dezvoltare a proceselor de interacțiune politică și cooperare, fapt ce s-a materializat și în contactele frecvente dintre oficialii celor două organizații. Concretizarea practicăa bunei cooperări dintre cele două organizații a avut rezultate remarcabile în teren. Astfel a putut fi realizată acțiunea comună de monitorizare și implementare a sancțiunilor și de verificare a controlului armelor în Balcani.

Forța de implementare NATO (IFOR) și Forța de stabilizare (SFOR) au furnizat sprijinul necesar pentru operațiile din teren ale OSCE în Bosnia și Herțegovina: asigurarea securității personalului OSCE, asigurarea de asistență umană și materială la pregătirea alegerilor. Cooperarea a fost foarte strânsăîn Kosovo. În timpul Misiunii de verificare din Kosovo a OSCE (oct. 1998-mart. 1999) inspectorii OSCE au acționat în comun cu verificarea aerianăNATO. O forțăde extragere NATO în FYROM a fost stabilităîn paralel cu stabilirea inspectorilor OSCE în Kosovo. Misiunea OSCE din Kosovo menține legături strânse cu KFOR, care este mandatatăsăfurnizeze un mediu sigur pentru activitățile comunității internaționale din Kosovo. Existăde asemenea un obișnuit schimb de informații privind implementarea încrederii – și securității – între Secretariatul OSCE și Secția de coordonare, verificare și implementare a secretariatului NATO.

Relațiile NATO-RUSIA: Forma cea mai evoluată de colaborare în relațiile NATO-Rusia este Consiliul NATO-Rusia, forum de dialog, consultare și colaborare, „relația specială” creată pentru Rusia, de care nu au beneficiat celelalte țări ex-comuniste ce s-au înscris în Parteneriatul pentru Pace.

Tipul de relație stabilit între Rusia și NATO este un parteneriat pragmatic, în care partenerii sunt dispuși să se angajeze într-o colaborare reciproc avantajoasă, fiecare parte rămânând în primul rând preocupat de puterea sa, vis-a-vis de cea a partenerului. El se bazează în principal pe calcule tactice, devenind operativ numai atunci când interesele importante percepute de ambele părți, coincid. Nu este un angajament de durată și cu semnificații mai profunde. El se poate transforma și într-o formă mai avansată de parteneriat într-un context internațional corespunzător; astfel activitatea desfășurată în Consiliul NATO-Rusia din 2002 cu privire la lupta împotriva terorismului internațional se poate considera că reprezintă indicii pentru posibilitatea creării condițiilor pentru un viitor parteneriat strategic, în sensul dat de teoria Relațiilor Internaționale. Pentru perioada 2000-2008, Consiliul NATO-Rusia a reprezentat o evoluție optimă pentru cei doi adversari din timpul Războiului Rece.

Întrucât Războiul Rece a durat 44 ani (1947-1991) între cei doi foști protagoniști persistă reminiscențe negative și în pofida acestor încercări de reconciliere, o formă care să includă o relație optimă între NATO și Rusia se dovedește că este foarte îndepărtată.

În prezent ultima forma de colaborare la care s-a ajuns a fost Consiliul NATO-Rusia însă viitorul relației NATO-Rusia este incert, mai ales după ultimele evoluții ale acțiunilor Rusiei în estul Ucrainei ceeea ce a dus la suspendarea dialogului dintre cele două părți.

"Agresiunea militară a Rusiei în Ucraina este cea mai gravă criză din Europa de la căderea Zidului Berlinului. Reprezintă o adevărată amenințare la adresa securității euroatlantice și, în general, la ordinea mondială", a declarat Patrick Auroy, asistent al Secretarului General al NATO pentru investiții în domeniul apărării, la conferința "AFCEA Europe TechNet International and the NATO C4ISR Industry Conference 2014", organizată la București de NATO Communications and Information Agency. Auroy a reamintit că NATO a avut "o poziție clară", de condamnare a intervenției militare a Federației Ruse în Crimeea și a așa-numitului referendum. De asemenea, a reconfirmat "sprijinul ferm pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei și am fost împreună de acord să intensificăm cooperarea cu Ucraina", a mai spus oficialul Alianței Nord-Atlantice.

General-locotenentul Patrick Auroy a precizat că NATO a decis suspendarea cooperării cu Moscova în cadrul Consiliului NATO-Rusia. "Întregul spectru al cooperării NATO cu Rusia va fi revizuit de miniștrii noștri de externe săptămâna viitoare", a subliniat asistentul Secretarului General, Anders-Fogh Rasmussen. Pe de altă parte, Auroy a reiterat faptul că, în urma evenimentelor din Crimeea, Alianța și-a consolidat capacitatea de reacție. Din nefericire mulți analiști consideră că relațiile NATO – Rusia, în prezent, s-au deteriorat la un nivel poate mai mare decât cel din perioada Războiului Rece.

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC): Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), compus din 50 de națiuni, este un forum multilateral de dialog și consultare pe teme politice și de securitate între aliați și țările partenere. Acesta oferă cadrul politic general pentru cooperarea NATO cu țările partenere din zona euro-atlantic, precum și pentru relațiile bilaterale dezvoltate între NATO și țările partenere individuale în cadrul programului pentru Parteneriatului pentru Pace (PfP).
Membrii EAPC schimbă cu regularitate opinii pe teme politice și de securitate actuale, inclusiv situațiile de securitate în evoluție în Kosovo și Afganistan, unde menținerea păcii este asigurată de Alianță și țările partenere împreună prin consultare și cooperare pe termen lung și într-o gamă largă de domenii.
Înființată în 1997, EAPC a succedat Consiliului Nord-Atlantic de Cooperare (NACC), care a fost înființat în 1991, imediat după sfârșitul Războiului Rece. Această decizie reflectă dorința NATO de a construi un forum de securitate mai potrivit pentru un parteneriat mai puternic și mai operațional, pentru relații din ce în ce mai diversificate.

EAPC reunește 28 de aliați și 22 de țări partenere. Reuniunile EAPC au loc lunar la nivel de ambasadori, anual, la nivel de miniștrii de externe sau de apărare, precum și ocazional la nivel de summit.
Activitatea EAPC de consultare și cooperare pe termen lung, are loc într-o gamă largă de domenii, în cadrul Programului de Lucru al Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPWP). Aceste zone includ operațiunile de gestionare a crizelor și de sprijinire a păcii, probleme regionale, control și problemele legate de proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internațional, probleme de apărare cum ar fi planificarea, bugetarea, politica și strategia, planificarea urgențelor civile și pregătire în caz de dezastre, cooperarea în domeniul armamentelor, securității nucleare, coordonare civil-militar, gestionarea traficului aerian și cooperarea științifică.

EAPC a avut, de asemenea, inițiative de promovare și coordonare în domenii-cheie cum ar fi combaterea terorismului, securitatea frontierelor, precum și alte aspecte legate de proliferarea armelor de distrugere în masă și de calibru mic și armament ușor.

Politicile NATO / EAPC au fost, de asemenea, de acord să sprijine eforturile internaționale în sprijinul Rezoluției 1325 a Consiliului de Securitate al ONU privind femeile, pacea și securitatea, precum și de combatere a traficului de ființe umane.

Dialogul Mediteranean al NATO: Dialogul Mediteranean al NATO a fost inițiat în 1994 de către Consiliul Nord-Atlantic. Aceasta implică în prezent șapte țări non-NATO din regiunea mediteraneană: Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc și Tunisia.

Dialogul reflectă punctul de vedere al Alianței că securitatea în Europa este strâns legată de securitatea și stabilitatea în Marea Mediterană. Este o parte integrantă a adaptării NATO la mediul de securitate de după Războiul Rece, precum și ca o componentă importantă a politicii de mobilizare și cooperare Alianței.

Obiectivul general al Dialogului Mediteranean este de a contribui la securitatea și stabilitatea regională, obținerea unei mai bune înțelegeri reciproce și de a îndepărta orice concepții gresite despre NATO în rândul țărilor Dialogului.

Lansarea cu succes a Dialogului Mediteranean (MD) și dezvoltarea sa ulterioară a fost bazat pe o serie de principii:

Non discriminare: pentru toți partenerii mediteraneeni sunt oferite aceleași condiții pentru cooperarea lor cu NATO.

Auto-diferențierea, care permite o abordare adaptată la nevoile specifice fiecărei țări partenere. Este diferit de Programul Individual de Cooperare (ICP), deoarece permite țărilor interesate de MD și NATO de a încadra cooperarea practică într-un mod mult mai prospectiv și concentrat, care să permită țărilor interesate să pună în evidență principalele obiective pe termen scurt și lung de cooperare cu Alianța, în conformitate cu obiectivele NATO și politicile pentru Dialogul Mediteranean.

Incluziunea: toate țările MD ar trebui să se vadă ca acționari ai același efort de cooperare.

 Două căi angajament: MD este un "parteneriat bilateral", în care NATO urmărește contributia partenerilor pentru succes, printr-un proces de consultări periodice, iar un accent deosebit este pus pe cooperarea practică.

Non impunere: Partenerii MD sunt liberi să aleagă ritmul și nivelul lor de cooperare cu Alianța. NATO nu dorește să impună reguli pentru acești parteneri.

Complementaritatea și consolidării reciproce: eforturilor MD și alte altor instituții internaționale pentru regiune, sunt complementare și se susțin reciproc în natură; cum ar fi, spre exemplu, cele ale UE, "Uniunea pentru Mediterana", "Inițiativa mediteranean" a OSCE, sau "cinci plus cinci".

Diversitate: MD ia în considerare contextele regionale, culturale și politice specifice ale fiecărui partener.

MD dovedește flexibilitate, caracteristică ce a permis ca numărul de parteneri de dialog să crească – astfel amintim includerea Iordaniei, în noiembrie 1995 și Algeriei în martie 2000 – iar dialogul să evolueze în timp.

Dialogul este în primul rând bilateral în structura (NATO + 1). În ciuda caracterului predominant bilateral, dialogul permite totuși reuniuni multilaterale în mod regulat (NATO + 7).

În principiu, activitățile din cadrul Dialogului Mediteranean au loc pe o bază de auto-finanțare. Cu toate acestea, aliații au convenit să ia în considerare cererile de asistență financiară pentru susținerea participării partenerilor mediteraneeni în dialog. Au fost luate o serie de măsuri recent pentru facilitarea cooperării, în special revizuirea politicii de finanțare a Dialogului, și de a permite finanțarea până la 100 la sută din costurile de participare la activitățile de dialog și extindere a mecanismelor Fondului fiduciar NATO / PfP în țările MD.

Inițiativa de Cooperare a NATO de la Istanbul (ICI): Inițiativa de Cooperare a NATO de la Istanbul, lansată la Summit-ul Alianței în orașul turc în iunie 2004, își propune să contribuie pe termen lung la securitatea globală și regională, oferind țărilor din regiunea Orientului Mijlociu o cooperarea extinsă, practic o cooperare de securitate cu NATO.
ICI se concentrează asupra cooperării practice în domeniile în care NATO poate adăuga valoare, în special în domeniul securității. Șase țări din Consiliul de Cooperare al Golfului au fost invitate să participe inițial. Până în prezent, patru dintre acestea – Bahrain, Qatar, Kuweit și Emiratele Arabe Unite – s-au alăturat. Arabia Saudită și Oman au arătat, de asemenea, un interes de a se alătura Inițiativei.
Bazat pe principiul incluziunii, Inițiativa este, totuși, deschisă tuturor țărilor interesate din regiunea Orientului Mijlociu care îmbrățișează obiectivele și conținutul acesteia, inclusiv lupta împotriva terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă.
Fiecare țară interesată va fi luată în considerare de către Consiliul Nord-Atlantic de la caz la caz și pe cont propriu. Participarea țărilor din regiune în cadrul Inițiativei, precum și ritmul și nivelul lor de cooperare cu NATO va depinde în mare măsură de răspunsul individual.
ICI se bazează pe o serie de principii importante, printre care:

Non discriminare: tuturor partenerilor ICI le sunt oferite aceleași condiții pentru cooperarea lor cu NATO.

Auto-diferențiere: o abordare adaptată la nevoile specifice fiecărei țări partenere ICI. În mod special Programul de Cooperare Individuală (IPCP), permite țărilor interesate de ICI și NATO să de alăture acestora într-un mod mult mai prospectiv și concentrat și să pună în evidență principalele obiective pe termen scurt și lung de cooperare cu Alianța, în conformitate cu obiectivele și politicile NATO pentru Inițiativa de Cooperare de la Istanbul.

Incluziunea: toate țările memebre ICI ar trebui să vadă părțile comune în efortul de cooperare.

Două căi angajament: ICI este un parteneriat "în ambele sensuri", în care NATO urmărește contributia partenerilor pentru succes, printr-un proces de consultări periodice; accentul deosebit este pus pe cooperarea practică.

Non impunere: Parteneri de ICI sunt libere să aleagă ritmul și nivelul lor de cooperare cu Alianța; NATO nu dorește să impună reguli pentru acești parteneri;

Complementaritatea și consolidarea reciprocă: eforturile ICI și alte instituții internaționale pentru regiune sunt complementare și se susțin reciproc. 

Diversitatea: ICI respectă și ia în considerare contextele regionale, culturale și politice specifice partenerilor respectivi.

Partners de pe tot globul: În plus față de parteneriatele mai sus menționate, NATO cooperează cu o gamă de țări care nu fac parte din aceste structuri. Adesea menționate ca "parteneri de pe tot globul", aceste țări dezvoltă cooperarea cu NATO în domenii de interes reciproc, inclusiv provocările emergente de securitate și unele contribuie activ la operațiunile NATO, chiar și militar. Putem astfel aminti țări ca Afghanistan, Australia, Iraq, Japonia, Pakistan, Korea de Sud, Noua Zeelandă și Mongolia.

PARTICIPAREA NATO LA OPERAȚIILE DE RĂSPUNS LA CRIZE

În general, NATO a avut capacitatea de a face față principiilor sale de bază și a asigurat de-a lungul timpului operațiuni de apărare colectivă și cele de ajutor în caz de dezastre naturale, iar după anii 1990, a fost nevoită să se implice și în cele din spectrul non-articol 5 și aceasta numai pentru a preveni extinderea unor conflicte din țări care nu fac parte din Alianță, dar care riscau să afecteze statele membre.

Pregătirea și implicarea în operații ”Articol 5”

De la crearea sa în 1949, NATO este permanent pregătită să reacționeze în cazul situațiilor de criză care se încaderază în prevederile Aritcolului 5. Deșii garanțiile de securitate prevăzute în articolul 5 din tratatul de Washintogn sunt reciproce și implică toate statele membre, scopul acestui articol apărut după cel de al II-lea Război Mondial, a fost de fapt, de apermite Statelor Unite să vină în ajutorul Aliaților săi în eventualitatea unui act de agresiune asupra lor.

Până în 1991, mediul strategic în regiune Nord-Atlantic au fost dominat de două super puteri care au fost susținute fiecare de structuri militare foarte bine organizate. În această perioadă, principala preocupare a NATO a fost dată de amenințarea venită din partea Uniunii Sovietice și a celor din Pactul de la Varșovia. Metodele de descurajare au funcționat, astfel încât la încheierea Războiului Rece Articolul 5 nu a fost invocat niciodată.

La începutul secolului, contrar tuturor așteptărilor, Articolul 5 a fost invocat pentru prima dată în istoria NATO și a vizat aliații europeni și Canada care au venit în ajutorul Statelor Unite ale Americii, atunci când acesta au fost atacate de Al-Quaida la 11 septembrie 2001.

Pe fondul acestor atacuri, au fost puse în aplicare de către NATO mai multe măsuri, inclusiv preventive cu scopul de a preveni atacurilor viitoare asupra aliaților, inclusiv Operația Active Endeavour din Marea Mediterană, care a fost lansată în octombrie 2001 pentru a ajuta la detectarea, descurajarea și protecția împotriva activităților teroriste în zonă.

Angajarea în operațiuni ”Non-articolul 5”

Imediat ce Uniunea Sovietică s-a prăbușit și țările satelit au recăpătat independența, tensiunile din trecut au reapărut și conflictele violente au început în rândul grupurilor etnice, a căror drepturile au fost suprimate de mai bine de o jumătate de secol.

Fosta Iugoslavie: Primul conflict etnic important a izbucnit în fosta Iugoslavie în anul 1992. La apariția acestui conflict, NATO s-a implicat treptat în susținerea Organizației Națiunilor Unite diverse misiuni aeriene și de sprijin naval pentru aplicarea de sancțiuni economice, un embargo asupra armelor și o zonă de interdicție aeriană în Bosnia și Herțegovina, dar și prin furnizarea către ONU a unui plan detaliat de contingență cu privire la zonele sigure cât și punerea în aplicare a unui plan de pace.
Măsurile s-au dovedit insuficiente pentru a pune capăt războiului. În vara lui 1995, după
încălcări ale zonelor de excludere, bombardarea zonelor desemnate de către ONU ca fiind sigure și luarea de ostatici ONU, țările membre NATO au luat mai multe decizii pentru o intervenție militară în sprijinul eforturilor ONU de a pune capăt războiul din Bosnia.

Timp de două săptămâni a fost lansată o campanie aeriană împotriva forțelor sârbe bosniace cu forțe aparținând NATO și ulterior acțiuni terestre la solicitarea responsabililor ONU. Aceste acțiuni au deschis calea pentru semnarea Acordului de Pace de la Dayton la 14 decembrie 1995. Imediat după acesta, Alianța a trecut la dislocarea unor forțe de menținere a păcii, în conformitate cu termenii unui mandat ONU, care oferea NATO responsabilitatea pentru punerea în aplicare a aspectelor militare ale acordului de pace.

Aceasta a fost prima dată când NATO s-a implicat într-o operațiune de răspuns la crize non-articol 5. Alte operațiuni non-articol 5 de gestionare a crizelor au fost ulterior – în Kosovo, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Afganistan, Mediterana, Cornul Africii și în sprijinul Uniunii Africane.

