Gestiunea Ciclului de Exploatare la S.c. Autonova S.a

Introducere

Lucrarea de față își propune să analizeze gestiunea ciclului de exploatare a întreprinderii. Activitatea de exploatare a companiei este cea aferentă obiectului de activitate și este fundamentul existenței acesteia.

Tema a fost aleasă datorită complexității și importanței pe care gestiunea ciclului de exploatare o are la nivelul întreprinderii. O gestiune corespunzătoare poate duce la o companie profitabilă și prosperă, în timp ce o gestiune defectuoasă poate duce la o companie în pragul falimentului sau chiar în faliment.

Gestiunea stocurilor, a clienților, dar și finanțarea ciclului de exploatare sunt aspectele cele mai semnificative ale gestiunii exploatării și afectează în mod hotărâtor profitabilitatea companiei și modul în care aceasta își desfășoară activitatea în bune condiții.

Lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare tratând o problematică distinctă a gestiunii ciclului de exploatare.

Primul capitol prezintă o imagine de ansamblu a ceea ce înceamnă activitate de exploatare, ciclu de exploatare, dar și cele mai importante politici pe care compania poate să le adopte legat de acest aspect. De asemenea este abordat și subiectul bazei documentare de analiză a ciclului de exploatare.

Al doilea capitol tratează detaliat principalele problematici legate de gestiunea financiară a ciclului de exploatare. Se abordează gestiunea stocurilor, gestiunea clienților, dar și modalitățile de finanțare a ciclului de exploatare, toate acestea fiind esențiale pentru activitatea întreprinderii, afectând direct performanțele acesteia.

Capitolul al treilea prezintă un studiu de caz

Ultima parte a lucrării prezintă concluziile generale și vrea să reprezinte o imagine de ansamblu asupra acesteia.

Capitolul 1. Activitatea de exploatare a companiei și baza documentară a analizei acestora

Activitatea de exploatare reprezintă o parte esențială în viața unei întreprinderi, iar gestiunea ciclului de exploatare „este secțiunea cea mai importantă a gestiunii financiare a întreprinderii, datorită ponderii semnificative pe care o dețin activele și pasivele circulante în totalul bilanțului întreprinderilor.”

Prin ciclu de exploatare se înțelege „ansamblul de operații succesive care merg de la achiziția de elemente de pornire (materii prime, mărfuri etc.) și ajung până la încasarea prețului de vânzare al produselor (sau serviciilor) vândute.”

O altă definiție este cea prin care ciclul de exploatare reprezintă „ansamblul operațiunilor realizate de întreprindere pentru a-și atinge obiectivul, care constă în producerea de bunuri și servicii destinate schimbului.”

Gestiunea ciclului de exploatare se referă la un interval de timp scurt, fiind în fapt o strategie pe un termen mai mic de un an pentru întreprindere. Operațiunile specifice acestui ciclu sunt operațiuni cu caracter repetitiv realizate zilnic sau aproape zilnic, adică se poate spune că sunt cotidiene.

Dacă se ia exemplul unei companii de producție ciclul de exploatare începe cu livrarea de către furnizor a materiilor prime și altor materiale necesare și se încheie cu reglarea clienților cărora le-a fost vândut produsul finit rezultat în urma procesului de fabricație.

Activitatea de exploatare face parte din activitatea curentă a întreprinderii alături de activitatea financiară. Este activitatea pe care compania o desfășoară potrivit obiectului ei de activitate și cuprinde operațiuni caracterizate prin repetativitate. În activitatea societății mai apare și cea extraordinară, dar operațiunile ce fac parte din aceasta au un caracter accidental și diferă de cele din activiatea de exploatare și de cea financiară.

Activitatea de exploatare a companiei este strâns legată de activele circulante. Acestea „sunt acele bunuri care se caracterizează prin faptul că participă la procesul de producție cu întreaga lor valoare de utilitate și care se consumă și își transmit dintr-o dată valoarea de utilitate și valoarea asupra noului produs.” Activele circulante se caracterizează prin durata scurtă pe care o petrec în întreprindere, din acest motiv ele sunt într-o continuă mișcare. Sunt constituite în principal din stocuri, creanțe și disponibilități bănești.

Legat de activitatea de exploatare există și în pasiv datoriile pe termen scurt. Acestea sunt de obicei în strânsă legătură cu activele circulante, fiind în general modalitatea prin care acestea sunt finanțate. În cadrul acestora un loc deosebit îl are creditul comercial, ca modalitate prin care sunt procurate activele necesare ciclului de exploatare. Creditul comercial presupune „amânarea la plată acordată de către furnizor clientului, decontarea urmând a se face ulterior”

Ciclul de exploatare „antrenează încasări și plăți de exploatare al căror sold corespunde excedentului de trezorerie al exploatării.” Astfel că existența fluxului de numerar ar fi un indicator cu însemnătate pentru ciclul de exploatare.

Gestiunea ciclului de exploatare face parte din gestiunea financiară pe termen scurt. Aceasta din urmă are în vedere:

Gestiunea stocurilor;

Gestiunea fondului de rulment;

Gestiunea creditului dintre întreprinderi;

Politica de îndatorare pe termen scurt;

Implicațiile asupra rentabilității și riscului financiar;

Gestiunea încasărilor și plăților.

Operațiunile generate de ciclul de exploatare sunt achizițiile, producția, vânzările. Acestea crează fluxuri reale de materii prime, de produse finite, de mărfuri, dar și fluxuri monetare. Datorită decalajelor în timp între fluxurile reale apar creanțele și datoriile, iar intervalul de timp existent între momentul achiziției materiilor prime și momentul consumului lor generează stocuri, la fel și intervalul de timp existent între apariția produsului finit și vânzarea acestuia.

Schema ciclului de exploatare este simbolizată de figura următoare a nevoii de fond de rulment, evidențiindu-se cele trei faze achiziționarea de bunuri și servicii, producția sau transformarea bunurilor și serviciilor și vânzarea sau comercializarea.

Figura 1.1. Mecanismul nevoii de fond de rulment

Sursa: Brezeanu Petre, Finanțe corporative, Vol I., Editura C.H. Beck, București, 2008, pp. 420

Legat de cele trei operațiuni de bază ale ciclului de explotare pot fi clasificate activele circulante. Astfel există:

active circulante ce țin de sfera aprovizionării – de exemplu: materii prime, materiale, combustibili etc.;

active circulante ce țin de sfera producției – producție în curs de execuție etc.;

active circulante ce țin de sfera comercializării – produse finite, semifabricate etc.

Politici de gestiune a ciclului de exploatare

Politicile de gestiune a cliclului de exploatare se pot clasifica în funcție de raportul dintre vânzări și nivelul activelor circulante. Conform acestui criteriu există trei tipuri de astfel de politici:

Politica ofensivă sau agresivă este indiferentă față de risc și se dorește realizarea unei cifre de afaceri mari cu un nivel al stocurilor mic. „Rentabilitatea ridicată a accelerării rotației, a creșterii gradului de lichiditate al activelor circulante este însoțită de riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidități și de insolvabilitatea întreprinderii”

Politica defensivă se referă la situația în care se urmărește realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri și lichidități ridicate. Caracteristica de bază a acestei politici este prudența. Astfel că orice creștere a cifrei de afaceri duce la creșterea corespunzătoare a stocurilor și astfel la creșterea costurilor de asigurare a continuității activității. Aceste costuri se răsfrâng în rentabilitate, în sensul scăderii acesteia, în schimb riscul unei lipse de stocuri necesare activității este redus.

Politica echilibrată sau intermediară „este cea care armonizează relația contradictorie dintre rentabilitate și risc”. Aceasta înseamnă că creșterea cifrei de afaceri se realizează cu un stoc curent de mărime corespunzătoare, „stocul de siguranță este determinat la acel nivel care egalizaează costurile lipsei de stoc (ruptură de stoc) și costurile ridicate ale stocurilor excesive (peste necesitățile stricte ale exploatării).” Astfel că riscul se minimizează printr-o combinare oarecum a politicii agresive cu cea defensivă.

Aceste trei politici sunt sintetizate comparativ în următorul tabel, din punct de vedere al conținutului, efectelor și riscului fiecăreia:

Tabelul 1.1. Politicile ciclului de exploatare

Sursa: Stroe Radu, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs și aplicații, Capitolul 8, Biblioteca digitală ASE – http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap8

În ceea ce privește pasivele circulante politicile ciclului de exploatare se manifestă astfel:

Politica agresivă, în care accentul cade pe finanțarea pe termen scurt datorită costului mic de procurare a acestora, însă sunt asociate cu un risc mai ridicat în sensul că sunt nesigure, poate apărea lipsa de lichidități. Esența acestei politici este faptul că resursele pe termen scurt sunt mai puțin costisitoare decât resursele permanente. De asemenea de exemplu în cazul utilizării unui credit pe termen scurt există presiunea necesității acceptării de dobânzi mai mari.

Politica defensivă, vizează în principal finanțarea activelor circulante din sursele permanente, fond de rulment, cu costuri de procurare mult mai mari, dar și un risc mai scăzut. Eventualul surplus de resurse permanenete va fi plasat de obicei în titluri financiare.

Politica neutră constă în „sincronizarea perfectă între scadențele activelor și pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea și riscul ce ar însoți formarea activelor și pasivelor circulante au sensuri contrare și se neutralizează într-o oarecare măsură. Fondul de rulment reprezintă marja de siguranță pentru finanțarea activelor circulante și pentru autonomia financiară a întreprinderii.”

Figura 1.2. Politicile de gestiune ale ciclului de exploatare

Sursa: Brezeanu Petre, Finanțe corporative, Vol I., Editura C.H. Beck, București, 2008, pp. 419

Importanța contului de profit și pierdere în reflectarea ciclului de exploatare a companiei

Contul de profit și pierdere este un document ce „reflectă într-o formă sistematizată rezultatele financiare ale exercițiului curent și cel precedent sau a anumitor perioade de gestiune prin prisma raportului dintre cheltuieli și venituri, oferind o imagine sintetică asupra structurii rezultatelor activității de exploatare, financiare și extraordinare.”

