Globalizarea Monetara. Rolul Conferintei Financiare Si Monetare Internationale DE LA Bretton Woods
GLOBALIZAREA MONETARĂ. ROLUL CONFERINȚEI FINANCIARE ȘI MONETARE INTERNAȚIONALE DE LA BRETTON WOODS
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I – ASPECTE GENERALE ALE GLOBALIZĂRII
1.1 Globalizarea, fenomen dominant al economiei mondiale
1.2 Efectele fenomenelor de globalizare și integrare asupra relațiilor
monetar-financiare internaționale
CAPITOLUL II – ROLUL, DEZVOLTAREA ȘI AFIRMAREA
SISTEMULUI MONETAR FINANCIAR INTERNAȚIONAL ÎN
ECONOMIA MONDIALĂ
2.1. Dezvoltarea și afirmarea Sistemului monetar-financiar
internațional în economia mondială
2.2 Evoluția Sistemului monetar-financiar internațional
Bibliografie
Introducere
Instituțiile Financiare Internaționale au un rol important în derularea și orientarea fluxurilor financiare internaționale revine instituțiilor internaționale create de-a lungul timpului în scopul promovării cooperării financiare internaționale, a facilitării accesului la resursele financiare a țărilor mai puțin dezvoltate sau a celor care se confruntă cu dezechilibre interne temporare, al promovării investițiilor străine private sau al stimulării dezvoltării economice și sociale a țărilor membre. Odată cu extinderea și adâncirea procesului de globalizare și pe piețele financiare internaționale, rolul acestor instituții internaționale a crescut semnificativ. În prezent există un număr însemnat de asemenea organisme financiare internaționale cu obiective și mecanisme de finanțare diferite: Fondul Monetar Internațional, Grupul Băncii Mondiale (B.I.R.D., I.D.A., C.F.I.), Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Europeană de Investiții, sau Banca Reglementelor Internaționale. Fiecare dintre aceste instituții s-au dezvoltat în permanență de-a lungul timpului, mărindu-și în permanență forța financiară de care dispun, încercând practic să-și asume un rol cât mai activ în finanțarea internațională.
Grupul Băncii Mondiale este format din trei instituții: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), Corporația Financiară Internațională (C.F.I.) și Agenția Internațională de Dezvoltare (I.D.A.). Banca Mondială, ca instituție internațională, s-a remarcat printr-o activitate concretă pe planul reconstrucției și dezvoltării economice a tuturor țărilor membre, iar mai apoi în exclusivitate, a țărilor în curs de dezvoltare; paradoxul polarizării activității Băncii Mondiale în jurul procesului de dezvoltare a țărilor din lumea a treia se explică prin faptul că aceste țări nu au fost reprezentate la Conferința de la Bretton Woods. Astfel, a crescut numărul statelor care au considerat necesar să intre în rândul membrilor Băncii, sporindu-i capitalul, consolidându-i forța economică și prestigiul mondial de instituție internațională de ajutor financiar.
B.R.I. este o instituție financiară internațională creată în scopul intensificării cooperării între Băncile Centrale din lume și alte agenții și instituții financiare internaționale pentru o mai mare stabilitate a sistemului financiar și monetar internațional. Această instituție acționează ca un adevărat forum de promovare și facilitare a proceselor decizionale la nivelul Băncilor Centrale, ca finanțator al Băncilor Centrale atunci când acestea se confruntă cu crize grave, centru important de cercetare în domeniul economic și financiar1.
Această bancă internațională are sediul la Basel (Elveția), și este cel mai vechi institut financiar din lume, care constituie să joace un rol important în lume în promovarea cooperării la nivelul Băncilor Centrale. Banca a apărut în 1930 în urma planului „Young” care prevedea plata de compensații de război din partea Germaniei (cuantumul acestora fiind stabilit prin Tratatul de la Versailles). Inițial această bancă a fost creată pentru a facilita recuperarea acestor datorii de război, foarte rapid însă banca și-a concentrat activitatea asupra cooperării între Băncile Centrale.
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE ALE GLOBALIZĂRII
1.1 Globalizarea, fenomen dominant al economiei mondiale
Globalizarea este un fenomen nou, așa se pare, dar se întâmplă să ne încânte de 300 de ani, când a început cu pași mici industrializarea.
Într-o opinie, procesul internaționalizării economiei a parcurs până acum două faze, astăzi se derumează a treia fază. Prima etapă în primele trei decenii ale perioadei postbelice, s-a bazat pe dezvoltarea schimburilor dintre economiile țărilor lumii, care își păstrează caracterul lor național. A doua etapă (1070-1990) transnaționalizarea, caracterizată de apariția fluxurilor de investiții străine. Din 1990 un nou început o nouă fază denumită globalizare, bazată pe fluxuri de transfer tehnic și informațional la scară planetară.
Globalizarea a fost și rămâne un subiect controversat. Lipsită de orice controversă este, în schimb, importanța acestui subiect, și nu doar în ceea ce privește educația politică. Democrația, legitimarea sau raporturile cu economia sunt teme care sunt atinse decisiv de dezbaterea cu privire la globalizare.
Globalizarea, un termen nou, dar între timp omniprezent, este instrumentalizat pentru a răspunde unor interese variate. Problemele apar în ceea ce privește globalizarea încă din momentul încercării de definire a acestei noțiuni. Oamenii de știință și opinia publică nu au căzut încă de acord asupra unei singure definiții. Și pentru că termenul „globalizare” este într-atât de complex, el trebuie dezbătut mai ales la nivelul conținuturilor sale.
Într-o opinie, globalizarea, ca fenomen dominant al economiei mondiale, este un proces în salturi, declanșat de competiția și concurența dintre principalii poli ai puterii economice internaționale, care cuprinde toate laturile vieți economice. La baza acestui proces se află o serie de factori economici, tehnici, sociali-politici etc., care acționează simultan și intercolerat la nivel internațional, regional și național. La nivel internațional acționează noile tehnologii performante, expansiunea ramurilor industriale moderne, ascensiunea sectorului de servici, reducerea sau înlăturarea barierelor naționale în procesul derulării fluxurilor internaționale de bunuri, servicii, tehnologie și capital. La nivel regional, se constată tendința de concentrare a activității economice în trei principale regiuni, respectiv America de Nord, Europa Occidentală și Asia. Nivelul național vizează extinderea sectorului privat și a pieței, deschiderea lor spre exterior.
Globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns procesul real, pozitiv și de lungă durată, de dezvoltare a internaționalizării economiei, de mondializare a schimburilor și interdependențelor economice dintre economiile naționale și statele lumii contemporane.
Gradul de integrare economică globală este măsurat prin: – creșterea comerțului mondial în raport cu cea a producției mondiale și creșterea accesului la piețele de capital.
Dimensiunea economică a globalizării are, fără nici un dubiu, o foarte mare importanță, ea fiind una dintre cele mai importante cauze și forța motrice pentru procesele de globalizare din celelalte domenii. Nu poate fi însă, trecut cu vederea faptul că globalizarea cuprinde cu mult mai mult integrarea sporită a economiei mondiale: de aceea, ea nu poate fi limitată strict la procesele economice, lucru care se întâmplă însă de multe ori.
Diferitele discipline științifice implicate (științele economice, istorice, politice și sociologia) întâmpină probleme atunci când urmează să definească această noțiune. Acest lucru nu este, de altfel, de mirare, deoarece această încercare de a „delimita delimitările”, de a încadra în șabloane un fenomen într-o permanentă evoluție, este aproape imposibilă.
Aspectele menționate fac trimitere la aspectul extraordinar de important al dispariției granițelor și al consecințelor asupra statului național. În acest sens, pot fi regăsite și argumente care pot duce la înțelegerea globalizării în sens restrâns, economic.
Globalizarea este tema preferată a cercurilor liberale de dreapta, care consideră piața drept unic reglator al economiei atât pe plan național, cât și la scară planetară. Exprimând interesele marii finanțe internaționale și ale corporațiilor internaționale, acestea susțin și promoveaza dezvoltarea neîngrădirea schimburilor internaționale, circulația rapidă a cuceririlor științei și tehnicii contemporane, accesul tuturor țărilor la resursele financiare pentru dezvoltare. În schimb, o serie de economiști, politologi și oameni politici de stânga privesc critic procesul globalizării, evidențiind laturile sale negative, contradictorii și care privesc economicul și socialul. Aceștia consideră globalizarea ca fiind un proces de distribuire a puterii economice, de accentuare a decalajelor economice și a diferențierilor sociale la nivel mondial.
Procesul globalizării duce la accentuarea inegalităților economice și sociale pe plan intern și internațional, la intensificarea concurenței și a unor forme neloiale ale acesteia, la creșterea fără precedent a rolului piețelor de capital, în raport cu puterea organelor administrative naționale, ceea ce afectează suveranitatea națională.
Cu toate acestea, realitățile economice infirmă aceste două opinii extreme, globalizarea fiind considerată un fenomen benefic pentru omenire. În cadrul acesteia, însă, unii participanți se află în postura de câștigători, iar alții, de perdanți. Pentru a răspunde cerințelor, este necesar ca acest proces să se desfășoare pe baza unor reguli valabile pentru toți participanții la fluxurile economice internaționale și să se asigure o nouă configurație a schimburilor și dezvoltării economiei mondiale. În acest fel, performanțele economice și sociale ale globalizării vor fi mai evidente, repartizarea lor va fi mai echitabilă. În acest fel se va demonstra necesitatea globalizării economice, se va înlătura teama unor oameni față de acest proces, se vor percepe corect consecințele acestuia, faptul că nu este un pericol pentru suveranitatea țărilor. Dimpotrivă, globalizarea asigură progres economic și social tuturor țărilor participante, acționând astfel ca un factor de sprijin al afirmării suveranității naționale.
1.2 Efectele fenomenelor de globalizare și integrare asupra relațiilor monetar-financiare internaționale
Abordarea globalizării, cel puțin din perspectiva evoluției economice internaționale a ultimelor două decenii, nu poate fi concepută fără luarea în discuție a relației determinante dintre acest fenomen și sistemul monetar-financiar internațional. Sensul determinării este însă echivoc, întrucât cele două categorii fenomenologice se intercondiționează dinamic și se influențează reciproc, în momente și măsuri diferite, pornind de la un set de realități globale date. Efectele vectorului globalizării economice asupra evoluției relațiilor monetar-financiare internaționale, pot fi analizate fie din perspectivă istorică, fie din perspectivă funcțională.
Din perspectivă istorică, studiul interdependețelor poate debuta din perioada postbelică când, odată cu crearea Sistemului Națiunilor Unite, a avut loc și definirea cadrului instituțional și a sistemului valutar de la Bretton Woods, respectiv statuarea unui sistem monetar-financiar internațional de jure, această perioadă corespunzând etapei fenomenului de mondializare prin internaționalizare, caracterizată prin disputarea hegemoniei economice și comerciale între cele două blocuri economice, respectiv blocul comunist și cel capitalist.
Perioada anilor ’70 ai secolului XX, a marcat debutul fenomenului de globalizare prin transnaționalizare, fundamentat pe seama valorilor liberului schimb comercial, economia mondială cunoscând profunde mutații, în special în ceea ce privește avântul general și fără precedent al tehnologiei, producției și comerțului, acest cadru dinamic fiind stimulat cumulativ și de „explozia” corporațiilor transnaționale. Din perspectiva sistemului monetar-financiar internațional, mutațiile au fost conforme tendințelor neoliberale din economia mondială, respectiv perspectivei liberalizării generalizate a fluxprin transnaționalizare, fundamentat pe seama valorilor liberului schimb comercial, economia mondială cunoscând profunde mutații, în special în ceea ce privește avântul general și fără precedent al tehnologiei, producției și comerțului, acest cadru dinamic fiind stimulat cumulativ și de „explozia” corporațiilor transnaționale. Din perspectiva sistemului monetar-financiar internațional, mutațiile au fost conforme tendințelor neoliberale din economia mondială, respectiv perspectivei liberalizării generalizate a fluxurilor de bunuri și servicii, fapt certificat prin renunțarea la etalonul aur-devize și aplicarea regimului flotației libere, respectiv adoptarea evoluției competitive a devizelor și titlurilor, în jocul de piață.
Din punct de vedere financiar-monetar, perioada deceniilor 8 și 9 ale secolului XX, este marcată de fazele de ,,pendulare” a dolarului și de șocurile petroliere, fiind înregistrate și primele crize de sistem ale piețelor monetar-financiare, respectiv criza prelungită a datoriilor (America de Sud, 1982) și criza obligațiunilor junk bonds (1988).
Sensibilitatea și echilibrul precar al piețelor monetar-financiare internaționale s-au repercutat la nivel global, prin efecte în cascadă, inedite ca forme de manifestare. Aceste tensiuni, coroborate cu problemele resimțite de Sistemul Monetar European, au impus debutul acțiunilor comune privind reglementarea proceselor de intermediere financiară, în anul 1988 fiind promovat Acordul de la Basel, în legătură cu contracararea riscurilor de lichiditate în creditare. La sfârșitul perioadei menționate, blocul comunist a intrat în colaps iar țările central și est europene au fost permutate pe lungul drum al tranziției, confirmându-se prin aceasta victoria economică a sistemului concurențial al capitalismului, exprimată prin succesul piețelor libere.
Începând cu anii ’90 ai secolului XX, procesul de relocare a industriei, transferul de tehnologie, creșterea vitezei de derulare a afacerilor și avântul investițiilor, în special spre zonele în dezvoltare sau spre țările aflate în tranziție la economia de piață, au determinat o dinamică pe măsură a fluxurilor de capital. Succesul „tigrilor asiatici” (profund orientați spre exterior și cu orientare liberală față de fluxurile străine de capital), în raport comparativ cu semi-eșecurile repetate ale țărilor sud-americane (orientate spre interior și cu viziuni protecționiste), au impus teoria neoliberală ca soluție generalizată, promovând ca principiu al dezvoltării, libera circulație nu numai a bunurilor și serviciilor, ci și a capitalurilor. Presiunea investitorilor, dorința de dezvoltare rapidă, doctrinele paralele ale instituțiilor monetar-financiare internaționale și nu în ultimul rând, frica de a nu fi „aruncate” în afara procesului de globalizare economică și a unor avantaje care ar rezulta din acest proces, au slăbit vigilența țărilor în dezvoltare și au promovat conceptul deschiderii totale a economiilor spre exterior, indiferent de riscuri, stare sau capacitate de răspuns.