Dezvoltarea operațiunilor de ajutor în caz de dezastre

Conceptul Strategic din 2010 extinde gândirea NATO de gestionare a crizelor,
preconizând implicarea NATO în toate etapele unei crize: "NATO prin urmare, se va angaja,
acolo unde este posibil și atunci când este necesar, pentru a preveni crizele, gestionarea crizelor, stabilizarea post conflict și sprijin pentru reconstrucți". De asemenea, încurajează un număr mai mare de
actori să participe și să coordoneze eforturile și ia în considerare o gamă mai largă de instrumente
pentru a fi utilizate în acest sens. În general, se adoptă o abordare atotcuprinzătoare
pentru gestionarea crizelor, care pune un accent mai mare pe formarea, dezvoltarea forțelor locale și îmbunătățirea planificării civil-militar.

Gestionarea crizelor este un concept larg, care merge dincolo de operațiunile militare pentru a include și aspecte cum ar fi protecția populației. NATO a început să dezvoltare încă din 1950 capabilități în domeniul protecției civile și în cazul unui atac nuclear. Țările membre NATO
și-au a dat astfel seama că aceste capabilități ar putea fi utilizate eficient pentru înlăturarea
efectelor cauzate de inundatii, cutremure sau incidente tehnologice, precum și

împotriva dezastrelor umanitare.

În 1953, primul acord de asistență în caz de dezastru a fost implementat în urma devastatoarelor
inundații în Europa de Nord și în 1958 NATO a stabilit proceduri detaliate pentru
coordonarea asistenței între țările membre NATO în caz de dezastre. Aceste proceduri au rămas în vigoare și a oferit baza pentru planificarea urgențelor civile în cadrul NATO în anii următori. Ele au fost revizuite pe larg în 1995, când au devenit aplicabile țărilor partenere în plus față de țările membre NATO.
În 1998, Centrul Euro-Atlantic de Răspuns și Coordonare în caz de Dezastre a fost desemnat
pentru a coordona ajutorul acordat de diferite țări membre și partenere într-o
zonă dintr-o țară membră sau parteneră afectată de dezastre naturale, tehnologice sau umanitare. NATO a stabilit, de asemenea o unitatea de răspuns în caz de catastrfofe, care este constituită din elemente civile și militare puse la dispoziție pe bază de voluntariat de către țările membre sau partenere pentru
intervenție în zona de interes.

Planificarea urgențelor civile a devenit un aspect cheie al implicării NATO în managementul crizelor. În ultimii ani, NATO a oferit sprijin pentru mai multe țări cum ar fi:

în cazul inundațiilor devastatoare din Albania, Cehia, Ungaria, România și Ucraina;

a sprijinit Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați din Kosovo;

ajutorul acordatîn cazul cutremurelor de pământ din Turcia și Pakistan;

a ajutat la combaterea incendiilor în fosta Iugoslavie și în Portugalia;

a sprijinit Ucraina și Republica Moldova după ce acestea au pierdut capacitățile alimentare cu electricitate în urma condițiilor meteo deosebite;

CAPITOLUL III

IMPLICAREA NATO ÎN REPUBLICA ISLAMICĂ AFGANISTAN; OPERAȚIA ISAF

ANALIZA FACTORILOR DETERMINANȚI ÎN APARIȚIA CRIZEI DIN REPUBLICA ISLAMICĂ AFGANISTAN

Scurtă istorie a situației geopolitice din spațiul Islamic: Războiul civil din Afganistan.

Războiul civil din Afganistan, evenimentul istoric care a marcat timp de câteva decenii instabilitatea geopolitică din Orientul Mijlociu, poate fi împărțit în cinci faze importante.

Prima fază este momentul în care, la conducerea Afganistanului, a ajuns prin lovitură de stat, partidul socialist, denumit “Partidul Popular Democrat din Afganistan” (PPDA). La data de 27 aprilie 1978, această formațiune politică, cu influențe sporite în rândul militarilor țării, a răsturnat regimul existent la acel moment în Afganistan și l-a executat pe Muhammad Daoud, președintele țării (acesta fiind primul președinte afgan care, deasemenea, a ajuns la conducere printr-o lovitură de stat, punând capăt monarhiei afgane ce domnea de o lungă perioadă de timp). Odată cu instalarea noului guvern și a noii puteri politice, Muhamad Taraki (fondatorul PPDA și șeful guvernului), a implementat politici cu caracter comunist, politici care intrau puternic în contradicție cu principiile culturii islamice profund religioase, care prezenta o lungă istorie de opoziție și rezistență la orice tip de control guvernamental centralizat. Dezacordul cu noile politici implementate, a condus la ciocniri armate și reprimări sângeroase din partea noului guvern instalat. Noul govern PPDA și politicile sale erau puternic susținute de sovieticii, atent urmărite, finanțate și sprijinite sub forma unor echipamente militare și consilieri. Totuși acest partid nu a dovedit omogenitate în sine și s-a divizat în facțiuni rivale, care au luptat reciproc pentru controlul guvernamental și simultan împotriva rebelilor islamiști. Au fost cunoscute facțiunea “Khalq” un grup militant marxist, care i-a avut în rândurile ei pe președinții țării, Hur Muhammad Taraki și Hafizullah Amin și pe de-altă parte, facțiunea “Parcham”, care i-a avut în rândul lor, pe viitorii președinți, Babrak Karmal, respectiv dr. Mohammed Hajibullah. În limba română “Parcham” semnifică “stindard”, iar “Khalq” înseamnă “poporul”.

Lupta cu gherilele islamiste situate în regiunea muntoasă a Afganistanului, care hărțuiau în mod constant armata afgană a determinat liderul Hafizullah Amin (care a preluat puterea statului, după ce a ordonat asasinarea lui Taraki, în octombrie 1979) să apeleze la ajutorul sovietic în privința unei finanțărilor tot mai consistente. În acest cadru politic tulbure, sovieticii decid invadarea Afganistanului pentru a menține la putere regimul comunist, dar nu sunt mulțumiți de conducerea lui Amin, în condițiile în care acesta nu reprezenta credibilitate și capacitate de a realiza scopul și obiectivul politic dorit de sovietici și în noaptea de 24 decembrie 1979, trupele sovietice au trecut la ofensivă pentru a ocupa țara implicând un număr substanțial de forțe, avându-l ca țintă primordială pe Amin. Sovieticii au reușit, în cele din urmă, lichidarea președintelui Hafizullah Amin, pentru ca mai apoi să instaleze un nou guvern marionetă condus de către un comunist afgan, Babrak Karmal. Guvernul Karmal, având în spatele său un suport militar de cca. 110 000 de militari sovietici, a sporit tensiunile asupra forțelor de rezistență islamice, beneficiind de operațiunile sovietice de contraofensivă care s-au desfășurat prin intermediul atacurilor aeriene și a celor pe scară largă la sol. Invazia sovietică din Afganistan a determinat începutul unei noi etape în conflictual internațional numit Războiul Rece. În aceste condiții, SUA, Marea Britanie, Pakistan, Arabia Saudită, China și alte țări, au reacționat furnizând echipament militar insurgenților afgani cunoscuți sub noua denumire de “Mujahedini” (războinici sfinți), transformând astfel Afganistanul într-un veritabil camp de luptă. Aceste trupe de rezistență au continuat să țină piept atât sovieticilor, cât și regimului comunist condus de Karmal. Armele cu potential distructiv, furnizate de SUA mujahedinilor au fost în primul rând lansatoarele de rachete portabile, arme folosite cu scopul de a contrabalansa eficacitatea atacului aerian al elicopterelor sovietice. Invazia sovietică, alături de mișcările revoluționare iraniene, au provocat un răspuns vertiginos și dur din partea întregii lumi islamice. În aceste condiții, Republica Islamică Iran și multe alte națiuni și grupuri musulmane au venit în ajutorul mujahedinilor din Afganistan . Acest ajutor în voluntari islamiști trimiși de către milionarul saudit Osama bin-Laden. Bin-Laden, alături de alți voluntari arabi , ajunge să fie considerat un “arab-afgan”. Voluntarii vor juca, mai târziu, un rol definitoriu atât în războiul Islamic de gherilă din Algeria, Egipt, Bosnia, Tadjikistan, Cecenia, cât și în atacuri asupra lumii occidentale. În anul 1988, modificările politicii interne ale Uniunii Sovietice, determină Moscova să ia parte la Acordurile de la Geneva (1988), fapt care va conduce, ulterior, la retragerea defintivă a efectivelor sovietice din teritoriul Afganistanului, în februarie 1989. În tot acest timp, aproape 5 milioane de afgani au fugit în țările vecine (Pakistan și Iran), trăind acolo în calitate de refugiați. Pentru ruși, războiul din Afganistan a luat sfârșit, dar nu și pentru afgani, care vor continua războiul civil.

Faza a doua, începe în momentul în care grupurile rebele, care nu au luptat împotriva comuniștilor, vor continua războiul împotriva guvernului marxist de la Kabul. În 1986, Karmal este înlocuit de la conducerea țării de către dr. Mahommed Hajibullah (fost șef al poliției secrete afgane). Prin finanțările materiale, care au continuat din partea Moscovei, Hajibullah a reușit să țină piept mujahedinilor până în data de 15 aprilie 1992, moment în care Kabul-ul cade pradă ofensivei rebele. După înfrângerea Kabul-ului, Hajibullah se refugiază într-un centru al ONU din capitală, până când talibanii vor reuși capturarea acestuia, executându-l pe data de 27 septembrie 1996.

Faza a treia începe atunci când dușmanul comun (sovieticii) dispare din peisajul afgan, iar grupurile rebele se angajează într-o rivalitate acerbă pentru conducerea Afganistanului. Chiar dacă diferitele facțiuni rebele s-au unit în scopul lor de excludere efectivă a sovieticilor și a regimului comunist din Kabul, aceștia au fost destul de diferiți unul față de altul. Grupurile reprezentau atât regiuni geografice distincte ale țării, cât și religii și etnii cee ace a dus la apriția tensiunilor pe diferite criterii, atât teritoriale, cât și etnice. Au apărut astfel patru grupări etnice principale în Afganistan, Paștunii, din sud și vest și Tadjicii și Uzbecii, care au dominat nordul și estul. De asemenea, minoritatea Hazari este reprezentantă, în mare parte, a șiiților musulmani ai țării. Paștunii, uzbecii și tadjicii sunt în mare parte musulmani suniți. O altă grupare este cea a Talibanilor care a început să se dezvolte în zona Paștun din Kandahar, în timp ce forțele lui Rabanni și Massoud reprezintă tadjicii. În aceste condiții, în anul 1992 mai multe grupuri rebele au format o coaliție de guvernare denumită “Consiliul Islamic al Mujahedinilor”, iar ca președinte interimar pe un an de zile, a fost numit Rabanni. Acesta a deținut șefia biroului de conducere a statului până în momentul în care talibanii pun stăpânire pe capitala Kabul, în anul 1996. Acest “Consiliu”, aflat la putere în Afganistan, a exclus formațiunile politice ale minorităților religioase islamice și putem aminti aici “Șiiți”. De asemenea, au interzis grupările armate Hizb-I Islami, conduse de Gulbuddin Hekmatyar, care pe timpul războiului cu sovieticii, a fost una din facțiunile sprijinite permanent de Pakistan care a primit, de asemenea, importante finanțări cu armament din SUA. Grupul rebel condus de Hekmatyar a desfășurat ample operațiuni de atac împotriva regimului condus de președintele Daoud. Totodată, Hekmatyar a refuzat categoric excluderea sa din sfera noului guvern, astfel încât a bombardat sporadic Kabulul, timp de trei ani. În ianuarie 1994 liderul Hekmatyar formează o alianță politico-militară cu generalul Abdur Rashid Dostum, alianță care viza atât răsturnarea imediată a președintelui Burhanud din Rabanni, care a condus facțiunea Jamiat-E Islami în războiul cu sovieticii, cât și a ministrului său de apărare, Ahmad Shah Massoud. Dostum și-a început cariera politică din poziția unui “dictator-militar” aflat la comanda unei miliții uzbece, numită “Jumbish”, situată în nordul Afganistanului, din timpul ocupației sovietice. În 1985, acesta și-a unit forțele cu Hajibullah, iar până în 1992, revine în rândurile luptătorilor mujahedini. În ciocnirile ce au urmat realizării alianței, la scurt timp, 25 000 de civili și-au pierdut viața în Kabul. O treime din oraș a fost devastată și vandalizată. În aceste condiții, forțele combatante ale lui Hekmatyar sunt forțate să se retragă din regiunea Kabul, în anul 1995. În timp ce trupele lui Hekmatyar au atacat orașul din afară, alte facțiuni, de asemenea, se luptă între ele. Două grupuri, Hizb-I Wahdat și formațiunea mujahedină Ittihad-I Islami sunt implicate în luptele urbane din Kabul, în urma cărora vor rezulta mii de victime și dispariții.

În perioada 1994-1995, diversele armate și milițiile din fosta coaliție mujahedină s-au luptat între ele pe teritoriul întregii țări, arogându-și controlul absolut asupra zonelor ocupate, printr-o dictatură militară-regională. Prin urmare, Afganistanul nu mai dispune, în acest moment, de un guvern central. În acest context dominat de lupte și violență excesivă, unii dintre foștii mujahedini și-au găsit un lider promițător în Mullah-ul Mahommed Omar, un lider religios Islamic. Omar, un fost luptător mujahedin, care s-a întors în satul său natal după căderea regimului comunist al PPDA, membru al grupului Paștun, ajunge în postura în care va conduce o nouă mișcare armată, cea a Talibanilor. Noțiunea de “Taliban”, tradus în limba română, semnifică “student”. În mare parte, recruții noului grup paramilitar erau studenți apartenenți ai religiei islamice. Prin urmare, s-au alăturat acestei noi mișcări și foștii lideri fundamentaliști ai mujahedinilor-paștuni. Conform noilor legi și ordini impuse de noua mișcare talibană, femeile nu aveau dreptul de a munci altundeva decât acasă, iar bărbații, trebuiau să poarte barbă lungă și sa participe în mod regulat la serviciile religioase. Măsurile și politicile proliferate de talibani se aplecau spre versiunea extremistă a legii islamice. Televiziunea este interzisă, iar minorităților religioase, precum hindușii, li se impune un anume tip de îmbrăcăminte, pentru identificare. De asemenea, în 2001, Talibanii au ordonat distrugerea totală a tuturor idolilor și statuilor de cult non-islamice, aflate în zona lor de control. Mai apoi, aceștia au atras prezența și suportul lui Osama bin-Laden alături de organizația sa, pe scena publică și politică a Afganistanului.

În 1994, gruparea talibană a atacat liderii militari-locali, astfel reușind treptat să își consolideze o reputație în privința ordinii și a succesului militar. În scurt timp, Pakistanul a început să le ofere sprijin parțial, ca mijloc de stabilire a unui guvern solid și prietenos în Kabul. Lupta continuă dintre fostele armate mujahedine fragmentate au generat atât valuri de refugiați în regiunile de frontieră din Pakistan, cât și interferențe cu comerțul pakistanez din regiune. Spre sfârșitul anului 1994, talibanii au preluat controlul în regiunea Kandahar-ului, dobândind o amplă sursă de armament modern, inclusiv avioane de luptă, tancuri și elicoptere. În ianuarie 1995, talibanii se îndreaptă spre Kabul, astfel creându-se o tensiune majoră în rândul trupelor lui Hekmatyar și Massoud, aflate în interiorul capitalei. Din acest moment, până la înfrângerea efectivă a Kabul-ului, talibanii au luptat atât împotriva milițiilor, cât și împotriva unor lideri militari deosebit de puternici, în cele din urma reușind să-i învingă pe toți.

Faza a patra a început atunci când, cei doi lideri, Rabanni și Massoud, s-au retras în partea de Nord a țării cu intenția de a continua contra-ofensiva împotriva forțelor talibane.

În urma înfrângerilor suferite în 1999, în Kabul, forțele lui Massoud au stagnat în raza de artilerie a capitalei, pe care au atacat-o în mod regulat. După retragerea generală din Kabul, Massoud a primit finanțare și suport atât din partea rușilor (acum ne-comuniști), cât și din partea Iranului, ambele țări temându-se de forța talibană care prevala în vizorul spațiului internațional. Rusia, la rândul ei, a luptat împotriva rebelilor musulmani din propria sa regiune, Cecenia, cât și în numele guvernului din Tadjikistan. Moscova trata cu reținere pe talibani, în condițiile în care aceștia reprezentau o sursă de sprijin și ajutor pentru insurgenții musulmani situați în regiunea cecenă. Iranul, dominat de siiți fundamentaliști islamici, se afla în contradicție cu suniții musulmani ai talibanilor, în privința tratamentului ostil aplicat minorității șiite afgane, Hazaris. În timpul războiului sângeros din Kabul, de-a lungul anilor, generalul Dostum și-a reținut comandamentul și bazele militare, în regiunea nordică a Afganistanului, în cele cinci provincii.