Din această definiție reiese faptul că acest document reflectă rezultatele întreprinderii pe tipuri de activități, printre care și activitatea de exploatare, ciclurile de exploatare făcând parte din aceasta. Totuși documentul este întocmit pe un an calendaristic, și nu special pentru un ciclu de exploatare, acesta din urmă desfășurându-se de obicei într-o perioadă mai scurtă de timp. Astfel că în contul de profit și pierdere ajung să se reflecte rezultatele generate de activitatea de exploatare prin mai multe cicluri de exploatare în funcție de profilul întreprinderii.

În contul de profit și pierdere veniturile și cheltuielile sunt structurate pe fiecare categorie de activitate. Veniturile și cheltuielile de exploatare sunt generate de obiectul de activitate al companiei, din sectoare ca industrie, comerț, servicii etc, iar cele financiare provin din participații la capitalul altor societăți, diferențe de curs valutar etc. Veniturile și cheltuielile excepționale sunt generate de activități cu un grad foarte redus de apariție, cum sunt despăgubiri în caz de calamități naturale și altele asemenea.

Pe baza acestui document se pot calcula soldurile intermediare de gestiune, acestea fiind în strânsă legătură în primul rând cu activitatea de exploatare, dar și cu celelalte activități. Acestea sunt niște indicatori calculați în cascadă și oferă informații cu privire la profitabilitatea firmei pe diverse paliere.

Un prim sold intermediar de gestiune este reprezentat de marja comericală și cuantifică performanța activității comeși pierdere veniturile și cheltuielile sunt structurate pe fiecare categorie de activitate. Veniturile și cheltuielile de exploatare sunt generate de obiectul de activitate al companiei, din sectoare ca industrie, comerț, servicii etc, iar cele financiare provin din participații la capitalul altor societăți, diferențe de curs valutar etc. Veniturile și cheltuielile excepționale sunt generate de activități cu un grad foarte redus de apariție, cum sunt despăgubiri în caz de calamități naturale și altele asemenea.

Pe baza acestui document se pot calcula soldurile intermediare de gestiune, acestea fiind în strânsă legătură în primul rând cu activitatea de exploatare, dar și cu celelalte activități. Acestea sunt niște indicatori calculați în cascadă și oferă informații cu privire la profitabilitatea firmei pe diverse paliere.

Un prim sold intermediar de gestiune este reprezentat de marja comericală și cuantifică performanța activității comerciale a companiei, adică activitatea generată de cumpărarea și revânzarea de mărfuri. Se calculează după formula:

unde:

MC – marja comercială

VM – încasări din vânzarea mărfurilor

CM – plăți pentru cumpărarea mărfurilor

– variația stocurilor de mărfuri

Dacă marja comercială este mai mare decât zero, atunci întreprinderea obține un beneficiul din activitatea comercială, cazul contrar reprezintă un aspect nefavorabil pentru companie. De asemenea se trebuie analizată și evoluția în timp a acesteia, o scădere nefiind benefică. De asemenea nu este benefic ca marja comercială să fie mai scăzută decât cea a concurenților.

Al doilea indicator al soldurilor intermediare de gestiune este legat de activitatea de fabricație a întreprinderii și poartă denumirea de producția exercițiului. Aceasta include „valoarea bunurilor și serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută, producția stocată și producția imobilizată.” Formula de calcul a acesteia este dată tocmai de aceste elemente:

Relevanța indicatorului este afectată de faptul că producția vândută este evaluată la prețul de vânzare, în timp ce cea stocată și cea imobilizată sunt evaluate la costul de producție.

Marja comercială și producția exercițiului au o mare importanță deoarece oferă o imagine mai fidelă decât cifra de afaceri asupra activităților reale realizate de companie.

Valoarea adăugată reprezintă „surplusul de valoare creat de întreprindere prin desfășurarea activităților sale, peste valoarea de achiziție a materiilor prime, materialelor, serviciilor etc., de la terți” Este un indicator important datorită faptului că poate reprezenta un potențial de remunerare a participanților la activitatea companiei, prin:

cheltuieli de personal, prin care se asigură remunerarea salariaților;

impozite și taxe, ca plată pentru stat pentru asigurarea cadrului de desfășurare a activității întreprinderii;

amortizare, pentru asigurarea reînnoirii capacității de producție;

cheltuieli financiare, ca dobânzi ce revin creditorilor pentru creditele destinate finanțării companiei;

profit net, ca dividende sau autofinanțare, cu scopul remunerării proprietarilor întreprinderii pentru capitalurile avansate în afacere.

Formula de calcul a valorii adăugate este următoarea:

Excedentul brut al exploatării este „marja brută de acumulare din operațiunile de exploatare, neafectată de amortizări și provizioane”. Acest sold intermediar de gestiune este independent de politica financiară și de cea de amortizare, calculul acestuia realizându-se astfel:

unde:

EBE – excedentul brut din exploatare

VA – valoarea adăugată

SE – subvenții de exploatare

I – impozite și taxe

CP – cheltuieli de personal

Rezultatul exploatării se obține ca și diferență între veniturile totale din exploatare și cheltuielile totale din exploatare. Acesta include și politica de investiții a firmei, o formulă de calcul a acestuia fiind:

Rezultatul din exploatare oferă informații asupra resurselor generate de activitatea de exploatare a companiei, resurse ce pot fi utilizate în diferite scopuri. De asemenea aceste solduri intermediare de gestiune prezentate anterior ar putea oferi o imagine asupra eficienței cu care este gestionat ciclul de exploatare. O mai bună gestiune a ciclului de exploatare inevitabil va conduce la creșteri ale rezultatelor exploatării, sub diferitele lor forme.

Următorii indicatori din cadrul soldurilor intermediare de gestiune fac referire și la celelalte activități ale întreprinderii, activitatea financiară și cea extraordinară. Primul dintre acestea este rezultatul curent, calculat astfel:

Rezultatul extraordinar este o diferență dintre veniturile și cheltuielile extraordinare, iar dacă acestuia i se adaugă rezultatul curent se obține rezultatul brut.

Rezultatul net se prezintă sub formă de profit sau pierdere a exercițiului financiar. Obținerea profitului este rațiunea de a fi a întreprinderii, acesta urmând a fi distribuit sub formă de dividende, reinvestit sau destinat acoperirii pierderilor din anii anteriori. Calculul rezultatului net se realizează după relația:

unde:

RNE – rezultatul net al exercițiului

RC – rezultat curent

REX – rezultat extraordinar

IP – impozit pe profit

Pentru gestiunea ciclului de exploatare mai este relevant și un alt indicator calculat pe baza contului de profit și pierdere, capacitatea de autofinanțare (CAF). Acesta în fapt exprimă potențialul întreprinderii de a-și finanța activitatea de exploatare viitoare din surse proprii, obținute din activitatea curentă.

Calculul capacității de autofinanțarre se poate realiza prin mai multe metode: metoda deductivă sau substractivă și metoda adițională sau aditivă. Formulele de calcul utilizând aceste metode sunt:

aditiv

unde:

CAF – capacitatea de autofinanțare

RN – rezultatul net

Cap – cheltuieli privind amortismentele și provizioanele (de orice fel: exploatare, financiare, excepționale)

Rap – reluări asupra amortismentelor și provizioanelor (de orice fel)

VNCCa – valoarea netă contabilă a cesiunilor de active.

sustractiv

unde:

CAF – capacitatea de autofinanțare

EBE – excedentul brut al exploatării

TC – transferuri de cheltuieli (de orice fel: exploatare, financiare, excepționale)

AVgc – alte venituri de gestiune curentă (din afara exploatării, financiare, excepționale)

ACgc – alte cheltuieli ale gestiunii curente (din afara exploatării, financiare, excepționale).

Capacitatea de autofinanțare poate fi calculată prin aceleași metode după formule ce utilizează aproximativ denumirile elementelor ce se regăsesc în contul de profit și pierdere astfel:

metoda adițională

metoda deductivă

Indiferent de metoda de calcul utilizată capacitatea de autofinanțarea ar trebui să fie identică. Din această capacitate de autofinanțarea întreprinderea ar trebui să își asigure remunerarea capitalurilor proprii prin dividende, reînnoirea mijloacelor de producție, dar legat și de ciclurile de exploatare, acoperirea riscurilor exploatării.

Capitolul 2. Gestiunea financiară a ciclului de exploatare

2.1. Conținutul gestiunii ciclului de exploatare

Un manager urmărește întotdeauna realizarea unei rentabilități cât mai mari a afacerii sale și un risc asociat cât mai mic. Aceasta presupune utilizarea unui volum cât mai redus de active circulante, obținerea unui cost de procurare a resurselor cât mai mic și eliminarea riscurilor de ruptură de stoc, lipsă de lichidități, imposibilitatea de aprovizionare la un moment dat și altele.

Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare este creșterea rentabilității și se realizează prin parcurgerea unui ciclu de exploatare cu un nivel minim de active circulante.

Gestiunea ciclului de exploatare este importantă și din perspectiva în care orice creștere în activitatea curentă a unei companii duce la necesitatea creșterii aprovizionării, producției sau desfacerii și astfel la sporirea activelor circulante.

Gestiunea ciclului de exploatare „cuprinde două domenii complementare de activitate: determinarea necesarului de active circulante și determinarea modalității de finanțare a necesarului de active circulante.”

2.1.1. Gestiunea stocurilor

Potrivit lui Radu Stroe stocul se caracterizează prin:

este cantitatea fizică de bunuri care asigură derularea continuă a activității întreprinderii în toate fazele ciclului de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere);

semnificația lui financiară este de alocare / imobilizare de capital;

necesitatea stocării provine din opoziția dintre fazele ciclului de exploatare:

producția și ciclul în sine au caracter continuu;

aprovizionarea și desfacerea au caracter discontinuu.

Stocurile deținute de o societate pot fi de mai multe feluri:

stocuri de materii prime – volumul lor depinzând de producția planificată, de eficiența aprovizionării, de caracterul producției, aceasta putând fi sezonieră, dar și de posibilitatea aprovizionării sau nu în orice moment cu materii prime necesare procesului de producție;

stocuri de produse în curs de execuție – sunt stâns legate de durata procesului de fabricație, cu o durată mare de timp dintre intrarea materiei prime în fabricație și ieșirea produsului finit putând fi generatoare de stocuri mari de producție în curs de execuție;

stocuri de produse finite – depind în principal de rapiditatea cu care se realizează vânzarea în raport cu ritmul producției.

