Implementarea Fondurilor Destinate Dezvoltarii Capacitatii Administrative In Romania

I N T R O D U C E R E

Lucrarea de față tratează premisele dezvoltării capacității administrative în România, prin prisma implementării fondurilor destinate acestui lucru.

Instituțiile publice pot contribui la programele de dezvoltare socio-economică prin exercitarea următoarelor funcții :

– îmbunătățirea proceselor de luare a deciziilor, inclusiv îmbunătățirea calității investițiilor importante (acumularea de cunoștințe și resurse umane) și a selecției de proiecte (informații, reglementări și mecanisme de feed-back);

– asigurarea unei implementări și aplicări mai bune a legislației;

– îmbunătățirea mecanismelor de reglementare, în special prin crearea unui model standardizat pentru măsurarea costurilor asociate prevăzute de legislația existentă;

– asigurarea unei infrastructuri adecvate pentru activitățile economice (resurse umane, baze de date, aspecte legislative);

– îmbunătățirea procesului decizional în administrația publică;

– asigurarea calității și eficienței furnizării serviciilor publice;

– creșterea numărului de funcționari publici cu calificare în managementul resurselor umane, finanțe, economie și drept;

Luând în considerare analiza situației existente a administrației publice din România, s-au identificat o serie de arii prioritare care pot avea cea mai mare valoare adăugată:

– consolidarea proceselor de luare a unor decizii eficiente și consolidarea proceselor de responsabilizare care îmbunătățesc eficacitatea organizațională în cadrul administrației publice românești;

– îmbunătățirea calității și eficienței standardelor în furnizarea de servicii publice, cu accentul pus pe continuarea procesului de descentralizare;

România are experiență insuficientă în a administra fonduri structurale, astfel încât cadrul general în care se va desfășura procesul de comunicare trebuie să țină cont de faptul că publicul căruia i se va adresa acest proces este lipsit de informație în domeniul accesării fondurilor post – aderare. Conform rezultatelor cercetării sociologice „Evaluarea nevoilor de informare în privința fondurilor structurale și de coeziune”, studiu efectuat de către The Gallup Organization România, la cererea Ministerului Economiei și Finanțelor, există o reală necesitate de informare asupra beneficiilor și obligațiilor ce revin autorităților publice ce vor fi implicate în implementarea fondurilor europene post – aderare.

CAPITOLUL I

DESCRIEREA DOMENIILOR MAJORE DE INTERVENȚIE

Îmbunătățiri de structură și proces ale managementului ciclului de politici publice

1. Îmbunătățirea procesului de luare a deciziilor la nivel politico – administrativ

Cetățenii în general și mai ales tinerii, nu se implică mai activ în viața comunității și implicit în luarea deciziilor la nivel politico – administrativ din cauza unor probleme precum: lipsa de timp, lipsa de bani, lipsa de motivare, lipsa cunoștințelor de specialitate, lipsa de responsabilitate, lipsa de eficacitate și lipsa de forță a procesului participativ. Această situație afectează atât autoritățile publice care nu beneficiază de ideile creative, de soluții ale cetățenilor privind problemele de interes public dintr-o anumită comunitate, cât și cetățenii de rând. Aceștia se simt din ce în ce mai indiferenți față de ce se întâmplă cu mediul socio – economic în care trăiesc, mai neîncrezători în aleșii locali și chiar mai "înrăiți" față de administrația publică și mediul politic.

Nevoia de a moderniza prevederile vizând elaborarea de politici publice a fost recunoscută de administrația din România prin strategii succesive de reformă a administrației publice încă din anul 2001. Operațiunile îmbunătățirii procesului de luare a deciziilor caută să răspundă următoarelor probleme :

– deficiențe semnificative în formularea de politici publice – mai ales pentru consultarea cu factorii interesați, întârzieri în planificarea și pregătirea legislației, ceea ce afectează implementarea politicilor sectoriale;

– subestimarea eforturilor și capacității necesare pentru a elabora propuneri de reformă bine documentate;

– imperfecțiuni ale cadrului legislativ – numărul mare de legi și nevoia frecventă de modificare a acestora;

– numărul mare de reglementări pentru cetățeni și lipsa unui model standardizat de măsurare a barierelor administrative impuse prin legislație;

– slaba coordonare intre – instituțională pentru rezolvarea problemelor comune;

Obiectivul major este de a dezvolta capacitatea de formulare a politicilor publice, capacitatea de a realiza o mai bună reglementare și planificare strategică, precum și aceea de a dezvolta parteneriatele intre – instituționale;

Va fi sprijinită dezvoltarea abilităților în formularea de politici publice și planificarea strategică drept punct de plecare pentru mai bune alegeri de politici publice sprijinite de o disponibilitate și analiză îmbunătățite a informațiilor.

În acest sens, România a colaborat cu Grupul de lucru al UE pentru o mai bună reglementare și va lansa anumite inițiative, inclusiv evaluarea impactului reglementărilor, reducerea costurilor administrative ( deja pus în practică) și simplificarea administrativă etc.;

Se recunoaște contribuția importantă pe care o mai bună reglementare o poate avea în îmbunătățirea cadrului de politici și strategii, ceea ce ar trebui să ducă la o îmbunătățire directă în performanța administrativă. Se va sprijini activitatea consiliilor inter – ministeriale și, în același timp, se vor urmări și aspecte legate de planificarea strategică vizând îmbunătățirea coerenței politicilor la nivel instituțional și a reformelor privind managementul cheltuielilor publice prin alocarea fondurilor bugetare pe bază de performanță (bugetare de programe).

Pentru îmbunătățirea procesului de luare a deciziilor se impun următoarele operațiuni :

– elaborarea unui set de instrumente, metode și a unui cadru instituțional (inclusiv planificarea strategică și bugetarea de programe) specific unei abordări orientate către politici publice, care să ducă la o mai bună reglementare (și la reducerea costurilor administrative) în administrația publică;

– instruirea specialiștilor implicați în procesul de formulare a politicilor publice în ministerele de linie și în administrația publică locală;

– implementarea planurilor strategice și trening în planificarea strategică (inclusiv în bugetarea de programe) pentru personalul de conducere din administrația publică centrală și locală, inclusiv trening pentru consiliile inter – ministeriale și un program de formare formatori;

– dezvoltarea de mecanisme pentru a promova și implementa inițiative de parteneriat la toate nivelurile pentru a asigura implicarea factorilor interesați în procesul de dezvoltare a politicilor publice;

Pentru ca toate acestea să poată fi realizate se impune accesarea unor fonduri pentru a efectua unele activități premergătoare, cum ar fi :

– consultanță, studii și instruire pentru elaborarea, dezvoltarea și / sau implementarea unui set de instrumente, metode standarde, proceduri și a unui cadru instituțional specific unei abordări orientate către politici publice, care să ducă la o mai bună reglementare;

– dezvoltarea și furnizarea programelor de instruire (inclusiv realizarea de curricule și materiale didactice) pentru specialiștii implicați în procesul de formulare a politicilor publice în ministerele de linie și în administrația publică locală;

– dezvoltarea și furnizarea programelor de instruire (inclusiv realizare de curricule și materiale didactice) în domeniul planificării strategice pentru personalul de conducere din administrația publică centrală și locală, inclusiv instruirea consiliilor inter – ministeriale precum și dezvoltarea și furnizarea programelor de formare și de perfecționare formatori;

– consultanță, studii și instruire pentru elaborarea, actualizarea, revizuirea, testarea, implementarea și / sau dezvoltarea de mecanisme pentru a promova și implementa inițiative de parteneriat la toate nivelurile;

– schimbul de bune practici și aplicarea pe scară largă a acestora, vizite de studiu, organizarea de seminarii, conferințe, acordarea de premii în domeniul planificării strategice, politicilor publice și implementării parteneriatelor;

– studii / cercetări, consultanță și instruire în domeniul planificării strategice pe termen mediu și lung și a bugetării pe programe;

Toate aceste activități, însă presupun o serie de cheltuieli : pentru consultanță și expertiză, de personal, cu deplasarea, pentru traduceri și interpretări, pentru tipărirea și multiplicarea de materiale, pentru închirieri și leasing, pentru achiziții de materiale consumabile, pentru dotări, servicii informatice și de comunicații, taxe, pentru informare, comunicare și publicitate, pentru organizarea sau participarea la evenimente de genul conferințe, seminarii, ateliere de lucru, reuniuni de lucru, cursuri de instruire, activități transnaționale.

Din această perspectivă, accesarea și implementarea fondurilor destinate îmbunătățirii procesului de luare a deciziilor capacității administrative în România este de o importanță majoră.

Astfel, în accesarea unui proiect pentru obținerea de fonduri se urmărește, în principal, modul în care proiectul contribuie la atingerea obiectivelor propuse, dar și modalitatea în care este prezentată problema pe care proiectul dorește să o rezolve și urgența intervenției. De asemenea este importantă coerența întregului proiect, din perspectiva realismului planului de activități și a rezultatelor sale. Trebuie să se facă dovada existenței unui cadru adecvat pentru implementare și a experienței instituției la care se aplică.

Pentru a respecta cerințele legislației comunitare și pentru a contribui la realizarea unei economii europene echilibrate, durabile și inovative, conceptul dezvoltării durabile trebuie abordat în cadrul tuturor proiectelor finanțate din fonduri structurale.

Prin urmare, operațiunile vor urmări respectarea principiilor dezvoltării durabile, luând în considerare aspecte privind mediul înconjurător (de ex. diminuarea impactului negativ asupra mediului).

Egalitatea de șanse reprezintă un drept fundamental, o valoare comună și un obiectiv cheie al UE, fiind în același timp o piesă centrală a strategiei nediscriminatorii și o condiție absolut necesară pentru îndeplinirea obiectivelor de creștere, ocupare a forței de muncă și coeziune socială la nivelul UE.

De aceea trebuie respectate prevederile legislației în vigoare cu privire la egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați în domeniul muncii, egalității de șanse și nediscriminare. Se vor avea în vedere toate politicile prin care să nu se realizeze nicio deosebire, excludere, restricție sau preferință, indiferent de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, vrâstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

2. Creșterea responsabilizării administrației publice

Domeniul major de intervenție în implementarea fondurilor destinate dezvoltării capacității administrative în România răspunde următoarelor probleme majore existente în administrația publică din țara noastră: lipsa unor informații credibile în ceea ce privește activitatea pentru a sprijini planificarea, monitorizarea și responsabilizarea, precum și lipsa recunoscută a capacității de evaluare, de folosire a feedback – ului și a lecțiilor învățate din experiențele anterioare.

Două domenii orientative sprijinite sunt raportarea performanțelor și dezvoltarea unei culturi de monitorizare și evaluare de programe. Raportarea performanțelor vizează îmbunătățirea conținutului rapoartelor (ui rapoartelor (financiare și non – financiare) prin instruirea funcționarilor publici implicați în colectarea și analiza informațiilor în ceea ce privește activitatea și pregătirea de rapoarte, precum și instruirea funcționarilor publici de conducere care iau decizii pe baza conținutului rapoartelor de activitate. Acest fapt va îmbunătăți transparența prin furnizarea către publicul larg a unor informații de mai bună calitate asupra activității administrației publice.

Introducerea evaluării de programe și politici, bazată pe evaluarea eficacității și impactului, are ca scop creșterea calității analizei rezultatelor intervențiilor de politici publice, precum și o mai mare responsabilizare față de rezultatele obținute și față de contribuția la fixarea de obiective pentru ciclurile viitoare de politici publice.

Aceste politici sunt considerate relevante deoarece există nevoia unor schimbări culturale și comportamentale la nivelurile de management din administrația centrală, precum și din administrația locală.

Obiectivul specific este îmbunătățirea capacității în ceea ce privește responsabilizarea administrației publice.

În acest domeniu major de intervenție se pune accent pe implementarea și evaluarea elementelor ciclului de management al politicilor publice. Indicatorii de rezultat aleși anticipează disponibilitatea rapoartelor de activitate și de evaluare pentru a întări responsabilizarea administrației publice și a furniza o bază mai bine fundamentată care să se reflecte în implementarea alegerilor strategice.

Pentru aceasta se impun următoarele operațiuni :

– dezvoltarea de metodologii și instrumente pentru îmbunătățirea sistemelor și procedurilor de măsurare a performanțelor și de raportare, inclusiv a mecanismelor de feedback asupra activității administrației publice, luându – se în considerare opinia societății civile și a cetățenilor;

– training pentru îmbunătățirea calității și frecvenței raportării performanțelor administrației centrale și locale către beneficiarii direcți ai serviciilor publice și către grupurile de cetățeni;

– training în tehnici de măsurare a performanțelor și tehnici de raportare, inclusiv elaborarea indicatorilor de performanță, în monitorizare și evaluare;

– dezvoltarea unei baze de date la nivel național pentru colectarea, raportarea, analiza și publicarea datelor statistice relevante cu privire la performanțele administrației publice locale;

– elaborarea unor metodologii și a unui cadru instituțional pentru extinderea evaluării de politici și programe la nivelul administrației centrale și locale;

Pentru ca toate acestea să poată fi realizate se impune accesarea unor fonduri pentru a efectua unele activități premergătoare, cum ar fi :

– consultanță, studii și instruire pentru dezvoltarea, implementarea și integrarea de metodologii și instrumente pentru îmbunătățirea sistemelor și procedurilor de monitorizare și evaluare de programe;

– dezvoltarea și furnizarea programelor de instruire pentru îmbunătățirea calității și frecvenței raportării performanțelor administrației centrale și locale către beneficiarii direcți ai serviciilor publice și către grupurile de cetățeni;

– dezvoltarea și furnizarea programelor de instruire în tehnici de măsurare a performanțelor și tehnici de raportare;

– consultanță, studii și instruire pentru dezvoltarea, actualizarea și managementul unei baze de date naționale în vederea colectării, furnizării, analizei și publicării de statistici relevante privind performanțele administrației publice locale;

– consultanță, studii și instruire pentru elaborarea, actualizarea, revizuirea, testarea și implementarea unor metodologii și a unui cadru instituțional necesar extinderii evaluării de politici și programe la nivelul administrației centrale și locale;

– instruirea personalului implicat în procesul de colectare și analiză a informațiilor în ceea ce privește activitatea și pregătirea de rapoarte, precum și instruirea personalului de conducere care ia decizii pe baza conținutului rapoartelor de activitate;

– realizarea de studii în vederea evaluării de programe de politici, bazată pe evaluarea eficacității și impactului;

– organizarea de seminarii, conferințe, campanii de conștientizare în vederea furnizării de informații către publicul larg în legătură cu activitatea administrației publice;

– organizarea de seminarii, conferințe, campanii de conștientizare în vederea creșterii responsabilității administrației publice prin schimburi de bune practici și aplicarea acestora pe scară largă;

3. Îmbunătățirea eficacității organizaționale

În ultimii zece ani au avut loc schimbări semnificative în structurile administrației centrale și locale – mai ales în ceea ce privește crearea de noi funcții și structuri, introducerea tehnologiei informației și a câtorva elemente de reformă a funcției publice. Aceste schimbări au necesitat revizuiri structurale pentru a se asigura că structurile organizaționale ale administrației publice sunt adecvate. O consecință a implementării strategiei de descentralizare este nevoia de reorganizare structurală.

