Ierarhii Universitare Si Reprezentare In Managementul Universitar

Economie

Ierarhii Universitare Si Reprezentare In Managementul Universitar

Byadmin ianuarie 1, 2024

Ierarhii universitare și reprezentare în managementul universitar

Diagnoza de gen privind învățământul superior românesc

În acest studiu mi-am propus să fac o evaluare a egalității de gen în învățământul superior plecând de la analiza principalelor tendințe statistice, cu accent pe evoluția ultimilor ani. Voi aborda atât aspecte legate de accesul și participarea în rândul studenților și absolvenților (distribuția după nivelul și domeniul de studiu) cât și aspecte care vizează resursa umană, mai precis ierarhia academică și leadershipul.

Obiectul de studiu supus analizei este unul complex, dat fiind rolul său fundamental în promovarea și consolidarea progresului și bunăstării cetățenilor și a societății.

Altfel spus, dezvoltarea socială și economică a unei societăți se datorează în mare măsură procesului de educație, un proces care se întinde pe tot parcursul vieții, fără a se limita doar la școală.

Educația trebuie să devină o precondiție a viitoarei dezvoltări economice și este primul pas în construirea unei economii bazate pe cunoaștere prin faptul că produce resursă umană valoroasă, care va activa în viitor în diferite domenii de activitate. Alături de sănătate, educația reprezintă cealaltă premisă pentru o dezvoltare durabilă, investițiile în educație constituind baza pentru asigurarea unei dezvoltări umane reale.

Atât cheltuielile pentru educație, cât și cele cu sănătatea pot fi privite atât ca investiție, cât și drept consum. În general, s-a impus tratarea capitalului uman ca pe o investiție continuă, abilitățile constituente ale capitalului uman putând fi utilizate, practic, oricând, în funcție de mediul social și economic în care indivizii se pot plasa la un anumit moment.

Cheltuielile pe care orice țară le face în domeniul educației și cercetării sunt un barometru foarte important al gradului de dezvoltare.

Importanța acordată educației reiese și din produsul intern brut, care deși se încadrează într-un trend crescător în ultimii ani, ponderea acestuia plasează România pe ultimele poziții în rândul țărilor Uniunii Europene.

Cu o cheltuială publică de doar 4,25% din PIB, țara noastră se află sub media EU-27 de 5,1% din PIB și la distanță de țări precum Danemarca (7,8%), Cipru (7,4%), Suedia (6,7%), Belgia (6,5%), Finlanda (6,1%) sau Malta (6%).

În ultimii s-a încercat corectarea acestui indice prin impunerea unei cote anuale minime de 6% din PIB pentru finanțarea educației naționale, prevăzută în noua lege 1/2011 (art.8). Același articol prevede o finanțare de minim 1% din PIB și pentru activitatea de cercetare științifică, această valoare fiind oricum mult sub media UE-27 care în 2005 era de 1,85% din PIB, dar oricum mai mare decât cota existentă de doar 0,39%.

În România, domeniul educației, ca și alte domenii a fost afectat de dificilul proces de restructurare a societății, ceea ce a condus la declinul său în raport cu cerințele actuale ale noii generații și ale pieței muncii.

Tendința actuală este ca tinerii să își plieze preferințele pe ceea ce li se oferă, și nu invers. Universitățile țin cont mai puțin de nevoile reale ale procesului de formare bazate pe cerințele pieței și mai mult de propriile nevoi, păstrând specializări care nu mai sunt de actualitate ori diversificând excesiv aceleași specializări din dorința de conservare a normelor didactice și a catedrelor și pentru a primi în continuare aceleași subvenții de la stat. Prin această practică se pierd resurse financiare și temporale care ar putea fi folosite într-un mod productiv în alte specializări care sunt de viitor.

Pe lângă lipsa unui sistem adecvat de adaptare a structurii programelor de învățământ la cererile formulate de piața muncii, care are ca rezultat o slabă angajare a absolvenților în domeniile de activitate pentru care s-au pregătit, mai putem vorbi și de o lipsă de concordanță între prioritățile stabilite în documentele de politică educațională și resursele financiare alocate pentru îndeplinirea acestora.

Criza actuală a adâncit și mai mult incertitudinea în ceea ce privește evoluțiile ulterioare ale pieței muncii și face tot mai dificilă conturarea unui program național de dezvoltare pe termen lung, care să poată ghida universitățile în stabilirea strategiilor lor. Abordarea strategică presupune conexiunea dintre educație, formare profesională, inovare și stimularea dezvoltării economice, pe de o parte, și valorile creșterii economice, pe de altă parte.

În ciuda constrângerilor bugetare și a subfinanțării, învățământul românesc și în special cel superior s-a extins într-un ritm accelerat tinzând spre a deveni unul de masă. Universitățile publice au identificat surse alternative de finanțare (locurile cu taxa), iar cele private și-au diversificat ofertele educaționale și și-au îmbunățit baza materială pentru a atrage un număr cât mai mare de studenți.

Expansiunea puternică a ofertelor de formare universitară a făcut ca numărul organizațiilor de învățământ superior să crească de la 46 în 1989 la 63 în 1993 și apoi la 126 în 2000.

În general, după 1990 sistemul de învățământ a suferit numeroase modificări. Apariția învățământului particular, reprezentat cel mai bine la nivelul educației superioare, a înregistrat o evoluție spectaculoasă, dar fluctuantă. Dacă înainte de 1995 funcționau 58 de institute în peste 40 de localități, în anul universitar 1995-1996 numărul institutelor s-a redus la 36, în 15 localități. În 1996-1997 numărul universităților crește din nou, ajungând la 44, adică la 161 de facultăți și 93,4 mii de studenți. Această evoluție fluctuantă este cauzată de diverși factori, printre care și procesul de acreditare căruia i-au fost supuse toate instituțiile de învățământ, atât cele particulare, cât și cele publice.

În prezent, rețeaua instituțiilor de învățământ superior cuprinde 108 instituții (57 publice și 51 private) în care funcționează 614 facultăți, mai mult de jumătate, respectiv 410, fiind de stat.

Peste jumătate dintre universitățile românești (52%) nu au o vechime mai mare de 20 de ani, în timp ce 41% sunt de „tradiție”, adică au o vechime de peste 100 de ani (18%) sau între 50 și 100 de ani (23%).

În perioada 1991-2001, numărul universităților a crescut chiar mai rapid decât ritmul de creștere al studenților. Dar, cantitatea nu este relevantă când scopul este asigurarea unui sistem performant de învățământ la nivel european și internațional. Nici una dintre universitățile românești nu se află însă, în clasamentul primelor 200 de universități europene și nici în primele 500 universități din lume

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană și adoptarea noului sistem de învățământ european, exigențele în privința asigurării unui învățământ superior de calitate au crescut.

Universitățile operează acum într-un sistem extrem de competitiv în care, pe de o parte trebuie să se asigure că îndeplinesc toate condițiile impuse de procesul de acreditare instituțională și a programelor de studii și pe de altă parte trebuie să găsească metode de atragere a studenților, a fondurilor și a celui mai bun staff.

Raportat la numărul unităților de învățământ, numărul studenților aproape s-a dublat de la 4620 în 2001 la 8560 în 2007, ceea ce poate fi un lucru pozitiv dacă ne gândim la creșterea importanței sociale a învățământului superior, dar și un lucru negativ dacă considerăm că centrele universitare nu sunt pregătite să facă față unui număr tot mai mare de studenți, ceea ce ar putea afecta calitatea procesului de învățare.

Dezvoltarea spectaculoasă a rețelei unităților de învățământ superior și lărgirea condițiilor de acces au condus la o crestere semnificativă a participării la acest nivel de educație urmată de o scădere în ultimii ani pe fondul reducerii numărului de studenți .

În 1991/1992 erau înscriși doar 215.226 studenți, numărul acestora ajungând la 503.152 în anul 2000/2001 și la 907.353 în 2007/2008, la toate formele de învățământ.

Cu toate acestea, la nivelul anului 2009/2010 mai puțin de jumătate (45%) din tinerii cu vârste intre 19-23 ani erau înscriși în învățământul superior.

Ultimii ani universitari au înregistrat, însă o reducere a efectivelor de studenți pe fondul reducerii treptate a populației tinere cuprinsă în sistem, a slabei promovări a bacalaureatului sau a migrației externe, acest trend descrescător preconinzându-se a se menține și în următorii ani.

Din 2008 și până în prezent, scăderea efectivelor de studenți a fost de aproximativ 100.000 de persoane anual, scădere vizibilă mult mai pregnant în învățământul particular, universitățile publice reușind să-și mențină relativ constant numărul de studenți înmatriculați în perioada 2003 – 2012.

In anul universitar 2011-2012, mai frecventau cursurile 539.852 mii de studenți (74% studiază în învățământul public) din care feminin 286.891, cu 19,8% mai puțin față de anul precedent. Din numărul total de studenți înscriși, 82% frecventează cursurile învățământului de zi, 8,6% cel cu frecvență redusă și 9,3% învățământ deschis la distanță. În învățământul de zi, ponderea studentelor a scăzut de la 54,5% în 2010/2011 la 53,5% în 2011/2012 si aproximativ la fel la celelalte forme de învățământ.

Dacă analizăm rata brută de cuprindere în învățământul superior observăm că aceasta a ajuns la cel mai slab nivel înregistrat din 2003 și până în prezent.

