Gestionarea Eficienta a Riscurilor Bancare

Introducere

Locul și rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică. Ca intermediari între depunătorii de economii și beneficiarii de credite, băncile realizează următoarele:

– colectează fonduri;

– își asumă riscurile debitorilor, adică analizează cererile de credite și preiau riscurile asociate;

– își asumă riscul ratei dobânzii, deoarece intermedierea presupune o transformare de scadență.

Ca urmare a îndeplinirii eficiente a acestor funcții, băncile obțin o recompensă, aceasta fiind sursa de bază a profitului bancar. Instituțiile bancare, ca și alte întreprinderi producătoare de bunuri și servicii, au ca scop major și responsabilitatea față de acționari, maximizarea profiturilor.

Provocarea majoră o reprezintă reducerea riscului. Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii instituției financiar-bancare respective, atât un impact sub forma unor pierderi direct suportate, cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, acționarilor, partenerilor și chiar asupra autorității centrale bancare. Riscul exprimă probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru instituția bancară, iar expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le-ar suporta aceasta.

Pentru reducerea riscului, conducerea băncilor trebuie să dispună de metode și tehnici de analiză a acestuia. În domeniul bancar riscul trebuie privit ca un conglomerat sau un complex de riscuri interdependente deoarece acestea pot avea cauze comune și producerea unuia poate genera în lanț și alte riscuri. Până în anii ’80 gestiunea riscurilor bancare se rezuma exclusiv la gestiunea riscului de creditare în relațiile cu clienții băncii și în cadrul sistemului de plăți. Acest fapt se datora stabilității relative a sistemului financiar și a piețelor financiare. În perioada de după anii ’80 instabilitatea care a afectat instituțiile financiar-bancare a fost generată de un complex de factori ce vizează trei domenii:

– procesul inflaționist generat de șocurile petroliere a determinat fluctuațiile ratelor nominale ale dobânzii;

– abolirea sistemului monetare de la Bretton Woods (1944) a determinat fluctuațiile cursurilor valutare cu efecte semnificative asupra băncilor internaționale;

– intensificarea concurenței în sistemul financiar datorită suprimării controlului asupra transferurilor internaționale de capital, apariției intermediarilor nebancari și dezvoltării sistemelor de tehnologie a informației și prelucrare a datelor care au redus inerția clienților și au dus la schimbarea structurii costurilor bancare în favoarea celor fixe.

În țara noastră, băncile au avut de înfruntat un mediu economic ,,turbulent”. Tranziția a însemnat pentru bănci nu numai modificarea statutelor, a cadrului legal de operare, libertatea alegerii partenerilor, dar și operarea pe o piața concurențială, reducerea refinanțării directe de către banca centrală, înăsprirea normelor prudențiale de către BNR, deteriorarea situației financiare a principalilor clienți majori, astfel încât gestionarea adecvată a riscurilor devine o necesitate.

Evoluția sectorului financiar-bancar pe parcursul ultimelor decade a fost marcată de schimbări majore ale mediului de afaceri, datorate în principal privatizării, diminuării restricțiilor legislative și modificărilor tehnologice survenite în cadrul acestui sector economic, în multe țări europene, inclusive în România. Schimbările apărute în cadrul ofertei de produse și servicii financiar-bancare au fost stimulate de modificările coordonatelor cererii, constând în creșterea veniturilor și a puterii de cumpărare a consumatorilor, precum și de un nivel îmbunătățit de informare a consumatorilor cu privire la noile instituții financiare intrate pe piață și oferta acestora. Aceste aspecte au suferit însă modificări drastice datorita urmărilor atât de mediatizatei crize economice.

Lucrarea de față, abordează problematica complexă a riscului bancar, care însoțește ca o umbră dezvoltarea și prosperitatea băncilor, în contextul dinamic și diversificat al mecanismelor economiei de piață. Creditul bancar, principalul produs al societăților bancare, reprezintă modalitatea esențială de evidențiere a strategiilor, profesionalismului și a dorinței de participare a acestora la dezvoltarea și echilibrul economiei reale. Pornind de la etimologia cuvântului credit, activitatea de creditare are la bază încrederea și cunoașterea reciprocă între parteneri, respectiv client și bancă. Acest lucru nu elimină însa riscul ce stă la baza activității de creditare. Este adevărat că cine nu riscă nu câștigă, dar tot atât de adevărat este că asumarea superficială sau parțială a riscului nu înseamnă întotdeauna garanția câștigului așteptat. Incertitudinea și riscul însoțesc orice activitate. De aceea singura alternativă realistă pentru indivizi și societate este de consolidare a abilității de a accepta și a înfrunta realitatea riscurilor.

Cap. 1 Banca Transilvania pe piața bancară românească

Obiectul de activitate

Banca Transilvania (BT) este Banca Oamenilor Întreprinzatori din Roamnia și cea mai mare instituție bancară cu capital privat majoritar romanesc. Banca se clasează pe poziția a 3-a în topul băncilor din Romania, în funcție de active, la finalul anului 2011.

Misiunea Băncii Transilvania este aceea de a sprijini dezvoltarea mediului de afaceri, prin produse și servicii inovatoare, oferite cu profesionalism. Valorile BT, pe care banca le aplica in tot ceea ce intreprinde, sunt: Suflet, Energie și Idei Noi.

Banca Transilvania s-a înființat ca societate bancară în baza Contractului de societate autentificat la Notariatul de Stat Județean Cluj sub nr. 26.488/13.12.1993 a sentinței judecătorești nr. 3412/SC/1993 emisă de către Judecătoria Cluj-Napoca, precum și a Avizului suspensiv emis de BNR cu nr. 3/1901/20.10.1993.

Banca este înregistrată în registrul bancar sub nr. RB-PJR-12-019/18.02.1999 la Oficiul Registrului Comerțului Cluj sub nr. J12/4155/1993, deține codul unic de înregistrare nr. 5022670 și funcționează în baza Avizului definitiv emis de BNR sub nr. III/339/28.01.1994.

Banca efectuează operațiuni și activități specifice, în țară și străinătate, pentru contul ei propriu, al clienților băncii, persoane fizice și juridice, în numele unor instituții sau în colaborare cu acestea. Ea efectuează operațiunile enumerate în contractul de societate, precum și altele permise de legislația în vigoare, și anume:

a) Acceptarea de depozite de la persoane fizice și juridice române și străine;

b) Contractarea de credite și scontarea efectelor de comerț;

c) Emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;

d) Plăți și decontări;

e) Emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

f) Tranzacții în cont propriu sau în numele clienților cu instrumente monetare negociabile;

g) Tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu metale prețioase și obiecte confecționate din acestea;

h) Tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu valută

i) Tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu titluri de stat

j) Acționarea ca agent în custodie pentru valori mobiliare;

k) Desfașurarea de activități de depozitare pentru fondurile deschise de investiții și societăți de investiții

l) Închirierea de casete de siguranță

m) Consultarea financiar bancară-activitate de evaluare și reevaluare bunuri

n) Operațiuni de mandate.

Strategia bancii este susținută de acționari puternici: Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, care deține 15% din capitalul social, Bank of Cyprus și IFC – Divizia de investiții a Băncii Mondiale. Un moment de referință pentru bancă a fost anul 2003, de când identitatea de corporație are un nou concept, conform noii misiuni a băncii. Re-branding-ul a însemnat modificarea logo-ului băncii, precum și implementarea unui standard nou privind unitățile sale.

1.2. Structura teritorială și organizatorică

Nivelele organizatorice de bază ale băncii sunt reprezentate de centrală și unitățile operative. Centrala reprezintă nucleul instituției și îi revin în principal atribute de organizare, îndrumare, coordonare și control a activității pe ansamblul băncii având sarcina de a asigura o evoluție normală a băncii sub aspectul încadrării în reglementările și uzanțele specifice bancare. Structura Centralei Băncii are în vedere prevederile Statutului băncii, precum și posibilitățile de grupare a activităților pe fluxuri și funcțiuni și control al riscului bancar.

Rețeaua unităților operative este formată din: sucursale regionale, sucursale locale, agenții și puncte de schimb valutar. Unitățile operative, sunt organizate pentru activitatea bancară destinată clienților corporative și cea de retail și le revine sarcina de a organiza și derula nemijlocit operațiuni bancare cu clienții.

Sucursalele Băncii Transilvania sunt unități operaționale, fără personalitate juridică, care efectuează, în condiții de eficiență, toate activitățile prevăzute în actul constitutiv al Băncii.Unitățile operaționale ale Băncii Transilvania se înființează prin hotărâri ale Consiliului de Administrație cu avizul BNR, în funcție de importanța economică a zonelor geografice sucursalele pot fi regionale sau locale. În subordinea sucursalelor pot funcționa agenții sau puncte de lucru care vor desfășura activitățile înscrise în obiectul de activitate al băncii-expres mandatate.

Sucursalele se organizează intern astfel încât să asigure desfășurarea activității bancare pe structura specifică sectoarelor corporate/retail. Ariile funcțional/administrative și departamentul de operațiuni asigură suportul comun pentru cele două sectoare comerciale menționate. Organigrama orientativă a unei sucursale regionale sau locale este prezentată în anexe.

Conducerea sucursalei este asigurată de Consiliul de Conducere al sucursalei format din:

directorul sucursalei/regional

directorul de operațiuni

director adjunct

Componența Consiliului va fi stabilită prin decizie a directorului de sucursală și va putea include și alți membri din posturile relevante ale sucursalei. Hotărârile consiliului se adoptă cu votul majorității membrilor care îl compun. Competențele consiliului de conducere al sucursalelor sunt stabilite de comitetul de direcție al băncii.

Directorii sucursalelor sunt în principal responsabili pentru activitățile comerciale ale sucursalelor atât pentru clienții corporative cât și pentru retail. Directorul regional/directorul și directorul de operațiuni al sucursalei, respectiv înlocuitorii acestora, angajează sucursala băncii în relațiile cu centrala și terții, având întreaga responsabilitate pentru operațiunile ordonate și realizate de sucursală.

În exercitarea mandatului primit, sucursalele, prin reprezentanții lor legali sau mandatarii acestora, vor putea reprezenta sucursala în fața instanțelor competente sau a unor instituții ale statului, pentru valorificarea oricăror drepturi ce le revin ca efect al derulării operațiunilor juridice autorizate a fi desfășurate în sucursală, pentru urmărirea debitorilor și executarea silită a garanțiilor constituite pentru garantarea creditelor acordate de bancă și în celelalte cauze în care sucursala este parte.

Echipa Bancii Transilvania este formată din peste 6.000 de angajați, iar media de vârsta este de 33 de ani. BT este unul dintre cei mai doriți angajatori din România, situându-se între primele 20 de companii, conform clasamentului realizat în 2012 de Catalyst Consulting și făcut public prin intermediul presei în luna iunie a.c. Banca Transilvania este prezentă în toate centrele economice importante din țară, având o rețea formată din peste 560 sucursale, agenții și puncte de lucru.

Evolutia acțiunilor Băncii Transilvaniei

În cursul exercițiului financiar încheiat la 31 decembrie 2011, Banca a desfășurat activitatea bancară atât pe piața românească cât și pe piața din Cipru. Sucursala din Cipru și-a început activitatea din data de 1 octombrie 2007.

Structura patrimoniului sucursalei Cipru la 31 decembrie 2011 este următoarea:

– total active: 326.168.514 LEI;

– total datorii: 328.094.446 LEI;

– capital asimilat: 1.558.295 LEI;

– profit: 53.905 LEI;

– rezultat reportat: – 3.484.226 LEI.

– repartizare profit: -53.905 LEI

Structura patrimoniului sucursalei Cipru la 31 decembrie 2010 este următoarea:

– total active: 162.624.309 LEI;

– total datorii: 164.588.573 LEI;

– capital asimilat: 1.545.282 LEI;

– pierdere: – 695.552 LEI;

– rezultat reportat: – 2.813.994 LEI

În scopul evaluării activității Băncii și pentru luarea deciziilor asupra alocării viitoare a resurselor de către Conducerea executivă a Băncii, fără a fi o conformare obligatorie la reglementările contabile în vigoare, Banca prezintă informații financiare structurate pe segmente de afaceri. La data de 31 decembrie 2011 și 31 decembrie 2010, Banca avea segmente principale de afaceri: Corporații, Întreprinderi mici și mijlocii (IMM), Persoane Fizice, Divia pentru Medici, Trezorerie.

Încadrarea persoanelor juridice în categoria Corporații sau IMM este reglementată intern prin norme care stabilesc condițiile de clasificare a clienților pe segmente de afaceri.

– Segmentul Corporatii – pentru această categorie de clienți, Banca oferă o gamă complexă de produse și servicii integrate și flexibile care acoperă cerințele operaționale și de dezvoltare a corporațiilor mari.

– Segmentul IMM – constituie o componentă pentru care Banca a dezvoltat și a pus la dispoziția clienților produse personalizate, ușor de accesat și rapide care vin să acopere nevoile de afaceri ale acestora.

– Segmentul Persoane Fizice – pentru clienții persoane fizice, Banca furnizează o gamă variată de produse financiare și servicii astfel: produse de creditare (credite de consum, achiziții de autoturisme, nevoi personale și credite ipotecare), depozite și instrumente de economisire, servicii de plăți și tranzacții cu titluri de valoare.

– Segmentul Divia pentru Medici – pentru sectorul medical, Banca furnizează o gamă variată de produse financiare și servicii financiare, consultanță și sprijin pentru înființarea unor cabinete medicale sau pentru obținerea statutului de persoană fizică autorizată, asistență contabilă și economico-fiscală.

Activele și datoriile pe segment includ elemente direct atribuibile unui segment cât și cele care pot fi alocate segmentului pe o bază rezonabilă. Activele și pasivele purtătoare de dobândă, respectiv portofoliul de credite, resurse la vedere și la termen de la clientela nebancară, împrumuturi de la bănci și clientela financiară au fost alocate direct segmentului aferent. Activele și pasivele aferente activității de trezorerie au fost identificate individual și atribuite trezoreriei.

Venitul pe segment este venitul raportat în contul de profit și pierdere al Bancii care este direct atribuibil unui segment și proporția relevantă din venitul care se poate atribui rezonabil unui segment. Cheltuiala pe segment este cheltuiala ce rezultă din activitatea de exploatare a unui segment care este direct atribuibilă segmentului respectiv și ponderea relativă dintr-o cheltuială care poate fi alocată pe un temei rezonabil segmentului respectiv cu excepția cheltuielilor și veniturilor cu provizioanele.

Veniturile și cheltuielile operationale înainte de provizionare generate direct din activitatea de bază au fost identificate și alocate segmentului aferent. Pentru acele venituri și cheltuieli care sunt generate indirect și nu pot fi atribuibile unui segment, s-au folosit chei de alocare relative la specificul fiecărui element din contul de profit și pierdere.

Principalele riscuri asociate cu activitățile Băncii sunt de natură financiară și operațională, rezultând din desfășurarea de activități bancare atât pe teritoriul României, cât și cu bănci partenere străine. Cele mai importante riscuri financiare la care este expusă Banca sunt riscul de credit, riscul de lichiditate și riscul de piață. Riscul de piață include riscul valutar și riscul de dobândă.

Managementul riscurilor este parte integrantă a tuturor proceselor decizionale și de afaceri în cadrul Băncii Transilvania S.A. Consiliul de Administrație are o responsabilitate generală în ceea ce privește stabilirea și monitorizarea cadrului general pentru managementul riscurilor în Bancă. Consiliul de Administrație a desemnat Consiliul Executiv de Management, Comitetul Tehnic de Administrare a Riscurilor Bancare, Comitetul Tehnic pentru Administrarea Activelor și Pasivelor (CTALCO), Comitetul Tehnic de Risc privind Operațiunile, Comitetul Tehnic de Audit Conformare și Control Intern, Comitetul Tehnic de Analiză Reglementări Interne, Comitetul Tehnic de Politica și Aprobare Credite, Comitetele de credite și risc din centrala băncii (aprobare credite), Comitetul de Credit și Risc din Sucursale/Agenții, care sunt responsabile pentru formularea și/sau monitorizarea politicilor de managementul riscului în domeniul lor de expertiză. Consiliul de Administrație revizuiește periodic activitatea desfășurată de aceste comitete.

Consiliul de Administrație aprobă și revizuiește anual Regulament de organizare și administrare al Băncii Transilvania, monitorizează conformitatea politicilor de risc ale Grupului și adecvarea cadrului general de management al riscului în corelație cu riscurile la care este expusă Banca. Departamentul de Audit Intern, Departamentul de Inspecție de Risc de Credit și Serviciul de Monitorizare și Control Risc Operațional din cadrul Diviziei Managementul Riscului sunt responsabile pentru monitorizarea respectării politicilor și normelor interne, prin realizarea de controale regulate și ad-hoc.

Strategia Băncii Transilvania privind administrarea riscurilor semnificative are în vedere asigurarea realizării indicatorilor bugetari previzionați în condiții de risc controlat care să asigure atât continuitate în desfășurarea activității băncii pe baze sănătoase cât și protejarea intereselor acționarilor și clienților. Banca Transilvania S.A. adoptă un profil de risc în conformitate cu apetitul la risc, strategiile și politicile corespunzătoare privind administrarea riscurilor semnificative, corelate cu strategia generală, capitalurile proprii ale Băncii și experiența sa în managementul riscurilor.

Organizarea funcției de administrare a riscurilor în interiorul Băncii se bazează pe următoarele principii, care se aplică tuturor activităților și tipurilor de risc:

• protectia stabilității financiare: Banca Transilvania S.A. controlează riscul pentru a limita impactul evenimentelor potențiale adverse asupra capitalului și veniturilor.

• perspectiva independentă: funcția de administrare a riscului este structurată pentru a identifica, evalua, monitoriza și raporta riscul. Funcția de administrare a riscului precum și funcțiile legale, de conformitate și audit intern operează independent de liniile de activitate pe care le monitorizează pentru a asigura integritatea proceselor de control ale băncii. Funcțiile managementul riscului se referă la implementarea tuturor politicilor de risc relevante.

• diversificarea portofoliului pentru a evita riscurile de concentrare a expunerilor.

• abordare omogenă și o urmărire globală a riscurilor la nivelul Băncii.

O revizuire sistematică a principalelor elemente de administrare a riscurilor băncii este realizată periodic (de regulă anual) cu participarea membrilor Comitetului Executiv de Management, Comitetului Tehnic de Administrare a Riscurilor și responsabilii Direcțiilor implicate. Procesul aferent simulărilor de criză este parte integrantă a procesului de administrare a riscurilor.