Stocurile reprezintă pentru companie o imobilizare de resurse pe o perioadă mai mică sau mai mare de timp, datorită resurselor financiare ce sunt investite în acestea. Aceste stocuri ar trebui să fie generatoare de câștiguri sau economii pentru întreprindere, dar datorită imobilizării de resurse de multe ori acestea sunt prea costisitoare. Astfel apare nevoie de gestionare a acestora, adică de menținere a acelui nivel al stocurilor în care să nu fie imobilizate resurse în exces, dar nici să existe riscul unei rupturi de stoc.

Un aspect al unei gestiuni eficiente a stocurilor este dată de menținerea de relații bune și de lungă durată cu furnizorii și alegerea acestora și în funcție de distanța față de companie, promptitudinea livrării, termenele de plată, nu doar de calitate și preț.

Structura stocurilor este destul de importantă deoarece din analiza acesteia se poate determina dacă întreprinderea și-a supradimensionat sau și-a subdimensionat elementele de stoc, și-a imobilizat o parte din resurse în stocuri fără mișcare sau cu o mișcare prea lentă, dar se poate observa și o evoluție în timp a structurii pe componente ale stocului.

Pentru observarea structurii stocului se pot calcula următorii indicatori de forma ponderii unui element de stoc în total stocuri. De exemplu în cazul produselor finite formula ar fi următoarea:

Dacă aceasta are o tendință de creștere se pot da următoarele explicații:

întreprinderea se confruntă cu greutăți la desfacerea produselor finite, producând pe stoc;

modificarea structurii producției a condus la creșterea duratei ciclului de desfacere și/sau eventual reducerea duratei ciclului de aprovizionare.

În cazul în care se dorește determinarea ponderii materiilor prime și materialelor în total stocuri se va utiliza formula:

Dacă ponderea determinată astfel are o tendință de creștere se pot da mai multe explicații printre care supradimensionarea aprovizionării, existența de materii prime sau materiale ce nu mai sunt utile procesului de producție, aprovizionarea cu materii prime se poate realiza doar la un moment dat datorită deficitului de astfel de produse pe piață.

Similar se poate calcula ponderea oricărui stoc în totalul stocurilor deținute de companie și astfel observând evoluția lor în timp se pot determina unele dereglări ce pot apărea în gestiunea stocurilor.

Deținerea de stocuri pentru o companie generează mai multe categorii de costuri care, potrivit literaturii de specialitate, se grupează în:

costul cumpărării sau de achiziție;

costul de lansare a comenzii sau de comandă;

costul de stocare;

costul de ruptură sau de refuz.

Costul cumpărării este acela „prin care se exprimă valoarea cantității de resursă prevăzută pentru achiziționare la un moment dat sau pe întreaga perioadă de gestiune; este rezultatul produsului dintre cantitatea fizică achiziționată și prețul (negociat) de vânzare al furnizorului.” Prețul unitar al stocurilor poate suferi modificări în funcție de negocierile purtate cu furnizorul și obținerea de discount-uri la cumpărarea de cantități mai mari.

Costul de lansare a comenzii conține elemente precum: cheltuielile de supraveghere și control ale inventarelor, cheltuielile de contabilizare a inventarelor, cheltuielile de intocmire a comenzii, cheltuielile de transport și manipulare. Pe lângă acestea pot să apară și costuri cu deplasările delegațiilor companiei ce achiziționează la furnizor.

Costul de stocare cuprinde „suma cheltuielilor ce trebuie efectuate sau care trebuie suportate pe timpul staționării resurselor materiale în stoc, și anume: cheltuieli cu primirea-recepția, transportul în interiorul depozitului, de manipulare, depozitare propriu-zisă, conservare, pază, evidență, eventuale perisabilități normale, efectul stocării resurselor materiale (al imobilizării astfel a fondurilor financiare aferente – dobânzi, taxe, impozite etc.); cheltuieli cu amortizarea spațiilor de stocare, a dotărilor aferente, a celor cu plata salariilor lucrătorilor care își desfășoară activitatea în cadrul depozitelor; cheltuieli cu uzura morală a resurselor materiale.”

Costul de ruptură sau de refuz, poate fi găsit sub mai multe denumiri, printre care și costul aferent lipsei de stocuri și constă în „pierderea unor comenzi de livrări de produse, costul suplimentar aferent aprovizionărilor în regim de urgență a unor stocuri la prețuri mai mari etc.”

Necesarul de stocuri depinde în principal de durata ciclului de exploatare, de valoarea producției, de ritmicitatea aprovizionării și a desfacerii. Aceasta reprezintă o mărime fizică care trebuie să asigure desfășurarea continuă și ritmică a exploatării.

Gestiunea stocurilor este importantă deoarece de cele mai multe ori aprovizionarea are un caracter discontinuu și astfel deținerea stocurilor ajută la menținerea continuității ciclului de exploatare. Gestiunea se realizează prin determinarea stocului optim necesar, din dimensionarea stocurilor conform mai multor metode. Trebuie determinate atât stocul de curent sau de lucru, cât și cel de siguranță.

Stoc curent este stocul de lucru, necesarul de moment și depinde de volumul producției și de cifra de afaceri.

Stoc de siguranță reprezintă „cantitatea de materiale acumulată în depozitele consumatorului, fiind destinată asigurării continuității consumului când stocul curent a fost epuizat și întârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor dereglări în livrările de la furnizori, în transport sau ca urmare a creșterii ritmului consumului pe parcursul perioadei de gestiune peste limitele estimate.”

„Mărimea optimă a stocurilor va fi aceea care armonizează relația contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca) variabile în funcție de numărul aprovizionărilor și cele de depozitare (Cd) care variază în raport cu mărimea stocurilor.” Aceste două tipuri de cheltuieli însumate reprezintă un cost total aferent stocurilor.

Soluțiile de gestiune a stocurilor sunt sintetizate în tabelul următor:

Tabelul 2.1. Soluții pentru gestiunea stocurilor

Sursa: Stroe Radu, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs și aplicații, Capitolul 8, Biblioteca digitală ASE – http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap8

În continuare vor fi prezentate mai detaliat aceste modele de gestionare și dimensionare a stocurilor, începând cu cele clasice, continuând cu metoda ABC și cu cea JIT.

Modelul Wilson-Whitin

În utilizarea acestui model clasic se iau în calcul anumite ipoteze:

cererea se presupune a fi cunoscută;

vânzările se presupun a fi constante de-a lungul anului;

nu este luat în calcul în acest model un stoc minim de siguranță;

intervalele de livrare se presupun a fi constante.

Metoda pornește de la relația:

Relația devine:

unde:

S = mărimea optimă a stocului;

N = necesarul anual (saul altă perioadă luată în calcul) de aprovizionat;

Ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări;

T = intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului;

Cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc în unitatea de timp.

Minimul costului total este dat de punctul în care prima derivată a costului total în raport cu mărimea stocului este egală cu zero.

astfel că:

Formula este cea prin care se poate determina stocul optim, iar pornind de la aceasta se pot determina numărul de comenzi de aprovizionare (Na), dar și intervalul dintre două aprovizionări (ia). T este de obicei considerat a fi aferent unui an, adică 360 de zile.

Modelul gestiunii în condiții de incertitudine

În cazul în care aprovizionările se fac la intervale variabile, iar cantitățile sunt și ele variabile se poate utiliza metoda mediei ponderate pentru determinarea stocului curent și a celul de siguranță.

Intervalul mediu de aprovizionări consecutive se va determina ca medie aritmetică a intervalelor de aprovizionare variabile (ti), care se ponderează cu cantitățile ce se vor aproviziona, formula rezultată fiind:

Stocul curent mediu (Sc) se va determina pe baza necesarului mediu zilnic de aprovizionat și pe baza intervalului mediu între aprovizionări. Necesarul mediu zilnic de aprovizionat este determinat după formula . Rezultă astfel următoare formulă:

„Pentru stocul mediu de siguranță se determină un interval mediu de abatere față de intervalele contractuale (s) ca medie a zilelor de întârziere (ta) ponderate cu cantitățile aprovizionate la termene întârziate (qi), astfel:”

Pentru determinarea stocului de siguranță (Ss) se utilizează aceeași formulă ca și pentru stocul curent, dar adaptată:

Sistemul sau metoda ABC

În cadrul gestiunii stocurilor apar o multitudine de informații atât în faza planificării, cât și în faza realizării efective a aprovizionării și stocării, mai ales în cazul întreprinderilor în care se folosesc o multitudine de sortimente de materii prime, materiale și altele asemenea, procurate de cele mai multe ori de la foarte mulți furnizori. Astfel că s-a găsit o modalitate de gestiune diferențiat a stocurilor în funcție de importanță.

Metoda ABC este o metodă de gestiune diferențiată a stocurilor și este una dintre cele mai cunoscute metode, fiind considerată a fi una clasică. Se bazează pe faptul că la majoritatea întreprinderilor s-a observat că aproximativ 70% din articolele existente în stoc reprezintă doar aproximativ 10% din valorea totală a acestora și aproximativ 10% din totalul lor reprezintă aproximativ 70% din valoarea acestora. Astfel că compania nu își va mai concentra eforturile să urmărească și să controleze detaliat stocurile cu valoare mică și cu o pondere mare, pentru acestea folosindu-se metode gloabale de gestiune.

S-au creat astfel trei grupe de stocuri de active circulante:

grupa A (puține, dar valoroase): articole de active circulante de valoare mare pe unitatea de măsură, dar cu pondere mică în numărul total de articole;

grupa B: articole de active circulante de valoare medie și cu pondere medie în numărul total de articole;

grupa C (multe, dar mărunte): articole de valoare mică pe unitatea de măsură, dar cu pondere ridicată în numărul total de articole.