Din perspectiva atingerii țintei europene privind participarea la învățământul universitar, această valoare poate constitui o serioasă problemă pe termen scurt pentru sistemul educațional.

În Programul Național de Reformă, ținta propusă de Guvernul României pentru anul 2020 este de 26,7% populație absolventă a unei forme de educație superioară.

Datele statistice asupra întregului sistem de învățământ ne dezvăluie însă că participarea tinerilor la o formă de educație nu este încurajată, România situându-se pe unul dintre ultimele locuri în Europa în privința participării la educație a tinerilor de 15-24 de ani.

În anul 2011/2012, pentru toate nivelurile de educație, gradul de cuprindere în învãțãmânt a populației de vârstã școlarã a înregistrat valori diferite pe sexe. Deși procentele din ultimii 4 ani ne arată o scădere constantă a gradului de cuprindere a populației de vârstă școlară, observăm totuși că fetele sunt mult mai bine reprezentate în sistem.

Faptul că două treimi dintre acestea aleg să-și continue studiile în comparație cu doar aproximativ jumătate dintre băieți, poate fi și o consecință a unei cereri mai mari de educație din partea absolventelor de liceu,.

Această diferență denotă interesul mai crescut al persoanelor de sex feminin pentru prelungirea sau pentru recuperarea studiilor întrerupte din motive familiale ori pentru păstrarea actualului loc de muncă. Ca tendință generală se observă creșterea interesului a celor care au până în 30 de ani. În același timp, tinerii de sex masculin tind să se angajeze mai timpuriu și să-și întrerupă studiile mai devreme.

Aceeași tendință este reflectată de un alt indicator –numărul de femei raportat la 100 de bărbați cu nivel de educație universitară. Acest raport a crescut de la 110,5 in 2000 la 175,3 in 2008.

Există un decalaj față de media UE unde peste 10% din femeile de peste 25 ani își continuă educația, de 5 ori mai multe decât în România.

În privința speranței medii de viata scolara, țara noastră înregistrează doar 12,2 ani adică mult sub media europeană de 15,4 ani.

Analizând indicatorul privind evoluția duratei medii de frecventare a învățământului universitar la nivel european se observă un puternic decalaj între femei și bărbați.

Cea mai mare diferență s-a înregistrat în anul universitar 2007/2008 când raportul era de 1,9 la 1,3 în favoarea studentelor și cea mai mica în ultimul an universitar analizat, respectiv 2010/2011 când raportul a fost de 1,3 femei la 1,1 bărbați.

La fel ca și evoluția numărului de studenți, rata de absolvire a învățământului superior s-a încadrat intr-un trend pozitiv mulți ani la rând, ajungând chiar și la 65,4%, urmată fiind de o scădere în ultimii ani.

Dintre absolvenți, majoritatea sunt femei 62,4%, în timp ce bărbații înregistrează procente de doar 39,8%, fapt care indică încă odată tendința acestora din urmă de a amâna sau chiar de a renunța la absolvirea studiilor universitare de licență. Se remarcă un progres considerabil față de anul universitar 2003/2004 când rata de absolvire a studentelor era de doar 37,6%, aceasta aproape dublându-se într-o perioadă de 8 ani.

În cazul absolvenților de sex masculin cu sau fără examenul de finalizare a studiilor la nivel de licență, creșterea nu este la fel de spectaculoasă, în același interval de timp (2003-2010), procentul crescând cu 13,5%. Aceste date indică consolidarea unui decalaj între femei și bărbați în ceea ce privește nivelul de calificare inițială.

Creșterea substanțială a nivelului de femei în educație care a marcat ultimii 20 de ani și fluxul masiv al femeilor la toate nivelurile de învățământ sunt, de asemenea, foarte vizibile și la nivel de doctorat.

În România, proporția femeilor înscrise la studii de masterat și doctorat este de 58%. În învățământul public, 57,8% sunt femei care urmează un program de masterat și 51% sunt înscrise la doctorat, procentele crescând semnificativ în învățământul privat, respectiv 64,1% la masterat și 59,8% la doctorat.

Cu aceste procente, România se clasează peste media statelor membre UE, care deși înregistrează procente la fel de mari ca și țara noastră la capitolul studenți (55%) și absolvenți (59%), la nivel de doctoranzi și absolvenți de doctorat, bărbații surclasează femeile, proporția studenților de sex feminin fiind de 49%, iar cea de absolvente de 46 %.

Există țări însă, care au raportat și procente de peste 50% absolvente de doctorat, maximul de 62% fiind atins de Portugalia. Cele mai mici proporții ale femeilor în rândul absolvenților de doctorat le regăsim în Malta (25%) și Japonia 28%. Un fapt pozitiv este acela că în majoritatea țărilor, rata de crestere anuală a absolventelor de doctorat (3,7) în toate domeniile și ramurile științei s-a dublat între 2002 și 2010 în comparație cu cea a bărbaților care a crescut cu doar 1,6.

La nivelul statelor membre UE, domeniile dominate de femei la nivel de doctorat sunt pedagogie/educație-64%, sănătate-56% și științe umaniste 54% în timp ce domeniile matematică, informatică, inginerie și construcții continuă să găzduiască doctori în principal de sex masculin.

Dacă restrângem într-un domeniu specializările stiinte sociale, afaceri si drept, observăm că media UE-27 este de 49% absolvente, România având acum un procent peste medie, respectiv 54% absolvente în creștere față de anul 2003 când se înregistrau doar 41%. Acest domeniu cuprinde și cel mai mare număr de studenți 57,3% din întreaga populație și este și domeniul cu cea mai mare proporție de femei.

În 2010, absolventele de doctorat au atins sau chiar au depășit numeric bărbații în toate domeniile generale de studiu, cu excepția celor de matematică și informatică sau inginerie și construcții, domenii cu cel mai mare număr de absolvenți de sex masculin.

Interesant de observat în cazul României este faptul că numărul femeilor care aleg și alte domenii decât cele tradiționale este tot mai mare, astfel 45% aleg matematică și informatică, 49% agricultură și medicină veterinară și 30% inginerie și construcții.

În clasamentul participării generale a femeilor la specializările tehnice, țara noastră a înregistrat procente mult mai ridicate față de media europeană atât în 2003 cât și în 2009

Din datele analizate la nivel de masterat și doctorat, în învățământul public românesc, reiese faptul că studentele optează cu precădere spre domenii precum cel de științe sociale și politice-76,7%, studii economice-69,3% sau studii juridice-55,3%.

Aceleași specializări le întâlnim și la nivel de programe postdoctorale, dar procentul cursanților femei este mult mai mic, respectiv 48,5%..

În ciuda avantajului feminin în privința procentelor de absolvire la toate nivelurile de studii chiar și la cele mai avansate, segregarea de gen pe domenii persistă și acest lucru nu ar fi fost o problemă majoră dacă domeniile de studiu dominate de bărbați nu ar oferi oportunități profesionale mai stabile și mai pline de satisfacții (Xie și Shauman 2003, OECD 2006, Caprile și Vallès 2010).

Motivele pentru care alegerile de studiu sunt genizate includ stereotipurile întâlnite adesea în manualele școlare și în cărțile pentru copii, în atitudinile genizate ale cadrelor didactice, în sfaturile și orientările oferite în alegerea cursurilor, în așteptările diferite ale părinților cu privire la viitorul fetelor și băieților, etc (Xie și Shauman 2003; Meulders et al 2010;. Ecklund, Lincoln și Tansey 2012).

Ca urmare, unele domenii de studiu, dar și unele profesii sunt gandite ca feminine, iar altele ca masculine.

Din datele analizate anterior am observat că fetele se implică mai puțin în științe, tehnologie și inginerie și mai mult în domenii pedagogice, de sănătate sau umaniste care sunt și cel mai slab plătite.

După sănătate, domeniul cu cel mai mare mare procent de angajate femei este cel educational 74%, majoritatea activând în învățământul preuniversitar (99,8%), in timp ce in cel universitar ponderea cadrelor didactice femei creste de la 39 % in 2000 la 42,9 % in 2004.

În prezent, acest procent rămâne tot sub 50%, remarcându-se chiar o tendință de creștere în ciuda scăderii numărului de angajați de la nivelul întregului personal didactic universitar care în 2011/2012 ajunsese la 28.000 față de 32.000 câți erau în 2008/2009.

Observăm că, deși femeile reprezintă majoritatea absolvenților de facultate, numărul acestora descrește odată cu înaintarea pe treptele superioare de învățământ. Accesul femeilor la cariera științifică este puternic legat de problema reprezentării femeilor în etapele procesului educațional.

La acest nivel, România se încadrează în regula generală a țărilor europene unde personalul didactic masculin este majoritar, dar stă mult mai bine decât alte țări dezvoltate precum Slovenia, Italia, Austria, Irlanda, Olanda, Ungaria, Franța, Spania care au o pondere de sub 40% a personalului feminin în totalul personalului didactic universitar.

Marea Britanie avea încă din 2003, 41,2% personal academic feminin spre deosebire de Germania care avea doar 29,1%, diferență care în cazul femeilor cu gradele universitare cele mai înalte se reduce la 15,3% în UK și 12,5% în Germania, ceea ce ne arată că femeile din invatamantul superior din Marea Britanie progreseaza mai bine decat cele din Germania in carierele lor, mai ales când vine vorba de ocuparea pozițiilor la nivel de management.