1.3. Conducerea băncii

Conducerea strategică a băncii este asigurată de către Adunarea generală a acționarilor. Principala sarcină este aceea de a stabili obiective organizaționale strategice și de a aloca resursele necesare înfaptuirii acestora. Atribuțiile Adunărilor generale ordinare si extraordinare sunt cele menționate expres în legislatia specifică și în vigoare.

Administrarea băncii este înfăptuită de către Consiliul de administrație care este ales de către Adunarea Generală a Acționarilor și răspunde în fața acesteia pentru modul în care îi sunt transpuse în practică hotărârile. Principala sarcină a Consiliului de Administrație este de a îndruma și coordona activitatea băncii între două Adunări Generale.

Conducerea operativă sub aspect instituțional este înfăptuită de către Comitetul de Direcție și Comitetul de Management, acestora le sunt delegate competențe de către Consiliul de Administrație în baza cărora urmăresc și răspund de modul în care hotărârile Adunării Generale a Acționarilor și a Consiliului de Administrație se transpun faptic în practică.

Conducerea executivă este exercitată de către directorul general, directorul general adjunct, vicepreședinții CM, directorii/directorii adjuncți ai direcțiilor din centrala băncii, directorii regionali, directorii/directorii adjuncți din sucursale și directori de operațiuni ai sucursalelor, precum și de șefii compartimentelor operative.

1.4. Importanța Băncii Transilvania în sistemul bancar românesc

Banca Transilvania, cea mai mare instituție cu capital majoritar privat local, a mușcat în criză din cota de piață a jucătorilor străini și a ajuns la finalul anului trecut pe poziția a treia în sistemul bancar după volumul activelor deținute. Cota de piață a băncii se ridica la 7,3% la finalul lui 2011.

După primele nouă luni din acest an banca administra active de 29 mld. lei (6,5 mld. euro) și deținea o cotă de piață de 7,8%, respectiv cu o jumătate de punct procentual peste nivelul din decembrie 2011. Comparativ cu finalul anului 2008, când primele semne ale crizei financiare își făceau apariția pe piața locală, cota de piață a Băncii Transilvania a crescut cu 2,5 puncte procentuale. Banca Transilvania este unul dintre puținele branduri locale din sectorul serviciilor financiare care a rămas sub controlul românilor după ce în ultimul deceniu majoritatea băncilor și companiilor de asigurări create la începutul anilor '90 au fost cumpărate de străini.

Printre cele câteva bănci controlate de investitori români se mai numără CEC, un brand cu o istorie de un secol și jumătate, Carpatica și Eximbank – banca de import-export deținută de statul român. Totodată, în asigurări doar Astra și Carpatica au mai rămas sub controlul investitorilor români. Banca Transilvania a fost înființată în 1994 la Cluj-Napoca de mai mulți oameni de afaceri locali. BT a fost concepută inițial ca o bancă regională, dar ulterior și-a extins prezența la nivelul întregii țări cu o rețea de peste 550 de sucursale și agenții. Banca a deschis în 2007 și o sucursală în Cipru.

BT și-a concentrat inițial activitatea pe segmentul întreprinderilor mici și mijlocii (IMM), care ocupă și în prezent o pondere importantă în afacerile băncii, dar ulterior a intrat și pe segmentul de retail, ajungând în prezent la 1,55 milioane de clienți.

Banca avea la finalul lunii septembrie un portofoliu de credite de 17 miliarde de lei, în creștere cu 12% față de aceeași perioadă a anului trecut. Aproape două treimi din aceste credite au fost acordate companiilor. BT este una din puținele bănci care și-au finanțat portofoliul de credite exclusiv dintre depozitele atrase de la clienți și care se ridicau la 22,7 miliarde de lei la sfârșitul lunii septembrie.

Banca Transilvania a profitat în ultimii ani de contextul economic, în care multe bănci s-au oprit din expansiune sau chiar au încercat să-și reducă expunerea pe piața locală și a început o ofensivă pe segmentul întreprinderilor mici și mijlocii și al corporațiilor. Spre deosebire de multe bănci care se luptă cu pierderi de zeci de milioane de euro, BT a reușit să obțină profit în ultimii ani.

Performanța Băncii Transilvania se măsoară în date și cifre:

Management de vârf cu experiență internațională, dl. Robert C. Rekkers fiind numit Director General începând cu 1 octombrie 2002

Prima societate bancară cotată la Bursa de Valori București (oct. 1997)

15% din capitalul băncii deținut de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare

Peste 1.600.000 clienți

Peste 600 de bănci corespondente în 70 de țări

Produse și servicii de ultima generație

Locul 4 din punct de vedere al rețelei bancare, cu peste 500 unități (sucursale, agenții, puncte de schimb valutar și o reprezentanță).

Rețea de peste 760 de ATM-uri și peste 8500 POS-uri

Peste 1.600.000 carduri emise, Banca Transilvania fiind pe locul 4 în ceea ce privește numărul de carduri emise. Banca Transilvania este recunoscută ca banca cu o rapidă creștere de pe piață, cu produse foarte bune și diversificate (Banca Transilvania a fost desemnată în cadrul galei No Cash – Banca Anului 2007 în activitatea de carduri).

Capitalul social la începutul anului 2011 a fost de 1.470.600.998 LEI și a fost majorat în cursul anului cu suma de 303.057.068 LEI, ajungând la sfârșitul anului la suma de 1.773.658.066 LEI. Majorarea capitalului social s-a facut prin utilizarea rezervelor constituite din profitul net în sumă de 302.335.713 LEI, și 721.355 LEI aport în numerar al acționarilor.

Natura și scopul pentru care a fost constituită fiecare rezervă inclusă în capitalurile proprii în anul 2011 și anul 2010:

Rezerve legale: la finele anului 2010 aceste rezerve au fost în sumă de 107.650.144 LEI, reprezentând repartizări din profitul brut, conform reglementărilor legale. Pe parcursul anului 2011 acestea au fost majorate cu suma de 9.288.532 LEI fiind constituite din repartizări la fondul de rezervă din profitul brut al anului 2011, în cotă de 5%, conform reglementărilor legale.

Soldul contului rezerve legale la finele anului 2011 este 116.938.676 LEI.

Rezerva generală pentru riscul de credit: sold inițial 17.216.890 LEI; sold final 17.216.890 LEI. S-a constituit conform reglementărilor legale până la finele anului 2004 prin aplicarea unui procent de 2% la soldul creditelor acordate clientelei.

Rezerva reprezentând fondul pentru riscuri bancare: sold la începutul anului în sumă de 60.675.824 LEI; sold la sfârșitul anului 60.675.824 LEI. S-a constituit conform reglementărilor legale în perioada 2005 – 2006. Total rezerve pentru risc de credit și rezerve pentru riscuri bancare la 31 decembrie 2011: 77.892.714 LEI (31 decembrie 2010: 77.892.714 LEI).

Alte rezerve– la începutul anului 2011 soldul a fost de 214.839.948 LEI.

În cursul anului 2011 în contul „alte rezerve” au fost înregistrate următoarele sume:

– 90.742.013 LEI – creșteri de rezervă din repartizări din profitul net al anului 2010;

– 4.400.000 LEI – reduceri de rezervă cu – valoare subscriere acțiuni

– 295.735.713 LEI – reducere rezervă prin majorarea capital social în cursul anului 2011.

– 20.943 LEI – reducere de rezervă cu surplusul realizat din reevaluarea mijloacelor fixe efectuată în anul 2002 și transferat în contul de rezultat reportat

– 4.514 LEI – realizare rezerve din facilităti fiscale.

Soldul la sfârșitul anului 2011 a fost de 5.420.791 LEI.

Banca Transilvania deține în prezent o rețea teritorială bine dezvoltată cu unități bancare în toată țara, unde personalul specializat oferă sprijin clientilor. În ce privește numărul de bancomate, rețeaua cuprinde peste 760 bancomate în România. Banca Transilvania S.A. a început activitatea de emitere carduri în luna martie 2000. Portofoliul de carduri al băncii s-a dezvoltat în permanență, ajungând în prezent la un număr de 11 produse (atât pentru persoane fizice cât și pentru persoane juridice), Banca Transilvania fiind pe locul 4 în ceea ce privește numărul de carduri emise care este în prezent de peste 1.600.000.

În ceea ce privește plata salariilor pe card, Banca Transilvania are încheiate convenții de virare a salariilor pe card cu peste 6700 de societăți comerciale și instituții bugetare. Numărul de salariați care beneficiază în prezent de plata salariilor pe carduri emise de Banca Transilvania depășește 400.000, din care mai mult de jumătate reprezintă angajați ai instituțiilor bugetare.

1.5 Organizarea activitații de creditare la Banca Transilvania

Economiștii francezi referindu-se la creditul bancar specific întreprinderilor mici și mijlocii îl definesc ca fiind „suma de bani pe care o obține o întreprindere de la o bancă atunci când activul circulant din bilanț nu este finanțat integral prin încasările de la furnizori și de la diverși creditori și când această insuficiență nu este acoperită de fondul de rulment”.

O definiție mai cuprinzătoare a creditului este dată în documentele Băncii Centrale

Europene: ”….relația bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă unei alte persoane numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri /servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului”.

Termenul credit își are originea în cuvintele latine „creditum”, „de credere” care desemnează încrederea în ceva sau cineva. În practică,această încredere se concretizează în relațiile dintre creditor și debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.

În esență, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare.Conceptul de credit este abordat din două puncte de vedere:juridic și economic.Din punct de vedere juridic creditul exprimă o convenție între creditori și debitori și care servește procesul de producție și de circulație a mărfurilor.În accepțiunea economică creditul exprimă relații de repartiție a unei părți din venitul național în vederea satisfacerii unor anumite nevoi de capital.

În sens general termenul de credit desemnează o operațiune prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obține fonduri sau bunuri de la o altă persoană fizică sau juridică (creditor),asumându-și obligația să le restituie sau să le plătească la scadență.În cea mai mare parte a cazurilor, creditul este purtător de dobândă și este garantat cu bunuri sau valori acceptate ca atare.

O caracteristică relevantă a relațiilor de credit este faprul că ele definesc „un transfer de valoare cu caracter rambursabil, pentru un orizont de timp limitat și cu obligația plății dobânzii, drept preț al capitalului împrumutat.”Prin imtermediul creditului sunt mobilizate capitalurile temporar disponibile din economie, metamorfozate într-un capital de împrumut, care apoi este dirijat, prin redistribuire, spre diferite sectoare de activitate, ramuri și subramuri,zone geografice și colectivități etc cu scopul de a se satisface nevoile suplimentare de finanțare generate de derularea reproducției sociale.

Creditul bancar este o formă de credit acordat de bănci persoanelor fizice sau juridice în diferite scopuri realizabile de către bancă. ,,Creditul este timp sau bani. Este timp care se dă așteptând bani sau bani care se dau așteptând un timp.”

În România, definiția oficială a creditului este redată în Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară.Aceasta definește creditul bancar ca „orice angajament de plată a unei unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite precum și la plata unor dobânzi sau a unor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.”

Prin formă de creditare se înțelege un anumit mod de organizare a relațiilor de credit în activitatea bancară. Există puncte de vedere foarte diverse tocmai de aceea eu am considerat că este corespunzătoare clasificarea realizată în urma unei lucrări de specialitate care prezintă următoarele tipuri de credite:

După termenul la care trebuie rambursat creditul:

credite pe termen scurt a căror scadență nu depășește 1 an;

credite pe termen mijlociu cu perioadă de 1 la 5 ani;

credite pe termen lung peste 5 ani.

În funcție de natura activităților desfășurate de clienții beneficiari:

credite acordate clientelei nefinanciare, ocupă ponderea cea mai mare a creditelor acordate și a clienților beneficiari.Această clientelă este formată din persoane fizice și juridice care desfășoară activități comerciale și necomerciale cu excepția celor care desfășoară activități de mobilizare a resurselor bănești, pe piața de capital;

credite acordate clientelei financiare, formată din cooperative de credit, societăți de investiții financiare, agențiile de schimb valutar și intermedieri, societăți de valori mobiliare și altele. Și ca o excepție, de la clientela financiară, băncile pot să beneficieze de împrumuturi,astfel clientela financiară poate să fie atât debitoare cât și creditoare băncii.

În funcție de destinația sau scopul pentru care se acordă creditele se remarcă:

creanțele comerciale sunt rezultatul cesiunii de creanțe sub forma scontului, factoringului și a altor creanțe asimilate.

creditele de trezorerie sunt acordate clientelei, pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de lichidități privind activitatea de exploatare curentă;

creditele pentru export reprezintă creditele garantate cu creanțe asupra străinătății, credite furnizor, credite cumpărător sau alte credite pentru export.

creditele pentru echipament se referă la creditele pe termen lung și mijlociu pentru finanțarea investițiilor productive efectuate de clienți, pentru imobilizări necorporale, pentru achiziționări de utilaje, construcții și amenajări.

creditele pentru bunuri imobiliare sunt acordate utilizatorului final pentru achiziționarea, construirea sau amenajarea bunurilor imobiliare, credite care pot fi credite investitori și promotori.

alte credite sunt cele care nu pot fi încadrate în categoriile anterioare de credite.

În funcție de forma sub care se acordă creditele se clasifică astfel:

avansuri în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie) reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. Aceste credite de fapt nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

credite acordate sub formă de lichidițăti se referă la creditarea contului clientului cu suma totală a creditului aprobat;

credite de plăți presupun achitarea directă din credit a plăților dispuse de client;

cesiune de creanțe scontare, factoring;

credite pe semnătură sau angajament de garanție.

În funcție de măsurile asiguratorii luate de bănci distingem:

credite cu garanție: cauțiune, gajare de titluri;

credite fără garanție, sau credite în alb acordate unei persoane fizice, fără nici o formalitate;

Creditarea persoanelor juridice

Banca este o persoană juridică autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu.

Banca Transilvania promovează o politică de susținere a activității persoanelor juridice și persoanelor fizice autorizate prin acordarea de credite și consultanță economico-financiară, în conformitate cu obiectul său de activitate aprobat de Banca Națională a României, cu respectarea prevederilor legale, a normelor și reglementărilor emise de Banca Națională a României și a Normelor interne de creditare.

Activitatea de creditare a Băncii Transilvania este realizată in patru segmente specializate ale băncii:

1.Segmentul comercial prin relationship management(centrală/sucursale),analiști credite persoane juridice(sucursale),Direcția Credite Persoane Juidice&Management de Portofoliu;

2.Managementul riscului realizat prin Direcția de Management al Riscului;

3.Managementul portofoliului prin Direcția Credite Persoane Juridice&Management de Portofoliu;

4.Administrarea creditelor prin Direcția de Administrare a Creditelor din centrală respectiv prin administratorii de credite din sucursale.

Creditarea în Banca Transilvania se desfășoară în funcție de modelul de afacere al clientului:

Corporate:clienții corporate beneficiază de o abordare personalizată a relației cu banca.La nivelul sucursalei clienților corporate le este alocat un relationship manager RM care raspunde de atragerea acestora,de păstrarea relației și de asigurarea consultingului privind tranzactiile financiare ale clientului.În relația directă cu acest tip de client este implicat și analistul de credite corporate ACC care răspunde de analiza documentației de credit,întocmirea documentației de aprobare a creditului și obținerea acestora de la organismele de aprobare.

Companiile IMM beneficiază în principiu de credite standard.

Asociațiile familiale și persoanele fizice autorizate beneficiază de credite standard care sunt analizate și promovate spre aprobare de catre analistul de credite standardACS.

Banca Transilvania nu acordă credite :

Pentru constituirea capitalului social;

Pentru rambursarea altor credite scadente angajate de la Banca Transilvania și plata dobânzilor (excepție de la această prevedere o constituie creditele overdraft și transformările creditelor curente în linii de credit);

Pentru activități care nu sunt cuprinse în obiectul de activitate al solicitantului sau pentru care solicitantul nu deține autorizațiile specifice activității pentru care se solicită finanțarea;

Clienților, care la data solicitării creditului, înregistrează la B.T. dobânzi sau rate de credit restante (la creditele angajate anterior);

Clienților înregistrați la centrala incidentelor de plăți din cadrul BNR, cu incidente de plăți majore;

Clienților altor bănci care potrivit datelor existente la CRB, înregistrează restanțe de tip B (între 7-30 de zile), de tip C (peste 30 de zile) și contracte investite cu formula executorie (tip X);

Clienților pentru care banca a primit de la AVAB ordin de plată prin poprire a contului în lei și valută.

Categorii de împrumutați

Banca Transilvania acordă credite următoarelor categorii de împrumutați:

Agenți economici:

-societăți comerciale cu capital particular, de stat sau mixt, constituite potrivit Legii nr. 31/1990, modificată de Legea nr. 195/1997 și Legea nr. 99/1999;

-societăți comerciale cu capital străin și capital mixt (străin și românesc) conform Legii nr. 35/1991;

-societăți agricole constituite conform Legii nr. 36/1991

Asociații familiale înființate în condițiile Decretului-lege nr. 54/1990

Persoane fizice autorizate (inclusiv cele care prestează activități liberale)

Alte instituții constituite conform legilor în vigoare (regii autonome, societăți naționale, companii naționale și multinaționale, autorități ale Administrației Publice Locale organizate în conformitate cu Legea Finanțelor Publice Locale nr. 189/1998, societăți și instituții financiare, altele decât băncile, asociația salariaților-PAS).

Mai multe aspecte cu privire la creditarea persoanelor juridice vor fi detaliate în capitolele care urmează.

Creditarea persoanelor fizice

Creditarea persoanelor fizice respectă prevederile Legii bancare nr. 58/1998, normele și regulamentele emise de Banca Națională a României în calitatea sa de bancă centrală cu atribuții de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar și de plăți, precum și normele interne și procedurile de lucru ale BT.

Creditele se pot acorda la cererea clienților, persoanelor fizice, dacă aceștia îndeplinesc cumulativ cel puțin următoarele condiții:

au deschis un cont curent în BT;

obiectul creditat și destinația creditului sunt prevăzute de normele BT;

solicitantul realizează venituri certe și cu caracter permanent pe întreaga perioadă de creditare;

solicitantul nu a înregistrat și nu înregistrează debite sau alte obligații către bancă sau terți neachitate la scadență, la data solicitării creditului;

solicitantul asigură și constituie sursele proprii de finanțare solicitate de bancă la nivelul cerut de normele BT;

clientul prezintă garanții materiale, personale și morale pentru utilizarea și rambursarea integrală la scadență a creditului și achitarea dobânzilor aferente în conformitate cu normele băncii pentru obiectul creditat;

valoarea garanțiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puțin la nivelul creditelor solicitate și a dobânzilor aferente antecalculate pe trei luni;

acceptă clauzele din contractul de credite.