Grafic relația dintre cele trei grupe menționate este reprezentată sub forma curbei valorilor cumulate:

Figura 2.1. Curba valorilor cumulate în sistemul ABC

Sursa: reproducere după Bășanu Gheorghe, Pricop Mihai, Managementul aprovizionării și desfacerii,

Ediția a treia, Editura Economică, București, 2004, pp. 157

Metoda permite:

urmărirea detaliată a stocurilor din grupele A și B și determinarea mărimii optime a acestora, în așa fel încât necesarul de capital pentru formarea și păstrarea lor să fie minim. Pentru aceste grupe este justificată folosirea de metode analitice de determinare a nevoii de finanțare;

gestionarea prin metode globale a stocurilor din grupa C, acestea se aprovizionează de obicei în loturi mari și pentru perioade lungi de timp cu scopul reducerii cheltuielilor de transport- aprovizionare.

Metoda just in time – JIT

Metoda just in time este o abordare de management, originară din Japonia anilor 1950.

A fost adoptată ulterior de Toyota și multe alte unități de producție japoneze cu un succes considerabil în creșterea productivității prin eliminarea risipei.

Prin adoptarea acestui sistem modern se incearcă deținerea unor stocuri cât mai mici, chiar zero dacă este posibil și asigurarea cu materii prime și materiale în momentul în care este nevoie de acestea. Astfel că se încearcă aprovizionarea exact la momentul potrivit, după cum sugerează și denumirea metodei.

Sistemul JIT necesită un serviciu de transport consistent și echipament special de manipulare. Țelul sistemului este reducerea stocurilor de lucru printr-un proces frecvent de aprovizionare a necesarului de producție. Sistemul permite realizarea unei mici marje de siguranță între ciclurile de transport pentru a evita ruptura de stoc. Orice întârziere sau sosire mai rapidă decât era planificat poate să deregleze procesul de producție. În plus apar și influențe externe din partea vremii, ambuteiajelor, accidentelor neașteptate etc., acestea putând cauza întârzieri grave și avea impact negativ asupra aprovizionării.

Un alt dezavantaj al abordării Just in Time îl constituie faptul că în unele situații în care apare o cerere mare pe piață la un moment dat, aceasta nu poate fi satisfăcută. Acest lucru se poate întâmpla deoarece utilizarea acestui sistem poate crea premisele unei producții nu doar pe baze planificate, ci în concordanță cu cererea reală existentă pe piață. Astfel că se implementează un sistem de producție strict pe bază de comandă. Acest lucru înseamnă o flexibilitate mare în adaptarea factorilor de producție.

De asemenea pentru succesul acestei abordări a gestiunii stocurilor trebuie realizat relații armonioase și de lungă durată cu furnizorii, răspunsul promt al acestora la cererea companiei de materii prime și materiale fiind un factor esențial în rapiditatea cu care se realizează aprovizionarea.

2.1.2. Gestiunea creanțelor

Gestiunea creanțelor este importantă deoarece se întâmplă adesea ca prețul bunurilor ce întreprinderea le vinde să nu fie încasat imediat, generându-se astfel creanțe. Astfel că există două modalități de încasare, încasarea la vedere (în numerar sau prin transfer bancar) și încasarea la termen (cu ajutorul efectelor de comerț, într-o perioadă de 30-90 zile). Această încasare la termen duce la apariția creditului comercial, sub mai multe forme, cel acordat pentru clienți, dar și cel acordat ca și avans furnizorilor.

Privită din acest punct de vedere gestiunea clienților are ca obiectiv „diminuarea volumului creditului comercial acordat și reducerea duratei pentru care se acordă acestea.”

Se consideră că o bună gestionare a creanțelor trebuie să înceapă cu verificarea debitorilor. „Acest aspect poate fi neglijat dacă se lucrează sub presiunea extinderii activității, efectuării livrărilor și lansării în execuție a contractelor, costurile aferente administrării, finanțării și întreținerii relațiilor cu clienții apărând mai târziu, cel mai adesea sub forme imperceptibile.”

De asemenea urmărirea clienților este oportună și derivă din verificarea acestora. Întreprinderea trebuie să cunoască clienții semnificativ, clienții cu scadențe foarte mari, clienții cu plăți neregulate sau clienții cu incapacitate de plată.

Compania trebuie să dețină informații actualizate despre:

Solvabilitatea;

Fidelitatea;

Managementul clienților;

Dimensiunea clienților, etc.

Sursele de informații pentru acestea sunt diverse, și includ fără a se limita la: mass-media, birouri de informații comerciale, bănci, statistici ale relației cu un client existent, relația cu partenerii companiei, organisme specializate (registre ale comerțului, registre de evidență a incidentelor cu instrumente de plată, agenții de administrare fiscală etc.), societăți de consultanță financiară care realizează analize ale clienților etc.

Situația se complică datorită faptului că de multe ori pentru atragerea de noi clienți sau pentru menținerea celor actuali trebuie să facă compromisuri și să acorde credite comerciale pe perioade mai lungi de timp sau într-un volum mai ridicat.

Deciziile financiare legate de gestiunea clienților pot urmări:

reducerea capitalului alocat în soldul clienților, cu asumarea riscului de reducere a vânzărilor și a cifrei de afaceri din cauza nemulțumirii clienților care trebuie să plătească într-o perioadă foarte scurtă;

prelungirea duratei de acordare a creditelor clienți, pentru stimularea vânzărilor și creșterea cifrei de afaceri.

În cazul utilizării celei de-a doua concepții apar riscuri semnificative de neplată și costuri mai ridicate cu creșterea alocării de capitaluri imobilizate în stocul clienților. Aceasta deoarece „fondurile necesare acoperirii acestor imobilizări sunt la fel de costisitoare ca cele folosite de firmă pentru celelalte finanțări, ceea ce impune corespunzătoare gestionare a acestora.”

Politica de creditare comercială a companiei se poate defini prin mai multe elemente:

perioada de creditare, intervalul de timp dintre vânzare și încasare;

standardele creditului, prin care se stabilesc un minim de cerințe ce ar trebui să le îndeplinească clientul pentru a beneficia de un eventual credit comercial;

discountul (rabatul), este o reducere de preț acordată pentru a încuraja clienții să efectueze plata cât mai repede, acordarea acestuia realizându-se după ce în prealabil s-a efectuat o analiză a impactului asupra costurilor și beneficiilor companiei;

politica de colectare, se referă la modalitatea de colectare a creațelor, și implică monitorizarea vitezei de conversie a creanțelor în numerar, dar și stabilitea tehnicilor de recuperare a creanțelor ce au depășit termenele de încasare.

Durata medie a creditului comercial acordat se calculează după formula:

unde: C = creditul comercial acordat clienților;

V = valoarea vânzărilor pentru toți clienții;

A = valoarea avansurilor plătite furnizorilor;

F = valoarea achizițiilor de la furnizorii plătiți în avans.

Gestiunea clienților depinde și de caracteristicile firmei. De exemplu în cazul în care capacitatea de producție nu este utilizată la maxim sau aproape de maxim compania va încerca să stimuleze vânzările prin creșterea creditului comercial și duratei de acordare a acestuia. În caz contrar este posibil ca investiția realizată în capacitatea de producție să nu aducă rentabilitatea așteptată.

O modalitate de gestiune a creanțelor este metoda indicilor, și constă în calcularea unor indicatori pe baza cărora întreprinderea poate lua decizia cu privire la politica creditului comercial.

Indicii ce pot fi calculați sunt următorii:

ponderea creditului-client se poate calcula pe lună, trimestru, semestru, an și poate avea valori cuprinse între 0 și 1. O valoare apropiată de 0 semnifică o politică restrictivă a creditului-client, iar una apropiată de 1 semnifică o politică prea relaxată a acestuia. Formula de calcul este:

coeficientul vitezei de rotație a creanțelor, este sensibil la variațiile sezoniere a vânzărilor și alte fluctuații conjuncturale. Formula de calcul utilizată:

Coeficientul pierderilor datorate creanțelor nerecuperabile cuantifică în fapt riscul la care se supune compania când acordă credite comerciale clienților. O valoarea apropiată de 1 a acestui indicator arată probleme în gestiunea creditului comercial. Formulele de calcul ale acestui coeficient sunt:

Acești trei indicatori pot identifica deficiențele ce pot apărea la nivelul gestiunii clienților dar nu oferă și soluțiile de eliminare a acestora.

Ca și în cazul stocurilor și în cazul clienților se poate utiliza metoda ABC de gestiune adaptată astfel:

– în grupa A vor fi incluși clienții foarte importanți, reprezentând circa 60% din soldul total al acestora și circa 10% din numărul lor;

– în grupa B vor fi incluși clienți importanți, cu procentele de 30% din valoarea soldului și 30% din numărul clienților;

– în grupa C se vor include clienții de mică importanță, cu o valoare aproximativă de 10% din soldul total al clienților și aproximativ 60% din numărul lor.

În funcție de aceste grupe se vor stabili apoi modalități de urmărire a acestora, dar și de acordare a creditelor comerciale. De exemplu vor fi atent supravegheați clienții din grupele A și B, cei din grupa C fiind verificați prin sondaj. De asemnea se pot impune limite maxime a creanțelor acceptate pentru clienții din primele două grupe, urmând ca la depășirea acestora întreprinderea să acționeze ferm în vederea restabilirii echilibrului.

O modalitate modernă de gestiune a clienților este factoring-ul. Aceasta este o modalitate de externalizare, de transferare a facturilor unui factor. Factoring-ul apare sub două forme:

factoring-ul de încasare, în acest caz factorul se angajează să țină contabilitatea debitorilor, să urmărească încasarea creațelor la scadență cu vărsarea sumei la aceeași dată și acoperirea riscului de insolvabilitate;

factoring-ul de finanțare sau cu avansuri, prin care factorul realizează aceleași sarcini ca și în cazul celui de încasare, dar apare posibilitatea ca întreprinderea să îi solicite factorului plata creațelor înainte de încasarea lor.

2.1.3. Eficiența activelor circulante – viteza de rotație

Unul dintre cele mai importante aspecte legate de eficiența utilizării activelor este dat de viteza de rotație a acestora. În fapt aceasta reflectă durata de transformare a mijloacelor circulante în bani și reluarea circuitului. Se dorește ca această durată de transformare în formă bănească a activelor circulante să fie cât mai redusă, adică viteza de circulație, și implicit eficiența, să fie ridicate.