Obiectivul specific este acela de a sprijini îmbunătățirile de structură și proces care contribuie la eficacitatea organizațională.

Acest domeniu major de intervenție pune accentul pe sprijinirea activităților de reorganizare, pe dezvoltarea practicilor de management al resurselor umane și pe consolidarea unei capacități susținute de instruire pentru administrația publică. Indicatorii de rezultat caută să ridice standardele generale de cunoștințe și expertiză la nivelul funcționarilor publici de conducere. O investiție în capacitatea administrativă la acest nivel este considerată foarte importantă pentru a dezvolta calitățile de leadership și de management în administrația publică.

Se impune derularea unor operațiuni care să sprijine acest domeniu de intervenție, cum ar fi:

– revizuirea structurilor și implementarea propunerilor care rezultă din acestea, implementarea de instrumente moderne, stabilirea și operaționalizarea unor structuri noi, cum ar fi : centrul pentru reforma managementului public, asociațiile de dezvoltare inter – comunitare, un corp de administratori publici profesioniști în administrația locală etc.

– introducerea unor reforme privind managementul calității;

– implementarea unui sistem de management al performanțelor resurselor umane;

– dezvoltarea funcției de management al performanțelor resurselor umane;

– elaborarea unor programe postuniversitare de dezvoltare managerială a personalului cu funcții de conducere din administrația publică;

– module de pregătire în domenii ca achizițiile publice, ECDL, limbi străine, dezvoltarea de proiecte, licitarea și managementul proiectelor etc.

Îmbunătățirea modului în care se adoptă politicile publice înseamnă o mai bună reprezentare, în actele normative, a necesităților pe care le au cetățenii. Planificarea strategică duce la o mai bună organizare a activității instituțiilor administrației publice.

Evaluarea performanței instituțiilor înseamnă concurență între ele, înseamnă informare privind bunele practici și transparență în fața cetățenilor.

Implementarea de instrumente moderne în administrație înseamnă dezvoltare, inovație și eficiență sporită. Reforma sistemelor de management al calității înseamnă adoptarea unor standarde înalte în desfășurarea activității instituțiilor administrației publice.

Strategiile competitive de dezvoltare a resurselor umane contribuie la dezvoltarea în ansamblu a instituției. Resursele umane bine pregătite duc la o eficiență sporită a instituției. Dezvoltarea abilităților necesare și relevante pentru buna funcționare a instituției crește gradul de eficiență a activităților.

Instruirea adecvată a personalului implicat în procesul de descentralizare duce la reducerea timpului necesar pentru implementarea noilor reglementări. Reușita procesului de descentralizare înseamnă posibilitatea transferului de competențe și resurse către cei care beneficiază de serviciile oferite de instituțiile publice.

Creșterea calității în ceea ce privește livrarea și evaluarea serviciilor livrate de administrația publică înseamnă o încredere mai mare a cetățenilor în administrația publică și în reprezentanții acesteia.

Îmbunătățirea mecanismelor, instrumentelor și procedurilor de colectare a taxelor duce la posibilitatea folosirii planificate strategic a banilor comunității.

Reducerea timpului de livrare a serviciilor crește gradul de satisfacție a cetățeanului în relația cu instituțiile publice și, implicit, încrederea în acestea.

Folosirea mecanismelor IT, cum ar fi portalurile de internet sau bazele de date, înseamnă o mai bună comunicare și o organizare mai eficientă a instituțiilor administrației publice.

În urma unor studii au fost identificate unele caracteristici ale organizării eficace în unele instituții publice care sunt organizate și structurate după o temeinică analiza a eficacității:

– orientarea spre acțiune.

– apropierea față de cetățean și nevoile lui; acest atribut reflectă o puternică preocupare față de cetățeni, o practică a păstrării dialogului permanent cu ei și a primirii de feed-back din partea lor. Ideile pentru noi servicii/produse le vin ascultându-i pe cetățeni;

– autonomie și spirit întreprinzător; se pune accent pe inovație și se promovează spiritul întreprinzător în cadrul instituției. Ele permit autonomia, încurajează și sprijină noile idei, ca și asumarea de riscuri;

    – productivitate prin oameni; consideră oamenii drept cea mai valoroasă resursă a lor. Sentimentul general este că oamenii sunt importanți ca indivizi, în integralitatea lor, și nu ca niște simple numere. Elementele cheie sunt încrederea și tratarea oamenilor cu demnitate și respect;

     – managementul orientat spre valori; acest lucru înseamnă că funcționarii cu funcții de conducere nu sunt izolați de activitățile de zi cu zi. Oamenii din instituție observă modul în care cei cu funcții de conducere intră în contact cu ei. Câteva dintre valorile care orientează aceste instituții sunt:

        – credința că sunt cele mai bune;

        – credința că lucrează bine, acordând atenție detaliilor;

        – credința că oamenii sunt importanți ca indivizi;

        – credința în superioritatea calității produselor/serviciilor lor;

        – credința în sprijinirea inovației;

        – credința în importanța comunicării; 

structura simplă și conducere restrânsă.

Deși aceste instituții sunt mari structura lor organizațională este simplă, iar numărul persoanelor din conducerea de vârf este păstrat cât mai mic cu putință, pentru a permite flexibilitatea pe care mediul o impune.

Aceste caracteristici, deși au un anumit grad de validitate, nu au un fundament solid, nefiind sprijinite în mod clar de rezultate stricte ale cercetării. Totuși, multe instituții au folosit aceste atribute pentru a revizui funcționarea lor astfel încât să știe ceea ce ar trebui schimbat în vederea creșterii eficacității lor. 

O modalitate de a analiza eficacitatea organizațională o reprezintă determinarea gradului în care sunt îndeplinite obiectivele organizaționale. Cu cât sunt atinse mai multe obiective, cu atât este mai mare nivelul eficacității. Îndeplinirea obiectivelor este un proces dificil de utilizat în evaluarea anumitor instituții. Unele au obiective greu de cuantificat. Obiectivul unei instituții poate fi “furnizarea de servicii care să conducă la dezvoltarea și progresul comunității”.

O altă modalitate de evaluare a eficacității organizaționale este de a considera instituția drept un vehicul prin care se atinge  performanța individuală. Gradul de eficacitate este determinat ca urmare a analizării tuturor indivizilor și a identificării gradului în care fiecare dintre ei își îndeplinește obiectivele personale. Daca un mare număr de indivizi nu își ating obiectivele, atunci instituția nu este eficace. Această metodă prezintă anumite deficiențe. Unele instituții funcționează mai ales în echipe/unități, iar succesul lor poate fi măsurat doar prin analizarea rezultatelor echipei și nu ale individului. Dacă performanțele grupului sunt măsurate, se ridică aceeași problemă, deoarece unii indivizi nu sunt membri ai grupului, iar unele grupuri pot fi analizate doar în lumina propriei lor contribuții la crearea serviciului.

Într-o abordare sistemică, eficacitatea este determinată prin evaluarea modului în care instituția face față cerințelor și interdependențelor / conexiunilor externe.

În ceea ce privește aspectele interne ale sistemului, daca o instituție nu poate asigura intrări adecvate sau nu poate procesa intrările în mod adecvat astfel încât ieșirile să fie realizate, atunci se poate aprecia faptul ca instituția respectivă este ineficace.

O altă abordare posibilă a eficacității o reprezintă evaluarea forței culturii unei instituții. Aceasta presupune determinarea gradului în care oamenii din instituție înțeleg și urmează normele, standardele și valorile instituției. În cazul unei culturi slabe, oamenii fie nu  înțeleg valorile acesteia, fie, înțelegându-le, nu sunt de acord cu ele. Întro cultură puternică, oamenii accepta și trăiesc după valorile culturale clar evidențiate în instituție. O instituție eficace are o cultură puternică: normele și valorile sunt clare și împărtășite pe scară largă de către toți membri săi – oamenii de pe toate nivelele ierarhice le înțeleg și le acceptă, comportându-se conform acestora.

  O anchetă efectuată acum două decenii pe un eșantion de 1082 de studenți a evidențiat o serie de preocupări ale acestora cu privire la viitorul care îi așteaptă în momentul în care își vor desfășura munca întro instituție. Tabelul prezintă cele 11 preocupări majore identificate la studenții chestionați (procentele nu însumează 100 % deoarece nu au răspuns toți cei chestionați).

Este interesant de observat că principala preocupare pentru studenți era aceea că vor fi nevoiți să lucreze în subordinea unui șef pe care nu îl respectă. Studenții aveau o imagine clară despre stilul de conducere pe care îl preferă, motiv pentru care se temeau de eventualitatea de a lucra sub supravegherea unui om de al cărui stil nu ar fi fost mulțumiți. A doua preocupare majoră o reprezintă temerea legată de nivelul veniturilor financiare viitoare, mai precis faptul ca studenții nu vor câștiga suficient pentru a trăi la standarde normale. Acestei temeri i se asociază aceea de a nu rămâne întro instituție care nu le-ar plăcea doar pentru faptul că le oferă un venit adecvat. Deși studenții își doreau să lucreze pentru instituții care realizează ceva de valoare, să fie competenți și să beneficieze de șanse de dezvoltare, nevoia de bani îi putea determina să renunțe la aceste idealuri.

Temerile de a lucra sub supravegherea unui șef pe care nu l-ar putea respecta și de a nu câștiga suficient erau urmate de o altă preocupare majoră – aceea că se vor pierde în instituție. Această preocupare era legată de teama că vor intra întro instituție în care nu vor putea face nimic important și se vor pierde “în mulțime”. De aceea, ar putea deveni incapabili să își demonstreze abilitățile sau li se va refuza ocazia de a învăța și de a se dezvolta. Un alt studiu a arătat că această temere era specifică și membrilor instituțiilor.

La cealaltă extremă, studenții se temeau cel mai puțin de a renunța sau de a fi ignorați. Aproximativ o treime din studenți a indicat faptul că era relativ puțin preocupată că va renunța, că va trece prin viață fără a fi remarcată sau că nu va face nimic important. Dar, chiar și în acest segment o alta treime a arătat că aceasta este într-adevăr o problemă care o preocupă. Aparent, majoritatea studenților se confruntă cu teama de instituții mari, impersonale, dar o treime dintre respondenți nu se vedea renunțând și nici irosindu-și viața în instituții în care eforturile depuse ar fi inutile.

Aceeași anchetă a evidențiat preferința studenților pentru următoarele valori organizaționale:

1.      oricine știe că, ceilalți membri ai instituției pot fi oricând de ajutor, sunt loiali și își oferă sprijinul în situații de criză;

2.      oamenii lucrează pe posturi care sunt importante, și își aduc contribuția la realizarea a ceva de valoare;

3.      competența este recunoscută și recompensată. (condiție opusă enunțului des auzit, conform căruia “nu contează ce știi, ci pe cine știi, pentru a ajunge în vârf”);

4.      șefii își tratează subalternii cu grijă, înțelegere și respect;

5.      deși oamenii pot fi diferiți din mai multe puncte de vedere, diferențele dintre ei sunt depășite astfel încât intervin spiritul de echipa și loialitatea, deoarece toți lucrează pentru atingerea unor obiective comune importante și sunt, de regulă, competenți;

6.      oamenii acționează în situații dificile păstrându-și simțul umorului. Glumele pot fi privite ca subiect de bună dispoziție, dar nu sunt considerate drept parte unui comportament organizațional dorit.

Structura sau forma unei instituții depind de funcția sa. Organizațiile evoluează de la unități funcționale singulare la unități complexe implicate întrun mare număr de activități, motiv pentru care devine esențială împărțirea sarcinilor între membri acesteia. Apar totodată noi funcții al căror loc și rol trebuie să fie stabilite. Nevoia de a coordona diferitele activități dau naștere unei ierarhii care este proiectată în așa fel încât să le permită conducătorilor să dețină controlul asupra instituțiilor, să asigure îndeplinirea nevoilor angajaților și să ia decizii mai bune.

O organizație reprezintă alocarea și utilizarea de resurse (umane, materiale și financiare) în vederea atingerii unor obiective. Rezultă din aceasta definiție că o organizație ale căror resurse nu sunt structurate eficace sau ale cărei procese nu sunt utilizate potrivit, nu va fi eficace în a-și atinge obiectivele. Din acest motiv conducătorii trebuie să se preocupe de modul în care este structurată sau proiectată instituția și de modul în care operează sau funcționează. Această abordare duală: organizațională și funcțională a fost numită abordarea structură – funcție.

CAPITOLUL II

ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII ȘI EFICIENȚEI FURNIZĂRII SERVICIILOR PUBLICE CU ACCENTUL PUS PE PROCESUL DE DESCENTRALIZARE

1. Descentralizarea și desconcentrarea în România

Descentralizarea

Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităților umane sau serviciilor publice să se administreze între ele însele, sub controlul statului care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare.

