Fundamentarea Deciziei de Creditare pe Baza Analizei Economico Financiare a Unei Companii

CAPITOLUL I. CREDITAREA, PRINCIPALA MODALITATE DE FINANȚARE

A UNEI FIRME

1.1. Modalități de finanțare

La originile oricărei investiții se află întotdeauna acumulări anterioare ale investitorului direct sau ale altor investitori dispuși să-și angajeze economiile, în diferite forme, în realizarea proiectului în cauză.

Sursele din care pot fi finanțate investițiile sunt:

surse din interiorul țării, reprezentate de fondurile proprii ale firmelor, emitere de acțiuni, credite bancare pe termen lung sau mijlociu, alocații (subvenții) de la buget;

surse din exterior, sub forma împrumuturilor bancare, a investițiilor directe de capital, etc.

Sursele investiționale mai pot fi c1asificate în:

„surse proprii” (rezultate din exploatarea capitalului propriu sau din autofinanțare);

„surse atrase” (credite sau împrumuturi, subvenții, colaborări cu a1ti parteneri, etc.).

Finanțarea întreprinderii înseamnă obținerea și punerea la dispoziție a unor sume de bani, drepturi si bunuri productive.

Aspectele finanțării produc o importanță crucială pentru supraviețuirea și dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând întreprinderea trebuie să răspundă de lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenta în viitorul apropriat, asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune din partea întreprinderii, problema lansării în investiții de orice natură (tehnologice, comerciale, sociale) care să dezvolte posibilitățile sale. În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar.

Deci , mijloacele financiare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii.

În acest sens, întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăți. Pe de o parte, ea ar putea fi în situația să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiții cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situația de a folosi, pentru operații pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiții.

Costul mijloacelor de finanțare este în raport cu rezultatele așteptate din operațiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obținute. Procedând așa, întreprinderea nu mai efectuează investiții. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investiții să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Condițiile care însoțesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiază o plasează într-o situație de dependență față de furnizorii de fonduri.

Această observație iese în evidență mai întâi, în relațiile dintre întreprinderi și deținătorii de capitaluri.

Datorită mecanismelor juridice și financiare, deținătorilor capitalului li se recunoaște puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de directionare-conducere și de gestiune, pentru că sunt deținătorii unei părți semnificative a capitalului acesteia.

Unele întreprinderi dispun de o finanțare instabilă în raport cu ritmul activităților și trebuie să negocieze în condiții defavorabile amânarea scadențelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relațiile de finanțare sunt suportul relațiilor de putere sau de influență. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiții de criză și urgență poate fi cauza pierderii autonomiei conducătorilor întreprinderii față de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali față de noii participanți cu fonduri.

Problemele finanțării prezintă deci importanța vitală, pentru că soluționarea lor condiționează supraviețuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanțele sale prezente și viitoare, autonomia proprietarilor și a conducătorilor săi.

Într-un mod general, se disting: finanțare prin fonduri proprii, finanțarea prin îndatorare și alte surse de finanțare.

Selectarea mijloacelor, tehnicilor și instrumentelor de finanțare este expresia concretă a punerii în operă a unei politici financiare. În esență, politica financiară constă în determinarea ponderii pe care o au și trebuie să o aibă fondurile proprii și îndatorirea în resursele întreprinderii, ținând cont de costul lor real (remunerația totală pretinsa de aportul de fonduri). În procesul de decizie presupus de politica financiară a întreprinderii intervin, de asemenea, capacitatea de îndatorare și cea de rambursare.

Capitalul și autofinanțarea constituie capitalurile proprii. Ele sunt opozabile capitalurilor împrumutate. Volumul finanțării externe și în special cel al finanțării, prin recursul la împrumut depind de necesitățile globale de finanțare, de politica de autofinanțare și de atitudinea întreprinderii cu privire la acționariat. Alături de formele clasice de finanțare, întreprinderea poate să recurgă la contractele de locație – finanțare (leasingul financiar).

Sub aspect teoretic, politica financiară a unei întreprinderi presupune că investițiile și necesarul permanent de finanțare generat de ciclul de exploatare să fie finanțate prin capitalurile sale permanente. Altfel spus, capitalurile permanente trebuie, în principiu, să fie mai mari sau egale cu suma dintre investiții și necesarul de fond de rulment. În caz contrar, s-ar instaura o stare de dezechilibru financiar, continuitatea activității putând să fie amenințată.

1.1.1. Sursele interne de finanțare a investițiilor

În ceea ce privește calea proprie de finanțare, aceasta se concretizează în fondurile proprii, prin care gestiunea financiară a întreprinderii înțelege suma dintre capitalul social, rezerve, beneficiul exercițiului. Fondurile proprii reprezintă resursa pe termen lung cea mai sigură, teoria financiară clasica invitând întreprinderile să-și consolideze masa capitalurilor proprii. Deși justețea acestei măsuri nu poate fi pusă la îndoiala, ea se găsește în contradicție cu dorința naturală a asociaților de a încasa dividende.

Creșterea fondurilor proprii este asigurată, mai ales prin politica de constituire de rezerve ca urmare a afectării beneficiilor și a majorării capitalului social prin aport în numerar.

Calea în temă are o semnificație cu totul deosebită. Practicile internaționale estimează că o cunoaștere a fluxurilor de trezorerie generate de exploatarea întreprinderii permite să se măsoare capacitatea acesteia de a degaja resurse în vederea rambursării împrumuturilor, menținerii capacității de exploatare, remunerării asociaților prin distribuirea de dividende, lansării de noi programe de investiții fără să se recurgă la sursele externe de finanțare.

În economiile dezvoltate, majoritatea operațiilor de împrumut au ca obiectiv finanțarea cu predilecție a investițiilor, în detrimentul consumului. Cum investițiile reprezintă unul dintre factorii creșterii economice, eficacitatea unei politici financiare, la nivel de întreprindere, va depinde de capacitatea sa de a mobiliza un volum mare din economii (împrumutul obligatar) sau de a recurge la împrumutul bancar de îndatorare și cea de rambursare.