O importanță deosebită o are cunoașterea situației financiare a clientului, respectiv a familiei sale, pentru a stabili capacitatea de rambursare a solicitantului.

La analiza creditului solicitat de împrumutat se vor avea în vedere date cu privire la :

veniturile lunare realizate de împrumutat și familia sa;

reținerile din salariu sau venituri;

reședința în casă proprietate personală sau chirie;

alte proprietăți (casă de vacanță, terenuri, mașini);

identificarea giranților;

garanțiile propuse;

daca a mai avut credite și cum au fost rambursate;

alte informații privind starea financiară a solicitantului.

Creditele acordate persoanelor de catre Banca Transilvania persoanelor fizice pot avea

următoarele destinații:

construcții de imobile cu destinația de locuință sau agrement, inclusiv modernizări;

cumpărări de autoturisme;

cumpărarea de bunuri de folosință îndelungată de genul: tehnică de calcul, telecomunicații, combine frigorifice, frigidere, congelatoare, aparatură audio-video, televizoare, mașini de gătit, cuptoare cu microunde, mașini de spălat automate, mobilier, bărci cu motor, centrale termice, etc.

activități de turism;

construcția de locuințe (creditul ipotecar)

avans în contul salariilor următoare (creditarea pe salar)

credit card.

Corespunzător scopurilor pentru care sunt solicitate, banca poate acorda următoarele categorii de credite:

credite pe termen scurt a căror durată de creditare nu poate depăși 12 luni (credite pentru

cumpărarea de obiecte de uz gospodăresc, credite turistice, pe salar, pe contul de card, pentru taxe școlare, etc.);

credite pe termen mediu cu durata de creditare între un an și cinci ani (pentru repararea și

amenajarea locuinței, cumpărarea de locuințe și terenuri, construcții de locuințe, cumpărarea de bunuri de folosință îndelungată, cumpărare autoturisme, pentru studii în străinătate etc.);

credite pe termen lung cu durata de creditare de peste 5 ani (credite ipotecare etc.).

Volumul creditului ce se poate acorda este între 70% – 100% din costul obiectului sau serviciului creditat, diferența de 0-30% urmând a fi avansată de beneficiarul creditului din fondurile sale proprii. Pe baza datelor din documentația de credit se va determina și stabili limita maximă prudențială de expunere a băncii pe acel client.

Volumul creditului posibil de contractat poate fi stabilit in funcție de următoarele aspecte: nivelul ratei lunare pe care o poate suporta împrumutatul, numărul de rate lunare de rambursat, rata anuală a dobânzii, obiectul de creditat.

La stabilirea nivelului ratei lunare totale de rambursat se va avea în vedere potențialul de rambursare a împrumutatului și familiei sale. La creditele în lei sau valută acordate persoanelor fizice, banca încasează dobânda stabilită de Comitetul de Management. Comisioanele ce se încasează de bancă sunt stabilite în funcție de serviciile oferite clienților și ce se comunică prin decizii ale Directorului General. Calculul și încasarea dobânzilor și comisioanelor se face potrivit prevederilor contractului de credit. Documentele prezentate de către clienții băncii în vederea obținerii creditelor, cât și cele elaborate ulterior de bancă în cursul procesului de acordare, verificare, rambursare reprezintă conținutul dosarului de credite al fiecărui client.

În conformitate cu strategia stabilită, de abordare diferențiată a clienților corporate de companiile mici și micro, inițierea discuțiilor privind finanțarea companiilor se face distinct, astfel:

Pentru clienții corporate –relationship managerii(RM) din sucursale sunt răspunzători de identificarea nevoilor de finanțare ale companiilor și inițierea negocierilor privind posibilitățile de creditare.Aceștia vor urmări în discuțiile preliminare să identifice elemente de esență privind calitatea afacerii, a actionarilor sau asociaților, încadrarea profilului clientului și a nevoii de finanțare solicitate. Acolo unde este cazul întocmesc o ofertă de finanțare personalizată. Pentru structurarea ofertei de credit conform nevoilor clientului și a posibilităților băncii, se solicită contribuția analistului de credit corporate.

Daca se consideră că ambele părți sunt satisfăcute cu termenii negocierii inițiale, se înmânează clientului cererea de credit prin care banca solicită informații relevante conform metodelor de analiză specifice. Cererea de credit va fi însoțită de alte documente solicitate de RM si analistul de credite corporate ACC clientului, generale și specifice, în funcție de tipul de afacere și tipul de credit propus.

Documentația de credit depusă de client se înregistrează la registratura sucursalei în aceeași zi, iar RM coordonator o repartizează analistului de credite corporate respectiv consilierului juridic al sucursalei, în vederea verificării acesteia, a analizei solicitării clientului și a încheierii referatului de analiză, care va sta la baza acordării sau respingerii propunerii de credit.

RM este obligat să viziteze clientul la sediul acestuia pentru a-și face o impresie privind locul în care acesta își desfășoară activitatea, cu această ocazie va verifica și va culege informații referitoare la calitatea locației, a managementului, numărul de personal, modul de organizare a procesului tehnologic, fluxul de clienți și parteneri de afaceri, ritmul general al activității și verifică existența, starea și valoarea estimativă a garanțiilor propuse de client.

În cazul în care din analiza documentației depuse, a discuțiilor cu clientul, RM constată neîndeplinirea de către compania respectivă a condițiilor de creditare, întocmește o adresă de respingere a solicitării în care prezintă cauzele care au determinat luarea acestei decizii.

În cazul IMM-urilor, inițierea relației de creditare se face de către consilierul IMM/ACR/ACS din sucursală.Acesta evaluează inițial clientul și afacerea precum și posibilitatea încadrării cererii de credit în normele specifice.

Produsele de credit sunt standard, iar documentația solicitată urmează instrucțiunile din normele de creditare.În această fază vor fi comunicate clientului și costurile estimative ale solicitării, în cazul în care acestea vor fi aprobate.

Documentația de credit se supune analizei în Comitetul de credite și risc al sucursalei.Analistul de credite prezintă:compania, detaliile afacerii,oportunitățile pentru bancă rezultate din încheierea tranzacției, precum și rezultatele și concluziile analizei, conform referatului întocmit.De asemenea se analizează înformațiile prezentate în nota de opinie a evaluatorului și opinia legala a consilierului juridic.

Decizia de aprobare se transmite clientului și administratorului de credit pentru întocmirea documentației și conformarea cu cerințele deciziei. Decizia de respingere, avizată de directorul sucursalei, va fi adusă la cunoștință clientului de către analistul de credite IMM sub formă scrisă în cel mai scurt timp.

Creditele se acordă pe baza unei analize detaliate a unor aspecte relevante privind afacerea creditată și managementul acesteia, în urma căreia trebuie să rezulte capacitatea de rambursare a împrumutului, respectiv riscurile potențiale asociate.

Conform principiilor de organizare a procesului de creditare în Banca Transilvania, abordarea creditării în funcție de modelul de afacere al clientului este structurată astfel:corporate, IMM-uri, AF și PFA.Pentru prima categorie de clienți se oferă produse de credit standard și nonstandard;pentru clienții speciali a căror cifră de afaceri anuală nu permite încadrarea clientului în categoria corporate, Direcția Corporate Banking poate aproba încadrarea în această categorie printr-un aviz scris.Pentru IMM-uri si PFA se oferă doar produse de credit standardizate. Documentele solicitate sunt analizate și verificate în ceea ce privește atualitatea, corectitudinea și acuratețea lor de către analistul de credit și de către consilierul juridic în ceea ce privește legalitatea lor.

Modelul de analiză este particularizat în primul rând în funcție de tipul de credit solicitat, precum și în funcție de tipul de afacere ce urmează a fi finanțată, astfel:

Modelul de analiză finaniară BTFin, cu instrucțiuni de apliare;

Modelul de analiză finaniară micro și PFA plus cash flow simplificat;

Modelul de cash flow standard, cu instrucțiuni de aplicare;

Modelul de analiză finaniară pe bilanț consolidat.

În abordarea analizei se va ține cont de indicațiile furnizate prin normele specifice fiecărui tip de credit, precum și de detaliile solicitate prin modelele de referate pe care analistul trebuie să le întocmească.În urma familiarizării cu particularitățile afacerii, analistul trebuie să-și formuleze o opinie pertinentă privind strutura de credit propusă, capacitatea de rambursare a împrumutului și identificarea și controlul riscurilor implicate.

Detaliile și concluziile analizei efetuate, împreună cu structura și condițiile finanțării se prezintă într-un referat de analiză și propuneri.

Fiecărui model de analiză i se atașează un model de referat specific astfel:

Referatului de credit standard i se atașează modelul de analiză financiară BTFin și modelul de cash-flow standard;

Referatului de credit micro i se anexează modelul de analiză micro, modelul de cash-flow simplificat în cazul liniilor de credit și a creditelor pentru plata furnizorilor și cash-flow standard în cazul creditelor de investiții

Referatului de credit nevoi temporare necertificate nu i se atașează modelul de analiză financiară și cash flow( decât pentru plafonul revolving când se folosește doar modelul BTFin);

AF și PFA li se aplică modelul de referat micro adaptat și modelul de analiză financiară PFA;

Toate propunerile întocmite de analiștii de credit, nerespinse de aceștia în fazele premergătoare întocmirii referatului de analiză, se supun spre decizie organismelor investite cu competența necesară avizării/aprobării acestora.

A. La nivel de sucursală.Cererea de credit împreună cu celelalte documente necesare analizei de credit se preiau de RM sau se depun la bancă de către client.Cererea de credit se înregistreză la registratura băncii în aceeași zi.Analistul de credite solicită consilierului juridic/persoanei desemnate al sucursalei consultarea bazei de date a CRB.După efectuarea analizei în termenul indicat pe cererea de credit, analistul de credite întocmește referatul de analiză al credituli/scrisoare de garanție bancară/ alt angajament în cazul propunerii de acordare, sau nota de respingere cu motivele respingerii.În paralel consilierul juridic elaborează opinia juridică, respectiv evaluatorul întomeste raportul de evaluare.

Daca concluziile specialiștilor implicați în analiză sunt în favoarea acordării creditului iar garanțiile identificate sunt acceptabile pentru bancă, propunerea de credit, documentele depuse de solicitant și cele elaborate de analistul de credite, evaluatorul și consilierul juridic al sucursalei se vor înainta Comitetului de credite și risc în cazul în care din analiza conținutului documentației depuse, a discuțiilor cu clientul, RM sau analistul de credite constată neîndeplinirea de către compania respectivă a condițiilor de creditare, întocmește o notă de respingere a solicitării în care prezintă cauzele care au determinat luarea acestei decizii și se transmite clientului.Pentru creditele a căror aprobare este de competența centralei, sucursalele vor înainta Direcției de management a riscului pe cale electronică sau fax:

-referatul analizat în Comitetul de credite și risc al sucursalei;

-copie a minutei rezultate în urma ședinței Comitetului de credite și risc din sucursală;

-nota de opinie a evaluatorului;

-opinia legală a consilierului juridic;

-alte documente solicitate.

B. La nivelul centralei:pentru solicitările de credit standard documentele mentionate anterior se transmit analiștilor de risc din cadrul centralei.Aceștia urmăresc primirea documentației transmise inclusiv minuta CCR.Analiștii de risc din cadrul DMR întocmesc nota internă în baza căreia se iau deciziile de aprobare sau respingere a creditelor de catre CCRC/CM și după caz formularul de evaluare a riscului de credit.Acesta se întocmește numai pentru solicitările care impun utilizarea referatului de credit standard.În urma analizei documentației primite, analiștii de risc emit o opinie privind riscurile pe care le implică acordarea împrumutului.

Propunerile de credit nestandard sunt transmise concomitent:

Direcției credite persoane juridice și management de portofoliu, care analizează afacerea șiargumentele comerciale privind promovarea ei și emit propuneri privind modul în care este structurat creditul, urmărind două aspecte:identificarea unei solutii de finanțare adaptată afacerii clientului corelată cu politica și interesela băncii.

Direcției de management al riscului care analizează afacerea din punct de vedere al riscurilor pe care le presupune propunerea de credit urmând fluxul decizional.

Creditele nonstandard se aprobă doar la nivelul centralei.

Pentru creditele de competența centralei analistul de credite din cadrul DMR va prezenta fiecărui membru un set de documente reprezentând:

Referatul de credit întocmit de sucursală și anexele aferente;

Formularul de evaluare a elementelor de risc, nota internă de aprobare credite;

Alte documente din componența dosarului la cererea expresă a membrilor CCRC/CM.

Membrii CCRC/CM vor analiza documentația primită, propunerea sucursalei și punctul de vedere al analistului de risc din centrală și vor adopta o hotărâre de aprobare sau respingere.Analistul de risc va întocmi comunicarea de aprobare sau respingere, care, semnată de unul din reprezentanții autorizați ai băncii se transmite sucursalei solicitante precum și direcțiilor implicate din centrală.După aprobarea sau respingerea propunerii, eventualele documente de credit primite în original se restituie sucursalelor.

Se pot face anumite modificări la condițiile inițiale ale creditului, dat numai dacă acestea sunt aprobate de organismul în competență de aprobare.Aceste modificări se pot referi la:

-schimbarea destinației creditului;

-majorarea perioadei de grație;

-rescadențările și reeșalonările;

-schimbarea titularilor de garanții;

-înlocuirea garanțiilor cu altele considerate cu risc mai mare decât cele inițiale.

1.6. Responsabilitate socială corporativă

Banca Transilvania este, înainte de toate, parte a comunității. Din acest punct de vedere, principiul său „o companie merge bine dacă face, la rândul său, bine”, returnând comunității ceea ce primește, zi de zi, de la aceasta. 2011 a fost încă un an în care banca a susținut domenii diverse, cum sunt cultura, educația sau sportul. De asemenea, BT a contribuit la soluționarea unor cazuri medicale.

Cel mai important proiect de implicarea socială a bancii a fost, și in 2011, „Clujul Are Suflet”. Fundația aceasta se adresează tinerilor proveniți din familii cu situație financiară modestă sau din sistemul de protecție a copilului, misiunea sa fiind să ajute adolescenții să se dezvolte și să aibă o viață mai bună, prin educație. În cei 4 ani de activitate, aproape 1.200 de tineri au fost sprijiniti de „Clujul Are Suflet”. Pentru atingerea acestor rezultate, Banca Transilvania a donat, doar în 2011, peste 500.000 de lei, pentru programe sociale și educaționale desfășurate la centrul de zi "Clujul Are Suflet". Pentru recunoașterea continuității programului, proiectul „Clujul Are Suflet” a obținut premiul de la categoria “Cea mai de impact intervenție în comunitate, prin sponsorizare”, în cadrul uneia dintre cele mai importante manifestări de ONG din România – Gala Oameni pentru Oameni. "

Alte proiecte în care banca s-a implicat:

1. Crosul BT – competiție a Băncii Transilvania, care, în 2011, a avut o componentă umanitară. Pentru fiecare participant înscris în concurs, BT a donat Fundației Clujul Are Suflet câte 5 euro.

2. My Money Week – proiect destinat elevilor din învățământul preuniversitar din Cluj-Napoca, demarat de Școala Internațională Cluj, care a avut ca obiectiv responsabilizarea tinerilor în privința gestiunii finanțelor personale. Programul a constat în organizarea de activități specifice, timp de o săptămână, activități dedicate educației financiare;

3. Simularea de business – program inițiat de Leadership School, în Brașov, în care participanții înscriși – studenți – au avut ocazia să-și dezvolte aptitudinile de leadership și inovație antreprenorială;

4. Festivalul Internațional de Film Transilvania – cel mai important festival de film din România. BT este partener tradițional al evenimentului, susținând TIFF încă de la prima ediție;

5. Festivalul Internațional al Filmului de Comedie “Comedy Cluj“ – este un eveniment prin care se promovează talentele artistice din domeniul cinematografiei/ secțiunea de comedie;

6. Asociația Little People – proiect prin care se încearcă restabilirea psihică a copiilor și tinerilor care au suferit de cancer și efecte sale conexe. Little People înseamnă voluntari care muncesc zilnic în secții de oncologie pediatrică din România (Iași – Timișoara – Cluj – București), care acoperă 80% din toți pacienții actuali de cancer din țară. Asociația oferă activități educaționale și terapeutice care ajută un copil sau tânăr să se adapteze la un mediu spitalicesc, oferă informații pentru părinți și familii, despre cancer și despre drepturile pacientului.

7. Ghiță Mureșan Summer Camp Tour – program de popularizare a baschetului în România, în special în rândul copiilor și părinților acestora. Proiectul este conceput ca o tabără de vară gratuită pentru copii, cu antrenamente de baschet, demonstrații și concursuri. Evenimentul s-a derulat în orașe importante din România: Cluj-Napoca, Timișoara, Sibiu, București și Constanța;

8. Crosul Companiilor – acțiune sportivă, la care banca a participat în 2011, în scopul promovării unui mod de viață sănătos prin practicarea alergării.

Cap. 2. Managementul riscurilor bancare

2.1. Elemente conceptuale

Viața ne obligă să inițiem afaceri, să desfăsurăm o activitate utilă. În literatura de profil există diferite definiții ale afacerii. Astfel, conform concepției britanice afacerea este considerată „lucrul ce trebuie făcut pentru a câstiga bani”. În viziunea americană, afacerea este o „tranzacție cu finalitate financiară” .

Un element major, cu profunde consecințe ce caracterizează din plin particularitățile mediului în afaceri îl reprezintă riscul în afaceri. Noțiunea de risc este opusă celei de siguranță. Din punct de vedere formal se consideră că starea de nesiguranță desemnează cazurile în care anticipările sunt unice sau limitate într-o marjă foarte restrânsă. În realitate agenții economici realizează anticipări care acoperă marje largi de valori, cu grade de probabilitate foarte diferite.

Termenul de risc este utilizat pentru a descrie tocmai asemenea situații, în care anticipările nu sunt unice, dar se pot aprecia probabilitățile fiecărei valori posibile. În fapt, selecția pe care o operează mecanismele pieței între agenții competitivi si cei necompetitivi asociază oricărei activități economice riscul esecului.