În 1997, talibanii au acționat la ofensiva majoră împotriva lui. La data de 19 mai 1997, unul dintre adjuncții lui Dostum, generalul Abdul Malik Pahlawan (cunoscut “Malik”), a format o alianță militară secretă cu talibanii, astfel încât au tăbărât peste orașul Mazar-I Sharif. Din acest moment al conflictului, Pakistan, Arabia Saudită și Emiratele Arabe, recunosc guvernul Taliban, ca fiind singurul guvern legitim din Afganistan. Mulți analiști de politică externă considerau că, în general, numeroasele victorii militare ale talibanilor sunt atribuite, direct, anumitor intervenții armate ale Pakistanului. În urma acaparării orașului Mazar-I Sharif, talibanii au supus la ostilități minoritățile șiite din zonă (pentru că aceștia nu îndeplineau standardele religioase impuse de talibani). De asemenea, chiar și “flirtul” lui Malik cu talibanii, a luat sfârșit. Rezultatul acestor ostilități a fost: executarea în masă a peste 3000 de soldați hazaris, alături de Malik. Prin urmare, în august 1998, talibanii recuceresc orașul Mazar-I Sharif, masacrând și de-această dată, cel puțin 2000 de hazaris. De asemenea, mai mulți cetățeni iranieni, inclusiv corpul diplomatic, sunt uciși de raidurile criminale talibane. Aceste fapte au fost tratate ca un potențial declanșator de război între Iran și talibani. Prin această criză sporită, Iranul comasează aproape 250 000 de trupe, la granița cu Afganistanul. De-a lungul anilor de ascensiune politică a talibanilor, Iranul a sprijinit și furnizat armament și pregătire militară “Frontului Unit/ Alianței de Nord” care încă lupta pe teritoriul afgan, împotriva talibanilor. “Alianța de Nord” include forțele uzbece ale generalului Dostum, cele tadjice ale președintelui Rabanni și cele șiite hazaris, conduse de Haji Mohammed Mohaqiq. În 1998, în urma atentatelor teroriste cu explozibil a ambasadelor americane din Africa, SUA lansează un atac puternic cu rachete de crozieră, asupra taberelor de antrenament care aparțineau organizației lui Bin-Laden, (Al-Qaida) din Afganistan.

În martie 2001, talibanii distrug un monument reprezentându-l pe Buda, ”Bamiyan Buddhas”, în ciuda apelurilor repetate ale comunității internaționale de a nu face acest lucru. Distrugerea monumentului care data din secolul VI și care era inclus în patrimonial mondial, a atras indignarea și dezaprobarea întregii lumi.

În toamna anului 2001, talibanii au continuat opresiunile asupra “Alianței de Nord” cu ajutorul oferit de Bin-Laden și forțele sale arabe, iar în data de 9 septembrie 2001, liderul “Alianței de Nord”, Ahmad Shah Massoud, este rănit mortal într-o tentativă de asasinat, efectuat de către doi indivizi arabi, pretinși jurnaliști. Acest atac este considerat de către cei mai mulți analiști, a fi “munca” lui Bin-Laden, ca și potențial preludiu la deturnările avioanelor companiilor aeriene și utilizarea acestora pentru executarea actelor teroriste din SUA, din data de 11 septembrie 2001. “Alianța de Nord” a răspuns la uciderea liderului Massoud, cu un atac aerian asupra Kabulului, în noaptea istorică de 11 septembrie.

Odată cu atacurile de la 11 septembrie, SUA invocă pentru prima data în istoria sa Articolul 5 al Tratatului de la Washington, prin care un atac asupra unui membru al alianței, este considerat un atac asupra tuturor aliaților. În aceste condiții, ample acțiuni ale NATO au fost lansate pe întreg teriroriul Afganistanului pentru destabilizarea celulelor insurgente și a diminuării capacității grupărilor talibane de a organiza atacuri teroriste.

În acest moment se poate considera că s-a intrat în a cincea fază a războiului civil afgan, care poate fi considerat și cu debutul intervenției NATO pentru gestionarea crizei din acestă zonă. Din acest moment, forțele talibane “și-au pus lumea întreaga în cap” la propriu. SUA alături de Aliații săi, pedepsesc crunt actele teroriste, printr-o serie de: bombardamente aeriene, atacuri cu rachete și misiuni ale forțelor speciale de commando.

Prin urmare, Alianța de Nord” afgană cooperează cu Aliații, prin combinarea atacurilor. (“Aliații” cu atacul aerian, iar “Alianța de Nord” cu atacuri la sol.) În consecință, acest teatru de operațiuni combinate între Aliați și afgani conduce la căderea Kabul-ului în 13 noiembrie 2001. Trupele talibane se retrag în cea mai mare parte din regiunea de Nord a țării. Până în 25 noiembrie 2001, ultimul bastion militar al talibanilor din Al-Qaida, situat în Konduz, este înfrânt de ofensiva “Alianței de Nord”. Forțele speciale americane și britanice, în număr de câteva sute, sunt detașate pe teritoriul Afganistanului, în cooperare directă cu Alianța afgană. Aceste operațiuni în cooperare, vizează, raiduri, ambuscade și misiuni de recunoaștere, pentru a distruge în totalitate orice potențial contra-atac, taliban sau Al-Qaida. După înlăturarea talibanilor din cele mai multe regiuni populate ale Afganistanului, forțele Aliate, practic, au relaxat și destins situația din politica internă afgană. Aceștia, de asemenea, au susținut instalarea unui nou guvern, în ideea în care pericolul Taliban a fost înlăturat efectiv. Cu toate acestea, până în 2006, talibanii au acționat în privința unei reveniri majore, până la punctul în care, în 2009, guvernul este din nou amenințat. În aceste condiții, atât SUA, cât și Aliații consideră că Afganistanul pare a fi adevăratul epicentru-internațional, de război împotriva terorii, mai degrabă decât cel din Irak

ANALIZA CADRULUI CONCEPTUAL ȘI ACȚIONAL AL NATO PENTRU REZOLVAREA CRIZEI

Implicațiile atacurilor din 11 septembrie pentru NATO au fost imediate și de lungă durată, astfel, la o zi după tragicele evenimente din Washington și New York, Consiliul Nord-Atlantic invocă Articolul 5, clauza apărării colective a Tratatului de la Washington, pentru prima dată în istoria sa.

În decursul a câteva săptămâni de la producerea atacurilor teroriste, NATO a lansat Operația Eagle Assist și Operația Active Endeavour, dislocând aeronave ale Alianței echipate cu Sisteme Aeropurtate de Alertăși Control (AWACS) în Statele Unite și acționând pentru descurajarea activităților teroriste în Marea Mediterană. De asemenea, începând cu 7 octombrie 2001 o parte din aliați sub conducerea SUA declanșează operația Enduring Freedom pentru răsturnarea regimului taliban și îndepărtarea al Qaida din Afganistan.

La întâlnirea de la Reykjavik (Islanda), din mai 2002, miniștrii afacerilor externe din țările NATO au ajuns la concluzia că pentru a-și îndeplini întreaga gamăde misiuni, NATO trebuie să fie capabil sădispună în teren de forțe care se pot deplasa rapid oriunde este nevoie de ele, care pot desfășura operații de lungă durată și la mari distanțe și care sunt capabile să-și îndeplinească obiectivele. Dupăaceasta, aliații au convenit că NATO, prin experiența și expertiza sa în planificarea și desfășurarea operațiilor multinaționale, poate oferi, după caz, sprijin în planificarea operațiilor coalițiilor non-NATO care implică participarea individuală a aliaților. Această decizie a permis Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa (Supreme Headquarters Allied Powers Europe-SHAPE) de la Mons (Belgia), să sprijine pentru prima dată o operație non-NATO în vederea asigurării coordonării contribuțiilor cu trupe, generării forțelor, furnizării de informații secrete și a sistemelor de comunicații și informatice.

Astfel, prin rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al ONU s-a consfințit înființarea Forței Internaționale pentru Asistență și Securitate (International Security Assistance Force-ISAF), care a fost dislocată pe teritoriul Afganistanului pe o perioadăde 6 luni. Subliniem faptul căISAF nu a fost și nu este mandatatăsăconducă operații antiteroriste.

ISAF I a fost sub conducerea Marii Britanii, participând la această misiune 18 state, inclusiv din 12 state membre NATO, cinci state partenere și unul non-NATO (Noua Zeelandă).

ISAF II va fi preluată de Turcia pentru 6 luni, începând cu data de 23 iunie 2002, până în februarie 2003, participă 20 de state, din partea NATO nouă state membre, zece partenere și unul non-NATO (Noua Zeelandă).

ISAF III este preluată de către Germania și Olanda, care au solicitat SHAPE să le asigure sprijin în planificarea, ca o operație non-NATO mandatată de ONU, operației ISAF. NATO a aprobat această cerere în octombrie 2002, iar SHAPE a găzduit o conferință de generare a forțelor ISAF în noiembrie 2002 (prima conferință de acest fel pentru o operație non-NATO). Participă din partea NATO 26 de state, 11 state membre NATO, 14 state partenere și unul non-NATO (Noua Zeelandă).

ISAF IV, NATO (JHC Heidelberg, Germania) preia comanda ISAF. Canada, după ce anunță că este gata să furnizeze cea mai mare parte a forțelor pentru comandamentul ISAF (începând din august 2003), dar că nu deține un comandament național potrivit pentru a forma nucleul comandamentului ISAF, apelează la NATO și, împreună cu Germania și Olanda, invită Alianța să preia comanda ISAF. Aliații sunt de acord să-și asume acest rol, și la un an după ce convenise că forțele NATO trebuie săse pregătească să acționeze dincolo de limitele spațiului euroatlantic, Alianța decide mai întâi să sprijine ISAF ca o operație non-NATO care implică aliați și parteneri, pentru ca apoi să preia comanda ISAF și săaprobe dislocarea de forțe în Afganistan care să lucreze sub mandat ISAF începând cu data de 16 aprilie 2003.

ISAF V, condusă de NATO, sub comanda Generalul locotenent Rick Hillier, Canada, între februarie 2004 – august 2004.

ISAF VI, condusă de NATO, sub comanda Lt. Gen Jean-Louis Py, Franța, EUROCORPS, între august 2004 – februarie 2005.

ISAF VII, condusă de NATO, sub comanda Lt. Gen Ethem Erdagi, Corpul cu Dislocare Rapidă NATO (NATO Rapid Deployable Corps-NRDC-T), Turcia, între februarie 2005 – august 2005.

ISAF VIII, condusă de NATO, sub comanda Lt. Gen Mauro Del Vecchio, NRDC-IT, Italia, între august 2005 – mai 2006.

ISAF IX, condusăde NATO, sub comanda Lt. Gen. David Richards, Comandamentul Corpului Aliat de Reacție Rapidă (Allied Rapid Reaction Corps-ARRC) Britanic, între mai 2006 – februarie 2007.

ISAF X, condusăde NATO, sub comanda Generalului Dan McNeill, US Army Forces Command, între februarie 2007 – ianuarie 2008.

ISAF a XI, condusă de NATO, sub comanda Generalului Dan McNeill, US Army Forces Command, între februarie 2008 – iunie 2008.

ISAF a XII, condusă de NATO, sub comanda Generalului David McKiernan US Army Forces Command între iunie 2008 – iunie 2009;

ISAF a XIII: condusă de NATO, sub comanda Generalului Stanly McCrystal, US Army Forces Command, iunie 2009 – 2014, participă la această misiune un număr de 43 de state.

După încheierea misiunii ISAF la sfârșitul anului 2014, continuitatea prezenței NATO în Afganistan a fost stabilită să se desfășoare sub numele de Resolute Suport adaptată de după 1 Ianuarie 2015. Continuitatea adaptată înseamnă instruirea, consilierea și asistența forțelor și instituțiilor de securitate afgane. Resolute Support mai înseamnă si implicarea unei forțe formate din 12 000 militari din NATO și națiunile partenere, având ca bază principală Kabul/Bagram și patru baze satelit în Mazar-e Sharif, Herat, Kandahar și Lagman. Misiunea Resolute Support se desfășoară în urma adoptării în unanimitate de către ONU a Rezoluției 2189, pe 12 Decembrie 2014.

3.2.1 Operațiile EAGLE ASSIST și ACTIVE ENDEAVOUR

Operația Active Endeavour (OAE) este parte a răspunsului imediat al NATO la atacurile teroriste asupra Statelor Unite de la 11 septembrie 2001, ca urmare a invocării, pentru prima dată în istoria Alianței, a Articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic semnat la Washington, la 9 aprilie 1949. Operația a fost lansată în luna octombrie 2001, cu scopul combaterii terorismului, al detectării și prevenirii acțiunilor teroriste în Marea Mediterană.

Având în vedere procesul constant de adaptare de către Alianță a rolului său în domeniul combaterii terorismului, mandatul operației este periodic revizuit și prelungit. Navele statelor participante la OAE desfășoară activități de patrulare, monitorizare a traficului naval și control și pot oferi escortă navelor civile care tranzitează strâmtoarea Gibraltar. Totodată, începând din aprilie 2003 au fost realizate acțiuni de inspectare a vaselor, pentru a descuraja proliferarea armelor.

Începând cu 2004, la Operația Active Endeavour participă și state partenere, ofertele primite fiind evaluate de NATO de la caz la caz. Până în prezent, NATO a realizat schimburi de scrisori sau Memorandumuri tactice de Înțelegere cu Israel, Maroc, Rusia și Ucraina, iar Suedia și Finlanda și-au exprimat interesul de a participa la operație. Dată fiind prezența crescută a NATO în Mediterana, Operația Active Endeavour constituie un cadru concret de consolidare a relațiilor NATO cu statele partenere din regiune, în special cu cele șapte state care fac parte din Dialogul Mediteranean (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc și Tunisia). Statele din bazinul acestei mări sunt la fel de preocupate de amenințarea terorismului și cooperează cu NATO în cadrul OAE furnizând informații despre vase suspecte care ar opera în apele lor teritoriale.

În prezent, se realizează tranziția OAE, de la o operație bazată pe platforme (nave/aeronave) la o operație bazată pe rețea, prin care forțele dislocate permanent sunt înlocuite de un sistem care reduce cerințele pentru resurse, prin utilizarea eficientă a capacităților din domeniul supravegherii  și al schimbului de informații. De asemenea, se depun eforturi pentru  consolidarea cooperării cu țările non-NATO și cu organizațiile internaționale în vederea îmbunătățirii cunoașterii situației maritime în timp real.  

In perioada 2005 – 2011 și în 2013 România a participat la OAE, anual, cu o fregată având un echipaj de 205 militari. Pentru 2014, contribuțiile României la activitățile maritime aliate au fost desfășurate ca parte a Fortei Navale Permanente a NATO, ceea ce este planificat și pentru 2015.  

3.2.2 Forțele de Asistență și de Securitate Internațională ( ISAF )

Operațiunea NATO în Afganistan a constituit cel mai semnificativ angajament operațional al Alianței. Stabilită prin mandat ONU în 2001, Misiunea de Asistență de Securitate Internațională (ISAF) este sub conducerea NATO începând cu august 2003. ISAF cuprinde peste 140 000 de soldați din 48 de țări diferite dislocați pe tot teritoriul Afganistanului. Misiunea ISAF-ului este de a extinde autoritatea guvernului central afgan pentru a crea un mediu propice pentru funcționarea instituțiilor democratice, precum și instituirea statului de drept în Afganistan.

O componentă majoră a acestei misiuni este stabilirea Forțelor Naționale de Securitate profesionale a Afganistanului care ar permite afganilor să își asume responsabilitatea pentru securitatea țării lor. Mai multe progrese au fost deja realizate. De la o forță inexistentă în 2003, armata afgană cuprinde în prezent aproximativ 119 400 soldați, și a început să dețină conducerea în cele mai multe operațiuni.

În plus, ISAF este de asemenea implicată direct în facilitarea dezvoltării și reconstrucția Afganistanului cu 26 Echipele Locale de Reconstrucție (PRT-uri), care sunt angajate în identificarea nevoilor de reconstrucție și sprijinirea activităților de asistență umanitară în întreaga țară.

Misiunea ISAF

Misiunea NATO-ISAF are drept scop prevenirea situației în care Afganistanul poate să redevină un refugiu pentru teroriști, ajutorul pentru la furnizarea de securitate, precum și de a contribui la un viitor mai bun pentru poporul afgan. NATOI-SAF, ca parte a efortului global al comunității internaționale și ca mandatar al Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, are ca scop de a crea condiții optime guvernului din Afganistan să-și exercite autoritatea pe întreg teritoriul țării.

Pentru a-și îndeplini misiunea, ISAF desfășoară operațiuni de contrainsurgență, operațiuni în parteneriat cu forțele afgane de securitate națională (ANSF) și oferă sprijin pentru guvern și comunitatea internațională pentru reforme sectorului de securitate, inclusiv consiliere, formare profesională și sprijin operațional pentru Armata Națională Afgană (ANA) și Poliția Națională Afgană (ANP).

Priorități NATO-ISAF din Afganistan sunt:

protejarea populației afgane;

consolidarea capacității forțelor de securitate afgane, astfel încât acestea să poată asigura securitatea în propria lor țară;

contracarara insurgenței și permiterea unei guvernări și a unei dezvoltări puternice.

Din momentul în care NATO a preluat comanda ISAF în august 2003, Alianța
a extins treptat raza de acțiune a misiunii sale, limitată inițial la Kabul, pentru a acoperi tot teriroriul Afganistanului. În consecință, numărul de trupele ISAF a crescut de la 5.000 inițial, la
mai mult de 130.000 de militari din 48 de țări, inclusiv toate cele 28 de națiuni membre NATO.

Obiectivul ISAF

NATO-ISAF, ca parte a efortului global al comunității internaționale și în calitate de împuternicit
al Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, are ca obiectiv, crearea pentru Afganistan, a unui mediu în care Guvernul Afganistanului este capabil să-și exercite autoritatea
de-a lungul îmtregii țări.

Tranziția – este procesul prin care responsabilitatea pentru Afganistan este predată treptat către conducerea afgană. La Conferința de la Londra în ianuarie 2010, guvernul afgan și
Comunitatea internațională a stabilit conceperea unui plan de tranziție, care a fost aprobat mai târziu la Conferința din Kabul în iulie 2010.

Punerea în aplicare a acestui plan a înceaput în primăvara anului 2011 și se încheie, până la sfârșitul acestui an, când autoritățile afgane vor prelua conducerea întregii țări. De asemenea, Misiunea ISAF poate fi extinsă și după anul 2014, pentru mentorizare și sprijin acordat autorităților locale, până când acestea vor fi capabile să preia întreaga responsabilitate pentru Afganistan.

Sarcinile ISAF

Pentru îndeplinirea misiunii, ISAF conduce operații de contrainsurgență (COIN) strategie în parteneriat cu forțele afgane de securitate națională.