Acoperirea nevoilor de finanțare a investițiilor se sprijină, în marea majoritate a cazurilor, pe surse interne (autohtone). Fondurile proprii ale întreprinderii sau autofinanțarea exprimă capacitatea acesteia de a produce resurse de investiții din activitatea de exploatare și din alte activități.

Fondul de dezvoltare ce se constituie de către societatea comerciala (firma) este alimentat din:

–  o parte din profitul net repartizat pentru investiții;

–  amortizarea destinata acestui scop;

–  sume încasate din vânzarea activelor fixe sau a materialelor rezultate din dezmembrarea celor scoase din funcțiune etc.

Profitul net rezultat din exercițiul financiar este repartizat atât pentru dezvoltare, cât și pentru alte destinații: dividendele acționarilor, premii pentru salariați etc.

Amortismentul cumulat servește firmei pentru finanțarea înnoirii activelor fixe (imobilizărilor) ajunse la limita duratei lor de funcționare, precum și pentru nevoile de dezvoltare-modernizare (mai rar). Prin amortizare întreprinderea realizează de fapt recuperarea investițiilor realizate anterior.

În procesul de amortizare a capitalului si de reinvestire a sumelor astfel recuperate intervin însă câteva influențe importante care determină posibile decalaje între sumele recuperate prin amortizare și nivelul și structura capitalului. Aceste influențe sunt determinate de progresul tehnic, frecvența înlocuirilor și  inflație.

Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcțiune pot fi utilizate drept capital pentru investiții. Unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcționare sau la sfârșitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanțează investițiile. De aceste sume se ține seama la aprecierea necesarului de capital pentru achiziția noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din prețul de achiziție al noului utilaj.

Pot exista situații când unele mașini, clădiri etc., existente în proprietatea firmei sunt utilizate la un nou proiect al său de dezvoltare-modernizare.

Alte active fixe devenite disponibile, datorită restructurării activității firmei, dar încă bune pentru exploatare, sunt vândute, închiriate, date în locație de gestiune etc.

Emiterea și vinderea de acțiuni este o cale importantă de creștere a capitalului firmei.

Creșterea capitalului se poate realiza fie prin emisiuni de noi acțiuni (creștere efectivă), fie prin emisiuni de acțiuni prin mobilizarea rezervelor (restructurarea capitalului).

Emisiunile de noi acțiuni sunt supuse unor fundamentări riguroase ai reglementări precise. Ele se fac la valoarea nominală a acțiunilor, iar firma stabilește un preț ținând cont de două cerințe:

–         prețul să fie interesant pentru cumpărătorii potențiali, adică să fie inferior cursului ultimei cotații, dacă firma este cotata;

–         prețul să fie peste o anumită limită pentru a nu dispersa prea mult capitalul.  

Diferența dintre valoarea de piață (prețul obținut la emisiune) și valoarea nominală a acțiunilor nou emise constituie ]prima de emisiune]. Aceasta acoperă diferitele cheltuieli ocazionate de creșterea capitalului (reuniuni ale adunării acționarilor, publicitate etc.) sau poate fi utilizată pentru creșterea capitalului.

Operațiunile de mobilizare a rezervelor au loc prin emisiuni de acțiuni care nu măresc valoarea capitalului. Se realizează un transfer al pasivului societății din postul de „rezerve” în posturile de „capital” și „prima de emisiune”.

Nefiind vorba decât de o redistribuire, acțiunile emise în contul rezervelor sunt atribuite gratuit. Operațiunea poate fi realizată și prin creșterea valorii nominale a vechilor acțiuni.

În vederea recapitalizării, o serie de întreprinderi mici și mijlocii din țara noastră au folosit metoda MEBO, constând în emiterea și plasarea de acțiuni către conducere și salariații proprii. Astfel, a fost soluționată pe moment problema lichidităților.

În întreprinderile mari, propuse pentru privatizare, concomitent cu transferul gratuit al unei părți din patrimoniu către populație, are loc vinderea de acțiuni prin licitație, contra numerar.

Un rol important pentru constituirea unor resurse de investiții îl au fondurile mutuale, pe calea emiterii și vânzării de acțiuni, prin care se mobilizează economiile bănești ale populației. Deținătorii încasează numai dividende.

Există unele fonduri mutuale și de investiții, care funcționează pe principiul participării deponenților la investițiile efectuate de fondul respectiv, primind o cotă parte din profit, proporțional cu valoarea participării. Cei care doresc să-și convertească acțiunile în bani lichizi, o pot face prin intermediul bursei de valori.

Finanțarea investițiilor din alului.

Operațiunile de mobilizare a rezervelor au loc prin emisiuni de acțiuni care nu măresc valoarea capitalului. Se realizează un transfer al pasivului societății din postul de „rezerve” în posturile de „capital” și „prima de emisiune”.

Nefiind vorba decât de o redistribuire, acțiunile emise în contul rezervelor sunt atribuite gratuit. Operațiunea poate fi realizată și prin creșterea valorii nominale a vechilor acțiuni.

În vederea recapitalizării, o serie de întreprinderi mici și mijlocii din țara noastră au folosit metoda MEBO, constând în emiterea și plasarea de acțiuni către conducere și salariații proprii. Astfel, a fost soluționată pe moment problema lichidităților.

În întreprinderile mari, propuse pentru privatizare, concomitent cu transferul gratuit al unei părți din patrimoniu către populație, are loc vinderea de acțiuni prin licitație, contra numerar.

Un rol important pentru constituirea unor resurse de investiții îl au fondurile mutuale, pe calea emiterii și vânzării de acțiuni, prin care se mobilizează economiile bănești ale populației. Deținătorii încasează numai dividende.

Există unele fonduri mutuale și de investiții, care funcționează pe principiul participării deponenților la investițiile efectuate de fondul respectiv, primind o cotă parte din profit, proporțional cu valoarea participării. Cei care doresc să-și convertească acțiunile în bani lichizi, o pot face prin intermediul bursei de valori.

