Impactul Adoptarii Monedei Unice Asupra Economiei Europene

INTRODUCERE

Am ales această temă deoarece tratarea acestui subiect este de actualitate și face posibilă o analiză detaliată asupra Uniunii Europene Monetare din punctul de vedere al evoluției sale cât și o situație actuală, fiind într-o criză economică, unde prețurile sunt poate chiar deformate sau foarte greu de controlat. Acesta fiind o problemă întâlnită deja acum mulți ani, astfel s-a ajuns la necesitatea unei uniuni nu doar economice dar și monetare pentru facilitarea controlării și stabilirii volumului de prețuri pe plan european.

Asteptatul rol mondial al monedei euro trebuie privit de-a lungul a trei perioade de timp: o perioadă a pregatirilor pentru crearea infrastructurii necesare introducerii monedei unice (până în anul 1999); o perioadă de tranziție de 5 până la 10 ani, în timpul căreia euro își va caștiga poziția în cadrul sistemului finanțelor internaționale; și pe termen lung, când condițiile structurale relativ stabile vor fi îndeplinite.

Lansarea lină a monedei unice europene ca monedă cash a demonstrat că publicul este doritor să accepte credibilitatea noii monede și că domeniul business a fost pregătit să plătească costurile substanțiale ale tranziției. Teama de un coșmar logistic s-a dovedit nefondată, dar numai datorită investițiilor substanțiale realizate de către bănci și magazine în pregătirea personalului și în sisteme informatice.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare capitol fiind structurat pe mai multe secțiuni. În cadrul primului capitol este realizată o prezentare generală a procesului de integrare europeană, pornind de la primele idei referitoare la acesta și până în zilele noastre. În cadrul celui de-al doilea capitol este descrisă evoluția procesului de integrare monetară europeană, o componentă esențială a procesului de integrare europeană, pentru ca în cadrul ultimului capitol să fie prezentate principalele elemente și trăsături caracteristice ale Uniunii Economice și Monetare.

În primul capitol denumit Evoluția procesului de integrare economică europeană voi analiza evoluția Uniunii Europene și procesul de integrare, organizată pe subcapitole, în care sunt tratate urmatoarele idei:

Primele idei privind crearea unei Europe Unite – ideea de a avea o Uniune Europeană este foarte veche, însă s-a concretizat prima dată când Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg și Olanda au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris, iar Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului a luat ființă la 10 august 1952, primul președinte al Înaltei Autorități a Cărbunelui și Oțelului fiind desemnat Jean Monnet.

Tratatul de la Roma (25 martie 1957) – acesta a pus bazele Comunității Europene Economice stabilindu-și scopuri clare. În acest capitol tratez scopurile și modalitățile de atingere ale acestora, precum și despre conținutul Tratatului de la Roma.

Evoluția comunității economice europene după tratatul de la Roma – este necesară tratarea evoluției comunității europene deoarece de la Tratatul de la Roma până la ajungerea la Uniunea Europeana de azi este un drum lung, presărat cu multe schimbări pe plan economic și monetar.

Componența Uniunii Europene – în acest subcapitol voi descrie membrii Uniunii Europene fie că sunt membri cu drepturi depline sau membri cu statut de asociat la Uniunea Europeană, analizând principalii indicatori economici dar și locul lor de încadrare în U.E.

Etapele integrării în Uniunea Europeană – în acest subcapitol voi trata etapele de integrare în U.E. ceea ce înseamnă tratarea punctelor cum ar fi: uniunea vamală, uniunea economică, uniunea monetară. Tot aici voi trata și ce înseamnă libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și al capitalului.

Evoluția conceptului de integrare monetară europeană – în acest subcapitol voi discuta asupra temei, de la începuturi, care a fost încă din anii 1944, 1950, până la momentul în care a fost înființat Fondul European de Cooperare Monetară, care a început să funcționeze în anul 1973.

Capitolul 2 al lucrării intitulat Impactul introducerii monedei unice în țările din zona euro este strucurat pe mai multe subcapitole și tratează modul introducerii monedei unice și impactul asupra diferitelor state membre. Astfel structura capitolului este următoarea:

Impactul asupra întreprinderilor și comerțului cu amănuntul în Franța

Impactul asupra cetățenilor francezi

Nivelul prețurilor în țările din zona euro

Pregătirile realizate de cele 12 țări membre EMU cu ocazia introducerii euro – aici vor fi tratate țările: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. În fiecare din aceste țări vom analiza ce înseamna pentru ei introducerea monedei unice, ce impact a avut din punct de vedere al prețurilor, al pregătirii afacerilor, al populației, al activității de informare, etc.

În următorul subcapitol voi discuta despre ce s-a întâmplat odată cu introducerea euro în alte țări europene care nu fac parte din Euroland – și aici voi aminti țările: Danemarca, Suedia, Elveția, Regatul Marii Britanii. Aceste țări vor fi analizate din perspectiva volumului de producție, indicatorilor de încredere în industrie, consumatorilor.

În capitolul 3 voi analiza moneda euro în contextul politicii monetare europene și evoluția monedei euro în ultimii ani, ceea ce constă în analizarea indicatorilor economici din ultimii ani din următoarele perspective:

inflația

situația actuală de criză

redresarea la nivel mondial

evoluțiile prețurilor și costurilor

redresarea PIB al zonei euro în anul 2010

deficitul public al zonei euro în anul 2010

consolidarea fiscală prevăzută pentru anul 2011

evoluțiile cursurilor de schimb și ale balanței de plăți

evoluții monetare în statele membre ale UE din afara zonei euro

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA PROCESULUI DE INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ

1.1. Primele idei privind crearea unei Europe unite

Concepția privind realizarea unei europe unite este veche, ea fiind exprimată de-a lungul timpului prin diverse idei. Astfel, încă din secolul al XIX-lea, marele scriitor francez Victor Hugo, la Congresul amicilor păcii (1849) a lansat idea creării “Statelor Unite ale Europei”. În cadrul acestui congres, Victor Hugo a vorbit despre “ziua în care toate națiunile continentului se vor uni într-o societate supremă și vor forma o frăție a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identității lor”.

Cu toate acestea, Europa a rămas, însă, mult timp profund divizată, fiind afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au avut loc în prima jumătate a secolului al XX-lea.

După primul război mondial, ideile, dar și preocupările pentru realizarea unei europe unite au fost frecvent evocate. Astfel, Adunarea Națiunilor Unite a adoptat la 17 septembrie 1930 o rezoluție care viza crearea “Comisiei de studiu pentru Uniunea europeană”. Acea inițiativă a aparținut lui Aristide Briand, ministru de externe al Franței, care a fost desemnat președinte al Comisiei. Scopul urmărit îl reprezenta crearea unei entități europene cu caracter economic și politic. Ideea creării Uniunii Europene a întâmpinat însă numeroase greutăți, datorate crizei internaționale și evoluției evenimentelor pe continent, sfârșind în cele din urmă prin a se renunța la ea.

Ca urmare a celui de-al doilea război mondial, o mare parte a economiei țărilor europene a fost distrusă. În ciuda acestei situații, ideile privind unitatea europeană au fost din nou des exprimate. Astfel, în 1946, primul-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, într-un discurs ținut la Zurich, a vorbit despre necesitatea creării “Statelor Unite ale europei”, reiterând ideea lui Victor Hugo.

În 1947 a fost lansat “Planul Marshall”, în scopul reconstrucției europene. Conform acestui plan, Statele Unite ale Americii ofereau ajutorul lor pentru reconstrucție tuturor țărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat doar de țările care urmau să constituie Europa Occidentală.

La sfârșitul anilor ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei, după criteriul politico-ideologic și sistemul economico-social, respectiv Europa Occidentală și Europa de Est. Contradicțiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare – NATO (1949) și Tratatul de la Varșovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de “război rece”, încheiată abia la începutul anilor ‘90. Cele două părți ale Europei divizate – Vestul și Estul – au urmat și în domeniul economic cursuri diferite.

Învățămintele celor două războaie mondiale i-au determinat pe europeni să se gândească la unitatea lor pe cale pașnică. Decise să nu mai repete greșelile trecutului, țările Europei Occidentale au ales calea integrării lor economice și politice.

În vederea administrării ajutorului primit din partea S.U.A. prin “Planul Marshall”, aceste țări au creat în anul 1948 Organizația de Cooperare Economică Europeană, care va deveni mai târziu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), organizație care există și în prezent, având însă alte obiective decât cele ale organizației înlocuite. În anul 1949 a fost înființat Consiliul Europei. De asemenea, ca model pentru începuturile cooperării economice a servit și Uniunea vamală a Beneluxului, care a intrat în vigoare în anul 1948 și care era formată din Belgia, Olanda și Luxemburg.

Primele demersuri în vederea realizării unei noi unități europene au aparținut lui Jean Monnet, pe atunci șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța. El a fost cel care a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franței din acea vreme, a mers și mai departe, propunând un plan (care i-a purtat ulterior numele) pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). Italia și țările Beneluxului au agreat și sprijinit acest plan; drept consecință, Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg și Olanda au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris, iar Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului a luat ființă la 10 august 1952, primul președinte al Înaltei Autorități a Cărbunelui și Oțelului fiind desemnat Jean Monnet.

În 1956, cele șase țări membre ale Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului au făcut un pas important în direcția unei uniuni economice generale și a unei uniuni în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare, căzând de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian, un puternic adept al Uniunii Europene. Această înțelegere a dus la semnarea “Tratatului de la Roma”, în data de 25 martie 1957, de către cele șase țări, care a pus bazele Comunității Economice Europene (C.E.E.) și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

1.2. Tratatul de la Roma (25 martie 1957)

Prin Tratat “cei șase” instituie o Comunitate europeană, al cărei scopuri au fost :

dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice în întreaga Comunitate;

o creștere durabilă și neinflaționistă care să respecte mediul înconjurător;

un grad înalt de convergență a performanțelor economice;

un nivel înalt al ocupării forței de muncă și al protecției sociale;

creșterea nivelului de trai și a calității vieții;

coeziunea economică și socială, solidaritatea între statele membre.

Pentru atingerea acestor scopuri, cele șase state semnatare au convenit că era necesară luarea unor numeroase măsuri cu caracter economic, social și politic.

În plan monetar, au fost prevăzute o serie de activități ce cuprindeau fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (fapt care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, al cărei loc a fost luat începând cu 1 ianuarie 1999 de EURO). A fost definită și promovată, de asemenea, o politică monetară și o politică de schimb unice, al căror obiectiv principal este menținerea stabilității prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectraport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian, un puternic adept al Uniunii Europene. Această înțelegere a dus la semnarea “Tratatului de la Roma”, în data de 25 martie 1957, de către cele șase țări, care a pus bazele Comunității Economice Europene (C.E.E.) și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

1.2. Tratatul de la Roma (25 martie 1957)

Prin Tratat “cei șase” instituie o Comunitate europeană, al cărei scopuri au fost :

dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice în întreaga Comunitate;

o creștere durabilă și neinflaționistă care să respecte mediul înconjurător;

un grad înalt de convergență a performanțelor economice;

un nivel înalt al ocupării forței de muncă și al protecției sociale;

creșterea nivelului de trai și a calității vieții;

coeziunea economică și socială, solidaritatea între statele membre.

Pentru atingerea acestor scopuri, cele șase state semnatare au convenit că era necesară luarea unor numeroase măsuri cu caracter economic, social și politic.

În plan monetar, au fost prevăzute o serie de activități ce cuprindeau fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (fapt care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, al cărei loc a fost luat începând cu 1 ianuarie 1999 de EURO). A fost definită și promovată, de asemenea, o politică monetară și o politică de schimb unice, al căror obiectiv principal este menținerea stabilității prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectiv, a fost promovată ideea susținerii politicilor economice generale în Comunitate, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. S-au creat astfel premisele introducerii, în etape diferite, a unui unic sistem monetar european, care să cuprindă, în viitor, toate statele europene.

În baza acestui tratat au fost înființate :

Banca Europeană de Investiții,

Banca Central Europeană,

Sistemul European al Băncilor Centrale,

care au avut un rol important în realizarea scopurilor mai sus arătate.

La nivel instituțional, au fost înființate, pentru realizarea misiunilor încredințate Comunității Europene, următoarele organisme :

un Parlament european,

un Consiliu,

o Comisie,

Curte de Justiție,

Curte de Conturi.

Consiliul și Comisia erau asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative. Atribuțiile tuturor acestor instituții au fost, de asemenea, statuate în cuprinsul Tratatului de la Roma.

Un alt principiu important în vederea realizării integrării europene a fost introducerea statutului de “cetățean al Uniunii”, pentru orice persoană care avea cetățenia unui stat membru (drepturile și obligațiile “cetățenilor Uniunii” fiind, de asemenea, prevăzute în cuprinsul tratatului).

A fost prevăzută, de asemenea, adoptarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune, și dirijate conform principiului unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. Apare astfel conturat conceptul de piață comună internă, bazată pe existența a patru libertății:

libertatea de circulație a bunurilor,

libertatea de circulație a persoanelor,

libertatea de circulație a serviciilor,

libertatea de circulație a capitalurilor.

Acest concept a constituit o bază pentru realizarea pieței unice a Uniunii Europene (introducerea totală a acestora a avut loc la 1 ianuarie 1993).

Piața comună urma să se instituie progresiv, în cursul unei perioade de tranziție de 12 ani. Aceasta a fost împărțită în trei etape a câte patru ani fiecare, iar prelungirea ei nu se putea realiza pentru o perioadă mai mare de 15 ani de la data intrării în vigoare a tratatului.

Un pas important în realizarea liberei circulații a bunurilor la constituit uniunea vamală (care presupunea eliminarea progresivă, în cursul perioadei de tranziție, a drepturilor de import între statele membre, precum și instituirea unui tarif vamal comun) și eliminarea restricțiilor cantitative între statele membre.

Un loc important în cuprinsul tratatului l-au ocupat, de asemenea, dispozițiile privind:

agricultura,

transportul,

concurența, fiscalitatea și apropierea legislațiilor,

politica comercială comună,

politica economica și monetară.

În 1967, cele trei comunități europene (care aveau instituții proprii – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, pe de o parte și Comunitatea Economică europeană și Comunitatea europeană a Energiei Atomice, pe de altă parte) s-au unit, funcționând sub denumirea de Comunitățile Europene sau Comunitatea europeană, cu instituții comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și adesea “Cei 6”.

1.3. Evoluția Comunității Economice Europene după tratatul de la Roma (1957)

Treptat, în următoarele decenii, Comunitatea Economică Europeană s-a extins prin aderarea, în ianuarie 1973, a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. S-au constituit astfel “Cei 9”. În ianuarie 1981 a aderat Grecia, iar în ianuarie 1986, Spania și Portugalia. Comunitatea Economică Europeană devenea “Cei 12”. În ianuarie 1995 au aderat încă trei țări – Australia, Finlanda și Suedia – constituindu-se “Cei 15”.

La 1 mai 2004 a avut loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii Europene de până acum, în care au fost implicate 15 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru.

Așa cum am arătat deja, bazele juridice ale Comunității Economice Europene au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957.

Până la sfârșitul anilor 1960, statele membre ale Comunității Economice Europene au desființat taxele vamale și restricțiile cantitative.

Realizarea uniunii vamale a reprezentat primul pas major spre piața comună. Dar mult timp după realizarea acestui prim pas, crearea pieței unice europene a rămas doar un obiectiv destul de greu de realizat. Standardele naționale diferite, precum și reglementările interne, împiedicau încă realizarea unui comerț liber. Cu toate acestea, procesul integrării a progresat, iar prevederile Tratatului de la Roma nu mai răspundeau în mod corespunzător evoluțiilor lui.

Din acest motiv, șefii de state și de guverne ai celor 12 state membre (de atunci) ale Uniunii Europene au semnat, în februarie 1986, un nou document juridic intitulat Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 01 iulie 1987.

Actul Unic European a reprezentat prima reformă importantă în cadrul tratatelor Uniunii Europene care viza :

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.),

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.),

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom).

În scopul accelerării armonizării legislațiilor naționale, lucru care era extrem de necesar, Actul Unic European a schimbat procedura luării deciziei cu privire la piața unică. De atunci, cu unele excepții (de ex., legea fiscală), pentru luarea deciziilor privind piața unică, era suficientă o majoritate relativă în Consiliul Uniunii Europene. Până atunci funcționase sistemul unanimității votului tuturor statelor membre. A fost stabilită, de asemenea, o dată limită – 01 ianuarie 1993 – pentru introducerea celor patru libertăți fundamentale pe tot cuprinsul comunității.

Introducerea pieței unice s-a dorit a fi controlată în mod democratic. În acest scop, Parlamentul European a dobândit prin intermediul Actului Unic European puteri sporite. Întrucât procesul de cooperare reprezenta o noutate ce urma să fie introdusă în tratate, Parlamentul European urma să lucreze în ceea ce privește procesul legislativ alături de Consiliul Europei. Parlamentul a obținut de asemenea dreptul de a fi reprezentat în luarea deciziilor în cazul aderării sau asocierii cu țări ce nu erau membre la momentul respectiv.

Actul Unic European a creat de asemenea bazele formale ale cooperării politice europene urmărindu-se sprijinirea Uniunii Europene în a adopta o poziție unită în cadrul politicii internaționale.