Din perspectiva sistemului monetar-financiar internațional, toate aceste tendințe s-au regăsit în formularea „Noului Consens de la Washington”, care a impus oficial, deseori prin presiunea organismelor monetar-financiare internaționale, procesul de liberalizare a piețelor și rețetele macroeconomice de factură neo-monetaristă. Urmare a acestui act însă, crizele de sistem au căpătat noi valențe, amploarea și viteza de propagare a acestora consacrându-le la rangul de fenomene de natură globală, pluridimensionale ca determinări (efecte cumulate de natură economică, financiar-monetară, socială și politică), fapt demonstrat în mod obiectiv, cu prisosință, de efectele internaționale dezastruoase ale crizei țărilor din Asia de Sud-est (1997-1998), nu puțin lăudate și prezentate inițial drept rețetă a succesului.
Momentul eșecului opțiunii pentru o liberalizare necondiționată a impus relansarea cooperării internaționale pe tema reglementărilor privind supravegherea prudențială și monitorizarea riscurilor de sistem, limitele globalizării prin transnaționalizare fiind cu mult depășite de noile realități economice și financiare, definite prin apariția și dezvoltarea piețelor integrate informațional și tehnologic. Fenomenul propagării crizelor „în cascadă”, definit spațial prin afectarea unor țări aflate la mare distanță de focarul dezechilibrului (Rusia, 1998), a adus în prim plan anvergura și sensibilitatea echilibrului piețelor integrate, dar nereglementate și incapabile să se autoregleze. Unul din motivele acestei stări de fapt este că piețele integrate s-au conectat informațional într-o mare rețea a tranzacțiilor instantanee, concentrate în timp și spațiu, rețea în care viteza fluxurilor de capital a depășit însă cu mult posibilitățile de adaptare ale economiei reale, acest aspect facilitând manifestarea „contagiunii” transnaționale.
Criza declanșată la mijlocul anului 2007 de creditele sub-prime, care a condus la o sincopă imediată de lichidități și ulterior, prin evoluțiile înregistrate în cursul anului 2008 și începutul anului 2009, la declanșarea oficială a recesiunii economice internaționale, se înscrie în procesul istoric de redefinire a globalizării prin mondializarea relațiilor monetar-financiare, demonstrând încă odată fragilitatea unui sistem global necoordonat și creat doar din dinamica istorică a proceselor evolutive privind diversificarea piețelor specializate. În acest context, putem conchide că la actuala stare a economiei mondiale și a sistemului monetar-financiar internațional a contribuit în primul rând confuzia generalizată creată în legătură cu valențele termenului de globalizare în abordarea sa din perspectivă evolutiv-istorică.
Globalizarea ca termen contemporan a fost atribuit ca rațiune și asumat ca obiectiv în sarcina procesului de redefinire a noii ordini economice și financiare mondiale. Dar globalizarea exprimă mai degrabă o perioadă dinamică, respectiv un stadiu prezent al sistemului monetar-financiar și economic. Spre deosebire de globalizare însă, mondializarea presupune o stare definită prin consensul tuturor părților, caracterul mondial fiind în speță o consecință a consensului și o variantă de acțiune agreată de toate părțile implicate, care are ca rezultat o stare de echilibru global. Dacă globalizarea pare a fi considerată un dat, atunci mondializarea presupune acel stadiu al acceptării unui model de funcționare armonioasă a dimensiunii economice, financiare, politice și social-culturale. Cu alte cuvinte, globalizarea reprezintă un stadiu evolutiv (în percepție dinamică) în timp ce mondializarea reprezintă o stare (o dimensiune calitativă a consensului internațional). Această precizare este necesară pentru stabilirea stadiului final definit prin mondializarea ca rezultat sistemic al proceselor de redefinire a ordinii economice mondiale și a arhitecturii financiar-monetare contemporane.
Perspectiva funcțională se poate elabora pe seama studiului corelației dinamice dintre fenomenul globalizării economice și sistemul monetar-financiar internațional.
Separarea dinamicii procesului de integrare a piețelor este utilă în cazul de față, cel puțin din considerente analitice, acest proces reprezentând sub formă abstractizată, rețeaua globală de tranzacționare, integrată în timp real, pe baze informaționale și comunicaționale. Parametrul cel mai important, dinamica proceselor caracteristice, ierarhia celor trei niveluri (financiar, economic și instituțional), fiind stabilită în funcție de gradul de deschidere, viteza de tranzacționare și timpii de răspuns formulați în funcționarea sistemului financiar, economic și instituțional, la scară globală. Grație rețelelor globale de tranzacționare și spațiului financiar virtual configurat în noua eră comunicațională, dinamica integrării piețelor se află, din perspectiva tranzacțiilor, în vârful piramidei funcționale. Motivele pentru care procesul de integrare a piețelor a depășit cu mult în dinamică posibilitățile de adaptare ale sistemului monetar-financiar și ale economiei reale, pot fi de două categorii: de natură tehnologică sau de natură economică.
În ceea ce privește dimensiunea tehnologică, integrarea piețelor și-a fundamentat construcția pe structura noilor rețele informaționale, puterea comunicațiilor moderne de a executa transferuri rapide de date în timp real, fiind de natură a maximiza procesele de adoptare și execuție a deciziilor de tranzacționare, investiție sau creditare, mult însă peste capacitatea de adaptare a economiei mondiale și peste capacitatea de răspuns a instituțiilor financiar-monetare internaționale. Distincția dintre fenomenul de integrare a piețelor și relațiile monetar-financiare internaționale este utilă, măcar pentru a remarca faptul că tendința creșterii vitezei tehnologice de colectare, prelucrare și transfer a datelor, s-a făcut în detrimentul laturii calitative a proceselor economice sau monetar-financiare, care au stat la baza tranzacțiilor. Acest fapt s-a produs practic pe seama minimalizării sau neglijării după caz, a riscurilor specifice, cu consecința înregistrării unor abateri frecvente și semnificative între valoarea de piață și valoarea reală a activelor reale sau financiare. Criza titlurilor ipotecare din anul 2008, confirmă astfel legătura directă care există între riscurile de tranzacționare și logica intimă a formării valorilor de piață. Raționalitatea este uneori învinsă de tendința executării unui volum cât mai mare de tranzacții, diversificarea portofoliilor luând locul tuturor celorlalte criterii de prevenire a riscurilor sau de acoperire a pierderilor. Se poate spune altfel că maximizarea vitezelor de tranzacționare a scăzut calitatea analizelor de piață, denaturând în mare măsură mecanismul de formare a prețului prin supralicitarea cererii sau deformarea ofertei agregate la un moment dat. În lipsa corelării dimensiunii tehnologice și comunicaționale cu diversificarea instrumentelor tranzacționate (definit printr-un număr cât mai scăzut de variabile) și cu complexitatea în creștere a sistemelor de analiză și management al riscului, raționalitatea de piață va fi înlocuită de hazardul hedging-ului ca rețetă fundamentală a profitului.
Aceste neadaptări au condus la crize profunde de sistem, datorate în primul rând, orientării interesului actorilor de piață pe volumul tranzacțiilor, diversificarea portofoliilor și utilizarea tehnicilor de acoperire a riscurilor în detrimentul analizelor serioase legate de valoarea reală a activelor. Fenomenul propagării cu repeziciune și în cascadă, la scară globală, a crizelor monetar-financiare (precum criza din Asia de Sud-est sau criza creditelor sub-prime), își poate găsi explicația, în viteza de reacție neadaptată a actorilor de piață, preocupați peste măsură de avantajele noului sistem informațional, procesarea datelor și analizele economico-financiare premergătoare deciziilor de piață, fiind în acest caz neglijate. Principiul conform căruia cel mai important într-o speculație este să te asiguri împotriva oricărui risc, se dovedește insuficient, în actualele condiții devenind mult mai important să se pună accent pe cunoașterea completă și la timp a riscurilor și pe dezvoltarea unor sisteme informaționale de detectare oportună a tensiunilor premergătoare sau ulterioare procesului investițional.
Justificările de natură economică au la bază, pe de o parte, relevanța piețelor integrate în succesul proiectului Uniunii Europene și pe de altă parte, relația sistemului monetar-financiar cu economia mondială, cel puțin în ceea ce privește impactul investiției, al creditării sau al procedurilor de tranzacționare a plăților. Proiectul european este dovada clară că integrarea piețelor trebuie să constituie rezultanta consensului economic și financiar-monetar, însă pe seama dezvoltării unor reguli precise de funcționare a acestora, printr-o rețea a fluxurilor de tranzacționare, controlată și guvernată unitar. Apariția nodurilor comunicaționale și informatice de tranzacționare sau decontare între statele membre (sistemul TARGET, CLS sau mai recent, SEPA – Single Euro Payment Area), au demonstrat faptul că sensul globalizării trebuie în mod generic etapizat, de la particular la general și nu invers.
Timpul de colectare și prelucrare informațională este redus în sistemul european, operațiunile specifice fiind mult simplificate prin reducerea variabilelor. Astfel, adoptarea unei monede unice a simplificat major procedurile și a redus costurile de conversie, plată și tranzacționare, anulând riscurile valutare între membri, etalonul de apreciere și evaluare fiind în acest caz, unul comun și lipsit de confuzii. Politica monetară unică a redus riscul de dobândă, riscul politic și cel informațional sau de atitudine din partea membrilor săi, prin rezumarea la o singură variabilă de incertitudine în procesul evaluării politice a tensiunilor monetar-financiare regionale. Modelul integrativ al Uniunii Europene a reușit să ajusteze timpii de răspuns ai sistemului monetar-financiar propriu, în raport cu economia regională și să optimizeze relația piețelor informaționale de tranzacționare, investiție sau creditare, cu sistemul global, oferind o soluție practică a integrării regionale continentale, ca fenomen premergător și ipoteză de lucru în succesul globalizării, fundamentându-și demersul pe seama globalizării prin integrare regională.
Din perspectivă instituțională, începând cu anul 2000, a debutat procesul de reformare a sistemului monetar-financiar internațional pe modelul piețelor globale integrate, procedându-se simultan la revizuirea politicilor și strategiilor organismelor internaționale specializate. Problema se dovedește însă cu atât mai dificilă, cu cât complexitatea contextului a devenit mai apăsătoare: terorismul internațional a devenit un fenomen global marcant, speculațiile pe termen scurt s-au exacerbat și au afectat inclusiv dimensiunea politică și socioculturală, capitalul circulă liber și fără frontiere, indiferent de destinația sau rațiunea acestuia (alimentând inclusiv acțiunile teroriste sau ale crimei organizate), fenomenul migraționist a căpătat valențe îngrijorătoare iar deprecierea mediului a atins o stare fără precedent. Pe fondul unei recesiuni economice care tinde să se generalizeze, confuziile legate de locul și responsabilitățile organismelor monetar-financiare internaționale par a se fi limpezit, lumea contemporană înțelegând în cele din urmă, după toate dezbaterile contradictorii ale ultimului deceniu de „reforme instituționale”, necesitatea existenței și funcționării pe mai departe a acestor entități de guvernare a relațiilor monetar-financiare mondiale.
CAPITOLUL II
ROLUL, DEZVOLTAREA ȘI AFIRMAREA SISTEMULUI MONETAR FINANCIAR INTERNAȚIONAL ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
2. 1. Dezvoltarea și afirmarea Sistemului monetar-financiar internațional în economia mondială
Apariția istorică a sistemului monetar-financiar internațional este strâns legată de momentele instituirii primelor organisme de guvernare monetară, ale cristalizării sistemului băncilor centrale și sectorului intermedierii financiare, în corelație cu debutul primelor forme de cooperare în planul monetar-financiar internațional, consacrându-se funcțional odată cu adoptarea regimului Gold Standard. Începutul primului război mondial a adus cu sine și modificări majore în evoluția sistemului monetar internațional, în sensul deprecierii termenilor de schimb și alimentării tendinței de sporire a deficitelor datorate susținerii efortului de război prin hiperinflație.
În anul 1922 a avut loc Conferința Monetară de la Genova. Această primă întâlnire la nivel înalt, a avut menirea de a identifica și recunoaște meritele etalonului aur, precum și de a găsi soluții pentru reluarea sistemului Gold Exchange în țările participante la primul război mondial. A fost în fapt prima conferință internațională cu participarea tuturor marilor puteri, chemate să ajungă, în premieră, la un consens în ceea ce privește armonizarea și guvernarea politicilor monetare la nivel internațional. Această conferință, fără rezultate notabile, a avut rolul de a sesiza importanța instituirii unor mecanisme internaționale privind funcționarea sistemului monetar-financiar internațional.
În anul 1930, a fost creată Banca Reglementelor Internaționale (Bank for International Settlements), cu rolul inițial de a gestiona finanțarea reparațiilor de război și de a dirija fondurile internaționale comune destinate reconstrucției și refacerii infrastructurii. Ulterior, rolul BRI s-a modificat, această instituție erijându-se, după cel de-al doilea război mondial, într-un forum internațional al băncilor centrale și al reglementării financiare internaționale. Apariția acestui organism monetar-financiar de notorietate internațională, a marcat debutul procesului de cristalizare a unui sistem monetar-financiar internațional.
Consecință a revizuirilor strategice postbelice, la data de 22 iulie 1944 sistemul monetar-financiar multinațional, dominat de uniuni și de blocuri monetare, a cunoscut o transformare istorică: devenirea sa ca sistem monetar-financiar internațional, fapt marcat de drept, prin Conferința monetară și financiară a Națiunilor Unite de la Bretton Woods (United Nations Monetary Conference, New Hampshire, USA).