Esența descentralizării administrative constă în transferul unor atribuții ale diverselor autorități centrale unor autorități care funcționează în unitățile administrativ teritoriale și chiar autorităților colectivităților locale.

Prin descentralizare administrația publică devine mai eficientă și mai operativă, problemele care interesează populația nu se mai îndosariază în birourile ministeriale, ci ele se soluționează la niveluri inferioare în condiții de oportunitate și de operativitate sporită.

Descentralizarea cunoaște două forme : descentralizare administrativ – teritorială și descentralizare tehnică.

Descentralizarea care privește colectivitățile locale poartă denumirea de descentralizare administrativ – teritorială, iar cea care are în vedere serviciile administrației publice de stat se numește descentralizare tehnică.

Descentralizarea administrativ teritorială este legată de cunoașterea colectivităților locale și a dreptului acestora de a se administra ele însele. Pentru ca o colectivitate locală să fie considerată descentralizată, este necesar să îndeplinească următoarele condiții :

– colectivitatea locală să beneficieze de personalitate juridică

– colectivitatea locală să dispună de autorități administrative proprii

– supravegherea colectivității locale de către autorități numai prin intermediul unor forme de control stabilite de lege;

Recunoașterea personalității juridice a colectivităților locale, înțelese ca elemente ale colectivității naționale, are la bază existența unor interese proprii a acestor colectivități sau a unor probleme locale specifice. Pe de altă parte, statul nu este apt să soluționeze prin mijloacele de care dispune și în condiții de operativitate și eficiență, ansamblul acestor probleme. De aceea statul este cel care stabilește care dintre problemele care intră la un moment dat în sfera administrației de stat, este de competența serviciilor publice statale și care vor intra în sfera de competență a autorităților locale. De regulă, sfera problemelor locale este stabilită sau delimitată de Constituție sau prin lege. Existența acestor probleme specifice ale colectivităților locale, presupune și existența unor mijloace materiale de realizare a acestora, cum ar fi patrimoniul propriu, un corp de funcționari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existența unui buget propriu. Astfel, colectivităților locale li se acordă personalitate juridică, asigurându – li – se posibilitatea de a participa la circuitul juridic în nume propriu.

În acest mod , colectivitățile locale, organizate în circumscripții administrative care coincid sau diferă de unitățile administrativ – teritoriale ale statului, dobândesc personalitate juridică, devin persoane juridice. Exercitarea atribuțiilor acestor persoane juridice este încredințată autorităților proprii ale acestora, care se bucură și de autonomie. În condițiile stabilite de lege, aceste autorități sunt autonome în exercitarea atribuțiilor persoanelor juridice pe care le reprezintă, dar nu pot ieși de sub controlul alegătorilor și al statului, exercitat pe căi legale.

Autoritățile locale, înțelese ca elemente ale descentralizării administrative, sunt cele care soluționează în unitățile administrativ – teritoriale probleme specifice colectivităților locale.

Pentru a ne găsi în fața descentralizării administrative este necesar ca aceste autorități locale să fie reprezentate colectivității locale și nu reprezentanți ai statului plasați în fruntea unităților administrativ – teritoriale. Aceasta presupune ca autoritățile locale să rezulte din alegeri libere, desfășurate în unitatea administrativ teritorială. În aceste condiții putem spune că primarul sau consiliul local sunt autorități descentralizate pentru că ele au rezultat din alegeri, în timp ce prefectul, conducătorii serviciilor ministerelor descentralizate în unitățile administrativ – teritoriale sunt autorități ale puterii executive sau ale administrației centrale de stat desconcentrate, în virtutea numirii lor de către autoritățile centrale și a competențelor pe care le exercită în numele puterii executive sau al administrației centrale de specialitate.

Descentralizarea administrativă, nu înseamnă interdependența totală a colectivităților locale de statul în care ele sunt organizate. În virtutea acestei dependențe față de stat, autoritățile publice centrale își rezervă dreptul de a supraveghea activitatea colectivităților locale, exercitând asupra acestora un anumit tip de control, care în mod tradițional, poartă denumirea de “tutelă administrativă”. Această denumire este preluată prin analogie din dreptul civil, unde are semnificația de instituție juridică prin intermediul căreia se ocrotesc interesele unui minor sau ale unei persoane puse sub interdicție. Cu toate acestea, în dreptul administrativ, noțiunea de tutelă nu are în vedere atât protejarea intereselor colectivităților locale, cât mai ales ocrotirea interesului general, cu care aceste colectivități locale pot veni în contradicție, în special prin emiterea unor acte administrative neconforme cu legea.

Tutela administrativă comportă atât un control asupra persoanelor care dețin funcții în autoritățile colectivităților descentralizate (revocarea sau suspendarea din funcție) cât și un control asupra acestora, care poate merge de la aprobarea acestora, până la anularea, suspendarea sau reformarea actelor lor.

Noțiunea de tutelă administrativă devine o noțiune care își reduce șansele de supraviețuire pe măsură ce descentralizarea se extinde, iar posibilitățile de control ale organelor centrale asupra colectivităților teritoriale își reduc amploarea și importanța. Astfel, în Franța, începând cu anul 1982, când s-a renunțat la aprobarea actelor colectivităților locale de către autoritățile centrale și la anularea actelor colectivităților locale pe cale administrativă, în favoarea instanțelor judecătorești, termenul de tutelă a fost înlocuit prin cel de control jurisdicțional, care să limiteze la verificarea legalității actelor, fără a se interveni asupra oportunității acestora.

Descentralizarea tehnică se realizează prin acordarea unei anumite autonomii unui anumit serviciu public, conferindu-i acestuia personalitate juridică. Exemplul cel mai elocvent de descentralizare a serviciilor publice îl constituie universitățile, care prin dobândirea autonomiei se transformă în servicii publice descentralizate care se bazează pe recunoașterea unui patrimoniu propriu și a personalității juridice, precum și a unui control de tutelă.
În general, descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituții publice sau a unor instituții de utilitate publică, înzestrate cu personalitate juridică care au la bază proprietatea privată, fie a statului, fie a persoanelor fizice sau a unor persoane juridice.
Descentralizarea serviciilor publice presupune deci, acordarea personalității juridice, scoaterea acestora de sub controlul ierarhic și plasarea lor sub regulile tutelei administrative. În măsura în care aceste standarde nu sunt realizate de serviciile exterioare ale administrației publice centrale, nu ne aflăm în prezența descentralizării acestor servicii, ci a desconcentrării acestora. Desconcentrarea serviciilor publice este o formă a centralizării și se află în opoziție cu descentralizarea tehnică. În aceste condiții, serviciile exterioare ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale de specialitate ale administrației de stat nu pot fi caracterizate ca servicii descentralizate, ci doar ca servicii desconcentrate.
În mod aparent, o asemenea caracterizare pare a fi în contradicție cu textele constituționale. În realitate, descentralizarea administrativ – teritorială și descentralizarea tehnică sunt creații ale doctrinei administrative și ele reflectă un proces care se produce în organizarea administrației publice, fără a fi administrative și ele reflectă un proces care se produce în organizarea administrației publice, fără a fi consacrate pe plan legislativ. Din această perspectivă, textele Constituției României care se referă la descentralizarea serviciilor publice, trebuie înțelese întrun sens larg, deoarece legiuitorul constituant a atribuit principiului descentralizării serviciilor publice, atât sensul de desconcentrare administrativă, cât și pe cel de descentralizare tehnică, acesta urmând a se derula în procesualitatea lor istorică.

În esență, gradul descentralizării administrative depinde de:

a) numărul serviciilor publice date în competența autorităților publice locale; cu cât numărul acestor servicii publice va fi mai mare, cu atât va fi mai mare și descentralizarea și invers, cu cât numărul acestor servicii publice va fi mai mic, cu atât și descentralizarea este mai mică;

b) modul cum sunt organizate autoritățile publice locale și raporturile lor cu cele centrale; autoritățile locale pot fi alese sau numite de autoritățile centrale. În cazul când autoritățile locale sunt alese, poate exista condiția ca ele să fie confirmate de autoritățile centrale (situație în care descentralizarea suferă o îngrădire). De asemenea, dacă autoritatea centrală are și dreptul de a dizolva, demite, suspenda autoritatea locală și cu cât aceste drepturi se exercită mai frecvent, descentralizarea va fi mai mică.

c)forma în care se exercită controlul special efectuat de autoritatea centrală;tutela administrativă :

– când privește numai legalitatea actelor emise de autoritatea locală, descentralizarea este mai mare decât atunci când privește și oportunitatea lor;
– când organul de tutelă are dreptul numai să aprobe sau să suspende actul autorității locale, descentralizarea va fi mai mare decât atunci când poate să îl anuleze;

– cu cât numărul actelor prevăzute de lege, asupra cărora se exercită tutela este mai mare, cu atât și descentralizarea administrativă va fi mai mică, și invers, cu cât numărul acestor acte va fi mai mic, cu atât descentralizarea administrativă va fi mai mare;

– cu cât este mai mare numărul cazurilor de refuz de aprobare a actelor, ori a celor de suspendare sau de anulare a acestora, cu atât descentralizarea este mai mică.

Descentralizarea administrativa are atât avantaje, cât și dezavantaje :

Cele mai importante avantaje pot fi rezumate la următoarele:
– întrun regim de descentralizare administrativă se pot rezolva în condiții mai bune interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de autoritățile locale alese, deoarece acestea nu au obligația să se conformeze ordinelor și instrucțiunilor de la centru;

– întrun regim de descentralizare, resursele materiale și financiare și chiar și forța de muncă pot fi folosite cu mai mare eficiență și să răspundă unor nevoi prioritare, pe care autoritățile locale le cunosc și “le simt” mai bine decât autoritățile de la centru;

– alegerea sau numirea funcționarilor publici pe un termen limitat înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice și de rutină în activitatea locală, aducând de fiecare dată un suflu nou în gestionarea treburilor locale;
– participarea locuitorilor (prin alegeri) la desemnarea autorităților locale le accentuează spiritul de responsabilitate și inițiativă pentru viața publică a “cetății” și-i determină să găsească ei înșiși soluții la problemele cu care se confruntă;

Dacă ne referim la dezavantajele descentralizării acestea sunt, în principal, următoarele:
– întrun regim descentralizat, acțiunea puterii centrale este mai îngreunată, deoarece nu în toate cazurile aceasta se racordează la interesele și la acțiunile autorităților locale, mai ales când și descentralizarea are un grad mai pronunțat;

– uneori, în localitățile mici, este greu de găsit buni specialiști în administrația publică, care să poată gira serviciile publice, pe care descentralizarea (mai mare)o conferă autorităților locale;

– pe planul gestionării patrimoniului și al finanțelor, descentralizarea sporește numărul colectivităților cu patrimoniu propriu și buget propriu, fapt ce îngreunează realizarea unui control eficient asupra utilizării banului public și formarea unei viziuni corecte, cât mai reală asupra finanțelor țării și a avuției naționale.

În România, fundamentul material și obiectiv al descentralizării administrative îl constituie organizarea teritoriului în unități administrativ – teritoriale, în comune, orașe, județe.

Apoi, în aceste unități administrativ – teritoriale sunt constituite autorități ale administrației publice, în a căror organizare și funcționare, al raporturilor lor cu autoritățile publice centrale se întâlnesc multe din trăsăturile specifice regimului administrativ al descentralizării, dar și regimurilor administrative pe care mai sus le-am numit “intermediare”, adică desconcentrării tutele administrative ți a altor regimuri descentralizatoare.

Elementele specifice descentralizării administrative care caracterizează în prezent administrația publică în România:

a) în primul rând, rezolvarea problemelor locale care interesează comuna, orașul sau județul este dată în competența autorităților publice locale, acestea având o competență materială generală, dreptul și obligația de a rezolva practic cea mai mare parte din problemele care interesează unitatea administrativ – teritorială respectivă;

b) în al doilea rând, persoanele care compun autoritățile administrației publice locale; consilierii locali și cei județeni, precum și primarii sunt aleși de corpul electoral, iar funcționarii publici din aparatul propriu al acestor autorități sunt desemnați de către acestea;

c) în al treilea rând, în privința raporturilor acestor unități cu autoritățile centrale, precum și a raporturilor dintre ele, este de subliniat faptul că însăși Constituția prevede ca administrația publică din unitățile administrativ – teritoriale se întemeiază pe principiul “autonomiei locale” deci pe existența unei subordonări a acestor autorități centrale.

Mai întâi este de subliniat că nicio autoritate a administrației publice centrale, Guvern, ministere, nu are competența să anuleze, să modifice sau să suspende un act adoptat sau emis de Consiliul local, Consiliul județean sau de primar după caz, așa cum ar putea-o face, de pildă, Guvernul cu act emis de un minister sau de către prefect, oricum ar putea să o facă ministrul, cu actul emis de conducătorul serviciului public descentralizat al ministerului.
Nici chiar prefectul ca reprezentant al Guvernului pe plan local, care are rolul de “a veghea ca activitatea consiliilor locale și județene și a primarilor să se desfășoare conform legii” nu poate anula sau suspenda un act adoptat sau emis de autoritățile administrației publice locale, ci cel mult să solicite acest lucru unei autorități din sfera altei puteri a statului, instanțele judecătorești.

d) fiecare dintre unitățile administrativ – teritoriale, comună, oraș, municipiu, județ, dispune de un patrimoniu, distinct de cel al statului și de un buget propriu, pe care le gestionează în condițiile legii, în vederea satisfacerii intereselor și nevoilor locale.

În domeniul finanțelor locale, Legea administrației publice locale pune la baza administrării acestora de către comune, orașe și județe același principiu al autonomiei locale, veniturile și cheltuielile prevăzute anual în bugetele locale fiind aprobate de consiliul local sau, după caz, de cel județean, în condițiile legii.

Desconcentrarea.

Desconcentrarea administrativă presupune existența unor autorități centrale și a unor autorități locale ale statului, acestora din urmă încredințându-li-se puterea de decizie, care se exercită sub controlul activităților ierarhice superioare. Desconcentrarea administrativă este un paleativ adus principiului centralizării, în virtutea căreia se încearcă să se evite consecințele negative ale unei stricte centralizări statale.