Prioritățile cheie ale ISAF sunt:

protecția populației;

neutralizarea rețelelor insurgente;

dezvoltarea forțelor de securitate națională afgane;

promovarea unei guvernări eficiente și sprijinirea dezvoltării socio-economice.

NATO-ISAF oferă de asemenea suport pentru guvernul în reforma sectorului de securitate, inclusiv consiliere, formare profesională și sprijin operațional pentru Forțele Naționale Afgane de Securitate.

Protecția populației

Poporul afgan se află în centrul misiunii NATO-ISAF din Afganistan. Ca urmare, NATO-ISAF ia suferința poporului afgan foarte în serios și depune toate eforturile pentru a reduce la minimum riscul producerii oricăror daune, prejudicii sau pierderi de vieți din partea civililor.

NATO-ISAF își adaptează în mod constant modul în care desfășoară operațiunile militare pentru a preveni pe cât posibil producerea de victime civile. O serie de măsuri au a fost luate în această privință de către comandanți ISAF. Acestea includ o serie de amendamente și revizuiri ale Directivei tactice, spre exemplu în iunie 2007 și revizuirile ulterioare.

Mai mult decât atât, a fost creat un fond de urgență ISAF Post-Operations Emergency Relief Fund (POERF) în 2006 pentru a oferi asistență umanitară, extrem de rapid, populației locale afectată de operațiunile militare ale forțelor ISAF. Asistența include furnizarea de hrană, adăpost și medicamente, precum și repararea clădirilor sau a infrastructurii cheie. Această asistență este asigurată pe termen scurt, iar responsabilitatea este predată actorilor civili, îndată ce împrejurările o permit.

De asemena, țările NATO au convenit asupra unui set de măsuri politice neobligatorii, care să se ocupe de cazurile victimelor civile datorate luptelor.

Neutralizarea rețelelor insurgente

Debarasarea Afganistanului de activitatea insurgentă este premisa de la care se pleacă pentru asigurarea unui climat de securitate durabil și sustenabil, guvernare locală și progres economic.
În conformitate cu strategia sa de contra-insurgență, principalul efort al operațiunii ISAF a
fost concentrat pe provinciile cu o populație mai mare și puternic afectată de prezența activă a unor celule insurgente.

Operațiunile de securitate efectuate de către forțele NATO-ISAF și Forțele de Securitate Naționale Afgane sunt completate de o serie de eforturi ce vizează îmbunătățirea furnizării de servicii de bază pentru poporul afgan. De asemena, pentru reducerea activității insurgente, NATO-ISAF sprijină eforturile guvernului afgan să reintegreze în societatea afgană o parte din militanții loacali.
Legătura evidentă între industria narcoticelor și insurgența, în unele părți ale țării, a determinat NATO-ISAF să sporească sprijinul acordat Guvernului Afgan în lupta sa contra drogurilor. Sprijinul direct include în special: schimbul de informații, formarea forțelor antidrog afgane, furnizarea, la cerere de sprijin logistic pentru asigurarea unor surse de trai alternative; precum și furnizarea de sprijin în extremis, în operațiunile anti-drog ale forțelor naționale de securitate afgane.
Încă din octombrie 2008, pe timpul Întâlnirii Miniștrilor Apărării, Guvernului Afgan, i s-a promis sprijin pentru distrugerea instalațiilor de prelucrare, precum și acțiuni împotriva producătorilor de narcotice dacă acolo este o legătură clar stabilit cu insurgența.

Sprijinul și cooperarea Pakistanului cu forțeleISAF dar și cu cele afgane, rămâne crucială pentru succesul misiunii. Cooperarea militară este urmărit în primul rând prin intermediul Comisiei Tripartite, care include reprezentanți militari de rang înalt din cadrul celor trei parți și se concentrează pe schimbul de informații, securitatea frontierelor și pe lupta pentru combaterea dispozitivelor explozive improvizate. Joint Intelligence Operations Centre (JIOC), precum și centrele de coordonare de-a lungul frontierei afgane-pakistaneză completa aceste eforturi.

Dezvoltarea forțelor de securitate națională afgan

Sprijinul afganilor pentru a avea mijloacele și capacitățile pentru a se apăra singuri, este
principalul scop al misiunii NATO-ISAF din Afganistan, fiind în conformitate cu Rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU.

Sporirea capacității forțelor de securitate națională afgane, pentru asigurarea stabilității în propria țară prin forțe proprii.

Eforturile NATO din Afganistan, se concentreze pe dezvoltarea profesională a personalului
și pentru crearea unor forțe autonome, astfel încât, treptat să predea responsabilitatea asigurării climatului de securitate, cître afgani.

Prin crearea misiunilor de antrenament ale afganilor (NTM-A), NATO a extins misiunea ISAF, de la supraveghere, la pregătire superioară a Armatei Naționale Afgane (ANA) și la formare și îndrumare pentru Poliția Națională Afgană (ANP).

În timp ce forțele naționale de securitate afgane cresc în dimensiune în mod constant, NMT-A se focalizează pe profesionalizarea acestor forțe, astfel încât acestea să fie capabile să protejeze
oameni și țara lor.

În plus față de pregătire și îndrumare, națiunile ce compun ISAF, oferă donații pentru a ajuta echiparea forțelor de securitate afgane. Donațiile de echipamente includ, echipamente individuale, cum ar ca arme de calibru mic, muniție și uniforme, precum și echipamentele mai mari, cum ar fi tancuri
și elicoptere.

Fondul NATO ANA Trust, acoperă costurile de transport și instalare a echipamentelor donate, achiziționarea de echipamente, achiziționarea de servicii pentru inginerie și proiecte de construcții, precum și de perfecționare, atât în interiorul cât și în afara Afganistanului.

Promovarea unei guvernări eficiente și sprijinirea dezvoltării socio-economice

Stabilirea unei bune guvernări și asigurarea dezvoltării durabile sunt piloni cheie pentru Strategia Națională de Dezvoltare afgană (ANDS). ISAF joacă un rol propritar pentru sprijinul și asistența guvernului afgan în îndeplinirea eforturilor sale.
Reprezentantul Civil al NATO în Afganistan participă la coordonarea acestor eforturi ale guvernului afgan, alături de alte organizații internaționale partenere, cum ar fin Asistența Națiunilor Unite în Afganistan (UNAMA), Banca Mondială, Uniunea Europeană și comunitatea de dezvoltare.

Un alt element de bază în reconstrucția Afganistanului îl reprezintă PRT-urile ca principal vector al implicării ISAF. Deși relativ nou și supus unor critici în etapele inițiale ale dislocării militare internaționale din Afganistan, conceptul PRT, în general, a evoluat și este privit ca un mijloc extrem de eficient pentru asigurarea asistenței guvernului afgan în vederea extinderii influenței sale în provincii. Ca echipe mixte, formate din civili și militari, de mărime variabilă și conduse de diferite țări, acestea sunt dislocate în capitalele anumitor provincii ale Afganistanului și oferă o alternativă viabilă la prezența internațională de menținere a păcii, care nu reprezintă o opțiune pentru Afganistan și nici nu face parte din mandatul ISAF. PRT-urile actuale ale ISAF sunt conduse de Germania, Italia, Lituania, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia și Statele Unite. Alți aliați și parteneri aduc contribuții importante cu personal civil sau militar. PRT-urile conduse de ISAF au oferit un mare ajutor prin nenumărate proiecte de reconstrucție, medierea între părțile aflate în conflict, participarea la procesul de dezarmare al milițiilor afgane, asistența acordată dislocării forțelor naționale de poliție și a Armatei Naționale Afgane (ANA) și au facilitat, în general, îmbunătățirea mediului de securitate prin contactele avute cu populația și autoritățile locale.

PRT-urile s-au dovedit totodată o modalitate originală de a face actorii militari și civili să acționeze împreună în vederea îndeplinirii sarcinii complexe a asigurării asistenței externe pentru construirea națiunii. Compunerea lor este dictată de logica faptului că stabilizarea și reconstrucția sunt cele două fețe ale aceleiași monede. După cum subliniază Afghanistan Compact, “Securitatea rămâne condiția fundamentală pentru realizarea stabilității și a dezvoltării în Afganistan, dar securitatea nu poate fi realizată doar prin mijloace militare.” Deși PRT-urile sunt în continuare gestionate de națiuni conducătoare și adaptate la circumstanțele regionale, este din ce în ce mai evident că este de dorit realizarea unei coordonări mai strânse – nu numai în cadrul segmentului militar – pentru a putea însuma eforturile comune și armoniza activitățile acestora cu prioritățile guvernului afgan la nivel național și regional. De asemenea, ar fi benefic să se definească mai exact directive comune pentru PRT-uri.

Misiunea ISAF a fost concepută plecând de la faptul că procesul de pace și reconciliere din Afganistan trebuie să se bazeze pe următoarele principii: procesul de reconciliere trebuie să fie condus de afgani și să reprezinte interesele legitime ale tuturor afganilor, indiferent de sex sau statut social, reconcilierea trebuie să aibă în vedere reafirmarea unui stat afgan suveran, stabil și unit, ruperea legăturilor cu terorismul international, renunțarea la violență, respectarea constituției afgane, drepturile omului și în mod special drepturile femeilor.

De asemenea, necesitatea continuării sprijinului international dedicat construirii și consolidării ANSF și după anul 2014, este evidentă, deoarece realitatea din teren demostrează acest lucru. În acest sens, comunitatea internațională se angajează ferm să sprijine pe mai departe instruirea și echiparea

Forțelor Naționale Afgane de Securitate, finanțarea și dezvoltarea capacităților acestora dincolo de perioada de tranziție, avându-se în vedere că această contribuție se va reduce treptat, ca urmare a creșerii veniturilor interne realizate de Afganistan.

3.3 PERSPECTIVE. LECȚII IDENTIFICATE

3.3.1 PERSPECTIVE

Privind perspectivele intervenției NATO în Afganistan, o viziune clară a fost adoptată la summitul NATO de la Chicago, din mai 2012, unde s-au adoptat câteva decizii deosebit de importante legate de viitorul ISAF în Afganistan, astfel:

tranziția ireversibilă a responsabilității privind securitatea de la ISAF către forțele de securitate afgane (ANSF) își urmează cursul pentru încheierea procesului la sfârșitul anului 2014, așa cum s-a decis la summitul de la Lisabona. În acest moment, misiunile ISAF se vor transforma din misiuni de luptă în misiuni de instruire, consultană și sprijin pentru ANSF, iar ISAFva fi capabilă să se asigure că afganii au susținerea necesară pentru a face față noii responsabilități.„Ne retragem gradual și responsabil forțele și vom finaliza misiunea ISAF până la 31 decembrie 2014“, se arată în declarație;

până la sfârșitul anului 2014, când autoritățile afgane vor avea responsabilitatea completă asupra securității, misiunea de luptă a NATO va fi finalizată. Alianța va continua să ofere o susținere politică și practică, și pe termen lung, prin parteneriatul cu Afganistanul;

NATO este pregătit ca, la cererea guvernului afgan, să aibă o misiune post-2014, de natură diferită, de a antrena, consilia și asista ANSF;

NATO își va îndeplini rolul, împreună cu alți actori, în realizarea unor forte afgane suficiente și sustenabile, capabile să asigure securitatea propriei țări. În acest scop, aliații văd binevenite contribuțiile și își reafirmă angajamentul puternic față de susținerea financiară a forțelor de securitate afgane.

După încheierea misiunii în Afganistan a Forței Internaționale de Asistență de Securitate (ISAF), la solicitarea oficialilor afgani și în conformitate cu prevederile Summitului de la Chicago, la sfârșitul anului 2014, o nouă misiune a fost aprobată să se desfășoare în această țară sub conducerea NATO, numită Resolute Support. Această misiune a fost începută la 1 ianuarie 2015, cu scopul asigurării instruiririi corespunzătoare, consilierii și asistenței pentru forțelor de securitate afgane și pentru instituțiile guvernamentale.

Un număr de 12.000 de militari ai NATO și ai națiunilor partenere vor fi implicați în implementarea aspectelor înțelegerii și în sprijinul acesteia. Misiunea va funcționa cu un comandament central în Kabul / Bagram și patru comandamente mai mici în Mazar-e Sharif, Herat, Kandahar și Laghman. În prezent, 14 țări partenere contribuie la Resolute Support.
Prin intermediul misiunii Resolute Support (care nu este o misiune de luptă), pe termen mediu, aliații contribuie la susținerea financiară a ANSF iar pe termen lung, este avută în vedere întărirea parteneriatului NATO cu Afganistanul. Direcțiile principale ale misiunii sunt:

sprijinirea planificării, programării și bugetării;

sigurarea transparenței, responsabilității și supravegherii;

sprijinirea pentru aderarea la principiile statului de drept și a bunei guvernări;

susținerea unității și sustenabilității proceselor, cum ar fi generarea forțelor, recrutarea, instruirea, administrarea și dezvoltarea personalului.

Detaliile planului operațional al Resolute Support a fost aprobat de către miniștrii de externe ai NATO la sfârșitul lunii iunie 2014. Cadrul legal pentru misiunea Resolute Support este asigurat de Acordul Statutului Forțelor (SOFA), care a fost semnat la Kabul la 30 septembrie 2014 cu președintele afgan recent inaugurat și reprezentantul civil al NATO în Afganistan și mai târziu ratificat de Parlamentul Afgan la 27 noiembrie 2014. SOFA definește termenii și condițiile în care forțele NATO vor fi dislocate în Afganistan, ca parte a Resolute Support, precum și activitățile pe care acestea sunt autorizate să le efectueze în temeiul acestui acord.
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a salutat misiunea Resolute Suport prin adoptarea în unanimitate, la 12 decembrie 2014, a Rezoluției 2189, care subliniază importanța continuării sprijinului internațional pentru stabilitatea Afganistanului.
Dincolo de sarcinile de instruire, consiliere și asistență, aliații și țările partenere se angajează să sprijine pe termen lung, din punct de vedere financiar, forțelor de securitate afgane și va spori Parteneriatul Enduring cu Afganistanul, prin consolidarea consultărilor politice și prin consolidarea cooperării practice în domenii de interes pentru Afganistan.
Aceste eforturi sunt parte a angajamentului mai larg al comunității internaționale în Afganistan pentru a se asigura că Afganistan nu va mai fi niciodată un spațiu de găzduire și pregătire a terorismului internațional.

Fig.1 Amplasarea comandamentelor NATO în cadrul operațiunii Resolute Support

3.3.2 LECȚII IDENTIFICATE

Lecțiile învățate reprezintă experiențele practice ale organizațiilor, ce pot îmbunătății activitatea lor viitoare. O lecție trebuie să se regăsească în realitate și să conțină suficiente detalii pentru a fi folositoare. Lecțiile învățate pot fi experiențe atât pozitive cât și negative și trebuie să fie considerate asemena unei consilieri sau a unei liste de recomandări, pentru activitatea în curs de desfășurare. Trebuie subliniat faptul că o lecție nu este considerată învățată până cand aceasta nu a determinat schimbarea unei proceduri operaționale sau a unei metode de lucru. În caz contrar această lecție rămâne doar o lecție identificată care urmează să fie învățată.

NATO, se dorește a fi o organizație care învață din experiențele identificate, trăite și experimentate, iar operația ISAF este o astfel de oportunitate de a învăța și de a îmbunătății practicile viitoare.

În continuare se vor prezenta o serie de lecții învățate selectate din multe altele, lecții care sunt mai importante din perspectiva viitoare a operațiilor NATO.

Stabilirea și menținerea legitimității misiunii și a operațiilor ISAF

Toate guvernele trebuie să se impună printr-o combineație dintre consimțământ și coerciție. Guvernele descrise ca ”legitime”, guvernează în primul rând prin consimțământ, iar cele numite ca ”ilegitime” tind să se bazeze în principal sau în totalitate pe constrângere. Cetățenii guvernați de cele ”ilegitime” se supun regulilor în principal de teama consecințelor și le acceptă mai puțin datorită voinței și convingerilor proprii. Un guvern care își derivă puterea sa din modul de guvernare, tinde să fie acceptat de cetățenii săi ca find unul legitim.”. Este clar că orice operațiune de tip COIN (contra-insurgență) este de a stimula dezvoltarea unei guvernări eficiente de către un guvern legitim.

În Afganistan există două componenete ale legitimității în ochii populației locale: legitimitatea guvernului Republicii Islamice Afganistan (GIRoA) și legitimitatea operațiunilor NATO ca autoritate internațională.

În ceea ce privește operațiunile militare internaționale, legitimitatea acestora provine de la autoritatea dată de Consiliul de Securitatea ONU a cărui decizii reprezintă voința comunității internaționale. Dar această legitimitate trebuie să fie susținută și pe teren, prin comportamentul și acțiunile forțelor ce execută misiuni aici, prin fermitate și corectitudine în exercitarea mandatului, folosirea forței, combinată cu respectarea obiceiurilor locale și respectul pentru suveranitatea națională.

ISAF are autoritatea legală și corespunzătoare din partea CSONU pentru intervenția în Afganistan, dar susținerea acesteia în ochii poporului afgan s-a dovedit a fi foarte dificilă.

Doctrina operațiilor COIN este foarte clară pe această temă: Obiectivul principal al operațiunilor de contra-insurgență este de a dezvolta o guvernare eficientă prin promovarea unui guvern legitim. Promovarea legitimității are loc atunci când guvernului local îi este recunoscută autoritatea de către populație. Numai populația poate acorda legitimitate astfel încât și insurgenți și countra-insurgenții concură pentru ea. Odată ce legitimitate a fost pierdută de un actor politic, acțiunile militare se pot adresa doar simptomele unei pierderi de legitimitate.

ISAF operează într-un mediu în care guvernul țării gazdă (GIRoA) este slab și nu este privit ca legitim de o mare parte a populației. Problema în această situație este că ISAF se poate adresa numai simptomelor generate de lipsa de legitimitatea a GIRoA: asigurarea securității populației prin eliminarea insurgenților și să sprijine statul de drept într-o anumită măsură.