Sistemul monetar internațional a intrat într-o nouă etapă, respectiv aceea a afirmării mondiale, devenind un sistem de jure în locul celui de facto care funcționase până atunci.
Lucrările conferinței s-au finalizat prin tratatul internațional adoptat la Bretton Woods, prin care marile puteri aliate învingătoare au cooperat și au deliberat, în premieră într-un consens oficial, asupra aspectelor legate de: reconstrucția economiei occidentale, instituirea unor reguli revizuite și armonizate de funcționare a sistemului monetar-financiar internațional, instaurarea unui regim de schimb stabil și coerent, instituirea unor mecanisme de supraveghere și a unor instituții-garant al echilibrului monetar internațional.
În 1945 au fost înființate primele instituții cu vocație universală, respectiv Fondul Monetar Internațional (International Monetary Fund, IMF) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (International Bank for Reconstruction and Development, IBRD).
Aceste organisme au început să funcționeze practic începând cu anul 1947. Tot în 1947 s-a dat startul cooperării economice internaționale în sfera comerțului, fiind consensual instituit Acordul General pentru Tarife și Comerț (General Agreement on Tariffs and Trade, GATT). De asemenea, a fost demarată reconstrucția europeană prin aplicarea Planului Marshall de reconstrucție a Europei (European Recovery Programme), derularea acestui proiect făcând necesară și apariția, în anul 1948, a unui organism coordonator, respectiv Organizația Europeană pentru Cooperare si Dezvoltare (Organization for European Economic Cooperation).
Perioada 1944 -1950 a fost marcată de reconstrucția europeană și de jocurile politice privind rescrierea ordinii economice internaționale. Abundă după cum rezultă la un simplu studiu, cu instituții nou create, cu acorduri de cooperare pe toate planurile, noi atitudini și curente internaționale, reduse însă ca rezultat tot la voința hegemonică a unor state, care au exploatat la maxim victoria repurtată în cel de-al doilea război mondial. Apariția blocului comunist la est și separarea ermetică de spațiul occidental a reprezentat din punct de vedere economic, social și politic o situație cu consecințe semnificative pe termen lung.
Sistemul monetar definit prin acordul de la Bretton Woods a funcționat în mod satisfăcător timp de două decenii, sugerând o relativă stabilitate la nivel monetar internațional, bazată pe „exclusivitatea” dolarului american ca etalon al puterii. Realitățile lumii s-au schimbat însă progresiv, economia mondială s-a diversificat, au apărut noi centre economice și financiare puternice, afirmându-se implicit noi monede, cu deosebire marca germană și yenul japonez. Treptat, dinamica economică internațională și redimensionarea strategică a polilor monetari au impus revizuirea funcțională a etalonul aur-devize și devalorizarea repetată a dolarului american. În noua conjunctura, „… cursul fix devenise o frână, lumea economică și financiară pregătindu-se pentru marea aventură a flotării cursurilor”.
La 15 august 1971, după repetatele încercări de stabilizare a cursului dolarului, pe fondul scăderii rezervei de aur sub pragul de 10 miliarde USD și a adâncirii deficitului bugetar datorită costurilor cumulate ale conflictului din Vietnam, dar și ca urmare a escaladării cererii de convertire a dolarilor pe piața internațională, paritatea dolarului în aur a fost suprimată de către președintele Nixon și moneda americană a încetat a mai fi „as good as gold”. Era prima recunoaștere oficială a limitelor sistemului Gold Exchange Standard și primul pas spre generalizarea flotării cursurilor valutare. În absența încrederii pieței, situația balanței de plăți americane nu a cunoscut nici o îmbunătățire, dolarul continuând căderea liberă, astfel încât la data de 9 februarie 1973 piața a fost din nou închisă, la cinci zile guvernul anunțând o devalorizare a dolarului cu 10%. Această reducere intempestivă nu a făcut însă decât să acutizeze reacția de piață, astfel încât, urmare a căderii continue și a atacurilor speculative, piața a fost din nou suspendată la data de 2 martie. Reluarea tranzacțiilor, la data de 19 martie 1973, nu a adus o nouă devalorizare oficială a dolarului, ci a surprins prin decizia autorităților monetare de a abandona Gold Exchange Standard, în favoarea regimului flotant al cursului, nu numai pentru dolar, ci implicit pentru toate devizele de pe piața monetară.
Prin acordul de la Kingston (Jamaica) din 1976, intrat în vigoare în anul 1977, etalonul aur-devize a fost înlocuit cu regimul „parității puterii de cumpărare”, respectiv cu regimul flotării libere. După un deceniu, prin prevederile monetariste ale Consensului de la Washington, integrarea armonizată a piețelor monetar-financiare la nivel internațional a devenit o prioritate agreată de toate autoritățile monetare naționale sau internaționale, optându-se pentru reconstruirea funcționalității sistemului monetar-financiar internațional.
A urmat o perioadă de cristalizare funcțională și instituțională a sistemului monetar-financiar, dominată atât de procesul de integrare europeană și de exacerbare a „fundamentalismului de piață” dictat de Consensul de la Washington, cât și de evoluția comerțului mondial, dinamica finanțelor internaționale fiind marcată de perioadele de creștere sau descreștere economică (respectiv de crizele funcționale ale economiei mondiale) și implicit de perioadele de pendulare a principalelor valute (în special dolarul american, lira sterlină, marca germană și yenul japonez).
După anul 1990 sistemul monetar-financiar internațional a intrat într-o nouă fază, respectiv aceea a globalizării, prin adoptarea „noului Consens de la Washington” (în perioada 1990-1991), care a ridicat la rang de principiu viabilitatea deschiderii piețelor și eliminarea oricăror obstacole din calea liberei circulații a capitalului. Sistemul monetar-financiar internațional a devenit mondial prin integrarea piețelor și a relațiilor-financiar monetare, rolul instituțiilor financiare devenind esențial prin poziția oficial asumată de forumurile coordonării și supravegherii sistemului. După anul 1999, odată cu criticile formulate pe seama activității instituțiilor financiare având ca obiect slaba performanță în prevenirea și gestionarea crizelor deceniului 10 al secolului XX, sistemul monetar-financiar internațional a intrat într-o perioadă de adaptare funcțională și instituțională la noile realități mondiale.
Reforma începută în anii 2000 a condus la diverse controverse doctrinare, ajungându-se ca, pe perioada ultimului deceniu, un grup de țări importante ca putere de decizie, să ceară chiar desființarea FMI sau minimalizarea rolului acestui organism, ori fuzionarea cu grupul Băncii Mondiale. Tendințele contradictorii au condus la scăderea încrederii în utilitatea acestor organisme, pe fondul unui context economic internațional echilibrat, scenariile privind viitorul acestora devenind din ce în ce mai dezavantajoase ideii de menținere a unora dintre aceste instituții. Perioada ultimului deceniu, de căutări și reformulări doctrinare cu privire la „destinul” ansamblului de instituții de guvernare monetar-financiară, poate fi considerată o perioadă de „tranziție” și de reformulare a obiectivelor pe termen mediu și lung cu privire la politicile și strategiile de realizare a funcțiilor de supraveghere, cooperare și guvernare monetar-financiară la nivel mondial.
Pe fondul evenimentelor economice și financiare recente, reformularea responsabilităților organismelor financiare internaționale a revenit în atenția comunității internaționale, certificând fără drept de apel ideea menținerii și chiar a întăririi rolului acestor instituții în configurația noii arhitecturi monetar-financiare mondiale. Pentru a caracteriza cu precizie starea de „tranziție” în care s-au aflat cel puțin politic și doctrinar instituțiile financiare internaționale, cu predilecție FMI, este suficient să remarcăm faptul că tocmai acele voci care impuneau la începutul anilor 2000, luarea în calcul a ipotezei privind renunțarea la instituțiile de guvernare financiare supranaționale, sunt acum cele mai vehemente în a solicita implicarea serioasă și reformularea din temelii a rolului acestor organisme în ansamblul instituțional internațional. În acest context, demonstrând lipsa de coerență a factorului politic la nivel internațional, nici măcar Marea Britanie nu mai pune acum problema lichidării FMI, iar Franța prin vocea președintelui său afirma chiar în septembrie 2008 în forumul lărgit ONU, că „ […] trebuie să regândim din temelii sistemul financiar internațional, de la Bretton Woods încoace, iar instituțiile financiare trebuie să revină în scenă pentru a dirija acest proces amplu istoric de reafirmare a identității procesului de cooperare financiară și economică la nivel internațional […]”.
Din experiența acestor ani ai frământărilor ideologice FMI a realizat faptul că este mult mai ușor să supravegheze și să prevină și mult mai dificil să gestioneze crizele. Banca Mondială a devenit mai interesată de proiectele de combatere a sărăciei și de acordare de asistență decât de plasarea rentabilă a unor fonduri investiționale sau de acordarea de împrumuturi financiare de ultimă instanță, iar Banca Reglementelor Internaționale s-a transformat într-o „bancă a băncilor centrale” și a devenit pilonul supravegherii și reglementării prudențiale, încercând să promoveze, sub o formă sau alta, acorduri de reglementare a activității segmentul intermedierii financiare.
2.2 Evoluția Sistemului monetar-financiar internațional
Evoluția sistemului monetar-financiar internațional prezentată sinoptic, evidențiază următoarele etape, în parabola dezvoltării și afirmării acestuia ca sistem instituțional și funcțional la nivel global, implicând două faze funcționale distincte:
Faza funcționării de facto:
• Începutul secolului XVIII (1816)–1914 – adoptarea progresivă a etalonului aur (Gold Standard), definirea rolului și responsabilităților sistemului băncilor centrale, cristalizarea funcțională a sistemului intermedierii financiare și crearea uniunilor monetare ca prime forme de cooperare monetar-financiară instituționalizată la nivel multinațional;
•Perioada 1914–1944 – tranziția de la sistemul Gold Standard la Gold Exchange Standard, sub cele două forme agreate, respectiv Gold Specie Standard și Gold Bullion Standard, formarea blocurilor monetare ale dolarului, lirei sterline și francului francez; perioada a fost marcată de repetate convulsii monetare, crize hiperinflaționiste, crize bursiere și distorsiuni grave ale sistemului economic, determinate de efectele distructive ale celor două conflagrații mondiale;
Faza funcționării de jure:
• Perioada 1944–1973 – marcată prin funcționarea sistemului aur-devize, Gold Exchange Standard, în baza acordului de la Bretton Woods, acord care a reprezentat debutul oficializării cooperării financiar-monetare internaționale; a avut loc înființarea structurilor instituționale monetar-financiare cu vocație universală și au fost adoptate primele convenții internaționale iar prin reglementare sistemul a căpătat valențe internaționale de jure;
• Perioada 1973–1990 – renunțarea la etalonul aur-devize și aplicarea flotației libere; perioada a fost marcată de fazele semidecenale de „pendulare” a dolarului și de șocurile petroliere; construcția europeană s-a accelerat și au fost stimulate tendințele integraționiste la nivel internațional; au avut loc primele sincope ale sistemului monetar-financiar degenerate în crize de sistem (criza datoriilor, 1982); în 1988 a fost consolidată reglementarea intermedierii financiare prin Acordul de la Basel, punându-se problema contracarării riscurilor de lichiditate în creditare; blocul comunist a intrat în colaps iar țările central și est europene au intrat pe „lungul drum” al tranziției;
• Perioada 1990 – 2000 – ,,Noul Consens de la Washington” (1990-1991) a ridicat la rang de „panaceu universal” acțiunea de liberalizare a piețelor și rețetele macroeconomice de factură monetaristă; crizele de sistem au căpătat noi valențe, amploarea și viteza de propagare a acestora manifestându-se la scară globală; s-au intensificat fenomenele de globalizare și integrare a piețelor financiare; cooperarea internațională a devenit concentrată și permanentă prin instituirea reglementărilor de supraveghere prudențială și monitorizarea riscurilor de sistem; a fost desăvârșită integrarea europeană și adoptată moneda unică Euro; procesul de globalizare a devenit agresiv iar tendințele integraționiste s-au concretizat atât pe continentul american cât și în Asia;
• Perioada 2001 – 2007 – are loc declanșarea procesului de reformare a sistemului monetar-financiar internațional pe modelul piețelor integrate și globalizate și debutul revizuirii politicilor și strategiilor instituțiilor monetar-financiare internaționale – perioadă de „tranziție” și de reformulare a obiectivelor pe termen mediu și lung cu privire la politicile și strategiile de realizare a funcțiilor de supraveghere, cooperare și guvernare monetar-financiară la nivel mondial; terorismul și operațiunile de spălare a banilor sunt tratate ca fenomene globale, speculațiile pe termen scurt sunt exacerbate, capitalul circulă liber și fără frontiere, fenomenul migrației capătă valențe majore, efectele inedite justificând forme noi și mult mai accentuate de cooperare internațională;
• Perioada 2008 – prezent – grație evenimentelor recente, caracterizate prin manifestarea unei crize economice și financiare generalizate, lumea politică a demarat prin consultări multilaterale specializate procesul restructurării funcționale a sistemului monetar-financiar internațional; sunt așteptate modificări substanțiale în doctrina economică contemporană și mutații profunde în arhitectura politică, economică și financiară la nivel mondial.
Similitudinile dintre evoluția sistemului monetar-financiar și evoluția economiei mondiale sunt evidente și se explică prin faptul că relația monetar-financiară este o consecință, un efect rezultant al reacției față de o relație comercială aflată la bază. Cel mai probabil, procesele economiei reale și procesele monetar-financiare, sunt identități diferite ale aceleași realități economice funcționale. Procesul de disociere a economiei financiare de economia reală, nu presupune o separare în fapt a sistemului monetar-financiar internațional de economia mondială, ci mai degrabă o apropiere majoră dublată de o amplificare dinamică și neadaptată a intercondiționărilor funcționale, distincția referindu-se mai degrabă la aspectele privind deconectarea fluxurilor financiare reale de cele nominale și necorelarea valorii activelor financiare din piață cu valoarea activelor reale „suport”. Crizele financiare reflectă, în mod elocvent, evoluția calitativă a raportului „economie reală – finanțe” pornind de la deficiențele rezultate din interacțiunea dimensiunilor „real-nominal”.