Actul Unic European a mărit puterile Uniunii Europene în multe domenii, inclusiv în cadrul politicii structurale, cercetare și dezvoltare tehnologică, politica mediului și cooperare în politica economică și monetară.

În 1993, țările membre ale Comunității Economice Europene au considerat că sunt pregătite condițiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrării. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (07.02.1992 – Olanda) – care a intrat în vigoare la 01 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a modificat și a extins tratatul pe baza căruia s-a stabilit Comunitatea Economică Europeană. Tratatul a prevăzut, de asemenea, și schimbarea denumirii din Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (U.E.).

În iunie 1997, Consiliul European s-a întrunit la Amsterdam și a convenit înțelegeri pentru adaptarea Uniunii Europene la noile condiții determinate de adâncirea integrării și de primirea în perspectivă a unor noi membri. În final, șefii de stat sau guvern au adoptat Tratatul de la Amsterdam, care a devenit astfel cel mai modern act constituțional al Uniunii Europene.

1.4. Componența Uniunii Europene

În prezent, Uniunea Europeană prezintă țări ce au în cadrul ei statute diferite :

membri cu drepturi depline;

membri cu statut de asociat la Uniunea Europeană.

Membri cu drepturi depline

Începând cu data de 01 ianuarie 1995, Uniunea Europeană are în componență 25 membri cu drepturi depline, și anume: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania, Suedia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru.

Principalii indicatori economico-sociali (care arată locul fiecărei țări membre în Uniunea europeană) au scos în evidență discrepanțele existente între toate aceste țări. Acestea au determinat și deosebirile privind numărul de deputați în Parlamentul Europei, valoarea votului, ponderea monedei naționale și stabilirea valorii ECU (până în 1999), politica de compensații etc.

Principalii indicatori economico-sociali ai țărilor membre ale Uniunii Europene înainte de 1 mai 2004

Atât în politică, cât și în adoptarea măsurilor practice, membrii Uniunii Europene se clasifică în două categorii:

într-o primă categorie, intră cele patru state mari ale Uniunii Europene, și anume : Germania, Franța, Marea Britanie și Italia;

în cea de-a doua categorie, sunt celelalte 21 state membre (considerate țări mici și mijlocii).

Analizând datele din tabelele de mai sus se poate desprinde că, în ceea ce privește P.N.B. pe locuitor, Grecia și Portugalia, de exemplu, se aflau la mai puțin de jumătate din media Uniunii Europene și la mai mult de a treia parte din P.N.B. al țărilor cele mai dezvoltate. Altul era însă rangul țărilor în raport de indexul dezvoltării umane (fapt ce rezultă din cel de-al doilea tabel). Astfel, Luxemburg, care era pe primul loc după P.N.B., era de-abia pe locul al 14-lea după indexul dezvoltării umane.

Indiferent de criteriile în funcție de care s-ar realiza comparațiile între cele foste 15 state membre ale Uniunii Europene, un lucru cert care rezultă este acela că existau deosebiri importante între ele la nivel economic. Din această cauză, în Uniunea Europeană s-a stabilit un principiu de bază conform căruia țările mai bogate trebuia să le ajute pe cele ale căror P.N.B. pe locuitor este mai mic de 75 % din media pe întreaga Uniune. O bună parte din bugetul Uniunii Europene a fost destinat “fondurilor structurale” pentru sprijinirea economiei țărilor din sudul Europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania și Grecia), precum și a Irlandei. Țările membre sunt de două categorii :

net contribuitori la bugetul Uniunii Europene (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92, Marea Britanie 55, Italia 39, Franța 14, Belgia O;

net beneficiari din bugetul Uniunii Europene (ECU pe locuitor ): Irlanda 681, Luxemburg 554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73.

B.) Membri cu statut de asociat la Uniunea Europeană

Alături de cei 25 membri cu drepturi depline, Uniunea Europeană are și țări cu statut de asociat, care doresc să devină la rândul lor membri cu drepturi depline. Aceste țări sunt: Turcia (din 1987), Elveția (din 1992), Bulgaria și România (din 1995). Guvernul Elveției, ai cărei cetățeni au votat împotriva aderării la Aria Economică Europeană în cadrul unui referendum organizat în 1992, nu și-a retras încă cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană.

Acordurile Europa (acordurile de asociere cu Bulgaria și România) sunt mai mult decât acorduri de comerț și cooperare. Ele prevăd și cadrul instituțional necesar dialogului politic. Acordurile prevăd orientarea graduală către un comerț reciproc liber. Înfăptuirea acestui obiectiv este "asimetrică” în sensul că piața Uniunii Europene va fi deschisă comerțului liber înaintea piețelor din țările asociate.

Acordurile Europa deschid calea țărilor asociate către obținerea calității de membru al Uniunii Europene. Pentru a deveni membră a Uniunii Europene, o țară candidată la aderare trebuie să îndeplinească trei condiții, stabilite pe baza criteriilor definite de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, respectiv:

instituții stabile care să garanteze democrația, supremația legii, drepturile omului, respectul față de minorități și protejarea lor;

existența unei economii de piață viabile, precum și a capacității de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii Europene;

capacitatea de a-și asuma obligațiile pe care le presupune calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.

În 1994, la reuniunea de la Essen, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale Uniunii Europene au adoptat o strategie de pregătire a țărilor asociate în vederea accesului lor la statutul de membru al Uniunii Europene. La reuniunea sa de la Luxemburg, din decembrie 1997, Consiliul European a decis lansarea procesului de aderare înglobând cele zece state candidate din Europa Centrală și de Est, precum și Ciprul, la 30 martie 1998, printr-o reuniune a miniștrilor de externe.

Consiliul European a mai decis însă ca să convoace conferințe interguvernamentale bilaterale, în primăvara anului 1998, pentru începerea negocierilor cu Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia.

De asemenea, la Bruxeles, la 15 februarie 2000, Uniunea Eropeană a decis începerea negocierilor de aderare și cu alte state, printre care și România și Bulgaria. Aceste negocieri de aderare vor continua, separat, pentru fiecare stat în parte, urmând ca ele să se încheie o dată cu îndeplinirea de către statul respectiv a tuturor cerințelor Uniunii Europene.

1.5. Etapele integrării în Uniunea Europeană

Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii Europene poate fi stabilită ca un proces istoric desfășurat în perioada 1958 – 2000 (2002). Acest proces a parcurs trei etape fundamentale, și anume:

uniunea vamală;

uniunea economică;

uniunea monetară.

Uniunea vamală.

Constituirea Comunității Economice Europene în 1957 a avut ca obiectiv inițial crearea unei uniuni vamale între țările membre. Conținutul esențial al acesteia a fost iberalizarea schimburilor comerciale prin desființarea taxelor vamale între țările membre și instituirea unui tarif vamal comun față de țările terțe, adică cele care nu erau membre ale Comunității. Această fază, respectiv cea a uniunii vamale, s-a încheiat la 01 iulie 1968.

“Comunitatea va avea la bază o uniune vamală, ce va acoperi întregul comerț cu bunuri și care va implica interzicerea tarifelor la importul și exportul de produse între Statele Membre, ca și a altor taxe cu efect echivalent.” În iulie 1968, toate barierele tarifare și restricțiile cantitative la comerțul dintre statele Comunității erau eliminate.

Uniunea economică

Ulterior acestei faze a uniunii vamale, noi și noi domenii ce nu fuseseră prevăzute ca fiind direct legate de realizarea pieței unice, au fost încorporate ca părți componente ale acesteia: achizițiile publice, proprietatea intelectuală și industrială, legea firmelor, energia, politica fiscală, sistemul de plăți, protecția consumatorului, politica concurențială etc.

În 1958, Comunitatea Eropeană se angaja într-un proiect extrem de ambițios: definitivarea pieței unice europene. “Cartea Albă pentru desăvârșirea pieței interne” prevedea 282 de măsuri legislative necesare creării unei piețe interne a tuturor țărilor membre, în care, începând cu 01 ianuarie 1993, să nu mai existe control la frontiere. Era poate cel mai mare pas pe calea integrării economice pe care cele 12 state membre îl făceau. Acestea au reușit să transforme 15 piețe naționale separate într-una singură.

c) Uniunea monetară

În 1997, Comisia Eropeană a prezentat Consiliului European de la Amsterdam un “Plan de acțiune pentru Piața Unică” cu măsurile prioritare necesare îmbunătățirii funcționării pieței unice a “Celor 15” în pregătirea introducerii monedei unice europene. Realizarea Uniunii Economice și Monetare va elimina costurile tranzacțiilor (aproximativ 1% din PNB), precum și riscurile legate de cursurile de schimb.

Piața Unică a devenit cea mai mare zonă de liber schimb a lumii, în care locuiesc 370 de milioane de oameni. Pe lângă membrii Uniunii Europene, mai include și Norvegia, Irlanda și Liechtenstein, iar din secolul următor, ea va include și viitoarele state membre din centrul și estul Europei.

La baza creării Pieței Unice stau cele patru libertăți care au fost prevăzute, încă din 1957, în cadrul Tratatului de la Roma :

libera circulație a bunurilor ;

libera circulație a persoanelor ;

libera circulație a serviciilor ;

libera circulație a capitalului.

Libera circulație a bunurilor

Libera circulație a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-comunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acțiuni comunitare în noi domenii. În momentul de față nu mai există personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele produse care mai sunt verificate ad-hoc, în diverse puncte, sunt drogurile și armele de foc. Noi bariere apar însă prin nerecunoașterea de către unele state a normelor naționale în anumite domenii. Comisia europeană trebuie să rezolve anual aproximativ 300 de plângeri în acest sens. Din 1997, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să informeze Comisia de fiecare dată când refuză să recunoască o normă acceptată într-un alt stat membru.

Piața Unică le oferă cetățenilor, în calitatea lor de cumpărători, posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale Uniunii Europene, fără a plăti taxe de import sau fără a trebui să îndeplinească formalități la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul produselor supuse accizelor, există o serie de limite în ceea ce privește “consumul propriu”: 800 țigări, 90 de litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri de băuturi aperitive și 10 litri de băuturi tari. Aceste limite pot fi depășite dacă există dovada că ele vor face obiectul consumului propriu.

Firmelor, Piața Unică le oferă 370 de milioane de potențiali cumpărători, odată cu desființarea conceptelor de import – export în comerțul intra-comunitar.

Marea reformă din 1989 cu privire la T.V.A. a constat în scutirea de obligația de a plăti T.V.A. la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind că T.V.A.-ul se plătește o singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru firme, aceasta a însemnat desființarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce trebuia întocmite într-un an pentru astfel de operațiuni. Mai există încă probleme privind deducerea taxelor în cadrul asigurărilor sau al ipotecilor oferite de un alt stat membru.

În Piața Unică, controlul calității se bazează pe principiul recunoașterii reciproce: dacă un produs este recunoscut ca răspunzând calitativ exigențelor unei țări membre în Uniunea europeană, el este automat acceptat în orice alt stat membru. Acest principiu asigură conservarea diversității europene, tradițiilor și cutumelor diverselor țări, ducând totodată la creșterea ofertei aflate la dispoziția cumpărătorilor.

Libera circulație a persoanelor

Art.48 al Tratatului de la Roma prevedea crearea condițiilor pentru realizarea liberei circulații a persoanelor pe teritoriul comunității. Aceasta însemna abolirea oricărei discriminări bazate pe naționalitate în privința angajării, a stabilirii salariilor și a condițiilor de muncă. Erau prevăzute excepții doar în cazul funcționarilor publici sau în cazuri justificate de argumentul securității sau sănătății publice. În momentul de față nu mai există un control al identității la frontierele intra-comunitare. Se mai depun încă eforturi pentru armonizarea politicilor sociale, recunoașterea diplomelor, repatrierea drepturilor la asistență socială, a pensiilor etc.

Progresul cel mai mare s-a înregistrat în domeniul sănătății și al siguranței la locul de muncă. Din 1993 a fost introdusă o directivă generală pentru a stabili un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De asemenea, au fost adoptate directive specifice, privind durata săptămânii de lucru, folosirea echipamentului de protecție etc. Toate statele membre, cu excepția Marii Britanii, au adoptat în 1989 Carta Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor și au subscris la Capitolul Social din Tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994, Directiva privind crearea Consiliilor Muncii în firmele transnaționale. Acestea au obligația de a informa și consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care le-ar putea afecta viitorul. În 1997, Carta Socială a fost semnată și de Marea Britanie.

Carta Socială reprezintă o declarație solemnă adoptată de șefii de stat și de guverne din 11 țări membre ale Comunității Europene la Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989.

Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii :

libertatea de deplasare a forței de muncă ;

locuri de muncă și salarizare ;

condiții de viață și muncă ;

drepturile persoanelor cu infirmități;

libertatea de asociere și de negociere colectivă ;

pregătirea profesională ;

tratament egal al femeilor și bărbaților ;

informarea, consultarea și participarea lucrătorilor ;

protejarea sănătății și siguranța la locul de muncă ;

protejarea copiilor și adolescenților ;

drepturile persoanelor în vârstă ;

protecție socială.

Libera circulație a serviciilor

Prevăzută în art.52 și 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat faptul că firmelor dintr-o țară comunitară le este suficientă licența de funcționare din țara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul.

Deși sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forței de muncă din Uniunea europeană (60 %), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulației bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 01 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piața Unică la 01 iulie 1994, iar cele privind investițiile la 01 ianuarie 1996. În momentul de față se lucrează la liberalizarea a două sectoare esențiale ale serviciilor : telecomunicațiile și transporturile. Liberalizarea telecomunicațiilor s-a realizat la sfârșitul anului 1998, cu excepția telefoniei vocale care urmează a se liberaliza până la 01 ianuarie 2003. Noi domenii ale serviciilor, precum electricitatea, serviciile audio-vizuale și explozia serviciilor de informare on-line fac acum obiectul preocupărilor Comisiei.

Libera circulație a capitalului

Implică abolirea controlului asupra tranzacțiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu armonizarea taxelor naționale pe capital, pentru a asigura o concurență corectă între țări cu fiscalitate redusă și cele cu fiscalitate ridicată.

Liberalizarea mișcării de capital a fost prima dintre cele patru care s-a realizat. O directivă de desființare a controlului pe capital a fost adoptată în 1988. Ea a fost urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor bancare și financiare. Un element esențial, încă nefinalizat datorită divergenței de opinii între statele membre, se referă la modul de impozitare a economiilor.

Libera circulație a capitalului este acum o realitate a Pieței Unice. Cetățenii Uniunii sunt liberi să-și deruleze operațiunile bancare în oricare din statele membre ale Uniunii Europene. Există încă probleme legate de transferurile inter-statale de capital. Acestea durează și costă încă prea mult.

Crearea Pieței Unice a produs numeroase efecte importante în cadrul Uniunii Europene dintre care putem aminti :

crearea a 300.000 până la 900.000 de locuri de muncă suplimentare față de cele care se anticipau în lipsa Pieței Unice;

o inflație cu 1 – 1,5 % mai mică decât în lipsa Pieței Unice;

creșterea investițiilor cu 2,7 %;

creșterea investițiilor străine directe în Uniunea europeană (44 % în anii 1990, față de 28,2 % în perioada 1982 – 1987);

reducerea decalajelor economice între diferitele state membre ale Uniunii Europene;

reducerea cheltuielilor comercianților și transportatorilor europeni cu peste 5 miliarde de EURO, datorită desființării verificărilor la graniță.

Piața Unică reprezintă astfel unul din succesele incontestabile ale Uniunii Europene, ea nu este nicidecum un capitol încheiat. Adâncirea continuă a integrării statelor membre ale Uniunii Europene face ca noi și noi domenii să fie integrate în Piața Unică. Integrarea spectaculoasă a Societății Informaționale pe agenda tuturor economiilor avansate necesită dezvoltarea unei legislații coerente în Uniunea europeană, astfel încât să se poată mobiliza în mod eficient investițiile masive în infrastructura și serviciile cerute de acest sector în plină expansiune.

Întrucât Piața Unică are tot mai mult o vocație pan-europeană, ea are nevoie și de rețetele transeuropene pentru transport, energie și telecomunicații.

Pentru desăvârșirea Pieței Unice, Comisia Europeană are în vedere șase acțiuni prioritare :

pregătirea Pieței Unice pentru lărgirea Uniunii Europene cu noi membri din Europa Centrală și Orientală, Cipru (și probabil Malta);

finalizarea cadrului legislativ și eficientizarea lui, astfel încât puținele propuneri legislative din Cartea Albă din 1985 care au rămas neadoptate de către statele membre să fie preluate în legislația lor națională;

urmărirea mai strictă a modului în care legislația comunitară în domeniu este aplicată în statele membre; Comisia poate penaliza statele care nu aplică această legislație în mod corespunzător;

confirmarea importanței Pieței Unice ca piatră de temelie a Uniunii Economice și Monetare;

consolidarea avantajelor Pieței Unice la nivelul cetățeanului, prin ridicarea standardelor de protecție a consumatorului, îmbunătățirea dimensiunii sociale și ecologice etc.;

adaptarea Pieței Unice la schimbările tehnologice (Societatea Informațională, Rețelele Transeuropene).

1.6. Evoluția conceptului de integrare monetară europeană

Concomitent cu participarea în cadrul Sistemului Monetar de la Bretton-Woods (ale cărui baze au fost puse încă din 1944) și în organismele acestuia (de exemplu, F.M.I.), țările vest-europene au întreprins la rândul lor acțiuni proprii în vederea cooperării lor monetare și a reglementării relațiilor monetare și de credit dintre ele.