Finanțarea investițiilor din resurse proprii este cea mai ușoară cale. În acest caz, investițiile de capital sunt realizate din contul profitului nedistribuit al companiei. În anul 2001 în Rusia 49,3% din întreprinderile industriale au finanțat investiții numai din contul resurselor proprii. Acest mod de finanțare, pe de o parte, pune programul investițional în dependenta directă cu rentabilitatea afacerilor: dacă compania are o rentabilitate nesemnificativă a capitalului propriu atunci ea va avea puține resurse pentru realizarea investițiilor de lungă durată. Pe de altă parte, această abordare permite companiei să păstreze independența față de furnizori externi de resurse financiare. Finanțarea investițiilor de capital din resurse interne este cea mai răspândită în business-ul mic, însă există și companii cu cifra de afaceri de milioane de dolari care nu atrag resurse externe de finanțare.

1.1.2. Surse externe de finanțare

        Pentru nevoile de redresare și retehnologizare a economiei se apelează la împrumuturi externe și la investiții directe de capital străin.

            Creditele externe sunt de mai multe categorii:

Credite externe guvernamentale/cu garanție guvernamentală în spatele cărora este statul, chiar dacă se acorda prin bănci.

Creditele guvernamentale se întemeiează pe convenția încheiată între Guvernul țării, care va acorda creditul și Guvernului celei care va acorda creditul respectiv, stabilindu-se totodată și eventualele plafoane de garanții ale împrumuturilor. În cadrul plafoanelor stabilite se pot primi credite pentru achiziționarea de mașini, utilaje, echipamente, dar de regulă numai din țara creditoare. Guvernul României este autorizat să contracteze și să garanteze împreună cu BNR creditele financiare externe necesare aprovizionării cu materii prime de bază și pe cele necesare finanțării investițiilor de interes național.

2.      Credite bancare externe unde riscul este exclusiv al băncilor ce acordă împumutul;

Investițiile directe de capital străin reprezintă una din căile cele mai eficiente și mai profitabile pentru procesul realizării economic. Acest tip de investiții antrenează schimbări substanțiale la nivelul economiei naționale pentru că prin aceste investiții sunt atrase tehnici și tehnologii moderne pentru producție, dar și tehnici de management mai performant. Astfel, pe lângă participarea la capital și susținerea tehnologizării, firma străină creează noi locuri de muncă, pregătește mai eficient personalul angajat, creează noi bunuri destinate atât pieței interne, cât și celei externe.

3.      Credite externe acordate de instituții internaționale – FMI, BIRD, BERD, etc.

Creditele externe pe termen lung sunt acordate condiționat de către instituțiile și organele naționale specializate în vederea atingerii unor obiective propuse de către Guvernul țării care solicită creditul.

Exemplu: Fondul Național Intermonetar nu solicită garanții materiale, ci doar generale de politici economice, respectiv aplicarea unor măsuri de politica financiară aplicate în perioada de timp în care se acorda împrumutul, măsuri prin care să se redreseze balanța de plăți a țării și să poată fi înapoiat de împrumut.

Asemănător  BIRD și BERD acorda credite condiționate, adică numai împrumuturi pe proiect pentru finanțarea proiectelor de investiții.

Toate celelalte bănci comerciale străine pretind pentru acordarea de credite ori o garanție materială, ori angajarea aurului sau condiționarea finanțării de un anumit flux comercial și garantarea cu produsele respective. Aceste bănci acorda creditele pe baza unor studii de fezabilitate și în condițiile unor puternice garanții de solvabilitate. Creditele sunt acordate pentru obiective comerciale și industriale vitale din programul de restructurare a economiei naționale.

1.1.3. Resursele de finanțare a investițiilor la nivelul întreprinderii

Atragerea capitalului și alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiție reprezintă o problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse variante de investiții se face pe baza eficienței obiectivelor, în mod asemănător, obținerea capitalurilor trebuie să țină seama de eficienta adică, de costurile de procurare și riscurile pe care le implica izvoarele acestora.

În funcție de proveniență, resursele de finanțare a investițiilor pot fi:

resurse endogene;

resurse exogene.

+ Resursele endogene (REn), numite și resurse proprii, provin din amortisment, profit și alte resurse, și se degaja din autofinanțare.

Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit și constituie cea mai importantă resursa proprie destinată finanțării investițiilor, menită să înlocuiască activele imobilizate uzate. Amortismentul se realizează în urma procesului de amortizare a imobilizărilor corporale și necorporale. Programarea amortismentului se face anual în funcție de valoarea de amortizat și normele de amortizare. Până în anul 1990, amortismentul anual lua mai multe destinații, la nivelul întreprinderii fiind lăsată o parte relativ mică. După această perioadă, întreprinderile și-au recăpătat dreptul lor firesc și deplin de folosire în întregime a amortismentului acumulat pe parcursul anului.

Profitul (pP) constituie o resursă endogenă de finanțare a investițiilor care asigura cu precădere dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar său integral de stat, repartizări din profitul net pentru creșterea resurselor de finanțare a investițiilor se pot face într-o proporție de până la 50%. În schimb, agenții economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit hotărârii adunării generale a acționarilor sau asociaților.

În plus, prin excepție, se mai pot repartiza pentru finanțarea investițiilor și sumele rezultate din reducerea impozitului pe profitul folosit în exercițiul financiar curent.

Repartizări din profit în scopul finanțării investițiilor se fac numai pentru partea rămasă neacoperita din celelalte resurse proprii (amortisment și alte resurse).

Resursele endogene destinate finanțării investițiilor mai sunt completate cu alte resurse (aR), în sfera cărora inătra:

sumele rezultate din valorificarea materialelor obținute din dezmembrarea activelor imobilizate scoase din funcțiune, mai puțin cheltuielile efectuate;

sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puțin valoarea rămasă neamortizată;

sume încasate din vânzarea activelor, mai puțin impozitul datorat, aferent vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum și valoarea rămasă neamortizată;

sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate;

alte sume.

Ordinea mobilizării resurselor endogene pentru finanțarea investițiilor este: șoldul anului precedent (Și) format din sumele acumulate și neconsumate; alte resurse; amortismentul anual programat și în final sumele repartizate din profit. Deci putem scrie că:

REn = Si + aR + A + pP.