In ciuda scopului stabilit de UE in 2005 de a avea 25% femei in posturi de conducere in domeniul cercetarii, targhetul atins este de doar 19% profesori femei in universitatile europene fata de 14% in 2002.

Cele mai multe femei sunt grupate la nivelul unor grade academice inferioare (tutore, asistent, lector), acestea fiind mai slab remunerate, dar și mai ușor accesibile.

Un fapt pozitiv este acela că în ultimii 10 ani, în țara noastră se înregistrează un trend de creștere de 9 procente în rândul cadrelor didactice femei care predau în învățământul superior. Trebuie însă avut în vedere faptul că, în continuare, această tendință pozitivă este, în general, influențată de titlurile academice de nivel inferior.

Astfel, în pozițiile de asistenți universitari, 56,1% sunt femei, lectori/șef lucrări-51%, conferențiari-44,8% și profesori-31,5%.

Observăm așadar, că mai mult de jumătate dintre acestea au grade de asistent sau lector, cresterea din 2001 și până în 2012 fiind de 5 procente pentru asistenți și de 8 procente pentru lectori. Pentru celelalte două grade didactice se înregistrează de asemenea progrese importante față de 2001, când doar 30,8% dintre femei ocupau un post de conferențiar și 28,2% de profesor. În ultimii trei ani universitari remarcăm o creștere foarte mică de doar 3 procente a numărului de femei profesor și o stagnare în cazul femeilor conferențiar.

Cu toate acestea, România alături de Letonia se află în fruntea clasamentului țărilor cu peste 30% cadre didactice femei cu gradul cel mai înalt (profesor). Media țărilor din Uniunea Europeană pentru acest grad este de 20%, în timp ce pentru posturi de conferențiari ocupate de femei este de 37%, lectori 44% și asistenți universitari 46% .

De asemenea, țara noastră are și unul din procentele cele mai mari de cercetatori de sex feminin, respectiv 46% fata de media europeană de 40%, tendința fiind de obținere a unei populații de cercetători echilibrată ca gen

Per total, în anul universitar 2011/2012 se remarcă o creștere a numărului de persoane angajate pe funcția de lector și o scădere a numărului de asistenți universitari, conferențiari și profesori universitari.

Datorită condițiilor specifice impuse de legislație pentru ocuparea diferitelor funcții didactice, aceste date pot fi interpretate drept o măsură a evoluției calității resurselor umane aflate în sistem precum și a capacității sistemului universitar de a atrage tineri interesați de activitatea în mediul universitar. Personalul didactic feminin angajat în sistem este unul tânăr, cele mai mari procente fiind în grupele de vârstă 25-44 ani.

Diferența apare atunci când analizăm distribuția pe categorii de vârstă a persoanelor care ocupă gradul de profesor, femeile fiind majoritare în grupa de vârstă 45-54 ani, iar bărbații în grupa peste 55 de ani.

Meseria de profesor poate fi una atractivă dacă ne gândim că ea conferă o anumită demnitate și statut social, însă pentru persoanele tinere care abia intră în sistemul de învățământ salariile nu sunt deloc motivante chiar dacă perspectiva în timp este una interesantă. Diferențele salariale între cei aflați la începutul carierei și cei aflați spre sfârșitul carierei sunt foarte mari, chiar dacă cei tineri au poate o pregătire bună sau lucrări de cercetare bine cotate. Descurajante sunt și stimulentele financiare pe care le primesc persoanele cu funcții de conducere (rector, decan, șef de catedră) care în afară poate de prestigiu nu beneficiază decât de o indemnizație de conducere de 25% din salariul de încadrare.

Structura corpului profesoral academic pe funcții didactice este relevantă datorită faptului că indică modul de organizare a resurselor umane angajate în sistemul universitar și evoluția în carieră. Din analiza datelor prezentate mai sus, reiese faptul că în cele mai multe țări europene, inclusiv România, cariera academică rămâne semnificativ caracterizată de o puternică segregare verticală, păstrându-se în continuare o subreprezentare a femeilor la nivelul funcțiilor didactice superioare, în comparație cu ponderea acestora la nivelul funcțiilor didactice inferioare. Această sub-reprezentare se extinde și în cazul funcțiilor de conducere atât din sistemul educațional cât și din alte sectoare de activitate (afaceri, politică, administrație).

Din analiza domeniilor științifice a rezultat o distribuție inegală a femeilor și bărbaților, care marchează o segregare pe orizontală a pieței muncii. Supra sau sub-reprezentarea femeilor și bărbaților în ierarhia profesională sau în domeniul de activitate în care activează creează premisele necesare pentru apariția și menținerea inegalităților cu privire la venituri și acces pe piața muncii.

Dacă în România anilor 2000, veniturile femeilor erau cu 20% mai scăzute decât cele ale bărbaților, acest decalaj s-a redus treptat în fiecare an ajungând la 8,1% în 2009, diferențele de salarizare provenind din poziția ierarhică la locul de muncă.

În prezent, câștigul salarial nominal mediu brut și net lunar, pe sexe arată o diferență între un salariu de 1308 RON cât câștigă femeile și 1786 RON cât primesc bărbații.

Raportul „Education at a glance 2012” făcut de OECD arată că în timpul recesiunii, diferențele salariale între persoanele cu educație superioară și cele cu educație liceală s-au adâncit. În 2008, în medie, la nivelul țărilor membre OECD, un bărbat cu studii superioare se putea aștepta să câștige cu 58% mai mult decât omologul său absolvent doar de studii liceale. Până în 2010, diferența a crescut, ajungând la 67%. În mod similar, în 2008, femeile cu educație superioară câștigau în medie cu 54% mai mult decât cele cu studii liceale. Până în 2010, această diferență a crescut la 59%.

În ceea ce privește gradul de ocupare, datele statistice ne arată un decalaj între bărbații și femeile cu același nivel de educație care s-a diminuat mult în ultimii ani datorită noilor strategii de integrare pe piața forței de muncă și a noilor politici europene fundamentate la Bologna și Lisabona. Abordarea statistică a gradului de ocupare în funcție de forma de studii universitare arată o mult mai evidentă probabilitate de angajare a femeilor cu studii universitare de scurtă durată decât în cazul bărbaților și o tendință mai evidentă de ocupare a bărbaților cu studii universitare de lungă durată.

Trebuie să recunoaștem că educația superioară este o premisă esențială atât pentru creșterea nivelului venitului individual, cât și pentru găsirea și păstrarea unui loc de muncă.

Absența ei poate afecta serios șansele unei persoane de a-și găsi un loc de muncă. Între 2008 și 2010, rata șomajului, în medie, în țările membre OECD a sărit de la 8,8% la 12,5% pentru persoanele care nu au urmat o formă de învățământ secundar, iar pentru persoanele cu o educație secundară de la 4,9% la 7,6% . Prin contrast, rata șomajului pentru persoanele cu studii superioare a rămas mult mai mică, ea crescând de la 3,3% la 4,7% în cursul aceleiași perioade .

În context internațional, România se află la jumătatea clasamentului statelor din punct de vedere al participării egale a femeilor și a bărbaților la resurse și oportunități, ocupând un loc 67 din 134 de țări evaluate. De asemenea, România se afla pe locul 54 si respectiv 52 în ce privește participarea economică și oportunitatea pe de-o parte si asigurarea educatiei pe de altă parte.

Indicele participării femeilor la viața socială are valori scăzute în toate țările central și est europene în comparație cu indicele disparității între sexe, dar diferența între acești doi indicatori este cea mai mare în cazul României.

Deși acum țara noastră se află pe locul 50 în clasamentul țărilor cu o dezvoltare umană înaltă, ea înregistrează pierderi la acest indicator ajustat pentru inegalitate, societatea românească rămânând una tradițională și patriarhală.

Mecanismele de participare și de reprezentare ale țării noastre sunt mai degrabă inechitabile pentru femei și pt bărbați, în favoarea acestora din urmă.

În termeni de capital uman, progresul femeilor în ceea ce privește educația este deosebit de important, însă este de dorit ca acest progres să conducă în mod real la locuri de muncă mai bune, la șanse de promovare și venituri mai mari.

Progresul înregistrat de femei este totuși unul lent, iar în lipsa unor măsuri proactive ar trebui să treacă zeci de ani pentru a obține un grad mai mare de egalitate între femei și bărbați.

Impunerea unor politici afirmative de genul cotelor de reprezentare este însă o măsură controversată care a fost adesea percepută ca o actiune forțată care riscă să promoveze incompetența, în sensul că în numele unei discriminări pozitive se poate ajunge la excluderea unui candidat mult mai competent în favoarea altuia ales după criteriul de gen. Această recrutare selectivă poate afecta chiar și încrederea sau stima de sine a femeii, ori reputația ei științifică.

Spre deosebire de legislatia suedeza cu privire la egalitatea de sanse care prevede că dacă un sex este subreprezentat, angajatorul trebuie sa recruteze aplicanți din cadrul sexului subreprezentat, curtea de Justiție a Uniunii Europene a văzut în acțiunea afirmativă o violare a drepturilor individuale și a refuzat să susțină aceste practici.

În 2008, s-a lansat rețeaua europeană pentru promovarea femeilor în funcții de conducere în politică și economie, platformă destinată schimbului de bune practici și de strategii de succes menite să asigure o reprezentare echilibrată a femeilor și bărbaților în postura de conducere.