„Într-o economie de piață, indivizii îsi riscă timpul si banii, sperând că vor câstiga profituri. În timp ce mulți dau gres, alții reusesc…Sistemul de piață funcționează prin încercare si eroare pentru a separa succesele de esecuri si de a aloca resurse pentru ceea ce se dovedeste a fi o inovație plină de succes”.

Riscul economic poate fi definit prin modul de acțiune într-un mediude afaceri în care factori mai puțin controlabili sau necontrolabili potinterveni în mod aleator si influența în negativ rezultatele activității unui agent economic. Riscul trebuie evaluat și acceptat numai în anumite limite. Riscul în afaceri trebuie avut în vedere ca un factor omniprezent în condițiile economiei de piață, ca un factor de selecție naturală, ceea ce îl impune tot mai evident ca o funcție a competenței manageriale.

Riscul în afaceri depinde de strategia fiecărui agent economic, de capacitatea lui de a anticipa evoluția segmentului economic condus, de a-și valorifica cât mai inspirat sansele.

În general se disting două tipuri de risc: speculativ și pur (asigurat).

Riscul speculativ provine din voința managerului de a-ți realiza obiectivele ce vor conduce la creșterea puterii economice a firmei. Riscul speculativ se poate realiza în timp și poate fi contabil prin aplicarea tehnicilor de gestiune, precum și a celor de management, marketing, etc.

Riscul „pur” (risc asigurat) este consecința unor evenimente accidentale care constituie o amenințare imprevizibilă pentru firmă, delimitarea pierderilor fiind dificilă. În afara celor provenite prin acțiunea unor factori externi (uragane, furtuni, calamități naturale, comportamente „anormale”- războaie, atentate, vandalism).

În general factorii care implică acest tip de risc pot fi:

– deciziile autorităților publice ( de exemplu: fiscalitate, drepturi ale societăților);

– tehnicile de producție ( de exemplu: brevete, informatizare);

– factori financiari (de exemplu: investiții, rentabilitate);

– factori umani

– factori structurali (de exemplu: organizare, fuzionare cu alte firme, etc.)

Riscurile „pure” pot fi generate si de o serie de ineficiențe în activitatea unor agenți economici (de exemplu: erori de concepție sau de fabricație, întreținerea defectuoasă a echipamentului productiv, nerespectarea normelor de securitate si protecție a muncii, etc.).

Aceste două tipuri de risc au fost deseori considerate ca opuse. Riscul speculativ intră în sfera de interes a managerilor, riscul pur fiind considerat ca depinzând de întâmplare sau nesansă.

Activitatea de management al riscurilor a înregistrat o evoluție exponențială în ultimul deceniu. Astfel, managementul riscului de credit este mult mai vast decât o simplă operație de împrumut. Acesta se extinde și cuprinde în sfera lui de preocupări aspecte de fond ce privesc trei faze ale procesului creditării, și anume: faza luării deciziei de creditare, procesul vieții creditului și managementul portofoliului de credite.

În activitatea pe care o desfășoară orice bancă într-o economie de piață, aceasta se confruntă cu probleme de risc și incertitudine. Scopul activității băncilor, ca societăți comerciale, este maximizarea profitului în condițiile minimizării riscurilor. Cum relația risc-profit este indisociabilă, trebuie ca băncile să-și asume o doză oarecare de risc, cu condiția ca mărimea acestuia să fie menținută în limite controlabile. Riscul există permanent, el insoțește ca o umbră toate operațiunile băncii și se produce sau nu în funcție de condițiile care i se oferă.

Baza unui management sănătos al riscului de credit este identificarea riscurilor existente și potențiale, inerente activității de creditare. În mod normal, măsurile de contracarare a acestor riscuri cuprind politicile de gestionare a riscului de credit și parametrii în care urmează a fi controlat riscul de credit. Un set de astfel de politici cuprinde:

– Politici asupra concentrării și expunerilor mari, diversificării adecvate, creditării părților implicate sau supravegherea expunerilor la risc;

– Politici privind clasificarea activelor, care presupun evaluarea capacității de rambursare a portofoliului de credite și a altor instrumente de credit, inclusiv dobânzile angajate și neîncasate care expun banca la riscul de credit;

– Politici privind provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor la un nivel adecvat, pentru a absorbi pierderile anticipate atât la nivelul portofoliului de credite, cât și la nivelul activelor care generează pierderi.

Termenul de management al riscului nu are o definiție universal acceptată. În general termenul de management al riscului utilizat în cadrul instituțiilor financiare reprezintă ansamblul politicilor și procedurilor pe care instituțiile financiare le-au implementat pentru a gestiona, monitoriza și a controla expunerea lor față de risc.

Funcția de management al riscurilor în cadrul instituțiilor de credit va avea o importanță deosebită în perspectiva aplicării de către acestea a Acordului Basel II, mai ales în condițiile în care instituțiile de credit vor dori să-și folosească propriile modele interne de calcul al necesarului de capital în condițiile noului acord.

Este, desigur, evident că o strategie trebuie să cuprindă atât programe bancare performante, cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimalizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii. Susținem că este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activității bancare îl reprezintă obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.

Numai că nu întotdeauna aceste două obiective – cel general și cel sectorial – se află în concordanță. S-ar putea ca, în anumite situații, costul implementării și exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie mai mare decât expunerea potențială la risc. Ceea ce nu înseamnă decât că și aceste programe trebuie selectate în funcție de criterii de eficiență. În alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi.

În acest caz decizia trebuie luată întotdeauna având în vedere și cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecții corespunzătoare și pierderile potențiale mai mari. Dar dacă decizia este de așa natură, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie în niciun caz să se transforme într-un obiectiv în sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementărilor bancare în vigoare. Dintre acestea niciunul nu are un primat absolut, una din sarcinile conducerii băncii fiind și aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecărei perioade.

Importanța gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuși doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților, care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activități frauduloase. Existența unor programe adecvate pentru prevenirea și controlul riscurilor bancare contribuie și la impunerea instituției în cadrul comunității bancare, nu de puține ori experiența unor astfel de programe condiționând admiterea sau participarea băncii respective la asociații interbancare sau obținerea unor calificative superioare din partea autorității bancare.

Și nu în cele din urmă, o gestiune eficace a riscurilor bancare își va pune amprenta și asupra imaginii publice a băncii. Clienții doresc o bancă sigură și acționarii la fel. Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe deponenți în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă băncile nu sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă față de deponenți, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure instituții este diminuat; iar principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecție adversă pentru care este foarte probabil ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsă de lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selecții adverse, este preferabil ca asigurătorul să perceapă prime de asigurare diferențiate, mai ridicate pentru băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor astfel încât să existe o penalizare explicită pentru acestea.

În România băncile au făcut față tuturor factorilor de instabilitate financiară într-un context de instabilitate generală ca urmare a procesului de tranziție. Tranziția a însemnat pentru băncile românești modificarea statutelor, a cadrului legal de operare, libertatea în alegerea partenerilor interni și externi, concurența din partea altor instituții financiare (fondurile de plasament) și altor bănci, reducerea refinanțării directe de către banca centrală, schimbarea permanentă a normelor prudențiale de către BNR și deteriorarea situației financiare a majorității clienților mari. În aceste condiții, pentru conducerea băncilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca și asimilarea de către salariați a unor noi tehnici și instrumente de gestiune a riscurilor.

În sectorul bancar creșterea a devenit un atribut esențial al performanței bancare. Ea nu este un scop în sine, ci este impusă de rentabilizarea investițiilor în tehnologii noi, posibilă doar în condițiile „producției de masă”. Procesul de creștere în sectorul bancar are două componente: creșterea în domeniul serviciilor bancare tradiționale (creditarea clienților, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) și creșterea în zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operațiuni pe piața de capital, servicii informatice și de informare, asigurări). El este caracterizat de faptul că are loc într-un context concurențial și are drept rezultat prestarea de către instituția financiară a unei game largi de servicii. Unele din aceste servicii sunt noi și personalul este lipsit de experiență, iar altele presupun operarea pe piețe cu care băncile nu sunt familiarizate și atunci personalul pare lipsit de profesionalism.

Drept urmare imaginea băncilor pe piețele financiare tinde să fie una deficitară, pentru că ele riscă să fie tratate de către partenerii mai specializați drept conglomerate formate la voia întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile domenii și inconștiente de capacitatea netă de câștig sau riscurile specifice.

În condițiile unui management corect, creșterea operațiunilor în cele două arii mari – servicii tradiționale și servicii noi – ar trebui să aibă un efect sinergetic. Însă pierderile suportate de unii acționari și volatilitatea veniturilor conduc la diminuarea valorii de piață a băncilor, ceea ce face extrem de scumpă procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protecția generală a instituției în condiții de creștere). Deoarece comunicarea băncilor cu publicul și chiar cu acționarii, în ceea ce privește gestiunea riscurilor bancare, este deficientă, piața tinde să trateze toate băncile la fel. Proasta gestiune a câtorva bănci poate influența negativ și imaginea publică a celorlalte.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea veniturilor în timp are rolul unui amortizor de șoc. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse. Dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare și sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al riscurilor, dacă folosesc paradigma de analiză și gestiune în vederea creșterii eficienței.

2.2. Gestionarea sau managementul riscurilor bancare

Știinta managementului se bazează pe acumularea unei experiențe trecute și pe necesitatea stringenta a găsirii unor soluții pentru o mai buna organizare și conducere a proceselor din ce în ce mai complexe care decurg din dezvoltarea impetuoasă a societății umane în ansamblul său. Americanii Reece și O’Grady definesc managementul ca fiind” procesul de coordonare a resurselor umane, informaționale, fizice și financiare, în vederea realizării scopului organizării”. Unul din pionierii care reușesc să facă o sintetizare a proceselor de management și care au și definit pentru, prima data 5 funcții ale managementului (previziunea, organizarea, comanda, conducerea și controlul) este Henry Fayol. Managementul bancar se supune și el legităților generale ale științei managementului, dar are, în acelasi timp, sisteme, tehnici și metode specifice, precum și modalități de conducere adecvate.

Activitatea bancară comportă un risc, ceea ce conferă, de asemenea, o anumită specificitate procesului de management. În cazul băncilor, adoptarea deciziilor privind relația rezultat-risc constituie un obiectiv central al managementului, care se consideră rezolvat în măsura în care s-a atins un anumit grad de profitabilitate care poate permite dezvoltarea și consolidarea băncii.

Punând în discuție structura managementului bancar, există cinci domenii ale managementului băncii care redau esența activității bancare :

Primele doua domenii, respectiv managementul activelor și pasivelor bancare, redau de fapt întreaga cuprindere a bilanțului băncii. Gestionarea activelor și pasivelor bancare constă, pentru o bancă, în determinarea unei situații ideale exprimate prin dimensiune și structură, precum și în luarea deciziilor ce-i permit să atingă această situație ideală ;

Managementul riscurilor bancare este foarte important pentru că orice operatiune bancară are o doză de risc și aceasta trebuie să intre obligatoriu în atenția managerilor din activitatea specifică ;

Resursele umane reprezintă în bănci resursa cea mai importantă, care produce, prin prestația proprie, valori și profit ;

Marketingul este indispensabil în bănci, pentru că pe această cale banca poate cunoaște cerințele pieței, respectiv ale clienților, și poate organiza corespunzător procesul de vânzare a produselor și serviciilor proprii și poate monitoriza concurența ;

Managementul performanțelor proprii este un domeniu foarte important și necesar oricărei bănci, scopul final al acesteia fiind obținerea de profit.

În activitatea de conducere și supraveghere a riscului bancar, se recomandă folosirea unei metodologii care utilizează o procedură în patru etape: identificarea și analiza riscului, controlul sau eliminarea riscului, asumarea riscului și transferul riscului. Această metodologie pleacă de la ideea că riscul este un fenomen care poate apărea pe întregul parcurs al derulării operațiunilor bancare și poate provoca efecte negative asupra activităților, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi și afectarea funcționalității băncii. Managementul riscului trebuie să țină seama că acesta poate fi provocat atât în interiorul băncii, de către clienți, cât și din cauza mediului concurențial extern.

Managementul riscului se manifestă într-o anume proporționalitate între volumul profitului și nivelul riscului. În acest sens există două strategii clasice. O bancă poate sa-și asume conștient riscuri mari atunci când are ca obiectiv pentru anul următor dublarea profiturilor. Acest lucru se poate realiza prin creșterea marjei dobânzii și prin creșterea depozitelor la vedere în totalul resurselor. Există și o a doua alternativă, in care o bancă poate să decidă realizarea unei strategii de dezvoltare pornind de la scopul minimizării riscurilor, asigurându-și, în consecință, profituri mici, dar sigure.

2.3.Principalele riscuri întâlnite în activitatea bancară

Funcțiile sistemelor tradiționale s-au extins atât pe piețele naționale cât si pe cele internaționale. Piețele financiare au devenit mult mai fragile, mai supuse hazardului. Aceasta a condus la o creștere accentuată a incertitudinii și, în consecință, la multiplicarea riscurilor specifice aparatului bancar.

Numeroase evenimente au arătat că problemele principale cu care se confruntă băncile rezultă din accentuarea riscurilor, aceasta deoarece viitoarea evoluție a activelor ca și cea a costului pasivelor nu poate fi prevăzută cu acuratețe.

Cauza cea mai frecventă a pierderilor si insolvabilității instituțiilor financiare este dificultatea lor de a face față unor evenimente ce se pot produce, dar nu au fost prevăzute.

Importanța gestiunii riscurilor bancare este foarte mare, fiind în măsură să minimizeze pierderile sau cheltuielile suplimentare suportate de bancă. Procesul de administrare a riscurilor începe prin descifrarea profilului risc al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activități bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al băncii. Dacă acesta din urmă este mai puțin îndrăzneț decât suma profilurilor risc identificate atunci banca are o activitate pozitivă pentru acționari.

Managementul riscului necesită un parteneriat din care fac parte regulatorii și supraveghetorii bancari, acționarii, consiliul de administrație, conducerea executivă, comitetul de audit si auditori interni, auditorii externi. Acționarii numesc consiliile, managerul și auditorii care să respecte regulile de etică si competență. Consiliul de administrație stabilește politicile de management al riscului și alte politici bancare, deținând responsabilitatea finală în ceea ce privește banca. Managementul executiv are de asemenea un rol important datorită faptului că este responsabil de implementarea politicilor stabilite de consiliu prin implicarea zilnică în conducerea băncii, fiind vital ca managerul să aibă cunostințe temeinice cu privire la riscurile financiare ce sunt gestionate. Comitetul de audit testează conformitatea cu politica stabilită de consiliu și furnizează garanția cu privire la guvernanța corporativă, sistemele de control si procesele de management al riscului.

Rolul conducerii superioare în gestionarea riscului este unul foarte mare. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților care devin mai rigurosi și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de servici . O gestionare eficace a riscurilor bancare își va pune amprenta și asupra imaginii publice a băncii.

Totodată, capacitatea și experiența persoanelor implicate în echipa managerială sunt foarte importante. Într-o instituție financiară, procesul de administrare a riscului nu începe cu sedințele de strategie, la procesul de planificare sau în orice alt comitet, ci începe atunci când un potențial angajat este verificat pentru o eventuală numire sau promovare într-o poziție cheie.

Un manager poate dobândi o bună perspectivă asupra nivelului riscului asociat unei anumite expuneri analizând frecvența si amplitudinea riscului. În acelasi timp, un bun manager în probleme de risc va observa felul în care gestiunea riscurilor bancare interacționează cu alte componente ale managementului bancar și va folosi în mod avantajos aceste informații. Oficialul însărcinat cu controlul monedei în SUA a efectuat un studiu al eșecurilor bancare între anii 1979-1988 încercând să determine cauzele principale ale acestora. Mesajul final al acestui studiu a fost că nu toate băncile care operează într-un mediu de depresiune esuează – băncile cu un management slab au fost cele care au sucombat când timpurile au devenit dificile. Concluzia finală a acestei tendințe a fost trasă de guvernatorul Sistemului Rezervelor Federale ale SUA – „Este important să recunoaștem că acționarii bancari suferă pierderi de pe urma investițiilor lor și conducerea superioară este aproape întotdeauna înlocuită, indiferent de tehnica de rezoluție utilizată.” – E.W.Kelley,1991

Comitetul de la Basel pentru Supravegherea Bancară descrie foarte bine rolul managementului în identificarea, evaluarea, măsurarea si gestionarea riscurilor . Acesta a stabilit că orice corporație care utilizează instrumente financiare noi are nevoie stringentă ca toate nivelele manageriale să cunoască și să înțeleagă riscurile inerente și să adapteze sistemul intern de contabilitate astfel încât să asigure un control adecvat.

Managementul riscului trebuie să fie o parte integrantă a activității de zi cu zi a fiecărui manager de linie dintr-o bancă într-o manieră care să se asigure că sistemele de gestiune a riscului sunt aplicate corespunzător și că procedurile sunt urmate în totalitate. De asemenea managementul trebuie să se asigure că banca are sisteme adecvate de control intern, inclusiv acorduri corespunzătoare de audit pentru că eșecul administrării riscurilor se datorează deseori nu riscurilor neanticipate sau extraordinare, ci unui proces de luare de decizii ineficient și a unor slabe sisteme de control.

Modificările recente din domeniul bancar internațional au făcut ca procesul de management să devină mai dificil. Ritmul inovațiilor, creșterea tranzacțiilor în afara bilanțului, segregarea diferitelor tipuri de risc au făcut ca analiza situației financiare și managementul poziției financiare a unei bănci să devină mai complexe.

Câteva dintre responsabilitățile conducerii cu privire la riscul financiar sunt:

– elaborarea și recomandarea de planuri strategice și politici de gestiune a riscului înaintate consiliului pentru aprobare

– implementarea planurilor strategice și a politicilor de gestiune a riscului după aprobarea lor de către consiliu

– stabilirea unei culturi instituționale care să promoveze înalte standarde de etică și integritate

– asigurarea elaborării de manuale care să cuprindă politicile, procedurile și standardele pentru funcțiile și riscurile cheie ale băncii

– implementarea unui sistem de control eficient care să includă evaluarea permanentă a tuturor riscurilor semnificative care ar putea afecta realizarea obiectivelor băncii

– dezvoltarea si implementarea unor sisteme de raportare managerială care să reflecte în mod adecvat riscurile activității.