– Resursele exogene (REx) se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanțării investiției, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenții bugetare.

– Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situația în care resursele endogene destinate finanțării investiției sunt mai mici decât cheltuielile de  investiție. Ca atare, comparând resursele proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiții, pot rezulta următoarele situații:

când resursele pe total an și pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru investiție pe total an și trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare;

când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiție, dar pe trimestre exista diferența. În acest caz, datorită necorelarii mobilizării resurselor trimestriale cu cheltuielile de efectuat, pentru completarea resurselor mai mici se apelează la credite bancare pe termen scurt. Creditele pe termen scurt, pentru decalaj între resursele și cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârșitul anului calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsură acumulării resurselor proprii programate;

când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiția. În acest caz, întreprinderea poate să apeleze la credite bancare.

Clauzele și convențiile contractului de împrumut obligatar, legate de așteptările investitorilor în legătură cu nivelul ratelor dobânzii și aprecierile despre gradul de risc al activității întreprinderii, contribuie la perceperea valorii obligațiunilor, a cursului acestora.

Contractele de împrumut obligatar conțin, de asemenea, și clauza pentru fondul de amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În țara noastră, până în prezent, puține întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.

Sporirea capitalului social pentru finanțarea unei investiții se face în urma hotărârii adunării generale a acționarilor. Procurarea de resurse financiare prin aceasta modalitate presupune: emisiunea de noi acțiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligațiuni; fuziunea. Indiferent de modalitatea practicată, sporirea capitalului social trebuie făcută numai în lichidități și nicidecum prin aport în natură.

Subvențiile bugetare se acorda regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral de stat și instituțiilor publice pentru investiții majore ce privesc economia națională. Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite bugetare.

Mobilizarea resurselor de finanțare a investițiilor, fie ele endogene sau exogene, se face în funcție de costul acestora.

După luarea deciziei de finanțare a investițiilor se elaborează un tablou de finanțare care cuprinde în afara resurselor de finanțare (RFi) și a cheltuielilor cu investițiile (I) și obligațiile privind plățile pentru investițiile precedente concretizate în rambursarea ratelor scadente ale creditelor (RSc) și plata dobânzilor (DSc) aferente creditelor pentru investiții. Practic, se stabilește necesarul total de resurse (NTR), potrivit relației:

NTR = RFi + RSc + DSc

Precizam că, în stabilirea ordinii privind plățile, mai întâi, se deduc obligațiile de plată privind ratele scadente și, apoi, se stabilește structura resurselor de finanțare în raport cu cheltuielile privind investițiile.

1.2. Creditarea, principala modalitate de finanțare

Firmele apelează la credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activități mai puțin rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci când își propun proiecte de mare anvergură. Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonată unor cerințe specifice pieței financiare, în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei și solvabilității sale în caz de conjunctura nefavorabilă.

            În economia românească, utilizarea creditelor pentru investiții întâmpina mari obstacole, din cauza dobânzilor extrem de ridicate. Motivul principal îl constituie existențaa inflației. În astfel de împrejurări, băncile practică o rata real-pozitiva a dobânzii (mai mare decât rata inflației).

Creditele pentru investiții, în funcție de garanțiile care stau la baza lor, îmbracă mai multe forme:

a) Împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanții materiale. Aceste garanții se referă la capitalul sau patrimoniul firmei, în special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate la nevoie pentru recuperarea datoriei.

b) Credite ipotecare. Cel care solicita creditul ipotechează o valoare, în general clădiri, terenuri și mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapidă în lichidități).

Această categorie de credite este, mai restrânsă, fiind legată de micii investitori, și se referă la locuințe, la micile investiții din agricultură, la micile investiții ale antreprenorilor care lucrează pe cont propriu, asociații familiale, mici SRL-uri etc.

c) Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material. Singura garanție este studiul de fezabilitate al afacerii. În țările dezvoltate acest tip de credit este categoria cea mai răspândită. În principiu, creditul de cash-low implică cele mai mari riscuri, comparativ cu celelalte categorii de credite. Astfel, dacă din volumul creditelor acordate cu garanție materială doar 5% ajung în pierdere, la creditele de cash-flow pierderea este de 20% și chiar mai mare. Acest lucru este înțeles și acceptat de către bănci, care își constituie societăți de asigurare și provizionare de risc.

Băncile comerciale românești evită să acorde astfel de credite, datorită riscului pe care-l presupun. Pentru acoperirea eventualelor pierderi, băncile trebuie să instituie măsurile care se impun și să exercite un control asupra agentului economic în cauză, control care să cuprindă toate laturile activității.

Pentru a veni în sprijinul întreprinderilor private, s-a creat Fondul Roman de Garantare a Creditelor, a cărui menire este, pe de o parte, să contribuie la consolidarea sistemului bancar prin asumarea unei părți a riscului existent în acordarea unor împrumuturi. Partea de garanție este de maxim 70% din valoarea creditului asigurat. Stabilirea acestui plafon urmărește implicarea mai activă a băncilor în asumarea răspunderii de împărțire a riscului.

În faza inițială, au existat și ezitări din partea băncilor comerciale în a-și asuma riscul acestui gen de credit (cash-flow). Deși există riscul de a se înregistra și pierderi, la creditul de cash-flow (suportate din provizioanele de râse) trebuie reținut că ele contribuie într-o bună măsură la dezvoltarea sectorului întreprinderilor private.

Garanțiile de credite se acordă pe baza unor criterii privind eficientă și rentabilitatea proiectului. Se au în vedere și unele priorități, fiind preferate firmele care produc o valoare adăugată mare, își exporta producția sau ameliorează infrastructura.

Bugetul de stat alocă fonduri pentru investiții în volume cât mai mici posibil, asigurând resurse doar pentru domenii care nu pot face față pieței și concurenței, deci nu prezintă interes pentru investitorii particulari, dar a căror existență este necesară în dezvoltarea economico-socială a țării. Se au în vedere domenii de interes național, îmbunătățiri funciare, protecția mediului etc. (centrale nucleare, lucrări în domeniul mineritului, petrolului, energiei electrice etc.).

