Gradul de Informare Si Bariere de Intrare Elemente de Influentare a Nivelului Pretului pe Diferite Piete

Orice prezenta a firmei pe piata straina trebuie foarte bine gandita; managerul trebuie sa stie cat mai multe despre factorii de mediu, restrictiile politice, financiare si comerciale, influentele concurentei, factori care pot afecta afacerea. Firma care si-a fixat ca obiectiv patrunderea pe piete externe trebuie sa recurga, in primul rand la selectarea tarilor in care doreste sa-si desfasoare activitatea. Factorii de atractivitate ai unei tari trebuie evaluati sistematic, luand in calcul, mai ales scenariile posibile ale evolutiei politice si economice ale tarii in cauza, precum si reactiile concurentei la aceasta intentie de a intra pe o anumita piata.

Pe o piata internationala marcata de schimbari deosebit de rapide, cercetarea potentialului pietelor, in special al riscului pe care il implica intrarea pe o piata este esentiala. Pe de alta parte, posibilitatea de a te baza pe date empirice, neprelucrate in momentul luarii unui angajament pe o piata straina a devenit deosebit de riscant. Schimbarile radicale ce au loc in anumite parti ale lumii, actiunea fortelor globalizarii nu numai ca induc miscari in fluxurile financiare internationale, dar genereaza modificari si in comertul international, si implicit pe piata mondiala. Nu este nimic surprinzator in faptul ca, alegerea tarilor pe care o firma vrea sa-si extinda afacerea poate fi deosebit de dificila.

Abordarea riguroasa a selectiei tarii in care vrem sa desfasuram afaceri trebuie sa vizeze doua aspecte. In primul rand, alegerea initiala trebuie bazata pe un motiv foarte puternic pentru care firma doreste sa intre pe aceea piata: accesul la anumite resurse, intrarea pe piata in cauza inaintea concurentei, etc. In al doilea rand, se impune o evaluare foarte exacta a aspectelor de mediu politic, legislativ, economic, social, cultural, etc.

In continuare vom analiza felul in care companiile realizeaza studii globale de piata pentru a evalua atractivitatea tarilor respective. Studiile de baza in cazul fiecarei tari include analiza riscului politic si de date legate de mediu in ceea ce priveste barierele de comert, reglementarile economice si conditiile sociale si naturale. Tehnicile de macrosegmentare pot fi folosite pentru a imparti tarile pe grupe care prezinta asemanari in ceea ce priveste anumiti indicatori economici, cultura si alte variabile legate de mediul de afaceri.

Selectia pietei este procesul care permite stabilirea pietelor nationale ce prezinta interes pentru o firma; acest proces cuprinde alegerea strategica a grupelor potentiale de cumparatori si continutul prestatiilor necesare satisfacerii necesitatilor lor.[6]

Procesul de evaluare decurge in mod normal in etape, initial identificand un set de tari bazat pe potrivirea macrosegmentelor cu intentiile strategice ale companiei, cum ar fi, de exemplu, dorinta de a fi prezenti intr-o anumita zona de comert liber.

O analiza preliminara folosind indicatori de genul distanta geografica, incertitudinea politica, instabilitatea cursului de schimb valutar va reduce grupul de tari vizat, dupa cum acesta va fi redus in continuare printr-o analiza aprofundata a celor mai promitatoare tari.

Intregul proces de selectie al pietei / tarii poate fi divizat in 4 etape[7]:

o       Identificarea tarilor cu potential

o       Evaluarea preliminara

o       Evaluarea detaliata

o       Selectia finala.

Etapa 1 – Identificarea tarilor cu potential

In etapa de identificare a tarii care poate prezenta potential pentru firma care doreste sa se extinda pe piata externa, sunt importante tehnicile de macrosegmentare, care intr-o prima faza ne pot oferi informatii despre regiunea sau zona de care apartine tara in cauza.

Tabel nr. 3.3

Criterii de segmentare a pietei in etapa de identificare a tarii

Sursa: Hunerberg, R. – International Marketing, Moderne Industrie Verlag, Landsberg – Lech, 1994, p. 98 – 100

Criteriile luate in calcul vizeaza de obicei nivelul de dezvoltare, structura populatiei, conditiile economice, politice, etc. – vezi tabel nr. 3.3

Parcurgerea acestor criterii are la baza identificarea tarilor dupa anumiti indicatori macro: de exemplu daca repatrierea profitului sau convertibilitatea monedei sunt ingreunate de anumiti factori, tara respectiva poate fi eliminata din analiza noastra. De asemenea, tari ce prezinta instabilitate politica pot fi eliminate in aceasta etapa. Un element deosebit de important in aceasta etapa este identificarea tarilor din punctul de vedere al blocurilor comerciale din care fac parte (ex. UE, NAFTA, ASEAN, etc.).

Etapa 2 – Evaluarea preliminara

Dupa ce tarile au fost identificate si caracterizate pe baza criteriilor enuntate, putem incepe evaluarea concreta pe domeniul de activitate in care firma activeaza; discutam aici despre date specifice ale unor piete, prin raportarea directa la consumator (tabel nr.3.4) si la concurenta existenta in tara respectiva (tabel nr. 3.5).

Tabel nr. 3.4

Criterii de segmentare ale pietei internationale avand ca variabila de baza consumatorul

Sursa: Hunerberg, R. – International Marketing, Moderne Industrie Verlag, Landsberg – Lech, 1994, p. 98 – 100

Tabel nr. 3.5

Criterii de segmentare ale pietei internationale avand ca variabila de baza concurenta / ofertantii

Sursa: Hunerberg, R. – International Marketing, Moderne Industrie Verlag, Landsberg – Lech, 1994, p. 98 – 100

Un element care trebuie luat in considerare in aceasta etapa este intensitatea cu care se manifesta concurenta pe pietele luate in calcul. Nivelul concurentei poate fi masurat in functie de numarul competitorilor de pe piata, si implicit distribuirea cotelor de piata aferente competitorilor. De exemplu, acolo unde un numar mic de firme nationale domina piata locala, concurenta va fi mult mai dura decat acolo unde exista un numar mare de companii nationale si straine, astfel incat competitorii vor fi mai putin preocupati de intrarea unei noi firme pe piata.

Etapa 3 – Evaluarea detaliata

Aceasta etapa constituie esenta evaluarii atractivitatii unei tari pe piata externa. Discutam aici despre potentialul pietei si marimea reala a pietei, rata de crestere a pietei, puncte slabe si puncte forte, capacitatea de import si de export, etc.

O masurare directa a dimensiunilor pietei poate fi realizata plecand de la anumiti indicatori generali ca marimea populatiei, produs national brut, cresterea importurilor si exporturilor, etc. pana la indicatori specifici de piata (cativa dintre ei vor fi explicati in continuare[8]).

Volumul pietei este indicatorul care desemneaza cantitatea bunurilor si serviciilor vandute, achizitionate sau consumate in mod efectiv. Plecand de la faptul ca o parte din marfurile ce alcatuiesc volumul unei piete provin din importuri apare necesitatea calcularii volumului pietei de import Vi.

Vi = Ni x Ii x Pi

unde:

Ni – numarul importatorilor

Ii – importul mediu unitar

Pi – pretul de import.

Potentialul pietei reprezinta volumul probabil al pietei si poate fi exprimat ca potential total, potential de absorbtie si de oferta. Potentialul total reprezinta totalitatea marfurilor si serviciilor ce se pot vinde la pretul pietei. Parte din potentialul de absorbtie ce se datoreaza importurilor este potentialul de import, care in cazul unui produs se calculeaza astfel:

Pi = Nip x Iip x Pi

unde:

Nip – numarul importatorilor potentiali

Iip – volumul mediu probabil al importului

Pi – pret mediu de import.

Potentialul de export acopera partea din potentialul de oferta al unei piete care este destinata exportului si poate fi determinata astfel:

Pe = Nep x Cep x Pe

unde:

Nep – numarul producatorilor pentru export

Cep – capacitatea de productie probabila a fiecarui producator

Pe – pretul mediu de export.

Capacitatea pietei reprezinta marimea globala a cererii sau ofertei teoretice de marfuri indiferent de conditiile de comercializare si poate fi determinata sub aspectul capacitatii de absorbtie totala si de import si, respectiv, al capacitatii de oferta totala si de export. Capacitatea pietei se concretizeaza in posibilitatea de absortie a unui produs sau serviciu independent de pretul acestuia.

Cp = N x Kc

unde:

Cp = capacitatea pietei

N = numar de consumatori

Kc = capacitatea medie de consum

Capacitatea de import este partea din capacitatea de absorbtie a pietei care are ca surse de acoperire importurile:

Ci = Ni x Iit

unde:

Ni – numarul de importatori

Iit – importul mediu pe locuitor / firma.

Capacitatea de export reprezinta partea din capacitatea de oferta totala a unei piete care este destinata exporturilor:

Ce = Cp – Nec

unde:

Ce – capacitatea de export

Cp – capacitatea de productie

Nec – necesarul intern ce se acopera din surse proprii (fara import).

Cea mai larga sfera de cuprindere o are capacitatea pietei care include potentialul pietei, iar acesta la randul lui volumul pietei. Cele trei marimi nu pot fi egale; in unele situatii intre volum si potential se poate manifesta tendinta de apropiere (in cazul in care piata este saturata).

Gradul de saturare al pietei se defineste ca raport intre volumul si potentialul pietei.

Gs = V / P x 100

unde:

V – volumul pietei

P – potentialul pietei.

Cand Gs = 100% piata este saturata, deci este satisfacuta la nivelul potentialului, sporirea vanzarilor nu se mai poate face decat in conditiile reducerii pretului de vanzare sau a altor avantaje oferite clientului. Cand Gs < 100%, piata nu este saturata, adica pe piata respectiva exista sanse de a vinde un produs fara a modifica pretul sau conditiile de comercializare.

Cota de piata este partea dintr-o piata detinuta (sperata de a fi obtinuta) de catre un exportator sau importator calculata ca raport procentual intre volumul vanzarilor detinute de exportatorul sau importatorul in cauza si volumul total al pietei.

q = X (M) / Q x 100

unde:

q – cota de piata

X (M) – volumul total al exportului (importului) agentului economic

Q – volumul pietei

Consumul aparent – este un indicator deosebit de util in marketingul international.

Ca = Q +M – X

unde:

Q = productia marfii in cauza in tara importatoare

M= importul tarii respective la marfa avuta in vedere

X= exportul acesteia.

Etapa 4 – Selectia finala

In etapa de selectie, obiectivele companiei sunt studiate, veniturile anticipate, costurile comparate pentru a gasi piata care favorizeaza cel mai mult resursele disponibile. Astfel, tari care sunt asemanatore tarilor in care firma activeaza deja prezinta costuri de intrare mult mai mici, riscuri mai reduse si o mai buna colaborare cu firmele autohtone. Obiectivele firmei in legatura cu piata externa pot fi folosite pentru a conferi o anumita importanta diferitelor criterii, de a realiza o ierarhie a tarilor, de la atractivitatea maxima la cea minima.

Capitolul al 2-lea

BARIERE DE INTRARE PE PIEȚE ȘI INFLUENȚELE ASUPRA PREȚURILOR

In lumea reala concurenta este departe de a fi perfecta, iar monopolul, desi exista, nu constituie regula. Studiul lor permite intelegerea, fie si numai partiala, a fortelor care influenteaza preturile pe piata si cantitatile oferite.

Intre aceste doua situatii extreme se intalnesc cazuri intermediare precum concurenta monopolistica si oligopolul.

Concurenta monopolistica

Caracteristicile pietei cu concurenta monopolistica

Concurenta monopolistica, reprezinta o structura a pietei, care prezinta afinitati cu concurenta perfecta, evident insa si deosebiri.

Concurenta monopolistica exista atunci cand oferta pietei provine de la un numar mare de firme, ale caror produse, desi similare, sunt diferentiate. Acest tip de concurenta se intalneste in mod frecvent in domeniul vanzarilor cu amanuntul, al industriei textile, al incaltamint 222b19c ei, al produselor cosmetice, restaurantelor, statiilor service etc.

Numarul mare de ofertanti confirma ipoteza atomicitatii intalnite la concurenta perfecta. Fiecare producator satisface o parte mica, insa nu microscopica, din cererea pietei. Se apreciaza, in mod obisnuit, ca segmentul de piata ce revine unei firme este de cel putin 1% si cel mult 10%, tendinta fiind in general de apropiere de limita inferioara.

Produsul oferit de o firma este similar celor realizate de celelalte firme, substituibil in consecinta, insa nu in mod perfect. Fiecare producator se distinge de ceilalti printr-o serie de caracteristici intrinseci sau extrinseci imprimate produsului sau serviciului sau.

Daca, in cazul concurentei perfecte, consumatorului ii este indiferent de unde cumpara produsul, aici sentimentul fidelitatii devine evident. In conditiile unui pret egal, acesta va prefera un producator anume datorita de exemplu, localizarii, calitatii produselor sau unor avantaje oferite dupa vanzarea produsului. Se releva astfel o trasatura esentiala a concurentei contemporane – concurenta prin produse. Desi variabilele traditionale ale concurentei, pretul si cantitatea, continua sa fie avute in vedere, ele si-au redus insa importanta.