În baza desconcentrării administrative, se admite ideea potrivit căreia autoritățile administrative locale ale statului beneficiază de o putere proprie de decizie în anumite materii predeterminate. Cu toate acestea, sistemul administrativ își păstrează caracteristicile unui sistem centralizat, deoarece aceste autorități sunt prelungiri teritoriale ale administrației centrale. Deciziile luate de autoritățile administrației din teritoriu rămân însă decizii luate în numele statului, iar răspunderea agenților administrativi operează față de organele centrale, în virtutea dependenței ierarhice a organelor locale ale administrației publice de stat față de cele centrale.
Desconcentrarea reprezintă totuși, un pas pe calea recunoașterii diversității problemelor locale, admițându-se o anumită adaptare a deciziilor luate de autoritățile teritoriale la specificul local.

Obiectul desconcentrării îl constituie transferul atribuțiilor autorităților centrale la reprezentantul local al acestora (prefect), ori la reprezentanții locali ai statului, ca și a dreptului de tutelă administrativă de la organele centrale de stat la reprezentanții locali ai acestora.

Desconcentrarea constituie, totuși, o etapă pe calea recunoașterii diversității și specificului local precum și a adoptării deciziilor luate de autoritățile locale ale statului.

Desconcentrarea administrativă, ca modalitate de organizare și funcționare a administrației publice, nu se întemeiază pe promovarea interesului local, ca fundament al diminuării concentrării puterii executive. Ideea fundamentală a organizării desconcentrate este aceea a asigurării realizării sarcinilor autorităților publice centrale, prin agenți proprii, organizați însă pe principii teritoriale.

Astfel, serviciile exterioare ale ministerelor organizate la nivel județean (de regulă), îndeplinesc atribuții specifice ministerelor în subordinea cărora se află, având o competență teritorială limitată la unitatea administrativă pe structura căreia s-au constituit. Totuși organizarea și funcționarea acestor servicii nu exclude și promovarea interesului local, numai că acest obiectiv nu este dominant, ci unul secundar.

Trăsăturile caracteristice ale unui stat unitar impun, printre altele, existența unui singur rând de autorități publice centrale – o singură autoritate legislativă, un singur guvern, un singur for judecătoresc suprem, dar și autorități publice organizate în unitățile administrativ – teritoriale care să fie subordonate uniform față de cele centrale.

Autoritățile publice locale se pot însă afla și în alte raporturi față de autoritățile centrale, raporturi care se caracterizează printr – un grad diferit de dependență față de centru. Astfel, este cunoscut regimul administrativ de centralizare, regimul de desconcentrare, cât și cel de descentralizare administrativă; acestea se pot constitui concomitent și în principii care stau la baza organizării administrației publice.

În acest context, regimul administrativ care, așa cum se știe, oglindește modul cum sunt reglementate raporturile dintre autoritatea centrală și cea locală, în general, oscilează între principiile de autoritate și libertate. Prin aceste principii se încearcă a se rezolva cele două tendințe care se manifestă în guvernarea și administrarea unei țări: tendința de unitate tendința de diversitate.

Cu alte cuvinte, este vorba de tendința centralizatoare și tendința descentralizatoare, organizarea administrativă, afirmă un autor, nu exprimă niciodată numai centralizare sau numai descentralizare, existând întotdeauna un dozaj între una și alta, diferența dintre o țară sau alta constând în partea recunoscută descentralizării, ceea ce determină originalitatea administrației din fiecare țară.

În toate cazurile însă, raporturile dintre autoritățile centrale și cele teritoriale se caracterizează prin grade diferite de dependență față de centru, respectiv fie centralizare, fie prin descentralizare sau desconcentrare administrativă, principii care domină organizarea administrației publice.

Potrivit principiilor care guvernează statul unitar, soluționarea problemelor administrației de stat, pe întreg teritoriul, este dependența de existența unei administrații centrale și a unei administrații locale, organizate în toate unitățile administrativ teritoriale. Gradul de dependență a administrației locale de administrația centrală reprezintă criteriul care separă sistemele centralizate de cele descentralizate.

Pe aceste coordonate se cristalizează, de altfel, și cele două mari sisteme care pot sta la baza unor asemenea raporturi: centralizarea și descentralizarea administrativă.

Descentralizarea “marchează sfârșitul statului unitar”. În societățile cu tradiție democratică, este prezentată ca un proces ce vine în concordanță cu modernizarea societății, în concordanță cu progresele înregistrate la nivelul conceptelor juridice ce stau la baza funcționării democratice a societății. Cu toate acestea, este foarte dificil să se facă o evaluare pertinentă a rezultatelor descentralizării. Ea suscită dezbateri contradictorii, polemici și dispute aprinse între cercetători și oameni politici.

În aceste condiții, teama și îndoiala statului român cu privire la descentralizare pot fi considerate justificate. Riscurile pe care le implică o descentralizare rapidă a unui stat hipercentralizat sunt multiple, ținând cont că o veritabilă societate civilă nu a fost încă edificată la noi.
Unul dintre actorii considerați ca simbol al descentralizării și al autonomiei locale în România este în prezent Consiliul județean. Acesta este, fără îndoială, o premieră pentru peisajul politico – administrativ al României. Pentru prima dată, județul dispune de o instanță județeană aleasă. Această instituție, însă, nu poate fi considerată absolut nouă. Ea vine să se insereze întrun sistem mai vechi. România trebuie să se încadreze în circuitul țărilor europene moderne, cu o societate democratică, bazată pe statul de drept, pluripartitism și economie de piață, pe descentralizare și autonomie locală, o societate deschisă, orientată spre om, în care cetățeanul trebuie să fie subiect și nu obiect al proceselor soțio – politice.
Cu toate acestea, între cele două categorii de administrații publice, centrală și locală, sunt strânse legături, determinate de caracterul unitar al statului nostru, dar sunt și unele delimitări generate de faptul că, la baza organizării și funcționării administrației publice locale stă principiul constituțional al autonomiei locale.

2. Sprijin pentru procesul de descentralizare sectorială a serviciilor

Necesitatea procesului de descentralizare se reflectă prin importanța deosebită acordată furnizării de servicii publice descentralizate în strategia de reformă a administrației publice. Majoritatea ministerelor se află în diverse stadii de pregătire a strategiilor de descentralizare. Au fost identificate, sănătatea, învățământul și asistența socială, ca fiind sectoare prioritare. De asemenea, au fost scos scoase în evidență următoarele probleme legate de descentralizare în cele trei sectoare prioritare :

– centralizare instituțională excesivă

– suprapuneri între structurile existente

– disfuncții legislative în ceea ce privește distribuirea competențelor

– prezentarea neclară a nivelurilor de luare a deciziilor

– rezistența structurilor administrative la descentralizare la toate nivelurile;

Intervențiile care vor fi făcute vor viza impactul semnificativ al descentralizării asupra posturilor atât din administrația publică centrală, cât și din cea locală, care preia noi responsabilități operaționale. În același timp, dezvoltarea unor noi competențe de management și standardele mai înalte în relațiile cu clienții, sunt necesare pentru a crește calitatea serviciilor. Mai mult, trebuie să se acorde atenție deosebită folosirii fondurilor publice și responsabilizării în ceea ce privește cheltuirea acestora pentru a crește satisfacția cetățenilor față de eficiența serviciilor publice. Obiectivul major este acela de a sprijini schimbările de structură și proces care decurg din inițiativele de descentralizare sectorială. Va fi acordată finanțare pentru instruire și asistență tehnică în sprijinul procesului de descentralizare, atât la nivelul elaborării de politici publice, cât și la nivelul furnizării de servicii.

Se va acorda atenție deosebită sprijinirii mecanismelor de coordonare a strategiilor în fiecare sector. De asemenea, o atenție deosebită se va acorda atât diferențelor între zonele urbane și rurale, cât și instituțiilor locale mai slab dezvoltate.

Pentru acestea vor fi necesare unele operațiuni cum ar fi :

– training și asistență tehnică pentru structurile implicate în planificarea și coordonarea procesului de descentralizare

– elaborarea unor proceduri de cooperare între administrația centrală și locală, și între autoritățile locale ș școli / spitale / servicii de asistență socială descentralizate sau alte structuri implicate în procesul de descentralizare

– training pentru funcționarii publici din administrația publică locală, mai ales din sectorul de educație (inclusiv pentru reprezentanții autorităților locale în consiliile de administrație ale școlilor) pentru a implementa eficient noile servicii descentralizate

– optimizarea structurilor pentru noile servicii descentralizate / desconcentrate din cele trei sectoare prioritare

– elaborarea de studii, strategii pentru a sprijini inițiativele de descentralizare;

Ca toate acestea să fie îndeplinite se vor desfășura următoarele activități :

– instruire și consultanță pentru structurile implicate în planificarea și coordonarea procesului de descentralizare

– studii și consultanță pentru dezvoltarea, implementarea și integrarea procedurilor de cooperare între administrația centrală și locală și între autoritățile locale și școli, servicii de asistență socială descentralizate sau alte structuri implicate în procesul de descentralizare

– studii, consultanță și instruire pentru îmbunătățirea managementului serviciilor publice

– dezvoltarea și furnizarea programelor de instruire pentru funcționarii publici pentru a implementa eficient noile servicii descentralizate

– studii și consultanță pentru evaluarea fazelor pilot ale procesului de descentralizare și implementarea recomandărilor evaluărilor

– studii, consultanță și instruire pentru optimizarea structurilor pentru noile servicii descentralizate

– studii și consultanță pentru a sprijini inițiativele de descentralizare și pentru a îmbunătăți serviciile descentralizate

– schimb de bune practici și aplicarea pe scară largă a acestora, vizite de studiu, organizare de seminarii, conferințe și stagii practice;

3. Îmbunătățirea calității și eficienței furnizării serviciilor

Analiza situației curente a identificat existența unei preocupări a cetățenilor atât în privința promptitudinii li calității în furnizarea serviciilor publice, cât și în privința lipsei orientării către cetățean a autorităților publice. Nu există informații credibile despre calitatea și eficiența serviciilor publice, iar această problemă trebuie rezolvată pentru a îmbunătăți considerabil furnizarea de servicii către cetățeni.

Aceste intervenții sunt necesare pentru :

– abordarea complexității proceselor și reglementărilor din perspectiva cetățenilor și a mediului de afaceri, în vederea simplificării și reducerii barierelor administrative;

– introducerea unui sistem de calitate care să includă obiective măsurabile și standarde de comparare pentru serviciile destinate cetățenilor;

Consolidarea capacității administrative în ceea ce privește managementul calității, promptitudinea și evaluarea serviciilor este considerată un element cheie în îmbunătățirea eficienței serviciilor publice.

Serviciile publice trebuie să fie furnizate conform unui set de principii generale – egalitate, imparțialitate, continuitate, regularitate, transparență, libertatea alegerii, amabilitate, promptitudine, consultare. Furnizarea serviciilor trebuie să se bazeze pe standarde și obiective măsurabile în raport cu performanța reală.

Pentru îmbunătățirea calității și eficienței furnizării serviciilor către cetățeni se impune realizarea unor operațiuni cum ar fi :

– dezvoltarea, testarea și implementarea unor standarde de cost și calitate a serviciilor publice

– dezvoltarea de metode de măsurare a barierelor administrative

– elaborarea de mecanisme pentru îmbunătățirea sistemului de colectare a taxelor, inclusiv crearea unei interfețe pentru bazele de date existente

– implementarea inițiativelor de reducere a duratei de livrare a serviciilor publice

– training în domeniul evaluării performanțelor serviciilor publice

– analiza problemelor specifice în funcțiune a sistemelor de management

– folosirea mecanismelor electronice – portaluri de internet și baze de date

– implementarea unor documente cadru privind furnizarea de servicii publice

Necesitatea și oportunitatea introducerii sistemului indicatorilor de performanță în sectorul public

Sistemul de indicatori de performanță face posibilă evaluarea consumului de resurse în raport cu rezultatele obținute după încheierea proceselor de realizare și furnizare a serviciilor și compararea acestora cu nivelurile stabilite ca obiective.

Rezultatele obținute de managerii organizațiilor de servicii au condus la întărirea încrederii acestora în noul sistem pe care l-au apreciat ca având o utilitate practică deosebită cel puțin din următoarele considerente:

– contribuie la cunoașterea situației reale a fiecărui tip de serviciu public

– permite identificarea disfuncționalităților în procesul de realizare și de furnizare a serviciilor

– oferă informații despre reacțiile clienților față de serviciile oferite

– creează posibilitatea reorientării parțiale a unor servicii

– permite identificarea gradului de eficacitate a managerilor și executanților implicați în procesul de executare și furnizare de servicii

– sprijină managerii să descopere care este cel mai eficient sistem de realizare și furnizare a acestora

– permite o corelare a efortului personalului cu rezultatul obținut și cu nivelul de performanță realizat.

De altfel evaluarea performanțelor în instituții reprezintă o condiție prealabilă oricărui efort de îmbunătățire a gestionării serviciilor publice locale. Aceasta permite întărirea controlului autorităților locale asupra gestionării serviciilor publice și, ceea ce este foarte important în orice sistem normal, asumarea răspunderii managerilor și executanților pentru calitatea deciziilor și pentru modul de implementare a acestora favorizând transparența activităților de interes public și colaborarea cu beneficiarii serviciilor oferite.

În toate țările membre ale Uniunii Europene au început să fie determinați indicatori de performanță încă din anii ’80, din dorința reprezentanților managementului de a cunoaște exact percepția clienților vis a vis de serviciile oferite și dimensiunea efortului pe care administrațiile publice trebuie să-l facă pentru a ajunge la nivelul așteptărilor beneficiarilor. În etapa premergătoare fundamentării strategiilor se desfășoară cercetări de piață prin care se urmărește identificarea de răspunsuri clare și obiective cel puțin la următoarele întrebări:

– Este eficient procesul de realizare și de furnizare a serviciilor?

– Există baza materială necesară furnizării serviciilor la nivelul așteptării clienților?