La noi, după cum reiese și din indicii analizați, legea egalitatii de sanse nu și-a dovedit încă eficacitatea in combaterea segregarii muncii si a discriminarii economice pe orizontala. Pe lângă politicile generale care de multe ori afectează intrarea femeilor pe piața forței de muncă și condițiile de angajare, se impun alte politici mai aplicate care să sprijine femeile in dezvoltarea carierei lor.

Reprezentare de gen în managementul universitar

Din analiza datelor statistice de până acum, am observat că nivelul de instruire al femeilor este mai ridicat decât cel al bărbaților, o comparație între 2002 și 2010 arătând o îmbunătățire a poziției relative a femeilor la nivel de doctorat și în diferite etape ale carierei academice.

În aceste condiții ne-am aștepta să regăsim un procent destul de mare de femei și în posturi de conducere, însă datele statistice referitoare la managementul instituțional arată o distribuție inegală a femeilor și bărbaților în cadrul instituțiilor de învățământ superior din România.

Astfel, din distribuția pe sexe a personalului din mediul universitar care deține funcții de conducere în învățământul superior public, reiese că majoritatea posturilor sunt deținute de bărbați, mai precis 67,1%.

Cu alte cuvinte, 32,9% dintre femei dețin posturi cheie, ceea ce oricum este un progres față de 2009 când procentul era de 30,1% sau față de 2004 când se înregistra doar 25,8%.

Față de media EU-27 de 36% la nivelul anului 2010, România reușește timid să depășească pragul de 30% ceea ce o plasează la mijlocul clasamentului european.

Rămâne totuși problema sub-reprezentării femeilor la cele mai înalte niveluri ierarhice ale carierei academice care compromite semnificativ șansele lor de a fi în fruntea instituțiilor din sectorul învățământului superior.

La acest capitol, România se află la coada clasamentului european cu doar 8,8% femei la conducere față de media statelor Uniunii Europene de 15,5%. Procentul femeilor care conduc instituțiile din sectorul învățământului superior variază între 27% în Suedia și de 6,5% în Franța. De altfel și statisticile Comisiei Europene din 2009 arată că femeile din țările nordice au un acces mai mare la pozitii de conducere din cadrul facultatilor sau institutiilor de cercetare.

Problema este că cu cât vom avansa mai mult pe scara academică, cu atât mai puține femei vom găsi. Astfel România se află printre țările cu cele mai puține femei în funcția de rector, respectiv 5%, în comparație cu media UE-27 de 10%. Cu alte cuvinte, 93 bărbați și doar 9 femei conduc universități publice sau private în țara noastră Precizez că majoritatea dintre aceste femei ocupă cea mai înaltă funcție în sistemul privat de învățământ.

Cifrele arată clar o reprezentare neechilibrată a femeilor și bărbaților în procesul decizional, deși majoritatea absolvenților sunt femei, acestea reușind într-o măsură mult mai mare decât bărbații să-și definitiveze etapele în învățământul superior.

In ciuda faptului că femeile continuă să fie bine reprezentate în categoriile populației active și în rândul specialiștilor cu ocupații intelectuale și științifice, ele nu au sanse egale de a obtine pozitii bine recompensate.

Sub-reprezentarea le privează pe ele de oportunitatea de a contribui la cercetare și inovare pe picior de egalitate, fapt absolut necesar asigurării calității procesului educațional date fiind perspectivele diferite pe care femeile le aduc.

În lipsa unor modele de sex feminin cu care să se identifice la cele mai înalte nivele ale vieții academice, femeile au de înfruntat o mulțime de obstacole pentru a avea acces la poziții de putere.

Existența acestor obstacole vizibile sau invizibile, fenomen cunoscut sub numele de “plafonul de sticlă” (Laufer, 2002), conduce la un deficit de putere și de decizie pentru femei.

Indicele acestui plafon ilustrează sintetic dificultățile femeilor de a avea acces la cele mai înalte niveluri ierarhice și el a scăzut în majoritatea țărilor între 2004 și 2010. În 2010, indicele aferent țărilor din Uniunea Europeană era de 1,8, valoarea acestuia variind între 3,6 în cazul Ciprului și 1,2 în cazul României și Turciei.

Conceptul barierelor care împiedică ascensiunea femeilor este completat de conceptul de "podea lipicioasă" care descrie forțele ce tind să mențină femeile la cele mai mici niveluri ale piramidei organizaționale. Regula dedusă din datele statistice analizate este că proporția femeilor descreste odata cu cresterea importantei pozitiilor. Și acest lucru este posibil deoarece în continuare se perpetuează mecanisme care tind să subevalueze capitalul uman al femeilor.

Teoria capitalului uman atrage atenția asupra acestor bariere sistematice care afectează progresul femeilor în academie și explica sub-reprezentarea femeilor ca un rezultat al "propriilor alegeri". Asta înseamnă ca femeile aleg să nu ocupe posturi academice superioare preferând să păstreze un echilibru între muncă și celelalte responsabilități, în special îngrijirea copiilor și familiei (Hakim 2000).

Pe lângă problematica alegerilor individuale, Catherine Hakim formulează și argumentul obstacolelor instituționale sau structurale. Avand timp limitat pentru cercetare, si oportunitati limitate de cooperare cu cercetatori experimentati, sansele lor de a avansa in cariera sunt scazute. În același timp, tinerele femei cercetător pot să nu fie atrase sau mai degrabă să renunțe la cariera academică, conștiente fiind de impedimentele cu care se vor confrunta și de sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru a promova în ierarhie tocmai pentru că sunt femei.

Amânarea momentului pentru a avea copii, adoptarea unor caracteristici masculine precum competitivitatea sau agresivitatea, vânătoarea constantă de surse de finanțare, accesul la rețeaua de contacte și relații sunt doar câteva dintre condițiile pentru a avea succes.

Concluzia studiului realizat de Doyle și Hind evidențiază faptul că bărbații au rețele informale pe care le folosesc în promovarea profesională, iar terenul românesc este din acest punct de vedere interesant deoarece zona informalului se particularizează cultural într-un mod aparte.

Excluderea din rețelele sociale și profesionale le privează pe femei de informații valoroase cum ar fi modul de a obține un mandat, de a negocia un salariu, de a obține fonduri pentru cercetare, echipamente sau mobilități.

Femeile pot să cadă victime discriminărilor directe, care derivă din alegerile și deciziile luate de comisiile de selecție, compuse în principal din bărbați, sau discriminărilor indirecte, care operează prin criteriile de selecție de gen părtinitoare și prin auto-cenzura înrădăcinată în stereotipurile de gen.

Recunoasterea stereotipurilor si luarea masurilor în vederea eliminării lor pot aduce femeilor o îmbunătațire a climatului la locul de muncă.

Persistența stereotipurilor însă, poate acționa ca un obstacol în obținerea mandatelor sau în promovare chiar și atunci când vorbim de un domeniu puternic feminizat cum este cel al educației în care bărbații și femeile nu au avansat în același fel.

Cadrele didactice femei din învățământul superior trebuie să muncească mult pentru a dovedi autoritatea lor academică și pentru a obține beneficiile care vin odată cu promovarea la un grad didactic superior (creșterea statutului, prestigiului, influenței și nu în ultimul rând a salariului).

Faptul că femeile sunt nevoite să muncească mult mai mult decât bărbații pentru a-și atinge țelurile profesionale și că extenuarea emoțională este mult mai mare în cazul lor sunt și concluziile studiului lui M. Marini asupra costurilor pe care o femeie trebuie să le plătească pentru a avea succes în carieră. Studiile asupra stresului ocupațional pun în evidență faptul că speranța de viață a femeilor care au o carieră academică este, în medie, mai mică cu 4 ani decît cea a bărbaților, ceea ce contrazice profilul altor tipuri organizaționale în raport cu care statisticile indică o speranță de viață mai mare cu 9 ani pentru femei.

Problematica plafonului de sticlă și speculațiile în jurul motivelor pentru care femeile sunt încă slab reprezentate continuă să fie studiate și dezbătute.

Între timp, femeile trebuie să se confrunte cu dominația masculină care decide, uneori inconștient, politicile și regulile, determină alegerea temelor, orientează fondurile de cercetare sau stabilește criteriile de selecție și recrutare a cadrelor didactice și a personalului de conducere. Sunt oare aceste criterii transparente și corecte? Respectă universitățile din România legislația privind accesul liber la informațiile legate de ocuparea posturilor didactice vacante? Cum își aleg universitățile managerii?

La toate aceste întrebări putem găsi răspunsuri după o atentă analiză a legii educației naționale nr.1/2011, lege care a fost promovată în ideea modernizării sistemului educational românesc. Unul din obiectivele acestei legi a fost să întărească la nivel managerial orientarea spre performanță și competitivitatea instituțiilor de învățământ superior prin înlocuirea sistemului de conducere colegial cu cel antreprenorial.

Mult timp colegialitatea academică a fost singura formă de organizare și conducere, de selectare și promovare în universitate. Acest sistem poate afecta autonomia universitară încurajând formarea unei oligarhii prin care cei puternici să poată conduce în numele interesului propriu.

Asupra acestei deficiențe legislative se atrage atenția și în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării, prezentat în iulie 2007 și în care se subliniază că „sistemul colegial de conducere din universitățile românești încurajează impostura și uniformitatea, acesta fiind responsabil pentru performanțele slabe obținute de universități în activitățile de bază: cercetare, inovare, educație”.