Activitatea de planificare a echipei de management are o importanță destul de mare, întrucât o activitate desfăsurată în mod haotic ar aduce multe pierderi. Există un proverb care spune că „A nu reuși să planifici înseamnă a planifica să nu reușești” si acesta s-a dovedit a fi adevărat.

Managementul riscului presupune, de regulă, o serie de pași pentru fiecare tip de risc financiar și pentru profilul general de risc. Acești pași includ identificarea unei funcții obiective, Ținta managementului de risc și/sau evoluția performanțelor. În plus trebuie desemnate responsabilități pentru diferitele aspecte al acestui proces, trebuie evidențiată eficiența sa si trebuie garantată executarea competentă și constiincioasă a responsabilităților desemnate. Etapele ce apar în gestionarea riscului sunt: identificarea si evaluarea, controlul, eliminarea / evitarea, finanțarea și acoperirea acestuia.

1. Riscul de credit

Riscul de credit reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale. Riscul asociat partenerilor de afaceri și riscul de reglementare legală, sunt privite ca fiind mai puțin relevante și adeseori ca fiind subordonate riscului de creditare, motiv pentru care în evaluarea lor sunt folosite procedurile standard de gestiune a riscului de creditare.

Instituțiile de credit trebuie să desfășoare activitatea de creditare în baza unor criterii sănătoase și bine definite de acordare a creditelor.

În activitatea de creditare, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puțin următoarele:

a) destinația creditului și sursa de rambursare a acestuia;

b) profilul de risc curent al contrapartidei și garanțiile prezentate, precum și senzitivitatea garanțiilor la evoluțiile economice și cele ale pieței;

c) istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei și capacitatea curentă și viitoare de rambursare a acesteia, bazată de evoluțiile financiare istorice și proiecțiile viitoarelor fluxuri de numerar;

d) experiența în activitate a contrapartidei și sectorul economic în care aceasta își desfășoară activitatea, precum și poziția sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor comerciale;

e) termenii și condițiile propuse în contractul de creditare, inclusiv clauzele destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor al contrapartidei;

f) capacitatea instituțiilor de credit de executare și valorificare a garanțiilor, dacă este cazul, într-un termen cât mai scurt.

Creditele care depășesc un anumit procent din fondurile proprii ale instituțiilor de credit și/sau care presupun un risc de credit ridicat ori cele care nu se înscriu în politica în domeniul creditării trebuie să fie aprobate la nivelul consiliului de administrație. Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri de identificare și înregistrare a expunerilor mari și a modificărilor care pot interveni asupra lor, precum și de mecanisme de monitorizare a acestor expuneri în funcție de politica în materie de expuneri.

La aprobarea pentru prima dată a contrapartidelor, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare integritatea și reputația acestora, precum și capacitatea lor juridică de a-și asuma obligații. Instituțiile de credit trebuie să se asigure că informațiile pe care le primesc sunt suficiente pentru luarea unei decizii de creditare corecte. Instituțiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru aprobarea noilor credite, precum și pentru restructurarea celor existente (de exemplu: reeșalonare, refinanțare).

Refinanțarea creditelor nu va conduce la încadrarea acestora într-o categorie de clasificare superioară. Instituțiile de credit vor clasifica creditele reeșalonate în condiții mai stricte decât cele asociate situației inițiale a respectivelor credite.

Strategia instituțiilor de credit privind riscul de credit trebuie să includă cel puțin următoarele:

a) categoriile de credit pe care dorește să le promoveze, tipul expunerii, sectorul economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidența, aria geografică, moneda, durata inițială și profitabilitatea estimată;

b) identificarea piețelor pe care doresc să acționeze și determinarea caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare și gradul de concentrare).

Politicile și procedurile instituțiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se refere la toate activitățile acestora și trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât și întregul portofoliu.

Politicile și procedurile vor trebui stabilite și implementate de către instituțiile de credit astfel încât să se asigure:

a) menținerea unor standarde sănătoase de creditare;

b) monitorizarea și controlul riscului de credit;

c) evaluarea corespunzătoare a noilor oportunități de afaceri;

d) identificarea și administrarea creditelor neperformante.

Politicile instituțiilor de credit vor stabili cadrul de desfășurare a activității de creditare și se vor referi inclusiv la:

– contrapartidele eligibile și condițiile ce trebuie îndeplinite de către acestea pentru a putea intra în relație de afaceri cu instituția de credit;

– garanțiile acceptabile de către instituția de credit.

În vederea prevenirii intrării în relații de afaceri cu persoane implicate în activități frauduloase și alte activități de natură infracțională, instituțiile de credit trebuie să aibă în funcțiune politici stricte care să includă cel puțin:

– solicitarea de referințe și informații de la persoane autorizate;

– consultarea informațiilor puse la dispoziție instituțiilor de credit de structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entități cu activitate similară, organizate în condițiile legii, având drept scop colectarea și furnizarea de informații privind situația contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite ori alte informații de natură financiară;

– cunoașterea structurii participanților la capitalul societății, precum și a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienților persoane juridice, verificarea referințelor și a situației financiare personale a administratorilor și asociaților.

2. Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, datorită devierii proporției dintre plasamentele pe termen lung și a celor pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii. Riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăților temporare sau permanente, de a accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepțiuni, lichiditatea evidențiază capacitatea băncii de a mări capitalurile la un „cost rezonabil“ în permanență.

Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt de regulă mai mari decât resursele pe termen lung ale băncilor, acestea se confruntă cu două situații, respectiv:

– să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt;

– să aibă resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare.

Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-și onora obligațiile financiare asumate și exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid și cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent). Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situația unei reduceri neașteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel profitabilitatea băncii și determinând, în ultimă instanță, insolvabilitatea.

Pe de altă parte, o lichiditate excesivă diminuează rentabilitatea activelor, conducând la obținerea unor performanțe financiare slabe. De asemenea, menținerea unei lichidități adecvate depinde și de modul în care piața percepe situația financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiții va atrage fonduri de pe piață, dar cu costuri mari, înrăutățindu-și astfel și mai mult situația veniturilor.

În realitate „atingerea și menținerea optimului de lichiditate este o adevărată artă a managementului bancar, a cărui valoare este confirmată numai de practică, avându-se în vedere nenumăratele implicații generate de o fluctuație a riscului de lichiditate, atât asupra profitabilității instituției, cât și asupra celorlalte riscuri conexe activității financiar-bancare“.

Importanța menținerii unei lichidități bancare adecvate rezidă și din funcțiile acesteia:

– asigură desfășurarea normală a activității bancare prin fluidizarea procesului de intermediere bancară;

– protejează interesele clienților, pe de o parte și ale acționarilor, pe de altă parte, știut fiind faptul că în cazul unor „accidente“, cât de mici, de lichiditate, impactul asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, în condițiile unei culturi bancare incipiente, poate conduce la colapsul unei bănci;

– asigură o capacitate rezonabilă de rambursare a depozitelor către clienți, independent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite și în alte active;

– asigură independența băncii față de sursele de împrumut marginale de pe piață, care au costuri ridicate;

– contribuie la evitarea lichidității forțate a anumitor plasamente neajunse la scadență, pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;

– contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanță, de la Banca Centrală.

3. Riscul de piață

Riscul de piață este riscul care apare ca urmare a modificărilor variabilelor de pe piață cum ar fi ratele dobânzilor, cursurile valutare, etc. În cadrul administrării riscului de piață, inclusiv a celui legat de rata dobânzii și a riscului valutar , se are în vedere:

– stabilirea limitelor de efectuare a tranzacțiilor (în funcție de executor, valute, contrapărți, etc.);

– utilizarea procedurilor interne de autorizare a excepțiilor de la politica băncii;

– raportarea periodică și adecvata privind nivelul și tendința riscului ratei dobânzilor, riscului scadentelor și riscului valutar.

Riscul ratei dobânzii

Se mai numește și riscul de transformare (corespunde unei pierderi sau unei absențe a câștigului, fiind determinat de evoluția ratei dobânzii). Gestiunea acestui risc se poate realiza prin mai multe tehnici, mai importante fiind:

– măsurarea marjelor previzionate și a sensibilității la variațiile de rată a dobânzii, atât prin operațiuni bilanțiere, cât și a celor extrabilanțiere;

– utilizarea instrumentelor financiare derivate cu scopul acoperirii riscurilor (contracte futures, contracte pe baza de opțiuni, swap-uri pe rata dobânzii).

Mărimea riscului ratei dobânzii se determină și se monitorizează în scopul controlului impactului potențial negativ asupra veniturilor din dobânzi și asupra valorii băncii în ansamblu , precum și în vederea obținerii de eventuale avantaje provocate de schimbările prognozate ale acestui nivel. În cadrul administrării riscului ratei dobânzii se iau o serie de măsuri , ca de exemplu:

– actualizarea bazei normative interne privind dirijarea riscului ratei dobânzii;

– analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii (spread, marja dobânzilor, etc.);

– analiza elasticității ratelor dobânzii stabilite de bancă

– utilizarea metodei GAP pentru aprecierea riscului ratei dobânzii;

– analiza ratelor dobânzii stabilite de alte bănci , precum și a tendinței acestora;

– studierea și aplicarea în practica a instrumentelor moderne de gestionare a riscului ratei dobânzii.

Riscul valutar se definește ca probabilitatea de a înregistra pierderi în urma variației cursului de schimb. El există atâta timp cât bancă realizează operațiuni în monede străine. Pierderile pot fi înregistrate datorită indexării unor valori după un anumit curs valutar sau datorită modificării valorii activelor și pasivelor externe în urma modificării cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atât operațiunile desfășurate de bancă pentru clienții săi cât și propriile operațiuni. El este cu atât mai mare cu cât ponderea activelor și pasivelor externe în bilanț este mai mare.

În funcție de factorii care îl determină, riscul valutar prezintă următoarele componente:

Riscul de translatare – apare în cazul băncilor cu activitate internațională, care au deschise subunități pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilanțului și rezultatelor la nivelul centralei băncii, care trebuie sa cuprindă și situațiile subunităților din străinătate. Consolidarea se face în moneda țării unde este situată centrala și asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate în alte monede;

Riscul de tranzacție – apare atunci când bancă desfășoară operațiuni într-o deviză care iși modifică cursul. Acest curs crește odată cu volumul operațiunilor în devize și cu instabilitatea valutară. Întotdeauna, într-o operațiune supusă riscului de tranzacție dacă unul dintre parteneri a înregistrat o pierdere celalalt a înregistrat un câștig;

Riscul economic – vizează modificarea valorii băncii în urma variației cursurilor valutare. Spre deosebire de riscul de tranzacție, acesta se reflectă pe termen lung în toată activitatea băncii și nu numai în rezultatul unei operațiuni.

Aprecierea riscului valutar se poate face în baza următorilor doi indicatori:

Poziția valutară – se determină comparând activele și pasivele exprimate în monedă străină. Se calculează pentru fiecare monedă în parte. Spunem că poziția valutară este scurtă dacă pasivele în valută sunt mai mari decât activele în valută. În situația inversă, când activele în valută sunt mai mari decât pasivele în valută, poziția valutară este lungă. Poziția valutară a băncii induce câștiguri sau pierderi în funcție de evoluția cursului valutar.

Expunerea băncii la riscul valutar generat de operațiunile într-o anumită monedă străină este cu atât mai mare cu cât poziția valutară pentru acea monedă este mai mare.

Poziția valutară globală – se definește ca fiind soldul net într-o monedă de referință al creanțelor în devize fața de pasivele în devize. Aceasta ia în calcul toate pozițiile valutare individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul băncii. Poziția valutară globală este folosită mai mult la raportarea situației băncii către centrală și mai puțin la gestiunea efectiva a riscului valutar. Această poziție, prin compensările de expuneri pentru diferite monede, duce la diminuarea riscului în calcul, dar la menținerea lui în fapt.

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizează reducerea la minimum a pierderilor și cheltuielilor datorate variației cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe două planuri:

1. prin reglementări de limitare a riscului valutar;

2. prin politica băncii cu privire la operațiunile în valută.

Reglementări de limitare a riscului valutar – prin funcția sa de centru al politicii valutare, banca de emisiune a creat un cadru legal privind desfășurarea operațiunilor în valută. Acesta stabilește reguli privind convertibilitatea monedei naționale, stabilirea cursului valutar, repatrierea valutei încasată, obținută în activități de comerț exterior, accesul populației la valută și norme prudențiale de reducere a riscului valutar. În acest ultim sens, băncile trebuie să folosească un sistem de evidență care să permită înregistrarea imediată a operațiunilor în valută și calculul pozițiilor valutare individuale și poziției globale. Pozițiile astfel determinate reflectă expunerea băncii la riscul valutar și trebuie să se încadreze în limitele maxime stabilite de autoritățile monetare. În România poziția valutară globală determinată în fiecare zi nu poate depăși 10% din fondurile proprii ale băncii. Pentru exercitarea controlului în acest domeniu, băncile trebuie sa facă raportări săptămânale către autoritățile monetare.

Politica de control al riscului valutar – aceasta vizează o serie de norme interne ale băncii și acțiuni îndreptate către evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Această politică îmbracă două forme: neutralizarea poziției valutare și acoperirea riscului valutar.

Orice bancă trebuie să analizeze permanent expunerea sa la acțiunea riscului valutar, urmărind respectarea limitelor impuse de BNR cu privire la mărimea pozițiilor valutare deschise și a limitelor interne de rigoare:

– se analizează dinamica cursurilor de schimb pe piața valutară internă și internațională și se prognozează fluctuațiile ratelor de schimb în perspectivă. În baza analizelor efectuate se înaintează propunerile de rigoare privind mărimea și structura pozițiilor valutare deschise.

– se urmăresc permanent toate pozițiile valutare deschise pe parcursul zilei, pe ansamblul băncii, utilizând în acest sens sistemul informațional și informatic existent.

2.4. Adecvarea capitalului în funcție de risc

Instituțiile de credit trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanență la un nivel cel puțin egal cu suma următoarelor cerințe de capital:

1. Pentru riscul de credit și riscul de diminuare a valorii creanței aferente întregii activități, cu excepția operațiunilor din portofoliul de tranzacționare, 8% din totalul valorilor ponderate la risc ale expunerilor, calculate, după caz, în conformitate cu Regulamentul BNR-CNVM nr. 14/19/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții potrivit abordării standard, Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții potrivit abordării bazate pe modele interne de rating și/sau Regulamentul BNR-CNVM nr. 21/26/2006 privind tratamentul riscului de credit aferent expunerilor securitizate și al pozițiilor din securitizare;

Fiecare element de activ sau din afara bilanțului va fi încadrat într-una din următoarele clase de expuneri:

a) creanțe sau creanțe potențiale față de administrațiile centrale sau băncile centrale;

b) creanțe sau creanțe potențiale față de administrațiile regionale sau autoritățile locale;

c) creanțe sau creanțe potențiale față de organismele administrative și entitățile fără scop lucrativ;

d) creanțe sau creanțe potențiale față de bănci multilaterale de dezvoltare;

e) creanțe sau creanțe potențiale față de organizații internaționale;

f) creanțe sau creanțe potențiale față de instituții și instituții financiare;

g) creanțe sau creanțe potențiale față de societăți;

h) creanțe sau creanțe potențiale de tip retail;

i) creanțe sau creanțe potențiale garantate cu proprietăți imobiliare;

j) elemente restante;

k) elemente ce aparțin categoriilor reglementate ca având risc ridicat;

l) expuneri sub forma obligațiunilor garantate;

m) poziții din securitizare;

n) creanțe pe termen scurt față de instituții și societăți;

o) creanțe sub forma titlurilor de participare deținute în organismele de plasament colectiv;

p) alte elemente.

2. În ceea ce privește portofoliul de tranzacționare, pentru riscul de poziție, riscul de decontare și riscul de credit al contrapartidei, cerințele de capital determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr. 22/27/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții;

Instituțiile au obligația de a deține capital pentru acoperirea riscului de credit al contrapartidei care rezultă din expuneri datorate următoarelor:

a) derivate tranzacționate pe OTC și instrumente financiare derivate de credit;

b) acorduri repo, acorduri reverse repo, operațiuni de dare sau luare de titluri/ mărfuri cu împrumut care se bazează pe titluri sau mărfuri incluse în portofoliul de tranzacționare;

c) tranzacțiile de creditare în marjă în legătură cu titluri sau mărfuri;

d) tranzacțiile cu decontare îndelungată.

3. Pentru riscul valutar și riscul de marfă aferente întregii activități, cerințele de capital determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr. 22/27/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții;

Dacă valoarea poziției totale nete pe valută și pe aur, calculată conform procedurii stabilite, depășește 2% din totalul fondurilor proprii, instituția trebuie să înmulțească suma dintre poziția sa netă pe valută și poziția sa netă pe aur cu 8% pentru a calcula cerința de fonduri proprii care să acopere riscul valutar.

În scopul determinării cerințelor de capital pentru riscul valutar se ține cont de cele ce urmează. În primul rând, se calculează poziția deschisă netă a instituției pe fiecare valută (inclusiv moneda de raportare) și pe aur. Această poziție deschisă netă constă din suma următoarelor elemente (pozitive ori negative):

a) poziția spot netă (respectiv toate elementele de activ mai puțin elementele reprezentând datorii, inclusiv dobânda calculată și neajunsă la scadență, pe valuta în cauză sau, pentru aur, poziția netă spot pe aur);

b) poziția forward netă (respectiv toate sumele de primit mai puțin sumele de plătit în cadrul tranzacțiilor forward pe valută și pe aur, inclusiv futures pe valută și pe aur și principalul aferent swap-urilor pe valută care nu se reflectă în poziția spot;

c) garanții irevocabile (și instrumente similare) care urmează a fi, cu siguranță, executate și, probabil, nu vor fi recuperate;

d) venituri/cheltuieli viitoare nete care nu sunt încă înregistrate dar sunt deja acoperite în întregime (pot fi incluse aici, la discreția instituției raportoare și cu acordul prealabil al autorității competente, venituri/cheltuieli viitoare nete care nu au fost încă evidențiate în contabilitate dar deja sunt acoperite în întregime prin tranzacții forward pe valută). O asemenea opțiune trebuie exercitată în mod consecvent.

e) echivalentul delta net al portofoliului total de opțiuni pe valută și pe aur;

f) valoarea de piață a altor opțiuni.

4. Pentru riscul operațional aferent întregii activități, cerințele de capital determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr. 24/29/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții pentru riscul operațional.