– Există o îmbunătățire sau o degradare a calității serviciilor oferite ?

– În ce măsură serviciile oferite răspund așteptărilor clienților?

– Cât de eficient este procesul de realizare și de furnizare a serviciilor publice ?

– În ce măsură obiectivele previzionate au fost realizate?.

Desigur în toate țările procesul de introducere a indicatorilor de performanță pentru serviciile publice a fost unul coordonat pentru care s-a creat în timp util cadrul legislativ care să permită aplicarea lui și pe de altă parte capacitatea managerială a organizațiilor de servicii pentru implementare și îmbunătățirea mecanismelor interne de perfecționare continuă a acestuia. De exemplu municipalitatea din orașul francez Asnieres utilizează tabele de bord care conțin 49 de indicatori pentru aprecierea calității și eficienței serviciilor publice oferite de instituțiile publice din unitatea administrativ teritorială pe care o conduce. În Norvegia, Guvernul prezintă în Parlament anual un raport în care sunt analizați indicatori de performanță referitori la serviciile publice oferite de diferite organizații publice. În Marea Britanie s-a constituit o Comisie de Verificare la nivel național care urmărește, compară și analizează permanent din punct de vedere economic și calitativ diferite tipuri de servicii publice oferite.

În toate aceste țări indicatorii de performanță sunt utilizați pentru a evalua rezultatele unei activități desfășurate și în același timp pentru a exprima acest rezultat sub diverse forme:

– Volum și calitate a prestației,

– Eficiență economică,

– Rentabilitate economică,

– Eficacitate.

Procesul de determinare a indicatorilor de performanță este unul complex.

Evaluarea performanței în serviciile publice se bazează pe următoarele elemente:

– Identificarea corectă a nevoilor clienților ,

– Determinarea obiectivelor și programelor corelate cu nevoile constatate,

– Realizarea unei calități a prestațiilor apropiată de nevoile cetățenilor

Aplicarea unui sistem de indicatori de performanță în sfera serviciilor publice este posibilă în orice context național, dacă cel puțin următoarele condiții vor fi respectate:

– existența unui cadru legal care să stabilească limitele legale pentru definirea unor astfel de indicatori

– exprimarea unitară și transmiterea acelorași concepte, definiții, abordări referitoare la indicatorii de performanță

– adaptarea instrumentarului managerial de analiză la diversitatea serviciilor publice

– continuitatea și îmbunătățirea continuă a sistemului indicatorilor de performanță pentru serviciile publice

– monitorizarea permanentă a sistemului și acordarea de consultanță pentru aplicarea, analiza și evaluarea indicatorilor de performanță.

Calitatea serviciului public este apreciată, în cele mai multe situații, de măsura în care acesta răspunde așteptărilor clienților. Importante în acest sens sunt următoarele aspecte:

– oportunitatea serviciului public,

– accesibilitatea serviciului public,

– continuitatea în furnizarea serviciului public,

Deoarece calitatea este mai dificil de măsurat și cuantificat, în instituțiile care oferă servicii din țările dezvoltate au fost elaborate și implementate sisteme de control al calității serviciilor, care urmăresc realizarea calității în fiecare din fazele procesului prin care se realizează serviciul public potrivit unor reguli și proceduri specifice.

Indicatorii de calitate sunt de mai multe feluri:

– Indicatori tehnici care se referă în principal la volumul serviciilor, cum ar fi: numărul de persoane care frecventează bibliotecile publice, numărul de cereri primite pentru acordarea de ajutoare sociale etc.

– Indicatori de mediu: gradul de poluare fonică, gradul de poluare chimică, gradul de încărcare cu noxe a mediului ambiant etc.

– Indicatori specifici de calitate: calitatea apei potabile, gradul de puritate al apei potabile, gradul de confort în mijloacele de transport în comun etc.

– Indicatori de servire a cetățeanului:

– accesibilitatea serviciului: orele de program, timpul de așteptare pentru un serviciu public

– gradul de satisfacere al beneficiarului serviciului

– eficacitatea serviciului public

Indicatorii de performanță prezentați demonstrează că există suficiente forme de determinare a gradului în care serviciile publice oferite satisfac nevoi sociale de interes general și, în același timp permit determinarea contribuției fiecărui angajat, manager și executant dintr-o instituție publică la realizarea și furnizarea serviciilor oferite.

Sistemul indicatorilor de performanță reprezintă în același timp o bază concretă și obiectivă de motivare diferențiată a resurselor umane din administrația publică în funcție de gradul de realizare a obiectivelor stabilite și nivelul performanțelor obținute.

Principiile reformei guvernării pun în prim plan eficientizarea cheltuielilor publice, creșterea capacității de management a administrației și adoptarea unor formule de îmbunătățire a relației cu cetățeanul – client. Parteneriatul public – privat și contractarea socială sunt instrumente de politică publică care ajută la realizarea principiilor reformei administrației publice. Pornind de la prezentarea formelor de finanțare a serviciilor sociale existente la nivel european și de la modelele de cooperare între organizațiile neguvernamentale și guvern, vom face o analiză a politicii publice de furnizare a serviciilor sociale în România.

Pentru a putea analiza avantajele și dezavantajele fiecărui instrument de politică publică în parte vom prezenta mecanismele de finanțare a serviciilor sociale existente în țările Uniunii Europene în acest moment astfel încât să poată fi evitate efectele negative ale acestora în cadrul legislației românești.

Dezvoltarea este identificată de multe ori cu creșterea produsului intern brut sau cu creșterea veniturilor populației sau cu procesul de modernizare socială, dar ea înseamnă mult mai mult decât atât. Factori ca educația, facilitățile de asistență socială, drepturile politice și civile (libertatea de a participa la discuții și dezbateri publice, dreptul de a avea acces la informații etc.), asistența medicală, cultura influențează semnificativ creșterea calității vieții indivizilor și implicit procesul de dezvoltare socială.

În opinia lui Amartya Sen dezvoltarea este un proces de extindere a libertăților indivizilor, ceea ce presupune îndepărtarea factorilor care contribuie la privarea oamenilor de anumite libertăți: sărăcia, numărul redus de oportunități economice, regimurile dictatoriale, privațiunile sociale, neglijarea facilităților publice. Autorul identifică cinci tipuri de libertăți instrumentale importante pentru dezvoltare, între care există conexiuni puternice și care se întăresc reciproc:

1. libertățile politice, se referă la dreptul indivizilor de a vota conducătorii politici, de a participa la luarea deciziilor, de a critica autoritățile, de a se exprima politic liber. După cum se poate observa sunt drepturi specifice statelor caracterizate de regimuri democratice de guvernare;

2. facilitățile economice, au în vedere oportunitățile indivizilor de a utiliza resursele economice în scopul producției, consumului și schimbului. Pe lângă existența unei piețe libere, sunt importante libertatea forței de muncă și disponibilitatea și accesul la finanțare;

3. oportunitățile sociale, vizează cadrul instituțional de care dispune societatea referitor la educație și asistență medicală;

4. garantarea transparenței, se referă la liberul acces la informația publică. Transparența este importantă pentru prevenirea fenomenului corupției, a iresponsabilității financiare și a afacerilor la negru;

5. siguranța protecționistă, presupune asigurarea unei rețele de asistență socială necesară pentru asistarea persoanelor sărace. Această rețea de asistență socială include beneficiile pentru șomaj, veniturile suplimentare pentru persoanele sărace etc.

Oportunitățile sociale (educația, serviciile medicale) și serviciile de asistență socială facilitează participarea economică și politică a indivizilor și reduc fenomenul de excluziune socială. Accentul în cele ce urmează va cădea pe serviciile de asistență socială, considerate un factor important de reducere a sărăciei și excluziunii sociale.

Într-o societate în permanentă transformare, în care problemele sociale se modifică cu rapiditate, politica publică privind furnizarea de servicii sociale trebuie să se adapteze la noile cerințe și să răspundă nevoilor persoanelor aflate în dificultate. Creșterea calității serviciilor sociale și diversificarea acestora astfel încât să răspundă noilor nevoi, trebuie să fie un obiectiv central al politicii guvernului în domeniul protecției sociale. Dacă statul îndeplinește funcția de reglementare, stabilind prin politicile pe care le adoptă cadrul de producere și furnizare a serviciilor sociale, organizațiile societății civile și cele private au la îndemână o serie de instrumente prin care pot crește calitatea acestor servicii.

Instrumentul cel mai important pentru creșterea calității serviciilor îl deține administrația publică, respectiv guvernul și parlamentul, și este reprezentat de politicile publice pe care le adoptă. Introducerea elementelor „noului management public” în cadrul reformei administrației publice presupune: reducerea cheltuielilor administrative; utilizarea tehnologiei informației pentru a îmbunătăți sistemele financiare, sistemele de achiziții și plăți, facilitarea comunicațiilor în interiorul și în exteriorul sistemului birocratic; adoptarea unui management bazat pe programe; adoptarea planificării strategice, a planificării de afaceri, a regimurilor de management al performanței și o raportare mai transparentă către pentru public; utilizarea unor alternative de livrare directă a serviciilor de către angajații publici permanenți în forma contractului extern, delegarea puterii/sarcinii, acorduri de parteneriat (cu non-profit, cu profit și cu alte organizații guvernamentale),

privatizare și agenții autonome; schimbarea managementului resurselor umane și a sistemului de compensații; accent pus pe calitatea serviciului.

Parteneriatul public-privat este un element de reformă a administrației publice care nu numai că a redus presiunea fiscală asupra bugetului public, dar a dus și la creșterea calității serviciilor publice. Statul este cel care are datoria de a stabili cadrul legal de funcționare al acestor parteneriate public-privat. Parteneriatul public privat, în general, îmbracă forma unui contract de cumpărare de servicii, în care instituțiile publice achiziționează serviciu de la organizații non-profit.

Programele guvernamentale din domeniul serviciilor sociale care se bazează pe contractare cer contractorilor să fie entități non-profit. Aceste contracte sunt caracteristice pentru cicluri mici de finanțare în care instituțiile guvernamentale au control asupra criteriilor de performanță, furnizării de servicii și criteriilor de alegere a beneficiarilor. Smith and Lipsky (1993) numeau acest tip de parteneriat „regim contractual” deoarece relația dintre cele două entități este de dependență și nu de egalitate. Aceste aranjamente contractuale subordonează organizațiile nonprofit statului hegemonic care cel mai des joacă rol de sponsor decât de partener.

Contractarea socială care este procesul de scoatere la licitație a ofertei de servicii sociale către contractori privați externi, va fi eficientă numai dacă sunt îndeplinite anumite criterii2:

1. bunurile și serviciile pe care guvernul dorește să le contracteze trebuie să fie clar definite;

2. standardele de calitate să fie stabilite;

3. existența unei piețe de servicii sociale bine dezvoltate;

4. costurile de tranziție trebuie să fie minime.

Politica publică în domeniul contractării sociale trebuie să prevadă următoarele aspecte: obiectivele pe care statul dorește să le atingă prin aplicare politicii respective, tipurile de serviciile sociale care pot fi realizate în parteneriat cu un terț, care pot fi furnizorii de servicii sociale publice, ce acreditări trebuie să aibă acești furnizori, responsabilitățile fiecărei părți, standardele minime de calitate ce trebuie respectate pentru fiecare serviciu în parte, indicatorii de performanță utilizați în monitorizare, procedura de monitorizare și evaluare, procedurile de exit.

Fenomenul contractării în politica socială presupune aducerea împreună a statului și a pieței și îndeplinirea a trei condiții: (a) separarea între finanțare, control, management și furnizare de servicii, (b) concurența între furnizori, fie ei publici sau privați și (c) „libertatea de a alege” a consumatorului. Reforma în domeniul furnizării serviciilor sociale are în vedere nu numai actorii implicați (public sau privat), ci și modul cum se realizează (legislația). Asistăm la o reformă în ceea ce privește logica acordării acestor servicii, trecându-se de la servicii bazate pe principiul universalității (cetățenia ca statut) la servicii personalizate în funcție de nevoile cetățenilor (cetățenia ca contract). Tipologia contractării sociale este stabilită de literatura de specialitate în funcție de cumpărătorul serviciilor : instituțiile publice sau cetățean. În cazul în care cumpărătorii sunt instituții publice avem de-a face cu contracte de furnizare de servicii în care finanțarea este publică, iar implementarea privată. Administrația publică va fi cea care va constrânge furnizorii privați să respecte standardele de performanță și să răspundă cât mai adecvat nevoilor cetățenilor.

Dacă cumpărătorii sunt cetățenii, vom întâlni un alt instrument de politică publică, respectiv voucherele. Sistemul de vouchere are în centru cetățeanul ca și consumator care este liber să aleagă serviciul dorit. Instituțiile publice dau vouchere cetățenilor, care apoi sunt liberi să își aleagă orice serviciu vor din oferta existentă pe piață. Nu putem vorbi de o libertate de a alege a cetățeanului, ci doar de o libertate de alegere a furnizorului, fără a avea un cuvânt de spus în definirea sau personalizarea serviciilor dorite. Cetățeanul este condiționat de furnizor, fiind constrâns să accepte servicii predefinite și standardizate. Pentru a putea să fie implementat un sistem bazat pe vouchere este nevoie de o piață dezvoltată a furnizorilor de servicii sociale care să fie atent monitorizați în ceea ce privește calitatea serviciilor. Problema cea mare este legată de sancțiunile aplicate furnizorului care nu respectă standardele de performanță. Probabil că în timp acest lucru se va regla de la sine prin intermediul mecanismelor de piață, dar până atunci cetățenii sunt cei care vor avea de suferit.

Organizațiile societății civile sunt cele care au adus o contribuție importantă la creșterea calității serviciilor sociale oferite persoanelor aflate în nevoie. Pe lângă faptul că ele sunt cele care au introdus numeroase tipuri de servicii sociale pe piața de servicii din România, ele sunt primele care au stabilit și standarde de calitate pentru realizarea și furnizarea acestor servicii. Guvernul nu numai că a preluat aceste servicii, dar cea mai mare parte din standardele de performanță stabilite de către stat sunt elaborate împreună cu ONG pe baza experienței acestora. ONG sunt poate, pentru anumite tipuri de servicii sociale, cele mai abilitate să ofere consultanță de specialitate și training-uri pentru pregătirea personalului. În ultimii ani ONG au avut o activitate susținută de lobby și advocacy pentru a le fi recunoscută activitatea în domeniul social.