Astfel, în 1950 a fost creată Uniunea Europeana de Plăți – regrupând țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – care prin intermediul Băncii Reglementelor Internaționale asigura compensarea soldurilor care rezultau din decontările bilaterale reciproce ale țărilor participante. Diferențele care apăreau în urma compensațiilor între țările membre, păstrate la Banca Reglementelor Internaționale, erau acoperite, fie prin transfer de aur sau dolari, fie pe bază de credite din partea Băncii.

Uniunea Europeană de Plăți și-a creat un instrument monetar propriu – o unitate de cont – ce avea o definire în aur egală cu cea a dolarului de atunci, și anume 0,888671 grame de aur fin. Prin introducerea compensației între conturile participanților, Uniunea Europeană de Plăți a diminuat nevoile de lichiditate internațională, reducând la minim transferurile de aur sau dolari.

Uniunea Europeană de Plăți a jucat un rol important în asigurarea condițiilor pentru trecerea la convertibilitate a monedelor țărilor vest-europene (acesta fiind chiar scopul creării ei). Odată cu atingerea acestui scop în 1958, Uniunea Europeană de Plăți și-a încetat existenta.

Activitatea Uniunii Europene de Plăți a fost preluată și continuată de Acordul Monetar European (în baza căruia a fost creat Fondul Monetar European), care a intrat în vigoare la 28 decembrie 1955 (odată cu introducerea convertibilității principalelor monede vest-europene) și a funcționat până în 1972. Scopul Acordului l-a constituit organizarea cooperării monetare între statele membre în vederea consolidării convertibilității monedelor proprii și a restabilirii rolului dolarului S.U.A. ca monedă internațională.

Astfel, Acordul prevedea :

realizarea unui mecanism de compensare multilaterală a soldurilor de plăți pentru țările a căror monedă era încă neconvertibilă până la momentul realizării convertibilității (1958) ;

stabilirea cursurilor reciproce dintre monedele europene pe bază cursurilor de vânzare – cumpărare față de dolar ;

reducerea marjei de fluctuație a cursurilor monedelor țărilor participante la Acord la +/- 0.75 % între ele (față de paritatea aur), inferioare deci celei stabilite de F.M.I.( +/- 1 % și care se păstra pentru raporturile cu dolarul) ;

instituirea unor mecanisme speciale de credite reciproce ( pe termen foarte scurt și lung ) între băncile centrale ale participanților , pentru funcționarea cărora a fost creat un fond european (având resurse limitate, și anume de 600 de miliarde de dolari.

În anul 1970 a fost pus în aplicare Planul Barre (care a fost adoptat la Conferința de la Haga din 1969) care avea ca obiectiv final realizarea Uniunii Economice și Monetare. Accentul era pus pe crearea progresivă a unui ansamblu monetar organizat, caracterizat prin raporturi fixe între monedele comunitare și prin reducerea treptată a ecartului cursurilor de schimb dintre acestea. Pentru atingerea acestui obiectiv au fost prevăzute trei etape:

etapa preliminară instaurării (1970-1971);

etapa pregătitoare creării (1972-1975);

etapa de punere definitivă în funcțiune (1976-1978).

Căile concrete de realizare în trepte a integrării monetare, de aplicare a opțiunilor fundamentale specifice fiecărei etape, au fost prevăzute în Raportul Pierre Werner. Conform acestuia, se urmăreau :

coordonarea politicii monetare a țărilor Comunității Economice Europene și reducerea marjelor de fluctuație între monedele lor;

convertibilitatea reciprocă a monedelor lor la parități și, în perspectivă, înlocuirea monedelor naționale cu una internațională;

constituirea unei “rezerve” comunitare prin centralizarea rezervelor internaționale ale țărilor membre;

acoperirea prin măsuri comune a excedentelor și a deficitelor bugetare;

completa libertate a circulației capitalurilor.

Prin toate aceste obiective se urmăreau: reducerea rolului dolarului ca monedă de rezervă, crearea unui nou pol monetar în lume, capabil să concureze F.M.I. și dolarul american, precum și creșterea influenței Comunității Economice Europene în cadrul F.M.I.

Suspendarea convertibilității în aur a dolarului american (în 1971) a dat naștere la o mare libertate de fluctuație a cursurilor de schimb. În acest context, țările Benelux-ului, neputând obține adeziunea celorlalte state europene, au adoptat singure ceea ce de fapt a fost prima versiune a șarpelui monetar european. Ca urmare a unor marje de fluctuație excesive, țările membre ale Comunității Economice Europene au adoptat o politică concertată, fapt care s-a concretizat în Acordul de la Bale (din decembrie 1971) și au instituit șarpele monetar , un real precursor al Sistemului Monetar European și un prim pas spre Uniunea Economică și Monetară a Comunității Economice Europene (proiectată prin Raportul Werner și Planul Barre).

“Șarpele monetar” a fost conceput ca o replică la dezordinile monetare apărute și la abandonarea principiilor Sistemului Monetar Internațional. El reprezenta un sistem de cursuri de schimb care nu admitea fluctuații mai mari de +/- 2.25 % ale cursurilor valutare reciproce, iar față de monedele celorlalte țări – până la urmă și față de dolar – cursul monetar trebuia să floteze liber. Pentru menținerea cursurilor reciproce între limitele stabilite, băncile centrale se obligau să intervină (prin cumpărări și vânzări de valute) până la restabilirea echilibrului, folosind rezervele proprii sau împrumuturile.

În vederea asigurării finanțării intervențiilor băncilor centrale pe piața valutară și organizarea cooperării interbancare, a fost creat Fondul European de Cooperare Monetară, care a început să funcționeze în anul 1973. După trecerea la flotarea cursurilor de schimb în cadrul F.M.I., “șarpele monetar european” a rămas un punct de stabilitate, fiind mereu supus unor presiuni speculative.

În perioada cuprinsă între anii 1972 și 1979, cât timp a durat “șarpele monetar”, au fost puse în aplicare două tipuri de “șarpe monetar”:

“șarpele în tunel” (între 24 aprilie 1972 și 11 martie 1973), caracterizat printr-o dublă limitare a fluctuațiilor cursurilor de schimb ale monedelor europene, atât în raport cu dolarul, cât și între ele. Acest tip de șarpe reprezenta un model bidimensional, în cadrul căruia cursurile monedelor europene erau cuprinse în interiorul unui tunel delimitat prin marjele de fluctuație de +/- 2.25 % în raport cu dolarul american și erau legate între ele prin marjele de fluctuație a cursurilor reciproce tot de +/- 2.25 %. În cazul atingerii ori depășirii limitelor benzii de fluctuație (reprezentate de cursurile plafon, respectiv planșee), băncile centrale trebuiau să intervină, realizând astfel o fluctuație concertată.

“șarpele fără tunel” (între anii 1973 și 1979). ”Șarpele în tunel” a fost serios afectat de practica speculațiilor, deținătorii de dolari căutând să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur de pe piața liberă de la Londra. În aceste condiții, țările europene au decis să mențină în continuare, la același nivel, marjele de fluctuație ale monedelor lor între ele, eliminând obligația de a susține condiționat cursul dolarului american pe piețele de schimb, fapt care a determinat dispariția tunelului în interiorul căruia era îngrădit.

CAPITOLUL II

IMPACTUL INTRODUCERII MONEDEI UNICE ÎN ȚĂRILE DIN ZONA EURO

Folosirea monedei euro sub formă de numerar diferă de la o țară la alta. Astfel, în Grecia și Olanda mai mult de 80% din tranzacții sunt realizate în euro; în Germania, Austria, Finlanda, Portugalia și Irlanda euro este folosit în aproximativ jumătate din tranzacții, iar în restul zonei euro tranzacțiile în monedă unică nu depășesc un sfert. Introducerea propriu-zisă a bancnotelor și monedelor euro este considerată "un succes extraordinar" de către Romano Prodi, președintele Comisiei Europene. Înaltul oficial a declarat (07/01/2002) în cadrul unei conferințe de presă ca plățile în euro reprezintă deja 70% din total și că se așteaptă că procentajul să ajungă la 90% sută la sfârșitul lui ianuarie. Prodi a adăugat ca în Olanda și Irlanda "toate" operațiile "se fac în euro". "La zece zile după introducerea monedelor și bancnotelor euro, putem să ne felicităm pentru succesul obținut", subliniind că este vorba "mai ales despre un succes al cetățenilor europeni".

Pot fi puse in evidenta doua consecinte majore asupra comertului international, prin efectele de creare, respectiv de deviere de comert. In 2004 populatia UE era de 456,4 milioane iar a zonei euro de 308,4 milioane.UE 15 avea o populatie de 382.3 milioane persoane iar cele 10 tari nou membre UE au adaugat la fosta UE 1574,1 milioane de oameni.Populatia UE reprezinta 7,2% din populatia mondiala, mult in spatele Chinei (1.295 milioane, adica 20,5% din populatia mondiala) si India (1.057 milioane, adica 16,6% din populatia globala a Terrei), dar in fata S.U.A. (292 milioane, adica 49% din populatia mondiala) si Japonia (127 de milioane, adica 2% din populatia Globului).

Chiar daca se exclude comertul international in cadrul Uniunii, UE ramane cea mai importanta putere comerciala a lumii, cu o pondere de 18,6% din comertul mondial, fata de 16,6% parte care revine SUA si respectiv, 8,2% pentru Japonia.Aceste cifre indreptatesc aprecierea ca euro va juca, in timp, un rol tot mai important in comertul international.

Efectul introducerii euro a fost mai pronuntat pentru tarile ale caror legaturi in plan economic si comercial cu UE au fost mai puternice.

Este de asteptat ca rolul euro sa sporeasca si in alte regiuni ale lumii, chiar si in asa numitele 'dollar zone' (ca de exemplu, in America de Sud si Centrala), desi, cel putin in faza actuala, nu este de prevazut decat o crestere graduala a importantei monedei unice europene, fara perspective reale ca aceasta sa poata inlocui dolarul, ca principala moneda de schimb pe plan international.

In legatura cu Asia, desi, pe termen scurt si mediu, euro nu va putea sa-si asume un rol major, fiind evident faptul ca yenul japonez va continua sa detina rolul cel mai relevant pe plan regional, alaturi de dolarul american, unele state importante precum China si Japonia, au inceput sa se orienteze deja intr-o masura sporita spre EURO, atat pe plan comercial, cat si financiar-valutar si, in acest sens, sa-si constituie rezerve strategice in moneda europeana, din dorinta contrabalansarii pozitiei dolarului american, situatie care ar putea conduce la perspectiva, pe termen lung, ca moneda europeana sa devina un mijloc de plata major in regiune, impreuna cu celelalte doua principale monede internationale.

Introducerea euro este benefica pentru perspectivele de crestere ale comertului international.Crearea UEM poate fi perceputa ca pasul final in vederea crearii unei piete europene unice pe deplin consolidate si coerente.Totodata, prin aparitia UEM ca partener comercial, se deschid noi perspective pentru exportatorii din restul lumii, care vor putea gasi conditii mult mai bune de penetrare pe piata unica europeana in conditiile existentei unei singure monede care sa uneasca majoritatea statelor membre ale UE.

Impactul pozitiv pe dimensiunea cresterii economice, prin crearea de comert in tarile din afara ariei UE, ar putea fi partial compensat prin efectul negativ asupra exporturilor acestor tari ca rezultat a devierii de comert.In anumite cazuri, comertul intre statele UEM a inlocuit deja unele fluxuri de importuri din afara UE.Totodata, in multe tari din afara UE, anumite categorii de importuri care se realizau din state provenind din afara zonei euro au fost inlocuite cu marfuri provenind din tarile UEM, datorita gradului ridicat de competitivitate al acestora.

In timp, o asemenea evolutie va conduce probabil la sporirea rolului euro in comertul international.Cu toate acestea, efectul de deviere de comert ca urmare a introducerii euro se va manifesta gradual, fiind determinat, in primul rand, de ritmul in care urmeaza sa evolueze competitivitatea intregii zone euro.

Explicatia utilizarilor internationale ale monedei euro se afla, mai intai, in locul detinut de catre zona emitenta, in cadrul productiei si comertului mondial.Zona euro se afla imediat dupa SUA in ceea ce priveste ponderea in PIB mondial, dar inaintea acesteia si a Japoniei in privinta deschiderii comerciale, a marimii populatiei si a ponderii detinute in exporturile mondiale.

Fiind cea mai mare putere comerciala, este de asteptat ca utilizarea euro in operatiuni comerciale si financiare intre zona euro si restul lumii sa sporeasca.Conform statisticii Bancii Centrale Europene de la introducerea sa, euro se afla pe locul doi in utilizarile internationale, dupa dolar, prin mostenirea de catre euro a unor operatiuni anterioare, in ECU, precum si a operatiunilor externe ale monedelor nationale ale tarilor participante la Uniunea Monetara Europeana.

2.1. Impactul euro asupra companiilor din Europa Centrala si de Est

Cum nu a fost stabilita o data precisa pentru intrarea tarilor din Europa Centrala si de Est in Uniunea Europeana sau in Uniunea Economica si Monetara si folosirea EURO se dezvolta relativ incet in zona EURO, companiile central si est europene nu considera problema EURO ca ceva presant.

Foarte multe companii mari vest-europene lucreaza cu EURO ca sa-si atraga profitul de pe urma introducerii EURO cat mai curand posibil. Acestea isi incurajeaza partenerii de afaceri atat din zona EURO cat si din afara ei sa foloseasca moneda unica. In acest fel EURO va juca un rol din ce in ce mai important in relatiile de afaceri care implica companii din afara Uniunii Economice si Monetare.

Prin urmare, EURO va afecta in mod direct companiile din tarile central si est europene, in momentul in care partenerii lor de afaceri din zona EURO vor incepe sa foloseasca moneda unica.

Un numar din ce in ce mai mare de astfel de companii cunosc pasii pregatitori privind adoptarea EURO: adaptarea software-ului pentru aplicarea corecta regulilor de conversie si rotunjire, indeplinirea conditiilor legale. De asemenea bancile se confrunta din ce in ce mai mult cu cereri de servicii bancare efectuate in EURO.

 Diferente privind pregatirea pentru euro intre companiile din zona euro si cele din afara ei

Companiile central si est europene se confrunta, in legatura cu adoptarea monedei EURO, cu probleme mai putin complexe decat cele din zona monedei unice.

Astfel acestea vor initia un proces de pregatire format din doua etape daca au relatii de afaceri cu zona EURO.

·         Prima etapa va fi aceea de a raspunde cererii partenerilor de afaceri din vestul Europei de a lucra cu EURO ( mai multe pregatiri vor fi necesare daca tarile respective adera la Uniunea Economica si Monetara);

A doua etapa consta in folosirea efectiva a monedei EURO.

Companiile situate in tarile central si est europene au deja experienta in folosirea valutei ceruta de partenerii straini. Populatia din aceste tari isi pastreaza o mare parte a economiilor in moneda straina ca mijloc de protectie impotriva inflatiei. De asemenea, bancile sunt mai obisnuite sa foloseasca valuta straina decat cele din tarile Uniunii Europene. Toate acestea creaza o baza mai buna pentru intelegerea EURO. Cu toate ca legislatia fiecareia dintre aceste tari presupune ca plata bunurilor sa se faca in moneda locala nu este neobisnuit sa se faca concordanta preturilor locale cu valuta externa. Renta este cotata adeseori in valuta iar plata se face in echivalent monetar local. Multe companii isi coteaza preturile in valuta straina si adapteaza preturile in moneda locala in functie de rata de schimb.

Totusi va aparea o problema pentru companiile din tarile central si est europene: deoarece companiile din Uniunea Europeana vor fi in pozitia unica de a se obisnui cu un nou mediu concurential. In acelasi timp prin activitati cum ar fi marketingul international, strategii de vanzari, cooperari, uniuni, se implica in crearea acestui nou mediu competitional. Acest proces de reorientare strategica si de restructurare a pietei va crea o asimetrie intre companiile Uniunii Economice si Monetare si cele din afara ei.

2.2. Pozitia companiilor din afara zonei euro fata de moneda unica

Companiile din tarile central si est europene se confrunta cu EURO in trei situatii posibile:

·   companii care sunt partial (total) detinute sau in cooperari foarte stranse cu parteneri din Uniunea Economica si Monetara. Acestea vor adopta strategia de schimbare potrivit planului partenerului si profitand de pe urma experientei acestuia.

·   companii orientate spre export si care s-au confruntat cu problemele tehnice ale introducerii EURO si au folosit EURO in serviciile bancare. Acestea vor folosi EURO in momentul in care clientii lor o cer sau cand concurenta adopta EURO.

·   companii care nu au legaturi stranse de afaceri cu companiile din Uniunea Economica si Monetara. Acestea nu folosesc EURO in serviciile bancare ci din cazuri individuale. In asemenea cazuri acestea trateaza EURO ca pe oricare moneda straina.

Atat pentru companiile Uniunii Economice si monetare cat si pentru cele din afara ei nu exista o singura si foarte buna cale de trecere la EURO, ci eforturile de pregatire trebuie adaptate la individualitate fiecarei companii in parte. Totusi companiile din tarile central si est europene trebuie sa faca o evaluare precisa a :

·   relatiilor internationale ale companiei

·   clientilor si furnizorilor

·   strategiilor concurentialeaccesibilitatii serviciilor bancare

·   resurselor internationale

Zona EURO este astazi o piata cu aproape 300 de milioane de consumatori ce va ajunge la 370 de milioane daca si cand Danemarca, Grecia, Suedia si Marea Britanie vor adopta EURO.