ISAF nu va putea spune că și-a atins obiectivele, cu excepția cazului când GIRoA stabilește că poate conduce populația afgană fără insurgența actuală și fără poasibilitatea ca aceasta să reapară. Consimțământul a populației afgane este o componentă cheie în realizarea legitimității. Neputând să asigure populației afgane condiții de siguranță, GIRoA își pierde credibilitatea și legitimitatea.

Legitimitatea în mediul afgan este influențată de percepțiile locale unde influențele provinciale, districtuale și tribale concură pentru legitimitatea guvernului național. Acest lucru creează o barieră uriașă pentru promovarea și acceptarea legitimității GIRoA.

Pentru a depăși această etapă, ISAF și GIRoA încearcă să demonstreze că are controlul asupra securității naționale, să asigure un nivel de eficiență minimă a guvernării și să asigure servicii esențiale, să elimine efectele negative ale corupției și să ofere o justiție rapidă și echitabilă. Cu toate acestea, nu a fost ușor pentru ISAF să susțină operațional legitimitatea GIRoA. Principalele obstacole au apărut în special de la nivel politic: corupția și nepotismul care domină politica afgană, incapacitatea GIRoA de a asigura statul de drept și buna guvernare.

O altă problemă majoră este cea a sistemului de justiție afgan care se bazează pe codurile juridice a căror origine este Islamul și dreptul tribal. Realizarea compatibilității și alinierea acestora la normele și legile internaționale referitoare la drepturile omului reprezintă o provocare foarte mare pentru GIRoA. Talibanii și așa numita "Gugernare din umbră" s-au axat pe sisteme tradiționale și pe structuri care sunt esența legitimității tradiționale în Afganistan. ISAF a realizat destul de târziu și a conștientizat că este necesar ă o abordare cuprinzătoare și a fost nevoită să includă acest lucru în programele de formare și dezvoltare a sistemul judiciar. Statul de drept a înregistrat întârzieri substanțiale, în timp ce Armata Națională (ANA) a beneficiat de o formare substanțială în primii ani ai ISAF, în schimb nu se poate spune acest lucru și despre Poliția Națională Afgană (ANP). Lipsa de pregătire în rândul personalului ANP a ridicat probleme semnificative pe teren atât pentru ISAF și GIRoA în special în domeniul corupției și drepturilor omului. Aceste probleme au fost în cele din urmă rezolvate cu o reorganizare majoră a ANP și a unor investiții mai mari în formarea forțelor de poliție cât și în echipamente adecvate. Astăzi, funcționalitatea la cote acceptabile a structurilor ANA și ANP este principala prioritate a ISAF.

Alte inițiative ale ISAF pentru a ajuta la legitimitatea GIRoA au fost: promovarea tuturot activităților pozitive ca fiind ale puterii-afgan; asigurarea că toate acțiuni militare ale ISAF au contribuit la consolidarea legitimității GIRoA; o planificare adecvată a tranziție asigurării securității de la operațiunile conduse de ISAF către cele conduse de ANA / ANP pentru a demonstra populației capacitatea GIRoA de a le asigura securitatea; asigurarea serviciilor esențiale (prin eforturi PRT). Pentru a spori legimitatea percepției publice, ISAF a executat o campanie de informare amplă care vizează populația afgană.

Cu toate acestea, efortul principal pentru ISAF este încă axat pe asigurarea unui mediu sigur,
înfrângerea insurgenței și permiterea GIRoA de a prelua responsabilitățile din domeniul securității pe întreg cuprinsul țării. Fără înfângerea insurgenței, legitimitatea GIRoA va rămâne sub semnul întrebării.

Abordare complexă

Termenul de "Abordare globală", a fost definit pentru prima dată la nivelul NATO în doctrina AJP-01 și este un concept folosit de NATO în gestionare a crizelor. Această abordare este în unele cazuri descrisă ca un "ansamblu de abordări guvernamentale", iar în cadrul ONU este cunoscut ca o " abordare integrată". Abordarea globală este un cadru conceptual destinat pentru a răspunde necesității actorilor implicați într-o misiune de stabilizare pentru a lucra împreună, de la planificare până la implementare.
După cum se menționează în AJP-01: "implementarea abordării cuprinzătoare necesită sensibilitate, raport, respect, încredere, răbdare și tact, precum și dorința de a colabora a tuturor actorilor, atât militar cât și civil, la toate nivelurile". Coordonarea interdepartamentală între acești actori este extrem de dificilă din cauza incompatibilității planificării, pregătirii, precum și desfășurării operațiunilor cât și diferențele de cultură organizațională.

Abordarea globală pentru ISAF este o cheie a succesului, deoarece istoric o insurgență nu poate fi învinsă numai prin acțiuni militare. Scopul abordării globale în ISAF este de a corela operațiunile militare cu alte eforturi care sunt de importanță pentru populație, în scopul de a câștiga sprijinul acestora. Așa cum se cunoaște, securitatea este principalul obiectiv pentru operațiunile ISAF, însă, pentru a fi pe deplin eficace din punct de vedere al securității, acest obiectiv trebuie să fie urmat de buna guvernare, justiție, statul de drept și apoi să fie consolidată prin reconstrucție și dezvoltare, toate acestea ne putând fi asigurate doar din punct de vedere militar. Reprezentantul Componentei Civile a NATO Mark Sedwill caracteriza ISAF ca fiind "un experiment civil-militar în timp real și în condiții de stres care numai luptă pot fi asigurate ". Această corelare civil-militar unică în acest mediu dificil de securitate din Afganistan a reprezentat provocări serioase în absența unor orientări doctrinare clare privind modul de desfășurare a operațiilor de tip Joint, combinate cu eforturile civil-militar, pentru a include programele de guvernare și dezvoltare.
Crearea echipelor de Reconstrucție Provincială (PRT) din întreaga țară a fost o modalitate de a
asigura atât securitatea cât și reconstrucția. Strategia Națională de Dezvoltare Afgană prevede cadrul general pentru acțiunile PRT-urilor: securitate, bună guvernare, statul de drept și drepturile omului, precum și dezvoltarea economică și socială. PRT-urile au fost unități comune civil-militare dezvoltate în mod special pentru punerea în aplicare conceptul de abordare globală. Doctrina NATO definește PRT-urile ca "o organizație civil-militar concepută să funcționeze în medii complexe". Misiunea PRT-urilor ISAF: "Echipele de Reconstrucție Provincială (PRT) vor asistaRepublica Islamică Afganistan să își extindă autoritatea, în scopul de a facilita dezvoltarea unei stabilități a mediului de securitate în aria de operațiuni și să permită reforma sectorului de securitate (Security Sector Reform – SSR) și
eforturile de reconstrucție". PRT trebuie să îmbunătățească stabilitatea într-o anumită zonă prin consolidarea capacităților națiunii gazdă, consolidarea legitimității și eficienței acesteia și susținerea faptului că națiunea gazdă poate asigura securitatea cetățenilor săi cât și să furnizeze servicii publice esențiale. Pe scurt, conceptul PRT a fost să combine securitatea, guvernarea și dezvoltarea într-o concepție comună, integrată într-o organizare militar-civil, susținută de țările membre ISAF, care operează la nivel de provincie de-a lungul întregului Afganistan.

Un PRT este gestionat de o singură națiune sau o coaliție de două sau mai multe națiuni. PRT-ul poate varia în dimensiune și complexitate, în funcție de nevoile comunității locale, dar și în funcție de națiunea lider. În Afganistan există trei modele de PRT-uri dominante: american, britanic și german. În cazul modelului american, PRT-ul este condus de un comandant militar. Obiectivul său este furnizarea de proiecte cu impact rapid. Modelul britanic are un procent mai mare de civili și este condus de un civil. Accentul este pus pe capacitata de reconstrucție locală. Modelul PRT-urilor germane se caracterizează prin faptul că este destul de mare și este condus de o comandă comună civilă și militară cu un accent pe strategiile de dezvoltare pe termen lung. Fiecare PRT este coordonat de țara lor de origine, nu de conducerea COMISAF sau NATO fapt care a dus la abordări diferite în întreaga misiune. Structural, PRT-ul are un număr de elemente care sunt destinate să se concentreze asupra reconstrucției și dezvoltării și mai puțin pentru luptă. Acestea includ, în general, echipe civil-militar, compuse din ingineri, echipe medicale, lingviști, echipe de observatori militari, interpreți, consilieri politici, specialiști în dezvoltare și personalul de securitate. Activitățile de zi cu zi ale PRT-urilor variază de la construirea de drumuri, școli și clinici, la săparea de puțuri, sprijinirea întreprinderilor mici,
formarea și consilierea administratorilor publici și ajută agricultorii să crească culturi legale.
Cu toate acestea, PRT-urile s-au confruntat cu o serie de provocări: lipsa de obiective clare pe baza cărora să se măsoare succesul sau de la care să se identifice modalități alternative și mijloace pentru obținerea succesului; lipsa unui lanț de comandă unic și eficient pentru a realiza unitatea de efort; lipsa de resurse atât în ​​ceea ce privește finanțarea cât și din punct de vedere al personalului calificat. De asemenea, ONG-urile și-au exprimat nemulțumirea că, în unele cazuri, PRT-urile au împiedicat
posibilitatea de a implica populația afgană și că au avut dificultăți de coordonare cu componenta militară. După cum s-a menționat mai devreme, chiar dacă efortul substanțial al PRT-ului este parte integrantă a strategiei ISAF de contra-insurgență, activitățile dezvoltatea de acestea cât și partenerii implcați, nu sunt sub comanda și controlul NATO. În ciuda acestui fapt analiștii și observatorii evaluează efortul PRT-urilor ca fiind un succes.

Conștientizarea culturii locale

Istoria a înregistrat mai multe eșecuri militare care pot fi puse pe seama neînțelegerii culturii locale de către forțele operaționale. Conștientizarea culturală este esențială pentru forțele care acționează într-o campanie împotriva insurgenților în mijlocul populației locale. Din spusele multor veterani ISAF, lipsa de conștientizare a culturii locale și înțelegerea acesteia a fost, probabil, cea mai mare slăbiciune a operațiunilor NATO din Afganistan.

Cultura se referă la tot ceea ce face un anumit mediu înconjurător să fie unic. Aceasta include: valori, atitudini, semnificații, ierarhii, religie, noțiuni de timp, roluri, relații interpersonale, cunoștințe, experiență, convingeri și multe altele. Înțelegerea aspectelor culturale ale unui mediu operațional specific, incepe cu înțelegerea istoriei locale, religie, cultură, obiceiuri și legi. O înțelegere aprofundată a mediului operațional va necesita, de asemenea, intelegerea rolurilor tuturor actorilor în zona de operații. Toate acestea se combină pentru a crea un organism viu de cunoștințe culturale care trebuie să fie actualizate, crescute, și îmbunătățite în timp, folosind atât surse de cunoștințe directe cât și indirecte. Cunoașterea directă este dobândită prin interacțiunea directă cu oamenii. Cunoștințele indirecte sunt dobândite prin cercetare și studiu. Cunoștințe indirect sunt apoi verificate prin interacțiunea și monitorizarea populației locale. ISAF a conștientizat destul de târziu că gradul de cunoaștere a culturii locale a fost absolut necesar. Inițial, operațiunile militare din Afganistan s-au desfășurat pe fondul unei înțelegeri limitate a țării și a culturii sale. Când ISAF au identificat poporul Afgan ca
fiin principalul obiectiv al său, s-a axat pe o mai bună înțelegere a oamenilor, culturilor locale și
limbi.
Cunoașterea culturii și a limbii locale de către persoanele fizice și de unitățile care urmează să fie detașate în Afganistan, este acum un element cheie pe care se pune accentul în perioada de pregătire a misiunii iar conștientizarea culturală de către torți militarii revine acum comandanților de unitate. US FM 3-24 scrie: "Comandanții eficienți se asigură că toți soldații și pușcașii marini sunt instruiți corespunzător și educați. O astfel de formare include pregătirea culturală pentru mediul operațional. Într-o operație de tip COIN, este de multe ori contraproducti să folosești trupe care sunt slab pregătite sau nefamiliarizate populația locală alături de care operează. Scopul forțelor COIN este aceea de a apela la bunăvoința poporului pentru a se împotrivi insurgenților. Prin urmare, populația trebuie să se simtă protejatată, nu amenințată, de acțiunile forțelor COIN și operațiunile executate de acestea".

Unele dintre principalele "lecții învățate" ale ISAF cu privire la conștientizarea culturală în planificarea și desfășurarea operațiunilor militare sunt: ​​conștientizarea culturală ajută la cunoașterea situației globale și la adoptarea u or decizii eficiente; conștiința culturală oferă o mai bună înțelegere a modului în care acțiunile militare planificate vor afecta atât populația locală, cât și insurgenții; conștiința culturală poate ajuta la prezicerea modului în care populația și persoanele fizice se vor comporta; conștiința culturală poate conduce la creșterea comunicării și a prevenirii tensiunilor inutile; conștiința culturală ajută la protecția forțelor. Mai mult decât atât, greșelile culturale sau acțiunile necorespunzătoare din punct de vedere cultural într-o operațiune, poate determina cu ușurință o escaladare a "problemelor mai mari" și pune baza pentru un risc crescut în operațiunile viitoare.
Pentru a operaționaliza lecțiile învățate în ceea ce privește gradul de conștientizare culturală, ISAF a instituit mai multe inițiative organizaționale. Acestea au inclus: echipe Human Terrain Teams (HTTS); importanța angajării liderilor, Key Angajamentele Leader (KLE); Echipe feminine (FET-uri) și dezvoltarea unor structuri de sprijin pentru obținerea de informații, Company Intelligence Support Teams (CoISTs).

Echipele din teren (HTT), formate de 5-6 membrii, toți instruiți în științe sociale, au fost atașate la fiecare Brigadă luptătoare a SUA. Echipele au fost responsabile pentru actualizarea permanentă a bazei de date etnografice și socio-culturale a zonei în care desfășoară operațiuni. Aceste informații au fost apoi folosit pentru a consilia comandantul cu privire la toate aspectele legate de "componenta uman" în planificarea și desfășurarea operațiuni.

Angajarea liderilor cheie (KLE) este acea întâlnire a liderilor militari cu oficialii locali importanți pentru a promova și/sau gestiona "liderii" în comunitățile locale. KLE nu au fost menite să se angajeze liderii cheie din comunitate doar pe timpul crizelor, ci și pentru a construi relații în timp, astfel încât să poată suporta apoi interesele armatei atunci când apare o criză.

Echipele feminine (FET), constau din soldați ISAF de sex feminin ale unităților care acționează alocl și care interacționează cu femei afgane atunci când este necesar în timpul unei operațiuni, deoarece o interacțiune a militarilor ISAF de sex masculin cu femei afgană este inacceptabilă.
Echipele de sprijin informațional de la nivelul companiilor (CoIST) sunt un efort depus pentru a accelera fluxul de informații și colectarea acestora de la unitățile de nivel companie către eșalonul superior. Un membru al fiecărei companii primește pregătire specializată în informații și în colectarea de informații și este responsabil pentru prezentarea unui rezumat al observațiilor și constatărilor prin lanțul operațional cât mai repede posibil după finalizarea unei operații.

Un alt instrument interesant și eficientă pentru creșterea gradului de conștientizare culturală, a fost un concept numit "o familie – un soldat". Ideea a fost aceea de a genera expertiza culturală la cel mai mic nivel. În aceste condiții, fiecare soldat și-ar dezvolta cunoștințele despre o anumită familie afgană, cu care interacționează zilnic.

Informații – necesitatea înțelegerii mediului operațional

Sprijinul cu informații în operațiuni de tip COIN, este axat pe o mai bună înțelegere a mediului operațional. Mediul operațional este definit ca "un conglomerat de condiții, circumstanțe și influențe care afectează angajarea și deciziile comandantului". Pur și simplu privește mediul operațional în întregime, toată lumea și fiecare eveniment care are loc în jurul nostru. În planificarea unei operațiuni convenționale, la nivel tactic, ne vom concentra asupra mediului fizic (obstacole, căi de abordare, puncte cheie din teren, observarea și alegerea țintelor în teren și mascarea), iar apoi asupra inamicului. Când se operează într-un mediu COIN, accentul trebuie să treacă de la culegerea de informații "centrată pe inamic" la cea "centrată pe populație". Mediile culturale și umane în domeniul operațiunilor, devin piese cheie ale mediului nostru operațional.

În scopul includerii aspectelor culturale și umane ale mediului operațional, ISAF a fost nevoit
să utilizeze abordări diferite în culegerea de informații. Un aspect cheie a fost dependența puternică de specialiștii în informații (HUMINT), care au obținut de la populație și apoi au integrat ceea ce au obținut cu alte informații pentru a obține produse de informații utile. În operațiile COIN scopul culegerii de informații este de a facilita înțelegerea mediului operațional, cu accent pe populație, națiune gazdă, și insurgenți – trei abordări dimensionale. La analiza informațiilor primite, este necesar să se vizualizeze aceste trei perspective. "Lecția învățată" cheie de aici, este că nu există nici un substitut pentru o interacțiune directă cu populația locală, ci doar patrulele, întâlniri locale (shuras) și KLEs. Astfel, este esențial să se asigure că toată lumea este pregătită pentru a colecta informații prin tehnici de interogare corespunzătoare și abilități de observare. Fiecare soldat trebuie să fie instruit și condiționat să se transforme într-un senzor și într-un culegător de informații.

De multe ori "organizațiile de informații" din Afganistan nu au putut să răspundă la întrebări fundamentale despre mediu în care forțele ISAF au operat sau despre oamenii pe care încercau să-i protejeze și să-i convingă să colaboreze. Acest lucru a fost atribuit faptului că resursele de informații ale ISAF s-au axat în principal pe grupurilr de insurgenți, atacuri ale insurgențilr și utilizarea dispozitivelor explozive improvizate (IED). Informații de bază despre mediu și poporul afgan nu au putut să își facă drum către factorii de dcizie. Tendința a fost de a sublinia exagerat colectarea și analiza de informații despre inamic.