Numarul mare de firme ce actioneaza pe aceasta piata si proportia redusa in vanzarile totale reduce interdependenta dintre deciziile firmelor. Optiunile unei firme izolate vizand pretul sau cantitatea oferita spre vanzare nu au efect sensibil asupra concurentilor, insa deciziile acestora afecteaza situatia unei firme.

O alta trasatura a concurentei monopolistice o reprezinta accesul relativ liber intr-o ramura data, trasatura ce o apropie mai mult de concurenta perfecta decat de monopol. Accesul nu poate fi la fel de liber ca in cazul concurentei, cel putin datorita dificultatilor in construirea unei reputatii pe piata. Firmele existente anterior sunt departe de a fi anonime, avand segmentul lor de clientela, relativ fidel. Noua firma trebuie sa-si asigure o imagine favorabila pe piata ceea ce reprezinta o bariera in calea patrunderii si apoi a mentinerii pe piata.

Pe o astfel de piata blocajele in calea concurentei, de genul cooperarii sau intelegerii secrete dintre firme (asa cum se intampla in cazul oligopolului) sunt excluse. Firmele nu-si vor imparti piata, nu vor fixa nivelul preturilor pentru a-si creste profiturile si nici nu pot preveni patrunderea in ramura a noilor producatori.

Pietele cu concurenta monopolistica sunt din acest motiv puternic contestabile.

Maximizarea profitului in conditiile concurentei monopolistice

Firma aflata pe o astfel de piata este mai degraba un price-searcher decat un price-taker. Diferentierea produselor o apropie de cazul monopolului, conferindu-i o anumita putere de control asupra pretului sau. Acest pret nu poate fi insa sensibil diferit de cel al concurentilor, fara a exista riscul reducerii semnificative a cantitatii vandute.

Curba cererii are panta negativa si aceasta datorita diferentierii produselor. Firma poate creste putin pretul, fara a-si pierde in totalitate clientela.

Cererea la firma nu mai este perfect elastica ca in cazul concurentei perfecte. Este insa mai elastica decat in situatia monopolului, datorita substitutiei puternice a produsului firmei in cauza cu produse similare.

Productia corespunzatoare maximizarii profitului se obtine analog cazului monopolului, fiind determinata de intersectia curbei costului marginal (Cm) si a incasarii marginale (Im). Profitul total obtinut de firma este reprezentat de zona hasurata (figura 10.1a), fiind produsul dintre profitul unitar (pretul P* minus costul total mediu CTM) si productia optima (Q*).

a) Termen scurt b) Termen lung

Fig. 10.1 Echilibrul firmei in condiiile concurentei monopolistice, pe termen scurt si pe termen lung

Aceasta reprezinta o analiza pe termen scurt, cand firmele obtin nu numai profituri normale, ci si economice (pretul depaseste costul total mediu).

Sansa obtinerii unor astfel de profituri, insotite de accesul relativ simplu in ramura (piata este contestabila), genereaza o astfel de reactie pentru firme noi. Cele deja existente sunt stimulate sa se dezvolte.

Intrarea de noi firme in ramura are doua consecinte majore. In primul rand, curba cererii la firmele existente se va deplasa spre stanga datorita cresterii si diversificarii ofertei (produse noi care substituie pe cele existente). In al doilea rand, firmele care-si vad astfel diminuata puterea lor pe piata vor face eforturi pentru a-si recastiga pozitiile pierdute. Publicitatea intensa, imbunatatirea produselor oferite sunt menite sa recastige consumatorii. In acelasi timp, aceste demersuri vor creste costurile, motiv pentru care curba costului total mediu se va deplasa spre dreapta. Ajustarile vor continua pana acolo unde profiturile economice dispar, singurele obtinute fiind cele normale (figura 10.1b).

Conditia de maximizare a profitului ramane aceeasi – egalitatea dintre incasarea marginala si costul marginal. In plus, pe termen lung pretul este egal cu costul mediu.

Echilibrul pe termen lung nu conduce la un cost mediu minim. Daca intrarea noilor firme va continua si dupa acest punct, vor apare pierderi, iar unele firme vor fi constranse sa se retraga.

Piata cu concurenta monopolistica reprezinta tipul de piata cu concurenta imperfecta care asigura gradul cel mai inalt de satisfactie pentru consumator. Pretul si mai ales posibilitatea alegerii intre produse diferentiate sustin optiunea pentru aceasta piata.

Oligopolul

Caracteristicile pietei cu concurenta de oligopol

O alta situatie intermediara intre concurenta perfecta si monopol o reprezinta oligopolul. O ramura se caracterizeaza prin concurenta de oligopol daca un numar mic de producatori domina productia si vanzarea unui produs.

Produsul oferit de cele cateva firme poate fi omogen, ca in cazul petrolului sau otelului, sau diferentiat, precum avioanele, autoturismele, tigaretele, berea sau calculatoarele.

Pietele cu structura oligopolista prezinta un grad inalt de concentrare. De regula, trei sau patru dintre producatori detin mai mult de jumatate din piata.

In afara numarului mic de concurenti, caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt interdependenta si incertitudinea. Cum fiecare firma detine o parte semnificativa a ofertei totale, actiunile sale au o influenta majora asupra celorlalte. Daca in cazul concurentei perfecte deciziile oricarui producator nu influenteaza in nici un fel situatia celorlalti (la monopol aceasta problema este irelevanta ), aici o firma poate practica in functie de circumstante si aspiratii un pret diferit de cel al pietei. Insa, prin aceasta afecteaza oferta si pretul pe piata si implicit profitul oricarei alte firme concurente. Aceasta poate declansa actiuni de adaptare si, uneori, de represiune ale concurentilor motiv pentru care un producator individual trebuie sa analizeze consecintele propriilor decizii si prin prisma efectului asupra celorlalti. Reactiile concurentilor constituie un element determinant in alegerile oricarui conducator de firma.

Se cunosc cazuri cand dorinta de ameliorare a situatiei economico-financiare a unei firme a avut efect de bumerang, aducand-o intr-o situatie mai delicata comparativ cu cea initiala sau chiar la faliment. De exemplu, o firma care decide sa creasca productia si/sau sa-si reduca pretul va cunoaste cel putin pe termen scurt o evolutie favorabila. Insa presiunea exercitata asupra pretului poate asigura profituri mai mici sau nule altor firme. Devine posibila in consecinta o actiune concertata vizand excluderea de pe piata a firmei in cauza sau alte masuri represive.

In concluzie, actiunile unui producator au efect asupra concurentilor, dupa cum si deciziile acestora afecteaza pe fiecare in parte.

Patrunderea pe o piata cu structura oligopolista este daca nu imposibila, cel putin dificila. Oligopolul se protejeaza prin bariere similare monopolului. Avantajele tehnologice combinate cu o productie de scara mare, asigura firmelor costuri unitare reduse si o puternica flexibilitate a pretului in functie de circumstante. Firmele mici coopereaza sau fuzioneaza cu cele mari.

Oligopolul reprezinta cea mai raspandita forma de piata in tarile cu economie capitalista.

Principalele situatii de oligopol

Pe o piata de tip oligopolist domina doua tendinte majore:

          de confruntare (deschisa sau nu)

sau

          de cooperare (intelegere)

Prima situatie, caracteristica oligopolului necooperant, se rezuma la impartirea pietei si maximizarea profitului individual. Atat pe termen scurt cat si pe termen lung, oligopolistul urmareste sa-si conserve partea sa de piata si, eventual, sa si-o extinda. Confruntarea se poate desfasura fie prin preturi (caz mai putin frecvent), fie prin diferentierea produselor. Razboiul preturilor consta dintr-un sir de reduceri alternative si continue ale acestora de catre firmele rivale. Se poate ajunge astfel chiar la disparitia profiturilor economice, singurele profituri realizate fiind cele normale. In alte situatii, efectele unui astfel de razboi pot fi insa dezastruoase pentru firme.

Diferentierea produselor reprezinta o alta consecinta a rivalitatii oligopoliste si o alternativa la concurenta prin preturi. Ea se dezvolta cu atat mai mult cu cat limitarea concurentei prin preturi este mai accentuata si respectata cu mai multa strictete. Pretul va fi in aceasta situatie doar un argument, nu insa cel forte.

Atunci cand insa firmele isi dau seama ca profiturile lor depind de actiunea lor conjugata, iar confruntarea este defavorabila fiecareia, ele apar dispuse la cooperare. In consecinta, producatorii vor stabili impreuna pretul si outputul individual si total, impart piata si iau si alte decizii de afaceri impreuna.

Cooperarea se poate finaliza in acorduri explicite sau implicite (tacite).

a) Cazul firmei dominante

Aceasta situatie reprezinta o varianta a intelegerii tacite. Pe unele piete oligopoliste exista o firma cap de serie care serveste drept ghid in materie de pret. Aceasta reprezinta firma barometru sau leader.

Ea manifesta o abilitate sporita in alegerea momentului propice pentru a introduce schimbari in pret. In acest fel, ea isi asuma responsabilitatea stabilirii pretului prin adaugarea la costul mediu a unei sume reprezentand profitul. Celelalte firme manifesta incredere in judecatile firmei leader privind situatia pietei si vor adopta acelasi pret de vanzare.

Pe de alta parte, aceasta atitudine, de acceptare si preluare a pretului unei firme dominante, apare justificata atunci cand celelalte firme sunt de dimensiuni mici. A incerca sa vinzi la pret inferior reprezinta o tentativa extrem de riscanta. Pe termen scurt, vanzarile pot creste, insa pe termen lung se poate declansa un razboi al preturilor care poate scoate din afaceri firma mai mica.

Firma aflata in pozitie dominanta poate fi sau nu cea mai importanta din domeniul respectiv. Uneori, nu cifra de afaceri prezinta importanta ci costurile unitare de productie; alteori, nici acestea nu sunt suficiente.

Un exemplu de situatie oligopolista de acest tip il constituie sectorul bancar unde o banca principala adopta o anumita rata a dobanzii considerata de referinta pentru celelalte banci. Banca principala se comporta precum o firma barometru. Decizia sa de modificare a ratei dobanzii este considerata oportuna si insusita de celelalte banci.

Situatia descrisa mai sus este insa instabila pentru ca nu se bazeaza pe situatia de echilibru a firmei ci pe:

–         consensul general al firmelor care accepta situatia unei firme barometru,

si pe

–         acceptarea de catre aceeasi firma a riscului pierderii vanzarilor, daca vreodata decizia sa se dovedeste gresita.

De aceea rolul de firma leader poate fi indeplinit alternativ de una sau alta dintre firme, iar uneori de cateva in mod simultan.

b) Cazul intelegerii secrete

In anumite circumstante, cateva firme mari se angajeaza intr-o intelegere tacita, retinandu-se de la competitie, impartindu-si piata si stabilind un nivel ridicat de pret, avantajos pentru fiecare.

Ca si in cazul anterior, firmele, stapane pe propria productie, si-o vor ajusta astfel incat sa obtina un profit maxim. In plus, fiecare dispune de o zona de piata garantata si inviolabila, stabilita pe baza unor criterii diverse, precum cele geografice. In acest fel, acordul, atat timp cat este respectat, se dovedeste eficient producatorilor participanti. Ruptura sa genereaza masuri represive soldate cu pierderi mai mari sau mai mici, cu excluderea unora de pe piata, mentinerea altora sau chiar cu o revizuire a vechiului acord.

c) Cazul cartelului

Un tip de acord explicit il constituie cartelul. Cartelul reprezinta un grup de firme independente, care produc bunuri similare si actioneaza impreuna pentru a creste pretul si a restrictiona outputul individual.

Spre deosebire de cazurile anterioare independenta firmelor este mai slaba, odata ce ele trebuie sa respecte deciziile unui organism comun de conducere. Aceste decizii sunt insa adoptate cu asentimentul firmelor participante, tinandu-se seama de interesele fiecaruia.

Odata constituit cartelul, acesta actioneaza si se manifesta asemanator monopolului. Oferta este mai redusa, iar pretul rezultat este superior cazului cand firmele s-ar afla in concurenta perfecta.

Firmele actioneaza in sensul maximizarii profiturilor insumate si nu al celor individuale. Dupa ce este obtinut, acest profit va fi impartit pe baza unor criterii echitabile intre participanti precum cota de productie sau costurile realizarii productiei.

Consideram in continuare cazul in care 10 firme, apartinand unei ramuri date, se constituie intr-un cartel. Pentru simplificarea prezentarii, curbele costului le consideram identice. Profitul total reprezinta diferenta dintre incasarile si costurile totale, iar acesta trebuie maximizat:

unde

– profitul total

p – pretul de piata, care este functie de cantitatea totala produsa

Q – cantitatea totala produsa, suma a cantitatilor individuale:

CTi – costurile individuale, dependente de cantitatile individuale produse (qi ).