Lansarea EURO creaza un nou mediu competitional in Uniunea Economica si Monetara si de aceea companiile cele mai avansate in adoptarea monedei unice, o considera mai ales o chestiune de afaceri.

2.2. Impactul introducerii euro pe pietele financiare internationale

Privind impactul introducerii euro asupra pietelor financiare internationale, cei mai multi dintre analisti considera ca exista o serie de premise favorabile pentru afirmarea viguroasa a noii monede pe plan international, intre care: dimensiunile apreciabile ale zonei euro: existenta unei politici monetare comune si, prin aceasta, a unei piete monetare unificate, cu efecte benefice privind sustinerea euro; eliminarea riscului de schimb valutar intre tarile membre ale UEM; armonizarea procedurilor si a conventiilor de piata pentru statele UEM; cresterea eficientei, ca rezultat al sporirii gradului de integrare a pietelor financiare ale statelor membre, dublata de dezvoltarea unui mediu macroeconomic stabil al UEM, sunt de natura sa contribuie, in mod suplimentar, la dezvoltarea substantiala pe termen mediu si lung a pietelor financiare europene.

Datorita introducerii euro se astepta o amplificare a volumului investitiilor de portofoliu pe piata unica europeana.Totodata, cererea internationala de valori financiare cotate in euro, urma sa inregistreze o crestere semnificativa in comparatie cu celelalte valute, avand in vedere 'adancimea' mai mare si potentialul pietelor financiar-valutare ale zonei euro.Un argument in plus privind gradul sporit de atractivitate pe care il reprezinta zona euro il constituie acela ca politicile financiar-valutare in UEM sunt orientate cu prioritate spre obiectivul asigurarii stabilitatii, in baza unei stricte discipline bugetare.

Un previzibil efect pe pietele internationale este legat de amplificarea tendintei de raportare a unei parti tot mai mari a serviciul datoriei externe in euro, in detrimentul celei in dolari.Se apreciaza ca euro poate reprezenta o alternativa credibila in acest sens in raport cu dolarul, avand in vedere anumite avantaje pe care le-ar putea oferi pietele financiar-valutare ale UEM, privind costurile aferente unei datorii contractate in moneda unica europeana.In acelasi timp, prin aceasta s-ar putea realiza si o diversificare a structurii datoriei si serviciului, pe cale de consecinta, o mai redusa dependenta si vulnerabilitate fata de fluctuatiile majore ale ratei de schimb a dolarului.

Utilizarea euro ca moneda de referinta in schimburile financiar-valutare internationale se considera ca este determinata de un cumul de factori, intre care trebuie mentionate atat importanta pe care o au relatiile comerciale si fluxurile financiare cu zona euro, cat si stabilitatea, in sine, a monedei unice.

In acest sens, este previzibil ca rolul pe care il va juca euro pe pietele internationale de capital va creste constant, desi gradual, si faptul ca acesta va fi utilizat ca moneda de rezerva de tot mai multe tari.

Privind in perspectiva, bazele macroeconomice sunt destul de solide in zona euro si existenta monedei euro s-a dovedit a fi un factor important de stabilitate.

Primele semne ale cresterii economice s-au simtit in 2002 si 2003, aceasta avand un trend pozitiv, dar nereusind sa recupereze total scaderea nivelului productiei din 2001.Efectele negative au fost diminuate datorita unei politici macroeconomice care a sustinut cresterea in zona euro.La toate acestea se adauga si cresterea schimburilor mondiale iar consumul personal ar putea sa revina la nivelul normal, ajutat mai departe de reducerile de taxe, care s-au adoptat deja in unele state membre.

Se observa ca datoria publica a avut o usoara tendinta de scadere pana in 2002, mentinandu-se apoi la nivel apropiat in urmatorii ani, corelat si cu o reducere a deficitului bugetar, datorat cresterii economice.

Mai mult, in timp ce capacitatile disponibile raman limitate, investitiile ar trebui, de asemenea, sa fie reluate atunci cand cererea se consolideaza.Un factor viitor care ar putea determina cresterea economic este reducerea ratei dobanzii.

Intarirea dinamicii interne, cresterea potentialului economic si asigurarea stabilitatii reprezinta principalele obiective ale politicilor economice.

Zona economica pe care o reprezinta Uniunea Europeana trebuie consolidata si finalizata printr-o zona monetara care va avea efecte foarte ample formand piata financiara euro.Principalele caracteristici ale zonei euro sunt:

a)                  o dimensiune economica si comerciala comparabila cu cea a SUA ;

b)                  gradul mediu al deschiderii tarilor membre ale UE exprimat sub formaponderii exportului in PIB este superior SUA ;

c)                  sincronizarea ciclurilor conjuncturale ale diferitelor state membre ale UEdatorita convergentei obiectivelor politicilor economice adoptate ;

d)                  diminuarea sensibilitatii performantelor economice ale zonei euro la cursul de schimb care tinde spre anihilare, prin disparitia tensiunilor dintre monedele europene;

e)                  piata financiara europeana se va integra si mai mult pentru ca se va dezvolta un sistem de plati transfrontalier, care va lega intre ele centre financiare existente.

2.3. Nivelul prețurilor în țările din zona euro

Introducerea monedei unice, un adevărat "succes", după cum au declarat diferiți oficiali, a însemnat o mai mare transparentă a prețurilor, acum cumpărătorii europeni putând să observe mai ușor diferențele, uneori semnificative, de preț din țările zonei euro.

Prețurile continuă să varieze în funcție de puterea de cumpărare și taxele din fiecare stat. Consumatorii pot cumpăra un Volkswagen Golf cu 21.708 de euro din Helsinki și doar cu 12.798 euro din Barcelona (deci cu 41% mai puțin!). Un litru de lapte poate fi procurat de la Berlin cu 0,83 de euro, din Lisabona cu 0,67 sau din Atena cu 1,07 euro. Cei care vor să-și facă plinul la mașină în zona euro vor plăti pentru un litru de benzină fără plumb de 0,83 de euro la Atena, 1,17 euro la Paris sau 1,23 de euro la Amsterdam. Unele companii sunt însă de părere că o aliniere totală a prețurilor nu este nici realizabila, nici de dorit. Aceasta este convingerea unuia dintre patronii Inditex, importantă firmă spaniolă de confecții, deținătoare și a lanțului de magazine Zara. "Diferențele de ordin social și particularitățile fiecărei piețe nu se vor schimba automat pe 1 ianuarie", a asigurat în decembrie Miguel Diaz, unul dintre directorii comerciali. Robert Mundell, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1999, este de părere că rata de schimb a euro va crește progresiv în 2002, ajungând la egalitate cu dolarul american. "Mai devreme sau mai târziu, cererea de euro va crește datorită băncilor centrale, care dețin în prezent o cantitate redusă de euro", a declarat Mundell, adăugând că "pe viitor, valoarea euro în raport cu dolarul va depinde de modul în care fiecare dintre zone își corectează slăbiciunile". Problema principală a Statelor Unite este reprezentată de deficitul balanței de plăți, pe când cea a zonei euro, constă din "excesul de cheltuieli" al guvernelor.

În ceea ce privește introducerea propriu-zisă a bancnotelor și monedelor euro, aceasta este considerată "un succes extraordinar" de către Romano Prodi, președintele Comisiei Europene din acea perioadă. Înaltul oficial a declarat în cadrul unei conferințe de presă ca plățile în euro reprezintă deja 70% din total și că se așteaptă că procentajul să ajungă la 90% sută la sfârșitul lui ianuarie. Prodi a adăugat ca în Olanda și Irlanda "toate" operațiile "se fac în euro". "La zece zile după introducerea monedelor și bancnotelor euro, putem să ne felicităm pentru succesul obținut", subliniind că este vorba "mai ales despre un succes al cetățenilor europeni." În Suedia se ține un referendum cu privire la aderarea la zona euro cel mai devreme în primăvara anului 2003, a declarat primul ministru Goran Persson. Un vot favorabil monedei unice ar însemna alăturarea la zona euro a Suediei la 1 ianuarie 2005 și adoptarea monedelor și bancnotelor euro un an mai târziu.

2.4. Pregătirile realizate de cele 12 țări membre UEM cu ocazia introducerii euro

Următoarele informații se referă la date despre bănci, uniformizarea contabilităților, activitatea de informare și nivelul pregătirii afacerilor în fiecare din cele 12 țări ale zonei euro.

Austria

Prețuri – guvernul austriac a legiferat afișarea prețurilor atât în euro cât și în șilingi austrieci încă din 1 Octombrie 2000. Perioada de dublă afișare s-a încheiat la 28 Februarie 2002 pentru majoritatea companiilor. Alte companii au continuat dubla afișare a prețurilor la unele din bunurile și serviciile lor.

Operațiuni bancare – moneda națională putea fi schimbată de orice bancă de retail până la data de 28/02/2002. Acum, șilingul austriac poate fi preschimbat în euro doar la sucursalele băncii naționale. Cea mai serioasă problemă generată de trecere la moneda unică europeană a apărut miercuri, 02.02.2002, când rețeaua Austriei de distribuitoare automate de numerar a căzut timp de două ore din cauza cererii excesive a clienților pentru noile bilete euro. Până la sfârșitul zilei serviciul a fost refăcut și toate distribuitoarele ofereau bancnote euro.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 98%

prețurile: 99%

emiterea de facturi: 99%

sistemele informatice: 95%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 34%

așa cum se așteptau: 60%

mai dificil decât se așteptau: 5%

19% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Contabilitate – compartimentele de contabilitate ale companiilor trebuiau să fie convertite în euro în totalitate până la 28 Februarie 2002.

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 ianuarie 2002):

91% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

80% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 ianuarie 2002;

51% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

44% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

39% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 52% au susținut contrariul;

pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

33% 3 luni

28% 6 luni

20% 1 an

7% mai mult de un an

Activitatea de informare – comunicarea față în față cu ajutorul utilizării „euro train” (trenul euro); spoturi publicitare care au permis informarea populației despre moneda națională și euro; fluturași și broșuri pentru fiecare și la data de 17 Octombrie 2001 o dezbatere televizată despre euro cu ministrul finanțelor, guvernatorul băncii naționale și reprezentanții băncilor de retail.

Belgia

Prețuri – dublă afișare a prețurilor în Belgia s-a stabilit printr-o convenție obligatorie.

Operațiuni bancare – moneda națională a putut fi preschimbată la băncile de retail până la data de 28 Februarie 2002, iar bancnotele și monedele aflate în depozite vor putea fi schimbate până la data de 31 Decembrie 2002. Bancnotele francului belgian pot fi preschimbate în euro la sucursalele băncii naționale fără o dată limită; iar monedele până la sfârșitul anului 2004.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 98%

prețurile: 98%

emiterea de facturi: 99%

sistemele informatice: 89%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 32%

așa cum se așteptau: 62%

mai dificil decât se așteptau: 6%

14% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 ianuarie 2002):

95% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

85% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 ianuarie 2002;

59% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

33% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

43% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 57% au susținut contrariul;

pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

34% 3 luni

26% 6 luni

22% 1 an

15% mai mult de un an

Belgia a fost unul din puținele locuri unde consumatorii s-au grăbit la distribuitoarele bancare să intre în posesia noilor bancnote euro. Astfel, în țara s-au înregistrat 600 de operațiuni de retragere de numerar pe minut în primele 2 ore ale anului 2002. Până la sfârșitul zilei de joi, 03.02.2002 s-au înregistrat aproximativ 320.000 de retrageri de numerar, însumând un total de 26,5 milioane euro (echivalentul a 23,3 milioane dolari americani).

Activitatea de informare – în luna Octombrie 2001 a fost distribuit un CD-Rom în școlile primare (clasele 1-4) și gimnaziu (clasele 5-8). Elevii au putut învăța despre istoria Uniunii Europene și monedă unică, și au exersat convertirea francului belgian în euro.

Finlanda

Prețuri – dublă afișare a prețurilor este obligatorie.

Operațiuni bancare – nu există o dată limită de preschimbare a mărcii finlandeze în euro, aceasta fiind stabilită de fiecare bancă în parte. Și bancnotele și monedele pot fi preschimbate în termen de 10 ani de către banca națională.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 97%

prețurile: 98%

emiterea de facturi: 100%

sistemele informatice: 94%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 41%

așa cum se așteptau: 52%

mai dificil decât se așteptau: 6%

19% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 ianuarie 2002):

97% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

71% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 ianuarie 2002;

50% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

32% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

56% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 44% au susținut contrariul;

pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

31% 3 luni

37% 6 luni

24% 1 an

2% mai mult de un an

Activitatea de informare – campania de informare a fost coordonată. Banca Finlandei a reprezentat a doua instituție care a coordonat campania de informare din Noiembrie 2001 până în ianuarie 2002. La aceasta s-a adăugat activitatea ministerului finanțelor, a agenției consumatorului (Consumer Agency) și Uniunea Europeană, care s-a desfășurat în perioada Octombrie 2001 – mijlocul lui Noiembrie 2001.

Franța

Prețuri – dublă afișare a prețurilor a fost obligatorie.

Operațiuni bancare – băncile de retail au preschimbat franci în euro, fără nici o limită în ceea ce privește clienții, până la data de 17 Februarie 2002. Băncile de retail vor continua să preschimbe francii francezi până la data de 30 Iunie 2002 fără nici comision doar pentru clienții lor. Sucursalele băncii Franței vor schimba monedele timp de 3 ani, iar bancnotele timp de 10 ani.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 95%

prețurile: 98%

emiterea de facturi: 96%

sistemele informatice: 77%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 31%

așa cum se așteptau: 65%

mai dificil decât se așteptau: 4%

21% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Comerț cu amănuntul – pregătirile comercianților cu amănuntul au fost avansate. Mulți comercianți francezi au cooperat cu guvernul francez în vederea menținerii prețurilor la același nivel, prin încheierea unui contract ce stabilea obligativitatea fixării (înghețării) prețurilor în perioada dublei circulații a francului francez și a monedei unice.

Contabilitate – unele întreprinderi își desfășoară activitatea în exercițiul financiar ce începe în Iunie și se sfârșește tot în Iunie anul viitor. Acele companii care nu au convertit până în Iunie 2001 contabilitatea în euro o vor face și retrospectiv, ajustând conturile din franci încăpând cu 1 ianuarie 2002.

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 ianuarie 2002):

93% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

80% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

58% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

22% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

64% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 36% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

31% 3 luni

27% 6 luni

29% 1 an

16% mai mult de un an

Riscul creșterii prețurilor cu ocazia trecerii la euro progresează, în timp ce acest subiect devine o adevărată preocupare și pentru francezi (de la 69% la 76%), în particular pentru femei (79% față de 73% la mijlocul lui ianuarie) și pentru pensionari (73% față de 64%). Mai mult, 65% dintre consumatori declară că au constatat o creștere a prețurilor, dintre care 30% au observat o creștere generală și 35% doar asupra unor anumite prețuri.

Activitatea de informare – ministerul finanțelor a distribuit o serie de broșuri pentru a îmbunătăți informarea publicului larg: 2 milioane de fluturași au fost trimiși în școlile de gimnaziu și a fost organizată de către ministerul educației o săptămână euro.

Germania

Prețuri – dublă afișare a prețurilor a fost obligatorie.

Operațiuni bancare – începând din 1 Ianuarie 1999 a fost pusă la dispoziție o întreagă gamă de servicii gratuite de informare din partea băncilor. Aranjamentele dintre băncile particulare au avut drept subiect preschimbarea mărcii germane în euro până la 28 Februarie 2002. Preschimbarea la banca centrală și prin sucursalele sale nu are o dată limită.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 89%

prețurile: 90%

emiterea de facturi: 93%

sistemele informatice: 81%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 32%

așa cum se așteptau: 61%

mai dificil decât se așteptau: 5%

10% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Comerț cu amănuntul – mulți comercianți cu amănuntul germani au încheiat un acord cu privire la fixarea prețurilor în perioada dublei circulații, perioada care a început însă din Iulie 2001.

Contabilitate – toate operațiunile contabile trebuiau să fie denominate începând cu 1 Ianuarie 2002. Multe corporații și-au convertit deja sistemul contabil, excepție făcând cele unde contabilitatea este cerută a fi ținută în moneda națională – cum ar fi donațiile.

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 Ianuarie 2002)

88% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

79% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

54% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

22% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

35% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 65% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

27% 3 luni

34% 6 luni

29% 1 an

7% mai mult de un an

La 2 luni de la introducerea monedelor și bancnotelor euro, aproximativ 50% din cetățenii germani regreta pierderea mărcii germane. Potrivit sondajului Societății Germane de Studiere a Comportamentului Consumatorului, aproximativ 48% ar dori să dea timpul înapoi și să păstreze marca. Mulți dintre aceștia încă sunt de părere că euro este un succesor netestat al mărcii germane, pe care o asociau cu putere economică și stabilitate. În ciuda schimbării tehnice line, germanii învinuiesc euro pentru creșterea prețurilor în magazine și restaurante. Președintele Băncii Centrale Europene nu este de acord cu cei care susțin că introducerea euro a determinat creșterea prețurilor, dând un exemplu concret: “când am cumpărat un Big Mac și un milkshake după “ziua E” m-a costat 4.45 euro, exact cât am plătit pentru aceeași masă anul trecut”.