Piața privată, prin competiția pe care o presupune, este un instrument de creștere a calității serviciilor. O piață dezvoltată de servicii sociale, în care să activeze mai mulți furnizori privați de astfel de servicii, ar conduce nu numai la scăderea costurilor pe care le implică aceste servicii, ci și la o creștere calitativă a acestora. Pentru a își putea păstra clienții și a atrage alții noi, prestatorii privați sunt nevoiți să reducă costurile și să sporească calitatea.

Subvențiile acordate anumitor tipuri de servicii constituie un instrument de creștere a calității acestora, aflat la îndemâna statului. Aceste subvenții pot să acopere unele costuri, astfel încât calitatea serviciilor să crească. Important este ca subvențiile să se acorde în funcție de nevoile identificate și să se poată modifica dacă necesitățile se schimbă.

Ideologia „developmentaristă” (asociată cu numele lui J. Midgley și Sherraden) presupune că dezvoltarea se realizează prin „coordonarea eforturilor statului, pieței și comunității în cadrul unui pluralism coordonat” În 1995, Midgley propunea un al patrulea tip de strategie de dezvoltare, cea instituțională care are rolul de a rezolva dilema alegerii între cei trei actori – statul, piața și comunitatea. Statul are un rol activ în conducerea și coordonarea procesului de dezvoltarea socială astfel încât să maximizeze participarea comunităților, pieței și indivizilor. Guvernul central trebuie să contribuie direct la dezvoltarea socială prin intermediul politicilor publice pe care le formulează și a programelor de acțiune.

Strategia instituțională presupune realizarea a trei condiții: crearea unui cadru organizațional în care să se implementeze procesul de dezvoltare socială, creșterea economică trebuie să îmbunătățească bunăstarea indivizilor, realizarea unor programe sociale care să contribuie la dezvoltarea economică.

Sursele bunăstării pot fi:

– familia, prin suportul intra și intergenerațional oferit

membrilor săi;

– piața, prin alocarea resurselor și a veniturilor și competiția pe care o

creează ce reprezintă un factor motivator al performanței;

– statul, prin intermediul politicilor sociale pe care le formulează și -implementează, în special prin asigurările sociale și asistența socială;

– societatea civilă, prin comunitate,organizații non-profit, biserică

Voluntariatul este un instrument de creștere a calității serviciilor utilizat în special de către organizațiile neguvernamentale. Faptul că totul este făcut din filantropie, fără implicarea beneficiilor materiale, face ca serviciile să fie oferite la un nivel calitativ ridicat.

Parteneriatul – factor de stimulare a dezvoltării sociale

Parteneriatul public – privat, ce implică guvernul, sectorul privat și societatea civilă, este recunoscut la nivel internațional ca o soluție pentru problemele sociale de orice tip – îngrijire medicală, educație, protecție socială, trafic de persoane, corupție etc.

Parteneriatul public-privat eficient poate ajuta la rezolvarea unora dintre cele mai presante provocări sociale. Multe dintre problemele sociale contemporaneși.

În această lume aflată în plin proces de globalizare, este acceptată ideea că guvernele nu mai pot rezolva singure problemele sociale care apar, că sectorul de afaceri trebuie să își asume și responsabilități sociale și că societatea civilă trebuie să aibă un rol important.

Așa cum am subliniat deja, parteneriatul public-privat are anumite beneficii pentru administrația publică: reducerea costurilor, împărțirea riscurilor, creșterea nivelului de furnizare a serviciilor, creșterea calității acestora, implementarea eficientă. Dar și sectorul privat are beneficii – dezvoltarea pieței, profitul. În domeniul furnizării de servicii sociale sunt preferate parteneriatele realizate cu organizațiile societății civile deoarece caracterul lor non-profit și faptul că sunt instituții bazate pe voluntariat și filantropie permit reducerea costurilor și creșterea calității serviciilor.

Prin intermediul parteneriatului public-privat sunt realizate obiectivele

dezvoltării sociale. Societatea civilă este cea care se află cel mai aproape de oameni, cunoscându-le cel mai bine nevoile și problemele putând să ofere soluții adecvate. Prin serviciile pe care le oferă, organizațiile neguvernamentale sunt un actor important în furnizarea bunăstării sociale și în creșterea calității vieții.

Organizațiile societății civile derulează programe de dezvoltare socială (programe de mobilizare a resurselor umane, programe de dezvoltare a capitalului social și programe de măsuri active pentru ocuparea forței de muncă) care urmăresc implicarea activă a beneficiarilor în activitățile desfășurate.

Însă pentru a realiza toate aceste servicii și a le putea furniza beneficiarilor este nevoie de existența unui cadru legislativ care să reglementeze aceste activități. Este nevoie de o recunoaștere a serviciilor oferite de către ONG beneficiarilor și de o finanțare a acestora. Statul este cel care trebuie să reglementeze toate aceste aspecte și să ofere și cadrul legislativ de desfășurare a parteneriatului dintre administrația publică și furnizorii privați de servicii. Administrația publică este obligată să fixeze standardele pentru furnizarea acestor servicii pentru a se asigura o calitate minimă a lor. Va trebui să crească funcția de reglementare și de control a instituțiilor publice. Pentru a se asigura că se îndeplinește obiectivul de creștere a calității vieții indivizilor este necesar ca instituțiile publice să își dezvolte capacitatea de monitorizare și evaluare a activității sectorului privat, profit sau nonprofit, în cadrul parteneriatului.

Parteneriatul public-privat oferă statului posibilitatea de a cunoaște mai bine nevoile indivizilor și de a oferi soluții adecvate de rezolvare a lor. Furnizarea serviciilor în parteneriat cu societatea civilă permite o rezolvare diferențiată în funcție de nevoi și adecvată a problemelor care apar într-o comunitate. Există o mai mare flexibilitate care conduce la o adresare rapidă a nevoii. Prin îmbunătățirea calității serviciilor oferite se produce și o creștere a calității vieții indivizilor respectivi.

În domeniul serviciilor sociale, parteneriatul public-privat permite creșterea calității vieții indivizilor sau grupurilor aflate în situație de nevoie socială.

Parteneriatul asigură furnizarea promptă a acestor servicii în comunitățile care au cea mai mare nevoie de ele (comunitățile sărace, comunitățile rurale). În cadrul acestui parteneriat sunt respectate drepturile omului și prin asigurarea confidențialității persoanelor asistate astfel încât acestea să nu fie stigmatizate și marginalizate de către comunitate.

Parteneriatele public-privat funcționează eficient dacă modul de lucru este bazat pe încredere și colaborare între participanți. Deseori ele antrenează diferite culturi și implică investiții semnificative de timp și compromisuri. Însă nu trebuie neglijat faptul că beneficiile sunt semnificative pentru ambele părți.

În domeniul serviciilor sociale, parteneriatul public-privat permite creșterea calității vieții indivizilor sau grupurilor aflate în situație de nevoie socială.

Creșterea calității vieții constituie scopul dezvoltării sociale, ceea ce înseamnă că parteneriatul este unul dintre instrumentele de stimulare a acestui proces. Spre deosebire de privatizarea serviciilor sociale unde responsabilitatea pentru producerea și furnizarea serviciilor este preluată de către sectorul privat, în contractarea socială statul își păstrează responsabilitatea pentru oferirea de servicii sociale. Pentru a putea sprijini dezvoltarea socială guvernul poate acționa în parteneriat cu agenții societății civile și sector privat.

Pe măsură ce la nivel local se dezvoltă mijloacele instituționale corespunzătoare și se acumulează experiența necesară, guvernul central trebuie să renunțe la monopolul pe care îl deține în domeniul serviciilor sociale și să sprijine autoritățile locale și organizațiile societății civile în preluarea unora dintre activitățile de rezolvare a problemelor comunității, oferind și o finanțare totală sau parțială a acestora. O astfel de abordare va determina: eficientizarea utilizării resurselor financiare, scăderea costurilor furnizării unor astfel de servicii sociale, dezvoltarea solidarității sociale la nivelul comunității, creșterea spiritului de inițiativă la nivelul comunității, creșterea calității serviciilor oferite populației.

Interesele pentru care se inițiază aceste parteneriate în cazul sectorului public sunt următoarele: asigurarea de capital și reducerea presiunii asupra bugetului public, sprijinirea dezvoltării tehnologiilor, reducerea corupției, împărțirea riscului și a costurilor, accesul la fondurile companiilor, utilizarea expertizei manageriale private, creșterea calității serviciilor, creșterea eficienței în furnizarea acestor servicii.

În scopul realizării unui parteneriat eficient statul trebuie să își sporească atribuțiile în ceea ce privește reglementarea acestuia, dar să creeze mecanisme prin care faciliteze încheierea unor astfel de parteneriate. Scopul guvernului trebuie să fie dezvoltarea unor servicii moderne, calitative, eficiente, centrate pe nevoile beneficiarilor. Din acest motiv va trebui să dezvolte parteneriatele public-privat atât la nivel central, cât mai ales la nivel comunitar. Autoritățile publice trebuie să își dezvolte capacitățile manageriale de gestionare a acestui proces. Astfel, administrația publică trebuie să: fixeze costuri unitare pe servicii care să fie respectate de toți furnizorii, elaboreze standarde de performanță pentru furnizarea de servicii sociale, stabilească prioritățile de finanțare a acestor servicii în funcție de nevoile comunităților și aducerea lor la cunoștința posibililor furnizori, elaboreze un set de indicatori pentru monitorizarea furnizării serviciilor sociale, formuleze un set unitar de criterii de evaluare a activității furnizorilor de servicii sociale, formeze personal specializat în cadrul administrației publice care să coordoneze și evalueze activitatea pe tipuri de servicii.

Fondurile limitate de care statul dispune impun crearea unei piețe de servicii sociale în scopul evitării monopolului și promovării competiției, care va avea drept rezultat creșterea calității serviciilor sociale furnizate și scăderea costurilor. Cel mai indicat partener în furnizarea de servicii sociale este reprezentat de organizațiile societății civile, datorită caracterului filantropic, nonprofit și voluntar.

ONG nu au drept scop realizarea profitului și implică munca voluntară, de multe ori, fapt care duce la existența unor costuri reduse pentru aceste servicii. Un alt motiv îl constituie experiența pe care acestea au acumulat-o în producerea și furnizarea de servicii sociale și existența unor standarde de calitate la nivelul ONG pentru realizarea acestor servicii. Comunicarea cu beneficiarii și cunoașterea foarte bună a nevoilor acestora este un alt atu pe care organizațiile societății civile îl posedă. Atuurile de care dispun ONG și care fac din ele cel mai bun partener sunt: calitatea înaltă a serviciilor furnizate, existența unui personal calificat, costurile reduse, flexibilitatea de care dau dovadă, promovarea echității, identificarea rapidă a nevoilor și adaptarea sau dezvoltarea unor noi servicii în funcție de acestea.

La nivel comunitar una dintre cele mai eficiente formule de parteneriat este cea realizată între administrația publică locală, care coordonează, reglementează, monitorizează și evaluează activitatea, sectorul de afaceri, care aduce experiența ce o posedă în management, eficiența în furnizarea serviciilor și resurse financiare, și organizațiile societății civile, care și-a dezvoltat servicii sociale diversificate în funcție de nevoi, posedă standarde de calitate înalte pentru furnizarea acestor servicii, are experiență în realizarea serviciilor.

Contractarea socială la nivel local

La nivel local mecanismele legislative care permit autorităților să aloce

fonduri organizațiilor neguvernamentale pentru serviciile sociale pe care acestea le furnizează comunității sunt: Legea 34/1998, Legea 350/2005, Legea 17/2000, Legea 215/2001, OG 68/2003, Legea 272/2004.

Metodologia utilizată pentru analiza mecanismelor de finanțare ale ONG care furnizează servicii sociale la nivel local este una de tip calitativ.

Din punctul de vedere al autorităților publice, parteneriatele în domeniul furnizării de servicii sociale încheiate cu ONG și externalizarea serviciilor sociale sunt instrumente de lucru bune deoarece conduc la o sistematizare a serviciilor, dar reglementarea lor prin lege este lipsită de coerență și neclară. Pentru a evita procedurile birocratice unele administrații locale acordă finanțări ONG care furnizează servicii sociale pe baza unor protocoale de parteneriat. Se preferă această formulă deoarece în acest mod se asigură continuitatea serviciilor oferite beneficiarilor, evitându-se licitația care poate produce disfuncționalități.

Beneficiarii se familiarizează cu un anumit ONG care oferă serviciile (sunt persoane cu handicap, copii, bătrâni etc.) și este de preferat, din punctul de vedere al autorităților, să se continue cu aceeași organizație neguvernamentală dacă activitatea acesteia corespunde criteriilor și standardelor de performanță impuse. Astfel se fac parteneriate pe perioade mai lungi de timp.

Percepția factorilor de decizie din instituțiile administrației publice, dar și a reprezentanților organizațiilor neguvernamentale este că în acest moment avem de-a face cu o suprareglementare în domeniul contractării de servicii sociale, fapt ce creează confuzie și disfuncționalități.

Putem spune că sistemul serviciilor de asistență socială din România s-a recreat după 1989 multe din competențe fiind lăsate la nivelul administrație publice locale. Atât legea cadru a asistenței sociale, cât și legea descentralizării prevăd ca transferul de competențe de la administrația publică centrală către cea locală să se facă concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitării acestora. Exercitarea competențelor se face numai după transmiterea resurselor financiare necesare. Este, deci, de așteptat ca, noul cadru legal creat prin adoptarea legii asistenței sociale și a decentralizării să creeze premisele unor clarificări necesare și în domeniul asistenței sociale. O descentralizare a furnizării și finanțării serviciilor de asistență socială și o transferare de competențe în acest sens nu se poate face dacă nu sunt realizate sau îndeplinite următoarele elemente:

– elaborarea unei strategii unice de descentralizare a serviciilor de asistență socială;

– identificarea resurselor necesare și a costurilor integrale aferente competențelor transferate;

– stabilirea standardelor de cost și de calitate pentru finanțarea diferitelor servicii de asistență socială;

– stabilirea unor indicatori sociali pe baza cărora să se calculeze bugetul aferent unei competențe pentru o autoritate publică locală.