Conform raportului, pe plan internațional există o tendință clară de înlocuire a sistemului colegial cu sistemul managerial, similar celui corporatist, iar România trebuie să se alinieze acestei tendințe: „Cele mai performante universități din lume operează după sistemul managerial, în care top-managementul (rectori, prorectori) și middle – managementul (decanii) sunt rezultatul unor procese de recrutare sau selecție, nu al unor alegeri colegiale.”

Concluzia raportului aferent Programului Național de Reformă a fost aceea că mediul universitar românesc se caracterizează printr-o diferențiere excesivă a specializărilor universitare și o dispersie a resurselor (umane, materiale, financiare).

Întrebarea este dacă noua lege reușește să corecteze procesul de selecție prin transparentizarea criteriilor, să slăbească și în timp să elimine rețelele de influență și colegialitate, să aplatizeze structurile și să reducă politizarea și birocrația univesitară ?

Unul din cele mai grave aspecte în calea descentralizării și a asigurării climatului democratic îl reprezintă faptul că universitățile nu își mai aleg conducerile. Rectorii și decanii sunt aleși printr-un concurs, vag definit ca și metodă de selecție, nefiind obligatoriu ca aceștia să facă parte din lumea academică. Articolul 209, alineatul b, oferă o altă variantă de alegere a rectorului prin vot universal și secret al tuturor cadrelor didactice din acea universitate si reprezentantilor studentilor, dar și această modalitate aparent democratică și transparentă nu este scutită de întregul arsenal de presiuni și influență pentru orientarea voturilor în favoarea unei persoane anume, mergând chiar până la cumpărarea voturilor prin promisiuni de promovare.

Rectorul universității poate fi orice personalitate din afara universității, căci nu se specifică un criteriu de evaluare a performanțelor academice și științifice (art.210, alin. 4), ceea ce înseamnă că alegerea se face în funcție de competențele manageriale si nu academice.

Conform articolului 210. alin.2, Senatul stabilește o comisie de selecție și recrutare a rectorului, formată în proporție de 50% din membri ai universității și 50% din personalități științifice și academice din afara universității, din țară sau din străinătate.

Această comisie conține minim 12 membri, ceea ce înseamnă că ceva mai mult de șase oameni din universitate vor alege rectorul, fapt care nu reprezintă o alegere democratică.

Odată ales, rectorul împreună cu prorectorii, decanii și directorul general administrativ, formează Consiliul de Administrație al universității. Acest lucru demonstrează că CA-ul este mai important decât Senatul universitar, care în art.213, alin. 1 este declarat cel mai înalt for de decizie și de deliberare la nivelul universității, dar care este compus din cadre didactice (în proporție de 75% și studenți 25%), nefăcându-se precizarea dacă acestea ar trebui să dețină sau nu funcții de conducere la nivel de facultate.

CA-ul asigură conducerea operativă a universității, stabilește bugetul instituțional, aprobă execuția bugetară și bilanțul anual, aprobă propunerile de scoatere la concurs a posturilor didactice și de cercetare, etc (art.213, alineatul 13)

Alegerea decanului în aceeași formulă (prin concurs, art.207, alin.5b), dar de data aceasta organizată după voința rectorului, duce la posibilitatea ca o facultate să fie condusă de persoane apropiate rectorului. De asemenea, prorectorii și prodecanii nu au nicio legitimitate în comunitatea academică, fiind numiți de către rector, respectiv de decan, în baza preferințelor particulare și nu după vreun anume criteriu de selecție.

Funcția de director de departament, care o înlocuiește pe cea de șef de catedră, asigură persoanei respective putere și control la nivelul facultății, aceasta fiind responsabilă de conducerea operativă și managementul departamentului(art.213,alin.11). Practic, directorul de departament preia foarte multe atributii care inainte reveneau decanului. El răspunde de partea administrativă și de școlaritate cât și de cea financiară și de personal, în timp ce decanul are mai mult o funcție onorifică reprezintând facultatea și gestionând managementul si conducerea facultății (art.213,alin.9).

De asemenea, prin articolul 130 se reglementează și chestiunea conflictului de interese și a incompatibilității, persoanele aflate în relații de rudenie până la gradul III neavând voie să dețină concomitent funcții de conducere în aceeași instituție.

După această analiză putem afirma că lipsa criteriilor clar formulate de selecție a personalului de conducere din universități reprezintă o încălcare fundamentală a principiilor democratice și a valorilor mediului academic în ciuda existenței numeroaselor organisme consultative pe care se sprijină Ministerului Educației și care nu sunt decât un motiv în plus de politizare și de sporire a birocrației.

Câte dintre aceste agenții și consilii își justifică rolul și importanța, din cine sunt compuse și dacă respectă o reprezentare de gen echilibrată la nivelul propriu de conducere, sunt întrebări la care voi încerca să răspund în continuare.

3. Analiza structurii de conducere la nivelul organismelor cu rol decizional în învățământul superior

Pentru transpunerea în practică a politicii publice în domeniul educației și cercetării științifice, au fost create și funcționează organisme, consilii și agenții, cu caracter consultativ sau cu competențe specializate, cu atribuții importante în domeniul finanțării, cercetării științifice, certificărilor profesionale, recunoașterea și echivalența diplomelor, asigurarea calității etc.

O parte din aceste organisme se află în subordinea Ministerului Educației Naționale iar funcționarea lor este prevăzută în articolul 217 din Legea Educației 1/2011 care stipulează faptul că: „pentru exercitarea atributiilor sale, Ministerul Educatiei constituie registre de experți și se sprijină pe organisme consultative, la nivel national, alcatuite pe criterii de prestigiu profesional si moral: Consiliul Național de Statistică și Prognoză a Învățământului Superior (CNSPIS), Consiliul National al Cercetarii Stiintifice (CNCS), Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU), Colegiul Consultativ pentru cercetare-dezvoltare și inovare (CCDI), Consiliul National pentru Finantarea Învatamântului Superior (CNFIS), Consiliul Național al Bibliotecilor Universitare (CNBU), Consiliul de etică și management universitar (CEMU), Consiliul National de Etică a Cercetării Științifice a Dezvoltării Tehnologice și Inovării (CNECSDTI)”. Componenta consiliilor si regulamentele lor de functionare se aproba prin ordin al ministrului educatiei.

La aceste consilii se mai adaugă și alte comisii nationale de specialitate pe discipline si structuri manageriale ale programelor de reforma cu rol în asigurarea calității, finanțării și atestarii invatamantului si cercetarii stiintifice: Agentia Romana de Asigurarea a Calitatii in Invatamantul Superior (ARACIS), Unitatea Executiva pentru Finantarea Invatamantului Superior, a Cercetarii, Dezvoltarii si Inovarii (UEFISCDI), Consiliul Național al Rectorilor, Agenția Națională pentru Calificările din Învățământul Superior și Parteneriat cu Mediul Economic și Social (ACPART), Registrului Național al Calificărilor din Învățământul Superior, Autoritatea Națională pentru Cercetarea Științifică (ANCS), Consiliul Național pentru Reformă a Învățământului, Autoritatea Națională pentru Calificări (ANC) și lista poate continua.

În prezența și cu aportul acestor organisme, România ar fi trebuit să aibă un sistem educational reformat și eficient, care să se ridice la standarde internationale asigurând participarea echitabilă la procesul decizional și accesul echitabil la promovare printr-un cadru legislativ clar și obiectiv, fără posibilități de interpretare și politizare. Ori numeroasele reforme, mai mari sau mai mici (multe dintre ele nefinalizate), nu au făcut decât să creeze confuzii în rândurile celor implicați direct în procesul educațional.

Sectorul educațional, aflat sub controlul strict al administrației centrale, responsabilizează ministerul Educației de realizarea bugetelor locale și naționale pentru școli și de stabilirea curriculumului. În încercarea de gestionare și eficientizare a întregului sistem, ministerul înființează tot mai multe organisme, ca cele enumerate mai sus și se acoperă de zeci de rapoarte anuale generate de fiecare dintre acestea. Dacă existența și funcționarea acestor organisme este esențială pentru buna desfăsurare a procesului educațional, atunci este important să înțelegem cu se ocupă fiecare și cine stă în spatele tuturor acestor decizii. Respectă oare aceste organisme criteriul participării egale în structurile de conducere?

Înainte de a analiza componența acestor consilii, facem precizarea că Ministerul Educației însuși nu este un model de echilibru de gen când vine vorba de structura de conducere, deși este un minister în care majoritatea angajaților sunt femei. Direcția Generală Învățământ Superior este condusă de doi bărbați, în posturi de director general și director general adjunct, iar funcția de ministru este ocupată tot de un bărbat.

La nivelul sistemului, unul din cele mai importante organisme este Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior și a Cercetării Științifice Universitare care se ocupă cu gestionarea resurselor financiare necesare pentru a sustine dezvoltarea invatamantului superior si a cercetarii stiintifice. Ea asigura intreaga activitate executiva a Consiliului National pentru Finantarea Invatamantului Superior (CNFIS) si a Consiliului National al Cercetarii Stiintifice din Invatamantul Superior (CNCSIS).

Analizând organigrama acestei organizații observăm că ea este condusă de un bărbat, iar în funcția de director adjunct se află două femei, ceea ce face ca femeile să fie bine reprezentate la nivelul managementului de vârf. Nu același lucru se întâmplă și în cadrul celor două consilii.