În primele zile după “ziua E” mulți cetățeni germani și turiști s-au văzut stând la cozi neobișnuit de lungi pentru a comanda în baruri, fast-food-uri sau alte locuri. Aceasta deoarece clienții plăteau în mărci germane iar vânzătorii trebuiau să dea restul în euro.

Activitatea de informare – guvernul federal continua campania de informare a întreprinderilor. În Octombrie 2001 ministrul federal al economiei și tehnologiei a organizat o întâlnire cu presa turcă în vederea informării comunității turce de afaceri din Germania. Nivelul de acceptarea de către public a monedei unice crește cu un ritm stabil.

Grecia

Prețuri – dublă afișare a prețurilor a fost obligatorie în Grecia încă din primul trimestru al anului 2001, până la sfârșitul circulației duble.

Operațiuni bancare – drahmele bancnote pot fi preschimbate la banca națională timp de 10 ani, iar monedele timp de 2 ani.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 Ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 97%

prețurile: 98%

emiterea de facturi: 98%

sistemele informatice: 91%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 46%

așa cum se așteptau: 50%

mai dificil decât se așteptau: 4%

14% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Comerțul cu amănuntul – ministerul dezvoltării a semnat un acord cu organizațiile de comerț care să prevină creșterea prețurilor bunurilor și serviciilor prin rotunjirea acestora în favoarea consumatorului. Grecia a fost țara cel mai puțin pregătită să folosească euro sub formă de numerar. Doar 50.000 de mici afaceri din totalul de 300.000 au fost aprovizionate cu euro, conform Ministerului Economiei.

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 Ianuarie 2002):

78% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

67% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

59% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

33% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

37% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 61% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

39% 3 luni

24% 6 luni

17% 1 an

1% mai mult de un an

Activitatea de informare – EUROCAMPAIGN a fost cofinanțată de BCE și Banca centrală a Greciei; ea a constat în clipuri publicitare la TV și radio, distribuirea de pliante despre apariția și elementele de securitate ale bancnotelor euro, și a organizat un târg expozițional la sfârșitul lunii Octombrie 2001 în Thessaloniki care s-a transferat în Atena în Decembrie 2002. Studenții au putut învăța despre euro vizitând aceasta expoziție.

Irlanda

Prețuri – dublă afișare a prețurilor a făcut obiectul unei convenții obligatorie cu comercianții. Ministerul finanțelor conduce un studiu comparativ al prețurilor în zona euro.

Operațiuni bancare – schimbarea lirei irlandeze se poate realiza la banca centrală a Irlandei și nu are o dată limită.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 Ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 93%

prețurile: 93%

emiterea de facturi: 91%

sistemele informatice: 73%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 59%

așa cum se așteptau: 38%

mai dificil decât se așteptau: 39%

14% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Contabilitate – toate operațiunile și ținerea contabilității trebuie să se realizeze în euro.

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 Ianuarie 2002):

89% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

47% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

67% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

29% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

56% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 42% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

50% 3 luni

29% 6 luni

17% 1 an

4% mai mult de un an

Activitatea de informare – în Octombrie 2001 Banca Centrală a Irlandei a trimis fiecărei familii un pliant despre trecerea la euro. Din mai 2001 s-au desfășurat mai multe manifestări în diverse orașe ale țării cu privire la informarea populației despre euro; un pachet informațional a fost trimis tuturor școlilor. Federația Bancherilor Irlandezi (The Irish Bankers Federation) a lansat o broșură “Banking and You”, care a fost distribuită pe scară largă băncilor și asociațiilor consumatorilor.

Italia

Prețuri – dublă afișare a prețurilor a fost obligatorie.

Operațiuni bancare – băncile italiene au oferit gratuit servicii în euro încă din 1 Ianuarie 1999. Băncile de retail italiene au preschimbat lirele pentru euro cu o limită de 1 milion lire, său și peste această limită dar cu condiția că acel client să anunțe bancă cu o zi înainte; și până la 500.000 lire pentru cei ce nu erau clienți ai băncii. Banca centrală va continua preschimbarea lirelor în euro timp de 10 ani (începând cu data de 1 Martie 2002)

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 Ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 98%

prețurile: 98%

emiterea de facturi: 99%

sistemele informatice: 96%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 31%

așa cum se așteptau: 61%

mai dificil decât se așteptau: 3%

14% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 Ianuarie 2002):

85% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

67% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

47% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

44% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

39% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 60% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

27% 3 luni

22% 6 luni

14% 1 an

5% mai mult de un an

Miercuri, 02.02.2002, unele bănci și oficii poștale din Roma s-au văzut în situația de a rămâne fără bancnote euro. Această problemă a apărut după ce italienii s-au grăbit să intre în posesia noii monede, încă din prima zi a Anului Nou. Cu toate că a existat interes din partea italienilor asupra monedei euro, conform Comisiei Europene, în luna februarie a anului 2002 Italia era mult în urma altor țări din zona euro în ceea ce privește tranzacțiile realizate în monedă unică. Acestea reprezentau doar 3% din totalul tranzacțiilor în numerar, comparativ cu 50% în Olanda.

Activitatea de informare – în Octombrie și Noiembrie 2001 au fost realizate două tipuri de pliante: unul destinat informării publicului larg (30 milioane) și unul pentru afaceri (2 milioane de copii); un website realizat împreună cu ministerul educației pentru elevii din școala primară și gimnaziala; competiții pentru studenții la arte; competiții naționale și locale pentru copii. Școlile au primit CD-Rom-uri informative, cărți și casete video nostime despre euro.

Luxemburg

Prețuri – A fost recomandată dublă afișare a prețurilor și acest lucru a fost implementat prin încheierea unei convenții între guvernul din Luxemburg (ministerul de finanțe), asociațiile comercianților și ale consumatorilor. Din Ianuarie 2001 Asociația Consumatorilor din Luxemburg îndeplinește funcția de Observator al monedei euro, monitorizând prețurile și putând interveni în medierea disputelor.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 Ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 99%

prețurile: 100%

emiterea de facturi: 100%

sistemele informatice: 90%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 47%

așa cum se așteptau: 47%

mai dificil decât se așteptau: 4%

9% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Asociația olandeză a întreprinderilor mici și mijlocii a învinuit băncile că au încărcat ATM-urile bancare cu bancnote de valoare mare, creându-se astfel o lipsă de bancnote de 5, 10 și 20 euro.

Populația – Nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 Ianuarie 2002):

93% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

79% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

60% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

41% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

34% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 65% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

34% 3 luni

31% 6 luni

23% 1 an

6% mai mult de un an

Activitatea de informare – la sfârșitul lunii Septembrie 2001 ministerul finanțelor a lansat o intensă campanie de comunicare prin TV și radio, sub numele de „noua scară a valorilor”. În fiecare spot, fiecare preț era legat de diferite produse. La mijlocul lui Noiembrie 2001 ministerul a trimis fiecărei familii o broșură conținând informații generale și sfaturi în legătură cu conversia francului luxemburghez. Broșura este în germană și franceză; versiunea portugheză este disponibilă la cerere. Eforturile adiționale au fost îndreptate spre anumite segmente ale populației, incluzând școlile, angajații civili, angajații și grupurile vulnerabile. Luxemburg a fost singura țară din Euroland care nu a organizat nici o festivitate care să serbeze trecerea la moneda euro.

Olanda

Prețuri – perioada de dublă afișare a prețurilor în Olanda s-a sfârșit la data de 28 Martie 2002. Acum toate prețurile sunt în euro.

Operațiuni bancare – Băncile olandeze au convertit conturile la sfârșitul anului 2001. Până la 1 Aprilie 2002 a fost posibilă preschimbarea gratuită a guldenului olandez în euro la băncile de retail; după această dată băncile mai pot preschimba până la 31 Decembrie 2002, dar contra unui comision. Banca Centrală Națională va schimba guldenul monedă până la data de 1 Ianuarie 2007, iar guldenul bancnotă până la 1 Ianuarie 2032.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 Ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 97%

prețurile: 97%

emiterea de facturi: 99%

sistemele informatice: 89%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 39%

așa cum se așteptau: 56%

mai dificil decât se așteptau: 5%

21% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 Ianuarie 2002):

98% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

90% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

42% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

22% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

35% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 65% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

37% 3 luni

32% 6 luni

21% 1 an

8% mai mult de un an

Activitatea de informare – campaniile de comunicare s-au concentrat asupra apariției și elementelor de siguranță ale bancnotelor și monezilor de euro. Instrumentele utilizate au fost: postere și fluturași pentru public, broșuri specifice pentru bănci, poliție, sectorul de comerț cu amănuntul cu mai multe informații; publicitate TV; asistență pentru programele pe calculator. Statisticile arată că 92% din populație a primit cel puțin 22 de „pliante” conținând informații despre euro în timpul campaniei din diverse surse.

Portugalia

Prețuri – dublă afișare a prețurilor a fost obligatorie.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 Ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 97%

prețurile: 93%

emiterea de facturi: 96%

sistemele informatice: 75%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 49%

așa cum se așteptau: 48%

mai dificil decât se așteptau: 2%

13% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Contabilitate – contabilitatea trebuie să se țină de la 1 Ianuarie 2002 numai în euro.

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 Ianuarie 2002):

77% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

63% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

70% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

51% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

46% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 52% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

66% 3 luni

13% 6 luni

10% 1 an

2% mai mult de un an

Activitatea de informare – în Portugalia s-au desfășurat două campanii de informare, una susținută de Comisia Națională Euro (ECN) și cealaltă susținută de Banca Centrală a Portugaliei.

Spania

Prețuri – dublă afișare a prețurilor a fost obligatorie. Ministerul economiei spaniol i-a încurajat pe comercianții cu amănuntul să adopte The Code Of Good Practice (Codul Unei Practici Bune) realizat de acesta.

Pregătirea afacerilor – procentul convertirii afacerilor în moneda euro la 1 Ianuarie 2002 în ceea ce privește:

sistemul de contabilizare: 98%

prețurile: 97%

emiterea de facturi: 98%

sistemele informatice: 94%

Majoritatea întreprinderilor au considerat că trecerea la euro s-a realizat:

mai ușor decât se așteptau: 28%

așa cum se așteptau: 67%

mai dificil decât se așteptau: 4%

19% din întreprinderi s-au confruntat cu dificultăți în a trece la euro.

(Sursă: EB Eurobarometer Survey EB122)

Populația – nivelul de cunoaștere al monedei unice (Barometer Survey 21-31 Ianuarie 2002):

84% din populație a considerat că a fost bine informată despre euro;

58% din populație s-a considerat bine pregătită pentru introducerea lui euro la 1 Ianuarie 2002;

65% au susținut că, atunci când au cumpărat bunuri, au calculat mental în euro;

33% au considerat că prin convertirea în euro rotunjirea prețurilor s-a făcut prin scădere;

50% au susținut că doresc continuarea afișării duble a prețurilor și după perioada obligatorie, iar 57% au susținut contrariul;

Pentru cei care și-au exprimat dorința de continuare a dublei afișării a prețului, perioada să fie de:

46% 3 luni

26% 6 luni

11% 1 an

2% mai mult de un an

Activitatea de informare – în Septembrie și Octombrie două canale de televiziune au transmis două clipuri publicitare: unul care să le reamintească cetățenilor că, începând din Septembrie 2001, conturile de credit și depozite vor fi denominate în euro; altul să îi încurajeze pe cetățeni în a învăța cum să gândească în euro și în a începe să se gândească la prețurile în euro. Trei din cele mai importante societăți de radio, și altele, mai mici, au transmis informații despre euro până la sfârșitul anului. Radioul Național Spaniol (RNE) a transmis săptămânal programe care au inclus sesiuni de întrebări și răspunsuri cu participarea reprezentanților ministerului economiei. Manifestările campaniei au fost publicate în cele mai importante ziare. Începând cu Octombrie 2001 au fost plasat afișe publicitare în mijloacele de transport, supermarket-uri, taxiuri, etc.

CAPITOLUL III

ANALIZA MONEDEI EURO ÎN CONTEXTUL POLITICII MONETARE EUROPENE ȘI EVOLUȚIA MONEDEI EURO ÎN ULTIMII ANI

3.1. APARITIA SI EVOLUTIA CRIZEI FINANCIARE

Pe scurt, istoria recentă a crizei este următoarea: în ultima decadă, decidenții politici

monopoliști ai principalelor monede din lume au purces la reducerea ratei dobânzii și expansiune monetară, convinși că astfel vor dezlega obstacolele din calea prosperității economice. Originile recesiunii actuale trebuie căutate în anii de expansiune monetară promovată generos de Federal Reserve System – Banca Centrală a SUA. Din 2001 și până în 2008, FED a invadat piețele financiare cu valuri de monedă, care s‐au scurs în credit artificial ieftin și, în consecință, în dezvoltări economice cu insuficientă prudență investițională. În ultimii cinci ani, rata dobâzii de politică monetară a evoluat sistematic, în termeni reali, în bandă zero și chiar negativă. Aceeași politică a banilor ieftini a fost adoptată și de Banca Japoniei, care a vărsat în băncile subordonate bani cu dobândă nominală zero. În același sens, Banca Centrală Europeană a căutat să sufle în pânzele ciuruite ale creșterii economice din Europa cu reducerea ratei dobânzii, vreme de mai mulți ani, la circa 2%.

În SUA, sistemul bancar – stimulat și prin reglementări de tip welfare state – a expandat

nesăbuit creditul, către categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic „o casă pentru fiecare american”. Dobânzile extrem de scăzute promovate de FED au distrus stimulentul de economisire și au deschis robinetul împrumuturilor și al consumului. Astfel, povara datoriilor s‐a umflat dramatic.

Factorul determinant fundamental al crizei este politica inflaționistă de la începutul anilor 2000. Sfătuit de Ben Bernanke – actualul guvernator al băncii centrale a SUA (FED), pe

atunci simplu membru al consiliului guvernatorilor, Alan Greenspan a decis să reducă rata dobânzii prin emisiunea de bani. Am asistat astfel la o „relaxare monetară” extrem de serioasă, indiferent de standardul la care ne raportăm: rata dobânzii a scăzut de la 6,25% la începutul anului la 1,75% la sfârșitul acestuia. Ea a continuat să scadă, atingând un nivel record de 1% în 2003, nivel la care a rămas timp de un an. Atenție, este vorba de rata nominală a dobânzii! În contextul creșterii prețurilor, rata reală a fost chiar negativă, timp de 2 ani și jumătate – ceea ce înseamnă că băncile au fost plătite ca să ia bani de la Fed, bani pe care i‐au canalizat în economie ținând cont de celelalte stimulente și constrângeri politice care le influențează deciziile.

Criza economică internațională care poate fi datată ca începând în a doua parte a anului

2008, când principalele economii dezvoltate ale lumii au intrat în recesiune (deși efectele în sectorul financiar s‐au simțit încă din vara anului 2007), a adus cu sine o utilizarea amplă a ambelor pârghii – monetară și fiscală – de către băncile centrale și guvernele din multe state ale lumii. Cu toate acestea, direcțiile pe care le‐a luat atât politica monetară cât și politica fiscală în această perioadă sunt profund greșite și nu vor duce la o soluționare a crizei. Dimpotrivă, intervențiile discreționare la o scară fără precedent ce au avut loc în majoritatea statelor afectate de criză sunt în cel mai bun caz un paliativ pe termen scurt, dar pe termen lung acestea vor amplifica criza economică, creând condițiile unei stagnări economice și unui mediu inflaționist cu efecte negative de durată asupra condițiilor necesare pentru prosperitatea economică în viitor.

a) Obiectivele politicilor monetare de criză

La nivel monetar, obiectivele băncilor centrale din SUA, Europa, dar și din alte țări a fost

protejarea sistemului de plăți al economiei (i.e. sistemul bancar) și prevenirea unei deflații ca urmare a prăbușirii unor bănci sau instituții financiare de credit.

În primul caz, teama unei disfuncțiuni ample în sistemul de plăți se datora unui posibil

efect de domino, ca urmare a devalorizării așa‐numitelor active „toxice” de pe bilanțurilor

instituțiilor financiare, datorită interconectivității sistemului financiare internațional. O criză în sistemul bancar, ca urmare a falimentului unor instituții, ar fi putut provoca o reacție în lanț care ar crește de la sine, pe măsură ce deponenții ar fi cuprinși de teamă că și‐ar pierde economiile și ar lua cu asalt băncile. Din acest motiv, de altfel, majoritatea statelor lumii au crescut garanțiile de stat asupra depozitelor în toamna anului trecut. O serie de falimente în sectorul bancar ar fi dus la o severă contracție a intermedierii financiare, fapt care ar fi creat probleme serioase investitorilor și sectorului productiv privind acoperirea nevoilor de finanțare în derularea activităților industriale curente sau începerea unora noi.