In continuare vom face apel la figura 10.2 In conditii de concurenta perfecta pretul unitar de vanzare este p*, determinat pe baza conditiei p = Cm = min CTM (figura 10.2b). Cantitatea produsa, data fiind identitatea curbelor costurilor medii este si ea aceeasi si egala cu q*, iar cantitatea oferita de pieta este Q = 10q*. La acest pret toate firmele realizeaza profituri normale, eliminandu-se supraprofiturile.

Daca insa firmele se constituie intr-un cartel, conditia de maximizare a profiturilor este aceeasi ca la monopol, adica incasarea marginala trebuie sa fie egala cu costul marginal. Curba costului marginal se obtine prin aditionarea curbelor costurilor marginale individuale.

Se observa in figura 10.2 ca noul pret va fi p** (p** > p*), iar cantitatea produsa de fiecare firma q** (q** < q*). Aceasta reprezinta cota de productie a fiecarui membru al cartelului.

Daca acestia vor fi dispusi la reducerea productiei atunci cresterea pretului este asigurata. Profiturile vor fi maxime, atunci cand costul marginal al fiecarui producator (egale intre ele) vor fi egale cu incasarea marginala.

a) Ramura b) Firma

Fig. 10.2 Pretul de piata si cota de productie in conditiile cartelului

La pretul p** fiecare producator castiga profit, iar profiturile insumate vor fi maxime. Productia ramurii va fi Q*. Dincolo de acest punct, incasarea marginala a ramurii va fi depasita de costul marginal, iar profitul total incepe sa scada.

Orice crestere a productiei, chiar daca amelioreaza profitul unei firme, exercita o presiune in jos asupra pretului. Daca toate firmele sunt dispuse la respectarea acordului, urmarindu-se maximizarea profiturilor insumate, atunci nici una dintre ale nu consimte la cresterea productiei proprii.

Prin pretul practicat si avantajele conferite producatorilor cartelurile sunt benefice mai degraba producatorilor decat consumatorilor. Din fericire pentru ultimii, constituirea si mai ales functionarea pe termen lung a cartelurilor este foarte dificila.

Pe de o parte sunt necesare bariere la intrare. Preturile mai ridicate si posibilitatea insusirii unor supraprofituri actioneaza ca un magnet pentru alti producatori. Intrarea de noi firme pe piata conduce fie la cresterea ofertei totale si reducerea pretului pietei fie, daca se doreste mentinerea pretului, la scaderea cotei de productie. Si intr-un caz si in celalalt profiturile individuale se reduc. De aceea firmele fondatoare trebuie sa adopte o strategie comuna impotriva noilor veniti, al carei succes nu este garantat a priori.

Pe de alta parte, fiecare firma avand o structura proprie a costurilor si profiturilor este tentata sa triseze. Conditiile de productie sunt in mod evident diferite, iar unele firme vor dispune de un avantaj de cost. Curbele costului mediu si marginal se situeaza sub cel al celorlalte firme din cartel. Tocmai acestea vor fi in primul rand tentate sa triseze, slabind astfel coeziunea in cadrul cartelului.

Ramanand astfel la cazul anterior in care structura costurilor este identica, sa analizam consecintele deciziei unei firme de a-si mari productia.

Premisele de la care porneste aceasta firma este ca productia sa suplimentara nu va modifica pretul si, pe de alta parte, ca celelalte firme isi vor respecta cota lor de productie.

Aceasta firma tinde sa-si creasca productia pana acolo unde costul sau marginal va fi egal cu pretul de piata (Cmi = p**). Astfel, ea isi maximizeaza propriul profit trisand. In figura 10.2b profitul suplimentar este reprezentat de zona hasurata.

In general, se accepta ca o firma poate sa-si depaseasca cota de productie fara a determina o reducere apreciabila a pretului. Daca toate firmele ar trisa majorandu-si cota, atingand nivelul q***, productia totala ar marca o crestere considerabila pana la nivelul Q**, iar pretul s-ar reduce drastic. Rezulta un surplus de productie in raport cu cea presupusa de pretul anterior (p**). Cantitatea ceruta ar creste, iar cea oferita s-ar reduce pana cand acest surplus este eliminat. In acest context, pretul poate reveni chiar la nivelul initial, p*, egal cu minimul costului mediu. Cartelul poate supravietui, insa sunt frecvente situatiile in care acestea se destrama, in ciuda masurilor punitive pentru cei care triseaza.

Studiu de caz: OPEC si piata mondiala a petrolului

Un exemplu de cartel, la nivel international, il constituie Organizatia tarilor exportatoare de petrol (OPEC).

OPEC a luat nastere in 1960, in urma intalnirii de la Bagdad dintre reprezentantii a cinci tari: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudita si Venezuela. Ulterior, in 1973 au aderat alte opt tari si anume: Qatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria, Ecuador si Gabon. Aceste tari controleaza aproximativ trei patrimi din rezervele mondiale de petrol. Tot OPEC se afla la originea “socurilor petroliere”, sintagma care desemneaza cele doua majorari masive ale pretului petrolului din 1973 si 1981.

Ca orice cartel, OPEC-ul incearca sa creasca pretul titeiului printr-o politica comuna de reducere a cantitatii produse. Fiecarei tari ii revine o cota din productia totala a cartelului. Mentinerea unui pret ridicat al petrolului este impiedicata de tentatia fiecarui membru de a-si majora productia si a obtine astfel mai mult profit. Membrii cartelului agreeaza adesea reducerea productiei insa frecvent incalca acordul.

Succesul cel mai mare inregistrat de OPEC a fost in perioada 1973-1985. Pretul petrolului a evoluat de la 2,64$/baril in 1972 la 11,17$/baril in 1974 si la 35,10$/baril in 1981. Insa, la inceputul anilor ’80, conflictul declansat intre membrii cartelului a determinat scaderea sensibila a pretului la numai 12,52$/baril (1986).

La antipodul pietei cu concurenta perfecta, analizata in capitolul precedent, se afla structura pietei cu un singur producator-vanzator, numita monopol. Nici una din cele doua structuri extreme nu caracterizeaza insa economia moderna. Piata perfect competitiva reprezinta idealul si, de regula, piete asemanatoare sau cat mai apropiate de aceasta structura sunt incurajate si protejate. Monopolurile absolute se intalnesc si ele foarte rar in tarile cu economie de piata concurentiala. Intrucat aceasta structura de piata elimina sau distorsioneaza grav mecanismul concurential al pietei, activitatea monopolurilor- in masura in care acestea exista – este reglementata si puterea lor de piata limitata.

Structurile de piata dominante in tarile dezvoltate economic sunt cele intermediare (intre cele doua extreme), denumite prin sintagma « concurenta imperfecta ». Prima parte a sintagmei semnifica faptul ca astfel de sectoare de activitate si pietele respective se caracterizeaza prin existenta mai multor concurenti (firme) intre care se desfasoara o competitie, uneori chiar o rivalitate puternica. Cea de-a doua parte a sintagmei (imperfecta) indica faptul ca firmele participante nu iau pretul de pe piata (nu sunt primitori de preturi), ci dispun de o anumita putere de piata, astfel incat pot influenta nivelul si evolutia preturilor – ele fac pretul sau sunt cautatori de preturi („prices searchers”).

Analiza monopolului este indispensabila pentru intelegerea structurilor pietei cu concurenta imperfecta. Acestea sunt concurenta monopolistica si oligopolul, pe care le vom studia in partea a doua a capitolului.

1 Monopolul

Caracteristicile monopolului. Piata de monopol este diametral opusa pietei cu concurenta perfecta si se defineste prin existenta unui singur producator-ofertant (monopol), sau prin existenta unui singur cumparator (monopson). In ambele cazuri, piata de tip monopol reflecta o situatie in care un agent economic dispune de o putere absoluta asupra unei piete, fie prin controlul asupra intregii oferte a unui produs, fie prin controlul asupra intregii cereri pentru o anumita marfa. Daca monopolul intra in relatii de schimb cu un singur cumparator (monopson), structura pietei este de forma monopol-monopson.

Caracteristicile si consecintele pietei monopoliste sunt analizate pentru monopol, care inseamna un singur producator ofertant pe o anumita piata (de la cuvintele grecesti « mono » care inseamna unu, si « polist » care inseamna vanzator). Aceasta situatie in care productia unei intregi ramuri este produsa si vanduta de un singur producator numit monopolist sau firma monopolista, poate apare ca urmare a unor restrictii sau bariere de intrare in ramura, care pot fi naturale sau create si acceptate oficial. Barierele naturale sunt in principiu rezultatul actiunii economiilor de scara in acele ramuri unde tehnologiile si conditiile cererii fac ca o singura mare firma sa poata acoperi eficient costurile totale. Astfel de monopoluri naturale se intalnesc de regula in domeniile serviciilor postale si de telefonie fixa, furnizorii de energie electrica, distributiei gazelor etc. In schimb, monopolurile protejate sunt rezultatul unor bariere de intrare create prin legile care vizeaza protectia inventiilor si inovatiilor, conferind doar firmei detinatoare a patentului, unicul drept legal de a produce si comercializa un anumit produs, pentru o anumita perioada de timp.

Existenta reala a monopolurilor, este o problema controversata. Noile progrese inregistrate in domeniul tehnologiilor au facut ca si monopolurile naturale sa piarda teren (spre exemplu, aparitia telefoniei mobile). Pe termen lung, nici o firma nu poate fi la adapost de concurenta. De fapt, monopolul pur sau perfect nici nu exista, dupa cum nu exista nici o piata cu concurenta pura sau perfecta. Ca sa existe monopol pur trebuie ca firma sa produca si sa comercializeze singura un anumit produs pe piata, sa nu aiba de suportat concurenta interna sau externa (imposibilitatea intrarii de noi firme pe piata monopolizata datorita existentei barierelor de natura economica sau administrativ-juridica) ; totodata, bunul comercializat sa nu aiba nici un fel de substituienti apropiati, conditii greu de indeplinit intr-o economie de piata dezvoltata si diversificata.

Variabilele monopolului. In conditiile pietei de monopol, formarea pretului nu mai constituie un factor exogen firmei, puterii de piata si deciziei producatorului. Aflata in pozitia de unic producator si vanzator al unui singur produs, firma monopolista poate controla piata in sensul determinarii cantitatii oferite si a pretului care sa-i asigure profituri maxime.

Pentru a intelege modul cum o firma monopolista stabileste simultan pretul si cantitatea produsa si oferita pe piata, trebuie sa analizam mai intai anumite variabile specifice monopolului, cum sunt cererea, venitul mediu, incasarea sau venitul marginal, s.a.

Spre deosebire de piata cu concurenta perfecta unde cererea pentru firma individuala se disociaza de cererea pietei, in cazul monopolului, aceasta disociere nu mai are loc, intrucat firma monopolista este singurul producator al bunului respectiv. Curba cererii firmei monopoliste este identica cu curba pietei si apare ca o functie descrescatoare de pret (are panta negativa). Firma poate sa decida asupra nivelului pretului de vanzare a produsului sau, dar aceasta va influenta cantitatea ceruta pe piata din produsul respectiv. In aceasta situatie, incasarea marginala sau venitul marginal (Vm) nu mai este egal cu venitul mediu (VM) si respectiv pretul de vanzare. Relatiile dintre variabilele specifice monopolului sunt evidentiate pe baza unui exemplu ipotetic in Tabelul 1. Curbele acestor variabile sunt ilustrate in graficele din Figura 1.

Datele din Tabelul 1. redau relatiile existente intre cantitatea produsa, pretul de vanzare si veniturile monopolului, pornind de la o functie a cererii de tip liniar. Dupa cum se observa, optiunea firmei monopoliste pentru un anumit nivel al preturilor influenteaza cantitatea ceruta pe piata si, in consecinta, incasarile sau veniturile sale. Astfel, pe masura ce firma reduce pretul pentru a vinde o cantitate mai mare, incasarea obtinuta pe fiecare unitate de produs scade. Curba venitului mediu are, deci, panta negativa si este identica cu curba cererii, care taie axa ordonatei in punctul unde Q = 0 si abcisa in punctul unde p = 0 (vezi Figura 1.).

Tabelul 1. Relatiile dintre variabilele monopolului

Venitul marginal in cazul monopolului nu mai este egal cu pretul si este inferior venitului mediu. Vmg este egal cu pretul, minus pierderea datorata reducerii pretului si de la unitatile anterioare pentru a vinde o unitate suplimentara din produsul respectiv. De aceea, pe masura ce se adauga suplimente, decalajul dintre Vmg si pret (si implicit VM) creste. Cand curba cererii este o dreapta, ca in exemplul ilustrat in graficul din Figura 1, atunci curba Vmg va intersecta abcisa la jumtatea distantei fata de punctul de intersectie al curbei VM.

Curba Vt este o parabola (are forma unui clopot) care porneste din punctul de origine (pentru Q = 0, Vt = 0), atinge nivelul maxim in punctul in care Ecp = 1, (cand Vmg = 0) dupa care coboara catre zero, cand p = 0. Aceasta evolutie, la inceput ascendenta si apoi descendenta a curbei venitului total, este data de relatia existenta intre elasticitatea cererii la pret si venitul marginal. Deoarece firma monopolista se confrunta cu o curba a cererii cu panta negativa, Vmg este intotdeauna mai mic decat pretul la care isi vinde productia ; in functie de elasticitatea cererii la pret, Vmg poate avea atat valori pozitive, cat si valori negative.