Înțelegerea aspectelor culturale și sociale ale unei populații cere un studiu atent despre:

Organizarea într-o societate a grupurilor-cheie;

Relații și legături în rândul grupurilor;

Ideologiile și narațiuni care rezonează cu grupurile;

Valorile grupurilor (triburi, etc.), interese și motivații;

Mijloacele prin care grupurile comunică;

Sistemul de conducere a societății.

Mai întâi, liderii ISAF și unitățile operaționale au început să înteleagă aspectele culturale și sociale ale populației afgane și astfel a fost necesar mai întâi să se concentreze efortul pe colectarea de informații. Comandanții și liderii au trebuit să prioritizeze tipul de informații colectate, să identifice și să stabilească cine va colecta informațiile și apoi să organizeze și să analizeze informațiile colectate. Un concept / instrument cunoscut pentru a conduce acest efort de culegere de informații, este acronimul "ASCOPE".
A – Zona: unde locuiesc oameni, locul de muncă, unde se întâlnesc, locașurile de cult ?

S – Structuri: de ce sunt structuri în zona de interes? Poduri, moschei, piețe, case de ceai,

cafenele, internet, spitale, etc.

C – Capabilități: cine din comunitate este furnizorul pentru localnici ?

O – Organizațiile: care sunt diferitele grupuri de oameni din zona ?

P – Oameni: Cum comunică/interacționează oamenii ?

E – Evenimente: Când se întâmplă evenimentele ?

Trebuie subliniat faptul că nu este suficientă doar colectarea de informații. Există o varietate de modalități și structuri care se ocupă de Informații în întregul lor: componenta umană (HUMINT), comunicațiile (SIGINT), culegerea de imagini (IMINT), culegerea de informații din surse deschise (OSINT), date de la platformele de imagini: satelit și avioanele fără pilot (UAV). Toate aceste informații trebuie colectate și analizate de o celulă specializată pentru a le integra și a stabli curs de desfășurare pentru o activitate semnificativă (SIGACT), astfel încât să corespundă cerințelor de informații și a nevoiei de cunoaștere a comandantului. Cheia este de a avea rapid informațiile utile, furnizate către unitățile tactice pentru a le informa în planificarea operațiunilor.

Așa cum s-a arătat anterior, colectarea de informații și tehnica de prelucrare la nivelul ISAF a fost atribuită echipelor de la nivelul companiei numita Company Intelligence Support Teams (COIST). Cele mai multe unități de nivel companie din ISAF sunt organizate pentru lupta convențională și nu au o
componentă de informații. Informațiile pentru operațiunile companiei sunt furnizate în mod normal de eșaloanele superioare. Cu toate acestea, această informațiile, de multe ori ajung cu întârziere și sunt mică valoare pentru așteptările companiei ce urmează să execute operațiuni. Unul dintre obiectivele COIST a fost de a oferi o structură la nivelul companiei, care să asigure cu informațiiprivitoare la vreme, inamic, teren, și populația locală operațiunile companiei, pentru a reduce incertitudinea și a ajuta comandantul de companie în luarea deciziilor. Echipele COIST au fost, de asemenea, însărcinate cu studierea și raportarea activităților populației locale din zona lor de operații. Un obiectiv suplimentar în utilizarea COIST a fost de a filtra fluxul de informații de jos în sus dar și de sus în jos.

Operații de influență

Operațiunile de influență (IO) sunt din ce în ce mai recunoscute ca factor important în acțiunile de luptă actuale. În operațiunile de contrainsurgență COIN acestea constituie o puternică armă "non-kinetică" în arsenalul comandantului. Cu toate acestea, este un concept a cărui aplicare militară în termeni de doctrină este încă în dezvoltare. Operațiile de influență cuprind toate instrumentele "non-cinetice / non-letale", disponibile pentru a afecta deciziile celor două părți opzante.
Operațiunile de influență sau operațiile de informare se prezintă sub forma unei campanii de informare sunt un sprijin al direcției principale de acțiune în designul operațieie de contra-insurgență și de asigurare a funcționării liniilor principale a campaniilor de tip COIN.

Una dintre definițiile operațiunilor de influență spune: "este un termen general care subsumează sau subordonează capacitățile operațiunilor de informare și ale altor activități pentru a influența atingerea obiectivelor propuse" o altă definiție ar putea fi: "arta de a integra capabilități letale și neletale pentru a influența mediul informațional". Într-o construcție doctrinară, operațiunile și activitățile de influență includ următoarele: Operații de culegere de informații, operații civil-militar (CIMIC), operații de securitate (OPSEC) și afaceri publice (CP). Scopul tuturor acestor activități este de a "influența" percepțiile publicului țintă în a acționa pe calea și modurile favorabile cursurilor operațiilor militare, prin urmare, să contribuie la îndeplinirea misiunii generale. Având în vedere complexitatea operațiunilor de tip COIN, unele persoane au sugerat că o coordonare și o executare încununată de succes a operațiunilor de influență poate deveni chiar o condiție esențială pentru succesul misiunii.

Operațiunile de informare reprezintă componenta principală a operațiilor de influență. NATO definește operațiile de informare ca fiind: "o funcție militară pentru a oferi consiliere și coordonarea activităților de informare militară, cu scopul de a crea efectele dorite asupra voinței, înțelegerii și capacității adversarului, a potențialului acestuia și a altor părți, în sprijinul obiectivelor misiunii Alianței".

Operațiunile de informare includ un număr de activități și tehnici care sunt utilizate pentru a influența atitudinile și comportamentul publicul țintă selectat. Aceste activități pot include una sau mai multe componente: Operațiuni Psihologice (PSYOPS), Război electronic, acțiunile în rețeaua de calculatoare, înșelare, distrugere fizică a informațiilor. Aceste instrumente sunt folosite pentru a furniza anumite mesajele destinate să influențeze publicul țintă. Utilizarea acestor "instrumente" variate trebuie să fie coordonate cu atenție și monitorizate îndeaproape pentru a se asigura că mesajele livrate sunt
consecvente, acceptabile cultural și îndeplinesc condițiile locale.

Componente civil-militar (CIMIC) și Afacerile Publice (PA) sunt considerate doctrinar ca fiind strâns legate de operațiunile de informare și poate suporta o campanie a operațiunilor de informare. Echipele CIMIC și cele PA urmează să fie integrate în cadrul operațiunilor de influență, într-o campanie de informare ce susține forța militară care execută o campanie de tip COIN.

Obiectivele Operațiunilor de influență ISAF din Afganistan au fost:

Obținerea sprijinului populației;

Negarea sprijinului pentru insurgenții;

Distrugerea, degradarea, dezechilibrarea, negarea, înșelarea, exploatarea și influențarea acțiunilor inamice;

Creșterea legitimității guvernului Națiunii Gazdă;

Utilizarea capacităților de influență pozitivă;

Negarea capacităților de influență negativă.

”Lecțiile învățate” din cadrul Operațiilor de influență ale ISAF, au fost identificate prin numeroase ”Analize Post Acțiune” și în cu ajutorul mai multor studii. În general, aceste evaluări și "lecțiile învățate", s-au axat pe organizarea IO, instruire, planificare și mesaje. Pregătirile pentru IO în faza de pre-implementare trebuie să se concentreze pe creșterea cunoașterii nonfizice și prin înțelegerea mediului operațional. Această cunoaștere va ajuta în crearea produselor IO acceptabile cultural și identifică modalită țile prin care ar putea fi livrate mesajele IO. Unele mijloace de livrare a mesajelor identificate pentru mediu operațional din Afganistan sunt: ​​Jirgas / Shuras, mass-media locală,
angajarea liderilor cheie (KLE), din gură în gură, pliante și broșuri, radio (RIAB) și diverse
activități ale guvernului Națiunii Gazdă .

Operațiile de influență pot deveni o componentă cheie în lupta pentru stabilirea și menținerea legitimității, atât a Forțelor ISAF, cât și a guvernului afgan în accepțiunea populației afgane. S-a observat că din nefericire pentru ISAF, insurgenții din Afganistan, utilizează și ei asemenea operațiuni și s-au dovedit a fi foarte buni în manipularea acestor instrumente de manipulare. Insurgenții nu utilizează facilități de imprimare sofisticate sau supra-complicate, ci unele creativ proiectate pentru a influența populația locală. Un exemplu de utilizare simplu, dar foarte eficient pentru operațiuni de informare
ale insurgenților a fost utilizarea de "scrisori de noapte" pentru a intimida (influența) la nivel local populația. O "scrisoare de noapte" este un mesaj scris de un individ sau un grup de sateni care sunt postate în timpul nopții pe ușa unei persoane vizate sau a unui lider local. Conținutul acestor scrisori este în mare parte o intimidare prin amenințarea unui obiectiv de a opri activitățile de sustinere a ISAF sau a guvernului afgan. Această metodă a fost deosebit de eficace pentru că forțele ISAF patrulau de obicei pe timpul zilei, în timp ce noaptea se retrăgeau în baze. Prin faptul că nu protejau populația
"24/7", ISAF a expus populația locală la acțiunile insurgenților pe timpul noapții. În general, principalul avantaj al acțiunilor insurgenților în fațe celor ale ISAF, a fost înțelegerea lor mai bună a culturii locale. Datorită complexității operațiunilor de influență și numărului de jucători implicați, coordonarea este esențială pentru a asigura coerența și sincronizarea într-o campanie de informare și mai ales sincronizarea acelei campanii cu desfășurarea manevrelor / activităților cinetice. O tehnică dezvoltată de ISAF a fost de a înființa consilii de coordonare. Membrii acestui grup/consiliu, sunt coordonați de comandantul structurii implicate în acțiunile viitoare și depinde de obiectivele sale pentru campania de informare. Cu toate acestea, toți actorii operațiunii de influență trebuie să fie reprezentați pentru a asigura coordonarea tuturor "mesajelor" cu acțiunile din teren. O problemă întâlnită frecvent a fost lentoarea acestei proces de coordonare și a timpului lung necesar pentru a primi aprobarea pentru lansarea unei operațiuni de informare.

Textele operațiunilor de influență și mesajele acestora, ar trebui elaborate la începutul procesului de planificare și astfel devin parte integrantă a oricărui plan operațional încă de la început. În timpul unei operațiuni militare specifice, nevoile de sprijin cu operațiuni de informare ar trebui să fie anticipate și astfel răspunsul ar trebui să fie executat cu viteză, precizie și în adevăratul sens al lor. Minciuna nu este o opțiune! Când un mesaj se dovedește a fi o minciună, acesta va altera toate mesajele viitoare ale operațiunii de informare. De asemenea, s-a observat că unii comandanți de pe teren în Afganistan au avut tendința de a utiliza activități de influență doar în situații de criză ca un fel de mecanism "de control al daunelor", atunci când situația părea să fie scăpată de sub control.

Transmiterea cu succes a unui mesaj va depinde în mare măsură de relațiile construite cu populația locală de către unitățile ISAF care desfășoară activitatea într-o anumită zonă. O unitate poate avea fie in impact pozitiv sau unul negativ prin prezența ai acolo iar mesajele operației de influențare vor fi percepute de către populația locală în funcți de această imagine creată de forțele ISAF. Nu este suficient ce se spune despre ISAF în aceste mesaje, este important ca acestea să fie susținute și de ceea ce fac soldați pe teren zi de zi, în patrulele executate de aceștia. Acțiunile militarilor "trebuie să sprijine și să reflecte mesaje operațiilor de informare”. În ceea ce privește transmiterea sau livrarea de mesaje, un exemplu unic și pozitiv este campania ”Radio într-o cutie" (RIAB). Trupele ISAF au dat zeci de mii de aparate de radio ce se pot alimenta cu diferite forme de energie, de la reteaua electrica, de la acumulatori, de la un dinam acționat cu ajutorul unei manivele și de la energia solară. Aceste aparate au fost distribuite guvernatorilor districtuali afgani și Forțelor Naționale de Securitate pentru a fi împărțite în special populației locale. Conținutul programului este variat, de la muzică tradițională afgană, rapoarte de știri, până la mesaje transmise de Guvernul Afganistanului și ISAF. Aceste programe s-au dovedit a fi
foarte bine primite de localnici și au ajutat foarte mult la contracararea propagandei talibanilor.

Comandanții din teren au folosit ingenios posibilitatea de a împărți cu ajutorul militarilor din patrule, pliante de hârtie care au promovat RIAB și au încurajat populația locală să interacționeze cu acest program.

Operațiile de influență, implică fiecare soldat ISAF la fiecare nivel. Programele operațiilor de influență poat varia de la foarte simplu la complex. În Afganistan, contactul cu populația are loc zilnic la nivelul structurilor mici; comportamentul fiecărui militar poartă un mesaj către populație (agresiune, respect, bunătate). Deoarece în Afganistan, "din gură în gură" este canalul de comunicare principal, liderii unor grupuri mici, pot fi influențațti să ducă mai departe mesajul dorit de forțele ISAF. Având în vedere că unitățile mici au cea mai mare interacțiune cu populațiile locale, acestea ar trebui să fie
sprijinite suplimentar cu mijloace și personal divers care pot varia de la personal instruit în operații psihologice (PSYOP) până la aparate de fotografiat și aparate de radio portabile. Operațiile de influențare ar trebui conduse numai de personal calificat și pregătirea în domeniu ar trebui să fie efectuată pentru tot personalul, de la soldatul ca primă persoană care interacționează cu populația în patrulare, la comandanții și personalul de labatalion și eșaloanele superioare.

Folosirea forței

Utilizarea forței cu măsură și proporțională cu amenințările, este un aspect critic al operațiunilor militare contemporane, întrucât, așa cum amintește fostul general britanic Rupert Smith (în cartea sa intitulată "Utilitatea Forței"), viitorul operațiilor militare nu va avea loc pe un câmpul de luptă convențional, ci mai degrabă în zonele populate și în rândul populației civile. Toate acțiunile militare în care se utilizează forța trebuie să respecte legile conflictului armat (Law of Armed Conflict – LOAC). Evitarea daunelor colaterale și a producerii de victime în principal din rândul civililor (CIVCAS), este un criteriu extrem de important în planificarea și efectuarea operațiunilor militare. Utilizarea forței în operațiile de tip COIN, trebuie să fie percepută ca legitimă de către populația locală. Asta înseamnă că populația civilă trebuie să vizualizeze nivelul de forță utilizată ca fiind judicios, corespunzătoar și proporțional cu amenințarea, fapt care la rândul său, va contribui la realizarea legitimității generale a armatei. Aceasta este o este o cerință fundamentală în succesul unei operații de contra-insurgență. Studiile au arătat că accidentele în care au fost implicați civili au cauzat subminarea încrederii și credibilității în forțelor ISAF și au făcut rău relației cu GIRoA. Acestea au fost exploatate din plin de către insurgenți.

Mai multe incidente CIVCAS produse în perioada 2008 și 2009 a determinat comandanții ISAF să se concentreze pe modurile de a reduce victimele în rândul civililor. Din anul 2009, fiecare comandant al ISAF a emis o "Directiva Tactică" prin care a îndrumat și și-a arătat intenția de a impune "utilizarea disciplinată a forței". Altfel spus, această Directivă Tactică, a îndrumat toți comandanților din subordine să ia deciziile din punct de vedere tactic luând în considerare utilizarea forței într-un mod limitat, menținând în același timp protecția forțelor. Directivele tactice, de asemenea, au subliniat faptul că centrul de gravitate al luptei din Afganistan este poporul afgan și acesta trebuie plasat în centrul fiecărei decizii care implică folosirea forței.

Proceduri operaționale au fost modificate. Regulile de angajare (ROE) și procedurile în cazul escaladării forței au fost revizuite și modificate pentru a reduce incidentele în care sunt implicați civili. Aceste acțiuni au arătat intenția COMISAF de a diminua numărul incidentelor CIVCAS și că ISAF a fost dispus să accepte riscurile tactice de accidente mai mari, pentru a evita un eșec strategic prin care poate pierde sprijinul populației. Obiectivul strategic al ISAF a rămas acela de a învinge insurgența. Pentru a realiza acest lucru, trebuie ca ISAF să separe insurgenții de populația afgană.
Au fost identificate trei tipuri de incidente soldate cu victime în rândul civililor: angajarea cu foc direct, angajarea cu foc indirect și angajamentele de escaladare a forței (EOF). O angajare cu foc direct este atunci când forțele coaliției sunt în contact cu inamicul și îl angajează cu armamentul ușor din dotare. În această situație incidentele de tipul CIVCAS se pot produce din două motive: prezența neobservată a civililor în zona vizată și când civilii sunt asimilați în mod eronat cu inamicul.
Angajarea indirectă cu foc, este atunci când forțele coaliției angajează inamicul cu focul armamentului greu de infanterie sau al artileriei. În această situație incidentele de tipul CIVCAS apar când focul forțelor ISAF nu își atinge ținta. Angajamentele de escaladare a forței EOF apar pentru a reduce o amenințare în timpul trecerii unui convoi / patrulare sau de a reduce o amenințare la un punct de control. Partea dificilă în cazul EOF este de a identifica intenții ostile și pe această bază să se ia decizia escaladării forței. Acesta este principalul motiv pentru așa numitele incidente "ceața războiului". Acestea apar atunci când forțele ISAF interpretează greșit acțiunile populației civile. Populația locală se comportă adesea într-un mod care este interpretat greșit de către trupele ISAF, care percep intenții ostile. Acest fapt conduce la producerea CIVCAS. Aceste incidente sunt mai frecvente în rândul trupelor care nu conștientizează situația culturală din aria de operații.

În plus față de directivele tactice, comandamentele ISAF au emis alte directive, toate cu scopul de a diminua victimele în rândul civililor. Unele dintre cele mai importante sunt:

COMISAF – Directiva Operațiilor Tactice Noaptea;

COMISAF – Directiva Conducerii Tactice;

COMISAF – Directiva pentru Asistenta Medicală;

COMISAF – Directiva pentru îndrumarea privind incidentele civile;

Direcții și orientări pentru Escaladarea Forței.