Consiliului Național pentru Finanțarea Învățământului Superior este un organism consultativ afiliat MEN, creat în 1994 și care propune ministrului educației distribuția anuală a fondurilor bugetare pe institutii și stabilește necesitățile de finantare a invatamantului superior, ținând cont de obiectivele universităților, de strategiile naționale de dezvoltare ale sistemului educațional și de criteriile de performanță. CNFIS are de asemenea misiunea de a încuraja instituțiile de învățământ superior să își exercite autonomia universitară pentru a gestiona fondurile alocate lor și pentru atragerea de fonduri extrabugetare, respectând dispozițiile legale privind responsabilitatea legată de utilizarea eficace a fondurilor publice.

În această activitate extrem de importantă pentru viitorul și pentru dezvoltarea învățământului nu este implicată nici o femeie, membrii acestui consiliu fiind în exclusivitate bărbați la fel și membrii conducerii.

Celălalt organ consultativ, respectiv Consiliului National al Cercetarii Stiintifice are ca misiune creșterea relevanței cercetării științifice, a vizibilității stiintei romanesti in context national si international, exprimand totodata punctul de vedere al comunitatii universitare in ceea ce priveste politica cercetarii stiintifice. Practic acest consiliu prezintă Ministerului Educației nevoia de finanțare a cercetării, prioritățile în cercetarea universitară pentru repartizarea fondurilor bugetare pe domenii și tipuri de programme. Cu alte cuvinte, CNCS are un rol esențial în procesul de repartizare a fondurilor pentru cercetarea academică și de evaluare a performanței în domeniul cercetării științifice.

Consiliul include 19 reprezentanți ai comunității științifice din universități, 16 bărbați și 3 femei, președintele și cei doi vicepreședinți fiind tot bărbați.

Aceeași componență o regăsim și la Colegiul Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare care coordonează științific evaluarea și clasificarea unităților și instituțiilor din sistemul național de cercetare-dezvoltare sau la solicitarea Ministerului poate derula activități de analiză sau evaluare a cercetării științifice, incluzând evaluarea instituțiilor, a centrelor, a infrastructurii de cercetare sau a cercetătorilor.

Sub tutela Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică se mai află și Consiliul Național de Etică care coordonează și monitorizează aplicarea normelor de bună conduită morală și profesională în activitățile de cercetare-dezvoltare din România. Componența și implicit conducerea acestui Consiliu este exclusiv masculină.

Misiunea Consiliului National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare este una extrem de importantă, având în vedere că evaluează dosarele de acordare a titlului de doctor și a celor pentru obținerea gradelor profesionale de cercetător științific, propune Ministerului procedurile de evaluare periodică a conducătorilor de doctorat și metodologia cadru de concurs pentru ocuparea posturilor vacante în universități, etc.

Membrii Consiliului de Atestare sunt numiți prin ordin al ministrului educației și cercetării pentru un mandat de patru ani, dintre personalitățile din domeniu, academicieni, profesori universitari titulari și cercetători științifici gradul I. Cunoscând distribuția pe sexe în funcție de gradul didactic obținut ne putem aștepta ca reprezentarea de gen la acest nivel să fie minimală.

După o analiză a componenței nominale a Consiliului General al CNATDCU observăm că doar prezența unei singure femei din cei 44 de membri face ca acest consiliu să nu poată fi declarat în întregime monopol masculin.

Activitatea CNATDCU este organizată în cadrul a cinci domenii fundamentale, 35 comisii de specialitate și 76 domenii fundamentale. Majoritatea acestor comisii sunt conduse de bărbați în calitate de președinți și vicepreședinți. Doar 4 femei, adică 11,4 % ocupă o funcție de președinte în aceste comisii , în timp ce 5 femei, adică 14,2% sunt prezente în bordul de conducere în calitate de vicepeședinți.

Un alt organism care se ocupă de atestare diplomelor este și Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor care are ca obiect principal de activitate vizarea, recunoașterea și echivalarea actelor de studii, precum și schimbul de informații cu rețeaua europeană ENIC/NARIC. Acest organism se deosebește de cele prezentate până acum prin prezența mare a femeilor în echipa de implementare a activităților și în bordul de conducere.

Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (funcționează din 1996) este o instituție de stat autonomă, de interes national, cu competențe de acreditare și de evaluare externă a calității, care stabilește și revizuiește periodic standardele naționale și indicatorii de performanță pentru învățământul superior. ARACIS se ocupă practic de evaluarea, autorizarea și acreditarea instituțiilor de învățământ superior și a programelor de studii.

Agenția este condusă exclusiv de bărbați în calitatea lor de președinte, vicepreședinte, secretar general și directori de departament.

Prezența femeilor se face simțită doar la nivel de membri, astfel în cadrul departamentului de evaluare externă a calității din totalul celor 10 membri, două sunt femei, iar în cadrul departamentului de acreditare 4 din 10 sunt femei. Din cei 14 membri ai Comisiei Consultative doar un singur membru este femeie.

Pentru a asigura consensul larg în privința structurii sistemului de învățământ superior, Ministerul Educației Naționale a implicat în proiectarea și implementarea cadrului legislativ diferite părți: Consiliul Național al Rectorilor, Consiliul Național al Reformei Învățământului, reprezentanți ai organismelor studențești și ai sindicatelor care activează în sectoarele învățământului.

Consiliul National al Rectorilor (C.N.R.) este un organism national consultativ, neguvernamental, independent politic si non-profit care are ca atribuții principale formularea de propuneri asupra strategiei de dezvoltare a invatamantului superior, aprofundarea problemelor comune ale universitatilor, promovarea initiativelor care pot conduce la ridicarea nivelului invatamantului superior romanesc, etc

Acest consiliu cuprinde toți rectorii instituțiilor de învățământ superior și are un rol fundamental în reorganizarea studiilor universitare. Este alcatuit din 81 membri dintre care 9 sunt femei, adica 11%, iar din biroul permanent fac parte doar 13 membri dintre care doar doua sunt femei, acestea aflandu-se insa in bordul de conducere ocupand pozitia de presedinte si respectiv vicepresedinte.

Consiliul National al Reformei Invatamantului (CNRI) este un organism national cu rol consultativ in problemele fundamentale ale reformei educatiei in Romania și are in componenta sa 35 de membri (11 femei (31,4%) si 24 barbati 68,5%)

Sub coordonarea Ministerului Educației se mai află și Autoritatea Națională pentru Calificări (ANC) care are ca scop elaborarea, implementarea și actualizarea Cadrului National al Calificarilor in concordanta cu Cadrul European al Calificarilor, realizează programe de inetres național în domeniul calificărilor și al formării profesionale continue, gestionează o serie de registre națioale.

ANC este condusa administrativ de un director general, ajutat de catre un director adjunct, ambii bărbati si de catre un Comitet de Directie, alcatuit din 4 directori de directii existente in institutie. Toate cele patru posturi de conducere sunt ocupate de femei.

În continuare voi sintetiza într-un tabel componența membrilor acestor consilii după criteriul de gen și reprezentarea la nivel de conducere.

Studii de caz: Universitatea București și SNSPA

Clasamentele realizate în funcție de tipul universității și de domeniul de studiu sunt dominate de universitățile de stat.

Astfel potrivit Barometrului Calității realizat de ARACIS în 2010, cele mai bune cinci universități din țară sunt: Universitatea Babeș-Bolyai (Cluj Napoca), Universitatea Alexandru Ioan Cuza (Iași), Universitatea din București, Universitatea de Vest (Timișoara) și Academia de Studii Economice.

Dacă ne oprim asupra clasamentului universităților după domeniul de studiu, în preferințele cadrelor didactice la capitolul științe sociale se află aceleași universități enumerate mai sus cu o singură excepție aceea că Universitatea Lucian Blaga din Sibiu i-a locul Academiei de Studii Economice. Aceleași universități conduc și în topul realizat de studenți, nu neapărat în aceeași ordine și cu precizarea că pe ultima poziție în top 5 se află SNSPA.

Voi alege ca studii de caz prima și ultima poziție din acest clasament, ambele fiind universități recunoscute la nivel național și în plus se află în proximitatea spațiului meu de cercetare.

Universitățile alese spre analiză acoperă o mare parte din aceste specializari și sunt reprezentative pentru domeniul de analiză ales.

Înainte de toate ar trebui să delimităm exact ce înseamnă domeniul științe sociale, specific celor două studii de caz. Conform Hotărârii de Guvern nr.707/18.07.2012 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor și specializărilor/programelor de studii universitare, domeniul științe sociale cuprinde: stiinte juridice, stiinte administrative, stiinte ale comunicarii, sociologie, stiinte politice, stiinte militare, informatii si ordine publica, stiinte economice, psihologie si stiinte comportamentale.

Din datele statistice interne furnizate de cele două instituții de învățământ superior și din datele Institutului Național de Statistică vom analiza structura de personal pe grade didactice și distribuția în cadrul ierarhiei academice. Este interesant de analizat dacă într-un domeniu cum este acela al științelor sociale, dominat de femei atât în calitate de studente, absolvente sau doctorande ci și ca personal didactic, reprezentarea de gen la nivelul conducerii respectă condițiile parității.