De asemenea, se intervine cu fonduri de la buget pentru facilitarea acordării de credite bancare unor agenți economici (credite cu dobânzi stimulative, reduse) diferența până la nivelul ratei de pe piața capitalului fiind suportată de stat.

  Împumutul bancar este un procedeu tradițional pentru a finanța investițiile și un necesar mai voluminos în formă de rulment.

În principiu, băncile nu pot  să consimtă împrumuturi dacă riscul de nerambursare nu este acoperit în mod convenabil. Când un astfel de risc depășește cotele normalului, bancherii recurg la solicitarea de garanții suplimentare.

0 întrebare care se poate pune este în ce caz întreprinderile recurg la finanțarea prin împrumut (pe termen scurt) a ciclului de exploatare. În teorie fondul de rulment trebuie să fie mai mare decât necesarul de fond de rulment, dar practică arata că această situație este rar atinsă și, în majoritatea cazurilor, în condițiile unor scadente mari, apare o trezorerie negativă. Deci, întreprinderile sunt condamnate să se finanțeze pe termen scurt.

Recursul la contractele de locație – finanțare devin o cale tot mai importantă de finanțare a investițiilor din două motive esențiale:

plata unei chirii este, din punct de vedere financiar, mai ușor de suportat decât costul investiției;

chiria este deductibilă, din puncte de vedere fiscal, în timp ce, pentru un împrumut, numai cheltuielile financiare pot să aibă acest statut.

CAPITOLUL II. CADRUL GENERAL AL ACTIVITĂȚII DE CREDITARE

2.1 Creditul bancar

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite pe termen scurt, mediu și lung privind operațiuni bazate pe înscrisuri sau nu, garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

Raporturile de creditare ale diferitelor întreprinderi sunt, de regulă, cu băncile. Pe de o parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozitele care pot fi folosite de către acestea ca resurse, iar pe de altă parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție, pentru investiții, etc. Esențial în acest raport de creditare este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relațiile între bancă și celălalt partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizării de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Prin apariția unui număr mare de bănci comerciale cu rolul de bănci de afaceri, instituții de credit specializate și profilate pe operațiuni specifice, s-a oferit agenților economici posibilitatea de a apela la bănci pentru a-și satisface cel mai bine exigențele. Băncile vor analiza cu maximum de profesionalism orice acordare de credit urmărind în primul rând interesele proprii și anume plasarea cât mai profitabilă a banilor deținuți în numele acționarilor. Instituțiile bancare vor analiza cu seriozitate creditele, verificând exigența garanțiilor, scadențele de rambursat, solvabilitatea clientului lor, bonitatea acestuia și gradul de lichiditate. Trebuie să se dea dovadă de prudență bancară în ceea ce privește acordarea creditului, având ca suport credibilitatea clientului – ca element moral determinant fără de care creditul nu va putea exista.

Orice operațiune de creditare presupune luarea în calcul a unui risc ce rezultă din posibilitatea ca agentul economic să devină insolvabil. Riscul rezultat din insolvabilitatea clientului poate fi ponderat prin luarea în calcul și constituirea de garanții în profitul băncii, banca fiind cea care împrumută clientul. Când se estimează oportunitatea unei afaceri cum este cea rezultată dintr-o operațiune de creditare, trebuie luată în calcul în primul rând posibilitatea recuperării creditului la scadență.

Condiția fundamentală pentru a se acorda un credit de către bancă este capacitatea potențialului client de a produce venituri rezultate din derularea creditului. Această capacitate se poate evalua prin diverse mijloace de observare, întocmindu-se în acest scop un studiu de solvabilitate. În cadrul acestui studiu banca va evalua prin angajamentele pe care clientul le are față de terți organizarea lui tehnică și administrativă, raportul dintre capitalul propriu si cel atras, modul de gestionare al patrimoniului ce a fost acoperit financiar prin respectivul credit. Chiar dacă aceste estimări sunt corecte, aceasta nu îl împiedică pe împrumutător să-și ia garanții reale și personale în raport cu creditul acordat. Această situație este determinată și de faptul că se pot produce schimbări rapide și uneori imprevizibile ale situațiilor agenților economici. Banca va căuta să-și diminueze cat mai mult posibil riscul rezultat din acordarea creditelor, valorificând temeinic toate situațiile și variantele posibile, acordând credite doar acelor agenți economici care prezintă garanții solide și care desfășoară o activitate intensă și profitabilă. Nici o bancă nu va acorda credite unui agent economic nou înființat care nu poate face dovada că și-a rulat eficient și cu minim de risc banii proprii ca apoi să poată apela la banii băncii.

Creditul este operațiunea prin care se iau în folosință imediată resurse în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoțită de plata unor dobânzi încasate de împrumutători. Operațiunea privește două părți :

o parte acordă creditul ;

cealaltă parte îl primește sau altfel spus se îndatorează.

Operațiunea de credit poate interveni într-o gamă largă între indivizi sub forma unor acorduri personale simple până la tranzacții formalizate care se efectuează pe piața monetară sau financiară formulate în cadrul unor contracte complexe.

2.2. Elemente componente ale creditului bancar

Elementele tehnice ale raportului de creditare se dezvăluie prin analiza trăsăturilor

caracteristice ale acestuia.

Subiecții raportului de credit, creditorul și debitorul, prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile economico-sociale, motivele angajării în raportul de creditare precum și durata angajării.

Resursele de creditare provin de la agenți economici, persoane fizice sau juridice, care-și plasează disponibilitățile temporar libere în sistemul bancar pentru a le fructifica.

Comportamentul de consum și în consecință și cel de economisire al populației depinde în mare măsură de venitul disponibil. Când acesta crește ca urmare a dezvoltării ansamblului economiei naționale, volumul de disponibilități destinat a fi economisit crește, ceea ce determină mărirea masei creditului.

În țările dezvoltate aportul populației la formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. În schimb, în calitate de debitor, în toate țările dezvoltate, statul, alături de întreprindere și populație prezintă o pondere însemnată în creditul intern.