Calculul cerinței de capital pentru acoperirea riscului operațional potrivit abordării de bază se face prin aplicarea unei cote de 15% asupra bazei de calcul. Baza de calcul se determină ca medie aritmetică a indicatorilor relevanți înregistrați de instituția de credit în ultimele trei exerciții financiare, indicatori relevanți.

Indicatorul relevant este egal cu suma următoarelor elemente, extrase din lista posturilor din contul de profit și pierdere:

a) Venituri din dobânzi și venituri asimilate, inclusiv cele aferente titlurilor cu venit fix;

b) Cheltuieli cu dobânzile și cheltuieli asimilate;

c) Venituri din acțiuni și alte titluri cu venit variabil;

d) Venituri din comisioane;

e) Cheltuieli cu comisioane;

f) Profitul sau pierderea netă din operațiuni financiare;

g) Alte venituri din exploatare.

Valorile negative sau egale cu zero ale indicatorului relevant, în cazul în care astfel de situații apar în cadrul ultimelor trei exerciții financiare, nu sunt luate în considerare la determinarea bazei de calcul. În aceste cazuri, baza de calcul se determină prin raportarea sumei valorilor pozitive ale indicatorului relevant la numărul anilor în care s-au înregistrat respectivele valori pozitive.

2.5. Elemente privind managementul riscului bancar

Obiectivul principal al activitații de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condiții de reducere la maxim a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat.

Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative și cantitative. Dimensiunea calitativă a evaluarii riscului este, în general, mai greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații în legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ținând cont de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării. Aspectul cantitativ a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa reală de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

Analiza financiară a clienților se bazează pe informațiile financiare furnizate de aceștia – bilanț și raport de gestiune, cont de profit și pierdere, balanța de verificare, situația fluxului de fonduri (cashflow). Analiza financiară a clientului este structurată pe mai multe etape: analiza ciclului capitalului circulant; analiza indicatorilor de performanță; analiza structurii capitalului, a gradului de îndatorare; analiza lichidității.

Analiza nefinanciară se derulează într-un cadru mai puțin formal, iar aspectele vizate se referă la: activitatea desfășurată, modul de conducere, segmentul de piață deținut de client, clienții și furnizorii acestuia, investițiile sale financiare, strategia lui, etc. Principala metodă de analiză nefinanciară este analiza SWOT (strenghts – weaknesses – opportunities – threats), metodă bazată pe tehnica investigării, respectiv a chestionării, utilizându-se întrebările. În final, toate informațiile obținute despre client, respectiv factorii interni (punctele tari și cele slabe), precum și cei externi (posibilitățile și amenințările) care influențează bunul mers al activității, vor fi grupate pe componentele analizei.

În analiza factorilor care pot conduce la deteriorarea activității și la faliment se pot identifica următoarele tipuri de cauze: financiare (controlul financiar slab, structura riscantă a capitalului, creșterea duratei ciclului capitalului circulant, scăderea profitabilității de la an la an și față de media pe ramură, probleme legate de capitalul propriu și de fondurile proprii); strategice (obiective neclare de activitate, selectarea slabă a pieței produsului, nerespectarea modelului de extindere a activității, răspuns lent la modificări survenite pe piață); organizatorice (cunoștințe de conducere și aplicare neechilibrate, structură organizatorică slabă).

Specialiștii au determinat o serie de metode de identificare a riscului de faliment grupate în: metode contabile și metode bancare de identificare a riscului de faliment. Analiza calității portofoliului de credite și determinarea gradului de expunere la risc. În procesul de creditare, banca intră într-o relație cu clienții săi pe un traseu mai lung, începând cu cererea de credit, analiza cererii, luarea deciziei privind acordarea creditului, perioada de rambursare, etc. Pe acest traseu, activitatea de analiză urmărește: momentul ce precede acordării creditului și care include, în principal, analiza financiară a clientului, respectiv analiza internă la care se aduc în completare și destule aspecte nefinanciare, și etapa acordării și post-acordării creditului, care presupune o atentă supraveghere a evoluției clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează ratele de credit și dobânzile.

Modelul GAP, de interval, se concentrează asupra managementului venitului net din dobânzi pe termen scurt. Obiectivul este de a stabiliza și mări venitul net din dobânzi. Riscul ratei dobânzii este măsurat prin calcularea diferenței – GAP – la diferite intervale de timp, pe baza bilanțului agregat la o anumită dată. Valoarea fiecărui GAP se analizează apoi pentru a identifica în ce măsură modificarea dobânzilor afectează venitul net din dobânzi. Analiza GAP parcurge următoarele etape:

• conducerea băncii alege cadrul de timp pentru determinarea gradului de sensibilitate a activelor și pasivelor la dobândă;

• activele și pasivele se structurează în ,,grupe” de timp, în concordanță cu scadențele sau perioada până la prima posibilă modificare de dobândă;

• GAP-ul este egal cu diferența dintre activele și pasivele sensibile la dobândă pentru fiecare interval de timp;

• conducerea băncii interpretează informațiile direct și prin analiză de senzitivitate.

Practic: GAP = ASD − PSD , unde:

ASD – active sensibile la dobândă;

PSD – pasive sensibile la dobândă.

Informațiile se utilizează fie pentru a proteja venitul net din dobânzi împotriva modificării ratelor dobânzii, fie pentru a alterna speculativ dimensiunea GAP-ului în încercarea de a crește venitul net din dobânzi.

Protejarea presupune reducerea volatilității venitului net din dobânzi, atât prin ajustarea directă a activelor sau a pasivelor sensibile la dobândă, cât și prin adoptarea unor poziții extrabilanțiere în instrumente ale pieței de capital, cum ar fi: contracte la termen, contracte futures, opțiuni sau SWAPuri de rate ale dobânzii. Această ultimă metodă este cea mai frecvent adoptată de bănci.

2.6. Managementul riscului de credit conform Acordului Basel II

Crizele bancare nu numai că au efecte negative de mare amploare asupra economiilor naționale din țările unde se produc, dar și, datorită interdependențelor crescânde cauzate de procesul de globalizare, au chiar tendința de a contamina și alte economii, afectând astfel stabilitatea financiară la nivel global. Din acest motiv, eforturile autorităților naționale de supraveghere bancară au fost suplimentate într-un mod tot mai pronunțat în ultimii ani de acțiuni de îmbunătățire a cadrului de reglementare a activității bancare la nivel internațional.

Un prim astfel de acord a fost elaborat de către Comitetul de la Basel privind reglementările bancare și practicile de supraveghere (pe scurt, Comitetul de la Basel) încă din anul 1988. Acest acord, consacrat în limbajul bancar drept Acordul Basel I, a avut menirea de a realiza un climat de concurență corectă între băncile internaționale, prin stabilirea unui prag minim al capitalului la nivelul de 8% față de activele ponderate în funcție de gradul de risc pentru fiecare bancă.

Față de acordul precedent, Basel II aduce următoarele noutăți principale:

– existența unei structuri care se sprijină pe trei piloni; aceștia sunt: pilonul 1 – care se referă la reglementările privind calculul capitalului necesar; pilonul 2 – care se referă la rolul deținut de autoritățile de supraveghere; și pilonul 3 – care se referă la cerințe mai extinse privind transparența modelelor utilizate de instituțiile de credit pentru administrarea riscurilor;

– un mod de calcul al cerințelor de capital bazat pe o senzitivitate sporită la risc, care pune accentul într-o măsură sporită pe propriul sistem de măsurare a riscului al instituțiilor de credit;

– o recunoaștere mai extinsă a instrumentelor de atenuare a riscului;

– introducerea unor cerințe de capital suplimentar pentru riscul operațional.

Basel II aduce modificări în activitatea băncilor și instituțiilor financiare impunând cerințe obligatorii de capital pentru expunerile băncilor. Atunci când o bancă acordă un credit, își asumă în portofoliul său un risc. Ca să aibă o situație globală a riscului, pe toată banca și în timp real, are nevoie de o soluție informatică bine pusă la punct, de un set de proceduri, de oameni bine pregătiți, care să știe ce să facă atunci când apar semnalele de avertizare timpurie. Ca să poată colecta și prelucra toată informația necesară în timp real, banca are nevoie de o infrastructură complexă, care, tocmai prin diversitate, atrage după sine un alt tip de risc, dificil de gestionat și de cuantificat: cel operațional. În vreme ce riscul de credit poate fi calculat, estimat, evaluat pentru riscul operațional este mai dificil.

Pentru calcularea capitalului necesar, Acordul Basel II propune două abordări diferite:

a) Abordarea standard (Standarized Approach), care este similară cu cea propusă de acordul Basel I, dar folosește ponderi mai rafinate. În plus, față de acordul anterior, această abordare permite utilizarea instrumentelor financiare derivate pentru limitarea riscului de credit și reducerea cerințelor de capital. În abordarea standard, ponderile sunt acordate în funcție de tipul statului/instituției creditate și în funcție de rating-ul acestora.

Cele mai importante categorii de debitori sunt:

– Statele, inclusiv băncile centrale;

– Autoritățile locale;

– Băncile multilaterale de dezvoltare;

– Băncile;

– Corporațiile.

Acordul Basel II recunoaște tehnicile de reducere a riscului de credit prin colateralizare, garanțiile fiind derivative pe risc de credit. În privința colateralului, sunt permise două modalități de tratare a acestuia. Cea mai simplă abordare este similară cu cea a Acordului Basel I, conform căreia ponderea de risc a creditului este înlocuită cu ponderea de risc a colateralului, care nu poate fi mai mică de 20%. Cealaltă abordare, mai avansată, pentru a proteja banca împotriva volatilității prețului colateralului, se bazează pe ajustarea prețului de piață al colateralului prin aplicarea de ponderi care fie sunt furnizate de supraveghetor, fie sunt calculate intern. Apoi valoarea de piață a colateralului este dedusă din valoarea brută a creditului acordat, obținându-se astfel expunerea ajustată, care este înmulțită cu ponderea de risc corespunzătoare.

În ceea ce privește pilonul 1, acesta permite băncilor ca pentru calcularea riscului de credit să aleagă, așa cum am arătat mai sus, dintre trei opțiuni, cu grade crescânde de sofisticare: abordarea standard, care utilizează rating-uri externe, și două opțiuni bazate pe rating-uri interne: abordarea de bază și abordarea avansată. Pentru ambele opțiuni, omologarea modelelor interne de acordare a rating-urilor trebuie să aibă aprobarea autorităților de supraveghere.

Chiar în cadrul abordării standard există deosebiri semnificative față de Basel I. Cea mai importantă este cea privind penalizarea suplimentară pentru acordarea de credite entităților cu rating inferior. Astfel, dacă în cadrul Basel I cerința maximă de capital era de 100% din expunerea față de o anumită entitate, în cadrul Basel II pentru rating-urile sub B- ponderarea expunerilor se face cu 150%, cu alte cuvinte, pentru fiecare expunere de 100 de unități monetare față de astfel de entități, instituția de credit trebuie să dispună de 150 de unități de capital. În acest fel este descurajată expunerea instituțiilor de credit față de entități care prezintă un risc de credit ridicat.

În cadrul abordărilor bazate pe rating-urile interne, instituțiile de credit utilizează indicatori precum probabilitatea de neplată (PD – probability of default) și pierderea datorată neplății (LGD – loss given default) pentru a calcula necesarul de capital pentru fiecare categorie de rating acordată debitorilor săi. În cazul abordării de bază, LGD este stabilit de autoritatea de supraveghere, în timp ce în cazul abordării avansate, LGD este determinat de către instituția de credit, pe baza performanțelor istorice ale clienților săi.

În sfârșit, așa cum am arătat mai sus, noul acord prevede suplimentarea cerințelor de capital pentru instituțiile de credit pentru acomodarea riscului operațional. Acesta este definit ca pierderea potențială derivând din deficiențe privind sistemele interne, activitatea umană și șocuri externe. Și în acest caz Basel II stabilește trei abordări privind calculul cerințelor minime de capital, respectiv: metoda indicatorului de bază, metoda standardizată și metoda măsurătorilor interne avansate, cu grade progresive de complexitate.

Pilonul 2 stabilește principiile de bază pentru activitatea de supraveghere a implementării Basel II. Aceste principii sunt în linii mari următoarele:

– evaluarea riscului constituie obligația instituției de credit;

– activitatea de supraveghere trebuie să evalueze modelele interne ale instituției de credit, strategia de administrare a riscului și modul de calcul al cerințelor minime de capital;

– în orice moment, instituția de credit trebuie să dețină un nivel de capital peste nivelul cerințelor minime.

Autoritatea de supraveghere poate dispune oricând instituției de credit să își majoreze capitalul atunci când consideră că riscurile la care este expusă banca nu sunt acoperite în mod corespunzător de capitalul existent. Una dintre problemele considerate încă insuficient clarificate în legătură cu pilonul al doilea o constituie relația dintre autoritățile din țara de origine și cea de destinație a capitalului bancar (home – host country), cu alte cuvinte, problema relației dintre autoritatea de supraveghere din țara unde se află banca-mamă și cea din țara unde se află subsidiara acesteia.

Problema prezintă o importanță cu atât mai actuală, cu cât o parte dintre statele din centrul și estul Europei, printre care și România, au sistemele bancare dominate de subsidiare ale unor bănci din vestul Europei. Esența acestei probleme este dată de asimetria mecanismului de transmitere a riscului. Astfel, eventualele dificultăți majore cu care s-ar confrunta banca-mamă este foarte probabil că s-ar transmite rapid la subsidiară, în timp ce problemele unei subsidiare ar avea un impact mult mai redus asupra bancii-mamă, fie și numai datorită puterii financiare diferite ale celor două entități.

În aceste condiții, este necesară clarificarea, pe de o parte, a întinderii schimburilor de informații între autoritățile de supraveghere home și host, astfel încât autoritățile din țara host să poată lua din timp măsuri de siguranță în cazul apariției de probleme majore la banca-mamă. Pe de altă parte, mai trebuie clarificat și cui îi aparține rolul de împrumutător de ultimă instanță în cazul unei probleme induse de banca-mamă în subsidiarele sale din alte țări.

În ce privește pilonul 3, abordarea Basel este că disciplina de piață se realizează și prin presiunea pe care jucătorii din piață – clienții și celelalte instituții de credit – o pun asupra băncilor pentru o conduită prudentă privind administrarea riscului. Pentru ca această presiune să se poată manifesta, este necesară o transparență crescută.

Din acest motiv, instituțiilor de credit li se cere să furnizeze atât autorităților de supraveghere, cât și publicului larg informații detaliate, de natură calitativă și cantitativă privind riscurile asumate, capitalul, precum și politicile și procedurile privind administrarea riscurilor. Cerințele de furnizare a informațiilor sunt cu atât mai extinse cu cât băncile în cauză utilizează abordările mai complexe privind riscul de credit și cel operațional.

Cap. 3 Gestionarea concretă a riscurilor la Banca Transilvania

3.1. Rezultatele băncii în 2011-2012

Climatul macroeconomic mondial s-a menținut dificil și în 2011, iar sistemul financiar internațional a prezentat în continuare un grad ridicat de fragilitate aducând mai multe corecții în piețele internaționale. Banca Centrală Europeană a operat prima majorare a dobânzii de politică monetară în luna aprilie (de la 1% la 1,25%) pentru a încerca să combată inflația ridicată, urmată de a doua majorare pe in iulie la 1,50%. Agențiile de rating au redus ratingurile la mai multe bănci și state europene.

Criza datoriilor suverane a început să afecteze semnificativ băncile din zona euro, acestea fiind nevoite să marcheze pierderi pe Grecia și Portugalia, iar randamentele nesustenabile în Italia și Spania au pus în pericol capitalurile băncilor, în luna octombrie liderii UE semnând declarația privind recapitalizarea băncilor, vizând astfel finanțarea băncilor pe termen mediu, încât să se asigure fluxurile de creditare pe termen mediu ale economiei reale.

Ultimele trei luni din 2011 au fost marcate de negocierile îndelungate dintre liderii europeni, în cooperare cu Fondul Monetar Internațional, în căutarea unei soluții pentru criza datoriilor suverane. Decizia Băncii Centrale Europene de a reduce dobânda de politica monetară la 1% în decembrie și decizia de a oferi o facilitate de împrumut pe trei ani băncilor făra limită de valoare au sporit încrederea în sectorul bancar.

În contextul dificil al anului 2011, Banca Transilvania a confirmat din nou că activitatea sa urmează un trend pozitiv, rezultatele anuale fiind cele previzibile. Oferta Băncii Transilvania a fost îmbogățită pe parcursul acelui an cu produse, servicii și campanii dedicate persoanelor fizice și companiilor, unul din obiectivele BT atinse pentru acest an fiind lansarea de solutii care să sustină în mod real și continuu activitatea clientilor.

Obiective realizate în anul 2011:

Locul 3 in topul bancilor din Romania in anul 2011 cu o cota de piata pe total active de 7,27%;

– îmbunătățirea calității activelor și reducerea costului net al riscului de credit; în 2011 banca a redus cu 23% costul net al riscului de credit față de anul precedent;

– menținerea unui nivel adecvat al capitalului, al lichidității și indicatorilor financiari generali;

– optimizarea continuă a costurilor operaționale și îmbunătățirea performanțelor; menținerea indicatorului cost/venit la un nivel redus (51,65%);

– management al riscului adecvat și o structură organizatorică de guvernanță a băncii care să asigure controale extinse și complete;

– menținerea poziției de lider de piață pe sectorul medical;

– creșterea eficienței în vânzări a clienților de retail prin abordarea segmentată și prin CRM; abordarea în continuare a clienților corporate;

– implementarea soluției de Imobile;

– profesionalizarea gamei de produse prin re-lansarea BT24, BT Money Connect, produse de factoring etc;

– dezvoltarea și extinderea proiectului “automatul de plăți”;

Pentru anul 2011, s-a prevăzut un nivel total al activelor bilanțiere de 24 miliarde lei. Acest obiectiv a fost realizat în proporție de 107%, soldul activelor fiind la sfârșitul anului de 25,74 miliarde lei. Comparativ cu realizările anului 2010, la finele anului 2011 activele înregistrate de Banca Transilvania în echivalent lei au fost mai mari cu 19%. În clasamentul realizat după activele nete de la finele anului 2011, Banca Transilvania a ocupat poziția a treia, cu o cotă de piață de 7,27%.