În ultimii 10 ani se remarcă o creștere a personalului didactic feminin încadrat în învățământul superior atât în posturi de asistenți universitari cât și în posturi de profesori, fapt care poate fi un rezultat al creșterii numărului doctoranzilor de sex feminin și al dorinței acestora de a rămâne în interiorul instituțiilor care i-au format. Evoluția femeilor care au reușit să obțină gradele didactice cele mai înalte în învățământul superior a presupus și depășirea barierelor impuse de manifestarea în cadrul unor roluri tradiționale de gen.

Scopul cercetării calitative care va urma acestei analize va fi și acela de a identifica în ce constau aceste bariere în cariera academică a unei femei și ce soluții se propun pentru obținerea unui echilibru de gen în mediul universitar și în special la nivelul managementului universitar.

Învățământul românesc a fost adesea caracterizat ca fiind unul feminizat la bază și masculinizat la vârf ți în care accesul femeilor devine tot mai dificil odată cu înaintarea pe treptele ierarhice superioare. Cresterea ponderii personalului didactic feminin în învățământul superior din ultimii ani nu a fost suficient de mare pentru a depăși pragul de 50%, cu atât mai puțin în cazul funcțiilor de conducere unde procentul ajunge de 33,8%.

Cele două universități supuse analizei înregistrează valori în jurul sau chiar deasupra mediilor existente la acest nivel de studii.

De exemplu, în cadrul SNSPA, femeile reprezintă 45,6% din totalul personalului didactic și 54,5% din cel de conducere, în timp ce Universitatea București se poate lăuda cu un procent important de femei la catedră 53,9%.

Analizând structura personalului pe grade didactice din SNSPA, observăm că personalul feminin anagajat se află mai degrabă în posturi de asistenți-51,6% și lectori-52,9% decât de conferențiari-37,5% și cu atât mai puțin de profesori-19,2%.

Dacă analizăm indicatorul personalului încadrat pe grupe de vârstă observăm că gradul didactic crește odată cu vârsta. Astfel, asistenții universitari sunt persoane tinere cu vârste între 25-34 ani, majoritatea lectorilor au între 30-39 ani, în timp ce conferențiarii în mare parte ridică media de vârstă la 35-44 ani, urmați de persoanele cu gradul cel mai înalt de profesor care se încadrează în grupa de vârstă 50-64 ani.

De asemenea, în cadrul SNSPA, femeile sunt majoritare și în rândul personalului didactic auxiliar 86,2%, dar și în cel al personalului administrativ cu funcții de conducere-83,3%. În categoria personal de conducere fără norme didactice femeile sunt prezente în proporție de 64,7%.

Desigur, respectând proporțiile referitoare la capacitatea instituțională, un concurent puternic al SNSPA este Universitatea București care se remarcă prin numărul mare de studenți (32.142) și diversitatea specializărilor (101 specializări de licență, 108 masterate și 19 școli doctorale). Spre deosebire de SNSPA, Universitatea București are ceva mai multe femei în posturi de profesor 23,4%, de conferențiar 40,7% și de asistenți universitari 52,5% și mai puține încadrate ca lector-47,4%.

Această instituție se află printre universitățile de prestigiu cu cel mai mare număr de cadre didactice, 1221. Dacă analizăm însă structura piramidei ierarhice, observăm același lucru și anume că la vârf majoritari sunt bărbații cu gradele cele mai mari, profesori-61,7% și conferențiari-51,8%, iar la baza femeile având grade didactice inferioare, lectori-55% sau asistenți universitari-68,4%.

Și în cadrul Universității București, femeile sunt majoritare în rândul personalului didactic auxiliar 80,3% dar personalul de conducere fără norme didactice este total inexistent. Când ne referim la accesul femeilor la procesul decizional si la sansele de a ocupa functii de conducere la nivel universitar, lucrurile se schimbă.

În prezent, în Universitatea București, doar 17,6% dintre cadrele didactice femei ocupă funcții de decan (adică 3 din 17), 33,3% de prodecan, 31,5% de secretar științific și 41,8% de director de departament.

Consiliul de Administrație are în componența sa 48 membri (toți având funcții de conducere), dintre aceștia 15 sunt femei, adică 31,2%.

La cel mai înalt nivel, universitatea este condusă de un bărbat iar două din cele cinci funcții de prorector sunt deținute de femei adică, 40%. Acestea au ca sarcină rezolvarea problemelor sociale ale studenților și sunt responsabile de partea de resurse umane, în timp ce bărbații prorectori se ocupă de partea de cercetare, programe academice, resurse financiare, relații internaționale. Aceasta este tot o dovadă că sarcinile de management sunt distribuite după moduri de gândire tradiționale care încadrează femeile în roluri de gen prestabilite care au mai puțin de-a face cu prestigiul și importanța academică.

Ceva mai bine se situează SNSPA, care în urma ultimelor alegeri și numiri în funcții de conducere și-a îmbunătățit reprezentarea de gen la nivel decizional.

În anul universitar 2012/2013, jumătate din funcțiile de decan și mai mult de jumătate (57%) din posturile de director department erau ocupate de femei, în timp ce în pozițiile de prodecan 40% sunt cadre didactice femei .

În cazul SNSPA, universitatea este condusa în prezent de o femeie rector, dar care nu a fost aleasa ci doar numită interimar pe perioada mandatului actualului ministru al Educației, fost rector al SNSPA. Din cele două funcții de prorector, una este ocupată de o femeie, iar in celelalte posturi de conducere de la nivelul Rectoratului se regăsesc doar barbati (presedintele Senatului, Secretarul sef, etc). Senatul SNSPA este format din 33 membri, 24 cadre didactice si 9 studenti. Dintre cadrele didactice 13 sunt femei, adică mai bine de jumătate (54%), iar dintre student, 55,5% sunt fete.

În urma clasificării universităților care a avut loc pe parcursul anului 2011, Universitatea București s-a încadrat în prima categorie, cea a universităților de cercetare avansată și de educație, în timp ce SNSPA s-a clasat în categoria următoare fiind catalogată universitate de educație și cercetare științifică, conducerea SNSPA dorind să corecteze acest dezavantaj de clasificare până la următoarea evaluare.

Între cele două instituții de învățământ superior care fac obiectul acestui studiu de caz, există multe asemănări, dar și multe deosebiri. Chiar dacă SNSPA nu poate concura cu universitățile mari care au în jur de 1000 de cadre didactice și chiar peste, mai mult de 30.000 de studenți, numeroase facultăți sau peste 100 de ani de existență(cum este Universitatea București), obiectivele propuse pentru următoarea perioadă de timp sunt asemănătoare: dezvoltarea unui învățământ centrat pe student, accent mai mare pus pe formarea continuă, dezvoltarea de parteneriate și proiecte europene și internaționale, dezvoltarea infrastructurii, consolidarea și dezvoltarea personalului academic și administrativ prin promovarea unui management strategic performant al resurselor umane și prin asigurarea transparenței actului decizional.

În privința politicii de personal, conducerea ambelor instituții este de părere că trebuie avut în vedere îmbunătățirea comunicării intrauniversitară, asigurarea condițiilor de dezvoltare profesională (motivarea salarială și promovarea personalului) și atragerea de noi cadre didactice, în special din rândul tinerilor cercetători. Conducerea Universității București (U.B) subliniază necesitatea asigurării egalității de șanse în promovare și scăderea vârstei medii pentru posturile de conducere. Spre deosebire de U.B, SNSPA dorește menținerea contractelor de colaborare cu toate cadrele didactice care au fost pensionate și încurajează consultarea și participarea persoanelor angajate la procesul de adoptare a deciziilor.

Din programul managerial al rectorului SNSPA reiese clar necesitatea adaptării universităților la schimbările din ultimele decenii prin adoptarea unui nou sistem de organizare și guvernare mai apropiat de modelul corporatist, întâlnit în mediul de afaceri și mai puțin pe modelul colegial, suspectat că ar încuraja nominalizările persoanelor în echipele manageriale pe alte criterii decât cele de prestigiu academic, experiență internațională, experiență managerială și integritate morală. În privința nominalizărilor în funcțiile de conducere, SNSPA a ales în urma unui referendum, ca numirea rectorului să se facă cu votul comunității academice și nu în urma unui proces de selecție extern.

De asemenea, se atrage atenția și asupra numeroaselor probleme cu care se vor confrunta universitățile în viitorul apropiat: descreșterea demografică la nivelul populației școlare cuprinsă între 14 si 18 ani, criza economică care afectează bugetele alocate învățământului superior, blocarea posturilor în învățământul superior, încetinerea sau chiar amânarea unor proiecte de infrastructură ca urmare a scăderii fondurilor alocate investițiilor din sistem, creșterea riscului de somaj în rândul absolvenților ca urmare a scăderii capacității de absorție pe piața muncii, creșterea gradului de instabilitate a cadrului normativ care reglementează sistemul din cauza schimbărilor repetate a regulilor care guvernează sistemul.

Universitățile vor putea face față acestor provocări printr-un efort susținut de dezvoltare și consolidare instituțională, prin menținerea autonomiei structurilor în concordanță cu legislația în vigoare și cu cerințele fiecărei unități de învățământ.

Concluzii

În primul rând, aspectele generale evidențiate în analiza învățământului superior din România scot la iveală numeroasele probleme cu care se confruntă încă acest sistem în ciuda reformelor și transformărilor la care a fost supus cu precădere în ultimii 10 ani.