Astfel, referindu-ne la momente contemporane, atunci când rata dobânzilor nu acoperă rata inflației, economia reală cere realinierea adaptativă, iar dobânzile cresc exploziv (criza datoriilor, 1982). Atunci când activele sunt supraevaluate, economia reală sancționează și impune ajustarea imaginilor patrimoniale (criza asiatică, 1997 sau criza sub-prime, 2007). Separarea ar putea fi discutată doar în cazul în care, resursele financiare ar reprezenta o simplă marfă, disociabilă de fluxurile comerciale, total independentă și am considera că piețele financiar-monetare s-ar mișca doar în virtutea motorului speculației interne, neraportate decât la randamentele de plasare a capitalurilor. Pornind de la „dominoul” crizei actuale a valorilor, „un asemenea scenariu este nu doar nerealist ci constituie chiar un pericol major pentru economia mondială”.
Structura reticulară viitoare a sistemului monetar-financiar mondial se va fundamenta în continuare, măcar la nivel decizional, pe criteriile economiei reale, iar investițiile vor avea în continuare o direcție determinată de localizarea, evaluarea și selectarea la nivel informațional a randamentelor maxime, ori asta nu înseamnă o separare ci mai curând o aliniere la noile realități funcționale ale economice mondiale. Investițiile străine directe nu se vor diminua în favoarea investițiilor de portofoliu, logica acestora nefiind nici perimată și nici în afara tendințelor de globalizare și integrare economică. Se pare deci, că nu este vorba de un proces de separare, ci mai degrabă de o „readaptare” a sistemului monetar-financiar internațional la noua economie mondială, la noile realități cu care se confruntă societatea umană.
Problema de graniță între cele două dimensiuni – economie reală și finanțe, rămâne lipsa unei teorii comune a valorii, cu dublă reprezentare, economică și financiară, care să ofere un etalon comun în formularea judecăților de piață. Investițiile (chiar speculative), creditarea sau economisirea de pe piețele specializate trebuie să-și găsească o valoare reflexivă coerentă în sistemul economiei reale, definit prin consum și producție. Teoriile absolută, subiectivă sau simetrică ale valorii au devenit „neîncăpătoare” pentru standardele extrem de complexe ale valorilor de piață, așteptându-se ca o reformulare a acestora să conducă la reconstrucția logicii de piață, care să ofere un echilibru stabil între economia reală și finanțele internaționale.
Principiul de bază în gândirea strategiilor viitoare privind asigurarea echilibrului financiar-monetar internațional, cel puțin din perspectiva ultimei decade, nu este nici pe mai departe încurajarea funcționalității izolate și independente a sistemului monetar-financiar, ci mai degrabă instituirea unui control strict al fluxurilor financiare devenite globale prin liberalizarea circulației acestora, accentuarea supravegherii prudențiale a proceselor de intermediere financiară și instituirea unui sistem de prevenire în timp real a deficiențelor funcționale în raport cu realitățile economiei reale, pe baza unui etalon comun și rațional al valorii.
2.3. Relația Sistemului monetar-financiar internațional cu economia mondială
Cele mai concrete forme de manifestare ale fenomenelor de globalizare și integrare economică se regăsesc la nivelul funcționării piețelor monetare și financiare internaționale, constituite adesea în puncte nodale fundamentale ale sistemului forțelor de piață.
La nivel conceptual, piața monetar-financiară reprezintă acea categorie care caracterizează funcțional ansamblul tranzacțiilor întrunite și determinate în timp și spațiu, de cererea și oferta de monedă, titluri, active financiare sau alte valori, având la bază un comportament economic deliberat, cu rațiune investițional productivă, speculativă sau de acoperire a riscurilor. Totalitatea componentelor, condițiilor și variabilelor care acționează direct sau tangențial asupra dinamicii piețelor monetar financiare, definesc funcțional vectorul forțelor de piață. Principalele mecanisme care pun în mișcare acest vector, constituindu-se în rațiuni ale comportamentului de piață, sunt: mecanismele de tranzacționare, mecanismele cursurilor valutare, mecanismele speculative și mecanismele de acoperire a riscurilor.
Mecanismele de tranzacționare vizează cu precădere schimburile monetare adiacente pieței internaționale a mărfurilor (comportament comercial) și fluxurile de capital manifestate sub formă de investiții directe, în rațiunea de dezvoltare și extindere a proprietăților, prin acumulare de active productive (comportament economic). Dinamica manifestării acestor mecanisme este determinată de atitudinea și acțiunea actorilor de piață, în legătură cu dezvoltarea unor structuri economice care să genereze profit, mizând pe noțiunile tradiționale de randament, eficiență și progres tehnologic.
– Mecanismul cursurilor valutare face referire la calitatea flotantă a monedelor și are ca obiect comportamentele de piață pe care le determină caracteristicile regimurilor de schimb, variația cotațiilor sau anticipările privind calitatea raporturilor de schimb la termen pentru diferite valute.
– Mecanismul speculativ are drept logică realizarea de acumulări suplimentare de capital pe seama diferențelor înregistrate între prețul fundamental (prețul real) și prețul de piață al titlurilor tranzacționate. Speculația reprezintă motorul formării și funcționării raporturilor de tranzacționare pe palierul pieței secundare și are la bază previziunea pe termen scurt privind comportamentul participanților, previziunea pe termen lung privind evoluția randamentului activelor și percepția asupra riscurilor asumate. Asimetria manifestată în aprecierea riscurilor, a randamentelor sau a comportamentului celorlalți participanți conduce la formarea unor prețuri de piață deviate față de prețul real al titlurilor, diferențele constituindu-se în pierderi sau câștiguri pentru alți, după caz.
– Mecanismul de acoperire a riscurilor are ca obiect diminuarea spectrului de incertitudini pe seama preluării parțiale sau totale, de către instituții specializate, a răspunderii privind posibilele efecte negative la termen, în evoluția valorii titlurilor tranzacționate. Acest mecanism a condus la apariția pieței instrumentelor derivate și implicit, cu riscul diversificării excesive sau necontrolate, la o mai bună repartizare „în adâncime” a riscului. Percepția asupra riscurilor este și ea asimetrică, iar gradul de incertitudine este dependent de caracteristicile comportamentale, viabilitatea informațiilor deținute și apetitul pentru risc al întreprinzătorilor. Intervenția asigurătorilor în sistemul de piață a condus, în prezența unor valori reale dificil de calculat, la uniformizarea relativă a acestei percepții, permutând accentul pe analiza randamentului activelor de portofoliu și pe intuiția actorilor de piață privind evoluția la termen a variabilelor de mediu.
Contactul direct dintre ofertanții și solicitanții de capital nu este de cele mai multe ori posibil, datorită în principal condițiilor obiective impuse de piață, denumite condiții endogene ale piețelor, cum ar fi: cadrul organizatoric specific, mecanismele și tehnicile de tranzacționare complicate și din ce în ce mai specializate, condițiile de eligibilitate stricte impuse la accesul pe piață, costurile ridicate de tranzacționare directă, crearea de carteluri financiare și monopolul unor instituții financiare asupra burselor. Pe de altă parte, dificultatea racordării directe la fluxul de tranzacții pe piață se datorează și condițiilor subiective, denumite condiții exogene, cum ar fi: asimetria informațiilor și accesul limitat asupra complexului de date necesar adoptării unei decizii, greutățile întâmpinate în aprecierea valorii reale a titlurilor și în evaluarea riscurilor de portofoliu, necunoașterea suficientă a procedurilor și tehnicilor sau lipsa accesului nemijlocit la rețeaua de tranzacționare. După cum s-a opinat, aceste condiții întrunite au creat fenomenul „… izolării agenților terminali ai cererii și ofertei de titluri, de ringul piețelor monetar-financiare […]”, practic forțele de piață manifestându-se predominant indirect, prin intermediul instituțiilor financiare specializate.
În termenii relației dintre investitori și instituțiile financiare specializate, decizia asupra criteriilor, formelor și tehnicilor de investiție poate să nu aparțină nici ea purtătorilor efectivi ai cererii și ofertei, în sensul în care intermediarii tranzacțiilor polarizează capitalurile, fixează un randament „ex-ante” și acționează pe cont propriu, independent sau mutual, în numele clienților lor. Această situație nu este neapărat un aspect negativ, decât în măsura în care fenomenul speculației este exacerbat iar goana după randamentele promise clienților este absolutizată, această atitudine afectând comportamentul de piață, în termenii lipsei de responsabilitate și a presiunii permanente exercitate asupra lichidităților pe piață. Deseori un derapaj informațional sau o evaluare supraapreciată a activelor financiare poate conduce la declanșarea unor crize în avalanșă, intermediarii financiari părăsindu-și intempestiv pozițiile poate chiar avantajoase, în favoarea preferinței pentru lichidități. În cazul evenimentelor recente, criza sub-prime a avut ca punct de pornire neglijența investitorilor cu privire la evoluția valorii reale a titlurilor emise pe seama unor obligații colaterale, fundamentate pe valorile supralicitate ale unor garanții reale. Primul semnal cu privire la modificarea în sens negativ a valorilor care garantau titlurile tranzacționate, a condus la o panică generală, care a provocat în numai câteva luni corecții de piață severe.
Pornind de la rolul asumat pe piețele financiar-monetare, subiecții vectorului forței de piață pot fi grupați în trei categorii distincte și anume: formatori de piață (market makers), agenți ai lichidității și asigurători.
În termeni generici, formatorii de piață – market makers – sunt acei agenți specializați care dețin informații și capacități suficiente pentru a anticipa trend-ul evoluției prețului de piață sau pentru a induce prin comportamentul lor o evoluție pozitivă sau negativă a cursurilor de referință ale activelor financiare, funcție de interesele și motivațiile formulate sau de riscurile percepute, având competența de a interpreta detaliile fine ale tendinței grupurilor similare și ale pieței în ansamblu. Crizele declanșate de comportamentul acestui tip de subiecți sunt cele mai virulente pentru că declanșează prin comportamentul lor o adevărată „isterie de piață”, unda de șoc propagându-se cu o viteză apreciabilă asupra tuturor segmentelor pieței, legăturile acestora cu sistemul monetar-financiar fiind dintre cele mai complexe și mai solide din punct de vedere al poziției față de lichidități.
Exemplul crizei de lichidități declanșate pe fondul cvasi-falimentului companiei americane Long Term Capital Management, LTCM, din septembrie 1998, este elocvent în acest sens. Pornind de la moratoriul apărut în 1998 grație crizei obligațiunilor GKO rusești (bonuri de tezaur pe termen scadent scurt emise în ruble), a fost declanșată o goană accelerată după lichidități, iar piața a fost confruntată cu renunțarea parțială la pozițiile dobândite, în favoarea unor titluri de înalt randament (titluri de stat), acțiuni finanțate însă în pripă, prin pârghii ale îndatorării stabilite la un nivel foarte ridicat. A fost astfel destabilizată întreaga structură de formare a prețului obligațiunilor de pe piață, iar finanțarea strict necesară a întreprinderilor a devenit imposibilă, totul antrenând în avalanșă lichidări forțate ale pozițiilor deschise la termen, în favoarea achiziției unor titluri de stat cu randament mult mai mare și risc de lichiditate redus. Situația a fost salvată doar prin intervenția FED (Federal Reserve System, SUA), erijat în împrumutător de ultimă instanță, care a oferit garanțiile necesare lichidării pozițiilor pe termen lung, liniștind în acest fel avalanșa de vânzări de titluri și goana după lichidități imediate. Reacția de piață a urmărit de fapt tocmai tendința agenților specializați și a derapat pe fondul neputinței formatorilor de a răspunde în termen scurt nevoilor de lichiditate a pieței, fenomenul provocând o criză generalizată și o „goană instinctivă” pentru conservarea portofoliilor. Pornind de la acest gen de exemple și interpretări, putem afirma că este firesc și recomandabil ca atenția vectorului de guvernare să se îndrepte cu precădere către supervizarea și controlul acestei categorii de subiecți. De altfel această problemă a fost abordată recent, cu ocazia Summit-ului Grupului G20 din 02 aprilie 2009, fondurile hedging intrând în mod oficial în atenția instituțiilor de supraveghere și reglementare a activităților financiar-monetare la nivel internațional.
În ceea ce privește agenții lichidității, aceștia cuprind categorial suma de participanți ocazionali sau permanenți la tranzacțiile de piață, care au ca principală caracteristică subordonarea exclusivă a interesului față de nevoia de lichiditate. Acești subiecți sunt numiți și „agenți zgomotoși” (noisy traders), tocmai datorită manifestărilor intempestive și imitative în derularea operațiunilor de piață, reacția lor permanentă conducând la amplificarea oricăror derapaje sau sincope ale lichidităților. Controlul acestei categorii este dificilă întrucât manifestările acesteia nu sunt regulate, iar lipsa specializării face dificilă supravegherea și reglementarea intervenției lor pe piață.
Categoria asigurătorilor este constituită din totalitatea actorilor de pe piața instrumentelor derivate, implicați în procesul de alocare a riscurilor, prin preluarea și redistribuirea costului incertitudinilor legate de evoluția variabilelor de mediu. Piața asigurătorilor a luat amploare în perioada anilor 1980-1990, odată cu debutul fenomenelor de integrare și globalizare a relațiilor monetar – financiare internaționale. Pe fondul tehnicilor sofisticate și a instrumentelor derivate din ce în ce mai complexe, contribuția pieței de asigurare a riscurilor în asigurarea echilibrului monetar-financiar global a crescut, preluând într-o măsură semnificativă din tensiunea incertitudinii și calmând virulența reacțiilor de piață. Utilizarea contractelor la termen, forward sau futures, precum și exercitarea de opțiuni put și call, de a vinde sau cumpăra (poziții „lungi” sau „scurte”) la un anumit preț, într-un moment ales sau fixat, diversifică riscul tranzacțiilor și îl distribuie prin tranzacționare pe piața derivată, în adâncime, între utilizatori, pe baza lărgirii ecartului de timp impus între scadențe, depersonalizând astfel, întrucâtva, mobilul incertitudinii. Periculoasă este însă confuzia nuanțelor – produsele derivate nu reduc riscul ci doar îl diversifică, îl segmentează și îl redistribuie la nivelul pieței, acest adevăr fiind certificat cu ocazia crizei financiare declanșate la mijlocul anului 2007, când diversificarea excesivă și incontrolabilă a permis promovarea unor produse financiare „toxice” (conform expresiei foarte des vehiculate în ultima perioadă și care vizează toate acele titluri derivate, bine reprezentate din punct de vedere tehnic, însă fără un fundament valoric consistent).