Rambursarea, elementul esențial al raportului de creditare, este adeseori incertă și necesită în consecință angajarea unei garanții. Riscurile probabile sunt :

riscul de nerambursare (specific agenților economici) constă în întârzierea plății sau incapacitatea de plată din cauza conjuncturii economice, situației precare a sectorului din care face parte întreprinderea sau funcționarea necorespunzătoare a împrumutatului. În vederea diminuării acestui tip de risc, banca poate acționa prin colaborări cu alte instituții de credit ;

riscul de imobilizare (specific băncii) survine la banca sau la deținătorul de depozite care nu este în măsură să satisfacă cererile titularului de depozite din cauza unei gestionări nereușite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații care afectează în mod major pe deponent, pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a echilibrului dintre depozite și credite la nivel de bancă comercială.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti în cazul în care debitorul se află în incapacitate de plată. Există două tipuri de garanții personale :

simple : garantul are dreptul să discute asupra îndeplinirii obligațiilor sale în cazul în care există mai mulți giranți, el să răspundă numai pentru partea sa ;

solidare : garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti concomitent sau chiar înaintea debitorului dacă aparent el prezintă condiții favorabile de solvabilitate

Termenul de rambursare, ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate pornind de la credite pe termene foarte scurte (24 de ore) până la termene de 30-50-100 de ani utilizate ca soluții recente pentru împrumuturile privind construcțiile de locuințe.

Pentru creditele pe termen scurt și cele acordate agenților economici sau pentru credite de consum, caracteristică este rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mediu și lung implică în general rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că la termenele stabilite odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează și o parte din împrumut.

Dobânda: în operațiunile de acordare de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Aceasta înseamnă că dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți pentru întregul credit și pe toată durata lui.

Negocierea sau acordarea creditului constituie o altă trăsătură a acestuia.

Analiza solicitării de împrumut respectiv acordarea creditului necesită o bună informare și documentare din partea creditorului pentru evitarea riscului. În acest scop băncile își creează un cadru propriu de informare sau apelează la ajutor specializat care studiază capacitatea de plată respectiv potențialul economic al firmei.

Consemnarea și transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate în marea lor majoritate prin înscrisuri, instrumente de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate.

Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul sunt în primul rând o expresie a lichidității portofoliului de credit.

2.3 Indicatori de bonitate

Analiza economico-financiară are numeroase aplicații practice, vizând o gamă largă de

utilizatori, standingul financiar, diagnosticul financiar constituind modalități tehnice de determinare a bonității clientului în procesul creditării.

La baza analizelor mai sus menționate se află un suport informațional menit să

contribuie la o analiză diagnostic de ansamblu. Din cadrul acestui suport informațional putem

aminti:

Documente statutare;

Documente financiare;

Alte informații;

Plan al afacerii;

Alte documente pentru analiza investițiilor.

O etapă extrem de importantă pentru efectuarea analizei bonității clienților, o constituie verificarea prealabilă a documentelor prezentate de solicitant, pentru a proba legalitatea acestora și a constitui o platformă de plecare în aprecierea bonității clientului și apoi, în negocierea termenilor în care urmează a se efectua creditarea.

Bonitatea clienților este o stare de încredere și arată calitatea activității desfășurată de clienți într-o perioadă precedentă, în prezent, dar mai ales în perspectivă, apreciată ca urmare a efectuării de către bănci a unei analize temeinice , atât de natură economico-financiară, cât și de natură nefinanciară.

Performanțele financiare reflectă potențialul economic și soliditatea financiară a unei entități economice, obținută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori

economico-financiari calculați pe baza datelor din situațiile financiare anuale și periodice), și

calitativi.

În procesul creditării conform Regulamentului B.N.R. nr.3/2009, factorii cantitativi se vor referi în principal la următorii indicatori: de lichiditate, de solvabilitate,de profitabilitate, și de risc,inclusiv riscul valutar, iar factorii calitativi se vor referi cel puțin la aspecte legate de modul de administrare a entității economice, de calitatea acționariatului, de garanțiile primite (altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor), de condițiile de piață în care aceasta își desfășoară activitatea.

Cunoașterea activității desfășurate de client în perioada anterioară, precum și a prevederilor pentru viitor, dau posibilitatea băncii, pe de o parte să ofere acestuia serviciile și

produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru diminuarea și prevenirea riscului în vederea recuperării creditelor și a încasării dobânzilor. În consecință, în vederea protejării fondurilor proprii și a celor atrase, banca are datoria de a-și selecționa judicios clienții, deoarece performanțele ei depind de eficiența cu care sunt acordate creditele. Garanția cea mai de preț pentru bancă trebuie să fie bonitatea clienților și nu garanțiile materiale.

Cel mai frecvent sunt calculați și utilizați următorii indicatori de bonitate:

Alături de performanțele economico-financiare, un alt aspect luat în considerare de bănci pentru a încadra un client într-o anumită categorie de bonitate, îl reprezintă serviciul

datoriei, prin care se definește capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimat ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenței.

Deși este apreciat pe trecut, el pune în valoare comportamentul clientului în relația cu

banca, moralitatea și responsabilitatea pe care acesta o investește în această relație de parteneriat.

Conform Regulamentului BNR nr.3/2009, încadrarea clienților în categorii de bonitate

se va face după serviciul datoriei astfel:

categoria “standard” în cazul în care clientul nu are rate nerambursate și dobânzi neachitate mai vechi de 15 zile;

categoria “în observație” în cazul în care ratele scadente și dobânzile sunt achitate cu o întârziere de 16-30 zile ;

categoria “substandard” în cazul în care ratele scadente și dobânzile neachitate au o întârziere de 31-60 zile;

categoria “îndoielnic”, în cazul în care ratele și dobânzile au o întârziere de 61-90 zile; categoria “pierdere” – clientul are datorii restante mai vechi de 90 zile și este în imposibilitatea de a-și onora obligațiile.