Venitul marginal este pozitiv cand cererea este elastica fata de pret, este nul cand cererea are elasticitate unitara si este negativ cand cererea este inelastica. Dupa cum se observa in reprezentarea grafica din Figura 1, pentru nivelurile de productie situate in intervalul in care curba cererii este elastica, Vt creste pe masura ce se vand mai multe unitati; in acest interval (Ecp > 1), venitul marginal este pozitiv (Vmg > 0). Dimpotriva, corespunzator nivelurilor de productie situate in intervalul pentru care curba cererii este inelastica, VT scade pe masura ce se vand mai multe unitati, in acest interval (Ecp < 1) venitul marginal este negativ (Vmg < 0).

Se desprinde astfel, concluzia ca firma monopolista nu va opera niciodata in intervalul nivelurilor de productie pentru care curba cererii este inelastica. Scopul ei este sa maximizeze profitul obtinut.

Echilibrul firmei-monopol. Intrucat monopolul este singurul producator intr-o ramura sau industrie, nu mai este nevoie sa delimitam echilibrul firmei de cel al ramurei sau pietei, ca in cazul concurentei perfecte. Firma monopol este industria iar echilibrul firmei este in fapt echilibrul industriei.

Pe de alta parte, daca in cazul concurentei perfecte producatorul poate opta numai asupra cantitatii pe care o produce (maximinizandu-si profitul la acel nivel al productiei unde Cm = p), firma monopolista decide atat asupra cantitatii oferite cat si a pretului de vanzare a produsului. Ea va fi in pozitie de echilibru atunci cand nu mai are interesul sa modifice nici pretul de vanzare, nici cantitatea produsa.

Pentru a evidentia modul cum o firma monopolista isi poate maximiza profitul si obtine punctul de echilibru, vom corela informatiile referitoare la venituri cu cele privind costurile implicate de productia sa. Datele ipotetice din Tabelul 2. evidentiaza atat efectele binomului cantitate-pret asupra veniturilor (totale si marginale) firmei, cat si evolutia costurilor (totale si marginale) in raport de nivelurile productiei. Punand in ecuatie veniturile cu costurile corespunzatoare obtinem
profitul firmei.

Exemplul ipotetic prezentat in Tabelul 2. arata ca firma monopolista obtine profitul maxim la un nivel al productiei (de 5 unitati) si al pretului (de 80 u.m) la care se realizeaza cea mai mare diferenta intre venitul total si costul total ().

Tabelul 2. Obtinerea profitului maxin de catre firma monopolista

Observam totodata, ca la acest nivel al productiei (numita productie optima a monopolului) si al pretului (numit si pretul de echilibru al monopolului) sporul de venit provenit din vanzarea unei unitati suplimentare este egal cu suplimentul de cost generat de producerea ei (40Vm = 40Cm). Cand Vmg > Cm, pentru a obtine profituri suplimentare si pentru a spori profitul total, monopolul va creste volumul productiei si al ofertei. In schimb, monopolul va restrange volumul activitatii cand Vmg < Cm, aceasta insemnand pentru el profituri marginale negative si implicit o diminuare a profitului total.

Maximizarea profitului monopolului are loc, asadar, la acel nivel al productiei si al pretului la care venitul marginal este egal cu costul marginal (Vmg = Cm). Aceste nivele ale binomului cantitate-pret definesc echilibrul monopolului, intrucat orice modificare a lor determina reducerea profitului.

Conditia sau regula maximizarii profitului monopolului Vmg = Cm, este in principiu asemanatoare cu cea a echilibrului firmei care actioneaza pe o piata cu concurenta perfecta. Ne reamintim ca la analiza acestei structuri de piata, o firma perfect competitiva care urmareste sa-si maximizeze profitul ajunge in punctul de echilibru la acel nivel al productiei unde costul marginal este egal cu incasarea sau venitul marginal, si care este mereu egal cu pretul (Cm = Vmg = p). In cazul monopolului, dupa cum s-a vazut cand am analizat curbele veniturilor sale, incasarea marginala nu mai este egala cu pretul; fata de acesta din urma, Vmg este intotdeauna mai mic si poate fi si negativ. Se intelege ca atunci cand egaleaza Vm cu Cm, ambele variabile sunt mai mici decat pretul pe care il cere pentru productia sa.

Rezulta astfel, ca o firma monopolista cand se afla in echilibru, corespunzatoare regulii maximizarii profitului Vmg = Cm, atunci costul marginal este intotdeauna mai mic decat pretul la care vinde productia obtinuta. Aceasta ipoteza, valabila pentru toate firmele (altele decat cazul concurentei perfecte) care se confrunta cu o curba a cererii cu panta negativa (ceea ce s-a numit un cautator de preturi „prices searcher”), este observata si in ilustrarea grafica a echilibrului monopolului.

In Figura 2. sunt reprezentate pe baza acelorasi date ipotetice curbele costului si ale venitului monopolului. Potrivit conditiei de maximizare a profitului (Vmg = Cm), echilibrul monopolului este dat de punctul de intersectie intre curba costului marginal si dreapta venitului marginal. Abcisa acestui punct de intersectie (E) indica nivelul productiei optime sau de echilibru al monopolului (Qm). Acest nivel al productiei (Qm = 5) care asigura profitul maxim al firmei monopoliste este vanduta la un pret de echilibru (Pm = 80), cunoscut sub numele de pret de monopol; el reprezinta ordonata punctului M situat pe curba cererii corespunzator productiei optime (Qm = 5). Observam ca atunci cand egaleaza venitul marginal, costul marginal este mai mic decat pretul de monopol (40Cm < 80Pm).

Pretul de monopol este, de regula, mai mare decat costul total mediu. Diferenta o reprezinta supraprofitul (peste profitul normal inclus in costuri) sau profitul de monopol. In exemplul ipotetic ilustrat in Figura 2., profitul de monopol este reprezentat de aria dreptunghiului hasurat (CPmMN).

In orice industrie sau ramura de activitate existenta supraprofitului exercita o atractie pentru noi firme de a patrunde in ramura, dupa cum persistenta pierderilor constituie motivatia iesirii din ramura. Daca firma de monopol sufera pierderi pe termen scurt, ea va continua sa functioneze atata timp cat isi poate acoperi costurile variabile. In schimb, pe termen lung, ca si in cazul concurentei perfecte, firma va parasi industria monopolizata daca nu-si poate ajusta intrarile de factori astfel incat sa-si acopere toate costurile sale. De aceea conditia de echilibru pe termen lung a monopolului este egalitatea costului marginal cu venitul marginal, dar si cu costul total mediu (Vmg = Cm = CTM).

Ceea ce caracterizeaza profiturile obtinute de firmele monopoliste este nu atat nivelul lor mai ridicat (peste profitul lor normal), cat mai ales persistenta lor pe termen lung. Dupa cum cunoastem din capitolul precedent, profituri suplimentare sau supraprofituri obtin si unele firme perfect competitive, dar intrarea libera in ramura si mecanismul de ajustare pe termen lung imping aceste profituri spre zero; in masura in care se obtin aceste profituri suplimentare, ele sunt vremelnice, au un caracter efemer. Dimpotriva, prin definitie, monopolurile opereaza in conditiile unor bariere (naturale sau administrativ-juridice) la intrare in ramura monopolizata. Atata timp cat aceste bariere sunt efective si eficiente in calea intrarii noilor competitori in ramura monopolizata, firmele de monopol obtin supraprofituri pe termen lung.

Profitul de monopol se caracterizeaza, asadar, prin persistenta sa pe termen lung, fapt pentru care este cunoscut si sub denumirea de renta de monopol. Intr-o anumita masura, el reprezinta echivalentul reducerii surplusului consumatorului, surplus pe care cumparatorii l-ar obtine daca bunul produs s-ar vinde la un pret egal cu costul marginal si nu cu pretul de monopol.

Monopolul poate practica acelasi nivel al pretului de monopol pentru intreaga cantitate vanduta sau poate practica preturi diferentiate – asa-numitele preturi discriminatorii. Nu toate diferentele de preturi reprezinta preturi discriminatorii, deoarece acelasi produs vandut in momente diferite, in locuri diferite sau in cantitati diferite, pot avea preturi diferite. Discriminarea prin preturi apare atunci cand practicarea unor preturi diferite nu este datorata diferentelor de costuri si daca sunt indeplinite doua conditii : imposibilitatea revinderii produsului de catre cumparatori; posibilitatea firmei monopoliste de a delimita unitatile individuale achizitionate de acelasi cumparator sau de a separa cumparatorii in categorii distincte in functie de elasticitatea cererii lor la pret. Atunci cand aceste conditii pot fi iindeplinite, monopolul practica preturi diferite in functie de elasticitatea cererii pe segmentele respective ale pietei, in asa fel incat sa preia cat mai mult din surplusul consumatorului. Discriminarea perfecta prin preturi are loc atunci cand intregul surplus al consumatorului este preluat de firma monopolista.

2 Concurenta monopolistica

Dupa cum s-a mai aratat, structurile dominante ale pietei in economia reala sunt cele ale concurentei imperfecte. Un segment important al acesteia este concurenta monopolistica.

Structura pietei cu concurenta monopolistica se defineste prin existenta unui numar mare de producatori care ofera produse similare dar diferentiate. Ea prezinta elemente ce apartin celor doua structuri de piata dimetral opuse, concurenta perfecta, pe de o parte, si monopolul pe de alta parte ; de aici si numele de « concurenta monopolistica ». Se intalneste frecvent in economia contemporana, in domeniile in care bunurile oferite pe piata, desi similare (privesc aceeasi cerere a consumatorilor) sunt diferentiate si provin de la un numar mare de firme din industrii si ramuri, cum ar fi: textile, incaltaminte, electronica, produse cosmetice, restaurante, turism, etc. (vezi caseta 1.).

Caracteristicile concurentei monopolistice. Piata cu concurenta monopolistica se caracterizeaza, in primul rand, ca si concurenta pefecta, prin atomicitatea pietei: numar mare de producatori (firme) de putere economica redusa si apropiata. Fiecare producator satisface o parte din cererea pietei (maxim cateva procente) iar produsul oferit este similar celor vandute de alte firme, dar substituirea nu este perfecta. Aceasta intrucat fiecare firma se distinge de celelalte printr-o serie de proprietati intrinseci sau extrinseci imprimate produsului (marcii) sau oferit pe piata.

Diferentierea produsului vandut pe piata reprezinta cea mai evidenta caracteristica a pietei cu concurenta perfecta. Diferentele pot fi reale (de calitate, performante, design, etc.) sau imaginare, de perceptie prin influentarea consumatorilor. Atat diferentele calitative, intrinseci ale produsului, cat si cele de prezentare, creditare sau cele legate de serviciile post-vanzare tind sa atraga sau sa consolideze fidelitatea clientilor, prevenind astfel situatiile in care cumparatorii parasesc vanzatorii la orice modificare, oricat de mica, a pretului. In conditiile unor preturi echivalente, consumatorii vor ramane fideli unui anumit producator-vanzator datorita amplasamentului, calitatii produsului sau unor avantaje oferite dupa vanzare. Alaturi de variabilele traditionale ale concurentei (pretul si cantitatea) competitia prin produse (prin diferentierea produselor sau a marcilor) constituie un element esential al concurentei in economia contemporana de piata .

Accesul relativ liber in ramura (absenta barierelor la intrarea in ramura si pe piata respectiva) a unor noi potentiali competitori reprezinta o alta trasatura a concurentei monopolistice, trasatura ce o apropie, din acest punct de vedere, de concurenta perfecta. Intrarea in ramura nu este insa la fel de libera ca in cazul acesteia din urma. Pentru a patrunde in ramura, noile firme trebuie sa-si creeze o imagine favorabila (sa-si faca un nume) si sa atraga o parte din clientela, relativ fidela, a firmelor care deja opereaza pe piata.

Echilibrul firmei monopolistice si influenta factorului timp. Pe piata monopolistica fiecare firma beneficiaza, prin diferentierea produsului sau, de o anumita pozitie de monopol, dar de un anumit fel si limitata, pentru ca ramane supus concurentei celorlalti competitori care ofera produse similare sau substituibile. Important este ca marca produsului sau alte elemente de diferentiere a acestuia confera firmei respective o anumita libertate de a-si ajusta concomitent cantitatea si pretul, in asa fel incat sa-si maximizeze profitul. Cu alte cuvinte, firma care opereaza pe piata cu concurenta monopolistica este mai mult un cautator de pret si se confrunta, ca si monopolul, cu o curba a cererii cu panta negativa: volumul vanzarilor sale poate sa creasca daca reduce pretul si invers, daca firma creste in anumite limite pretul produsului, dar trebuie sa tina seama ca volumul vanzarilor sale va scade. Intrucat produsele similare vandute de alte firme ofera multe substitute apropiate (efectul de substituire este puternic) firma pe piata cu concurenta monopolistica se confrunta cu o curba a cererii foarte elastica, dar nu perfect elastica, ca in cazul concurentei perfecte.