Pe piața de servicii sociale din România, organizațiile neguvernamentale sunt, în acest moment, cei mai importanți actori privați atât prin numărul acestora cât și prin diversitatea serviciilor sociale oferite celor aflați în nevoie. Din păcate distribuția teritorială a organizațiilor neguvernamentale ca și furnizori privați de servicii sociale este neuniformă existând județe în care numărul ONG este foarte mic.

Există încă un număr foarte mare de instituții publice la nivel local, în special comune și orașe mici, neacreditate pentru funcționarea serviciilor sociale. Situația este cu atât mai gravă cu cât legea prevede un număr de 3 persoane cu studii superioare de specialitate existente la nivelul administrației locale pentru acreditare. Organigramele și bugetele acestor administrații locale mici nu permit angajarea de personal.

CAPITOLUL III

CONCLUZII

1. Dezvoltarea leadership-ului în administrația publică din România în viitor

Dezvoltarea leadership-ului nu reprezintă un concept nou sau unic pentru sectorul public din România sau alte țări de pe mapamond. De ce a devenit, totuși,astăzi un subiect atât de dezbătut? În general, România, precum și alte țări au observat că există o diferență foarte mare între cum este perceput sectorul public în prezent și cum ar trebui să fie văzut interesul național în prezent sau în viitor. Un răspuns la principalele probleme cu care se confruntă sectorul public din România la ora actuală ar putea fi dezvoltarea unui anumit tip de leadership care să se muleze cel mai bine pe structurile administrative existente în România. Leadership-ul este practic componenta de bază a unei bune guvernări publice.

Despre guvernarea publică

În condițiile schimbărilor rapide din prezent, guvernele trebuie să își reconsidere rolul pentru a face față provocărilor precum globalizarea, descentralizarea, noile tehnologii, și, de asemenea, cerințelor, așteptărilor și influențelor cetățenilor. Principiile bunei guvernări transformă nu doar relațiile dintre guverne, cetățeni și parlamente, ci chiar funcționarea efectivă a guvernelor în sine.

Aceste principii sunt: respectarea legii, deschiderea, transparența și responsabilitatea instituțiilor democratice, echitatea și egalitatea în tratamentul acordat cetățenilor (incluzând mecanismele de consultare și participare), legi și regulamente clare, transparente și aplicabile, consistență și coerență în formularea politicilor și a standardelor ridicate de acea etică a comportamentului.

Guvernele trebuie să analizeze și să dezvolte soluții pentru provocările și nevoile ce vor apărea și să promoveze practici care cresc eficiența instituțiilor democratice. Guvernarea publică include activități de guvernare on-line (e-guvernare), de bugetare și de management, de reformă, de dezvoltare durabilă și de participare a cetățenilor în formularea politicilor și în lupta împotriva corupției.

O guvernare eficientă ajută la întărirea democrației și a drepturilor omului, promovarea prosperității economice și a coeziunii sociale, scăderea sărăciei, protejarea mediului, utilizarea rațională a resurselor naturale și o mare încredere în guvern și administrația publică.

Provocările conducerii organizației

Leadership-ul nu este o noțiune singulară. Chiar și după decenii de cercetare, nu suntem capabili să identificăm cu certitudine factorii cauzali specifici care să conducă la un leadership și management de succes în orice timp și spațiu. Iar acest lucru se datorează faptului că situațiile din viața reală nu sunt aceleași, ci într-o continuă schimbare, cu numeroși factori și variabile care apar aproape simultan.

În prezent se urmărește o abordare a leadership-ului și a managementului care să conducă la performanță și eficiență. Studiile dovedesc că cei mai mulți doresc o abordare completă care să poată fi adaptată cât mai multor organizații și situații.

O astfel de abordare permite promovarea unei înțelegeri și a unui limbaj comun prin care conducătorii organizațiilor să poată să lucreze împreună și să acționeze asupra problemelor pe care le întâmpină în activitățile zilnice. Pentru dezvoltarea ideilor și abilităților în acest sens, este necesară construirea unui sistem al comportamentului organizațional, folosind un limbaj comun pentru ca cei în măsură să poată să stăpânească capacitățile,principiile și legitățile necesare.

Abordarea situațională a leadership-ului pune la dispoziție acest limbaj comun, menit să rezolve problemele organizației: un limbaj comun valoros prin care se pot diagnostica problemele leadership-ului, prin care se poate adapta comportamentul organizației pentru a rezolva aceste probleme și prin care se pot comunica soluțiile găsite.

În concluzie, în ciuda schimbărilor în conceptul de organizație, leadership-ul de succes depinde în mod fundamental de interacțiunea dintre cei ce îl urmează pe conducătorul organizației în îndeplinirea obiectivelor acesteia, intervenția conducerii, recunoașterea rezultatelor acestei intervenții și schimbările efective. Toate acestea sunt elemente esențiale ale leadership-ului.

Există un volum impresionant de literatură teoretică în ceea ce privește leadership-ul și cum ar trebui să fie un bun lider. Oricum, pentru funcționarii publici este mult mai relevant să li se spună de ce leadership-ul este atât de important în practică, cum se integrează acesta în reforma, cum să se dezvolte viitorii lideri în sectorul public și cum să se poată rezolva problemele printr-o modalitate strategică, nu să li se prezinte tradiționalele idei precum “ce calități de leadership sunt necesare pentru a rezolva o situație specifică”.

Deși importanța unui leadership eficient este larg recunoscută, trebuie să înțelegem că noțiunea de leadership este dificil de definit și are semnificații diferite în țări diferite. În ciuda faptului că în România s-a pus și problema accentuării leadership-ului în procesul reformei, nu s-a făcut mai nimic pentru a cultiva leadership-ul în acest sens.

Conceptul de leadership nu este nou și nici străin sectorului public. A fost discutat frecvent în literatura despre managementul afacerilor. Totuși, în România, problema dezvoltării leadership-ului nu a fost pusă în evidență pe larg. Pe de altă parte, alte țări precum Germania, Islanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Marea Britanie și S.U.A. au acordat o prioritate ridicată acestui subiect pe parcursul ultimilor ani.

În timp ce s-a definit rolul liderilor ca agenți ai schimbării, s-a remarcat că importanța leadership-ului depinde de starea societății, de structura instituțiilor publice și de tipul de reformă adoptat.

– Dezvoltarea liderilor este mai importantă într-o societate diversificată decât într-una omogenă, pentru că liderilor li se cere să transmită noi valori, să medieze conflicte și să creeze coaliții în vederea susținerii reformei.

– Liderii sunt mai importanți într-o structură administrativă descentralizată și ramificată decât într-una centralizată și ierarhizată.

– România, ca țară care a adoptat calea reformei etapizate, în trepte, poate mobiliza puțini lideri la început. Totuși, pe măsură ce reforma aduce rezultate pozitive și se răspândește în toate structurile administrației publice, leadership-ul este din ce în ce mai necesar și mai căutat.

Din ce în ce mai multe motive apar pentru dezvoltarea leadership-ului atât în România, cât și în alte țări. De exemplu, în efortul de a schimba fundamental administrația publică, guvernul Marii Britanii a situat leadership-ul pe a șasea poziție în treptele reformei serviciilor civile. Noua Zeelandă, cu un interes crescut în contabilitatea și cooperarea în administrația publică, accentuează importanța leadership-ului pentru a-și atinge obiectivele acestui sector.

]Leadership-ul are înțelesuri diferite pentru persoane diferite. În trecut, pentru mulți, imaginea unui lider era aceea a unei persoane înțelepte, paternaliste, care ia toate deciziile și conduce de una singură organizația publică. Imaginea leadership-ului se bazează pe cerințele istorice și pe caracteristicile societății și a guvernelor care le servesc. Societatea din România, totuși, devine mai diversă și instituțiile publice devin astfel mai flexibile. Noile situații apărute cer noi tipuri de lideri.

Leadership-ul joacă un rol important în implementarea reformei pentru că implică două din cele mai importante aspecte ale reformei: schimbarea și oamenii. Leadership-ul se manifestă doar în relațiile dintre oameni. Liderii eficienți inspiră oamenii. Schimbarea instituțiilor publice reprezintă cu adevărat schimbarea mentalității și comportamentului angajaților, ceea ce înseamnă că instituțiile care trec prin reformă au nevoie de leadership.

Liderii, în cadrul instituțiilor publice, pot ajuta la răspândirea, promovarea și menținerea noilor valori ce sunt necesare pentru o reformă a sectorului public de succes.

În timp ce leadership-ul public include în mod clar conducătorii administrației centrale, ca și liderii politici, viziunea leadership-ul în viitor tinde să devină mai largă. Acesta include lideri ca agenți de schimbare răspândiți în cadrul organizațiilor publice pentru a continua procesul reformei. Liderii se dovedesc a fi eficienți prin abilitatea lor de a convinge, de a motiva angajații publici și de a le orienta eforturile pentru o cauză comună.

România nu are pusă la punct o strategie sistematică de dezvoltare a leadership-ului, ca parte a procesului de reformă. Unele țări dezvoltate au început deja să elaboreze o astfel de strategie, iar alte țări au deja o astfel de strategie. De exemplu, Marea Britanie a stabilit recent un model de dezvoltare a leadership-ului în sectorul public. Guvernul Norvegiei se află acum într-un proces de reînnoire a planurilor sale strategice pentru leadership în serviciile civile,pentru a reflecta interesul crescut al sectorului public pentru schimbare.

În unele țări, ca Suedia și U.S.A., s-au creat noi instituții pentru identificarea viitorilor lideri în sectorul public și pentru dezvoltarea profesională a acestora. În Suedia, Consiliul Național pentru Calitate și Dezvoltare a fost creat recent, având ca principală sarcină identificarea potențialilor lideri.

Între timp, unele țări tind să dezvolte programele existente de management public pentru a include programe de dezvoltare a leadership-ului. Unul dintre aceste programe de dezvoltare a leadership-ului din Finlanda include crearea unui nou program de dezvoltare a managemenului, după evaluarea celui anterior. În Olanda, Serviciul Public Superior a fost lărgit pentru a include toți conducătorii de la nivelurile înalte din administrația publică pentru a se descurca cu nevoia crescută de lideri la nivelul superior al administrației publice.

Dezvoltarea viitorilor lideri în administrația publică românească are un accentuat caracter practic și va trebui să fie discutată pe larg. Principalii pași care ar putea fi urmați sunt:

– Identificarea potențialilor lideri este primul pas. Pentru aceasta, instituțiile publice ar trebui să definească și să măsoare competențele leadership-ului. În interiorul personalului deja existent. Alt mod este de a recruta acești viitori lideri din rândul absolvenților universităților de profil din țară.

– Încurajarea, motivarea și pregătirea este o măsură la fel de importantă pentru dezvoltarea leadershipului, o dată ce au fost găsite persoanele sau candidații potriviți. Un sistem de monitorizare și de pregătire a liderilor trebuie să asigure responsabilități crescute pentru cei ce se ocupă de dezvoltarea noilor generații de lideri. Nu trebuie subestimată importanța pregătirii continue a viitorilor lideri.

– Alocarea unui timp mai îndelungat de către conducătorii instituțiilor publice pentru dezvoltarea liderilor din subordine este crucială pentru programul de dezvoltare a leadershipului. Cercetările au arătat că una dintre cele mai bune metode în afacerile private de succes este ca managerii de nivel superior să petreacă aproximativ 25% din timpul lor dezvoltând viitorii lideri ai companiei.

– Crearea corespondenței între performanțe și recompense pentru un leadership mai eficient încurajează funcționarii publici să își îndeplinească mai bine sarcinile și atribuțiile și să își atingă potențialul maxim, contribuind la eforturile durabile ale instituției de a dezvolta viitorii lideri.

Țările dezvoltate au o varietate de abordări pentru dezvoltarea propriilor lideri din administrația publică. Cum am menționat mai sus, unele țări au creat instituții specializate pentru dezvoltarea leadership-ului. În plus, unele țări se pare că au pus accent pe pregătirea și oferirea de cursuri pentru dezvoltarea liderilor. De exemplu: Austria, Belgia, Finlanda, Japonia, Korea, Olanda, Polonia și Portugalia au oferit cursuri de pregătire pentru conducătorii administrației publice centrale și locale.

Olanda deja a adoptat, iar Islanda plănuiește să adopte metodele de “pregătire și consiliere” pentru liderii prezenți și pentru cei viitori, în cooperare cu profesioniștii din sectorul privat. Prin această metodă, pentru o perioadă determinată de timp, un lider va discuta punctele sale slabe cu profesorul desemnat și va primi sfaturi de la acesta cum să își îmbunătățească capacitatea de leader în viitor.

Islanda are o abordare interesantă pentru dezvoltarea leadership-ului, prin care guvernul sprijină liderii să organizeze și să dezvolte rețele de cooperare între ei, fără intervenții ale instituțiilor din care fac parte. Această abordare s-a dovedit foarte utilă în ceea ce privește împărtășirea valorilor și intereselor comune ale liderilor, precum și în ceea ce privește învățarea unul de la celălalt.

În Polonia, Actul Serviciilor Civile a introdus un program strategic de management pentru directorii administrației publice. Totuși, se pare că un impediment major îl constituie cultura politică și organizațională. În prezent, chiar și conducătorii sectorului public se tem de metodele moderne de resurse umane din managementul public, devenind ei înșiși obstacole în calea obținerii potențialului maxim al personalului și a beneficierii de noi structuri instituționale.