Una din prioritățile strategice contemporane ar trebui centrată pe necesitatea reflectării naturii duale a asigurătorilor prezenți în cadrul funcțional al sistemului monetar-financiar internațional (și implicit a naturii instrumentelor de asigurare vehiculate pe piețele specializate). Asigurătorii reali au ca rațiune acoperirea și redistribuirea riscurilor pe verticală, apelând la modele clasice de analiză și la instrumente tradiționale de susținere a „incertitudinilor cuantificabile” în termenii riscului economic și financiar. Asigurătorii de oportunitate (asigurători „falși”) au ca obiectiv fundamental speculația, redistribuind și amplificând riscurile doar pe orizontală, fiind notabile în cazul acestora lipsa de transparență și tendința incorectă de a „cosmetiza” pe baza diversificării excesive (prin „securitizare”) unele riscuri. Prin această diversificare „toxică” valorile reale sunt deformate, rezultând un set de valori de piață apreciate în mod artificial care determină, în lanț, producerea unor baloane speculative pe diferite sectoare ale pieței monetar-financiare.
Funcționarea mecanismelor de piață are ca mobil determinant calitatea de lichiditate a ansamblului întrunit de tranzacții. În termeni valorici, lichiditatea reprezintă cantitatea de monedă sau valori, necesară la un moment dat pentru a stinge toate obligațiile rezultate din tranzacțiile încheiate într-un timp și spațiu determinat. În termeni calitativi, lichiditatea reprezintă acea stare a piețelor în care pot fi satisfăcute toate ordinele de lichidare a titlurilor financiare sau valorilor mobiliare, tranzacționate pe piață. Cum este greu de închipuit că din punct de vedere cantitativ ar putea exista pe piață la un moment dat acea sumă necesară lichidării tuturor titlurilor, analiza funcționării pieței monetar-financiare face apel în special la latura calitativă a lichidității și la cele trei caracteristici implicite ale acesteia, respectiv lărgimea, profunzimea și rezistența.
Comportamentul speculativ se bazează în general pe diferențe ale prețului de piață față de prețul fundamental, definite în ecarturi de timp, investițiile de portofoliu regăsindu-se pe o scară a exigibilității, definite prin așteptarea unui nivel anticipat al randamentului titlurilor. Această scară a anticipărilor poate fi însă deturnată prin diferite resorturi legate de informațiile vehiculate pe piață, percepția riscurilor, evoluția activelor în termeni reali (rezultatele întreprinderilor), trend-ul piețelor de mărfuri sau al piețelor paralele, rezultând astfel devieri de la comportamentul mutual clasic, bazat pe încredere. În acest caz, tendința întreprinzătorilor este să părăsească pozițiile deținute și să se angajeze într-o „goană” după lichidități, fenomen care declanșează în cascadă o isterie de piață și o cerere generalizată de vânzare. În momentul în care plățile nu mai pot fi onorate decât pe seama îndatorării masive, prin efectul de levier, se ajunge la o criză acută a lichidităților. Piața devine incoerentă și incapabilă să reacționeze și să se autoregleze, apariția împrumutătorului de ultimă instanță rămânând ultima soluție viabilă pentru ieșirea din impas. Reacția actorilor pieței privind conservarea portofoliului poate conduce deci la adevărate crize funcționale de sistem.
În ultimele două decenii, cauzele care au declanșat comportamentul infidel al investitorilor au fost din cele mai diverse: supraevaluarea valorii de piață a activelor pe fondul exagerării perspectivelor pozitive și subevaluării riscurilor, lipsa informațiilor sau promovarea unui sistem asimetric de informare, practicile monetar-financiare naționale, regionale sau internaționale neadecvate, comportamentul hazardat al unor agenți speculativi „zgomotoși”, slăbiciunile sistemului bancar, evenimentele politice și sociale, dezastrele naturale sau ecologice cu influență în sfera economică. Pentru a asigura o funcționare echilibrată a mecanismelor de schimb și compensare, în tranzacțiile cu titluri sau active financiare, dinamica piețelor trebuie să se bazeze corelativ pe responsabilitatea subiecților, un grad optim de lichiditate și un sistem eficient de supraveghere și intervenție din partea autorităților monetar-financiare.
2.4 Relația sistemului monetar-financiar cu economia mondială
Relația sistemului monetar-financiar cu economia mondială este raportată la contribuția acestuia în evoluția producției și comerțului la nivel global, explicația pornind de la perspectiva alimentării cu lichidități a nevoilor exprimate în derularea proceselor de producție, de repartiție și de consum din sfera economiei mondiale. Intensitatea cu care sistemul monetar-financiar participă la creșterea economică și redistribuirea acumulărilor de capital, reflectă eficiența incidenței asupra sistemului economiei mondiale.
La nivelul piețelor monetar-financiare analiza efectelor produse asupra economiei mondiale pornește de la interpretarea noțiunii de eficiență funcțională, devenită extrem de actuală, analizând evenimentele recent derulate pe piețele internaționale. Astfel, cel puțin la nivel teoretic, eficiența piețelor monetar-financiare se manifestă în patru direcții diferite, respectiv: eficiența informațională, eficiența în stabilirea valorii fundamentale, eficiența în domeniul diversificării riscurilor și eficiența procesului de alocare.
Eficiența informațională a piețelor se manifestă în condițiile prezenței unei forme simetrice de acces la informații, de aceeași calitate și fidelitate, pentru toți participanții la tranzacții și constă în posibilitatea anticipării cu precizie a efectelor informației asupra prețului și regăsirea acesteia în nivelul stabilit al tranzacțiilor. Ipoteza de lucru ar fi deci asigurarea simetriei informațiilor în input-ul analizei de piață iar concluzia care conduce la eficiență informațională este legată de reflectarea fidelă a unităților de date în evoluția prețului pe piață, informațiile devenind irevocabil, variabile de mediu determinante.
Eficiența în stabilirea valorii fundamentale este posibilă doar în condițiile unei eficiențe informaționale rezonabile și se referă la capacitatea prețului de piață al activelor financiare de a reflecta valoarea fundamentală a titlului. Așa cum s-a putut observa din evoluția crizei creditelor ipotecare declanșată la mijlocul anului 2007, cu cât diferențele dintre valoarea de piață și valoarea fundamentală a titlurilor sunt mai mari, cu atât mai virulent va fi efectul speculativ, accentuând volatilitatea și instabilitatea piețelor și multiplicând sensibilitatea interactivă a acestora față de gradul de lichiditate pe termen scurt și lung. În mod ideal, eficiența valorii fundamentale presupune acel stadiu în care numai variația valorii reale a titlurilor și numai informațiile pertinente cu privire evaluarea activelor, pot afecta variația prețului de piață pe termen lung.
Eficiența diversificării riscurilor are ca obiectiv omogenizarea percepției privind riscul în analiza de piață, prin considerarea întregului ansamblu informațional cu privire la variabilele de mediu, evaluarea randamentelor și variația prețului față de cel fundamental. Conform teoriei echilibrului Arrow-Debrew (modelul ADM), existența unei game complete de piețe concurențiale este necesară și suficientă pentru atingerea optimului în domeniul echilibrului. În această perspectivă, condiția pentru asigurarea eficienței este dezvoltarea de piețe concurențiale care să conducă la diversificarea riscurilor și distribuirea lor uniformă printr-un un lanț succesiv de tehnici de acoperire.
Apariția pieței paralele a instrumentelor derivate are sens în această logică, rolul acesteia în atenuarea reacțiilor de piață și gestionarea portofoliului de riscuri, fiind absolut justificat. În mod ideal, considerăm că echilibrul ar fi atins în momentul în care, față de piața tranzacțiilor bursiere, ar fi dezvoltat un ansamblu de piețe paralele derivate care să preia riscul, să-l diversifice și să-l gestioneze atât de eficient încât lanțul de propagare al efectelor de manifestare negativă să fie suficient de segmentat pentru a atenua șocul sau pentru a-l reloca total în afara ariei de manifestare a comportamentelor privind formarea prețului de piață. Doar în acest caz, evoluția piețelor se va rezuma la eficiența informațională și la echilibrul abaterilor prețului de piață față de prețul real, în termenii randamentelor reale ale activelor, preconizate pe termen scurt și lung. Însă așa cum arată astăzi funcționarea piețelor derivate, acestea au „deviat” de la principiul diversificării riscurilor, devenind în ultimul deceniu debușee de „camuflare” a unor portofolii neatractive.
Pericolul diversificării exagerate a titlurilor s-a făcut simțit prin efectele crizei financiare declanșate în 2007, organismele de supraveghere și reglementare recunoscându-se practic depășite de tehnicile din ce în ce mai sofisticate practicate pe piețele derivate.
Pe baza celor trei condiții ale eficienței funcționale astfel prezentate, se determină eficiența procesului de alocare a capitalului, ca factor decisiv în asigurarea echilibrului piețelor monetar-financiare internaționale. Eficiența procesului de relocare se referă la calitatea fluxurilor financiare, atribuită după caz, rațiunilor economice sau speculative, aflate la baza comportamentului de piață.
În prima situație, capitalul plasat provine preponderent din economisirile cu caracter social – privat (ale persoanelor fizice sau juridice nespecializate), iar acumulările sunt îndreptate spre investiții în zona pieței monetare sau financiare, care să asigure o performanță superioară plasamentelor bancare sub formă de depozit. Actorii de piață intervin în acest caz în mod direct pe piață, prin apelarea la intermediari, păstrându-și astfel puterea de decizie. Sumele alocate iau forma investițiilor directe sau de portofoliu pe termen lung, mizând în dorința de creștere patrimonială, pe profituri viitoare rezultate din lărgirea, diversificarea sau eficientizarea procesului de producție, deci în legătură directă cu economia reală.
În cel de-al doilea caz, capitalul provine tot din economii ale agenților economici, însă manifestarea alocării nu vizează direct decizia investițională a acestora, ci trece prin filtrul instituțiilor financiare specializate. Astfel, în speranța unor câștiguri sau randamente superioare pe termen scurt, cei ce au economisit apelează la instituții specializate în plasamente pe piață. Aceste firme acționează în numele clienților lor, pe seama capitalului acumulat prin exercitarea funcției de catalizatori de economii și desfășoară cu preponderență acțiuni speculative, urmărind în permanență obținerea de profit pe termen scurt. Iau naștere astfel fluxuri de tranzacție cu caracter speculativ, caracterizate printr-un grad de sensibilitate sporit față de nivelul spot al lichidității pe piață.
Dincolo de rațiunea primordială a maximizării profitului care fundamentează orice activitate economică, pentru formatorii de piață (market makers) sau agenții speculativi (noisy traders), lichiditatea, respectiv perspectiva pe termen scurt, este principalul criteriu al calității, urmărit în fenomenul de alocare a resurselor. Așadar, eficiența alocării capitalului este dată de nivelul sensibilității piețelor monetar-financiare față de comportamentul și așteptările pe termen scurt ale participanților și de preferința pentru câștiguri pe termen lung, susținute de randamente economice superioare și ritmuri semnificative ale progresului tehnologic. Eficiența se exprimă în prima situație funcție de gradul de lichiditate al piețelor iar în a doua situație, funcție de valorificarea productivă a capitalului și asigurarea de randamente economice superioare. Raportul calitativ care se stabilește între fluxurile financiare generatoare de valoare economică și progres tehnologic necesare economiei reale (fluxuri financiare reale) și fluxurile financiare speculative care acționează paralel, respectiv între capitalurile destinate economiei productive și capitalurile speculative (fluxuri financiare nominale), dau măsura eficienței alocării capitalului.
Perspectiva comportamental-investițională în raportul „sistem financiar-economie mondială” poate fi așadar una economică, bazată pe obținerea unor randamente superioare și realizarea de acumulări patrimoniale fundamentate prin active fizice (acțiuni care conduc ulterior la alimentarea benefică cu capital a sistemului productiv din economia mondială) sau una pur speculativă, în măsura în care caracterul investiției este temporar și orientat spre avantaje pe termen scurt (creșteri spectaculoase ale cursului de piață). În măsura în care informațiile sunt simetrice, oportune și complete, pe fondul unui acces nerestricționat la aceste date, investitorii își pot forma o perspectivă fidelă a pieței și pot fi mult mai clari în formularea intențiilor de piață.
Analiza sistemului monetar-financiar în interdependențele manifestate față de toate componentele economiei mondiale, nu are însă numai accepțiuni globale sau internaționale. Interacțiunea sistemului monetar-financiar cu economia mondială se manifestă la fel de vizibil din punct de vedere funcțional și la o scară mai mică, respectiv la nivelul impactului cu principalele variabile macroeconomice. Această relație este una dublă, consacrată în două direcții majore: aceea a cererii (demand side) și aceea a ofertei (supply side).
În ceea ce privește „economia cererii”, deciziile privind nivelul producției și al consumului depind fundamental de puterea financiară a agenților economici. Nivelurile mari de îndatorare, necorelate cu un flux al veniturilor consistent, pot limita capacitatea de absorbție a sectorului privat și sunt în măsură să înfrâneze expansiunea economică.