In graficele din Figura 3. este ilustrata pozitia de echilibru (pe termen scurt si pe termen lung) a firmei pe o piata cu concurenta monopolistica. Pe termen scurt, situatia acestei firme este similara cu cea a monopolului, punctul de echilibru (E) fiind determinat de intersectia curbei costului marginal (Cm) cu cea a venitului marginal. Maximizarea profitului se realizeaza (in mod analog cazului monopolului) la acel volum al productiei la care se indeplineste conditia de echilibru pe termen scurt: Cm = Vmg. La acest nivel optim al productiei (QS) pretul de echilibru (ordonata punctului M de pe curba cererii) este mai mare decat costul mediu
(Ps > CTM). Ca urmare, firma obtine, pe langa profitul normal inclus in costuri, si un supraprofit (suprafata hasurata CPSMN din Figura 3.a).

Pe termen lung, datorita existentei supraprofiturilor si absentei barierelor la intrare in ramura, noi firme vor avea tendinta de a patrunde in industria si pe piata respectiva, oferind produse similare. Intrarea noilor firme va face treptat ca cererea pietei (pentru produsul ramurii) sa fie impartita intre tot mai multe firme ; noii intrati reusesc sa capteze o parte a clientelei de la firmele deja existente. In consecinta, curba cererii pentru produsul fiecarei firme existente se deplaseaza in jos si spre stanga. Ajustarile in ramura pe termen lung vor continua pana cand curba cererii firmei devine tangenta la costul total mediu iar supraprofitul dispare, dupa cum se arata in graficul din partea (b) a Figurii 3.

Atunci cand o industrie sau ramura competitiv monopolistica se afla in echilibru pe termen lung, fiecare firma va produce la acel nivel al productiei corespunzator punctului in care curba cererii este tangenta la CTM iar profiturile suplimentare devin nule. Conditia de echilibru pe termen lung a firmei este tot egalitatea dintre venitul marginal si costul marginal (Vm = Cm), dar pretul devine egal cu costul total mediu (p = CTM), fapt ce apropie concurenta monopolistica de piata cu concurenta perfecta

Egalitatea pretului cu costul total mediu se realizeaza insa nu la nivelul minimului CTM si, respectiv, al capacitatii de productie al firmei, ci la un cost mediu mai ridicat. In ilustrarea grafica a echilibrului firmei pe termen lung se vede cum curba cererii devine tangenta la curba CTM pe portiunea descrescatoare a acesteia, nivelul productiei optime (QL) fiind mai mic decat capacitatea de productie a firmei (QC) care corespunde minimului costului mediu.

Rezulta asadar, ca, pe piata cu concurenta monopolistica firmele opereaza in conditiile unor capacitati de productie nefolosite sau in exces. Aceasta situatie este cauzata in principiu de intensificarea concurentei prin competitie de produse care caracterizeaza concurenta monopolistica. Diversitatea de produse disponibile si posibilitatea alegerii intre produse diferentiate argumenteaza aprecierea conform careia concurenta monopolistica este tipul de piata cu concurenta imperfecta care satisface cel mai bine preferintele consumatorilor.

3 Oligopolul

Piata de tip oligopol, cea de-a doua mare componenta a concurentei imperfecte, se defineste prin existenta a catorva firme producatoare (oligopol) sau a catorva firme cumparatoare (oligopson) care detin cea mai mare pondere in productia sau achizitionarea unei anumite marfuri. In analiza acestei structuri de piata cu concurenta imperfecta ne intereseaza comportamentul purtatorului ofertei, respectiv al firmelor oligopoliste.

Cauzele si caracteristicile oligopolului Oligopolul reprezinta o industrie sau o ramura de activitate dominata de cateva firme care produc si vand cea mai mare parte a productiei ramurii respective. Termenul de oligopol inseamna „cativa vanzatori”, ceea ce in contextul analizei de fata poate fi de 3, 5 sau chiar mai multe firme. Esential este faptul ca fiecare firma in parte detine o fractiune semnificativa din produsul total al industriei si , prin deciziile luate, poate influenta pretul si alte variabile ale pietei. Firmele oligopoliste au suficienta putere de piata pentru a nu fi in situatia unui primitor de preturi („price takers”), ca in cazul concurentei perfecte. Ele isi administreaza preturile, adica sunt in postura de a face pretul („price maker”) sau de a cauta pretul („price searchers”) care sa le aduca profitabilitatea maxima dorita.

Fenomenul dominatiei unei industrii sau ramuri de activitate de cativa competitori caracterizeaza, asadar, prin definitie, structura pietei de oligopol. Prin aceasta caracteristica ea se distinge atat de piata cu concurenta perfecta si cea monopolistica, care au multi competitori, cat si de monopol, care, prin definitie, nu are competitori.

In economiile tarilor dezvoltate, oligopolul este structura de piata dominanta in majoritatea industriilor moderne producatoare de bunuri de consum (in principal de folosinta indelungata), precum si a celor care produc bunuri de capital. Oligopolurile se intalnesc si in alte ramuri ale economiei, precum transporturile, comunicatiile, sectorul bancar etc.

Industriile oligopoliste pot fi de mai multe tipuri. Astfel, in unele ramuri, firmele oligopoliste produc si vand pe piata un produs mai mult sau mai putin omogen, cum este cazul petrolului, otelului, aluminiului etc. De cele mai multe ori, produsul industriilor ologopoliste este diferentiat, precun avioanele, autovehiculele, frigiderele, televizoarele, detergentii si multe alte bunuri de consum sau de capital.

Pe un alt plan, in unele industrii exista doar cateva firme. In alte ramuri pot opera mai multe firme, dar sunt considerate industrii oligopoliste intrucat doar „cei cativa mari” domina piata respectiva. Sunt si alte aspecte prin care sunt diferentiate oligopolurile care opereaza in economia moderna. Aceasta varietate de situatii a determinat o extindere a teoretizarii cazurilor de ologopol din partea economistilor, precum si numeroase studii empirice referitoare la existenta si activitatea acestora in economia unor tari.

Economistii explica fenomenul dominatiei multor industrii de cateva firme mari prin doua categorii de factori. In prima categorie sunt inclusi asa-numitii factori „naturali” care privesc in principal economiile de scara sau eficienta productiei de scara mare. Acolo unde marimea firmei ofera un avantaj net de cost in virtutea producerii economiilor de scara, in mod natural exista loc numai pentru cateva firme. Cea de-a doua categorie de factori tin de politicile promovate de firmele oligopoliste care, in dorinta dobandirii unei puteri mari de piata, reusesc sa introduca si sa mentina bariere ridicate in calea intrarii pe piata a potentialilor rivali (consideratii mai largi in privinta cauzelor existentei oligopolurilor sunt prezentate in Caseta 2.)

Dominatia industriilor oligopoliste de catre un numar restrans de mari firme este strans legata de o alta caracteristica fundamentala a acestui tip de piata – interdependenta strategica dintre concurenti. In contrast cu piata perfect concurentiala si cu concurenata monopolistica, cele cateva firme care opereaza pe piata oligopolista se cunosc intre ele si sunt constiente de interdependenta dintre deciziile luate de fiecare in parte. Cum fiecare producator detine o fractiune semnificativa a ofertei totale, deciziile si actiunile sale privind productia si pretul vor afecta profitul si situatia afacerilor celorlalte firme concurente. De aceea, fiecare producator trebuie sa tina cont de deciziile celorlalte firme concurente si sa ia in considerare efectele propriilor decizii asupra comportamentului acestora. De exemplu, daca o firma oligopolista decide sa reduca pretul pentru a creste volumul vanzarilor si al profitului, ea trebuie sa ia in considerare posibilitatea ca firmele concurente sa raspunda cu aceeasi moneda, iar un razboi al preturilor ar putea fi dezavantajos pentru toti. Atunci cand comportamentul adoptat de catre o firma depinde si de reactiile rivalilor acesteia, spunem ca are loc o interactiune strategica. Ea este caracteristica pietelor oligopoliste, unde comportamentul adoptat de fiecare dintre cei cativa competitori ia in considerare impactul deciziilor sale asupra firmelor concurente si reactiile la care se asteapta din partea acestora.

Tipuri de oligopol Intrucat caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt numarul mic de producatori si interdependenta strategica, in alegerea strategiilor firmele oligopoliste se confrunta mereu cu dilema „cooperare sau rivalitate?”. Daca frmele dintr-o industrie oligopolista aleg calea unor intelegeri explicite sau implicite, respectiv solutia cooperarii, intalnim cazurile asa-numitului tip de oligopol cooperant. Cealalta situatie o reprezinta tipul de oligopol necooperant sau cu rivalitate – cazuri de oligopoluri cu comportament dominant de rivalitate.

Atunci cand firmele oligopoliste considera ca strategia competitiei si confruntarii directe este defavorabila fiecareia in parte si sunt premise pentru realizarea unor acorduri explicite sau implicite (tacite) in scopul maximizarii profiturilor lor reunite, ele sunt dispuse la intelegeri si aleg solutia cooperarii. Cand adopta un astfel de comportament, avem de-a face cu diferite situatii sau cazuri de oligopol cooperant. In aceste cazuri, firmele care alcatuiesc oligopolul impart intre ele productia ramurii, stabilesc nivelul pretului si al ofertei si iau impreuna alte decizii referitoare la afacerile lor. In principiu, firmele care aleg strategia cooperarii, incearca, de fapt sa ajunga la asa-numitul echilibru de oligopol cooperant, cautand pretul si nivelul ofertei care le vor permite sa-si maximizeze profiturile. Teoretic, cooperarea completa (oligopolul perfect cooperant) tinde spre rezultatele monopolului; variabilele industriei oligopoliste (volumul ofertei totale, nivelul preturilor si al profiturilor reunite) sunt similare unei piete de monopol.

In unele cazuri, firmele care adopta solutia cooperarii reusesc sa se apropie mult de obiectivul maximizarii profiturilor reunite, cel putin pe termen scurt. Ele obtin supraprofituri peste cele normale intr-un mod asemanator monopolului, asa cum se va vedea in analiza cazului cartelului. Pe termen lung, supraprofiturile firmelor oligopoliste pot persista numai daca exista restrictii la intrarea in ramura, fie prin bariere naturale, fie prin bariere create si aparate de catre firmele existente, de genul celor la care s-a facut referire in Caseta 2.

Cazul intelegerii secrete reprezinta una din formele concrete ale oligopolului de tip cooperant intalnita in economia de piata. In prezent, in tarile dezvoltate cu economie de piata, legea interzice firmelor sa incheie acorduri in scopul fixarii preturilor sau impartirii pietelor. In consecinta, firmele oligopoliste sunt tentate sa adopte un comportament cooperant, alegand calea unor intelegeri secrete sau a asa-numitei complicitati tacite, fara sa incheie un acord explicit si deschis. In aceasta situatie, avem de-a face cu un oligopol secret, in care doua sau mai multe firme se inteleg asupra volumului ofertei si nivelului preturilor de vanzare practicate si a altor aspecte menite sa le asigure profituri ridicate. Cand ajung la astfel de intelegeri, iar acestea pot fi mentinute si respectate, situatia firmelor participante la oligopol secret poate fi deosebit de profitabila, timzand spre ceea ce am numit echilibru de oligopol cooperant. Daca exista si bariere de intrare in ramura, pe o asemenea piata, intre pret si cantitatea vanduta se stabileste o relatie similara cu cea de pe piata de monopol.

In multe cazuri, oligopolul secret nu poate ajunge la un echilibru stabil, mai ales pe termen lung. Dupa cum s-a aratat, acordurile secrete sunt ilegale si, in masura in care sunt descoperite, firmele participante sunt sanctionate prin legile concurentei. Pe de alta parte, firmele intre care se incheie intelegeri secrete sunt tentate sa „triseze” practicand preturi mai mici sau profitand de alte avantaje pentru a-si mari segmentul de piata si profiturile individuale obtinute. Aceasta tentatie este cu atat mai mate cu cat intelegerile cu privire la preturi sau cota de piata sunt secrete, iar produsele sunt de cele mai multe ori diferentiate. In plus, datorita dezvoltarii schimburilor comerciale externe, firmele care aleg solutia cooperarii trebuie sa faca fata si concurentei din partea firmelor straine. Toate acestea fac ca, in conditiile actuale, intelegerile intre firmele oligopoliste sa fie instabile pe termen lung.

Cazul firmei dominante (barometru) reprezinta o varianta a intelegerii implicite sau tacite, situatie intalnita pe unele piete oligopoliste, unde o firma indeplineste rolul de ghid in domeniul pretului. Ea este denumita firma-barometru sau leader, intrucat are initiativa stabilirii sau modificarii pretului, iar celelalte firme adopta acelasi pret de vanzare pentru produsele lor.

Comportamentul cooperant, manifestat pe cale tacita, de acceptare si preluare a pretului firmei dominante apare, de regula cand celelalte firme sunt de dimensiuni mai mici. Astfel, aceasta situatie se intalneste atunci cand industria si piata unui produs este dominata de un mare producator, care isi recunoaste superioritatea si adopta o atitudine de conducator; el nu are interesul de a elimina producatorii mai mici (sateliti) pentru a putea evita interventia statului prin legislatia antitrust. La randul lor, frimele mai mici accepta postura de sateliti, mai convenabila decat angajarea intr-o rivalitate directa cu firma conducatoare care, pe termen lung, se poate dovedi extrem de riscanta.