În al doilea rând ‐ și în strânsă legătură cu primul ‐ dispariția unei bănci atrage cu sine o

diminuare a creditului care, aproape prin definiție, înseamnă o reducere a multiplicatorului

monetar și duce deci la o modificare în agregatele monetare. Consecințele unei deflații

monetare sunt considerate de majoritatea economiștilor ca fiind negative pentru activitatea

economică datorită poverii suplimentare al acestora asupra debitorilor, dar mai ales datorită

restrângerii activității economicii ca urmare a inflexibilității prețurilor și salariilor. Această

inflexibilitate, determinată de condiții de natură psihologică, culturală sau instituțională – în special, intervenții anterioare de stat sau girate de stat în activitatea economică, cum ar fi

garantarea nivelului unor salarii minime, ratificarea unor pretenții non‐realiste ale sindicatelor sau controlul unor prețuri – duce la dispriția companiilor a căror margine de profit mai redusă, în condițiile diminuării cererii nominale, nu poate acoperi costurile ridicate care nu au fost ajustate la condițiile reale ale forței de muncă și alți factori de producție. Consecința este o cădere a activității economice și o explozie a șomajului care va dura atât timp cât ajustarea factorilor nominali la factorii reali nu este realizată.

b) Excesul monetar și pericolul inflației

Evitarea unei deflații presupune, în termenii ecuației monetare MV=PQ, stabilizarea

părții stângi, adică menținerea nivelului masei monetare M în condițiile unei scăderi a vitezei de circulație a banilor, V, adică, și mai corect spus, în condițiile unei creșteri a cererii de deținere a monedei de către publiul devenit mefient față de sectorul bancar și care anticipă vremuri economice tulburi. Ca urmare, o creștere limitată a cantității de bani din economie în condițiile unei restrânger a creditării și a creșterii deținerii de monedă într‐o economie cu prețuri inflexibile care suferă de pe urma unor malinvestiții (cauza crizei economice la nivel real) este justificată, însă autoritățile monetare din statele afectate au dat dovadă de un excese de zel în acest sens. Cazul cel mai elocvent este SUA, de altfel epicentrul crizei, politici sale monetare și fiscale eronate fiind de altfel copiate cu puțin spirit critic de autoritățile din Europa și alte regiuni. Numai din septembrie 2008 și până acum baza monetară a SUA a crescut de 1,25 ori, de la 800 la 1.800 de miliarde de dolari și această creștere continuă în pas alergător.

Consecințele acestui exces monetar, deși momentan ascunse, vor fi o inflație galopantă care își va face apariția foarte probabil mult mai repede decât lag‐ul mediu de 2 ani stabilit ca o aproximație de economistul Milton Friedman. Consecințe asupra activității economice vor fi dezastroase.

Excesul monetar este doar una dintre erorile de politică monetară făcute de băncile centrale în actuala criză. A doua – din nou, cel mai bine exmplificată de cazul american – este utilizarea politicii monetare în rol de politică industrială. Concret, acest lucru înseamnă salvarea de la faliment în mod discreționar, prin infuzii monetare directe de la banca centrală, a unor instituții financiare insolvabile, o dimensiune totla în contradicție cu rolul primordial, adesea declarat, al politicii monetare de a asigura obiective de ordin general, precum stabilitatea prețurilor. Intervenția în favoarea unei bănci sau alteia reprezintă, de fapt, o distorsiune a pieței realizată prin mijloace monetare și o încălcare a regulilor jocului pe care se bazează o economie de piață‐liberă.

În concluzie, stabilizarea masei monetare este singurul rol acceptabil al politicii monetare în condiții de criză, iar exercitarea acestuia nu trebuie să presupună răsplătirea ineficienției unei instituții financiare sau a alteia. O anumită bancă poate intra în faliment, iar activele sale preluate în mod ordonat de alți acționari conform dreptului comercial, fără ca circulația monetară șă sufere un șoc. Stabilitatea sistemului monetare nu este, în ultimă instanță dependentă, de soarta niciunei companii/bănci private, nu contează cât de mare este aceasta, iar competivitatea unei instituții financiare nu trebuie să depindă de exercițiul

discreționar al politicii monetare. Aceasta trebuie să constituie cadrul relativ neutru în care se desfășoară relațiile de producție și schimb din economia reală. Cea mai bună garanție pentru această neutralitate este tocmai abolirea băncilor centrale, denaționalizarea monedei și instaurarea unei competiții monetare între emitenți privați de monedă, conform propunerii formulate de celebrul economist Friedrich von Hayek cu câteva decenii în urmă.

În anul 2010, implementarea politicii monetare a avut loc într-un context caracterizat, pe de o parte, de redresarea economică a zonei euro și, pe de altă parte, de persistența tensiunilor pe piețele financiare. Redresarea economiei reale pe parcursul anului 2010 a întrecut, într-o anumită măsură, așteptările, parțial datorită redresării economiei mondiale, dar și evoluțiilor din zona euro, care au contribuit la ritmul pozitiv de creștere. Pe ansamblu, PIB real în zona euro s-a majorat cu aproximativ 1,7% în anul 2010, după ce a înregistrat un declin de 4,1% în anul 2009. În privința prețurilor, ratele inflației au cunoscut o accelerare pe parcursul anului 2010, ceea ce reflectă în principal scumpirile de pe piețele internaționale ale materiilor prime. Totodată, presiunile inflaționiste din surse interne s-au menținut la niveluri moderate. În consecință, rata medie anuală a inflației a urcat la 1,6% în anul 2010 față de 0,3% în anul anterior.

În acest context, pe parcursul anului 2010 și la începutul anului 2011, Consiliul Guvernatorilor a menținut rata dobânzii la operațiunile principale de refinanțare la nivel scăzut de 1%, stabilit în luna mai 2009. Acest nivel este compatibil cu evaluarea conform căreia perspectivele asociate inflației pe termen mediu s-au menținut, în anul 2010, în concordanță cu obiectivul de a menține stabilitatea prețurilor. Astfel, anticipațiile mai favorabile referitoare la creșterea economică și dinamica inflației pe termen scurt nu au fost considerate drept o amenințare la adresa stabilității prețurilor pe termen mediu.

Evoluțiile consemnate la nivelul masei monetare și al creditului au confirmat evaluarea privind menținerea presiunilor inflaționiste pe orizonturi mai îndelungate la niveluri scăzute. Anticipațiile inflaționiste au rămas ferm ancorate la niveluri compatibile cu obiectivul Consiliului Guvernatorilor de a menține rata inflației inferioară, dar apropiată de 2%, pe termen mediu. Aceasta se reflectă favorabil asupra gradului ridicat de credibilitate a politicii monetare promovate de BCE.

Referitor la măsurile neconvenționale de politică monetară adoptate de Eurosistem ca reacție la criza financiară, ameliorarea condițiilor pe piețele financiare pe parcursul anului 2009 și în primele luni ale anului 2010 a permis BCE restrângerea rolului său de intermediere. În luna mai au reapărut tensiuni acute pe piețele financiare. Aceste evoluții ar putea fi interpretate ca fiind rezultatul temerilor tot mai intense ale participanților pe piețe cu privire la sustenabilitatea finanțelor publice, mai cu seamă în Grecia, semne clare de contagiune afectând și alte piețe ale obligațiunilor guvernamentale din zona euro. Lichiditatea de pe acele segmente ale pieței secundare a titlurilor de credit în euro s-a epuizat. De asemenea, revizuirile rating-urilor și scăderea prețurilor au determinat frecvente apeluri în marjă și reevaluarea în sens descendent a activelor sistemului bancar, conducând la reducerea bruscă și accentuată a valorii garanțiilor bancare. În cele din urmă au fost afectate și piețele private ale contractelor de report.

Spread-urile de pe piețele monetare au cunoscut o nouă amplificare, în timp ce volumele tranzacționate pe segmentul operațiunilor overnight s-au comprimat. Spread-urile dintre cotațiile bid și ask s-au extins, fiind afectate și piața obligațiunilor garantate și cea a obligațiunilor corporative.

Ca reacție la această situație, Consiliul Guvernatorilor a reintrodus unele dintre măsurile neconvenționale care au fost deja anulate sau urmau să fie anulate. Mai exact, Eurosistemul a hotărât organizarea în continuare a procedurilor de licitație cu rată fixă a dobânzii și alocare integrală în cadrul operațiunilor de refinanțare pe termen lung, periodice, cu scadența la 3 luni în perioada cuprinsă între sfârșitul lunii mai și finele lunii

decembrie 2010 și a anunțat efectuarea unei noi operațiuni de refinanțare cu scadența la 6 luni și alocare integrală, care a avut loc în luna mai.

De asemenea, au fost reactivate liniile de swap cu caracter temporar destinate furnizării de lichiditate, derulate cu Rezervele Federale ale SUA, și a fost inițiat Programul destinat piețelor titlurilor de valoare. Acest program a permis Eurosistemului efectuarea intervențiilor pe piețele de obligațiuni pentru a contribui la reluarea funcționării mai adecvate a mecanismului de transmisie a politicii monetare pe segmentele de piață afectate de disfuncționalități. Efectele asupra lichidității rezultate în urma acestor cumpărări au fost pe deplin anulate prin apelul la operațiuni săptămânale de absorbție a lichidității.

Anul 2010 a marcat accelerarea reformelor în privința cadrului pentru prevenirea, gestionarea și soluționarea crizelor. Obiectivele programului de reformă cuprind implementarea unui cadru de coordonare a politicilor UE și extinderea cadrului de reglementare al UE. BCE a contribuit în mod activ la acest demers, iar Eurosistemul a susținut elaborarea unui cadru de soluționare a crizelor la nivelul UE. În privința conturilor fi nanciare, BCE a realizat un excedent de 1,33 miliarde EUR în anul 2010, comparativ cu 2,22 miliarde EUR în anul anterior.

În urma deciziei Consiliului guvernatorilor, la data de 31 decembrie 2010, suma de 1,16 miliarde EUR a fost transferată în contul provizionului pentru riscul valutar, de dobândă, de credit și cel asociat fluctuațiilor prețului aurului. Astfel, a fost atinsă valoarea maximă admisă a acestui provizion, respectiv 5,18 miliarde EUR, echivalent cu valoarea capitalului vărsat de BCN din zona euro la BCE la data respectivă. Nivelul acestui provizion face obiectul unor revizuiri anuale. În urma transferului în contul acestui provizion, profitul net al BCE în anul 2010 s-a cifrat la 170 de milioane EUR. Această sumă a fost distribuită BCN din zona euro proporțional cu cotele vărsate la capitalul BCE.

În anul 2010, în contextul reapariției tensiunilor pe piețele fi nanciare, Eurosistemul s-a confruntat din nou cu probleme foarte dificile. O tensiune deosebită s-a făcut simțită pe anumite piețe ale obligațiunilor guvernamentale, îndeosebi începând din luna mai 2010, reflectând criza datoriei suverane. În ceea ce privește aspectele pozitive, perspectivele inflației s-au menținut moderate, în absența tensiunilor deflaționiste și a celor inflaționiste în cadrul orizontului relevant de prognoză. Inflația IAPC a crescut progresiv pe parcursul anului, atingând în medie 1,6% în anul 2010, comparativ cu 0,3% în anul 2009. Evoluțiile privind creșterea economică au fost relativ favorabile în anul 2010, având în vedere, în mod deosebit, declinul economic puternic din anul anterior, datele și rezultatele sondajelor publicate în cursul anului indicând, în general, o performanță economică peste așteptări. În acest context, Consiliul guvernatorilor a apreciat orientarea acomodativă a politicii monetare ca fiind oportună și a menținut ratele dobânzilor reprezentative ale BCE neschimbate la nivelurile minime istorice înregistrate în luna mai 2009. Rata dobânzii la operațiunile principale de refinanțare a fost de 1,00% pe tot parcursul anului 2010, rata la facilitatea de depozit s-a situat la 0,25%, iar rata la facilitatea de creditare marginală la 1,75% (Graficul 1).

Analiza mai atentă a evoluțiilor ratelor dobânzilor din momentul intensificării crizei financiare, ulterior prăbușirii instituției financiare Lehman Brothers din Statele Unite la data de 15 septembrie 2008, evidențiază o serie de date importante care anunțau o nouă etapă a crizei financiare (Graficul 2).

Evoluțiile pozitive ale pieței monetare înregistrate în cursul anului 2009 au creat condițiile necesare anulării, la începutul anului 2010, unora dintre măsurile neconvenționale implementate în vederea îmbunătățirii funcționării mecanismului de transmisie a politicii monetare.

În luna mai 2010 a început un nou episod al crizei financiare. Pe măsură ce preocupările pieței privind sustenabilitatea finanțelor publice s-au intensificat, îndeosebi în anumite țări din zona euro, piețele obligațiunilor din aceste țări au suferit disfuncționalități severe. Din perspectiva rolului piețelor obligațiunilor guvernamentale în mecanismul de transmisie a politicii monetare, BCE a lansat Programul destinat piețelor titlurilor de valoare și a reintrodus anumite măsuri neconvenționale care fuseseră eliminate în lunile anterioare. Programul destinat piețelor titlurilor de valoare, asemenea tuturor măsurilor neconvenționale adoptate începând cu luna octombrie 2008 pe perioada caracterizată prin tensiuni acute pe piețele financiare, are, prin definiție, un caracter temporar și este pe deplin compatibil cu mandatul menținerii stabilității prețurilor pe termen mediu.

Ulterior contracției puternice înregistrate în anii 2008-2009, creșterea economică în zona euro a reintrat în teritoriu pozitiv la sfârșitul anului 2009 și a continuat să se accelereze în anul 2010. Ritmurile trimestriale de creștere a PIB real în semestrul I 2010 au fost peste așteptări, reflectând parțial sprijinul considerabil din partea stimulentelor fiscale și a orientării acomodative a politicii monetare, precum și revigorarea activității economice la nivel global. Creșterea economică s-a temperat relativ în semestrul II 2010, în timp ce ritmul redresării zonei euro a rămas pozitiv. În general, PIB real al zonei euro s-a majorat cu aproximativ 1,7% în anul 2010, comparativ cu contracția

de 4,1% în anul 2009.

Presiunile inflaționiste s-au menținut moderate în anul 2010, în condițiile în care au apărut anumite presiuni în sensul creșterii la sfârșitul anului 2010 și începutul anului 2011. Rata medie anuală a inflației în anul 2010 a fost de 1,6%. Evoluțiile lunare ale ratei inflației au fost notabile, astfel încât inflația anuală IAPC s-a majorat progresiv în anul 2010, de la un nivel minim de 0,9% în luna februarie la 2,2% în luna decembrie. Creșterea progresivă a inflației IAPC a ilustrat, în principal, evoluția prețurilor materiilor prime, stimulată de revigorarea economică globală și de efectele de bază. Măsurile bazate pe evoluția pieței și pe rezultatele sondajelor privind anticipațiile infl aționiste pe termen lung s-au menținut, în general, ancorate la niveluri compatibile cu obiectivul Consiliului Guvernatorilor de a menține rata inflației sub, dar aproape de 2%, pe termen mediu.

Ritmul expansiunii monetare în zona euro s-a accelerat progresiv în anul 2010. Creșterea M3 a rămas modestă, consemnând o rată medie de 0,6% în anul 2010. Această evoluție a susținut estimarea conform căreia ritmul expansiunii monetare a fost moderat, iar presiunile inflaționiste pe termen mediu au fost limitate. Analiza monetară utilizată ca bază pentru evaluarea evoluțiilor monedei și creditului a fost mult extinsă în decursul timpului, ceea ce a dat profunzime strategiei de politică monetară pe termen mediu.

Prognozele și proiecțiile macroeconomice pentru zona euro s-au menținut în general neschimbate în primăvara anului 2010. Proiecțiile BCE din luna martie 2010 au anticipat o creștere anuală a PIB real între 0,4% și 1,2% în anul 2010 și între 0,5% și 2,5% în anul 2011. S-a anticipat că evoluțiile prețurilor vor rămâne modeste pe durata orizontului relevant de politică, în condițiile în care inflația IAPC era proiectată să se situeze între 0,8% și 1,6% în anul 2010 și între 0,9% și 2,1% în anul 2011.

3.2. REDRESAREA LA NIVEL MONDIAL

În anul 2010, activitatea economică mondială a continuat să se redreseze, după recesiunea severă înregistrată în timpul crizei financiare globale. În special în prima jumătate a anului, revirimentul economic a fost susținut de măsurile de stimulare monetară și fiscală, normalizarea în continuare a condițiilor de finanțare la nivel internațional și ameliorarea încrederii consumatorilor și companiilor. În plus, redresarea economică globală a fost susținută de ciclul prelungit de refacere a stocurilor, în condițiile în care companiile și-au refăcut stocurile ca urmare a conturării unor perspective economice mai favorabile la nivel internațional. De fapt, refacerea stocurilor a contribuit semnificativ la creșterea PIB în principalele economii în această perioadă.

În consecință, Indicele compozit global al Directorilor de Achiziții (IDA-PMI) a continuat să înregistreze o ameliorare la începutul anului 2010, atingând un nivel maxim de 57,7 în luna aprilie, situându-se astfel peste nivelurile consemnate chiar înainte de intensificarea crizei economice mondiale după colapsul Lehman Brothers din luna septembrie 2008.

Îmbunătățirea pe ansamblu a situației economice și revigorarea activității – datorată industriei prelucrătoare – au fost însoțite de un reviriment puternic al comerțului internațional, după cum indică și ritmurile de creștere foarte dinamice ale exporturilor și importurilor în special în prima jumătate a anului.

Conform celor mai recente date disponibile, rata anuală a inflației IPC în zona OCDE a scăzut treptat în anul 2010, de la valoarea maximă de peste 2% în luna ianuarie 2010 la 1,6% în luna august, înainte de a crește din nou marginal până la 2,1% în luna decembrie.