Viteza de rotație se exprimă prin doi indicatori principali:

numărul de rotații, denumit și coeficient de rotație;

durata unui circuit, denumită și viteza exprimată în zile.

Numărul de rotații este un indicator al mijloacelor circulante materiale, iar formulele sale de calcul sunt:

Viteza de rotație este mai mare când coeficientul de rotație are o valoare mare, iar durata unui circuit este redusă. Dacă se aplică aceste formule pentru stocul total al întreprinderii se vor obține următoarele formule:

numărul de rotații – R1

durata în zile a unei rotații – d1

unde:

CA = cifra de afaceri aferentă perioadei – trimestru, semestru, an

= stocurile totale medii calculate ca medie aritmetică între stocul de la începutul perioadei și cel de la sfârșitul perioadei

T = perioada, aleasă de regulă de 90, 180, 360 de zile

Rezultatele acestor calcule pot fi interpretate, astfel că dacă viteza de rotație a stocurilor totale tinde să scadă atunci crește timpul de transformare a activelor circulante în lichidități, se generează o imobilizare de resurse cu efecte adverse asupra trezoreriei. Viteza de rotație poate fi comparată și cu cea a concurenților companiei și astfel se poate determina dacă aceasta este avantajată sau nu în lupta concurențială.

Aceste formule se bazează pe cifra de afaceri, dar calculul vitezei de rotație și a coeficientului de corelație se poate realiza și în alt mod. Astfel că durata în zile a unui circuit urmează relația:

T poate să ia valori de 30, 90, 180, 360, 365 în funție de perioada luată în calcul, respectiv, lună, trimestru, semestru, an.

Durata în zile a unui circuit se calculează diferit în funcție de faza pentru care se realizează calculul. În faza de aprovizionare se iau în calcul valoarea aprovizionărilor și stocurile medii de materii prime, materiale, mărfuri. În faza de fabricație se au în vedere costurile totale de exploatare și stocurile medii de produse în curs de execuție. În faza de vânzare se pot avea în vedere costurile complete sau cifra de afaceri și stocurile medii de produse finite, mărfuri.

Pornind de la durata în zile se poate calcula numărul de rotații, cu ajutorul formulelor:

unde: cr = coeficientul de rotație;

T = durata de timp de referință

Dz = durata în zile a unei rotații;

Bc = baza de calcul;

N(S) = stocuri normale/medii.

Între cei doi indicatori există o relație invers proporțională, adică dacă durata în zile a unei rotații crește, atunci coeficientul de corelație va scădea și invers.

Cele mai semnificative durate de rotație se calculează și după formulele:

durata de rotație a materiilor prime și a materialelor (Dm)

SM = soldul materiilor prime și materialelor (bilanț)

Cm = consumuri de materiale de la terți

durata de rotație a produselor finite (Dpf)

Spf = soldul produselor finite

Cp = costuri de producție

durata de încasare a clienților (DCR)

SCR = soldul clienți

I = încasări din cifra de afaceri

Scăderea vitezei de rotație a fiecărui element poate avea diferite explicații. În cazul scăderii vitezei de rotație a materiilor prime și materialelor se poate vorbi de mișcarea lentă a acestor stocuri, de dereglări în aprovizionare și de o anumită dependență de piața de aprovizionare. De semenea în cazul produselor finite o scădere a vitezei de rotație este cauzată de greutatea comercializării produselor, dar și de o organizare defectuoasă a procesului de vânzare și a marketingului companiei. Cauzele înrăutățirii vitezei de rotație a activelor circulante pot fi diverse și nu se limitează la acestea, în funcție de specificul de activitate al fiecărei întreprinderi.

Căi de accelerare a vitezei de rotație

Aceste căi de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante vizează toate fazele ciclului de exploatare, începând cu aprovizionarea, continuând cu producția și încheind cu vânzarea.

În faza de aprovizionare se pot lua următoarele măsuri de îmbunătățire a eficienței activelor circulante:

stabilirea furnizorilor cei mai apropiați de sediul agentului economic;

alegerea mijlocului de transport cel mai ieftin;

prețul de aprovizionare să fie cel mai mic;

asigurarea permanentă a aprovizionării prin încheierea de contracte cu furnizorii cu specificarea termenelor de livrare;

nivelul stocurilor în magazii să fie dimensionat din punct de vedere optim, în sensul înlăturării supradimensionării acestuia;

valorificarea stocurilor cu mișcare lentă și fără mișcare.

De asemenea „perfecționarea aprovizionării poate avea loc prin creșterea operativității, adaptarea la condițiile noi de pe piață, înlăturarea circulației greoaie a materiilor prime și materialelor, selectarea furnizorilor după anumite criterii, încheierea la timp și respectarea contractelor, transformarea contractelor în instrumente de fundamentare a programelor de producție.”

În cadrul procesului de producție creșterea eficienței activelor circulante se poate referi la:

scurtarea duratei ciclului de fabricație;

creșterea calității producției și eliminarea rebuturilor;

reducerea costurilor de producție, îndeosebi a celor materiale;

asigurarea ritmicității producției.

La acestea se mai adaugă reducerea nivelului de produse în curs de execuție prin accelerarea procesului de producție, dotarea procesului de fabricație cu tehnologii moderne și eficiente, optimizarea fluxurilor de fabricație și creșterea productivității muncii prin creșterea calificării personalului, folosirea integrală a timpului de lucru, planificarea exactă a producției și respectarea programului și altele.

În faza comercializării printre măsurile de accelerare a vânzărilor și vitezei de rotație a stocurilor de produse finite și de mărfuri se regăsesc: alegerea unor mijloace de transport rapide și cu un cost cât mai redus, alegerea de ambalaje corespunzătoare, alegerea unor loturi optime pentru fiecare transport, dar și reducerea perioadei de stocare în magazii.

Desfacerea rapidă a produselor finite și mărfurilor are ca efect reîntregirea lichidităților, cu efecte favorabile asupra societăților comerciale. Alte căi de realizare a acesteia sunt:

respectarea clauzelor contractuale;

evitarea fabricării unor produse fără desfacere asigurată;

realizarea ritmică a programului de producție;

modernizarea producției;

mecanizarea manipulării stocurilor de produse finite;

îmbunătățirea relațiilor cu transportatorii;

operativitate în ambalarea și sortarea produselor;

evitarea fabricării în avans a produselor;

reducerea perioadei de decontare.

Reducerea perioadei de decontare se leagă de accelerarea vitezei de rotație a creanțelor clienți, aceasta putând fi îmbunătățită prin: depunerea imediată la bancă a documentelor de decontare, evitarea erorilor în întocmirea documentelor de decontare, limitarea amânărilor la plată, simplificarea procedurilor de decontare, evitarea expedierii mărfurilor în avans, livrarea de produse superioare calitativ, reducerea volumului creditului comercial sau a duratei de acordare a acestuia.

2.2. Finanțarea ciclului de exploatare

Pentru o bună desfășurare a activității de exploatare o companie trebuie să își asigure finanțarea corespunzătoare a acesteia și să își asigure surse de finanțare corespunzătoare și accesibile, la costuri cât mai reduse. Finanțarea activelor circulante necesare exploatării este în general o finanțare pe termen scurt, sub un an.

Există un principiu care stipulează că activele circulante se vor finanța din fonduri pe termen scurt, iar cele imobilizate din fonduri pe termen lung. În practică acest principiu este destul de greu de respectat, astfel că se întâlnește încălcarea lui destul de frecvent.

În strânsă legătură cu modul de finanțare al activelor circulante acestea se pot împărți în două categorii distincte:

active pe termen scurt „permanente” – sunt acele active circulante care nu pot fi diminuate fără a pune în pericol perenitatea întreprinderii. Întotdeauna compania trebuie să dețină o anumită sumă a trezoreriei, a stocurilor și a creanțelor pentru a asigura continuitatea activității;

active pe termen scurt „variabile” sau „temporare” – sunt cele ce variază odată cu ciclul de producție.

În cazul în care întreprinderea are active circulante ce variază imprevizibil, trebuie să existe o marjă de siguranță dată de fondul de rulment.

2.2.1. Sursele de finanțare și costurile aferente acestora

Sursele de finanțare ale ciclului de exploatare se împart în: surse proprii, surse atrase și surse împrumutate.

Sursele proprii

„Reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor pentru asigurarea continuității producției și ritmicității vânzărilor determină o nevoie de capital cvasipermanentă. În acest context se pune problema existenței unor surse permanente pentru finanțarea acestor nevoi. Această sursă este fondul de rulment.”

În general alocările permanente sunt acoperite din surse permanente. În cazul în care sursele permanente sunt mai mari decât alocările permanente, surplusul va fi folosit pentru finanțarea alocărilor temporare, activelor circulante. Astfel că fondul de rulment este „acea parte a capitalurilor permanente (capital propriu plus datorii pe termen lung și datorii pe termen mediu) rămase după finanțarea activelor fixe, deci ceea ce rămâne din finanțările stabile (permanente) se folosește pentru finanțările pe termen scurt (ciclice).”

Fondul de rulment este în fapt un indicator al echilibrului financiar în cadrul companiei. Există mai multe tipuri de fond de rulment:

Fondul de rulment brut „se mai numește fond de rulment total sau economic și desemnează toate elementele de active circulante susceptibile de a fi transformate în bani într-un termen mai mic de un an, adică să se reânnoiască, să efectueze cel puțin o rotație, un rulment.”

Cel mai cunoscut este însă fondul de rulment net sau permanent, acesta reprezintă „partea din capitalul permanent care poate fi utilizată pentru finanțarea activelor circulante, adică excedentul de capital permanent față de active imobilizate, dau excedentul activelor circulante cu lichidități pe termen mai mic de un an, față de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an”. În fapt majoritatea autorilor când fac referire la fondul de rulment se referă la această variantă, cea netă.