Cazul firmei-barometru poate fi intalnit si in unele industrii oligopoliste unde concurentii sunt de dimensiuni aproximativ egale. In aceasta situatie, nu cifra
de afaceri este elementul care determina pozitia firmei dominante, ci abilitatea dovedita in alegerea momentului propice pentru a introduce modificari de pret
si, implicit, increderea manifestata de celelalte firme privind evolutia industriei si firmei respective.

Situatiile de cooperare pe cale tacita de genul celor descrise mai sus sunt de cele mai multe ori instabile pe termen lung, bazandu-se pe comportamentul general al firmelor care accepta comportamentul de lider al unei firme, dar, implicit, si riscul unor piederi in cazul in care deciziile acesteia se dovedesc gresite. De aceea, pozitia de firma-leader sau barometru poate fi preluata de una sau de alta dintre firmele oligopoliste sau chiar de cateva simultan.

Cazul cartelului constituie forma cea mai reprezentativa de acord explicit si, totodata, situatia de oligopol cooperant cea mai ilustrata de manualele si tratatele
de specialitate.

Cartelul este o organizatie (acord) format din doua sau mai multe firme independente care produc bunuri similare si conlucreaza in directia restrictionarii volumului ofertei si cresterii preturilor, in vederea maximizarii profiturilor lor reunite. Spre deosebire de celelalte forme de oligopol cooperant, in cazul cartelului, independenta firmelor este mai restransa, in masura in care trebuie sa respecte deciziile unui organism comun de conducere; aceste decizii sunt, insa, adoptate cu asentimentul firmelor componente.

In trecut, firmele oligopoliste formau adeseori carteluri dar, odata cu adoptarea legilor care protejeaza concurenta, ele sunt ilegale in tarile dezvoltate cu economie de piata. Astfel de acorduri nu sunt considerate ilegale peste tot in lume, iar uneori sunt chiar sprijinite de guvernele nationale. Cel mai ilustrativ exemplu modern al unui acord care incurajeaza comportamentul cooperant intre producatorii oligopolisti este faimosul cartel OPEC (Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol).

In general, un cartel odata constituit tinde sa se comporte asemanator monopolului, cautand acel nivel al ofertei si al pretului care sa maximizeze profiturile insumate ale firmelor componente. Daca acestea respecta cotele de productie stabilite de comun acord, atunci oferta totala (a ramurii) va fi mai redusa, iar pretul pietei mai mare decat in situatia in care firmele ar actiona pe o piata perfect competitiva.

In Figura 3 este ilustrat cazul unui cartel constituit din trei firme apartinand unei ramuri date. Exemplul este ipotetic, iar pentru simplificarea ilustrarii, se considera ca pentru toate cele trei firme, curbele costului sunt identice. Conditiile pietei (ramurii) sunt prezentate in partea dreapta, iar situatia uneia dintre cele trei firme este reprezentata in partea stanga a figurii. Initial piata este in echilibru competitiv la pretul de 70 u.m. si cantitatea de 9 000 produse, punct in care curba Cm a ramurii intersecteaza curba cererii pietei. La pretul de echilibru al firmei de 70 u.m., productia de echilibru a firmei este de 3 000 produse, nivel la care isi acopera costurile totale, care includ si profitul normal. Asadar, la echilibru pe termen lung (determinat pe baza conditiei Cm = p = minCTM) toate cele trei firme realizeaza profituri normale, supraprofiturile fiind eliminate.

Prin formarea cartelului, firmele au stabilit ca cel mai mare profit insumat se obtine la o productie totala de 6 000 de produse, nivel la care curba Cm intersecteaza curba Vmg al acestei ramuri (conditia de maximizare a profitului este aceeasi ca la monopol Cm = Vm). Punctul M de pe curba cererii pietei indica faptul ca cele 6 000 de produse pot fi vandute la un pret de 100 u.m., care poate fi obtinut doar daca toate cele trei firme respecta cotele de productie stabilite. Presupunand ca profiturile insumate sunt de 120 000 u.m.. fiecare firma asociata in cartel poate obtine un profit suplimentar (peste cel normal inclus in costuri) de 40 000 u.m. (suprafata evidentiata: 100AB80).

Ca si in celelalte cazuri de oligopol cooperant, acordurile dintre membrii cartelului sunt instabile, pericolul destramarii lor in timp venind in principal din doua directii. Prima dintre aceste directii se refera la faptul ca insusirea unor supraprofituri substantiale de catre membri cartelului exercita o puternica atractie pentru noii producatori. Prevenirea intrarii lor pe piata si functionarea pe termen lung a cartelurilor devin practic imposibile in absenta unor bariere naturale la intrare.

Cea de-a doua directie care actioneaza pe linia instabilitatii si destramarii cartelurilor provine tocmai din interiorul acestora. Astfel, firmele individuale sunt tentate sa triseze, violand intelegerea privind cotele de productie necesare pentru a impune pretul de monopol. In Figura 3 se observa ca firma tinde sa-si creasca productia pana acolo unde costul sau marginal va fi egal cu pretul de piata; profitul suplimentar obtinut prin depasirea cotei de productie este reprezentat de zona evidentiata, AB CD. Pe de alta parte, costurile de productie ale membrilor cartelurilor sunt diferite, fiecare firma dispunand de o structura proprie a costurilor si profiturilor. Tentatia unor firme de a participa la competitie si de a iesi din intelegerea instituita prin cartel este cu atat mai puternica atunci cand ele dispun de un avantaj de cost, iar interesul individual incepe sa prevaleze asupra celui comun.

In situatiile de oligopol necooperant, firmele actioneaza pe cont propriu in vederea maximizarii profiturilor individuale, deciziile adoptate in acest scop, fiind luate fara a intra in complicitate (explicita sau tacita) unele cu altele. Ele cunosc, insa, interactiunile strategiilor pe care le adopta, intrucat confruntarea pentru intaietate are loc intre cateva firme mari.

Manifestarea unui comportament dominant de rivalitate se bazeaza pe strategii care iau in considerare posibilitatea mentinerii unui segment cat mai mare pe piata si castigarii unor profituri superioare celor obtinute in situatia alegerii solutiei cooperarii. Strategiile firmelor oligopoliste se concretizeaza in deciziile lor asupra preturilor si productiei oferite pe piata, iar obiectivele privesc maximizarea profitului.

Atunci cand echilibrul firmelor oligopoliste este atins prin maximizarea profiturilor proprii, fara a coopera unele cu altele, acesta este numit echilibru de oligopol necooperant. El poate fi realizat fie prin cantitatile produse, fie prin preturi: firma regleaza numai volumul productiei sau numai nivelul preturilor de vanzare, miscarea celeilalte variabile a relatiei cantitate-pret fiind lasata la latitudinea pietei. Cand firmele oligopoliste apeleaza la arma preturilor, reducerea acestora poate avea loc pana la nivelul la care pretul egaleaza costul marginal. In unele cazuri firmele se angajeaza intr-o concurenta atat de acerba unele cu altele, incat se declanseaza un adevarat „razboi al preturilor” care poate ajusta nivelul ofertei si al pretului pana la punctul zero al supraprofitului, singurele profituri obtinute fiind cele normale.

In multe dintre industriile oligopoliste concurenta prin preturi este mai putin relevanta (nu total neglijata), acestea apeland la alte forme de competitie, precum diferentierea produselor, prin calitatea lor sau prin reclama puternica a marcii. In plus, pe termen lung, cand tehnologiile de productie si caracteristicile produselor se pot modifica frecvent, exista avantaje certe ale manifestarii unui comportament concurential. O firma careia ii reuseste o strategie care sa o situeze mereu inaintea rivalilor prin inovare, are un puernic stimul pentru a intra in competitie. Analizele empirice arata, de asemenea, ca exista suficiente motive si stimulente pentru firmele oligopoliste de a se angaja in competitie si nu de a opta pentru solutia cooperarii, chiar si atunci cand inteleg riscurile inerente ale unui astfel de comportament. Important pentru cei implicati in politica publica este de a promova reguli si masuri care sa mentina firmele oligopoliste in competitie si nu in complicitate.

Capitolul III

POLITICI GUVERNAMENTALE DE PRETURI

Evolutia politicilor guvernamentale in domeniul preturilor este strans legata de evolutia conceptiilor privind rolul statului in economie. Analizele intreprinse de numerosi economisti scot in evidenta faptul ca interventia statului in procesul formarii si evolutiei preturilor este un fenomen prezent – in proportii si forme diferite – in toate tarile cu economie de piata.

Prin mesajele transmise, preturile reprezinta sursa de imformatii si principalul semnal de decizie pentru toti agentii economici, nivelul si dinamica lor influentand fluxurile reale si monetare din economie, evolutia productiei si productivitatii, remunerarea factorilor de productie, echilibrul si cresterea economica etc. De aceea, interventia statului in procesul formarii preturilor vizeaza, pe langa limitatea sau inlaturarea tendintelor monopoliste din partea monopolurilor si oligopolurilor, obiective ale politicii economice de ansamblu, precum: cresterea economica, asigurarea stabilitatii economice si sporirea ecficientei utilizarii resurselor, prevenirea sau atenuarea unor dificultati economico-sociale, ca cele din perioadele de recesiune, inflatie accentuata etc.

Potrivit obiectivelor concrete urmarite, traditiilor si realitatilor din fiecare tara, politicile statului in domeniul preturilor se caracterizeaza printr-o mare diversitate; ele cuprind pe de o parte, masuri de reglementare a pietei, iar pe de alta parte, masuri si actiuni pe linia stabilirii nivelului preturilor unor produse sau de influentare a evolutei lor.

Reglementarea functionarii pietei se realizeaza prin promovarea unor masuri de mentinere, restaurare sau consolidare a mediului economic si de afaceri necesar functionarii normale a pietei concurentiale. In acest sens, se actioneaza in ambele directii: reglementarea juridica a tranzactiilor comerciale si a concurentei in vederea controlarii si limitarii tendintelor monopoliste; supravegherea respectarii normelor si masurilor luate de legislativ privind desfasurarea concurentei si formarea preturilor prin mecanismele pietei.

Utilizarea politicilor antitrust, care interzic anumite tipuri de comportament anticoncurential, supravegherea nivelului preturilor de catre agentiile specializate in ramurile care sunt reglementate si masurile menite sa incurajeze concurenta, constituie esenta politicilor moderne de preturi promovate in tarile dezvoltate din punct de vedere economic.

Mecanismele pietei nu asigura in orice conditii alocarea eficienta a resurselor economice din punct de vedere social. Aceasta situatie, numita esec al pietelor, justifica interventia guvernelor pe diferite piete. Este cazul mai ales a structurilor de piata caracterizate prin tendinte de comportament monopolist din partea firmelor cu mare putere de piata, care restrictioneaza cantitatea oferita si practica preturi de monopol pentru a beneficia de supraprofituri ridicate.

Exista, desigur, si alte situatii de esec al pietelor (cum este cazul externalitatilor negative, de genul poluarii), precum si alte motive care justifica interventia guvernelor in economie prin politicile de preturi; in principiu, interventia guvernelor in procesele de formare si evolutie a preturilor poate fi directa – pe
cale autoritara si prin metode administrative – si indirecta – prin mijloace si
metode economice.

In cazul interventiei indirecte, prin intermediul unor mijloace si metode economice, statul actioneaza, in general, asupra cererii si/sau ofertei pe diferite piete. Astfel, cumpararea de catre stat a unor produse si stocarea lor, acordarea unor facilitati la exportul unor bunuri, practicarea unor politici selective de credite, subventiile, fiscalitatea influenteaza evolutia raportului cerere-oferta si implicit nivelul preturilor. De semenea, reglementarea modului de calcul a profitului, impozitelor, adaosului comercial, stabilirea regimului taxelor vamale etc., influenteaza evolutia preturilor, evidentiind faptul ca, in procesul formarii lor, se intrepatrund factori endogeni pietei cu factorii exogeni, care tin de autoritatea publica.

In context, deosebit de relevanta este analiza interventiei autoritatii publice pe pietele produselor agricole, caracterizate prin doua importante particularitati care isi pun amprenta asupra preturilor, si anume: inelasticitatea cererii si fluctuatiile mari ale ofertei. De aici si necesitatea interventiei in scopul protejarii consumatorilor, dar si al garantarii veniturilor producatorilor si stabilitatii fortei de munca in acest sector al economiei. Intr-adevar, datorita inelasticitatii cererii in functie de pret, o crestere importanta a ofertei de produse agricole nu va putea fi achizitionata de catre consumatori si va genera o reducere puternica a pretului pietei si, implicit, a veniturilor producatorilor. Dimpotriva, in anii cu recolte slabe, reducerea drastica a ofertei va determina o crestere pe masura a preturilor care va afecta veniturile reale ale consumatorilor.