Este interesant de remarcat faptul că fazele prin care trece o economie națională determină etape distincte în ceea ce privește calitatea percepției riscurilor. Astfel, în faza în care economiile sunt ajustate structural, prudența este maximă, apetitul pentru risc este minim, iar deciziile financiare sunt foarte bine fundamentate mai ales din punct de vedere al îndatorării și randamentelor viitoare, puse permanent sub semnul întrebării. Odată însă cu creșterea nivelului economic, percepția riscurilor este treptat „insonorizată” (diminuată calitativ) iar pârghiile prudențiale devin „relaxate”, în special în ultimele etape ale definirii unui mediu economic stabil (valabil în special pentru economiile emergente sau în dezvoltare), perioada în care, la nivel macro are loc o îmbunătățire a termenilor de schimb și a mediului economic. În această fază, sub presiunea forțelor de piață și a dinamicii economiei naționale, se manifestă tendința de a proiecta termenii afacerilor, pornind de la experiențele recente pozitive, așteptările fiind prea optimiste, încurajând în fapt, prin riscurile asumate, dezechilibre financiare reale. Este cazul crizei mexicane, al crizei argentiniene sau chiar, parțial, al crizei declanșate la jumătatea anului 2007, când a fost constatată fie „umflarea” artificială a valorii de piață a activelor, fie supraevaluarea capacității statului de a suporta efectele îndatorării pe termen scurt, pe fondul unor aprecieri mult prea optimiste privind randamentul viitor. Suprasolicitarea pârghiilor de îndatorare și devierea prea mare a prețului de piață față de valorile reale și față de posibilitățile economiei reale de a suporta, s-au repercutat pe termen mediu și lung într-un dezechilibru major, detronând definitiv efectele economice „efemere” pe termen scurt.
În ceea ce privește „economia ofertei” sectorul monetar-financiar se confruntă cu aceleași variabile de mediu ca și în cazul evoluției performanțelor economiei reale. Oferta de resurse monetar-financiare se manifestă inițial la nivelul mediului intern. Odată cu „deschiderea” economiilor în curs de dezvoltare și liberalizarea fluxurilor de capital, sectorul financiar se trezește asaltat de presiuni externe, care fac să explodeze concurența și care forțează în final, la o aliniere asimetrică a sectorului intermedierii de capital. Neglijarea riscurilor în cazul forțelor financiare externe, determinată de necunoașterea totală a variabilelor de mediu sau predominanța comportamentului speculativ (raportat la performanța impusă de investitori) și imprudența excesivă a sectorului financiar intern, forțat la aliniere prin exacerbarea fenomenelor concurențiale și eludarea criteriile prudențiale tradiționale, conduc la crearea unei piețe extrem de volatile și sensibile. Goana speculativă după randamente consistente pe termen scurt, obținute prin specularea perspectivelor pozitive formulate la un moment dat pentru economiile emergente, se poate transforma la primul semn negativ într-un reflux de capital, sectorul financiar național sau regional rămânând izolat în fața presiunilor masive exercitate din exterior.
Prețul activelor joacă un rol esențial atât pentru economia cererii cât și pentru aceea a ofertei, fiind în final liantul de bază și uneori neglijat al relației dintre sistemul monetar-financiar și economia mondială. În sens patrimonial, activele reale sunt reprezentate prin titluri sau valori emise și tranzacționate pe piețele monetar-financiare primare și secundare. Dincolo de rațiunea speculativă pe termen scurt, acumularea are ca obiectiv final pe termen lung, majorarea sau extinderea drepturilor de proprietate, fie prin preluarea directă a unor active, fie prin câștigarea unor drepturi de încasare a dividendelor sau beneficiilor viitoare. Deciziile și strategiile sectorului privat sunt determinate de evoluția prețurilor activelor financiare și a activelor reale, evaluarea de piață a acestor valori încorporând pe rând, toate așteptările excesiv de optimiste sau pesimiste ale participanților la tranzacțiile de piață. Evoluția prețurilor de piață a tuturor categoriilor de active, determinată fie de cotațiile prețurilor negociate direct, fie de cotațiile bursiere, este determinantă pentru relația „sector privat – intermediari financiari”, în sensul în care, agenții economici primesc sau nu resursele financiare de care au nevoie, sunt sau nu capabili să suporte șocurile economice, să-și dezvolte sau nu capacitățile de producție, să asimileze sau doar să conserve rezultatele revoluției tehnologice mondiale. Ca urmare a necorelării indicatorilor economici și financiari reali și nominali, rezultatele economice pot fi semnificativ influențate de atitudinea piețelor, dezechilibrele de informare, de alocare a capitalului sau de distribuire a riscurilor, repercutându-se asupra balanței naționale de plăți, termenilor de schimb valutar, asupra nivelului de creștere economică, ratei șomajului sau asupra nivelului prețurilor, ori asupra altor indicatori macroeconomici.
Relația sistemului monetar-financiar cu economia mondială este așadar una organică, și neglijarea uneia sau a alteia dintre dimensiuni în stabilirea strategiilor și politicilor de guvernare financiară sau economică, poate conduce la sincope severe de sistem, care afectează cel puțin pe termen scurt și mediu echilibrul global. Dacă în luna august 2007 se manifesta o criză financiară, legată de gestionarea defectuoasă a unor portofolii de titluri derivate, un an mai târziu, ca urmare tocmai a conexiunilor organice dintre cele două dimensiuni, financiară și economică, se putea vorbi și despre o criză economică, rezultantă a afectării nivelului și structurii resurselor de finanțare – creditare destinate economiei reale. În mod evident, ca liant fundamental al celor două sisteme, creditul și celelalte forme de finanțare reprezintă esența funcționării oricărui segment al economiei reale aflat în expansiune. În acest context, faza recesiunii economice va corecta, prin costuri considerabile, deopotrivă ambele dimensiuni: pe de o parte sistemul monetar-financiar își va revizui sistemele de creditare-finanțare, investiție, supraveghere și evaluare a riscurilor, iar pe de cealaltă parte, economia reală își va restructura producția în funcție de nevoile socio-umane reale, pe baza unui nou etalon, care să exprime în mod complet, noile valențe ale valorii.
CAPITOLIL III
ROMÂNIA ȘI COLABORAREA SA CU FMI
3.1 Aderarea României la FMI
• Începutul – scurt istoric
În sfârșit după lungi discuții asupra planul de austeritate al Guvernului României în vederea acordării unei noi tranșe din împrumutul contractat cu FMI, ar fi foarte bine să prezentăm detalii cu privire la condițiile în care s-a făcut aderarea României la FMI și primul ei acord, negociat și definitivat, la Washington, în data de 15 decembrie 1972. Marcat de Războiul Rece, evenimentul surprinde pe toată lumea, atât țări socialiste, și mai ales URSS.
În țara noastră, reformele au început pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și s-au intensificat prin venirea în fruntea partidului a lui Nicolae Ceaușescu. Preocuparea se observă în conținutul Declarației din aprilie 1964, al Constituției și din alte documente programatice de partid și de stat, care respingeau încercările URSS în a impune direcțiile de dezvoltare în toate țările socialiste aflate în subordinea sa, afirmânduse dreptul la independență și neamestecului în politica internă a niciunui stat așa cum prevede ONU. Colaborarea României cu celelalte state dezvoltate a dus la o industrializare puternică și modernă (importuri de mașini, utilaje și tehnologie de ultimă generație) în ciuda faptului că URSS ne vruia o țară agrară.
Cu toate măsurile luate pentru a se mări ponderea fondului de acumulare în venitul național utilizat, de la 17,1% cât a fost în perioada 1956-1960, la 29,5% în perioada 1966-1970, sursele de finanțare interne erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind industrializarea și modernizarea economiei. S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca Internațională de Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la Moscova. Răspunsul a fost negativ din lipsa lichidităților în valută la această bancă. Autoritățile române au ajuns la concluzia că singura soluție este apelul la piața financiară mondială.
În cadrul politicii de dezvoltare a colaborării cu țările occidentale, conducerea României a stabilit să se ducă negocieri pentru aderarea țării la Fondul Monetar Internațional și la Banca Mondială. La finele anului 1969, s-a stabilit să se înceapă negocierile pentru aderare, delegația Fondului Monetar Internațional a venit în România la începutul anului 1970 pentru a demara negocierile tehnice.
Negocierile s-au purtat la București între delegația Fondului și delegația română care pe parcursul negocierilor s-a consultat cu conducerea Băncii Naționale. În timpul negocierilor, cea mai importantă problemă au constituit-o stabilirea cotei de capital de participare, mărimea ei și forma de depunere. Reglementările Fondului prevedeau că fiecare țară care dorește să devină membru trebuie să depună 90% din cotă la FMI, în aur. Eforturile pe care le face un membru la depunerea cotei se recompensează ulterior prin creditele folosite de la FMI care au un nivel de dobândă avantajos, mult mai mic decât pe piața bancară internațională. Discuțiile au fost mai complicate deoarece între țările dezvoltate – SUA, Franța, Germania federală – se intensificaseră confruntările cu privire la rolul monetar al aurului, la necesitatea desființării aurului ca „barometru“ al stabilității dolarului etc. Negocierile tehnice au durat aproape doi ani, iar acordul de aderare s-a semnat, de Guvernului Român, la sediul FMI din Washington în decembrie 1972.
România face parte din constituenta condusă de Olanda. Dl. Age F.P. Bakker (Olanda) este Director Executiv pentru România în cadrul FMI; constituenta sa include Armenia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Georgia, Israel, Serbia, Muntenegru, Republica Macedonia, Moldova, Olanda, România și Ucraina. Guvernatorul României la FMI este domnul Constantin Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naționale a României.
3.2 Derularea Acordurilor cu FMI
România este membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) din anul 1972, având în prezent o cotă de participare de 1 030,2 milioane DST (0,43% din cota totală). România deține 11 039 voturi, echivalentul a 0,44% din total.
Asistența financiară pentru România s-a materializat în programe de împrumut de tipul Acord Stand-by. Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului. Totuși, Acordul stand-by aprobat în iulie 2004 și cel din martie 2011 au fost de tip preventiv, pe 24 de luni, din care autoritatile romane nu au intenționat să facă trageri.
Potrivit prevederilor OUG 123/27 decembrie 2011 și a Rezoluției Consiliului Guvernatorilor FMI nr. 66-2/15 decembrie 2010 cota de participare a României la FMI va fi de 1 811,4 milioane DST. Această nouă cotă va intra în vigoare după îndeplinirea condițiilor prevăzute în paragraful 5 din Rezoluția nr. 66-2. În cadrul FMI, România face parte din grupa de țări (constituență) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Cipru, Croația, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar de la 1 noiembrie 2012 și Belgia și Luxemburg.
România a acceptat obligațiile prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI la 25 martie 1998. Prin acestea, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricții cu privire la efectuarea plăților și transferurilor pentru tranzacții internaționale curente și să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI. (Comunicat FMI: "Romania Accepts Article VIII Obligations").
Fondul a avut un reprezentant rezident la București începând cu anul 1991. Dl. Tonny Lybek este Reprezentant Regional Principal pentru România si Bulgaria, începând cu luna martie 2009. Participarea României la FMI se ridică la 1.030,2 milioane DST sau 0,47% din cota totală. Puterea de vot a României este de 10.552 voturi reprezentând 0,48% din total.
Asistența financiară
Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în unsprezece ocazii (detaliate mai jos) ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului.
Începând cu anul 1991, asistența financiară acordată de FMI s-a concretizat în aprobarea unui număr de zece aranjamente stand-by (Romania and IMF). La 4 mai 2009, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României privind încheierea unui aranjament stand-by pentru o perioadă de doi ani, în valoare de 11,4 miliarde DST (aproximativ 12,9 miliarde euro sau 17,1 miliarde dolari SUA) și eliberarea primei tranșe în valoare de 4,37 miliarde DST (aproximativ 4,9 miliarde euro sau 6,6 miliarde dolari SUA). Din acest aranjament s-au tras 7 din cele 8 tranșe prevăzute, însumând 10,57 miliarde DST 1 (aproximativ 11,9 miliarde euro). În ceea ce privește cea de-a 8-a tranșă, aceasta a fost considerată, la solicitarea autorităților române, ca fiind de tip preventiv și, în contextul evoluțiilor macroeconomice favorabile, nu a fost trasă.
Tabel 3.1 Asistența financiară acordată României în relația cu FMI-ul
**Suma trasa este zero deoarece acesta a fost un Acord Stand-by preventiv (precautionary). Programul nu a fost finalizat, numai prima evaluare fiind încheiata.
*** Acordul a fost finalizat si ultima transa, a opta, in valoare de 874 mln. DST, a fost aprobata, dar autoritatile au decis ca nu este nevoie sa traga efectiv aceasta transa.
După expirarea Acordului, în iulie 2006, fără a fi apărut necesitatea efectuării de trageri, colaborarea României cu FMI în domeniul macroeconomic continuă sub forma consultărilor anuale.
În data de 4 mai 2009 Consiliul Director al FMI a aprobat un nou Acord stand-by pe 24 de luni, în valoare de 11.44 miliarde DST (12.95 miliarde EUR), ca parte a unui pachet financiar internațional care include alte 5 miliarde EUR provenite de la facilitatea Uniunii Europene de sprijinire a balanței de plăți, 1 miliard EUR din programele DPL ale Băncii Mondiale și 1 miliard EUR de la alte instituții internaționale.
La 7 august 2009, Consiliul Guvernatorilor FMI a aprobat rezoluția privind o nouă alocare generală de DST, în valoare totală de 250 miliarde DST. Această alocare generală a fost însoțită de o alocare specială, care a fost propusă încă din anul 1997, dar care la acea vreme nu a întrunit cvorumul necesar aprobării.
Suma alocărilor cumulative de DST-uri aferentă României este de 984,8 milioane DST. Conform Statutului Fondului, alocările de DST nu sunt purtătoare de dobândă, țările membre primind dobândă doar atunci când deținerile de DST cresc peste nivelul alocărilor și plătind dobândă atunci când deținerile scad sub nivelul alocărilor.