Fondul de rulment poate fi calculat după prin două metode, rezultând formulele:

sau

Fondul de rulment calculat cu formula de mai sus se împarte în fond de rulment propriu și fond de rulment împrumutat. Calcularea acestora se realizează după formulele:

Un indicator ce arată necesarul de finanțare și este în strânsă legătură cu fondul de rulment este reprezentat de nevoia de fond de rulment. Nevoile de finanțare sunt generate în cadrul ciclului de exploatare prin aprovizionarea cu materii prime, materiale, mărfuri, dar și prin relațiile comerciale cu clienții.

Fondul de rulment trebuie analizat și prin prisma echilibrului acestuia cu fondul de rulment necesar. O situație de dezechilibru este dată de un necesar mai mare și un fond de rulment mai mic. Fondul de rulment poate să suporte anumite micșorări din cauze precum:

obținerea unor pierderi ce reduc capitalul propriu;

rambursarea de împrumuturi pe termen mediu și lung, dacă restituirea nu se face din beneficii și dacă este mai mare decât anuitățile de amortizare;

majorarea investițiilor și implicit creșterea activelor fixe, a căror finanțare nu se asigură din noi capitaluri permanente sau suma depășește amortizarea normală.

Ca soluții de suplimentare a fondului de rulment în caz de necesitate pot fi sporirea capitalurilor permanente sau diminuarea activelor fixe. În cazul în care se dorește sporirea capitalurilor permanente aceasta se realizează prin mai multe metode, printre care noi aporturi ale acționarilor/asociaților sau sporirea rezervelor din profiturile obținute, aceste modalități având ca efect sporirea capitalului propriu. O altă modalitate este apelarea la împrumuturi pe termen mediu și lung, acest lucru fiind destul de greu de realizat, creditorii potențiali fiind reticenți în a acorda finanțare în astfel de scopuri.

În cazul diminuării activelor fixe se poate proceda la majorarea fondului de amortizare vânzarea unei părți din imobilizările existente sau renunțarea la noi investiții în astfel de active.

Nevoia de fond de rulment se calculează ca diferență între alocările ciclice și sursele ciclice, formula rezultată și interpretările aferente fiind:

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă apare un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele acestora, iar dacă rezultatul este negativ apare un surplus de surse temporare peste nevoile temporare de capitaluri circulante.

O nevoie de fond de rulment pozitivă arată o situație normală în condițiile unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare, iar în caz contrar există un decalaj nefavorabil între lichiditatea creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare. În cazul în care nevoia de fond de rulment este pozitivă, situația poate fi considerată favorabilă dacă se datorează unei accelerări a rotației activelor circulante și relaxării scadențelor datoriilor. Situația este nefavorabilă dacă se datorează apariției unei întreruperi în aprovizionare și reînnoirea stocurilor.

Sursele atrase

Sursele atrase sunt constituite din datoriile de exploatare sau pasivele circulante. Ele poartă această denumire deoarece sunt efectiv atrase de la furnizori, salariați, buget etc. într-o perioadă de timp cuprinsă între momentul apariției obligației de plată și momentul plății efective.

„Fiind surse gratuite, o gestiune eficientă a pasivelor circulante este aceea care reușește să angajeze datorii cu scadențe cât mai întinse în timp, în raport cu creianțele pe care urmărește să le încaseze cât mai repede.”

Așadar un obiectiv al companiei este obținerea de credite comerciale de furnizori pe perioade cât mai lungi, dar fără a afecta relațiile cu aceștia. Atfel că prelungirea peioadei de plată nu este neapărat avantajoasă în unele situații. În sprijinul acestei afirmații poate fi dat următorul exemplu: o companie poate renunța la un termen de plată mai îndelungat dacă obține un discount, o reducere de preț substanțială în cazul plății imediate. Astfel că firma poate să aleagă varianta mai avantajoasă, în funcție de mărime beneficiului obținut. Dacă reducerea de preț este mai mare decât rentabilitatea care ar fi fost obținută prin fructificarea sumei care s-ar fi plătit cu o perioadă de creditare mai îndelungată, atunci se va alege plata imediată, în caz contrar se va alege obținerea creditului comercial.

Astfel că din cele prezentate anterior se poate scoate în evidență că chiar dacă întreprinderea nu plătește dobândă pentru creditul comerical primit de la furnizori, apare totuși un cost al acestuia ce constă în reducerile de preț, rabaturile, discounturile ce le-ar putea obține în cazul efectuării plății pe loc.

Viteza de roțație a creditului furnizori sau durata de plată a furnizorilor (DFz) poate fi calculată după formula:

unde: SFz = soldul furnizorilor

Ct = consumuri de la terți

Cu cât durata de rotație este mai redusă, cu atât viteza de rotație este mai ridicată. Durata de plată a furnizorilor se va compara cu durata de încasare a clienților, compania dorind ca prima să fie mai mare decât cea de-a doua.

Dacă viteza de rotație a creditului furnizor are tendință de reducere se înregistrează o creștere a presiunii financiare asupra întreprinderii, de altfel aceeași situație fiind și în cazul în care viteza de rotație a creditului client este mai mică decât cea a creditului furnizor. De asemenea dacă în relațiile cu furnizorul poziția dominantă o are cumpărătorul se pot negocia credite furnizor avantajoase, iar dacă plata furnizorilor se realizează cu întârziere față de termenele negociate, atunci întreprinderea se confruntă cu greutăți la plată.

În cazul calculelor duratei de plată a furnizorilor trebuie eliminate sumele aferente furnizorilor de imoblilizări, aceștia neavând legătură directă cu activitatea de exploatare.

În cadrul datoriilor de exploatare mai sunt incluse și datorii față de diverși terți, ce sunt constituite din sume datorate, dar neplătite. De regulă acestea au scadențe destul de scurte și constau în principal în:

Salarii datorate personalului;

Impozite datorate statului;

Sarcini sociale asupra salariilor, datorate unor organisme specializate în domeniul protecției sociale;

Dividende de plătit asociaților etc.

Sursele împrumutate

În cazul în care sursele proprii și cele atrase se dovedesc a fi insuficiente pentru finanțarea ciclului de exploatare întreprinderea va apela la surse împrumutate, ce constau în principal în credite bancare pe termen scurt (de trezorerie, de scont etc.).

Creditul de trezorerie este destinat acoperirii deficitului de trezorerie ce apare ca urmare a comparării necesarului de trezorerie cu resursele de trezorerie.

Necesarul trimestrial de trezorerie se stabilește trimestrial în cadrul Planului de trezorerie ca diferență între soldul stocurilor și cheltuielilor (N), pe de o parte, și totalul resurselor proprii atrase și încasărilor (R), pe de altă parte:

Acest deficit constituie un nivel al noilor credite ce întreprinderea le va solicita în acel trimestru, peste cele solicitate în trimestrele anterioare, în funcție de plafonul maxim stabilit însă anterior de bancă. Odată cu atingerea acestui plafon banca va refuza acordarea suplimentară de credite de trezorerie, dar de asemenea pot apărea dobânzi și comisioane de penalizare.

Excendetul de trezorerie dă posibilitatea companiei să ramburseze creditele de trezorerie deja contractate. Rezultă astfel că „soldul creditelor la sfârșitul anului va fi majorat cu deficitele sau va fi micșorat cu excedentele de trezorerie.” Odată ce creditele de trezorerie au fost rambursate integral din excedentele de trezorerie, noile excedente vor putea fi folosite în alte scopuri cum ar fi plasamente în valori mobiliare cu scadențe scurte de timp.

Creditele de scont sunt o altă sursă împrumutată la care întreprinderea poate să apeleze în situații de nevoie. Scontarea unui efect de comerț „este operația prin care întreprinderea cedează acest efect înainte de scadența sa, băncii sale.” Astfel că suma obținută prin scontare reprezintă în fapt un credit pe care întreprinderea îl obține, dar la nivelul valorii nominale a efectului scontat, din care se scade taxa de scont impusă de bancă.

Există și situația în care banca poate să refuze scontarea unui efect de comerț, în funcție de credibilitatea acestuia. Dacă banca nu este sigură că la scadență va putea încasa de la plătitor suma înscrisă pe efect sau dacă are informații în acest sens, va refuza acordarea creditului de scont companiei beneficiare a efectului.

Creditele de mobilizare a creanțelor comerciale sunt o formă de creditare pe baza creanțelor pe care compania le are, grupate după criteriul scadenței, pentru care întreprinderea păstrează dreptul de proprietate, dar își asigură printr-un credit finanțarea necesară până la scadența acestora. Se concretizează într-un bilet la ordin ce reunește mai multe efecte comerciale emise de companie cu scadențe individuale în jurul a 10 zile, ce va fi scontat la bancă. Creditul astfel obținut trebuie rambursat în maxim 90 de zile și este destul de greu de obținut deoarece prezintă un risc destul de ridicat pentru bancă.

Creditele pentru stocuri sezoniere, după cum sugerează și denumira sunt un tip de credite cu destinație specială, aceea de a finanța aprovizionarea cu stocuri în cazul unei activități de exploatare sezonieră, întâlnită mai ales în domeniul agricol, dar și în alte domenii cu activitate sezonieră ce produce un decalaj între încasări și plăți.

Creditul decouvert sau de descoperire de cont este acea facilitate prin care „bancherul fixează un plafon (suma maximă de debitat) în funcție de un anumit număr de criterii (mărimea și cifra de afaceri a întreprinderii, situația financiară, valoarea sumelor care tranzitează prin bancă etc.). Uneori numărul de zile de decouvert este limitat.”

Există o multitudine de alte produse bancare și financiare pentru finațare pe termen scurt sub forme diferite și cu caracteristici specifice, cele prezentate anterior sunt însă cele mai reprezentative.

Costul creditelor

Costul creditelor este un criteriu important la care o societate se raportează atunci când alege sursele de finanțare potrivite pentru nevoile sale. Astfel că o cunoaștere cât mai exactă a acestora poate duce la o gestiune corespunzătoare a ciclului de exploatare.

Costul creditelor trebuie privit din două aspecte distincte: costul explicit (aplicabil) și costul implicit (real).

Costul explicit cuprinde dobânda și comisioanele. Rata dobânzii este în general formată din rata dobânzii de referință a băncii centrale la creditele interbancare, la care se adaugă o primă de risc privind tipul de credit, mai mare pentru creditele de trezorerie și mai mică pentru cele de scont, și o primă de risc privind solicitantul, în funcție de bonitatea acestuia.