Portofoliul de credite al băncii, a crescut într-un ritm constant, soldul la 31 decembrie 2011 fiind de 15.358 milioane lei, mai mare cu 15% față de anul precedent si cu 2% peste nivelul previzionat. S-a urmărit o diversificare a portofoliului astfel încât banca să nu aibă o expunere majoră față de un anume risc de creditare specific (risc generat din dependența de un grup de clientelă, expunere majoritară față de un segment industrial, concentrarea activității pe un număr redus de produse etc).

Structura portofoliului de credite la 31.12.2011 este prezentată mai jos:

– pe tipuri de clienți: 62,95% persoane juridice; 37,05% persoane fizice;

– pe tipuri de monedă: 63,72% în lei; 36,28% în valută;

– pe domenii de activitate: 17,12% Comert; 30,63% Producție (industrie); 13,51% Servicii; 37,05% Populație; 1,69% altele;

– pe termene de scadență: 38,64% termen scurt; 17,07% termen mediu; 44,29% termen lung. Creditele neperformante, cu restanțe mai mari de 90 de zile, reprezintă 8,62% din totalul portofoliului de credite BT existent la 31 decembrie 2011, fata de 7,37% cât a fost în 2010.

În cursul anului 2011, Consiliul de Administrație, în temeiul art. 13f din Actul Constitutiv, a aprobat înregistrarea pe pierderi a 178 cazuri de credite neperformante, în sumă de 9.204 mii lei, 404.945 euro și 254.119 USD, pentru care au fost epuizate toate căile legale de urmărire silită. În ceea ce privește nivelul creditelor neperformante, BT se situează sub media sistemului bancar, potrivit statisticilor BNR ( aceasta fiind de 14,10%).

Soldul provizioanelor din activitatea de creditare a crescut față de anul precedent, de la 1.356 milioane lei, la 1.806 milioane lei, din care 354 milioane reprezintă provizioane nedeductibile fiscal. Acestea au fost constituite suplimentar, pentru a avea o abordare prudentă a managementului riscului de credit, în condițiile de piață actuale. Raportul dintre total provizioane constituite pentru credite și total credite neperformante este de 114,12 %, determinând un grad de acoperire adecvat perioadei actuale.

Lichiditațile imediate, incluzând casa, disponibilități la bănci centrale și instituții de credit, sunt în sumă de 5.111 mil.lei, în creștere cu 9% atât față de anul precedent cât și față de nivelul previzionat. Ponderea în această grupă (4.177 mil.lei) este deținută de rezerva minimă obligatorie, aflată în cont la BNR.

Titlurile înregistrează o creștere de peste 50% față de anul trecut și de 17% față de nivelul bugetat, ajungând la 5.953 mil.lei la 31 decembrie 2011. Ponderea principală în această grupă (5.591 mil.lei) o reprezintă titlurile de stat.

Valorile imobilizate nete, se mențin la nivelul anului trecut, și sunt în sumă de 465 mil. lei, din care imobilizările corporale reprezintă 271 mil.lei ( terenuri și clădiri 172 mil.lei), imobilizările necorporale 69 mil.lei și imobilizările financiare 125 mil.lei.

Din punct de vedere al depozitelor atrase de la clienti nebancari, soldul înregistrat la sfârșitul anului a fost de 20.147 milioane lei, în creștere cu 17% față de anul anterior și cu 7% peste nivelul previzionat. În ceea ce privește moneda în care sunt depozitele atrase, 65% sunt în lei și 35% în valută.

Raportul credite / depozite înregistrează un nivel subunitar de 0,76 (0,78 în anul 2010), iar pe sistem bancar raportul a fost de 116,7% la 31.12.2011 (113,46% in 2010); Banca Transilvania a menținut o rată optimă a lichidității, datorată bazei consistente de resurse atrase.

În același timp, a păstrat un nivel adecvat al capitalului și a indicatorilor financiari generali, în conformitate cu principiile bancare sănătoase; rata de solvabilitate a fost de 11,87% cu profitul inclus .

Din punctul de vedere al activelor totale, al plasamentelor în credite și a resurselor atrase, poziția băncii în cadrul sistemului bancar, este prezentată grafic astfel:

Valorile indicatorilor CAMPL, calculați la 31.12.2011, sunt superioare limitelor impuse de Banca Națională a României, banca menținând un nivel adecvat al acestora, în conformitate cu principiile bancare care asigură soliditate și echilibru. BT are o bază consistentă de resurse atrase, aspect care a permis mentinerea unei rate optime a lichidității. Astfel, indicatorul de lichiditate înregistrat la 31.12.2011, a fost de 2,32 fața de minim 1, cât este prevăzut de Norma BNR nr. 24/2009. Indicatorul de solvabilitate (raportul dintre fondurile proprii și activele ponderate în funcție de riscuri) era de 11,87% la finele anului 2011, incluzând profitul, păstrându-se la un nivel ridicat pe tot parcursul anului 2011, chiar și în condițiile menținerii unui cost crescut al provizionării.

3.2. Guvernanta corporativă

Guvernanta corporativă reprezintă setul de responsabilități și practici ale conducerii, având drept scop oferirea unei direcții strategice și a unei asigurări ca obiectivele acesteia vor fi atinse, respectiv asigurarea că riscurile sunt gestionate corespunzător și că resursele companiei sunt utilizate responsabil.

Sistemul de identificare, evaluare, monitorizare, control și raportare a riscurilor, a fost dezvoltat și este aplicat de bancă și în ceea ce privește controlul intern și gestionarea riscurilor aferente proceselor de raportare financiară, în scopul furnizării de informații credibile, relevante și complete către structurile implicate în luarea deciziilor în cadrul BT și către utilizatorii externi, precum și în scopul asigurării conformității activităților bancare cu cadrul legal de raportare financiară și cu politicile și procedurile interne.

Comitetul tehnic de Administrarea a Riscurilor Bancare (CTARB)

Comitetul tehnic este numit de către CEM și este format din 7 membri: Director General Adjunct (conducător al funcției de administare a riscurilor), Directorul General, Director Executiv (COO), Director Executiv Regional(DEB), Director Executiv Regional (DEO), Director Executiv Managementul Riscului (Secretar Executiv al comitetului tehnic), Director Executiv Trezorerie.

Comitetul tehnic de administrare a Riscurilor Bancare exercită, ca organ colectiv, funcția de administrare a riscurilor și membrii exercită parte a drepturilor specifice de admnistrare a riscurilor pe domeniul lor de activitate. Comitetul tehnic de administrare a Riscurilor Bancare se întrunește și analizează, de regulă lunar, sau de câte ori situația concretă impune acest lucru, rapoartele/materialele prin care Direcțiile de specialitate sesizează evenimente deosebite, sau evoluția unor indicatori și fenomene ca fiind diferite de politicile, prognozele și indicatorii stabiliți de bancă ca fiind relevanți pentru evoluția normală a acesteia (cu raportare la limite prestabilite), luând deciziile corespunzătoare.

Comitetul tehnic de Risc privind Operatiunile (CTRO)

Comitetul tehnic de Risc privind Operațiunile băncii are ca principal obiectiv gestionarea riscului din activități operaționale. Componența Comitetului tehnic este următoarea: Directorul general; Director General Adjunct; Director executiv (COO) ( Secretar Executiv al comitetului tehnic); Director Executiv Managementul Riscului.

Comitetul tehnic de Risc privind Operațiunile primește informări și rapoarte de la direcțiile de specialitate din Centrală și Sucursale, le analizează și adoptă decizii din domeniul sau de activitate sau avansează propuneri pentru alte comitete tehnice CEM sau către CEM, în funcție de competență; transmite măsurile adoptate pentru aplicare către Direcții/Sucursale și urmărește realizarea acestora la termenele stabilite.

Comitetele de credite si risc din centrala bancii (CCR1 si CCR2)

Comitetele de credite și risc din Centrala Băncii au ca principal obiectiv analiza și aprobarea creditelor, respectiv a restructurării creditelor conform competențelor acordate de CEM.

Comitetul tehnic de politică și aprobare credite mandatează CCR1 și CCR2 competența de a aproba credite (competența este stabilită prin reglementări specifice interne).

Componența Comitetului de credit și risc 1 (CCR 1)

Comitetul de credit și risc (CCR 1) are ca membrii:

-Director adjunct DMRC/Coordonator Analiști risc /înlocuitori desemnați;

-Conducerea Direcției Credite Clienti Corporativi, Direcției Clienti IMM, Diviziei pentru Medici și Direcției Credite Retail, din Centrală;

-Șefi Servicii din cadrul DCCC / Directorul Directiei Credite Clienți Corporativi înlocuitor desemnat, pentru clienții corporate; Director DCIMM/Director adjunct credite IMM/înlocuitor desemnat, pentru clienții IMM;Director adjunct credite DPM/înlocuitor desemnat, pentru clienții DPM; Director adjunct credite retail/înlocuitor desemnat, pentru clienții retail;Consilier Juridic/înlocuitor desemnat.

Componența comitetului de credit și risc 2 (CCR 2)

-Director General Adjunct/înlocuitor desemnat;

-Director Executiv Managementul Riscului/ Director DMRC/înlocuitor desemnat;

-Conducerea Direcției Credite Clienți Corporativi, Direcției Clienți IMM, Diviziei pentru Medici și Direcției Credite Retail, din centrală: Directorul Direcției Credite Clienți Corporativi/înlocuitor desemnat, Director DCIMM/Director adjunct IMM/înlocuitor desemnat, pentru clienții IMM; Director adjunct credite DPM/înlocuitor desemnat, pentru clienții DPM; Director credite retail/înlocuitor desemnat, pentru clienții retail; Consilier juridic/înlocuitor desemnat.

Analizează și aprobă solicitările de credite ale sucursalelor în lei și valută, care intră în competența lor, în baza informatiilor cuprinse în referatele de credit/Formularele de evaluare a riscului de credit.

Comitetul de Credit si Risc din Sucursale/Agentii (CCRS/CCRA)

Comitetele de credite și risc din sucursale/agenții au ca principal obiectiv analiza și aprobarea creditelor, respectiv a restructurării creditelor (generic se va utiliza noțiunea de aprobare credite) conform competențelor acordate de CEM.

Componența Comitetului de Credit și Risc este concepută pentru a răspunde cerințelor de dimensiune și structură a personalului din cadrul sucursalelor Băncii Transilvania.

În cadrul sucursalelor BT funcționează 3 tipuri de comitete de credite și risc astfel:

a.Comitet de Credit și Risc pentru aprobarea creditelor acordate clienților persoane juridice de tip Corporate -numărul de membri: minim 3 persoane.

b.Comitet de Credit și Risc pentru aprobarea creditelor acordate clienților persoane juridice de tip IMM, asociații familiale sau PFA -numărul de membrii: 3 persoane.

c.Comitet de Credit pentru aprobarea creditelor acordate persoanelor fizice Componența CCR este următoarea:

-Director Sucursală/ Director Adjunct Sucursală;

-Șef Serviciu Retail/Coordonator Retail/Șef Serviciu Credite Retail;

-Analist credit/Consilier clientelă/ Șef Agenție (pentru documentația aferentă agenției coordonate);

-Consilierul juridic (consultant de specialitate,la solicitarea Comitetului de Credit și Risc, fără drept de vot).

Componența Comitetului de Credit și Risc Agenție, atât pentru persoane fizice cât și pentru persoane juridice este următoarea :

-Șef Agenție;

-Consilier bancar IMM (analist credit) / Consilier bancar retail.

Decizia de acordare a competențelor de creditare, operează atât timp cât Șeful de Agenție este prezent în agenție; în caz contrar documentația de credit se remite spre aprobare la Comitetul de Credit și Risc al Sucursalei. Consilierul Bancar IMM și Consilierul Bancar Retail se pot înlocui reciproc, atunci când unul dintre ei lipsește.

3.3. Managementul riscului la Banca Transilvania

Managementul riscurilor este parte integrantă a tuturor proceselor decizionale și de afaceri în cadrul Băncii Transilvania. Conducerea BT evaluează în mod continuu riscurile la care este sau poate fi expusă activitatea băncii, care pot afecta atingerea obiectivelor sale și ia măsuri cu privire la orice modificare a condițiilor în care aceasta își desfășoară activitatea. Conducerea BT asigură existența unui cadru adecvat de administrare a activității în cadrul băncii, corespunzătoare structurii, activității și riscurilor aferente prin sistemul propriu de reglementare (prin strategii, politici, norme, proceduri, regulamente) și control (prin persoane, departamente, comitete), fluxurile operaționale, modul de stabilire a costurilor specifice.

Identificarea riscurilor: Expunerea băncii la riscurile inerente afacerii prin operațiunile și tranzacțiile zilnice (inclusiv operațiuni de creditare, dealing, activitate pe piață de capital) este identificată și agregată prin infrastructura de management al riscului implementată în bancă.

Evaluarea/ masurarea riscurilor: Banca realizează o evaluare a riscurilor identificate prin modele și metode de calcul specifice: un sistem de indicatori și limite aferente, o metodologie de evaluare a evenimentelor de risc posibil a fi generatoare de pierderi, calcul de provizioane pentru activele depreciate, calcule estimative privind evoluțiile viitoare a valorii activelor etc.

Monitorizarea și controlul riscurilor: Politica și procedurile implementate pentru un management efectiv al riscului au capacitatea de a tempera riscurile inerente afacerii. Banca a implementat proceduri de supervizare și aprobare a limitelor de decizie și tranzacționare pe persoană/ unitate/ produs etc. Aceste limite sunt monitorizate zilnic/ săptămânal/ lunar – în funcție de specificul și derularea operațiunilor.

Raportarea riscului: Raportarea interna a expunerilor la riscuri se face pe linii de activitate și consolidat la nivelul întregii bănci. Managementul băncii este informat permanent cu privire la riscurile inerente derulării afacerii.

Calcularea și evaluarea capitalului intern și necesităților de capital intern: Pentru evaluarea adecvării capitalului intern la riscuri, banca identifica și evaluează toate riscurile semnificative la care este sau poate fi expusă. Banca calculează și evaluează în mod continuu capitalul intern și necesitățile de capital intern, pentru acoperirea nevoilor de activitate ale băncii și a riscurilor aferente.

Există 7 categorii de risc semnificativ, identificate la nivelul băncii: Risc de creditare, Risc de lichiditate, Risc operațional, Risc de piață, Risc de rată a dobânzii din activități în afara portofoliului de tranzacționare, Risc reputațional, Risc strategic.

Risc de creditare

Cadrul administrarii riscului de credit este actualizat și îmbunștățit periodic, este conceput pentru a acoperi toate expunerile de credit în activitatea bancară și cuprinde următoarele componente de bază:

– un sistem de rating al contrapartidei individuale

– un sistem de evaluare la risc al tranzacțiilor

– un sistem de evaluare a riscurilor pentru produse noi de creditare / modificări semnificative a unor produse existente

– limite de concentrare pe client/grup de clienți / pe produse / regionale / sectoriale

– o metodologie de stabilire a prețurilor în funcție de risc

– management activ al portofoliului de credite;

– o metodologie de monitorizare/revizie a creditelor post acordare

– o metodologie de provizionare aferentă riscului de credit

– o metodologie de calcul a ajustărilor prudențiale de valoare

Administrarea riscului de credit se realizează prin:

– organizarea unui sistem propriu de norme și proceduri în domeniu capabil să creeze cadrul normativ care aplicat în procesul de creditare permite evitarea sau minimizarea declanșării riscurilor.

– dezvoltarea / îmbunătățirea cadrului procedural de management al riscului de creditare (strategia, politicile, normele privind administrarea riscului de credit); managementul fondurilor proprii (monitorizarea expunerii agregate vs. Fonduri proprii); efectuarea de simulări privind calculul necesarului de capital conform Basel II; respectarea reglementarilor interne privind adecvarea capitalului (procesul intern de evaluare a adecvării a capitalului la riscuri);

– existența și revizuirea periodică a unui sistem ierarhic de aprobare a limitelor de expunere în credite;

– monitorizarea riscurilor de creditare pe linii de afaceri și agregat la nivel de portofoliu;

– managementul expunerilor critice: clienți cu credite clasificați în clase de performanță inferioare, credite cu indicii de depreciere etc.

– structura organizatorică a băncii – există departamente și comitete cu rol în supravegherea și administrarea riscului de credit.

Risc de lichiditate

Profilul de risc de lichiditate pentru anul 2011 a fost adoptat ”mediu-scăzut” datorită corelației structurale corespunzătoare a activelor, respectiv pasivelor băncii, anume mixului de instrumente de fructificare a excedentelor temporare de lichidității, dar și a ponderii resurselor stabile, atrase de la clienți în totalul resurselor atrase. Banca gestionează lichiditatea la nivel centralizat. În stabilirea tipurilor de instrumente folosite de trezorerie pentru fructificarea excedentelor temporare de lichiditate, principiile fundamentale sunt posibilitatea lichidizării rapide, fără afectarea importantă a randamentului inițial al investiției și profitabilitatea acestora. În vederea gestiunii sanătoase a riscului de lichiditate, banca urmărește permanent atragerea de lichidități prin operațiunile de trezorerie, finanțări externe, piețe de capital, etc. Indicatorii de lichiditate ai Băncii Transilvania sunt menținuți la valori care să se încadreze (conform sistemului CAMPL) în cel mai nefavorabil caz în grupa 2. Cu toate acestea pe parcursul anului 2011, banca a înregistrat nivele ale indicatorilor de lichiditate de rating 1, demonstrând astfel o poziție solidă , bucurându-se de o lichiditate mai mult decât confortabilă , într-un context general încă fragil .

De asemenea, se urmărește:

– Corelarea ritmurilor de creștere resurse / plasamente;

– Diversificarea gamei de instrumente utilizate, corelat cu apetitul la risc al instituției

– Alocarea adecvată a capitalului;

Risc operațional

Riscul operațional reprezintă riscul de pierderi rezultate din derularea eronată a unor procese, erori generate de sistemul informatic, pierderi rezultate din activitatea inadecvată a angajaților și alte evenimente externe. Banca monitorizează continuu riscurile operaționale inerente ce decurg din activitățile curente ale clienților, practicile bancare, fraudele, implementarea proceselor rezultate din punerea în aplicare a deciziilor de management, aspectele etice implicate de angajații BT.

În vederea reducerii riscurilor inerente activității operaționale a băncii, sunt elaborate politici, norme și proceduri privind administrarea riscului operațional îmbunătățindu-se astfel și guvernanta specifică.