Deși România a înregistrat îmbunătățiri în ultimul timp, se menționează foarte puțin despre femeile lideri din administrația publică. În alte țări, precum Norvegia, această implicare este susținută și prin crearea unui plan de 4 ani pentru creșterea numărului de femei ce ocupă posturi și funcții publice pe nivelurile superioare și de mijloc ale administrației de la 22% în 1997 la 30% în 2001 și la 40% în 2002. Situația femeilor lideri în administrația publică românească pare să fie una din cele mai neexplorate zone în ceea ce privește problematica leadership-ului.

1. Pe agenda guvernului, în ceea ce privește reforma, ar trebui să existe ca problemă principală și leadership-ul.

Sugestiile se pot concretiza în activități de leadership în cadrul unui proiect care se poate numi “RAPORT ȘI STUDII DE CAZ ÎN PROMOVAREA LEADERSHIP-ULUI ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ DIN ROMÂNIA”.

2. În implementarea acestui proiect, se pot crea planuri de acțiune. Posibile sugestii în dezvoltarea leadership-ului sunt:

– redactarea unei lucrări la nivel guvernamental despre leadership-ul eficient și eficace, care să acopere în principal rolul leadership-ului, caracteristicile sale și strategiile de dezvoltare ale acestuia;

– Guvernul, prin parteneriate cu organizații naționale și internaționale, să organizeze o serie de seminarii pentru funcționarii de vârf și de mijloc din

administrația publică;

– publicarea de materiale cu modele viabile și practici pentru strategia de dezvoltare a leadership-ului în sectorul public.

3. Deși nu sunt exhaustive, există posibile arii care pot fi explorate în viitor pentru dezvoltarea leadership-ului:

– identificarea rolului și funcțiilor leadership-ului în viitor;

– considerarea competențelor viitorilor lideri în contextul dat de spațiu și timp;

– atragerea potențialilor lideri către administrația publică și dezvoltarea carierelor acestora;

– identificarea barierelor care împiedică femeile să devină lideri de top în administrația publică românească și încurajarea femeilor să ocupe poziții de vârf în ierarhia sectorului public.

4. Pe baza proiectului creat, “RAPORT ȘI STUDII DE CAZ ÎN PROMOVAREA LEADERSHIP-ULUI ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ DIN ROMÂNIA”, Guvernul poate coopta diferiți parteneri de dialog pentru a discuta prioritățile prezente și viitoare ale activităților de reformă pentru dezvoltarea leadership-ului în sectorul public românesc.

Pe măsură ce societatea continuă să se schimbe rapid, soluțiile trecutului nu mai sunt suficiente. Nu numai că nu există o soluție care să fie valabilă pentru toate țările, ci și România ar trebui să folosească reforma pentru a crea instituții publice care să se poată adapta constant la schimbările din societatea noastră și din mediul internațional.

În fața provocărilor și a oportunităților aduse de globalizare, a evoluției rapide a tehnologiilor, a modificărilor demografice, a creșterii așteptărilor cetățenilor și a competiției din partea sectorului privat, Guvernul României trebuie să învețe să continue explorarea și exploatarea a noi mijloace pentru îmbunătățirea situației administrației publice.

România trebuie să apeleze la organizații interne și internaționale care sunt pregătite să își folosească ideile într-o perspectivă unică pentru a determina funcționarii publici să identifice noile oportunități ale administrației publice.

2. Studiu de caz : Agent de dezvoltare locală – ADL – Model viabil pentru dezvoltarea administrației publice locale din mediul rural în județul Harghita

Obiectivul general al proiectului îl constituie : dezvoltarea administrației publice locale prin introducerea funcției de Agent de Dezvoltare Locală.

Ce urmărește acest program? :

– dezvoltarea cunoștințelor profesionale și manageriale ale funcționarilor publici;

– crearea unei rețele care susține și coordonează procesele de dezvoltare locală pentru ridicarea nivelului de trai în comunitate;

– atragerea unor finanțări externe și interne pentru a sprijini proiectele de dezvoltare locală;

Acest program va fi susținut de o fundație prin :

– sprijin și consultanță în procesul de selectare a ADL – succesul programului depinde în mare măsură de omul potrivit pentru ADL, adică devotament, dinamism, seriozitate;

– pregătirea ADL pentru o muncă de dezvoltare locală, comunitară, rurală, prin sesiuni de training pe următoarele teme:

– dezvoltare comunitară

– organizarea și funcționarea administrației publice locale

– elaborarea și managementul proiectelor

– managementul comunităților locale

– conectare la rețeaua națională de ADL și la alte rețele în care are acces continuu la informații, cunoștințe noi și prin care poate să aibă parte de schimb de experiență;

Rolul Consiliilor Locale în acest proiect :

– să fie deschise la parteneriat

– să asigure spațiu de birou și dotare adecvată ADL

– să creeze funcția de ADL prin Hotărâre a Consiliului Local

– să ajute și colaboreze cu ADL în pregătirea și implementarea proiectelor de dezvoltare locală

În ce constă succesul programului ADL ?

– se implementează un model viabil

– există o echipă de specialiști în dezvoltare locală, comunitară, rurală

– se asigură informare și consultanță continuă a ADL-iștilor prin Centrul de Resurse

– se lucrează în parteneriat cu administrațiile publice locale

Concluzii si recomandări

Din cercetarea realizată s-au desprins următoarele concluzii :

– decalajul considerabil existent între drept (constituțional și legislație) și realitatea din teren. Teoretic, România este deja un stat descentralizat. Aducem în acest sens următoarele argumente: constituția garantează administrarea liberă a colectivităților locale și lipsa tutelei între diferitele nivele; legile succesive au atribuit județelor și colectivităților locale competente largi în materie de educație, sănătate, ajutor social, acțiune culturală, gestiune a serviciilor publice locale, etc.

Realitatea din teren pare rămasă mult în urmă, adeseori din motive de ordin financiar. De exemplu, transferurile din TVA care servesc finanțării noilor competențe sunt atribuite în mod relativ opac și nu par să respecte mereu criterii obiective;

– efectele descentralizării la nivel local nu s-au manifestat întro manieră consistentă până – n prezent;

– există o opinie favorabilă în ceea ce privește procesul de descentralizare cu avantajele pe care le poate genera;

– Inexistența unei veritabile contabilități locale de angajament: bugetele anuale rămân indicative și sunt ajustate în cursul anului în funcție de veniturile colectate și de plățile efective, ceea ce face ca numeroase colectivități să facă apel la stat (și în plus la județe) pentru a solicita fonduri suplimentare în caz de necesitate;

– Serviciilor statului le lipsește vizibilitatea în ceea ce privește nevoile locale și au tendința de a da dovadă de parcimonie în atribuirea creditelor, care, cu toate acestea, ar trebui să finanțeze automat noile competențe. Din aceasta rezultă o frustrare puternică a aleșilor locali, care pot afirma, pe bună dreptate, că descentralizarea înscrisă în textele legale este aplicată într-o măsură insuficientă și depinde în final de capacitatea aleșilor locali de a negocia cu statul, cu riscul politic care decurge din aceasta.

Propuneri :

– un aspect care pare fundamental este necesitatea de a introduce mai multă transparență în gestiunea finanțelor publice locale și mai multă obiectivitate în relațiile financiare dintre stat și colectivități. Noul program guvernamental reia de altfel aceste idei, insistând îndeosebi asupra necesității unei dezbateri publice cu privire la pregătirea și execuția bugetelor locale;

– un alt aspect asupra căruia experții sunt de acord este necesitatea reconcilierii teoriei și practicii, adică acordarea unei finanțări suficiente descentralizării. Altfel spus, nu este vorba despre reinventarea reformei, ci despre o mai bună aplicare a acesteia, în special prin pârghia financiară;

– adoptarea de strategii de finanțare care privește în același timp creșterea resurselor proprii ale colectivităților și alocările de la stat, însă în proporții diferite, în funcție de potențialul lor fiscal. Există, într-adevăr, un anumit număr de colectivități, în special în zonele urbane, care dispun de un potențial fiscal considerabil, rezultat din creșterea economică actuală și din dezvoltarea imobiliară ce rezultă din aceasta;

– în fine, implementarea unor instrumente tehnice care permit un echilibru bun între descentralizare și controlul democratic. Perspectivele anunțate în acest sens de către noul guvern în materie de publicitate a pregătirii și execuției bugetelor merg pe calea dorită. Pentru eficiența controlului democratic, ar trebui îmbunătățită pregătirea bugetelor (prin introducerea distincției între bugetul de funcționare și bugetul de investiții) și prin îmbunătățirea tehnicilor de control și de audit, contrapartide inevitabile ale noilor responsabilități atribuite aleșilor;

– accentuarea efortului de echilibrare în favoarea colectivităților cu un potențial fiscal scăzut, prin creșterea părții redistribuite din produsul impozitului pe venit;

– pentru aplicarea celor propuse mai sus ar putea fi întreprinse o serie de acțiuni, în cadrul unui demers progresiv, pe durata a doi ani

Astfel, decizia guvernamentală cu privire la implementarea descentralizării nu ar trebui să ridice probleme de ordin politic. Este vorba doar de organizarea lucrului interministerial în colaborare cu asociațiile aleșilor locali și cu societatea civilă. Crearea unui Comitet Național al Finanțelor Locale, care să adune laolaltă aleși locali și funcționari și care să fie prezidat de un ales important. Prima sarcină a acestui comitet ar fi definirea caietului de sarcini al unei baze de date referitoare la Finanțele Locale, care să permită pregătirea reformelor datorită obținerii unor simulări financiare fiabile.

Trebuie să se asigure:

a. clarificarea competențelor printro nouă lege și aplicarea unor compensații financiare în cel puțin două domenii sectoriale (educație și ajutor social);

b. Implementarea planului de acțiune în vederea îmbunătățirii resurselor fiscale ale colectivităților care dispun de un potențial fiscal ridicat;

c. accentuarea efortului de echilibrare în favoarea colectivităților cu un potențial fiscal scăzut, prin creșterea părții redistribuite din produsul impozitului pe venit;

d. aplicarea cadrului bugetar și contabil modificat, cu realizarea mai multor experimente pilot;

e. accentuarea efortului de echilibrare în favoarea colectivităților cu un potențial fiscal scăzut, prin creșterea părții redistribuite din produsul impozitului pe venit.

– în materie de personal din administrația publică, este necesară în primul rând o noua atitudine care vizează poziționarea acestuia în lista de priorități ale reformei societății românești. Reforma funcției publice este departe de a fi încheiată, studiul de față relevând o serie de deficiențe în managementul funcției publice. Reforma administrației publice trebuie să abordeze cu prioritate această resursă esențială, astfel că se află în fața unei provocări importante – stabilirea modalităților prin care să identifice și să dezvolte potențialul creativ al resursei umane. Pentru realizarea acestui deziderat este necesară abordarea adecvată a componentelor procesului de gestiune a resurselor umane: recrutare, selecție, încadrare – promovarea meritului și competenței; motivare salarială adecvată, combinată cu alte tipuri de motivare; perfecționare în acord cu nevoile instituționale și personale; evaluarea performanțelor obiectivă; conduita în acord cu misiunea administrației publice; asigurarea stabilității în funcția publică; crearea unui corp de manageri profesioniști; în materie de recrutare și selecție a personalului, administrația trebuie să stabilească și să identifice căi de atragere a potențialilor candidați, care dovedesc reale aptitudini și motivare pentru o carieră de funcționar public. De asemenea, trebuie identificate căi eficiente de selecție, de alegere a candidaților potriviți, care corespund cel mai bine cerințelor posturilor vacante;

– importanța acordată motivării funcționarilor publici este destul de neînsemnată, reducându-se de cele mai multe ori la abordarea salarizării și a drepturilor materiale în general. Lipsesc instrumente de motivare alternative, nu există transparență cu privire la veniturile salariale ale unor categorii de funcționari publici. Motivarea se poate realiza printr-o serie de alte elemente care țin însă de atitudine a managerilor față de colaboratori.

– în ceea ce privește evaluarea performanțelor profesionale individuale se reclamă subiectivismul acesteia. Deși evaluarea se realizează în funcție de obiective individuale, în cele mai multe cazuri aceste obiective nu există, astfel că este necesară includerea elementelor de evaluare externă. De asemenea, trebuie conștientizat rolul autoevaluării ca bază a creșterii performanțelor profesionale individuale.

– ultimii ani au fost marcați de încercarea de ameliorare a imaginii administrației publice, prin creșterea transparenței actului administrativ și luarea unor măsuri anticorupție ferme, vizibile pentru opinia publică.

– în ceea ce privește stilul de conducere asistăm la dominarea stilului autoritar, astfel că apare pertinent obiectivul de a construi o categorie de manageri profesioniști pentru administrația publică, eventual încadrați pe baza unui contract managerial, astfel încât performanța să fie elementul cheie în activitatea acestora și nu apartenența politică.

– în materie de creativitate, inovare, lucrurile sunt departe de a fi încurajatoare. Managerii nu încurajează inițiativele, angajații nu doresc să-și asume responsabilități noi.

BIBLIOGRAFIE :

1. BENNI, W.NANUS, Liderii – strategii pentru preluarea conducerii, București,Editura Business Tech International Press, 2000

2. MAXWELL, C. J. Dezvoltă liderul din tine, București, Editura Amaltea, 1999

3. MOLDOVEANU, G. Analiză organizațională, București, Editura Economică,2000, p. 191-195

4. RICK, P.BILL, R.Profil de lider – atitudinile care determină o conducere eficientă, București, Editura Business Tech International Press, 2003

5. Lambru, M., Mărginean, I., Parteneriatul public – privat în furnizarea de servicii sociale, București, Editura Ziua, 2004.

6. Midgley, J., Livermore, M., Development theory and community practice, in Weil, M., The Handbook of Community Practice, 2005.

7. Petrescu, C., în Zamfir, C., Stănescu, S., Enciclopedia dezvoltării sociale, Iași, Editura Polirom, 2007.

8. Pop, L. M., Dicționar de politici sociale, București, Editura Expert, 2002.

9. Programul Operațional „Dezvoltarea capacități administrative”

10. Institutul European din România – Studii de impact III

11. www.prefecturaharghita.ro

12. www.gov.ro