Indicatori cantitativi ai bonității

În activitatea de programare financiară, de analiză și control a fenomenelor financiare din economia românească regăsim 4 grupe de indicatori cu destinații precise privind aprecierea bonității financiare a firmelor :

indicatori ai situației financiare a societăților comerciale;

indicatori ai gestiunii resurselor;

indicatori ai randamentului financiar și rentabilității;

indicatori ai valorii de piață a societăților comerciale.

Credit scoring – metodă utilizată de bănci în determinarea bonității clienților creditați

Pentru ca modelele de analiză a bonității clienților să capete relevanță, Mireille Bardos

consideră că acestea trebuie să îndeplinească câteva condiții minimale, astfel:

„acuratețe în estimarea probabilității și omogenitate între clasele de risc considerate;

stabilitate în timp a claselor de risc;

dependență a mărimii riscului față de ciclul economic;

stabilitate în tranziția matricelor de operare;

corelarea riscurilor”.

Grupul de metode rezultate pe seama acestor cercetări poartă denumirea de funcții scor, prin care se apreciază riscul la care se expun investitorul, banca sau întreprinderea în viitor, existând în acest sens două categorii esențiale:

funcții scor bazate pe rapoarte financiare;

metode non-financiare de predicție a falimentului.

Funcțiile scor bazate pe rapoarte financiare „constituie metode de diagnostic extern care constau în măsurarea riscului la care se expune creditorul, utilizând pentru aceasta analiza prin rapoarte” sau, așa cum aprecia Mark Schreiner, reprezintă „măsurarea cantitativă a performanțelor și caracteristicilor unui credit în vederea previzionării performanțelor viitoare ale unor credite cu trăsături similare”.

Metode de tip scoring au fost elaborate atât în străinătate, cât și în țara noastră, existând mai multe tipuri:

A. Modele de scoring elaborate în străinătate: Metoda „Credit-Men”, ModelulAltman, Metoda Conan-Holder, Modelul Băncii Franței, Metoda Yves Collongues, Metoda Creditului Comercial Francez și Metoda Econometrică.

B. Modele de scoring elaborate de economiști români: Modelul Anghel, Modelul Băileșteanu, Modelul Ivoniciu și Modelul Statev.

Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor de tip ,,A” – o expresie a importanței utilizării aspectelor nefinanciare.

Riscul de faliment a stat în atenția cercetătorilor din domeniul economic și nu numai,

aceștia căutând să prevină falimentul firmelor cu ajutorul unor metode manageriale.

Metodele non-financiare de predicție a falimentului au apărut din necesitatea faptului că, pe fondul dezvoltării unei afaceri, investitorii sunt interesați să cunoască atât șansele de câștig, dar și probabilitatea înregistrării de pierderi.

În anii ’60-’70, sub acest impuls, au fost dezvoltate o serie de modele de estimare a riscului de faliment, bazate pe rapoarte financiare și coeficienți cuantificați prin metode statistice de determinare.

La începutul anilor ’90 s-a ajuns la ideea potrivit căreia nu numai elementele de natură financiară trebuie avute în vedere, ci și cele de factură nefinanciară, precum: managementul, marketingul, cultura organizațională, etc. Cele mai remarcabile realizări aparțin, în acest plan, lui Reynolds și Miller, Cooper, Lussier și Argenti.

Cu toate acestea, în sectorul bancar, băncile comerciale nu uzitează nici una din metodele de scoring ilustrate, dezvoltând variante proprii, inspirate din modelele existente, care diferă de la o bancă la alta.

Scorurile de tipul “A” se concentrează pe semnale non-financiare despre eșecul companiei.

În cazul metodei lui Argenti se sugerează că o cauză inițială a deteriorării activității și a falimentului este managementul eronat. Argenti apreciază că așa-numitele “pericole” materiale vor fi regăsite în starea financiară a firmei.

CAP III. STUDIU DE CAZ PRIVIND FUNDAMENTAREA DECIZIEI

DE CREDITARE PE BAZA ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE

A UNEI COMPANII

3.1 Cadrul general al activității SC Brutăria Tartasesti SRL

Descrierea firmei

Societatea Comercială Brutaria Tartasesti SRL a fost înființată în luna septembrie 2002, în conformitate cu Legea nr.15/1990   și respectă legislația în vigoare. Sediul societății este în comuna Tărtășești, județul Dâmbovița, nr. 470A.

Societatea este înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J15/393/2002. Cod Unic de Înregistrare: R 14890359.

Amplasamentele societății sunt în orașul Răcari – două punte de lucru, iar la fiecare punct de lucru există magazine  proprii de desfacere  cu amănuntul.

Societatea este asigurată cu următoarele categorii de energie și utilității energie electrică – combustibil : motorină ,combustibil solid, benzină –    energie termică –    gaz metan – este dotată cu sisteme de umiditate

Societatea are ca domeniu principal de activitate fabricarea pâinii și a produselor de panificație.

Brutăria  are o dimensiune bună ceea ce îi conferă o stabilitate  și o flexibilitate bună cu  posibilitatea de  mărire a spațiilor de producție și găsirea a noi soluții pentru o mai bună desfășurare a elementelor de producție.

3.2. Obiectul activității S.C. Brutaria Tartasesti S.R.L.

Prezentarea produselor si serviciilor

Societatea are ca domeniu principal de activitate fabricarea pâinii și a produselor de panificație.

Cu grijă deosebită pentru detalii, păstrând savoarea rețetelor tradiționale Brutăria folosește materii prime de cea mai bună calitate, ambalaje adaptate cerințelor de igienă și păstrării prospețimii produselor o perioadă cât mai îndelungată, specialiști calificați la standarde europene, controlul strict al calității producției – toate pentru a oferi delicatese potrivite gusturilor oricărui consumator.

Dovadă o fac repetatele premii câștigate la diverse concursuri de panificație și patiserie de către echipele de specialiști.

Calitatea superioară a produselor, respectarea măsurilor de siguranță alimentară, ingredientele atent selecționate fac ca produsele Brutăriei să fie foarte bine vândute în întreg județul.