În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaționale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la:
Programul Băncii Mondiale și FMI de evaluare a sectorului financiar (Financial Sector Assessment Program – FSAP). În acest context, experții BM și FMI au realizat raportul Financial Sector Stability Assessment – FSSA, raport ce identifică principalele vulnerabilități ale sectorului financiar românesc și oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.
ROSC – Data Module (raportul privind respectarea standardelor și codurilor), prin care experții FMI realizează o evaluare a practicilor românești privind diseminarea datelor vizavi de Standardul Special de Diseminare a Datelor – SDDS (România a aderat la acest sistem în mai 2005).
În calitate de țară membră, România a beneficiat de-a lungul timpului de asistență tehnică în câteva domenii, incluzând politica monetară și organizarea băncii centrale, supravegherea și reglementarea bancară și statistica.
Comunicatele reprezentanței FMI în România, acordurile Stand-by, rapoartele, precum și alte informații sunt disponibile pe website-ul FMI.
La data de 25 iunie 2008, Comitetul Executiv al FMI a finalizat consultările în cadrul Articolului IV cu România. În urma acestora au fost exprimate aprecieri pentru performanțele economice ale țării noastre, fiind lansat însă un avertisment asupra riscurilor decurgând din dezechilibrele induse de sectorul privat și vulnerabilitățile externe. Recomandările specialiștilor FMI vizează o politică fiscală mai puțin stimulativă, o politică monetară prudentă și relansarea reformelor structurale pentru asigurarea sustenabilității creșterii economice.
Totalul creditelor nerambursate la sfârșitul lunii octombrie 2009 se ridica la 6088 milioane DST, respectiv 690.95% din cotă.
Totalul creditelor nerambursate la sfarsitul lunii februarie 2011 se ridica la 10569 milioane DST, respectiv 1025.52% din cota.
Consiliul Directorilor Executivi al FMI aprobă încetarea acordului precedent și încheierea unui nou aranjament stand-by cu România, de tip preventiv, pentru o perioadă de doi ani cu 3.090,6 milioane DST (3,5 miliarde euro), reprezentând cam 300% din cota României la FMI la data de 25 martie 2011 și intră câteva zile mai târziu.
La 15 martie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI aprobă României solicitarea prelungiri valabilității acordului cu trei luni, pâna în iunie, în vederea implementării măsurilor necesare finalizării evaluărilor a VII și a VIII.
În iunie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI în urma analizei celor două evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanță asumate de România și pune la dispoziția țării noastre tranșa VIII cu 450,6 milioane DST (echivalent în euro 520,74 milioane), autoritățile române nu au efectuat nici această tragere.
În perioada următoare (27 sept.2013), Consiliul Directorilor Executivi al FMI aprobă României un nou aranjament stand-by, pentru doi ani cu valoarea de 1,75 miliarde DST (1,98 miliarde euro), cam 170% din cota României la FMI, noul aranjament unul preventiv, neintenționând să efectueze trageri în cadrul acestuia. În aceeași perioadă a solicitat la UE sprijin financiar de 2 miliarde euro.
2014 martie 26, Consiliul Directorilor Executivi al FMI analizează rezultatele primei și celei de-a doua evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanță asumate de România în cadrul aranjamentului stand-by, și acordă țării noastre tranșa II și III în valoare de 389,4 milioane DST (436,3 milioane Euro).
Făcând un total, valoarea resurselor puse la dispoziția României în aranjamentul stand-by însumează 584,1 milioane DST (654,4 milioane Euro) nici de data aceasta nu se intenționează efectuarea de trageri. În cadrul aceleiași ședințe s-au analizat rezultatele misiunii „ex post evaluation”, evaluare post factum a aranjamentului stand-by aprobat în luna martie 2011.
Acordului cadru pentru împrumut semnat între UE – împrumutatorul, Romania – imprumutatul și BNR agentul împrumutatului, valorând de data aceasta 1.400.000.000 euro, s-a semnat la Bucuresti în iunie 2011 și la Luxemburg în mai 2011 și Memorandumul de întelegere între UE și Romania, semnat în luna iunie 2011 și la Bruxelles în iunie 2011 totodată data împlinit termenul constituțional pentru dezbatere și vot final a fost 7.02.2012.
La ultima evaluare a programului de asistență financiară multilaterală derulat în 2009-2011 odată cu misiunea FMI-ului a Băncii Mondiale și Comisia Europeană din ian.- feb.2011, s-a efectuat și ultima evaluare a programului, propunându-se Comisiei Europeană sa analizeze solicitarea României de alocare în ianuarie 2011 a asistențe financiare pe termen mediu de tip preventiv, de 1,4 miliarde euro ca o facilitate ce privește Balanța de Plăți (BP), complementar sprijinului acordat de FMI prin intermediul noului Acord Stand-by (SBA), în valoare de 3,090 miliarde DST (aproximativ 3,5 miliarde euro), aprobat pe în martie 2011, acord considerat tot de natură preventivă. Din această sumă, 8,62 miliarde DST (81,58%) au fost trase de BNR, iar 1,95 miliarde DST (18,42%) de către MFP.
Comisia Europeană a dat curs solicitării României și în baza Deciziei UE nr. 288/2011, am beneficiat de asistența financiară pe termen mediu de tip preventiv, care a fost disponibilă până în martie 2013.
3.3 România și FMI azi
Anul acesta (2015) România are un buget de 238 miliarde de lei din care 225 miliarde de lei sunt venituri și 13 miliarde de lei reprezintă deficitul de 1,83% din PIB, dar s-a luat în considerare estimarea unei creșteri economice cel puțin egale cu cea din 2014, de 2,5% din PIB. Parametrii care au stat la baza bugetului pentru anul acesta 2015:
– nu va exista și nu se construiește bugetul pe baza niciunei taxe sau impozit suplimentar în 2015;
– cota unică de 16% rămâne în vigoare;
– există o taxă care se reduce, cea pe construcții speciale de la 1,5 la 1%;
– toate măsurile fie de stimulare economică, fie cele de dreptate socială, care deja erau în vigoare, au fost incluse în buget: reducerea CAS cu 5%, scutirea de impozit a profitului reinvestit, majorarea pensiilor cu 5%, creșterea venitului minim garantat de la 350 la 400 de lei, dublarea alocațiilor pentru copiii din familii cu venituri reduse, indexarea cu 16% a indemnizațiilor pentru persoanele cu dizabilități, reintrarea în plată a drepturilor pentru persoane cu merite în Revoluție.
– creșterea salariului minim la 975 lei de la 1 ianuarie 2015 și la 1.050 lei de la 1 iulie 2015.
– în 2015 vom plăti și ultimele titluri executorii pe 2016, aveam în 2015 către profesori și alte categorii de angajați ai statului hotărâri judecătorești irevocabile, închidem datoriile bugetului generate de procesele pierdute de guvern în perioada 2010 – 2011; Cei 0,3% în plus pentru cheltuieli militare nu sunt incluși
– reducerea TVA la pachetele all-inclusive din turism de la 24, la 9%. E un impact de 100 milioane de lei pe buget.
FMI și CE au fost de acord la începutul anului cu deficitul bugetar propus de Guvern, de 1,4%, dar neînțelegerile au apărut la calculele veniturilor și cheltuielilor. Experții internaționali au fost de acord, în cele din urmă, cu un deficit de 1,4% din PIB, în locul celui de 0,9% pe care l-au solicitat inițial.
Pentru ca asistenta financiara sa intre in vigoare, pe langa adoptarea de catre Consiliul Uniunii Europene a deciziei sus-mentionate, este necesara ratificarea Acordului de imprumut si a Memorandumului de intelegere aferente asistentei, in valoare de pana la 1,.4 miliarde euro, precum si transmiterea Opiniei Juridice prin care se condirma ca toate conditiile constitutionale si legale necesare intrarii in vigoare a acestora si angajamentul valabil si irevocabil fata de toate obligatiile asumate de Imprumutat au fost indeplinite.
În perioada 27 ianuarie – 9 februarie 2015, o misiune comună a Fondului Monetar Internațional, Comisiei Europene și Băncii Mondiale s-a aflat la București pentru evaluarea prevăzută de Acordul Stand-By de tip preventiv, încheiat în luna septembrie 2013.
Cu această ocazie, echipa FMI a efectuat o analiză detaliată a evoluțiilor economice și financiare și a avut consultări cu autoritățile române, cu reprezentanți ai mediului de afaceri și ai societății civile, în conformitate cu Articolul IV din Statutul FMI (Article IV Consultations). Raportul FMI privind România.
Consiliul UE a aprobat României un nou program de asistență financiară preventivă de 2 miliarde euro
Facilitatea din partea Uniunii Europene poate fi accesată până la data de 30 septembrie 2015. În cazul în care va fi activată, asistența va fi acordată sub forma unui împrumut cu o maturitate medie maximă de opt ani.
Consiliul Director al Fondului Monetar Internațional (FMI) a avizat pe 27 septembrie scrisoarea de intenție transmisă de autoritățile române și a aprobat încheierea unui nou acord stand-by cu România, cu o durată de doi ani, în valoare de 2 miliarde euro, care va fi tratat ca preventiv.
Totodată, Banca Mondială a pus la dispoziția României 1 miliard de euro, opțiunea de accesare a fondurilor fiind valabilă până în decembrie 2015. România a tras miercuri 700 milioane de euro din acest împrumut.
În condițiile actuale din piață, România nu intenționează să acceseze fondurile UE, dar asistența preventivă va consolida stabilitatea macroeconomică, bugetară și financiară și, prin continuarea reformelor structurale, să sporească rezistența și potențialul de creștere a economiei.
Dacă riscurile luate în considerare se vor materializa, România ar putea să nu mai poată acoperi necesarul de finanțare externă din resursele de finanțare disponibile. Aceste riscuri sunt asociate, între altele, cu datorii externe importante, o poziție extrem de negativă a investițiilor nete și efectele unor evoluții negative în zona euro. Într-un astfel de scenariu de stres, necesarul de finanțare rezidual ar putea să fie acoperit prin activarea asistenței financiare preventive pe termen mediu, potrivit deciziei adoptate de Consiliul UE.
Comisia Europeană va conveni cu autoritățile din România, după consultări cu Comitetul Economic și Financiar, condițiile de politică economică atașate asistenței financiare. Aceste condiții urmează să fie incluse într-un memorandum de înțelegere.
Astfel, adoptarea bugetelor și aplicarea politicilor trebuie să corespundă obligațiilor asumate de România în Pactul de Stabilitate și Creștere, în vederea atingerii obiectivului bugetar pe termen mediu până în 2015 și menținerea ulterioară a acestuia.
România trebuie să mențină măsurile convenite în cadrul celor două programe anterioare cu UE și FMI și să implementeze elementele rămase neîndeplinite.
Guvernanța fiscală trebuie consolidată, inclusiv prin implementarea Tratatului de Stabilitate, Coordonare și Guvernanță, astfel încât să fie asigurată consolidarea fiscală. O atenție deosebită trebuie acordată întăririi planificării bugetare multianuale, introducerii unui sistem eficient de control, îmbunătățirii colectării taxelor și a procesului de bugetare a capitalului.
Autoritățile UE consideră necesară aplicarea planurilor de acțiune adoptate ca reacție la concluziile evaluărilor efectuate de Banca Mondială în perioada 2010-2011.
România trebuie să elimine arieratele și să întărească mecanismele de control bugetar în sectorul sănătății, prin îmbunătățirea raportărilor și a monitorizării.
În sectorul sănătății sunt necesare un plan strategic de acțiune, raționalizarea structurii de spitalizare și creșterea activităților de asistență primară.
O altă măsură avută în vedere de autoritățile europene este îmbunătățirea managementului datoriei publice, pentru reducerea riscurilor.
Cadrul decizional din sistemul bancar trebuie întărit, ca și planurile pentru situații neprevăzute al Băncii Naționale a României și guvernanța corporatistă a Fondului de Garantare a Depozitelor. Totodată, trebuie accelerat procesul de curățare a bilanțurilor contabile ale băncilor și menținerea disciplinei de creditare, în sectorul bancar.
România trebuie să restructureze companiile de stat, inclusiv prin vânzări de participații, și să îmbunătățească guvernanța acestora.
De asemenea, trebuie adoptate măsuri de îmbunătățire a mediului de afaceri, inclusiv prin reducerea poverii administrative pentru firmele mici și mijlocii, și măsuri de facilitare a accesului acestora la finanțare.
Consiliul Director al FMI a avizat pe 27 septembrie scrisoarea de intenție transmisă de autoritățile române și a aprobat încheierea noului acord stand-by cu România, cu o durată de doi ani, în valoare de 2 miliarde euro, care va fi tratat ca preventiv.
Prim-adjunct al directorului executiv al FMI, Nemat Shafik, a afirmat la acea dată că în cadrul ultimelor două acorduri cu Fondul România a redus dezechilibrele fiscale și de cont curent mari și a început reforme structurale în mai multe domenii.
În scrisoarea de intenție transmisă Fondului, Guvernul s-a angajat să îndeplinească mai multe condiții prealabile și criterii de referință structurale.
Cel mai mare beneficiu obtinut de Romania in relatia cu Fondul Monetar International este faptul ca institutia si-a asumat rolul de coordonator al politicilor economice, a declarat miercuri guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei, Mugur Isarescu, referindu-se la necesitatea unei politici economice corect dozate, in conditiile in care reformele structurale continua sa fie intarziate.
CONCLUZII
România face parte din constituenta condusă de Olanda. Fondul a avut un reprezentant rezident la București începând cu anul 1991 în persoana domnului Tonny Lybek fiind Reprezentant Regional Principal pentru România și Bulgaria, începând cu luna martie 2009.
Participarea României la FMI se ridică la 1.030,2 milioane DST sau 0,47% din cota totală. Puterea de vot a României este de 10.552 voturi reprezentând 0,48% din total.