Diminuarea expunerii la riscuri operaționale se realizează prin: adecvarea permanentă a documentelor normative la reglementările legale și condițiile pieței, pregătirea personalului, îmbunătățirea continuă a soluțiilor informatice și consolidare a sistemelor de securitate informațională ale băncii, utilizarea unor mijloace complementare de reducere a riscurilor (încheierea unor polițe de asigurare împotriva riscurilor), aplicarea de măsuri pentru limitarea, reducerea efectelor incidentelor de riscuri operaționale identificate, valorificarea recomandărilor și concluziilor rezultate ca urmare a controalelor efectuate de organisme interne și externe de control în domeniul riscurilor operaționale, actualizarea planurilor de continuitate, evaluarea și testarea acestora cu regularitate.

Informațiile relevante din domeniul riscurilor operaționale, inclusiv nivelul pierderilor materiale, sunt urmărite și analizate sistematic, aceste activități fiind parte integrantă a sistemului de management al riscurilor din bancă. Aceste informații sunt transpuse în rapoarte specifice (care conțin reprezentări grafice, evoluții cantitative și calitative) care sunt prezentate periodic comitetelor care analizează activitățile controlului intern, Comitetului Executiv de Management și Consiliului de Administrație. Procesul de evaluare a riscurilor operaționale este strâns corelat cu procesul global de management al riscurilor băncii : rezultatul acestuia este parte integrantă a proceselor de monitorizare și control a riscurilor operaționale și este permanent comparat cu profilul de risc stabilit prin strategia de administrare a riscurilor.

Risc de piață

În vederea diminuării riscurilor de piață inerente derulării operațiunilor, banca a adoptat o abordare prudențială în scopul de a proteja profitul băncii de variațiile de piață ale prețurilor, a ratelor de dobândă, a cursurilor valutare, care sunt toți factori exogeni, externi, independenți. Banca Transilvania realizează evaluarea zilnică a tuturor pozițiilor băncii, marcarea la piață a portofoliului de tranzacționare (trading book) și urmărește nivelele definite ca fiind „de atenție” sau „critice”; având planuri adecvate posibil de implementat imediat în condițiile în care piața ar fi afectată de turbulențe.

Risc de rată a dobânzii din activități în afara portofoliului de tranzacționare

Profilul de risc al ratei dobânzii din activități în afara portofoliului de tranzacționare în Banca Transilvania este adoptat ca fiind de tip „scăzut” banca având stabilit un set de principii stricte de gestiune, monitorizare a acestui tip de risc.

Abordarea riscului de rată a dobânzii se face plecând de la dezideratul unei poziții neutre față de riscul ratei dobânzii la valutele principale – EUR și USD și a unui management de tip „agresiv” doar la moneda națională. Banca utilizează instrumente de gestiune de tipul analizei GAP, static sau dinamic, precum și aceea a valorii economice a activelor.

Risc reputațional

Riscul reputațional reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea băncii. Profilul de risc reputațional a fost adoptat „scăzut” pe baza menținerii încrederii publicului și partenerilor de afaceri în integritatea și poziția economico –financiară a băncii.

Administrarea riscului reputațional se realizează prin: efectuarea demersurilor pentru atragerea celor mai buni parteneri, atât în ceea ce privește clienții cât și furnizorii; recrutarea și păstrarea celor mai buni angajați; minimizarea litigiilor; reglementarea riguroasă a activității; reducerea situațiilor de criză și consolidarea credibilității băncii și încrederea acționarilor; îmbunătățirea relațiilor cu acționarii; crearea unui mediu mai favorabil pentru investiții și pentru accesul la capital.

Risc strategic

Riscul strategic este riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și capitalului determinat de schimbări în mediul de afaceri sau de decizii de afaceri defavorabile, de implementarea inadecvată a deciziilor sau de lipsa de reacție la schimbările din mediul de afaceri. Profilul de risc strategic al Băncii este adoptat „scăzut” pe baza următoarelor: practicile de managementul riscului sunt o parte integrantă a planificării strategice în cadrul BT, expunerea la riscul strategic reflectă obiective strategice care nu sunt excesiv de agresive și sunt compatibile cu strategiile de afaceri dezvoltate respectiv inițiativele de afaceri sunt bine concepute și susținute de canale de comunicare, sisteme de operare și rețele de livrare adecvate.

3.4. Analiza riscului de credit

Riscul de credit este asociat tuturor tranzacțiilor care pot duce la apariția unor cereri de despăgubiri reale, contingente sau potențiale față de clienții Băncii. Riscul de credit rezidă în riscul de nerespectare a obligației de plată – riscul ca o contrapartidă să nu poată să își îndeplinească obligațiile financiare, riscul de țară – reprezintă riscul pe care banca îl poate suporta, în orice țară, din cauza naționalizării, exproprierii de bunuri, repudierii datoriei de către guvern și riscul de răscumpărare – reprezintă riscul ca răscumpărarea sau compensația tranzacțiilor să eșueze.

Referitor la riscul de credit, limitele de risc sunt stabilite pentru diferite segmente de clienți: bănci, țări, suveranități, instituții financiare afiliate grupurilor bancare, companiilor de factoring, clienților/grupurilor persoane juridice. Banca a stabilit competențe de aprobare (puteri) pentru fiecare tip de clienți/grup de clienți (persoane juridice, persoane fizice, bănci etc.) reprezentând limita maximă pentru aprobarea creditelor și a altor tipuri de produse de creditare.

Banca acordă credite clienților persoane juridice ce pot genera fluxuri de numerar corespunzătoare, cu o reputație solidă în mediul de afaceri, cu un rating de credit corespunzător și persoanelor fizice cu venituri stabile și de încredere în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor contractuale față de Bancă.

În procesul de aprobare a creditelor, Banca este în principal interesată de sursa primară de rambursare a creditului, adica de capacitatea clientului de a genera fluxuri de numerar (în ceea ce privește clienții persoane juridice) și de a obține venituri stabile (în ce privește clienții persoane fizice).

Pentru evaluarea performanțelor și statutului financiar al clienților săi, Banca utilizează sisteme, ratinguri, metode de analiză a performanțelor financiare (SABINE – în cazul persoanelor juridice și micro-întreprinderilor, CARLA – pentru bănci și instituții financiare). Pentru evitarea concentrării riscului de credit la un număr redus de clienți, Banca monitorizează dispersia riscului de credit la categoriile de clienți, sucursale, regiuni geografice, sectoare de activitate și produse bancare.

Metoda constă într–o notație de apreciere a atributelor solicitantului în vederea acordării creditului, care sunt apoi agregate într-o notă totală. Aplicarea sistemului credit scoring are în vedere compararea punctajului obținut de solicitant cu limita stabilită pentru acordarea creditului. Acest rezultat constituie numai o bază pentru decizia de creditare, aceasta din urmă revenind Comitetului de Credite.

Stabilirea punctajului minim pentru acordarea creditului se realizează pornind de la o bază de date ce cuprinde clienții băncii care au beneficiat de credite în trecut.

Pentru stabilirea ierarhiei debitorilor banca utilizează 1000 dosare de credit din trecut, care cuprind 900 clienți solvabili și 100 clienți insolvabili. Convențional se consideră că un client solvabil aduce o unitate profit, iar un client nesolvabil 9 unități pierdere. Punctajele care s-ar obține, pe o scală de 100 puncte, sunt:

Se stabilește punctajul minim de la care clienții pot obține credite. Vom calcula pentru fiecare punctaj rezultatul obținut de bancă și se va considera ca prag minim acel nivel peste care banca înregistrează profit:

Pentru clienții ce au punctaj de pănă la 40 de puncte banca ar suferi o pierdere de 405 u.m. Renunțând la acești clienți, banca obține 405 u.m. profit. Renunțând la clienții cu punctaj sub 50 de puncte profitul ar fi de doar 369 u.m. Se observă că dacă banca crește plafonul de puncte peste 40 atunci profitul înregistrat se reduce. Deci, profitul maxim este de 405 u.m. și se obține prin creditarea clienților cu un punctaj superior limitei de 40 de puncte.

Concluzii

Banca este o instituție de credit definită ca ,,o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu”. Activitatea bancară presupune înainte de toate, asumarea unor riscuri specifice. Orice demers privind controlul și/sau auditul intern trebuie să pornească de la aprecierea riscurilor și a modalităților de gestionare eficientă a acestora. Riscul este un fenomen care apare pe întregul parcurs al derulării operațiunilor și activitățiilor băncii și care poate provoca efecte negative care se răsfrâng asupra întregii activități, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi și afectarea functionalității și imaginii băncii. Administrarea riscurilor se impune ca o activitate de primă importanță în viața băncii. Un bun management bancar poate evita acceptarea unor riscuri excesive și poate obține un profit rezonabil pentru instituția sa.

Importanța gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuși doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de servici, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activităti frauduloase. Existența unor programe adecvate pentru prevenirea și controlul riscurilor bancare contribuie și la impunerea instituției în cadrul comunității bancare, nu de puține ori experiența unor astfel de programe condiționând admiterea sau participarea băncii respective la asociații interbancare (îndeosebi de plăți) sau obținerea unor calificative superioare din partea autorității bancare.

Și, nu în cele din urmă, o gestiune eficace a riscurilor bancare își va pune amprenta și asupra imaginii publice a băncii. Clientii doresc o banca sigură și acționarii la fel. Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe deponenți în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă băncile nu sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă față de deponenți, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure instituții este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecție adversă pentru care este foarte probabil ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsa de lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selecții adverse, este preferabil ca asiguratorul să perceapa prime de asigurare diferențiate, mai ridicate pentru băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor (cazul SUA) astfel încât să existe o penalizare explicită pentru acestea.

În România băncile au făcut față tuturor factorilor de instabilitate financiară într-un context de instabilitate generală generată de procesul de tranziție. Tranziția a însemnat pentru băncile românești modificarea statutelor (ele operând ca societăți pe acțiuni), a cadrului legal de operare (legea permițând angajarea într-o gamă largă de operațiuni financiare), libertatea în alegerea partenerilor interni și externi, concurența din partea altor instituții financiare (fondurile de plasament) și altor bănci (românești, create după 1990 și străine), reducerea refinanțării directe de către banca centrală, schimbarea permanentă a normelor prudențiale de către BNR și deteriorarea situației financiare a majorității clienților mari. În aceste condiții, pentru conducerea băncilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca și asimilarea de către salariați a unor noi tehnici și instrumente de gestiune a riscurilor.

În sectorul bancar creșterea a devenit un atribut esențial al performanței bancare. Ea nu este un scop în sine ci este impusă de rentabilizarea investițiilor în tehnologii noi, posibilă doar în condițiile "producției de masă". Procesul de creștere în sectorul bancar are două componente: creșterera în domeniul serviciilor bancare tradiționale (creditarea clienților, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) și creșterea în zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operațiuni pe piața de capital, servicii informatice și de informare, asigurări). El este caracterizat de faptul că are lor într-un context concurențial și are drept rezultat prestarea de către instituția financiară a unei game largi de servicii. Unele din aceste servicii sunt noi și personalul este lipsit de experiență, iatr altele presupun operarea pe piețe cu care băncile nu sunt familiare și atunci personalul pare lipsit de profesionalism.

Drept urmare imaginea băncilor pe piețele financiare tinde să fie una deficitară, pentru că ele riscă să fie tratate de către partenerii mai specializați drept conglomerate formate la voia întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile domenii și inconștiente de capacitatea netă de câștig sau riscurile specifice (exemplul băncii Baring's).

În condițiile unui management corect, creșterea operațiunilor în cele două arii mari – servicii tradiționale și servicii noi – ar trebui să aibă un efect sinergetic. Însă pierderile suportate de unii acționari și volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piață a băncilor, ceea ce face extrem de scumpă procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protecția generală a instituției în condiții de creștere). Deoarece comunicarea băncilor cu publicul și chiar cu acționarii, în ceea ce privește gestiunea riscurilor bancare, este deficiența (în România în special) piața tinde să trateze toate băncile la fel. Proasta gestiune a câtorva bănci poate influența negativ și imaginea publică a celorlalte.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea veniturilor în timp are rolul unui amortizor de șoc. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse în anii '90. Dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare și sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al riscurilor, dacă folosesc paradigma de analiză și gestiune în vederea creșterii eficienței.

Riscul de creditare este considerat cea mai periculoasă categorie de risc bancar, cu un potențial de producere supradimensionat de evoluțiile financiare fluctuante ale societăților comerciale. În vederea prevenirii riscurilor bancare, băncile trebuie să respecte o serie de reglementări. În general, aceste reglementări privind desfășurarea activității bancare au un mesaj de protecție față de risc cu rezonanță multilaterală. Exemplificând, se protejează în fapt în principal: băncile împotriva riscurilor determinate de calitatea clienților și acțiunile lor potrivnice; clienții împotriva unui management bancar incompetent; interesele acționarilor față de un management defectuos al echipei de conducere a băncii; interesele societății față de instabilitea băncilor decurgând dintr-un management neechilibrat și cu un apetit foarte mare de risc. Astfel, stabilitatea economiei privită în ansamblul său are ca principal pilon de susținere stabilitatea sistemului bancar, respectiv funcționarea normală a băncilor în toate atribuțiile lor importante în vederea evitării dereglărilor din activitatea unei bănci, care poate reprezenta un pericol de contagiune și pentru celelalte bănci care activează în cadrul economiei.

Creșterea continuă a riscurilor bancare în epoca contemporană, concomitent cu intensificarea relațiilor de colaborare a condus la internaționalizarea reglementărilor în sensul elaborării unor norme naționale potrivit principiilor acceptate de mai multe țări, de genul grupurilor internaționale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaționale de la Basel sau aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene în sistemul Uniunii Economice Europene.

În ceea ce privește Banca Transilvania aceasta are o abordare integrată, la nivelul întregului Grup, dedicată identificării, înțelegerii, evaluării și administrării riscului de afaceri, inclusiv a riscului de credit. Politica BT privind riscurile este conceputã pentru creșterea sistematică și continuă a valorii corporației și îndeplinirea obiectivelor strategice în cadrul unui management orientat către crearea de valoare. În plus, promovarea numelui și reputației, precum și a brand-ului său reprezintă priorități cheie pentru BT, a cărui conduită față de clienți este caracterizată prin corectitudine și simț de răspundere.

Riscurile sunt administrate printr-un proces de continuă identificare, măsurare și monitorizare, supus limitelor de risc, autorităților, separării responsabilității și altor controale. Banca este expusa la riscul de credit, risc de lichiditate și risc de piața, cât și la risc operațional. Consecvența administrării riscului este realizată, așa cum am amintit și mai sus, printr-o abordare integrată și coerenta din punct de vedere metodologic, fața de toate riscurile, împreună cu monitorizarea regulată ce permite administrării riscului să gestioneze propriile portofolii într-o maniera proactivă și, atunci când este necesar, să acționeze în timp util și în sens corectiv.

BT stabilește limitele de expunere la riscul de credit pentru instituțiile de credit. Asemenea limite sunt calculate pe baza analizei aspectelor financiare și nefinanciare ale acestor instituții. Noul sistem de punctare care utilizează un sistem de clasificare granulară este de asemenea un model de rating previzional și un instrument pentru evaluarea riscului de credit în vederea realizării unui proces precis de luare a deciziilor. BT foloseșe variabile cantitative, calitative și de risc de țară, calculând un scor final (grad final de risc) pentru fiecare entitate financiară.

Scopul analizelor bazate pe ratingul de credite este acela de a diferenția nivelurile de risc în cadrul portofoliului de imprumuturi al bancii, pentru :

– evitarea unei concentrări a creditelor în categoriile cu risc major ;

– determinarea unui trend al standingului financiar al clientelei, astfel încât să se întreprindă din timp măsurile necesare pentru a evita deteriorarea calității portofoliului de împrumuturi;

– asigurarea managementului riscului de credite și protecția corespunzatoare a băncii și clienților față de riscurile specifice.

Pentru protejarea intereselor acționarilor, deponenților și celorlalți clienți ai săi, BT are un profil mediu de expunere la risc, care este reflectat prin întreaga activitate defășurată și prin obiectivele, politicile și expunerea la fiecare risc semnificativ.

De asemenea ca urmare a calculării și interpretării unor indicatori privind riscul de credit, se observă că portofoliul de credite este gestionat eficient, banca fiind expusă unui risc de credit mic.

Bibliografie

1. Bătrâncea Ioan, Ioan Trenca (coord) Analiza performanțelor și riscurilor bancare. Edit Risoprint Cluj-Napoca, 2008

2. Brendea Cosmin, Riscul și performanța creditului bancar în România, Editura Coresi, București, 2001

3. Cocriș Vasile , Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare: Teorie și cazuri practice,Editura Universității "Al. I. Cuza" , Iași, 2007.

4. Cocriș V., Chirleșan D., Management bancar, Ed. Univ. „A. I. Cuza”, Iași, 2007

5. Cocriș Vasile, Marieș Alin-Marius, „Managementul performanțelor și al riscurilor bancare” ” Editura Wolters Kluwer, România, 2010

6. Dedu Vasile, Gestiunea și auditul bancar, ed. a 3-a, Ed. Pt. St. Naționale, București, 2001

7. Emmanuel de Seze, citat de A. Boudinot și I.C. Frabot în “Tehnique et practique bancaires”, Edition Sirey, Paris, 1967

8. Fisman, R., Love, I., „Financial Development Growth in the Short and Long Run”, NBER Working Paper no. 10236, 2004

9. Greuning, H., Brajovic, B., Analiza și managementul riscului bancar, Editura Irecson, București,, 2003

10.Lipsey Richard C., K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucuresti, 2002

11.Oprițescu Marin (coord) Managementul riscurilor și performanțelor bancare. Edit Universitaria Craiova, 2006

12.Roșca Teodor, Monedă și credit, Editura Altip, Alba Iulia 2003

13.Rotaru Constantin, Managementul performanței bancare, Ed. Expert, 2001

14.Temeș Ioan, Mariana Muresan, Contabilitatea societăților bancare.Editura Napoca Star, Cluj Napoca

15.Trenca, I., Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004, p. 207

16.Trenca Ioan I.,Metode și tehnici bancare.Editura Casa Cărții de Stiință, Cluj Napoca 2006

17. http://www.bancatransilvania.ro

18. http://www.zf.ro

19. ***, Legea bancară nr.58/1998 art.3

20. ***, Norme interne de creditare persoane juridice N.1.1.25

21. ***, Regulamentul de Organizare și Funcționare al Băncii Transilvania

22. ***, Statutul juridic al Băncii Transilvania

23. ***, Statutul Băncii Centrale Europene, cap. Credite.