In raport de situatiile aratate, in SUA, de mai multe decenii, s-a promovat o politica de consolidare a pietei agricole cu mijloace financiare considerabile, preturile de piata ale produselor agricole au fost sustinute, uneori, prin subventii sau acordarea de credite producatorilor; alteori, in anii cu recolte mari, s-au practicat preturi minime, insotite de compensarea baneasca a diferentei nefavorabile dintre acestea si nivelul mai redus al preturilor determinate de jocul cererii si ofertei. In principiu, aceleasi obiective sunt urmarite, dupa 1962, in Uniunea Europeana, unde preturile majoritatii produselor agricole sunt sustinute prin politici si resurse financiare considerabile, agricultura reprezentand, de departe, cel mai important capitol al bugetului comunitar (peste 1 000 de miliarde echivalent Euro anual).

Interventia directa se refera, de fapt, la controlul statului asupra preturilor fie prin fixarea autoritara a nivelului preturilor, fie prin „inghetarea” sau blocajul preturilor unor produse. In practica, aceasta metoda a fost utilizata numei in situatii exceptionale: in vreme de razboi, in situatii de crize profunde si deosebite, hiperinflatie etc. Tot in categoria metodelor directe de interventie si control ale statului asupra preturilor intra si masurile de stabilire a unor limite minime/maxime
ale acestora.

Preturile minime se practica in conditiile excesului de oferta si reprezinta, de regula, o modalitate de protejare a intereselor producatorilor. Stabilirea unui nivel minim al pretului este, insa, relevanta numai daca acesta este superior pretului de echilibru format pe baza actiunii fortelor pietei. Dupa cum se observa in figura 4, la nivelul pretului minim cantitatea oferita este superioara atat celei la nivel de echilibru, cat si celei cerute de cumparatori (Q2 > Qe > Q1). Surplusul de oferta (Q2 – Q1) la nivelul pretului minim (Pm) ar trebui achizitionata de catre stat. Economistul american Georffrey Whitehead arata ca ”asemenea decizii conduc uneori la aparitia unor situatii de-a dreptul paradoxale, pe de o parte oameni flamanzi si nealimentati, iar pe de alta parte munti de unt si hambare care se revarsa. Datorita formarii unor rezerve uriase de produse agricole, SUA si tari din Uniunea Europeana au fost nevoite sa adopte masuri prin care fermierii sunt platiti atunci cand nu produc, lasand pamantul necultivat”[1]

Preturile maxime denumite si preturi-plafon, se afla sub nivelul celor determinate de fortele pietei. Aceste plafoane de preturi nu pot fi depasite si sunt considerate o modalitate de protejare a consumatorilor in situatii de penurie de produse, cand preturile pot creste foarte mult. In tarile cu economie dezvoltata, ultima oara cand s-au aplicat asemenea masuri de control asupra preturilor a fost in anii ’70 ai secolului trecut, sub impactul crizei petrolului. Practicarea unor preturi-plafon la produsele petroliere s-a dovesit o masura extrem de dura, care a distorsionat si subminat functionarea eficienta a mecanismului pietei si a condus la formarea unor cozi uriase la benzinarii.

Penuria de produse este un fenomen conjunctural generat de anumite cauze, cum a fost criza petrolului de la inceputul anilor ’70 la care ne-am referit. Acest fenomen nu trebuie confundat cu deficitul de piata care are drept cauza chiar practicarea unor preturi-plafon. In Figura 5 se observa ca, la pretul maxim (PM), situat sub pretul de echilibru, cantitatea ceruta de cumparatori (Q2) depaseste cantitatea oferita de producatori (Q1). Deficitul de piata (Q2 – Q1) este reprezentat grafic prin spatiul dintre curba ofertei si curba cererii, fiind cu stat mai mare cu cat pretul-plafon este situat mai jos decat pretul de echilibru. Fixarea de catre structurile autoritatii publice a unor preturi-plafon constituie, asadar, cauza unor deficite de piata care se vor manifesta atata vreme cat pretirile nu-si pot exercita rolul in echilibrarea cererii si ofertei pe piata poduselor respective. In aceasta situatie, asistam la cresterea costurilor nemonetare din partea cumparatorilor (timpul irosit pentru a gasi bunurile solicitate, asteptatul la coada etc.) sau la aparitia „pietei negre”. Acestea reprezinta costuri pentru consumatori, care nu sunt resimtite si de producatori; de aceea, ele se mai numesc si „costuri de balast”.

Capitolul IV

STUDIU PRIVIND MODALITĂȚILE DE INFLUENȚARE A PREȚULUI PE DIFERITE PIEȚE

4. 1 FORMAREA SI FUNDAMENTAREA PRETURILOR EXTERNE

1. Preturile mondiale si interactiunea lor cu preturile interne. Factori de formare si modificare a preturilor externe

Preturile mondiale (externe) reprezinta expresia in bani a valorii internationale a marfurilor comercializate pe piata externa.

Daca in conditiile capitalismului premonopolist si liberei concurente, preturile mondiale oscilau in jurul valorii internationale, in conditiile actuale, datorita monopolurilor, a gruparilor statale inchise si a unor dificultati de ordin valutar, nu mai exista preturi mondiale in acceptiunea clasica, adica preturi mondiale unice. In prezent, prin preturi mondiale se inteleg preturile formate pe pietele traditionale caracteristice pentru anumite produse, unde se desfasoara, de altfel, un volum mare de tranzactii cu caracter frecvent si cu plata in valuta liber convertibila.

Desi preturile mondiale se formeaza pe baza valorii internationale a marfurilor, iar preturile interne pe baza valorii nationale a marfurilor, intre acestea exista o influentare reciproca. Astfel, valoarea internationala este determinata de valorile nationale a acelei parti a volumului productiei din fiecare tara care intra in comertul exterior pe anumite piete caracteristice ale produselor respective. Valoarea internationala influenteaza valorile nationale in primul rand pe calea importurilor de marfuri (cand importurile sunt mai ieftine fata de produsele similare fabricate in tara atunci se reduce valoarea nationala). Orice reducere a valorii nationale la marfurile exportate (in tari cu pondere mare in export) are ca efect reducerea valorii internationale a respectivelor marfuri, fapt ce indeamna la competitivitate.

Influentarea preturilor interne ale unei tari de catre preturile externe are anumite limite determinate de urmatoarele aspecte:

Ø     politica economica a statului;

Ø     necesitatea protejarii economiei nationale de concurenta externa;

Ø     asigurarea echilibrului economic.

In unele state, legatura dintre preturile interne si cele externe a fost realizata in mod direct, in altele, in mod indirect, prin intermediul sistemului de taxe vamale, sistemului de diferente de pret, sistemului cursurilor valutare impuse.

Daca o tara participa la schimburile economice internationale, diferenta dintre valoarea internationala si valoarea nationala a marfurilor determina modificari ale PIB, sub forma de economii sau pierderi (scurgeri) valorice din si spre piata externa.

Factori de formare si modificare a preturilor externe se refera la:

a) oferta de marfuri – este dependenta de volumul factorilor de productie. In functie de modul in care au fost folositi, ei determina marimea productiei, dar si nivelul costurilor ca limita teoretica a preturilor (teoria avantajului comparativ);

b) cererea de marfuri – este dependenta de nivelul consumului mondial, posibilitatea substituirii produsului cu altele, modul de concentrare a cererii pe anumite piete, elasticitatea cererii in functie de preturi si venituri;

c) factori exogeni relatiei cerere-oferta:

²    politica comerciala, vamala, fiscala – politica de dumping (politica comerciala neloiala ce consta in practicarea de catre unele tari, in dorinta de castiga noi piete, a unor preturi mai mici decat preturile mondiale de pe pietele respective), politica de embargo, regim vamal discriminatoriu, taxe vamale autonome, taxe vamale preferentiale;

²    politica valutara – pretul unei marfi pentru o anumita tara variaza in functie de cursul valutar. Prin deprecierea cursului monedei nationale se stimuleaza exportul si se limiteaza importul, cu conditia ca deprecierea interna (reflectata in cresterea nivelului preturilor interne) sa fie mai mica decat deprecierea externa (reflectata in noul curs de schimb valutar al valutelor).

Deprecierea monedei unei tari are in acelasi timp efecte opuse pentru tara partenera, adica preturile sale de import se reduc, iar cele de export cresc. Atunci cand deprecierea monedei nationale se realizeaza la nivelul la care se permite echilibrul dintre puterea de cumparare interna si externa a monedei, dintre nivelul preturilor interne si al cursurilor valutare, atunci acest avantaj al deprecierii monedei dispare si nu mai stimuleaza exportul (teoria dobanzii).

²    factori naturali, sociali.

Formele preturilor externe sunt:

a) cotatii la bursele internationale de marfuri – Reprezinta preturile la care se incheie tranzactiile la bursa. Prin intermediul burselor de marfuri, tarile dezvoltate au influentat raportul cerere-oferta reusind, in general, sa stabileasca preturi la marfurile respective sub valoarea lor economica, obtinand in acest fel mari avantaje in schimburile comerciale. Tranzactiile la termen dau nastere si la operatiuni speculative. Formarea preturilor prin bursa este rezultatul stabilirii punctului de echilibru valoric intre totalitatea ofertelor si totalitatea cererilor pronuntate in orele de functionare ale bursei.

Cotatiile la bursa pot fi clasificate in functie de mai multe criterii, si anume:

¨  dupa modul de realizare a tranzactiilor, acestea pot fi:

à       efective – se determina pe baza tranzactiilor incheiate nemijlocit in perioada respectiva;

à       nominale – se stabilesc in functie de cotatiile anterioare fara a avea in vedere operatiunile din ziua respectiva; sunt folosite in cazul unor produse cotate, dar pentru care, din lipsa de cerere sau de oferta, nu s-au incheiat tranzactii in perioada respectiva;

¨     dupa modul in care se calculeaza, cotatiile la bursa pot fi:

o       medii – media preturilor la care s-au oferit si cerut produsele;

o       limita – media preturilor maxime pe de o parte si media preturilor minime pe de alta parte;

o       de lichidare – pentru lichidarea tranzactiilor la termen.

Cotatiile la bursa se stabilesc pentru tranzactii la disponibil, prompte sau la termen. In cazul cotatiilor la termen, livrarile urmeaza sa se efectueze intr-un interval de 2-15 luni. La termenul de livrare nu are loc intotdeauna expedierea efectiva a marfurilor, caz in care partile urmeaza sa deconteze diferentele dintre pretul cu care s-a incheiat tranzactia si pretul la cursul din ziua respectiva. Cand tranzactia se incheie cu termen imediat de realizare, marfurile se expediaza la cateva zile dupa incheierea tranzactiei.

b) preturi de monopol – Datorita pozitiei lor, monopolurile pot impune si practica preturi ridicate care cuprind profituri mari. Pentru aceasta, monopolurile actioneaza pe linia productiei pentru ca aceasta sa fie inferioara cererii prin dirijarea cererii, politica de stocuri ori practicarea unor stimulente. In unele perioade, pentru a castiga noi piete, monopolurile practica si preturi mai scazute.

c) preturi de licitatie – Sunt preturi stabilite cu prilejul licitatiilor organizate pentru anumite produse sau lucrari in cadrul unor centre comerciale traditionale din lume. Licitatiile se organizeaza, in principal, pentru: echipamente de investitii, constructii, obiecte de arta, marfuri de export perisabile etc.

Preturile de licitatie se pot forma prin:

Ø     metoda pretului minim de strigare;

Ø     stabilirea de catre vanzator a pretului de vanzare in acord cu societatea de licitatie;

Ø     metoda de scadere a pretului atunci cand pretul maxim de strigare se reduce succesiv pana cand cumparatorul isi manifesta acceptul fata de pret.

d) preturi de tranzactie – Reprezinta preturile care se stabilesc pe baza de tratative intre vanzator si cumparator si se situeaza de regula in jurul preturilor internationale, dar se corecteaza cu diferite majorari sau reduceri in functie de rabaturi, diferenta de calitate, cantitate, ambalaj, termen de livrare etc.

e) preturi de lista (catalog) – Sunt preturile ce se comunica prin liste eventualilor cumparatori si se practica pentru marfurile fabricate intr-o gama sortimentala si cu parametrii usor de determinat. Aceste preturi asigura o oarecare elasticitate, care, in functie de necesitati, se poate amplifica prin practicarea unor bonificatii sau majorari de preturi (preturi practicate de OPEC).

f) preturi de acord – Se stabilesc pe baza unor acorduri internationale incheiate pe produse intre firme sau intre tari, avand o pondere mare in schimburilor internationale. Prin acorduri se pot prevedea si unele limitari (contingente).

2. Fundamentarea preturilor externe. Modalitati de protejare a preturilor de import-export

Asigurarea unor preturi externe fundamentate faciliteaza obtinerea unor avantaje maxime si realizarea in bune conditii a schimburilor comerciale cu strainatatea.