Aceasta reflectă totodată evoluția indicelui PMI aferent costurilor de producție, care a crescut în a doua jumătate a anului 2010, ajungând în luna ianuarie 2011 la cel mai ridicat nivel din ultimii aproape doi ani și jumătate. La această creștere a contribuit scumpirea alimentelor și energiei. În zona OCDE, inflația IPC anuală, exclusiv alimente și energie, s-a diminuat pe tot parcursul anului de la 1,6% la începutul anului 2010 la 1,2% în luna decembrie.

3.3. EVOLUȚIILE PREȚURILOR ȘI COSTURILOR

În anul 2010, rata anuală a inflației IAPC a crescut, în medie, până la 1,6%, după scăderea până la 0,3% în anul 2009 comparativ cu 3,3% în anul 2008 (Tabelul 1). Această creștere indică o normalizare a evoluțiilor prețurilor, valorile pozitive înregistrate de rata anuală a infl ației IAPC în anul 2010 contrastând cu valorile negative consemnate în perioada iunie – octombrie 2009. Deși, în perioada analizată, rata anuală a inflației IAPC a fost inferioară mediei de 2,0%, înregistrate începând cu anul 1999, aceasta s-a situat pe o traiectorie ascendentă către finele anului 2010.

3.4. REDRESAREA PIB AL ZONEI EURO ÎN ANUL 2010

PIB real al zonei euro s-a majorat cu 1,9% în primele trei trimestre ale anului 2010, ulterior scăderii puternice de 4,1% în anul 2009. Mai mulți factori au contribuit la redresarea activității în anul 2010. În primul rând, exporturile zonei euro au fost stimulate de revigorarea activității globale și a cererii. În al doilea rând, stocurile au avut o contribuție pozitivă, în principal, în prima jumătate a anului, pe măsură ce ritmul de reducere a stocurilor s-a temperat. În al treilea rând, cererea internă (exclusiv stocurile) a consemnat o revigorare modestă în condițiile în care consumul guvernamental a continuat să crească, iar consumul privat și investițiile au încetat să se restrângă precum în anul 2009, înregistrând chiar o ușoară creștere (în termeni anuali) în trimestrul III 2010.

Majorarea consumului privat și a investițiilor a reflectat parțial creșterea încrederii comparativ cu nivelurile anterioare foarte reduse. Redresarea activității economice în zona euro a fost, de asemenea, susținută de orientarea acomodativă a politicii monetare și de măsurile luate în vederea reluării funcționării optime a sistemului financiar. Contribuția pozitivă a stocurilor s-a limitat, în principal, la primul semestru al anului, când firmele și-au redus stocurile într-un ritm mult mai lent decât în anul 2009.

Exporturile zonei euro au beneficiat de îmbunătățirea condițiilor externe asociate cu atenuarea crizei financiare. Aceasta s-a reflectat în creșterea mai puternică înregistrată atât de economiile dezvoltate, cât și de economiile emergente. Creșterea puternică a cererii externe a generat o majorare semnificativă a exporturilor în anul 2010. Dar această evoluție nu a condus la o contribuție pozitivă a exporturilor nete în general, datorită creșterii importurilor care a consemnat un ritm ușor mai rapid. Consumul privat și investițiile și-au reluat dinamica pozitivă, dar nu și-au revenit integral după impactul fără precedent al recentei crize financiare și după recesiunea economică (Graficul 3).

Grafic nr. 3 – Contribuții la creșterea trimestrială a PIB real

3.5. DEFICITUL PUBLIC AL ZONEI EURO ÎN ANUL 2010

Șocul exercitat de recenta criză economică și financiară a determinat creșterea accentuată a ponderilor deficitului și datoriei publice în PIB. Prin urmare, în anul 2010, participanții pe piețele financiare au pus sub semnul întrebării sustenabilitatea finanțelor publice în unele țări din zona euro. Țările cel mai grav afectate de criza actuală a datoriei publice și de efectele de contagiune negative au implementat măsuri suplimentare de consolidare, precum și o serie de reforme structurale în vederea restabilirii credibilității. Criza a evidențiat faptul că asigurarea unei poziții solide a finanțelor publice reprezintă o premisă pentru stabilitatea financiară și macroeconomică.

După o perioadă de doi ani în care pozițiile bugetare au consemnat o deteriorare puternică, deficitul public total în zona euro s-a stabilizat în anul 2010, cu toate că ponderile acestuia au înregistrat variații semnificative la nivel de țară. Potrivit prognozei economice a Comisiei Europene din toamna anului 2010, publicată la data de 29 noiembrie 2010, ponderea medie a deficitului public în PIB al zonei euro a rămas neschimbată la 6,3% în perioada de referință comparativ cu anul 2009 (Tabelul 2).

Tabel nr. 2 – Poziția fiscală în zona euro și în țările din zona euro

Stabilizarea deficitului public a fost parțial determinată de revirimentul înregistrat de veniturile bugetare în contextul stabilizării macroeconomice, după declinul pronunțat consemnat de aceste venituri în anul 2009. Totodată, dinamica cheltuielilor bugetare s-a încetinit, întrucât anularea măsurilor de stimulare fi scală implementate de la finele anului 2008, precum și noile măsuri de consolidare fiscală au contribuit la contrabalansarea creșterii relativ puternice a beneficiilor sociale, a transferurilor de capital și a plăților de dobânzi.

Limitarea cheltuielilor a fost deosebit de pronunțată în cazul investițiilor publice și al remunerării salariaților din sectorul public, numeroase țări confruntându-se cu reduceri de personal în sectorul public, precum și cu scăderea sau înghețarea salariilor. Ponderile în PIB ale veniturilor și cheltuielilor bugetare s-au menținut relativ nemodificate față de anul 2009, la 44,4% și, respectiv, 50,8%. Pentru majoritatea țărilor, prognoza fiscală a Comisiei Europene din toamna anului 2010 a fost mai favorabilă decât estimările incluse în programele de stabilitate actualizate, prezentate în perioada decembrie 2009 – martie 2010 și care au indicat existența unui deficit mai mare pe ansamblul zonei euro în perioada analizată, ponderea acestuia în PIB situându-se la 6,6% în anul 2010 comparativ cu nivelul de 6,3% prezentat de Comisia Europeană (vezi Tabelul 2).

În numeroase cazuri, prognozele mai favorabile ale Comisiei Europene reflectă o creștere economică superioară așteptărilor care se va concretiza în venituri fi scale mai mari. În cazul Portugaliei, atingerea noii ținte stabilite de guvern depinde mai ales de o măsură de amploare cu caracter excepțional, și anume de transferul fondului de pensii al Portugal Telecom către sistemul de pensii al funcționarilor publici. Cu toate acestea, în unele țări, prognozele de deficit ale Comisiei Europene sunt semnificativ mai ridicate decât cele estimate în programele de stabilitate sau indicate de țintele actualizate stabilite de administrațiile publice. Este cazul Slovaciei, unde veniturile au fost sub așteptări, dar și al Greciei și Irlandei, care s-au confruntat cu dezechilibre bugetare deosebit de pronunțate în perioada de referință.

În Grecia, persistența deficitului și ponderea ridicată a datoriei publice, raportarea defectuoasă a datelor fiscale până în anul 2009, precum și amânarea implementării reformelor economice și sociale atât de necesare au subminat credibilitatea autorităților. Grecia s-a confruntat într-o măsură din ce în ce mai mare cu majorarea costurilor de creditare și cu dificultăți majore de finanțare. Prin urmare, la finele lunii aprilie, guvernul a fost nevoit să solicite asistență financiară din partea FMI și a țărilor din zona euro. Asistența financiară a fost acordată în condițiile deosebit de stricte ale implementării unui program ambițios de reforme în domeniul economic, financiar, fiscal și al guvernanței publice. După un început favorabil, marcat de un amplu proces de consolidare fiscală, precum și de implementarea reformelor cu privire la sistemul de pensii și la piața forței de muncă, derularea programului a fost afectată de o serie de dificultăți în semestrul II al anului, iar unele reforme structurale au suferit întârzieri. În special, este posibil ca efectul revizuirii statistice în sus a deficitului public din anul 2009, precum și deficitul de venituri și acumularea de arierate în cazul sistemelor de asigurări sociale să fi condus la înregistrarea unui nivel al deficitului public superior celui țintit în anul 2010. Pentru anul 2011, autoritățile au adoptat măsuri suplimentare de consolidare în vederea compensării pe deplin a întârzierilor suferite în perioada analizată, prin urmare programul se derulează în continuare conform graficului. Cu toate acestea, pentru anii următori, trebuie adoptate măsuri suplimentare de aproximativ 6% din PIB în vederea îndeplinirii obiectivului de reducere a deficitului public sub nivelul de 3% din PIB până în anul 2014. Totodată, eforturi susținute sunt în continuare necesare în domeniul reformelor structurale.

În Irlanda, măsurile ample de consolidare fi scală adoptate de guvern nu au fost suficiente pentru a stopa deteriorarea situației fiscale, ceea ce denotă asocierea dintre pozițiile fiscale de bază fragile, problemele structurale severe ale sectorului bancar și expunerea deosebită a finanțelor publice la sectorul financiar. Adâncirea considerabilă a deficitului a fost cauzată parțial de scăderea puternică a veniturilor fiscale în contextul deteriorării pronunțate a condițiilor ciclice, al reducerii considerabile a cererii interne și al inversării tendinței de acumulare de venituri excepționale provenite, în perioada anterioară, din impozite pe proprietăți, ca efect al spargerii bulei imobiliare.

Totodată, asistența excepțională acordată de guvern sectorului bancar a determinat creșterea cu peste 30% a ponderii deficitului în PIB. Pe fondul diminuării încrederii pieței, guvernul irlandez a trebuit să solicite, în luna noiembrie, asistență financiară din partea FMI și UE, în condiții de politică fiscală foarte stricte. Programul de ajustare aferent are la bază un program de consolidare fiscală și reforme structurale, inclusiv de restructurare majoră a sectorului bancar, cu durata de patru ani. Obiectivele sunt de a reduce ponderea deficitului public în PIB sub 3% până în anul 2015 și de a restabili încrederea în sustenabilitatea finanțelor publice în Irlanda. În anul 2010, ponderea deficitului în PIB în majoritatea țărilor din zona euro a depășit nivelul de referință de 3%.

Până la finele perioadei analizate, 15 țări din zona euro au fost supuse procedurii de defi cit excesiv, termenele limită pentru reducerea ponderilor deficitului sub nivelul de referință de 3% din PIB fiind cuprinse între anii 2011 și 2015 (Tabelul 3).

Tabel nr. 3 – Procedurile de deficit excesiv în țările din zona euro

3.6. CONSOLIDAREA FISCALĂ

În anul 2011, se anticipează îmbunătățirea situației fiscale în zona euro, în pofida estimărilor privind persistența unor niveluri ridicate ale deficitului. Conform prognozei economice a Comisiei Europene din toamna anului 2010, ponderea medie a deficitului public în PIB al zonei euro se va reduce cu 1,8 puncte procentuale până la 4,6% (Graficul 4). Se prognozează că ponderea medie a veniturilor în PIB al zonei euro va crește cu 0,4 puncte procentuale, ponderea cheltuielilor primare va scădea cu 1,5 puncte procentuale, reflectând cu precădere efectul măsurilor de consolidare, iar ponderea medie a cheltuielilor cu dobânzile se va majora cu 0,1 puncte procentuale.

Ameliorarea generală a poziției bugetare în zona euro ar trebui să rezulte îndeosebi

din înăsprirea conduitei fiscale, impactul ciclului economic fiind, potrivit estimărilor, favorabil, dar de amploare redusă. În pofida îmbunătățirii anticipate a poziției bugetare agregate, se anticipează că un grup restrâns de țări din zona euro – în special Germania, Luxemburg, Malta și Finlanda – vor înregistra în perioada de referință ponderi ale deficitului public egale cu sau mai mici decât nivelul de referință de 3% din PIB. Ponderea medie a datoriei publice în PIB al zonei euro este proiectată să crească în continuare în anul 2011 cu 2,4 puncte procentuale până la 86,5%, ponderile datoriei depășind nivelul

de 100% în trei țări: Belgia, Grecia și Italia.

În Irlanda, măsurile de consolidare adoptate ulterior datei de referință pentru prognozele Comisiei Europene sunt așteptate să contribuie la menținerea ponderii datoriei sub nivelul de 100% din PIB în anul 2011.

Graficul nr. 4 – Evoluții fiscale în zona euro

3.7. EVOLUȚIILE CURSURILOR DE SCHIMB ȘI ALE BALANȚEI DE PLĂȚI

În anul 2010, evoluțiile cursului de schimb au fost determinate în mare măsură de redresarea economică, de condițiile fi scale și de politica monetară pe plan mondial. Evoluțiile au fost relativ volatile în multe economii dezvoltate, în contextul unei relansări economice încă vulnerabile și al dependenței acesteia de continuarea implementării politicilor fiscale și monetare.

În semestrul I 2010, euro s-a depreciat față de mai multe monede principale (Graficul 3), reflectând preocupările tot mai intense privind situația datoriilor publice în unele țări din zona euro. Aceste incertitudini au determinat, deasemenea, accentuarea volatilității implicite a cursului de schimb al euro față de monedele principale în lunile mai și iunie 2010 (Graficul 5).

În semestrul II 2010, pe fondul unei ușoare volatilități, euro a cunoscut o revigorare, în principal ca urmare a atenuării preocupărilor legate de datoriile publice și a unor evoluții macroeconomice pozitive peste așteptări în zona euro. Aprecierea generală s-a datorat în principal evoluțiilor cursului de schimb USD/EUR.

Pe parcursul anului 2010, euro s-a depreciat cu 8,2% în termeni efectivi față de monedele a 20 de parteneri comerciali importanți ai zonei euro (Graficul 6). În consecință, nivelul mediu al cursului de schimb efectiv nominal a fost cu 6,3% mai scăzut în anul 2010 decât în anul anterior. În perioada de referință, euro s-a situat la un nivel cu 5,5% superior mediei istorice consemnate începând cu anul 1999.

La data de 31 decembrie 2010, euro a fost tranzacționat la un curs de 1,34 USD, un nivel cu 7,3% mai scăzut decât cel consemnat la începutul anului 2010 și cu 4,2% mai mic față de media anului 2009. Deprecierea euro în raport cu dolarul SUA în semestrul I 2010 s-a datorat unei redresări macroeconomice mai puternice în Statele Unite decât în zona euro la începutul anului 2010. În semestrul II 2010, ca urmare a adoptării unor măsuri suplimentare de stimulare a economiei de către autoritățile americane, euro s-a întărit față de dolarul SUA.

În semestrul I 2010, euro a continuat, de asemenea, să se deprecieze față de yenul japonez, aprecierea consemnată în anul 2009 fi ind în totalitate anulată (Graficul 5). Pe parcursul următoarelor luni ale anului 2010, cursul de schimb bilateral JPY/EUR a fluctuat într-un interval relativ îngust, euro fiind tranzacționat la valori cuprinse între 105 JPY și 115 JPY. La data de 31 decembrie 2010, euro a fost tranzacționat la cursul de 108,65 JPY, nivel inferior cu 18,4% celui consemnat la începutul anului și cu 16,7% mediei anului 2009. Volatilitatea cursului de schimb JPY/EUR s-a accentuat semnificativ în lunile mai și iunie 2010, atenuându-se în semestrul II 2010.

În perioada analizată, euro s-a depreciat cu 3,1% în raport cu lira sterlină, de la 0,89 GBP la 0,86 GBP. În semestrul I 2010, euro s-a depreciat față de lira sterlină pe fondul preocupărilor de pe piețe privind sustenabilitatea fiscală în unele țări din zona euro. În semestrul II 2010, euro s-a redresat într-o oarecare măsură, după pierderile consemnate anterior. Până la finele anului 2010, ca urmare a aprecierii în 2008 și în primele luni ale anului 2009, cursul de schimb bilateral al euro față de lira sterlină s-a menținut la un nivel superior mediei istorice consemnate începând cu 1999.

În anul 2010, euro s-a depreciat față de francul elvețian cu 15,7%. Până în luna iunie 2010, deprecierea a consemnat o temperare ca urmare a intervențiilor Băncii Naționale a Elveției. În semestrul II 2010, euro a continuat să se deprecieze semnificativ față de francul elvețian, pe fondul unei ușoare volatilități. În perioada cuprinsă între începutul anului și 31 decembrie 2010, euro s-a depreciat cu 11,9%, 17,9% și 6,0% față de dolarul canadian, dolarul australian și, respectiv, coroana norvegiană, în principal datorită diferențialului pozitiv al ratelor dobânzilor comparativ cu zona euro. De asemenea, euro s-a depreciat în raport cu monedele asiatice legate la dolarul SUA, respectiv yuanul chinezesc (cu 10,3%) și dolarul Hong Kong (cu 7,0%), precum și față de wonul coreean

(cu 10,7%).

Cursul de schimb efectiv real al euro, stabilit pe baza unor măsurări diferite ale costurilor și prețurilor, a scăzut în semestrul I 2010, stabilizându-se ulterior (Graficul 6). Până la finele anului 2010, valorile cursurilor de schimb efective reale au fost foarte apropiate de mediile istorice consemnate începând cu 1999. Cursul de schimb efectiv real, deflatat cu indicele prețurilor de consum, a fost, în medie, cu 6,9% mai scăzut în 2010 comparativ cu anul anterior.