În scopul sporirii lichidității monetare internaționale, cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor al F.M.I, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de „drepturi speciale de tragere" asupra Fondului. Noul activ de rezervă creat în cadrul F.M.I. sporește posibilitățile țărilor membre de tragere asupra Fondului. El a fost denumit „drepturi speciale de tragere" („Special Drawing Rights"), întrucât – spre deosebire de drepturile de tragere obișnuite asupra F.M.I. – sumele care sunt utilizate în cadrul noilor drepturi de tragere urmează să fie rambursate în proporție de 30%, restul de 70% fiind alocate cu titlul nerambursabil, iar folosirea D.S.T. se face fără îndeplinirea formalităților și condițiilor care însoțesc drepturile obișnuite de tragere.
Participarea BERD la fondurile de investiții are la bază de asemenea o serie de criterii asemănătoare: conducere experimentată, bazată pe investiții finalizate cu succes pe piețe similare și remunerată în funcție de performanțele fondului, partener local experimentat, cu acces pe piața locală, capacitatea și dorința de a acorda sprijin întreprinderilor cliente (asistență și supraveghere în realizarea, și ulterior, exploatarea investițiilor), angajamentul ferm al partenerilor de a pune la dispoziție capitalul subscris, mobilizarea unor resurse de către BERD, prezența reprezentanților BERD în organele de conducere ale fondului, pentru a se asigura adoptarea de politici adecvate și reguli prudențiale, o rată de rentabilitate, în funcție de gradul de risc al investiției. În plus de aceste participări la investițiile directe sau la fondurile de investiții, B.E.R.D. mai este implicată puternic în finanțarea de proiecte destinate accelerării procesului de privatizare în țările în tranziție, sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii sau finanțarea unor programe de restructurare în aceste țări.
1• să contribuie la reconstrucția și dezvoltarea statelor membre, stimulând investițiile de capital în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor afectate de război, readaptarea aparatului de producție la necesitățile din timp de pace și încurajarea dezvoltării mijloacelor și resurselor productive în țările mai puțin dezvoltate;
2• promovarea investițiilor străine private prin garanții sau participații la împrumuturi și alte investiții efectuate de furnizorii de capitaluri private. Atunci când nu sunt disponibile capitaluri private în condiții rezonabile, Banca completează, cu fonduri suplimentare, investiția privată; mijloacele financiare din capitalul său propriu, din cel atras sau din alte surse sunt furnizate în condiții favorabile și pentru scopuri productive;
3• promovarea dezvoltării echilibrate, pe termen lung, a comerțului internațional și echilibrul balanțelor de plăți, prin stimularea investițiilor destinate dezvoltării resurselor productive ale statelor membre, contribuind, în acest mod, la creșterea productivității, ridicarea nivelului de trai și ameliorarea condițiilor de muncă pe teritoriul statelor membre;
4• să coordoneze împrumuturile acordate sau garantate de ea cu împrumuturile internaționale de altă proveniență, vizând acordarea de prioritate celor mai utile și mai urgente proiecte, indiferent de dimensiunile lor;
5• să-și conducă operațiunile în funcție de efectele investițiilor internaționale asupra condițiilor economice din statele membre și, în primii ani după război, să faciliteze tranziția de la economia de război la economia de pace.
România a devenit membră BIRD (Banca Mondială) în 1972, acceptând Rezoluția Consiliului Guvernatorilor nr.280/28.11.1972 care stabilește termenii și condițiile de aderare. În prezent România deține 4011 acțiuni din capitalul Băncii, iar valoarea subscripției vărsate este de 30,5 mil.USD.
Conform HG nr.34/1997, guvernator pentru România este ministrul Economiei și Finanțelor, iar guvernator supleant este viceguvernatorul BNR desemnat în acest sens de către guvernatorul băncii centrale a României.
Activitatea Băncii Mondiale în România a fost reluată în anul 1991.
Parteneriatul Strategic de țară pentru perioada 2006-2009 (Country Partnership Strategy) prevede un nivel maxim de finanțare cuprins între 450 – 550 milioane USD.
În perioada 1991 – 2007, Banca Mondială a acordat României un sprijin financiar în valoare de 5,6 miliarde USD (5,5 miliarde în împrumuturi și 100 milioane în granturi), în prezent fiind în curs de desfășurare 25 de proiecte, însumând 1 832,6 milioane USD. În cursul anului 2007, România a primit din partea Băncii 133,1 milioane USD în scopul dezvoltării sectorului agricol și a controlului poluării prin utilizarea combinată a fertilizatorilor chimici și a celor naturali.
Sprijinul acordat de BIRD s-a concentrat în trei mari direcții: promovarea sectorului privat, ca motor al creșterii economice; întărirea unor instituții din sectorul public și îmbunătățirea guvernanței; reducerea sărăciei și îmbunătățirea protecției sociale.
BEI este instituția financiară a Uniunii Europene, creată în baza Tratatului de la Roma în 1958, cu scopul acordării de asistență financiară pe termen lung prin proiecte care susțin integrarea europeană. România a devenit membră a BEI la 1 ianuarie 2007, o dată cu integrarea în UE.
Politica pe termen mediu, inclusiv prioritățile operaționale, se regăsesc în The Corporate Operational Plan (COP), document strategic aprobat de Consiliul Directorilor la 20 noiembrie 2007, pentru perioada 2008 – 2010.
În conformitate cu strategia de la Lisabona, Banca oferă sprijin extins pentru investițiile în tehnologie, rețele, cercetare-dezvoltare și inovație în cadrul programului special denumit Inițiativa 2010 pentru Inovații. Reabilitarea și extinderea infrastructurii transeuropene, în special a coridoarelor de transport, reprezintă o condiție esențială pentru integrarea României în piața unică a Uniunii Europene. BEI acordă, de asemenea, împrumuturi pentru susținerea proiectelor ce vizează îmbunătățirea protecției mediului.
Din 1991 și până la 31 decembrie 2007 au fost înregistrate 70 de acorduri de împrumut semnate între România și Banca Europeană de Investiții cu o valoare cumulată de 5 105,7 milioane Euro. În anul 2007 BEI a finanțat în țara noastră 5 proiecte (în servicii, utilități municipale, industrie, credite globale prin bănci comerciale etc.) reprezentând un angajament de 172 223 500 euro.
Bibliografie
A. Albu, Cooperarea Economică Internațională, Editura Expert, București, 2012
C. Albu, Fondul Monetar International, Editura Economica, București, 2005
D. Ciobanu (trad): Bruno Alomar, Sébastian Daziano, Christophe Garat; Marile probleme europene. Institutul European, 2010, Editura Polirom, 2010
C. Kirițescu, Moneda, Editura Enciclopedică, București, 2008
C. Munteanu, C. Vasilan, Investiții Internaționale, Editura Oscar Print, București, 2009
C. Moisuc, Relații Valutar Financiare Internaționale, Editura Economica, 2007
C. Popa, Politici economice și financiare internaționale, cursuri universitare, Editura Academiei Navală "Mircea cel Bătrân" (ANMB)., 2014;
D. Apostol Tofan, Instituții administrative europene. Editura C.H. Beck, 2006
D. Constantin, Organisme Internaționale,Editura Humanitas, Bucuresti, 2009
D.D Chirițescu ,L. Popescu Duduială, M. Vasilescu, Instituțiile Uniunii Europene, Târgu-Jiu: Academica Brâncuși, 2008;
D.D Chirițescu, M. Vasilescu, Economia SUA, Editura, Târgu-Jiu: Academica Brâncuși, 2011;
D. Tudorache, M. Vîlceanu Ivan, Creditarea Bancară pe termen lung și mediu, Editura Economica, Bucuresti, 2009
F. Bonciu, Economie Mondială, Editura Lumina Lex, București, 2004
F. Constantin, Relații Financiare, Editura Economica, București, 2002
G. Dobrotă, Relații financiar monetare intrenaționale – pentru uzul studenților ID Editura Academica Brâncuși Tg-Jiu 2009
G. Dobrotă Gabriela, M. F. Chirculescu, Relații financiare și valutare internaționale, Editura Academica Brâncuși, Târgu Jiu, 2004;
Ghe. Manolescu, Monedă și credit, Editura Economica, București, 2013;
I. Denuța, Investiții Străine Directe în Țările De Est și Central Europene, Editura Economica, București, 2008
I. Ghe. Bărbulescu Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008
L. Patrik, FMI-ul, Editura Coresi, București, 2007;
I. Vasilescu, I. Romanu, Investiții, Editura Economica, București, 2007
J.E Stiglitz, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2010;
J.V Hortopan, E.R. Motocu, Globalizarea – Certitudine controversată, Editura Economică București, 2013;
M. Aglietta, Macroeconomie financiară, vol. II, Editura Coresi, București, 2011;
M. Comșa, A. Gheorghiță, C.D. Tufiș, coord., Alegerile pentru Parlamentul European: România 2009. Editura Polirom, Iași, 2010;
N. Stancu, Finanțarea Externă a României prin organisme financiar Internaționale, Editura Economica, București, 2006;
P. Bran, Relații Financiar și Monetar Internațional, Editura Humanitas, București, 2008
P. Brezeanu, I. Simion, Instituții Financiare Internaționale, Editura Economica, București, 2006
P. Brezeanu, Relații valutare financiare și tehnici financiare, Editura Corint, București, 2008;
P. Brezeanu, I. Șimon, L.E. Novac, Instituții financiare internaționale, Editura Economică, 2005
P. Duțu, Globalizare versus separatism politic, Editura Universității Naționale „Carol I”, București, 2010
S. Gaftoniuc, Finanțe Internaționale, Editura Economica, Bucuresti, 2008;
S. Sava, Dicționar de economie modernă, Editura Codecs, București, 2007;
Reviste și articole
A.Vasilescu, articol: „După ce li s-a spus adio înțelegerilor de la Bretton Woods”, Ziarul Financiar, 03.12.2008
L. C. Ionescu, studiu: „Economia și criza mondială: între pozitiv și normativ”, Săptămâna financiară, 09.02.2009
Tribuna Economica, Nr. 34/2004
Tribuna Economica, Nr. 31/2006
Economistul, Nr. 1653/2004
Econimistul Nr. 1560/februarie 2004
Adrese Internet
Bibliografie
A. Albu, Cooperarea Economică Internațională, Editura Expert, București, 2012
C. Albu, Fondul Monetar International, Editura Economica, București, 2005
D. Ciobanu (trad): Bruno Alomar, Sébastian Daziano, Christophe Garat; Marile probleme europene. Institutul European, 2010, Editura Polirom, 2010
C. Kirițescu, Moneda, Editura Enciclopedică, București, 2008
C. Munteanu, C. Vasilan, Investiții Internaționale, Editura Oscar Print, București, 2009
C. Moisuc, Relații Valutar Financiare Internaționale, Editura Economica, 2007
C. Popa, Politici economice și financiare internaționale, cursuri universitare, Editura Academiei Navală "Mircea cel Bătrân" (ANMB)., 2014;
D. Apostol Tofan, Instituții administrative europene. Editura C.H. Beck, 2006
D. Constantin, Organisme Internaționale,Editura Humanitas, Bucuresti, 2009
D.D Chirițescu ,L. Popescu Duduială, M. Vasilescu, Instituțiile Uniunii Europene, Târgu-Jiu: Academica Brâncuși, 2008;
D.D Chirițescu, M. Vasilescu, Economia SUA, Editura, Târgu-Jiu: Academica Brâncuși, 2011;
D. Tudorache, M. Vîlceanu Ivan, Creditarea Bancară pe termen lung și mediu, Editura Economica, Bucuresti, 2009
F. Bonciu, Economie Mondială, Editura Lumina Lex, București, 2004
F. Constantin, Relații Financiare, Editura Economica, București, 2002
G. Dobrotă, Relații financiar monetare intrenaționale – pentru uzul studenților ID Editura Academica Brâncuși Tg-Jiu 2009
G. Dobrotă Gabriela, M. F. Chirculescu, Relații financiare și valutare internaționale, Editura Academica Brâncuși, Târgu Jiu, 2004;
Ghe. Manolescu, Monedă și credit, Editura Economica, București, 2013;
I. Denuța, Investiții Străine Directe în Țările De Est și Central Europene, Editura Economica, București, 2008
I. Ghe. Bărbulescu Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008
L. Patrik, FMI-ul, Editura Coresi, București, 2007;
I. Vasilescu, I. Romanu, Investiții, Editura Economica, București, 2007
J.E Stiglitz, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2010;
J.V Hortopan, E.R. Motocu, Globalizarea – Certitudine controversată, Editura Economică București, 2013;
M. Aglietta, Macroeconomie financiară, vol. II, Editura Coresi, București, 2011;
M. Comșa, A. Gheorghiță, C.D. Tufiș, coord., Alegerile pentru Parlamentul European: România 2009. Editura Polirom, Iași, 2010;
N. Stancu, Finanțarea Externă a României prin organisme financiar Internaționale, Editura Economica, București, 2006;
P. Bran, Relații Financiar și Monetar Internațional, Editura Humanitas, București, 2008
P. Brezeanu, I. Simion, Instituții Financiare Internaționale, Editura Economica, București, 2006
P. Brezeanu, Relații valutare financiare și tehnici financiare, Editura Corint, București, 2008;
P. Brezeanu, I. Șimon, L.E. Novac, Instituții financiare internaționale, Editura Economică, 2005
P. Duțu, Globalizare versus separatism politic, Editura Universității Naționale „Carol I”, București, 2010
S. Gaftoniuc, Finanțe Internaționale, Editura Economica, Bucuresti, 2008;
S. Sava, Dicționar de economie modernă, Editura Codecs, București, 2007;
Reviste și articole
A.Vasilescu, articol: „După ce li s-a spus adio înțelegerilor de la Bretton Woods”, Ziarul Financiar, 03.12.2008
L. C. Ionescu, studiu: „Economia și criza mondială: între pozitiv și normativ”, Săptămâna financiară, 09.02.2009
Tribuna Economica, Nr. 34/2004
Tribuna Economica, Nr. 31/2006
Economistul, Nr. 1653/2004
Econimistul Nr. 1560/februarie 2004
Adrese Internet
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Globalizarea Monetara. Rolul Conferintei Financiare Si Monetare Internationale DE LA Bretton Woods (ID: 140691)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.