Alinierea la procesul Bologna nu a rezolvat toate problemele existente la nivelul sistemul educațional românesc, care în continuare se confruntă cu o serie de provocări interne extrem de importante precum: diminuarea numărului de studenți (cauzată în mare parte de trendul demografic, de promovabilitatea scăzută la examenul de bacalaureat ori de alți factori), lipsa calificărilor în domenii cheie și incapacitatea de a se adapta rapid la nevoile în schimbare ale pieței muncii, absența parteneriatului public-privat, adâncirea dezechilibrului dintre învățământul superior public și cel privat, manifestat și prin decalaje în domeniul calității, subfinanțarea acestui sector și slaba investiție în cercetare și dezvoltare, atragerea precară de fonduri din alte surse, legislația deficitară, inexactă, incompletă și în continuă schimbare, corupția și plagiatul în mediul universitar, scăderea numărului tinerilor interesați să îmbrățișeze o carieră universitară, în principal din cauza insuficientei recompense materiale și slaba stimulare financiară a persoanelor care ocupă poziții în managementul academic, îmbătrânirea populației, etc.

Dincolo de aceste aspecte mai rămâne problema reprezentării femeilor în etapele procesului educațional și la nivelul structurilor de conducere.

Deși femeile reprezintă majoritatea absolvenților de facultate, rata de absolvire a studentelor dublându-se în ultimii 8 ani și jumătate din forța de muncă, ele sunt slab reprezentate în procesul decizional. Reprezentarea de gen neechilibrată la acest nivel și în orice domeniu duce la discrepanțe între indicatori precum veniturile, prestigiu și stabilitatea locului de muncă.

Fluxul masiv al femeilor la toate nivelurile de învățământ, inclusiv la studii doctorale și interesul tot mai crescut pentru dezvoltarea unei cariere academice au făcut ca unele decalaje să se reducă treptat în ultimii ani.

Creșterea numărului de femei care predau în învățământul superior și a celor aflate în funcții de conducere creionează o tendință importantă pentru deceniile următoare și anume aceea că femeile vor concura pe poziții egale pentru resurse și putere, iar barbatii vor pierde orice avantaj la locul de munca.

Pentru a ajunge la acest nivel de echilibru de gen ar trebui găsite soluții pentru a rezolva problema segregării, atât cea pe orizontală cât și cea pe verticală.

Femeile ar trebui să se orienteze mai mult spre domenii de activitate mai bine plătite chiar dacă acestea nu se încadrează în lista domeniilor tradiționale (educație, sănătate, administrație, etc) și mai mult spre funcții de răspundere și prestigiu în ciuda obstacolelor existente.

Din datele analizate, am observat că domeniul educational este unul feminizat la bază și masculinizat la vârf, mediul preuniversitar fiind dominat de femei, iar cel universitar de bărbați, funcțiile de conducere aparținând predominant bărbaților.

Marginalizarea femeilor în academie nu este doar un fenomen național, ci unul global, în multe țări întâlnind această tendință a carierei academice de a rămâne semnificativ caracterizată de o puternică segregare verticală.

Promovarea femeilor la grade didactice superioare, de conferențiare sau profesoare universitare, depinde de rigorile procesului de selecție, controlat în mare parte de bărbați și care poate reprezenta un obstacol suplimentar pentru femei în dezvoltarea unei cariere în cercetare.

Dezechilibrul de gen în educație și cercetare, diminuat mult în ultimii ani, nu este un fenomen care se poate auto-corecta ci este nevoie de muncă și eforturi susținute pentru a obține atât de mult dorita egalitate de șanse.

La nivel universitar este necesară revizuirea practicilor si politicilor universitare in functie de perceptiile si evaluarile muncii ambelor genuri, perceptiile asupra tratamentului drept sau inegal al barbatilor si femeilor la locul de munca, limitările posibile cauzate de responsabilitatile familiale si cele observate asupra carierei. O componență mixtă a comisiilor, o creștere în obiectivitate a criteriilor de selecție aplicate, tutorierea femeilor, sau chiar stabilirea cotelor, sunt politici care sunt în general evocate, iar în unele țări deja implementate, pentru a echilibra inegalitățile care continuă să predomine în sectorul academic și care lucrează împotriva efectului bulgărelui de zăpadă discriminatoriu.

Bibliografie:

Articole și Studii:

Barometru Calității, “Starea calitatii în învățământul superior din România”, ARACIS, 2009 și 2010

Bârlogeanu Lavinia, “Universitatea vazuta prin grila diferentei de gen”, Observatorul Cultural, nr.581/iulie 2011. http://www.observatorcultural.ro/Universitatea-vazuta-prin-grila-diferentei-de-gen*articleID_25563-articles_details.html

Byrne Joanne, Thomas Jorgensen, Tia Loukkola, „Quality Assurance-in Doctoral Education-result of the ARDE project, EUA Publications, 2013

Caprile, Maria and Vallès, Nuria (2010) “Science as a labour activity”, Meta-analysis of gender and science research – Topic report, http://www.genderandscience.org/doc/TR4_Labour.pdf

Doyle, Hind , “Ocupational Stress, Burnout and Job Status in Female Academics”, 1998

Ecklund, Elaine Howard, Lincoln, Anne E. and Tansey, Cassandra,“Gender Segregation in Elite Academic Science”, Gender & Society, vol. 26, nr. 5, 2012

European Comission,“Key Data on Education in Europe”, 2009

European Comission,“She Figures 2012, Gender in Research and Innovation, Statistics and Indicators”, Brussels, 2013

EUROSTAT, “Europe in Figures”, Statistical books, Eurostat Yearbook, 2012

Ghetau, Vasile, Anul 2050. Va ajunge populatia Romaniei la mai putin de 16 milioane de locuitori?, Academia Romana, Bucuresti, 2004

Hakim Catherine, Work-Lifestyle Choices in the 21st Century: Preference Theory, Oxford, Oxford University Press, 2000

Horga Irina, Apostu Otilia (coord), “Ancheta EUROSTUDENT IV. Condiții economice, sociale si mobilitatea internațională a studenților din România”, Institutul de Stiințe ale Educației, Bucuresti, 2011

Institutul National de Statistică, “Invatamantul Superior la inceputul anului universitar 2011-2012”, INS, București, 2012

Lewis Patricia, Simpson Rith, “Kanter Revisited: Gender, Power and (In)Visibility”, International Journal of Management Reviews, Vol. 14, 141–158 (2012)

Marini M., „Sex differences in earnings in the United States“ in Anual Review of Sociology, 1989

Meulders, Danièle, Plasman, Robert, Rigo, Audrey and O’Dorchai, Síle (2010) “Horizontal and vertical segregation”, Meta-analysis of gender and science research – Topic report, http://www.genderandscience.org/doc/TR1_Segregation.pdf

Miron Dumitru, Gabriela Stănciulescu, Ruxandra Ciulu, Danut Tiberiu Epure, Andreea Ionica, Marian Mocan, Mariana Nicolae, Carmen Pop, Magdalena Platis, “Instituțiile de învățământ superior ca organizatii-Managementul strategic”, Proiecte strategice pentru dezvoltarea învățământului superior, București, 2011, disponibil și la adresa: http://uefiscdi.gov.ro/Upload/08833c56-1725-4a45-bf9c-86c8d84b0633.pdf

OECD,“Women in Scientific Careers: Unleashing the Potential”, OECD Publishing, 2006

Plăeșu Ancuța, Dalu Ana Maria, Anghelescu Gina (coord), “Situația Tineretului în cifre și date 2010”, Institutul de Științe ale Educației, București, 2010

Pritchard Rosalind, Gender Inequality in British and German Universities, University of Ulster, UK

Programul Național de Reformă (2011 – 2013), Guvernul Romaniei, București, aprilie 2011

Raport asupra stării sistemului de învățământ universitar din România, Institutul de Științe ale Educației, Laboratorul Politici Educaționale, 2011 și 2012

Raportul Național al Dezvoltării Umane-„Aderarea la Uniunea Europeană în beneficiul tuturor”, România, 2007

Roșca G. Ion și Carmen Păunescu, “Universitățile și dezvoltarea capitalului uman”, Analiza Diagnostic, Proiecte Strategice pentru Dezvoltarea Învățământului Superior

The Guardian,“Why women leave academia and why universities should be worried”, 24 mai 2012

Văcărescu Theodora Eliza în „The Romanian Journal of Society and Politics”, București, decembrie 2012

Vlasceanu, Lazar, Sociologie si modernitate. Tranzitii spre modernitatea reflexivă, Polirom, Iasi,2007

Xie, Yu, Shauman, Kimberlee A., Women in Science: Career Processes and Outcomes, Cambridge, MA: Harvard University Press, 2003

Wenniger Mary Dee, Conroy Mary Helen, Gender Equity or Bust! On the Road to Campus Leadership with Women in Higher Education, Jossey-Bass Publishers, San Francisco, 2001

Legislație:

Hotărârea nr. 707 din 18 iulie 2012 emisă de GUVERNUL ROMÂNIEI și publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 30 iulie 2012

Legea Educației Naționale, nr.1/5.01.2011

Site-uri consultate în luna iunie 2013:

www.insse.ro

www.edu.ro

www.uefiscsu.ro

www.cnfis.ro

www.consiliulrectorilor.ro

www.aracis.ro

www.anc.ro

www.cnatdcu.ro

www.cnred.ro