Comisioanele sunt diverse și se referă la administrare, decontare efecte comerciale prin viramente, întocmirea documentelor aferente dosarului de creditare, depășirea anumitor plafoane, de acceptare, de neplată etc.

Costul explicit este de obicei mai scăzut decât cel real, din mai multe motive. În primul rând pe termen scurt rata dobânzii este una proporțională, care nu ține cont de oportunitatea de capitalizare a dobânzii cum este în cazul unei dobânzi echivalente. Astfel că rata dobânzii anuală se împarte pe fracțiuni de an în funcție de durata creditului. În al doilea rând decontarea disponibilităților bănești împrumutate se realizază cu o zi sau două ulterior față de momentul efectiv de aprobare a creditului și acordare a dobânzii. În al treilea rând fracțiunea de timp de acordare a creditului se calculează în funcție de 360 de zile și nu de 365 ceea ce duce la o majorare a costului.

2.2.2. Politicile de finanțare

Politicile de finanțare ale activelor circulante sunt sintetizate în următorul tabel.

Tabelul 2.2. Politici de finanțare a activelor circulante

Sursa: Stroe Radu, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs și aplicații, Capitolul 8, Biblioteca digitală ASE – http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap8

Un aspect specific al politicilor de finanțare a activelor circulante se referă la politica de fond de rulment. În conformitate cu acesta se pot distinge trei strategii:

Constituirea unui fond de rulment care să acopere nevoile medii de active circulante. Strategia constă în apelarea la credite pe termen scurt în perioada de vârf de activitate , iar în perioada cu activitate redusă apare un excendet de lichidități din fond de rulment ce va putea fi utilizat pentru diverse plasamente pe termen scurt. Această politică poate fi catalogată ca prudentă.

Constituirea unui fond de rulment deasupra oricărei oscilații trimestriale a necesarului de active circulante. Poate fi catalogată ca o politică conservatoare deoarece se renunță total la creditul pe termen scurt și utilizarea permanentă a fondului de rulment pentru acoperirea creșterilor neașteptate a activelor circulante. Devine însă necesară găsirea de plasamente rentabile pe termen scurt pentru fructificarea lichidităților.

Constituirea unui fond de rulment constant inferior oscilațiilor activelor circulante în cursul anului. Întreprinederea va apela permanent la credite de trezorerie, această afectând profitabilitatea datorită creșterii costurilor. Un alt aspect al politicii este faptul că întreprinderea trebuie să mențină o solvabilitate, o bonitate satisfăcătoare pentru bănci în vederea obținerii de credite și dobânzi cât mai scăzute. Este o politică riscantă, dar dacă rentabilitatea companiei este mai ridcată decât nivelul dobânzii această politică poate oferi rezultate acceptabile.

O altă politică semnificativă legată de finanțarea exploatării este politica de îndatorare a companiei pe termen scurt. Aceasta se referă la raportul dintre datorii și fondurile proprii. Îndatorarea influențează rentabilitatea la o primă vedere în mod negativ, datorită costurilor cu dobânzile, dar dacă rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii, atunci se influențează în mod pozitiv profitabilitatea societății comerciale.

Între rentabilitatea economică și cea financiară există legături astfel: „dacă nu există împrumut, cele două rentabilități sunt egale; dacă există împrumut, diferența dintre cele două rate este în funcție de coeficientul structurii financiare a întreprinderii (datorii/capital propriu) și diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii la creditele contractate.”

Se pot scoate în evidență următoarele relații:

unde:

r = rata rentabilității economice

i = rata dobânzii

A = active totale

B = beneficiu net

C = capital propriu

D = datorii pe termen scurt

Rf = rata rentabilității financiare

Îndatorarea permite creșterea rentabilității financiare față de rentabilitatea economică, dar doar în cazul în care rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii. Dacă rata rentabilității economice este mai mică decât rata dobânzii efectul produs este unul negativ, rata rentabilității financiare fiind micșorată.

2.3. Determinarea necesarului de finanțare

Necesarul de finanțare al ciclului de exploatare se referă la nevoia totală de capitaluri ce sunt folosite pentru obținerea stocurilor și meținerea creanțelor la un nivel corespunzător pentru o bună desfășurare a activității.

Determinarea necesarului de finanțare este importantă datorită echilibrului financiar al întreprinderii, fiind important să se cunoască nivelul capitalurilor investite în activele circulante.

Necesarul de finanțare poate fi determinat prin două mari grupe de metode: metode analitice și metode sintetice.

2.3.1. Metode analitice de determinare a necesarului de finanțare

Metodele analitice „presupun determinarea mărimii necesarului de finanțare al ciclului de exploatare pe elemente de stocuri (de materii prime și materiale, de produse în curs de fabricație, de produse finite), iar în cadrul elementelor de stocuri calculul analitic se desfășoară pe fiecare material sau produs nominalizat și pe fiecare fel de stoc (curent, de siguranță, de condiționare, de transport interior).”

Aceste metode necesită un volum mare de muncă și au un nivel de complexitate a calculelor ridicat, din această cauză sunt utilizate cât mai rar, de exemplu în caz de modificări semnificative la nivelul entității (înființare, fuziuni, deschiderea de noi facilități de producție etc.) sau pentru determinarea nevoii de finanțare la nivel anual, la nivel trimestrial recomandându-se folosirea de metode sintetice.

Metodele de determinare a necesarului de finanțare a ciclului de exploatare se fundamentează pe mai multe tipuri de indicatori., adică pe costurile exploatării sau pe cifra de afaceri previzionată.

A. Metode analitice bazate pe costurile exploatării

Aceste metode se bazează pe cheltuielile ce „caracterizează fiecare fază a ciclului de exploatare (de achiziție și depozitare a materialelor, de fabricație a subansamblelor, de depozitare și livrare a produselor finite) și de la timpul între două reconstituiri consecutive ale stocurilor exploatării.”

Rezultă astfel următoarea formulă:

unde:

NFCE = necesarul de finanțare al ciclului de exploatare

Cmz = cheltuieli de exploatare ale fazei

t = timpul între două reconstituiri succesive

k = coeficientul de corecție specific fiecărei faze în care cheltuielile de exploatare au un caracter variabil

Cheltuielile de exploatare sunt previzionate în bugetul exploatării aferent fiecărei faze. Astfel că apar diferite bugete ca bugetul vânzărilor, bugetul aprovizionării, bugetul producției.

Se mai ia în considerare și ritmul de avansare a capitalurilor bănești pentru a acoperi cheltuielile, acesta fiind echivalent cu ritmul de recuperare a cheltuielilor prin darea în consum a stocurilor. În consecință „cheltuielile materiale pentru stocurile curente se corectează cu un coeficient de 0,5 datorită consumării treptate a stocurilor și de recuperare a capitalurilor avansate de la nivelul maxim din prima zi a aprovizionării și până la nivelul minim din preziua unei noi aprovizionări. Cheltuielile de fabricație se ajustează cu un coeficient de corecție între 0,5 – 1 în funcție de ritmul de alocare a capitalurilor bănești în formarea stocurilor în curs de fabricație.”

Cheltuielile ce sunt generate în fiecare fază a ciclului de exploatare sunt specifice fiecăreia. În faza de aprovizionare acestea sunt influențate de prețul de aprovizionare al materiilor prime și materialelor și de cantitățile achiziționate. În faza de producție apar cheltuieli de fabricație în funcție de consumul de materii prime și materiale, de salariile muncitorilor, de reparații și întreținerea utilijelor, cheltuieli cu energie, apă, cheltuielile de administrație și altele. În faza de comercializare apar costurile de fabricație a produselor finite, în acestea fiind incluse toate cele de mai sus, dar mai apar și cheltuieli asociate vânzării, cu livrarea produselor și altele.

Timpul între două reconstituiri succesive de stocuri poate fi asimilat unei înregistrări statistice a vitezei de rotație a acestora. Acesta se calculează „ca o medie aritmetică (simplă sau ponderată) a duratelor înregistrate în perioada anterioară între două reconstituiri succesive de stocuri. Aceste durate efective se corelează cu cele prevăzute în contractele viitoare de aprovizionare și de desfacere și în fișele tehnologice de fabricație a produselor.”

Metoda analitică de calcul al necesarului de finanțare bazată pe costurile exploatării este prezentată în continuare pe fiecare element de stoc în parte cu formulele aferente:

pentru materiii prime și materiale

pentru materiale semnificative

unde:

Necmat = necesarul de finanțat mediu anual pentru materiale semnificative

N = necesarul valoric anual de materie primă semnificativă

i = intervalul mediu între două aprovizionări de materiale succesive

s = intervalul mediu pentru formarea stocului de siguranță

c = intervalul pentru stocul de condiționare;

t = intervalul pentru transportul interior între depozitul central și depozitele secțiilor de producție

Necesarul valoric anual din materia primă semnificativă se calculează în funcție de cantitatea de produse programate a se fabrica pe fiecare tip de produs (qi) norma de consum specifică fiecărui produs (nci) și prețul de aprovizionare unitar (pai), în funcție de numărul de produse ce urmează a fi fabricate (i).

pentru materialele nesemnificative sau diverse formula va fi:

pentru produse semnificative în curs de fabricație

unde:

Necp curs = necesarul de finanțat mediu anual pentru produse în curs de fabricație

q = producția fizică anuală previzionată

cp = costul de producție unitar antecalculat

D = durata ciclului de fabricație

K = coeficient de corectare specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricație, cuprins între 0,5 și 1

Durata ciclului de fabricație rezultă din fișa tehnologică de fabricație pentru produs, și se obține prin însumarea timpilor de pregătire a mașinilor, de prelucrare propriu-zisă, de control între faze și de predare la magazia de produse finite.

pentru obiecte de inventar de mică valoare sau de scurtă durată

unde:

Necob inv = necesarul de finanțat mediu anual pentru obiecte de inventar

Si = stocurile inițiale (de la sfârșitul perioadei precedente)

A = achizițiile perioadei respective

Sfm = stocuri fără mișcare

Uz = consumul sau uzura acestora

pentru produse finite semnificative

unde:

Necp fin = necesarul de finanțat mediu anual pentru produs finit semnificativ

q = producția fizică anuală previzionată

cc = costul complet unitar antecalculat

Dst = durata de staționare în magazie a produselor finite

Durata medie de staționare a produselor finite în magazie se obține prin însumarea timpilor de control tehnic de calitate, dar și timpilor de formare a loturilor, de etichetare și de întocmire a documentelor de expediere.

pentru produse facturate și neîncasate – creanțe clienți

unde:

Neccl = necesarul de finanțat mediu anual pentru creanțe clienți

q = producția fizică anuală previzionată

cc = costul complet unitar antecalculat

De = durata medie de stocare

Metodele analitice de determinare a necesarului de finanțare se folosesc pentru fiecare element semnificativ de stoc. Acestea sunt foarte multe astfel că se folosesc pentru determinarea necesarului de finanțat anual, pentru cel trimestrial utilizându-se metode sintetice rezultând o nouă formulă bazată pe cheltuielile medii zilnice specifice trimestrului respectiv (ChTR) și pe durata medie în zile ce rezultă din necesarul anual.