Principalele surse si materiale documentare care se folosesc pentru informarea asupra preturilor mondiale sunt:

²    cotatiile la bursa;

²    preturile adjudecate in cadrul licitatiilor internationale;

²    ofertele si contraofertele concurente;

²    contractele incheiate intre firme;

²    documentele (facturile) privind produsele exportate si importate;

²    documentele si operatiunile bancare privind incasarea facturilor;

²    preturile stabilite in cadrul acordurilor internationale;

²    listele si cataloagele de preturi;

²    reglementarile din diferite tari privind stabilirea preturilor;

²    rapoartele delegatilor la targuri si expozitii internationale;

4.2 FIXAREA AUTORITARA A PRETURILOR

Preturile de echilibru sunt modele teoretice cu ajutorul carora se reliefeaza trasaturile generale ale mecanismului de formare si functionare a preturilor in tarile cu economie de piata. Ele sunt indicatori ai raritatii. Daca pretul pietei reflecta valoarea bunului estimata de consumatori in concordanta cu regula de egalizare a utilitatilor marginale, pretul de echilibru reflecta si dificultatile productiei, deoarece curba ofertei optime coincide cu partea crescatoare a curbei costului marginal.

Preturile efective ale pietei determinate de fortele pietei concurentiale nu se suprapun perfect peste preturile de echilibru. In plus, exista nu numai preturi libere, formate de baza cererii si ofertei, ci si preturi administrate, in a caror formare deciziile producatorilor sau cumparatorilor sunt esentiale, precum si preturi aflate in sfera interventiei statului.

Politici de preturi

In perioada postbelica, mecanismul pietei a fost acompaniat de politica de interferenta a autoritatilor publice, atat in tarile recunoscute a avea o interventie de lunga durata si cu o sfera larga de cuprindere (Franta, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Austria, Spania), cat si in acelea apreciate drept “liberale” in care o semnificatie majora se acorda mecanismului regulator al pietei si unde reglementarea generala a preturilor a avut un caracter de scurta durata (Germania, Suedia, Elvetia, Japonia, S.U.A.).

Prin politicile de preturi se urmareste prevenirea sau atenuarea unor dificultati economice si sociale, asigurarea stabilitatii economiei si sporirea eficientei sale.

Factorii care determina interventia statului sunt multipli. Ei tin atat de nevoia de protectie, cat si de sustinerea producatorilor sau a consumatorilor. In acelasi timp, este de mentionat ca interventia statului nu inlocuieste mecanismul pietei. Schimbarea consta in aceea ca pretul, care se impune agentilor economici in virtutea mecanismului pietei, este un pret in al carui proces de formare si miscare intervine statul. Agentii economici recurg la adaptarea cantitatilor produse sau cumparate, avand in vedere pretul efectiv care functioneaza pe piata.

Modalitatea de interventie a statului in domeniul preturilor este diversa si difera de la o tara la alta. Astfel, statul intervine prin actiuni: 1) asupra cererii si ofertei de bunuri si servicii; 2) asupra nivelului pretului, cat si 3) prin controlul asupra preturilor.

Corespunzator obiectivelor concrete urmarite, interventia puterii publice in procesul formarii preturilor se realizeaza prin folosirea unor metode economice sau administrative de o mare diversitate.

Evolutia raportului dintre cerere si oferta poate fi influentata prin actiuni directe sau indirecte. Pe primul plan se situeaza modificarea volumului de bunuri pe piata, pe care o realizeaza statul. Acesta poate achizitiona si stoca cantitati importante de cereale, mate 131f54b rii prime sau produse strategice, la preturi minime garantate pentru producator si le poate debloca in perioadele de crestere a preturilor la asemenea bunuri. Statul poate stimula oferta pe piata externa prin instituirea unei prime de export si acordarea altor facilitati pentru producator. In cadrul actiunilor indirecte se includ o serie de procedee ce decurg din politica ratei dobanzii, politica de credit, politica fiscala, a mainii de lucru etc., prin care in final se dimensioneaza profitul.

Asupra nivelului preturilor se actioneaza prin masuri economice care afecteaza direct costul de productie: asigurarea unor preturi avantajoase la materii prime, energie, utilaje; mentinerea unor tarife reduse la serviciile industriale furnizate de sectorul public; acordarea la preturi reduse a unor licente, patente sau tehnologii sau finantarea de catre stat a unor cercetari stiintifice realizate de firme etc.

In cadrul masurilor administrative un loc important ocupa blocajul partial sau total al preturilor, respectiv stabilirea limitelor de variatie a lor, de regula o limita maxima la produsele industriale si o limita minima pentru produsele agricole.

Controlul statului asupra preturilor se poate realiza prin reglementarea modului de calcul a principalelor componente (costul si profitul), subventionarea preturilor unor ramuri care se confrunta cu dificultati financiare, stabilirea nivelului minim al salariilor, precum si prin mentinerea la un nivel scazut al preturilor din sectorul public ce cuprinde de regula firme din industria extractiva, energie electrica, cercetare stiintifica si o parte din transporturi.

Limite de preturi

O interferenta importanta cu efecte deosebite asupra modalitatilor de functionare a cererii si ofertei o reprezinta stabilirea de catre stat a unor limite maxime sau minime de la sau pana la care este admisa variatia preturilor.

Plafoane de pret si rationalizarea cererii

Forma dominanta de organizare economica este economia de piata. Exista insa incercari ale guvernelor de a modifica rezultatele pietei, dar efectele dorite nu sunt intotdeauna cele obtinute.

Daca guvernul doreste sa influenteze pretul la care se vinde si se cumpara un bun, are la dispozitie doua alternative. Prima ar fi aceea de a modifica pretul de echilibru prin modificarea cererii sau ofertei. A doua este elaborarea unei legislatii prin care sa se stabileasca pretul. Controlul preturilor se refera la implementarea preturilor prin legislatie si nu prin fortele pietei.

Daca controlul este utilizat pentru a mentine pretul la un nivel de dezechilibru, ce anume determina cantitatea tranzactionata pe piata? Cand cantitatea ceruta este mai mica decat cantitatea oferita, cererea este aceea care determina cantitatea vanduta, iar excesul de oferta ramane la vanzatori. Cand cantitatea oferita este mai mica decat cea ceruta, oferta este cea care determina cantitatea de bunuri comercializate, iar excesul de cerere ia forma achizitiilor dorite de cumparatorii mai putin norocosi. Acestea sunt ilustrate de fig. 6.23.

Cand piata este in echilibru in punctul Eq, pretul este p0 iar cantitatea ceruta este egala cu cea oferita, q0. Pentru preturi mai mici decat p0, cantitatea tranzactionata va fi determinata de curba ofertei. La pretul de dezechilibru p1, cantitatea tranzactionata va fi q2 in ciuda excesului de cerere dat de q1-q2. Pentru preturi mai mari decat pretul de echilibru, cantitatea tranzactionata este data de curba cererii. La pretul de dezechilibru p2 va fi tranzactionata cantitatea q2 in ciuda excesului de oferta dat de q3-q2.

La orice pret care nu este pret de echilibru, cantitatea tranzactionata este determinata de cantitatea deficitara – cea ceruta sau cea oferita. In situatie de dezechilibru, latura deficitara este cea care domina.

Un caz frecvent intalnit este acela de fixare a unor limite maxime de preturi pentru produse importante in consum. Care sunt consecintele unui plafon de pret? Sa consideram ca exemplu piata zaharului ale carei curbe de cerere si ofera se inscriu in limitele normale pentru produsele de larg consum. Pretul stabilit de stat si practicat este p1. Admitem, acum, ca cererea este suficient de elevata, iar oferta, sub influenta unei recolte insuficiente, este scazuta, astfel incat pretul de echilibru al zaharului ar fi p0, daca statul nu ar interveni. Partizanii fixarii preturilor de catre stat argumenteaza ca pretul de echilibru p0 ar aduce beneficii intreprinderilor producatoare, dar este greu de suportat de consumatorii cu venituri mici. Creste costul vietii si poate provoca reactii inflationiste prin revendicari de marire a salariilor. Toate acestea sunt reale, dar sa vedem ce se intampla. Un pret maxim legal face sa apara un decalaj intre cerere si oferta, care nu se echilibreaza. Daca nu ar fi stabilit pretul plafon de catre guvern, pretul de vanzare urca in Eq.

Linia MN reprezinta plafonul legal al pretului zaharului. Acesta, fara rationalizarea cererii, determina o crestere a diferentei dintre cerere si oferta (fig. 6.24).

Este o situatie de penurie si fixarea pretului plafon la un nivel inferior celui determinat de cerere si oferta duce la o diminuare a ofertei in continuare prin slabul stimulent pe care il reprezinta pentru producator si la o sporire a cererii. Marimea cererii excedentare este exprimata de segmentul MN. Anumiti consumatori vor trebui sa bea cafea amara. Daca nu era reglementat de catre guvern pretul p1, cumparatorii ar fi platit probabil mai mult, decat sa ramana fara acest produs.

Intr-o asemenea situatie, cand pretul nu este lasat sa creasca pentru a aloca astfel, oferta disponibila intre posibilii cumparatori, trebuie sa fie gasita o alta metoda de alocare. Teoria nu spune care este aceasta alta metoda, dar experienta a pus in evidenta patru tipuri de solutii:

– prima solutie decurge din principiul “primul venit, primul servit” si este „solutia cozii”, intalnita frecvent in economiile centralizate din Europa Centrala si de Est pentru bunuri de consum curent. Problema cozii exista si in economiile occidentale pentru anumite servicii culturale, spectacole, muzee, opera, pentru care, la pretul afisat, cererea este superioara ofertei. Pentru consumatorul individual “solutia cozii” este generatoare de pierdere de timp;

– a doua solutie este cea a relatiilor personale, a preferintelor vanzatorilor pentru anumiti cumparatori. Vanzatorii hotarasc cine este aprovizionat si cine nu; au prioritate clientii “cu relatii” sau clientii permanenti. Sunt situatii in care pretul fixat de administratie este respectat, dar el este sporit prin contraprestatii cerute de vanzator;

– a treia solutie vizeaza inlocuirea preferintelor vanzatorilor cu preferintele autoritatii centrale care rationalizeaza cererea cu ajutorul tichetelor. Odata acest sistem adoptat, cumparatorii vor putea sa obtina partea cuvenita din cantitatile insuficiente de produse existente.

Pentru a dobandi o cantitate determinata din bunul supus rationalizarii, nu este suficient sa dispui de bani, sa platesti; mai trebuie sa posezi si tichete eliberate de autoritatea statala responsabila.

Cum vor actiona cupoanele de rationalizare in termenii cererii si ofertei? Administratia responsabila emite cupoane si cererea devine o marime constanta. Acum oferta si noua cerere se echilibreaza, la nivelul pretului plafon M. Daca administratia distribuie mai multe cupoane, cererea va continua sa se fixeze mai spre dreapta, iar dificultatile anterioare se vor mentine, dar intr-un grad mai redus. Daca sunt distribuite mai putine cupoane, se acumuleaza stocuri de produse si va trebui trasa concluzia ca trebuie sporita ratia.

Cresterea cererii nu este posibila intrucat cantitatea bunurilor ce se poate achizitiona nu poate depasi cantitatea rationalizata, iar reducerea ei nu este posibila datorita presiunii nevoii excedentare exercitata asupra consumatorilor – cumparatori .

– in al patrulea rand, in anumite cazuri, un plafon de pret obligatoriu, cu sau fara rationalizare, poate da nastere unei piete negre. Aceasta este o piata pe care bunurile sunt vandute ilegal la preturi care depasesc preturile plafon stabilite prin legislatie. In fig. 6.25 este ilustrata stabilirea preturilor pe piata neagra.

Daca se stabileste pretul plafon p1, mai mic decat pretul de echilibru p0, cantitatea ceruta este q1, iar cantitatea ofertei, q2. Desi exista exces de cerere q1-q2, pretul nu poate creste legal pentru a restabili echilibrul. Speculantii cumpara cantitatea q2 la pretul p1 si o revand la pretul p2. Profiturile incasate sunt reprezentate de diferenta intre p2 si p1.

Teoria spune ca potentialul pentru o piata neagra profitabila exista ori de cate ori se impune plafonul de preturi. Dezvoltarea pietei negre depinde de existenta catorva oameni dispusi sa riste penalitati organizand oferta pe piata neagra si a unui numar mare de persoane dispuse sa achizitioneze bunuri de pe o asemenea piata. Piata neagra apare de fiecare data cand un cumparator este gata sa plateasca mai mult decat pretul limita impus de reglementari.

Atat timp cat functioneaza pretul plafon maxim, producatorii nu isi sporesc oferta, sporul de costuri nu este acoperit printr-un venit corespunzator, iar cererea nu este satisfacuta.

Plafonarea unor preturi, in general, are un caracter temporar si exceptional si eficacitatea sa este cu atat mai mare, cu cat piata reala este mai indepartata de concurenta perfecta.

BIBLIOGRAFIE

http://www.scrigroup.com/afaceri/economie/MONOPOLUL-CONCURENTA-MONOPOLIS23974.php

http://www.scritub.com/economie/Oligopolul65316.php

http://www.stiucum.com/marketing/marketing-strategii-concurentiale/Fixarea-autoritara-a-pre…

http://www.scrigroup.com/afaceri/economie/FORMAREA-SI-FUNDAMENTAREA-PRET92122.php