Fiecare dintre aceste directive are la bază Directiva Tactică și oferă explicații suplimentare și
direcții de urmat pentru trupele ISAF în angajamentul cu populația locală.

În ciuda acestor multitudini de directive pentru reducerea CIVCAS, ISAF nu a înregistrat progresele dorite în prevenirea CIVCAS și astfel au fost instituite proceduri suplimentare. Au fost stabilite reguli și proceduri pentru investigarea în perioada imediată producerii unui incident de tipul CIVCAS. Scopul principal pentru aceste acțiuni de răspuns rapid a fost de a înregistra, studia și învăța imediat din experiența unui astfel de incident și pe viitor să nu se mai producă aceleași greșei care au dus la pierderi în rândul populației civile. Operația de influențare este un alt instrument care este bine adaptat pentru atenuarea și prevenirea CIVCAS. Aceste campanii sunt necesare atât înaitea executării unei misiuni într-o zonă, pe timpul producerii, cât și în urma unui incident CIVCAS, pentru a contracara orice propagandă insurgentă și pentru a obține adevărul despre ceea ce sa întâmplat de fapt. ISAF a găsit soluția, aceasta fiind de a fi primul care prezintă adevărul, urmat de condoleanțe, plăți compensatorii, utilizarea unui KLE și angajamente mass-media pentru a transmite mesaje de regret și să informeze populația locală despre măsurile de precauție ce pot fi luate pentru a evita incidentele atunci când ISAF desfășoară operațiuni militare în zona lor. KLE este o parte importantă în a preveni și a gestiona un incident de tip CIVCAS. Liderii ISAF vor cere, liderilor afgani să explice săteniilor ce acțiuni din partea localnicilor au fost percepute ca fiind ostile de forțele coaliției și pentru a informa sătenii cum ar trebui să acționeze în prezența forțelor ISAF pentru a minimiza orice neînțelegeri ale intențiilor lor. Sa observat că o relație în prealabil bună a armatei cu liderii locali au crescut șansele de gestionarea a situației create după producerea unui incident.

Raportarea în sine este o parte importantă a procesului de atenuare a efectelor unui incident. ISAF a hotărât ca acesta să fie primul lucru care vorbește despre adevăr, în scopul inițieerii mesajelor adecvate și în același ton cu cele transmise în cadrul KLE. Alt aspect în prevenirea CIVCAS este acela de a pregăti corespunzător unitățile care urmează să fie dislocate în T.O. și care au cele mai mari șanse să fie implicate într-un CIVCAS, încă din timpul perioadei de pregătire, prin familiarizarea cu directivele COMISAF privind CIVCAS

Centrul ISAF pentru contar-insurgență din Kabul, o instituție destinată formării specialiștilor în contre-insurgență, atât pentru trupele ISAF cât și pentru Forțele Afgane de Securitate Națională, a promovat două concepte numite "reținere curajoasă" și "răbdarea tactică". Reținerea Curajoasă înseamnă a avea curajul să se abțină de la contactul excesiv cu inamicul. Acest lucru este deosebit de important pentru deciziile luate la cel mai mic nivel. Anumite decizii pot produce efecte nedorite care pot dăuna grav relațiilor cu populația locală. Răsplata pentru aplicarea conceptului ”reținerea curajoasă” vine atunci când populația locală începe să înțeleagă, că ISAF acționează în interesul lor. Acest principiu clădește încrederea populației pentru eforturile și sprijinul militarilor și pentru acțiunile lor.

Răbdarea tactică înseamnă așteptarea pentru ca o situație să se dezvolte și să se desfășoare înainte de a reacționa. Răbdarea tactică poate dura de la câteva secunde până la ore. Ar trebui să fie un aspect important în programele de pregătire a unităților și a liderilor utilizând anumiți pași până a ajunge la momentul de luare a deciziei: observarea, orientarea, decizia și abia apoi să acționeze atunci când s-au îndeplinit cele mai bune condiții pentru obținerea succesului. Ambele concepte ar trebui să fie implementate în programele de instruire la fiecare nivel. Un alt aspect important în diminuarea CIVCAS este nevoia de înțelegere aprofundată a modului de viață a localnicilor și a mediului de operare și de a le folosi în planificarea tuturor operațiunilor militare.

O cunoaștere a factorului uman poate ajuta la atenuarea CIVCAS. De exemplu, a fost descris mai devreme instrumentele de planificare ASCOPE care dezvoltă cunoștințe ce permite unităților de a identifica zonele de risc și cu un potențial ridicat pentru CIVCAS.

O altă inițiativă pozitivă în a atenua CIVCAS a fost de a plasa un consilier juridic (LEGAD) într-un centru de operațiuni (TOC) al unității militare, care ar putea oferi consiliere juridică imediată, cu privire la utilizarea forței în timpul operațiunilor, dar mai ales în cazul în care a fost solicitat sprijin aerian și sprijin indirect cu foc. Acest lucru a determinat existența imediată a unei opinii și consilierii din partea unui specialist, disponibile pentru comandanții din teren în timpul producerii unui incident.

Protecția populației civile

Protecția civililor (POC) este strâns legată de "folosirea forței." Este un subiect "fierbinte" atât în ​​interiorul comunității militare a NATO, precum și în cadrul ONU și al comunității de ajutor și asistență umanitară.

Cu toate acestea, există diferențe semnificative în modul în care ISAF și Organizația Națiunilor Unite definesc această problemă. ONU are o viziune foarte largă, prin definirea protecției civililor ca fiind "eforturile de a proteja civilii de violența fizică, de asigurare a drepturilor acestora, de a avea acces la servicii și resurse esențiale, precum și să contribuie la un mediu sigur, stabil și corect pentru civili pe termen lung". POC, conform standardelor ONU, se constituie pe trei niveluri: de protecție prin procesul politic, protecție împotriva violenței fizice și în general, prin stabilirea pe termen lung a unui mediu protector cuprinzător. După cum s-a subliniat mai sus cu privire la utilizarea forței, în ceea ce privește POC, ISAF este concentrat mai mult pe prevenirea forțelor sale de a nu produce victime civile. SOLLIMS, un program al armatei SUA, oferă cunoștințe de management / lecții învățate pentru operațiile de menținerea păcii și stabilitate, prezintă o lecție demnă de amintit: "… punerea unui accent deosebit pe procedurile de operare ale forței internaționale este insuficientă în ceea ce privește protejarea civililor în cazul în care mediul are o amenințare majoră din partea insurgenței. Deși numărul victimelor civile (CIVCAS) cauzate de forța internațională poate fi într-adevăr redusă la minimum prin diverse măsuri preventive, de exemplu, de formare, disciplinare, aplicarea judicioasă a forței, stabilitatea poate fi obstrucționată în mod semnificativ prin perpetuarea acțiunilor rău-voitoare asupra civililor de către alții, în special de către amenințare insurgentă … ceea ce înseamnă că alte opțiuni ar trebui să fie luate în considerare de către forța internațională … Civilii pot conta mai mult datorită numărului total de decese decât cine este de fapt responsabil". În timp ce ISAF a implementat o strategie de contrainsurgență – axată pe populație, rămâne criticile ce vin în contradicție cu această strategie. Evaluarea inițială efectuată de COMISAF în anul 2009, a subliniat acest lucru atunci când a realizat că ISAF este preocupat cu protecție propriilor forțe, care se distanțează, atat fizic cat si psihic, de oamenii care ar trebui să fie protejați. Cele mai multe dintre unități care operează în Afganistan sunt staționate în baze înaintate, de unde se efectuează patrule pe timp de zi și alte operațiuni și apoi să se întoarc la acele baze pe timp de noapte. Doctrină COIN solicită protecția civililor "24/7" cu accent pe forțele de securitate care părăsesc baza și merg în rândul populației.

Cu toate acestea, lipsa de securitate și protecție este cea mai mare nemulțumire a populației afgane. Când afganii au fost întrebați de principalele probleme ale lor, majoritatea respondenților au declarat că ISAF nu a fost în măsură să îi protejeze "24/7", atât fizic, cât și psihic de insurgenți. Chiar și după ce zona a fost declarată ”curată” de insurgenți, ca urmare a operațiunilor ISAF, amenințările din partea acestora sunt încă prezente. Insurgenții vor să profite de această extindere a influența prin intimidare și atacurile asupra civililor și a infrastructurii pe care aceștia o folosesc. Acest fapt transformă atitudinea populației, astfel încât se exprimă împotriva ISAF și GIRoA pentru că acestea nu sunt în măsură să implementeze promisiunile de securitate. Deci, totul se întoarce la legitimitate.

O altă observație de la SOLLIMS privind protecția civililor în operațiunile menținerea păcii și stabilitate: "imperativul protejării civililor ar trebui să fie în prima linie a fiecărui operații de stabilitate și menținere a păcii. Deși multe misiuni internaționale nu au fost mandatate sau nu au suficiente
resurse pentru a îndeplini acest imperativ, experiența a arătat că populațiile se pot întoarce împotriva forței străine (forța de stabilizare), atunci când percep că acestea nu sunt protejate în mod corespunzător de această forță". Raportul UNAMA privind protecția civililor în conflictele armate, din anul 2012, arată că "elemente anti-guvernamentale au exercitat o influență și un control din ce în ce mai mare. Aceste percepții influențează măsura în care oamenii se simt în siguranță pentru a-și exercita drepturile la libera circulație, participarea politică, educație și asistenta medicală", oamenii nu se simt protejați, deși simt că ISAF are resursele adecvate pentru a-i proteja.

O inițiativă interesantă venită să se ocupe de problema dificilă a POC în Afganistan este așa-numita Village Stability Operation (VSO). VSO este un program care oferă securitate, guvernare și dezvoltare a satelor sau comunităților districtuale din Afganistan, printr-o abordare "de jos în sus". Conceptul a fost dezvoltat de forțele speciale americane pentru sprijinirea programelor de apărare a comunității locale, cu scopul de a promova o stabilitate de durată pentru oameni la nivel local. VSO într-un sat sau cartier, include o mică echipă de Forțele Speciale (uneori întărită cu echipe de infanterie), care trăiește printre oameni și folosește metodologia COIN, formează-curăță-reține-construiește (Shape-Clear-Hold-Build). Accentul este pus pe protejarea comunității locale, dar efort semnificativ este, de asemenea, de a subminarea influențele și controlul insurgenților, precum și sprijin pentru a consolida GIRoA din interior. În cadrul fiecărei sat, elemente mici de securitate mici s-au format ca poliție locală
(Afgan Poliția Locală Afgană) instruiți de către echipe de Forțele Speciale. Traiul în rândul populației din sate, a permis de asemenea, soldaților, de a învăța cultura locală și pentru a obține o mai bună înțelegere a vulnerabilităților populației. Rezultatul final este un sat protejat, aceasta, în cazul în care capacitatea de edzvoltare locală crește și în cazul în care insurgenți rămân separați de populație.

Angajarea echipelor feminine (FET)

După cum s-a observat, pentru ISAF a fost greu să se angajeze pe deplin cu populația locală, care este un concept fundamental al operațiilor de tip COIN. O problemă majoră a fost gasirea unor modalitati de a se angaja femei, care reprezintă jumătate din populație. Contextul cultural afgan de separare a femeilor de bărbați, duce la existența predominantă în rândul forțelor de securitate a coaliției a personalului de sex masculin astfel fiind interzisă interacțiunea cu 50% din populația locală. Dacă forțele coaliției ar putea obține informații de la jumătate din populației, acestea ar putea fi doar doar femeile din cadrul coaliției militare, și acestea pot fi doar reprezentanții de sex feminin cu pregărire în domeniul culegerii de informații.

Cultura din Afganistan, este unică din punct de vedere al segregării pe criterii de gen. Izolarea are istoric și rădăcini culturale. În timpul domniei talibaniilor din Afganistan, segregare a fost deosebit de gravă. Femeile au fost aproape total excluse din viața publică. Ele au avut refuzat accesul la școli și la alte tipuri de interacțiuni, au fost obligate să poarte burqa în public și a trebuit să fie însoțite permanent de membrii familiei de sex masculin, atunci când au ieșit dinacasă. După ce talibanii au fost înlăturați de la putere această situație s-a îmbunătățit, mai ales în zonele urbane în timp ce în mediul rural, rolul femeilor rămâne sever restricționat. Echipele de angajare a femeilor (FET) au fost înființate pentru a se angaja populația afgană de sex feminin, fapt care nu ar fi putut fi realizat de soldații ISAF de sex masculin din cauza sensibilităților culturale. În timpul operațiunilor inițiale ale ISAF în Afganistan, problema aceasta nu a fost luată în calcul și nu a fost considerată a fi importantă. Prin urmare nu a existat nici o doctrinară, nici tactici, tehnici și proceduri (TTP) pentru activitățile FET. De-a lungul timpului, prin experiență și adaptare, un consens doctrinar larg apărut pentru operațiunile de tip FET. Direcțiile principale au fost: FET au sarcina de a interacționa cu populația feminină locală, pentru a afla informații cu privire la nevoile și problemele acestora; abordarea preocupărilor de securitate ale acestora; legătura acestora cu militarii. Comportamentul FET pentru angajarea populației feminine, trebuie să se desfășoare într-un mod cultural respectuos, în scopul de a construi încrederea și sprijinul pentru GIRoA și ISAF.

Prima echipă FET a fost fondată ca o echipa ad-hoc de către US Marine Corps pentru a sprijini operațiunile militare în anul 2009, bazat pe lecțiile învățate din Irak, atunci când membrii de sex feminin ai acestora au fost utilizate pentru accesul, angajarea și cautarea femeilor irakiene. De atunci, US Marine Corps a dezvoltat un program de formare FET pentru a răspunde principiile directivei ISAF FET.
Ulterior s-au format și alte echipe FET, echipe feminine formate ad-hoc de soldați de sex feminin, cu ideea de a se angaja populația locală de sex feminin pentru a sprijini misiunilor specifice încredințate de către comandanții din teren. După rapoartele de acțiune de la unitățile care utilizează FET-uri s-a constatat că acestea oferă beneficii semnificative în zonele de perații, prin colectarea de informații și diseminarea acestora. FET-urile au fost folosite într-o varietate de operațiunilor și activități, inclusiv colectarea de informații, căutare, capturare și blocare, KLE, dezvoltare civilă, consolidarea operațiunilor de informare și diseminare de tip PSYOPS.

Nu există nici o organizație de tipul FET. Echipa este structurată pentru a susține o anumită operațiune și să efectueze sarcini specifice în sprijinul acestei operațiuni. Cu toate acestea, unele principii de bază din punct de vedere al organizării au fost stabilite. Acestea sunt: ​​FET-urile ar trebui să aibă cel puțin 2 femei la fiecare misiune, cu preferință, una fiind lingvistă. Atunci când este posibil, FET-urile sunt însoțite de un medic ISAF femeie, parteneri ANSFfemei și/sau oficiali de sex feminin GIRoA.

Pe parcursul anului 2010 ISAF inițiază un program de formare FET pentru militarii de sex feminin. În plus, în februarie 2011, COMISAF a solicitat ca toate unitățile care activează în Afganistan după 31 august 2011 ar trebui să desfășoare misiuni specifice cu FET-uri formate din personal instruit și calificat de sex feminin. Se așteaptă de la echipele FET, un aport semnificativ pentru ISAF și mai ales pentru unitățile militare în o mai mare acceptare din partea populației locale și astfel să fie capabile de a colecta informații care pot fi utilizate în operațiunilor ulterioare. FET este destinată pentru construirea relațiilor cu populația afgană de sex feminin și a legăturilor acestora cu forțele ISAF. FET-urile nu angajează și bărbați și femei. Bărbații afgani percep femeile occidentale ca un "al treilea gen" și vor aborda soldați de sex feminin ai forțelor de coaliție "cu probleme diferite decât cele care sunt discutate cu oamenii”. FET-urile nu sunt sreprezintă singura inițiativă ISAF pentru angajarea oopulației afgane. Succesul echipelor de angajare a femeilor afgane, a dat naștere și altor echipe bazate pe alte misiuni,
cum ar fi Echipele de căutare feminine (PSFP) și cele de exploatare HUMINT (FHET).

Concluzii

Astăzi, într-un context global complet schimbat și într-o continuă efervescență, Alianța Nord-Atlantică își adaptează rapid și eficient modul de operare pentru îndeplinirea responsabilităților și a angajamentelor asumate pentru a furniza securitate și stabilitate în spațiul euro-atlantic și nu numai.

Axată activ pe problematica cooperării, managementului crizelor și a prevenirii conflictelor, Alianța Nord-Atlantică este garantul securității spațiului euroatlantic și apărătoarea valorilor democrației, atât în interiorul, cât și în afara granițelor sale. Odată cu trecerea în secolul XXI, NATO și ONU au devenit parteneri în inițiativa de construire a securității la nivel global. Potențialul acestei relații este imens, scopul ambelor organizații constând în promovarea păcii și securității, în a încuraja relațiile de prietenie între state, prin cooperare, precum și de a acționa, atunci când este necesar, ca răspuns la provocările aduse la adresa păcii și securității mondiale. De la sfârșitul războiului rece au existat schimbări majore care au făcut posibilă o cooperare NATO-ONU din ce în ce mai strânsă, dar și atragerea de noi membrii în cadrul alianței și nu în ultimul rând apariția dialogului și cooperării între state istoric antagonice, spre exemplu Statele Unite și Rusia.

Atacurile teroriste împotriva Statelor Unite au adus amenințarea terorismului și a armelor de distrugere în masa în prim-plan. NATO a resimțit necesitatea de a proteja populația, atât în interiorul granițelor alianței, cât și în afara acestora. Prin urmare, NATO a suferit reforme interne majore pentru adaptarea structurilor militare și a capacităților operaționale, astfel încât să poată răspunde la orice tip de provocări.