Dmr reprezintă durata medie de rotație pentru fiecare activ circulant și se calculează după formula:

B. Metode analitice bazate pe cifra de afaceri

Acestea se bazează pe relația de echivalență dintre necesarul de finanțare al ciclului de exploatare și cifra de afaceri a perioadei de gestiune. Elementele de fundamentare a necesarului de finațare sunt: cifra de afaceri previzionată prin bugetul de vânzări, duratele de rotație a categoriilor de stocuri și creanțelor determinate pe bază de bilanț și cont de rezultate din exercițiul anterior, rezultând formula:

unde: Rc = rata cinetică a elementului de activ circulant în raport cu cifra de afaceri

Astfel se calculează necesarul de finanțare pentru materii prime și materiale, producția în curs de execuție, produse finite și creanțe.

2.3.2. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanțare

Metodele sintetice de determinare a necesarului de finanțare se folosesc pentru totalul activelor circulante și au un grad de sinteză destul de mare. Sunt metode mai simpliste decât cele analitice, dar chiar dacă se obține un necesar de finanțare pe total active circulante, acesta va fi împărțit pe elemente în funcție de ponderea fiecăruia în total.

Aceste metode se fundamentează pe mai multe elemente printre care: viteza de rotație în funcție de costurile de exploatare, activele circulante la 1000 lei producție și rata cinetică a activelor circulante.

A. Metoda bazată pe viteza de rotație în funcție de costurile exploatării

Modelul se construiește după cum urmează:

unde:

NecTRIM = necesarul de finanțat trimestrial pentru total active circulante

q1 = producția fizică previzionată timestrial

cc1 = costul complet unitar antecalculat

Dr0 = viteza de rotație în perioada precedentă

Producția previzionată și costul unitar antecalculat se preiau din bugetul producției, viteza de rotație fiind calculată pe baza datelor din bilanț și contul de rezultate din anul precedent, ajustată în funcție de elementele previzibile din anul curent.

unde:

= soldul mediu al activelor circulante din anul precedent

= costul producției marfă în anul precedent

unde:

q0 = producția fizică realizată în anul precedent

cc0 = costul complet efectiv din anul precedent

B. Metoda bazată pe activele circulante la 1000 lei producție marfă

Active circulante la 1000 lei producție marfă este un coeficient de proporționalitate specific anului precendent, și se construiește după formulele:

unde:

Ac/1000 = active circulante la 1000 lei producție marfă

Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent

PMc = costul producției marfă fabricată în anul precedent

unde:

Nectrim = necesarul trimestrial de active circulante

Q = producția previzionată trimestrial

Cc = costul complet unitar antecalculat

C. Metoda bazată pe rata cinetică pe total active circulante

Formulele utilizate sunt:

unde:

NFCE = necesarul trimestrial de active circulante

CA = cifra de afaceri

Rc = rata cinetică pe total active circulante

unde:

AC0 = total active circulante din anul precedent

CA0 = cifra de afaceri din anul precedent

Capitolul 3. Studiu de caz: Gestiunea ciclului de exploatare la S.C. Autonova S.A.

3.1. Descrierea companiei

Bibliografie

Cărți

Băileșteanu Gheorghe, Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Bășanu Gheorghe, Pricop Mihai, Managementul aprovizionării și desfacerii, Ediția a treia, Editura Economică, București, 2004

Bistriceanu Gheorghe, Adochiței Mihai, Negrea Emil, Finanțele agenților economici, Editura Economică, București, 2001

Bogdan Victoria, Bazele contabilității contemporane, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2005

Brezeanu Petre, Finanțe corporative, Vol I., Editura C.H. Beck, București, 2008

Cristea Horia, Ștefănescu Nicolae, Finanțele întreprinderii, Editura CECCAR, București, 2003

Cristea Horia, Ștefănescu Nicolae, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1996

Dragotă Victor, Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, Management financiar, Vol. 1 – Analiză financiară și gestiune financiară operațională, Editura Economică, București, 2003

Farcaș Mariana, Contabilitate financiară, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011

Hada Teodor, Finanțele agenților economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999

Hoanță Nicolae, Finanțele firmei, Sibiu, 1998

Răscolean Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Focus, Petroșani, 2002

Robinson Steve, Management financiar, Editura Teora, București, 1999

Stancu Ion (coord.), Finanțe – Vol III. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a V-a, Editura Economică, București, 2003

Stancu Ion, Gestiunea financiară a agenților economici, Editura Economică, București, 1994

Toma Mihai, Brezeanu Petre, Finanțe și gestiune financiară, Editura Economică, București, 1996

Toma Mihai, Alexandru Felicia, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 1998

Toma Mihai, Alexandru Felicia, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 2003

Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a V-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2010

Cărți digitale

Stroe Radu, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs și aplicații, Capitolul 3, Biblioteca digitală ASE – http://www.bibliotecadigitala.ase.ro/biblioteca/pagina 2.asp?id=cap3

Stroe Radu, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs și aplicații, Capitolul 8, Biblioteca digitală ASE – http://www.bibliotecadigitala.ase.ro/biblioteca/pagina2. asp?id=cap8

Articole

Lai Kee-Hung, Cheng T.C.E., Just-in-time Logistics, Gower Publishing Limited, 2009, pp. 2, accesat la https://books.google.ro/books?id=TIM4YgzWlpg C&pg=PA2&lpg=PA2&dq=Kaneko+and+Nojiri+2008&source=bl&ots=jxyiy834G&sig=eCdoN6Vv_IAQgBJfMDsIlmPg5Sw&hl=ro&sa=X&ei=nRpXVceTFsigsgHBgYHBQ&ved=0CDcQ6AEwAg#v=onepage&q=Kaneko%20and%20Nojiri%202008&f=false

Cheng Liang-Chieh (Victor), Logistics Strategies to Facilitate Long-Distance – Just-in-time Supply System, Universitatea din Houston, Statele Unite ale Americii, Editura Intech, 2011, pp. 278 accesat la http://cdn.intechopen.com/pdfs-wm/15540.pdf

Site-uri

Bibliografie

Cărți

Băileșteanu Gheorghe, Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Bășanu Gheorghe, Pricop Mihai, Managementul aprovizionării și desfacerii, Ediția a treia, Editura Economică, București, 2004

Bistriceanu Gheorghe, Adochiței Mihai, Negrea Emil, Finanțele agenților economici, Editura Economică, București, 2001

Bogdan Victoria, Bazele contabilității contemporane, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2005

Brezeanu Petre, Finanțe corporative, Vol I., Editura C.H. Beck, București, 2008

Cristea Horia, Ștefănescu Nicolae, Finanțele întreprinderii, Editura CECCAR, București, 2003

Cristea Horia, Ștefănescu Nicolae, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1996

Dragotă Victor, Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, Management financiar, Vol. 1 – Analiză financiară și gestiune financiară operațională, Editura Economică, București, 2003

Farcaș Mariana, Contabilitate financiară, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011

Hada Teodor, Finanțele agenților economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999

Hoanță Nicolae, Finanțele firmei, Sibiu, 1998

Răscolean Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Focus, Petroșani, 2002

Robinson Steve, Management financiar, Editura Teora, București, 1999

Stancu Ion (coord.), Finanțe – Vol III. Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a V-a, Editura Economică, București, 2003

Stancu Ion, Gestiunea financiară a agenților economici, Editura Economică, București, 1994

Toma Mihai, Brezeanu Petre, Finanțe și gestiune financiară, Editura Economică, București, 1996

Toma Mihai, Alexandru Felicia, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 1998

Toma Mihai, Alexandru Felicia, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 2003

Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a V-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2010

Cărți digitale

Stroe Radu, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs și aplicații, Capitolul 3, Biblioteca digitală ASE – http://www.bibliotecadigitala.ase.ro/biblioteca/pagina 2.asp?id=cap3

Stroe Radu, Gestiunea financiară a întreprinderii – Note de curs și aplicații, Capitolul 8, Biblioteca digitală ASE – http://www.bibliotecadigitala.ase.ro/biblioteca/pagina2. asp?id=cap8

Articole

Lai Kee-Hung, Cheng T.C.E., Just-in-time Logistics, Gower Publishing Limited, 2009, pp. 2, accesat la https://books.google.ro/books?id=TIM4YgzWlpg C&pg=PA2&lpg=PA2&dq=Kaneko+and+Nojiri+2008&source=bl&ots=jxyiy834G&sig=eCdoN6Vv_IAQgBJfMDsIlmPg5Sw&hl=ro&sa=X&ei=nRpXVceTFsigsgHBgYHBQ&ved=0CDcQ6AEwAg#v=onepage&q=Kaneko%20and%20Nojiri%202008&f=false

Cheng Liang-Chieh (Victor), Logistics Strategies to Facilitate Long-Distance – Just-in-time Supply System, Universitatea din Houston, Statele Unite ale Americii, Editura Intech, 2011, pp. 278 accesat la http://cdn.intechopen.com/pdfs-wm/15540.pdf

Site-uri