Graficul nr. 5 – Evoluțiile cursului de schimb și al volatilităților implicite

Graficul nr. 6 – Cursul de schimb efectiv nominal si cel real al euro

3.8. EVOLUȚII MONETARE ÎN STATELE MEMBRE ALE UE DIN AFARA ZONEI EURO

3.8.1. EVOLUȚIILE PREȚURILOR

Inflația medie anuală a crescut în anul 2010 în majoritatea statelor membre ale UE din afara zonei euro în pofida persistenței nivelului scăzut al cererii interne, al menținerii, pe ansamblu, a unei capacități de producție neutilizate semnificative și al deteriorării evoluției pe piețele forței de muncă. Principalele impulsuri inflaționiste au fost provocate de majorarea prețurilor la alimente, dar și de scumpirea energiei. În unele țări, modificările suferite de prețurile administrate și impozitele indirecte au contribuit la inflație. Majorarea prețurilor materiilor prime la nivel internațional a avut un impact mai mare asupra inflației în țările din Europa centrală și de est decât în celelalte țări membre ale UE din afara zonei euro, datorită ponderii mai maria alimentelor și energiei în coșurile IAPC.

Variația ratelor anuale ale infl ației IAPC de la o țară la alta s-a menținut la un nivel semnificativ în anul 2010. Cele mai ridicate rate medii ale inflației au fost raportate de Ungaria (4,7%), unde în luna ianuarie au fost majorate accizele și unde creșterile TVA anterioare au produs, de asemenea, un efect de bază, și România (6,1%), care a aplicat o majorare substanțială a TVA în luna iulie. În majoritatea celorlalte țări, inflația s-a situat într-un interval cuprins între 2,2% și 3,3%. În Republica Cehă, Lituania și Suedia, rata medie a inflației a fost pozitivă, dar sub nivelul de 2%. Letonia a fost singura țară care a consemnat o rată medie negativă a inflației în anul 2010, de -1,2%. Evoluțiile înregistrate în cursul anului sugerează o tendință ascendentă a inflației în majoritatea țărilor.

În Letonia, inflația a revenit la valori pozitive în luna septembrie 2010, evoluție datorată în întregime scumpirii alimentelor și energiei. Ratele anuale ale inflației exclusiv prețurile energiei și alimentelor s-au menținut la un nivel redus în toate țările, înregistrând chiar și valori negative în unele țări (de exemplu, Letonia și Lituania), ceea ce sugerează nivelul scăzut al presiunilor inflaționiste din partea cererii în anul 2010.

3.8.2. EVOLUȚIILE CURSURILOR DE SCHIMB

În anul 2010, evoluțiile înregistrate de cursurile de schimb în statele membre ale UE din afara zonei euro au fost puternic influențate de regimurile de curs de schimb aplicate individual de către fiecare țară. Monedele naționale ale Danemarcei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei au participat la mecanismul cursului de schimb II (MCS II). Acestea au avut o bandă de fluctuație standard de ±15% în jurul parității centrale față de euro, cu excepția coroanei daneze, a cărei bandă de fluctuație a fost mai îngustă, respectiv de ±2,25%. Participarea la MCS II a fost, în unele cazuri, însoțită de angajamente unilaterale din partea țărilor respective de a menține benzi de fluctuație mai înguste sau regimuri de consiliu monetar. Aceste angajamente unilaterale nu presupun obligații suplimentare din partea BCE. De exemplu, coroana estoniană și litasul lituanian au aderat la MCS II în condițiile existente ale consiliului monetar, în timp ce autoritățile letone au hotărât să mențină cursul de schimb al lats-ului la paritatea centrală față de euro, cu o bandă de fluctuație de ±1%.

Coroana estoniană și litasul lituanian s-au menținut la paritatea centrală în anul 2010. Lats-ul leton a rămas la un nivel relativ stabil în cadrul unei benzi de ±1% față de euro, stabilită printrun angajament unilateral, fluctuând în apropierea limitei inferioare a benzii. În anul 2010, latsul nu a suferit presiuni semnificative, reflectând stabilizarea condițiilor macroeconomice și ameliorarea percepției investitorilor privind economia Letoniei. Respectarea în continuare a condițiilor prevăzute în programul de asistență financiară internațională derulat de UE și FMI a fost, de asemenea, foarte importantă, fiind în continuare esențială pentru credibilitatea regimului cursului de schimb fix în viitor.

În ceea ce privește monedele statelor membre ale UE din afara zonei euro care nu au participat la MCS II, pot fi identifi cate două tipuri de evoluții înregistrate de cursurile de schimb. În timp ce coroana cehă, zlotul polonez, coroana suedeză și lira sterlină au continuat să se aprecieze față de euro, forintul maghiar și leul românesc s-au menținut la un nivel relativ stabil. Coroana cehă, zlotul polonez și coroana suedeză au fost susținute de performanța economică din țările respective. Pe ansamblu, lira sterlină s-a apreciat față de euro, dar cursul de schimb a fost foarte volatil. Cu excepția coroanei cehe și a coroanei suedeze, monedele care s-au apreciat nu au revenit la nivelurile consemnate înainte de anul 2008 față de euro.

Perioadele scurte de volatilitate înregistrate de cursul de schimb HUF/EUR au reflectat tensiunile politice din Ungaria, inclusiv eșecul discuțiilor dintre organizațiile internaționale și guvern, și reducerea ratingului de țară aplicată de principalele agenții de rating de credit.

Leul românesc s-a menținut la un nivel relativ neschimbat din luna ianuarie 2010, cu perioade scurte de volatilitate sporită datorită, în mare parte, tensiunilor politice și riscurilor aferente privind implementarea măsurilor de consolidare fi scală convenite cu organizațiile internaționale.

Leva bulgărească s-a menținut la același nivel față de euro, ca urmare a regimului de consiliu monetar al Bulgariei bazat pe euro.

3.8.3. POLITICA MONETARĂ

Obiectivul fundamental al politicii monetare în toate statele membre ale UE din afara zonei euro este stabilitatea prețurilor. Strategiile de politică monetară au continuat însă să difere considerabil de la o țară la alta (a se vedea Tabelul 4).

Tabelul nr. 4 – Strategiile oficiale de politică monetară ale statelor membre UE din afara zonei euro

În prima jumătate a anului 2010, multe bănci centrale din statele membre ale UE din afara zonei euro, printre care Česká Národní Banka, Danmarks Nationalbank, Latvijas Banka, Magyar Nemzeti Bank și Banca Națională a României, și-au redus ratele dobânzilor reprezentative. Majoritatea acestor reduceri au avut drept scop încurajarea creditării bancare și susținerea activității economice (având în vedere deficitul de cerere considerabil raportat de mai multe țări). În a doua jumătate a anului 2010 și la începutul anului 2011, acest ciclu de relaxare a fost întrerupt în majoritatea statelor membre ale UE din afara zonei euro. Cu excepția Latvijas Banka, toate băncile centrale din statele membre ale UE din afara zonei euro care au modificat ratele dobânzii reprezentative în această perioadă, respectiv Danmarks Nationalbank, Magyar Nemzeti Bank, Narodowy Bank Polski și Sveriges Riksbank, au hotărât majorarea acestora. Majoritatea acestor majorări au avut drept scop asigurarea îndeplinirii obiectivelor pe termen mediu privind inflația ale respectivelor bănci centrale. Băncile centrale ale Ungariei și României au menținut cele mai ridicate rate ale dobânzii de politică monetară în anul 2010 (5,75% și respectiv 6,25% la sfârșitul anului) reflectând niveluri mai ridicate ale ratelor inflației și ale primelor de risc comparativ cu alte state membre ale UE din afara zonei euro. În cazul României, nivelul ridicat al ratei dobânzii de politică monetară a reflectat totodată și obiectivul băncii centrale de a contracara riscul efectelor de runda a doua generate de șocurile pe partea ofertei (inclusiv majorarea cotei TVA din luna iulie 2010, precum și scumpirea alimentelor și a energiei).

Referitor la măsurile de politică monetară neconvenționale, în anul 2010, Bank of England a menținut stocul de achiziții de active finanțate prin emisiunea rezervelor băncii centrale la un nivel de 200 miliarde GBP. Aceasta a avut la bază opinia Comitetului de Politică Monetară al Bank of England, potrivit căreia orientarea politicii monetare continua să fie adecvată pentru atingerea țintei inflației pe termen mediu, iar balanța riscurilor la adresa inflației nu s-a înclinat suficient pentru a justifica o modificare a politicii.

CONCLUZII

În final, Uniunea reprezintă mai mult decât suma părților sale. Statele membre au creat-o pentru a rezolva problemele care nu mai pot fi realizate cu eficiență de fiecare stat în parte.

Lucrarea de față analizează un proces de o importanță deosebită în realizarea Uniunii Europene, și anume cel de integrare monetară Europeană.

La elaborarea acestei lucrări au fost folosite o serie de documente ale Comunității și Uniunii Europene, tratatele unor autori de notorietate în domeniu, precum și o serie de documente originale, toate acestea având drept scop crearea unei imagini cât mai exacte și cât mai ample asupra procesului de integrare monetară europeană.

Deși participarea la Uniunea Economică și Monetară antrenează automat dispariția posibilității de a monetiza deficitele bugetare (finanțarea lor prin emisiune de monedă de către banca centrală, cu cert impact inflaționist), instrumentele politicii fiscale vor rămâne aproape în întregime naționale. Frontierele naționale vor continua să determine limitele geografice în care sunt percepute impozite diferite și în care se produce cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare.

Din aceste motive, o uniune monetară stabilă necesită o coordonare strânsă între politicile fiscale naționale și o restrângere a deficitelor și a datoriei sectorului public.

Comprimarea, în limitele definite prin criteriile relevante de convergență, a deficitelor bugetare și a datoriei publice este absolut crucială în contextul unei Uniuni Economice și Monetare.

O reducere substanțială a deficitelor publice după intrarea în Uniunea Economică și Monetară poate fi periculoasă deoarece diminuarea datoriei publice în termeni reali prin creșterea inflației nu mai este posibilă, lăsând ca singură alternativă creșterea impozitelor aplicate asupra factorilor de producție (munca și capitalul), având drept consecință migrarea acestora în alte țări ale Uniunii Europene, cu regimuri fiscale mai atractive.

Deși piețele financiare impun o anumită disciplină asupra finanțelor publice (prin adăugarea unor “prime de risc” dobânzilor la creditele acordate autorităților publice care depășesc un anumit grad, considerat suportabil, de îndatorare), ele tind să reacționeze prea târziu, iar atunci când o fac generează mișcări de panică.

O eventuală criză financiară de proporții în care s-ar putea afla o țară participantă la Uniunea Economică și Monetară ar antrena deci un cost excesiv al capitalului pentru toate celelalte țări membre, care s-ar găsi astfel obligate să suporte o parte din costul unei politici fiscale imprudente a uneia singure.

Pentru prevenirea apariției unor astfel de situații, îndeplinirea criteriilor de convergență a fost necesară, dar nu și suficientă. Disciplina fiscală trebuie menținută și în perioada funcționării Uniunii Economice și Monetare, atât prin coordonarea politicilor fiscale naționale, cât și dacă este cazul prin penalizarea statelor care au tendința de a promova politici fiscale prea expansioniste.

Consiliul Uniunii Europene este împuternicit să avertizeze din timp țările care se îndepărtează de la disciplina bugetară și să aplice sancțiuni a căror severitate este modulată în funcție de gravitatea situației :

interzicerea accesului la credite din partea Băncii Europene de Investiții ;

instituirea unui depozit obligatoriu, nepurtător de dobândă, de către statul în cauză, până la corectarea problemei ;

aplicarea de amenzi.

În urma analizării atât a evoluției Uniunii Monetare Europene cât și situația actuală într-un moment de criză financiară, este de evidențiat că implementarea politicii monetare a avut loc într-un context caracterizat, pe de-o parte, de redresarea economică a zonei euro și, pe de altă parte, de persistența tensiunilor pe piețele financiare. Redresarea economiei reale pe parcursul anului 2010 a întrecut, într-o anumită măsură așteptările, parțial datorită redresării economiei mondiale, dar și evoluțiilor din zona euro, care au contribuit la ritmul pozitiv de creștere. Pe ansamblu, PIB real în zona euro s-a majorat cu aproximativ 1,7% în anul 2010, după ce a înregistrat un declin de 4,1% în anul 2009. În privința prețurilor, ratele inflației au cunoscut o accelerare pe parcursul anului 2010, ceea ce reflectă în principal scumpirile de pe piețele internaționale ale materiilor prime. Totodată, presiunile inflaționiste din surse interne s-au menținut la niveluri moderate. În consecință, rata medie anuală a inflației a urcat la 1,6% în anul 2010 față de 0,3% în anul anterior.

Referitor la măsurile neconvenționale de politică monetară adoptate de Eurosistem ca reacție la criza financiară, ameliorarea condițiilor pe piețele financiare pe parcursul anului 2009 și în primele luni ale anului 2010 a permis BCE restrângerea rolului său de intermediere.

Evoluțiile pozitive ale pieței monetare înregistrate în cursul anului 2009 au creat condițiile necesare anulării, la începutul anului 2010, unora dintre măsurile neconvenționale implementate în vederea îmbunătățirii funcționării mecanismului de transmisie a politicii monetare.

Din perspectiva rolului piețelor obligațiunilor guvernamentale în mecanismul de transmisie a politicii monetare, BCE a lansat Programul destinat piețelor titlurilor de valoare și a reintrodus anumite măsuri neconvenționale care fuseseră eliminate în lunile anterioare. Programul destinat piețelor titlurilor de valoare, asemenea tuturor măsurilor neconvenționale adoptate începând cu luna octombrie 2008 pe perioada caracterizată prin tensiuni acute pe piețele financiare, are, prin definiție, un caracter temporar și este pe deplin compatibil cu mandatul menținerii stabilității prețurilor pe termen mediu.

BIBLIOGRAFIE

1. * * * Actul Unic European (1986)

2. * * * “Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene” , Ed. Polirom, Iași, 1997

3. * * * “Dialog european – Revista integrării europene” nr.1/1997 (ian.-feb.), publicată de Comisia Europeană

4. * * * “Dialog European – Revista integrării europene” nr.1/2000 (ian.-feb.), publicată de Comisia europeană

5. * * * “Dialog European – Revista integrării Europene” nr.4/1997 (iulie-aug.),publicată de Comisia europeană

6. * * * “EURO 1999”, Office des Publications Officielles des Communautes Europeennes, Luxembourg, 1998

7. * * * “European Dialogue – The Magazine for European Integration” nr.6/1997 (nov.-dec), publicată de Comisia europeană

8. * * * “European Dialogue – The Magazine for European Integration” nr.5/1998 (sept.-oct.), publicată de Comisia europeană

9. * * * “How Is the European Union Running The Single Market ?”, Office for Official Publications of The European Communities, Luxembourg, 1996

10. * * * “Piața Unică a Uniunii Europene”, București, ianuarie 1999, editată de Delegația Comisiei Europene în România

11. * * * “Reglementări actuale privind Uniunea europeană”, Office for Official Publications of The European Communities, Belgia, 1999

12. * * * “Talking about the EURO”, Office for Official Publications of The European Communities, Luxembourg, 1997

13. * * * “The European Union – A guide for students and teachers”, Office for Official Publications of The European Communities

14. * * * Tratatul de la Amsterdam (1997)

15. * * * Tratatul de la Maastricht (1991)

16. * * * Tratatul de la Roma (1957)

17. * * * “When Will the EURO Be in Our Pockets ?”, Office for Official Publications of The European Communities, Luxembourg, 1996

18. Ana Cojol “Relații monetare și financiare internaționale”, Ed. Bucura Mond, București, 1997

19. C. Basno, N. Dardac, C. Floricel “Monedă. Credit. Bănci”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

20. Dan Drosu Șaguna “Drept financiar și fiscal”, Ed. Oscar Print, București, 1994

21. ’’Jean-Marc Favret ’’Droit et l’Union europeenne, Gualino editeur, Paris 2003, p.37-50, 69 – 91, 191-200.

22. Petre Tănăsie “Econologie internațională”, Ed. Bucura Mond, București, 1997

23. Renout, Harald ’’Institutions europeennes, manuel, annee universitaire’’ 2003-2004, ed. Paradigne Publications Universitaires, Orleans, 2003;

24. “ Revue du Marche commun et de l`UE” nr.477, aprilie 2004;

25. Romano, Prodi, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, 2001

26. Vasile, Turliuc, Europa monetara.Controverse privind introducerea monedei unice, Editura Fundatiei „Economistul 2000”, Iasi, 2002

Resurse web:

27. http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2010ro.pdf

28.http://www.ecb.int/pub/pdf/other/escb_web_2011ro.pdf?0f7f85f850b1a545e4abb1b1786ea094

29. http://www.ecb.int/pub/pdf/other/financialstabilityreview201112en.pdf

30. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-01022012-AP/EN/2-01022012-AP-EN.PDF

31. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/

32. http://www.ecol.ro/files/pdf/Criza-economica.ECOL.pdf

33. http://www.bnro.ro/Buletinul-lunar-al-BCE-3222.aspx

34.http://www.ecb.int/pub/pdf/conrep/cr201005ro.pdf

http://sdw.ecb.europa.eu/browse.do?node=2018794