În același timp, NATO s-a axat pe extinderea parteneriatelor sale cu scopul accelerării transformării sale în vederea dezvoltării de noi relații politice și capabilități puternice operaționale pentru a răspunde la provocările mediului de securitate din ce în ce mai complex.

Aceste schimbări s-au reflectat în documentele strategice care au reglementat activitatea și modul de acțiune al NATO. De asemenea, liderii Alianței au reafirmat hotărârea de a se asigura că NATO își menține și dezvolta capacitățile necesare pentru a îndeplini sarcinile sale de bază esențiale: de apărare colectivă, gestionarea crizelor și consolidarea securității prin cooperare, prin urmare, să joace un rol esențial în promovarea securității în lume. Aceste responsabilități trebuie să fie îndeplinite indiferent de situațiile deosebite cu care se confruntă Alianța și una dintre ele, criza financiară este demnă de amintit, deoarece a diminuat semnificativ capacitatea de acțiune a multor membrii ai Alianței, iar aceasta trebuie să răspundă și mai departe la evoluțiile și provocările geo-strategice.

Deși mult mai bine reglementată cu ajutorul prevederilor internaționale, securitatea globală este încă afectată de conflicte și amenințări la adresa echilibrului actorilor statali. Pentru a face față acestor provocări, statele au ales să coopereze și să se implice în cadrul unor operațiuni cu acțiune locală, dar impact internațional.

Lista operațiilor desfășurate sub conducerea NATO este impresionantă și sunt demne de amintit misiunile de anvergură desfășurate în Balcani, Mediterana și Afganistan. Cea din urmă a reprezentat cea mai mare provocare pentru Alianță, datorită numărului de state implicate și de militari, a perioadei de desfășurare și a modului în care Alianța s-a adaptat mediului operațional, astfel încât să răspundă tuturor provocărilor.

NATO s-a implicat în Afganistan, văzut ca o oază a traficului de arme de distrugere în masă, droguri, ființe umane și mediul propice pentru planificarea și inițierea actelor teroriste. Operațiunea ISAF (Forța pentru Asistență în Securitate Internațională) a fost considerată un real succes întrucât și-a îndeplinit obiectivul, acela de a stabiliza regiunea și a contribui la implementarea unui sistem funcțional de securitate. Desigur, stabilitatea și progresul afganilor, obținute cu ajutorul NATO sunt supuse provocărilor în continuare, având în vedere că mediul internațional, dinamic și incert a pus în pericol obiectivul Aliaților.

Faptul că, deși provocările au fost numeroase, NATO a reușit ca de fiecare dată, să nu piardă din vedere scopurile pe care și le-a stabilit și să își ducă misiunea la bun sfârșit. Tranziția către democrație în Afganistan este pe mai departe un proces de durată, dar pași semnificativi s-au făcut și în acest sector, mai ales având în vedere că Afganistan, dar și ISAF au beneficiat de susținerea întregii comunități internaționale. Cincizeci de state au contribuit la dezvoltarea acesteia, douăzeci și două s-au alăturat acțiunilor inițiate și conduse de NATO, ceea ce a accelerat forța de lucru a Aliaților, având un impact pozitiv asupra statului.

Fără contribuția comunității internaționale, Afganistanul nu ar fi evoluat, reprezentând în continuare un pericol pentru statele din regiune, dar și pentru securitatea globală. Deși, încă aflat într-un top al statelor eșuate, Afganistan evoluează de la an la an, iar guvernul democratic nou instaurat arată că este orientat către progres și raliere la normele internaționale. Riscurile și amenințările pot destabiliza aceste eforturi, însă NATO rămâne în continuare un pilon de încredere în acea zonă pentru a se asigura că măsurile implementate sunt de bun augur și conduc la consecințele dorite.

Bilanțul unei asemenea impresionante desfășuri de forțe, combinată cu o intervenție financiară de dimensiuni cosmice, rămâne însă contestat și controversat. Afganistanul e în continuare extrem de fragilizat și sărac, sistematic pe ultimul loc, alături de Somalia, în clasamentele sărăciei și corupției. Semn că pe viitor, operațiunile NATO ar trebui să-și gândească o serioasă dimensiune civilă, de reparare a țesutului social al țărilor în care se intervine.

Pe măsură ce tipurile de amenințări evoluează și se modifică, NATO trebuie, la rândul său, să treacă printr-un proces de schimbare. Această transformare reprezintă o provocare și o cerință constantă pentru Alianță, căreia va trebui să îi facă față permanent. Procesul de transformare va avea  la bază întotdeauna valorile fundamentale ale NATO.

În contextul crizei financiare la nivel global și al unor resurse limitate alocate pentru apărare, statele membre vor fi nevoite să depună eforturi suplimentare pentru a menține sistemul de apărare la standarde optime. Diminuarea fondurilor alocate de majoritatea statelor membre și apariția crizei din Ucraina, au arătat adevarata situație a NATO și slăbiciunile acesteia din present. Faptul că NATO nu a putut oferi un răspuns prompt la agresiunea Rusiei la adresa Ucrainei, a dovesit faptul că nato încă dovedește slăbiciuni, mai ales în viteza de reacție. Este adevărat că de la încheierea Războiului Rece, Alianța nu s-a mai confruntat cu asemenea crize la granițele sale și nici cu amenințări de asemenea amploare cum sunt cele ce vin în prezent din partea Rusiei.

Adoptarea unui pachet robust de capabilități de apărare, în măsură să răspundă eficient întregului spectru de amenințări și să susțină obiectivele politice și strategice ale NATO este esențial în perioada următoare. Printre acestea se află atât noi inițiative, precum Consolidarea Capacității de Apărare, Platforma de Interoperabilitate și Inițiativa privind Forțele Conectate, dar, mai ales, creșterea graduală a bugetelor pentru apărare, de către toate statele NATO, în vederea atingerii țintei de 2% din PIB.   Alături de partenerii săi, NATO dorește în continuare să promoveze și să apere valorile fundamentale comune precum: democrația, libertatea individuală, supremația legii, economia de piață, rezolvarea pe cale pașnică a disputelor, deschidere și transparență, dar și cooperarea la nivel internațional în vederea abordării cu succes a provocărilor noului mileniu.

Consolidarea apărării colective a NATO în vederea transmiterii unui semnal puternic de descurajare a oricăror tentative de a testa solidaritatea Aliată, în contextul actual de Securitate în care state member sunt amenințate și asupra cărora se fac presiuni atât polictice cât și economice din partea Rusiei, a reprezentat un rezultat major al Summit-ului din Marea Britanie. Capacitatea de apărare a NATO a fost întărită prin adoptarea Planului de acțiune pentru realizarea capacității operaționale a Alianței (Readiness Action Plan/RAP), fiind astfel convenită prezența NATO pe teritoriul Aliaților estici, inclusiv în România. Relația transatlantică a beneficiat, de asemenea, de o atenție aparte cu prilejul reuniunii la vârf din septembrie 2014, fiind adoptată o Declarație în acest sens, care reafirmă atașamentul Americii de Nord și Europei pentru asigurarea securității euro-atlantice.

Cu toate că operațiunile reprezintă cea mai vizibilă parte a activității NATO în prezent, Alianța Nord-Atlantică este preocupată și de contracararea noilor tipuri de amenințări precum: proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, riscurile la adresa securității energetice sau atacurile cibernetice. Aceste tipuri de amenințări sunt complexe și au atât o dimensiune civilă, cât și una militară. De aceea, NATO nu dorește să dețină un monopol în ceea ce privește contracararea acestora, ci  își aduce o contribuție proprie de substanță  la răspunsul comun în fața acestor amenințări.

În fața acestor amenințări imprevizibile, NATO nu poate avea o atitudine reactivă, ci trebuie să anticipeze provocările și să folosească resursele politice și militare de care dispune, pentru ca, în cooperare cu partenerii săi, să poată reduce cât de mult posibil nivelul riscului.

Deși au fost obținute multe realizări în privința transformării NATO în ultima perioadă, Alianța mai are încă de lucru pentru ca forțele sale să devină mai suple și dislocabile, iar operațiile sale mai sustenabile în timp. Este clar că abilitarea unică a NATO de a combina cu ușurință voința politică și capabilitatea militară, atunci când aliații sunt pregătiți să acționeze, va provoca Alianța să desfășoare în continuare, fără a se lăsa descurajată, transformarea pe care a inițiat-o la sfârșitul Războiului Rece. Înrăutățirea relațiilor dintre țările NATO și Rusia la un nivel asemănător celui din perioada Războiului Rece, a determinat accelerarea transformărilor privind îmbunătățirea timpului de reacție atât politic cât și militar și redislocarea forțelor în cadrul Alianței, pentru a întări flancul estic al Alianței și a asigura partenerii din această zonă, cu privire la acțiunile Rusiei.

Din analiza efectuată, constatăm că NATO este în continuare cel mai bun răspuns la crizele globale, în pofida unui mediu de securitate permanent în schimbare.

Extinderile repetate și cele prevăzute să aibă loc în viitor vor asigura securitate Alianței, totodată vor aduce și noi provocări. Una dintre acestea reprezintă evident, relația cu Rusia, care, în urma invitării statelor din proximitatea sa să adere la NATO, consideră că ”bufferul” de siguranță dintre granițele sale și Alianță a fost eliminat.

Așa cum a acționat și până acum, NATO s-a adaptat oricăror situații. În prezent, Alianța este nevoită să gestioneze un alt tip de amenințare, unul ce se află chiar la granițele sale și care a determinat o îngrijorare reală a multor state membre, că nu vor fi cu adevărat apărate în cazul unei eventuale situații de criză.

Chiar dacă reacția Alianței a fost relativ întârziată, față de ritmul desfășurării evenimentelor, principiul apărării colective și-a arătat rezultatele și mecanismele de apărare au funcționat așa cum era necesar.

Lecția dată de Criza din Ucraina, a demonstrat încă o dată că singura modalitatea de răspuns la astfel de situații este apărarea colectivă. În același timp situația a reclamat adoptarea unor măsuri concrete pentru ca Alianța să poată lua decizii la nivel politic și acțional într-un timp mult mai scurt, pentru a elimina orice amenințare la adresa unui stat membru sau partener.

Poate mai mult ca oricând, solidaritatea și natura Alianței, aceea că este o alianță militară, s-au văzut puse în pactică în prezent, prin reacția la amenințările venite din partea Rusiei, prin faptul că NATO dovedește că este capabilă să abordeze eficient provocările specifice ale amenințărilor războiului hibrid, care implică utilizarea unei game largi de măsuri militare, paramilitare și civile, deschise și sub acoperire, într-o arhitectură cu un grad înalt de integrare, stabilește un program intensificat de exerciții, cu o atenție sporită pentru exercițiile de apărare colectivă, inclusiv exersarea răspunsurilor cuprinzătoare la scenarii complexe de tip civil – militar, înființarea comandamentelor regionale, în măsură să conducă eficient forțele puse la dispoziție și nu în ultimul rând creșterea semnificativă a capacității de răspuns a Forței de Răspuns a NATO (NRF) prin dezvoltarea unor pachete de forțe care vor fi capabile să acționeze rapid și să răspundă la potențiale provocări și amenințări.

Până în prezent, criza economică și aparenta supremație la nivel global, a determinat multe state membre NATO să considere că sunt de drept beneficiarele securității date de umbrela Alianței. Odată cu noile amenințări, s-a constatat că investițiile în apărare și continuarea conceptelor de tipul ”Smart Defence” sunt vitale pentru a putea asigura securitatea tuturor membrilor Aianței.

Continuarea căilor diplomatice ca răspuns la gestionarea crizelor în încercarea de a atrage noi membrii și parteneri, rămân pe mai departe elemente ce pot asigura Alianței cadrul de a fi garantul securității la nivel global.

Bibliografie

Documente oficiale

NATO Guide – Public Diplomacy Division NATO – 1110 Brusssels, Belgium – December 2011

Conceptul strategic al NATO

Manualul NATO, Bruxel, Belgia, 2001

AJP-01(D) ALLIED JOINT DOCTRINE DECEMBER 2010

AJP-3.4(A) ALLIED JOINT DOCTRINE FOR NON-ARTICLE 5 CRISIS RESPONSE OPERATIONS

PEACE SUPPORT OPERATIONS AJP-3.4.1

Lucrări de autor

Aurel V. DAVID, Sociologia natiunilor, Ed. Tempus Dacoromania Comterra, Bucuresti, 2005

Barry BUZAN, Popoarele, statele si teama, Ed. Cartier, Chisinau, 2000

Vasile PIRNEA, Dimensiunea de securitate si aparare a Uniunii Europene, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucuresti, 2005

Andrei MIROIU, Simona Soare, Manual de relații internaționale , Ed. Polirom, Iași, 2006

Iulian CIFU, Lungul drum de la dialog la cooperare, Occasinal Papers, nr.2/2003, Casa NATO

Samuel P. HUNTINGTON, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, 1997

Dr. Teodor FRUNZETI, Dr. Vladimir ZODIAN, Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, București, 2009

Gheorghe TATARU, Valentele conceptului securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”,Bucuresti, 2006

Mihai-Ștefan DINU, col.(r) dr. Grigore ALEXANDRESCU, Surse de instabilitate, Centrul de studii Strategice de Apărare și securitate, Editura U.N.Ap., București 2004

J.A.SCHULTE, Beyond the Buzzard Toward a Critical Theory of Globalization, în Koffman Eleonore și Gillian Youngs (eds) ”Globalization Theory and Practice”, Pinter, London

Col.dr. Ion IRIMIA, Aspecte ale insecurității naționale, în Buletinul A.I.S.M., nr.4/2002

Robert BELJAN, Afghanistan: Lessons Learned from an ISAF Perspective, Journal Article, 2013

Surse internet

http://ro.scribd.com/doc/64271425/originea-%c5%9fi-evolu%c5%a3ia-conceptului-de-securitate

http://studiidesecuritate.wordpress.com/2011/08/11/evolutia-conceptelor-de-securitate/

http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/20/tendinte-in-politica-de-securitate-nationalade-la-securitatea-regimului-la-securitatea-individului/

http://www.nato.int/docu/review/2011/11-september/Cyber-Threads/RO/index.htm

http://www.armyacademy.ro/reviste/4_2004/a6.pdf

http://www.armyacademy.ro/biblioteca/anuare/2004/a54.pdf

Afganistan 1979-2009: Anamneza unui război prea lung

http://www.returntohope.com/timeline#2001-october-7

http://buletinul.unap.ro/pagini/pdf/buletin-1-2010.pdf

http://www.csmonitor.com/USA/Military/2012/0802/Top-3-lessons-the-US-military-has-learned-in-Afghanistan-war/Watch-the-money

http://www.debatingeurope.eu/2014/10/01/what-lessons-has-europe-learned-from-afghanistan/#.VSLamvCDdME

http://jamesdelingpole.com/2014/10/eight-lessons-we-wont-learn-from-afghanistan

Bibliografie

Documente oficiale

NATO Guide – Public Diplomacy Division NATO – 1110 Brusssels, Belgium – December 2011

Conceptul strategic al NATO

Manualul NATO, Bruxel, Belgia, 2001

AJP-01(D) ALLIED JOINT DOCTRINE DECEMBER 2010

AJP-3.4(A) ALLIED JOINT DOCTRINE FOR NON-ARTICLE 5 CRISIS RESPONSE OPERATIONS

PEACE SUPPORT OPERATIONS AJP-3.4.1

Lucrări de autor

Aurel V. DAVID, Sociologia natiunilor, Ed. Tempus Dacoromania Comterra, Bucuresti, 2005

Barry BUZAN, Popoarele, statele si teama, Ed. Cartier, Chisinau, 2000

Vasile PIRNEA, Dimensiunea de securitate si aparare a Uniunii Europene, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucuresti, 2005

Andrei MIROIU, Simona Soare, Manual de relații internaționale , Ed. Polirom, Iași, 2006

Iulian CIFU, Lungul drum de la dialog la cooperare, Occasinal Papers, nr.2/2003, Casa NATO

Samuel P. HUNTINGTON, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, 1997

Dr. Teodor FRUNZETI, Dr. Vladimir ZODIAN, Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, București, 2009

Gheorghe TATARU, Valentele conceptului securitate, Ed. Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”,Bucuresti, 2006

Mihai-Ștefan DINU, col.(r) dr. Grigore ALEXANDRESCU, Surse de instabilitate, Centrul de studii Strategice de Apărare și securitate, Editura U.N.Ap., București 2004

J.A.SCHULTE, Beyond the Buzzard Toward a Critical Theory of Globalization, în Koffman Eleonore și Gillian Youngs (eds) ”Globalization Theory and Practice”, Pinter, London

Col.dr. Ion IRIMIA, Aspecte ale insecurității naționale, în Buletinul A.I.S.M., nr.4/2002

Robert BELJAN, Afghanistan: Lessons Learned from an ISAF Perspective, Journal Article, 2013

Surse internet

http://ro.scribd.com/doc/64271425/originea-%c5%9fi-evolu%c5%a3ia-conceptului-de-securitate

http://studiidesecuritate.wordpress.com/2011/08/11/evolutia-conceptelor-de-securitate/

http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/20/tendinte-in-politica-de-securitate-nationalade-la-securitatea-regimului-la-securitatea-individului/

http://www.nato.int/docu/review/2011/11-september/Cyber-Threads/RO/index.htm

http://www.armyacademy.ro/reviste/4_2004/a6.pdf

http://www.armyacademy.ro/biblioteca/anuare/2004/a54.pdf

Afganistan 1979-2009: Anamneza unui război prea lung

http://www.returntohope.com/timeline#2001-october-7

http://buletinul.unap.ro/pagini/pdf/buletin-1-2010.pdf

http://www.csmonitor.com/USA/Military/2012/0802/Top-3-lessons-the-US-military-has-learned-in-Afghanistan-war/Watch-the-money

http://www.debatingeurope.eu/2014/10/01/what-lessons-has-europe-learned-from-afghanistan/#.VSLamvCDdME

http://jamesdelingpole.com/2014/10/eight-lessons-we-wont-learn-from-afghanistan