Analiza pieței

Producătorii și distribuitorii sunt nevoiți să delimiteze cât mai precis segmentul de piață pe care se decide să concureze. Așadar, Brutăria are drept țintă magazinele din comunele învecinate.

În ceea ce privește prețul produselor, acesta este asemănător cu a celorlalte produse ale altor firme, diferența dintre ele constând în calitate. Brutăria își prețuiește clienții, punând întotdeauna calitatea produselor și respectul pentru oameni pe primul plan. Firma este renumită pentru calitate, siguranță alimentară, diversitate sortimentală, adaptarea produselor la cerințele consumatorilor, seriozitatea serviciilor, modernitate.

Obiective

Firma își propune ca obiective principale realizarea produselor de panificație și morărit la o calitate net superioară față de ceea ce există deja pe piață, încercând să își extindă activitatea atât în întregul județ cât și în afară.

Strategia firmei

În încercarea firmei de a mulțumi clienții, s-a realizat un chestionar  cu diverși cumpărători, încercând să se afle ceea ce îi mulțumește la produsele brutăriei, și, totodată și ceea ce îi nemulțumește. Astfel s-a reușit să se aducă îmbunătățiri în producție, numărul vânzărilor în luna Octombrie anul trecut, fiind cu 10% mai mare decât în luna Septembrie

3.3. Structura organizatorică

Conducerea societății este asigurată de către de către finanțatorul ei. Directorul economic al societății răspunde de buna desfășurare a activității din punct de vedere economic,  financiar  și  fiscal,  având  în  subordine  Biroul  Financiar  –  Contabilitate, Departamentul Comercial.  

Directorul economic este persoana care are legătura directă cu reprezentanții instituțiilor publice  (Administrația Financiară, Direcția Județeană de Statistică, Inspectoratul Teritorial de Muncă, Casa Județeană de  Pensii, Casa Județeană de Asigurări Sociale de Sănătate, Agenția Județeană de Ocupare și  Formare profesională) întocmește situațiile financiare  semestriale și anuale.

Clienții sunt în număr destul de mare (în jur de 200 de clienți), din care cei mai importanți sunt:

SC D & G SARCOM SRL

SC CECONI SRL

SC FLAMTECH SRL

SC SILVANA SRL

SC  GENIUS SRL

Echipa și managementul 

Firma are in prezent 30 de angajați:

– 1 director principal

– 1 director economic

– 1 director tehnic

– 1 administrator 

– 1 secretara

– 6 brutari formatori

– 6 brutari modelatori

– 6 brutari cocători

– 3 oameni de serviciu

– 2 portari

– 2 șoferi

3.4. Analiza indicatorilor de bonitate

Calculul și analiza lichidității și solvabilității

Analizând indicatorii de solvabilitate si lichiditate sub forma unor rate, se obțin urmatoarele informații (Vezi tabelul 3.4.1. – Evoluția indicatorilor de solvabilitate și lichiditate) :

1. Rata solvabilității generale (Rsg) – exprimă gradul de autonomie financiară, și este inversul levierului financiar.

Rsg 2008 = Active / Datorii totale

= 218.777.481 / 1.107.042 = 197,62

Rsg 2009 = Active / Datorii totale

= 228.703.440 / 5.902.952 = 38,74

Se constată o valoare supraunitară dar în scadere accentuată a ratei solvabilității generale a întreprinderii (abaterea ±Δ este de 158,88), și acest lucru se datorează în principal creșterii datoriilor pe termen lung ca urmare a contractării unui credit pentru investitii.

2. Rata îndatorării totale (R d) – levierul financiar

Rd 2008 = Datorii totale / Capitalul propriu

= 1.107.042 / 216.804.162 = 0.0051

Rd 2009 = Datorii totale / Capitalul propriu

= 5.902.952 / 222.268.549 = 0.0266

Capitalul propriu a crescut cu 102.52%, iar datoriile totale au crescut în aceeași perioadă cu 533.22%, iar efectul este creșterea ratei îndatorării și creșterea riscului financiar de a nu face față angajamentelor, afectând solvabilitatea.

3. Rata îndatorării pe termen lung (Rdtl) – exprimă dependența de creditele pe termen lung, este majorată de inflație, și un indicator de risc direct proporțional cu valoarea ratei .

Rdtl 2008 = Datorii termen lung / Capitalul propriu

= 187.872 / 216.804.162 = 0.0009

Rdtl 2009 = Datorii termen lung / Capitalul propriu

= 2.564.703 / 222.268.549 = 0.0115

Prin contractarea creditului pe termen lung a rezultat atât creșterea ratei de îndatorare totală (abaterea ±Δ este de 0.0215) cât și a ratei îndatorarii pe termen lung (abaterea ±Δ este de 0.0106) a întreprinderii. Ponderea datoriilor pe termen lung în capitalul propriu trebuie să fie cât mai mică pentru a evita riscul de neplată.

4. Capacitatea de îndatorare (Cd) – depinde de structura financiară a întreprinderii.

Cd 2008 = Capitalul propriu / Capitalul permanent

= 216.804.162 / 217.858.311 = 0.9952

Cd 2009 = Capitalul propriu / Capitalul permanent

= 222.268.549 / 225.365.191 = 0.9863

Capacitatea de îndatorare devine crescută pentru valori ≥ 0,5. Capacitatea de îndatorare a întreprinderii analizate indica o îndatorare crescută de 0.9863, dar în scădere față de anul precedent, ceea ce indica faptul că întreprinderea și-a propus și a realizat creșterea ponderii capitalului propriu în structura capitalului permanent .

5. Rata lichidității generale (Rlg) – exprima gradul de lichiditate potențială, echilibrul pe termen scurt.

Rlg 2008 = Active circulante / Datorii pe termen scurt

= 16.734.652 / 918.246 = 18,22

Rlg 2009 = Active circulante / Datorii pe termen scurt

= 16.819.401 / 2.687.857 = 6,26

Rata lichidității generale este pozitivă si supraunitară datorită unui fond de rulment financiar pozitiv, dar a înregistrat o scădere cu 65,64 procente față de anul precedent (2007), scădere datorată contractării liniei de credit pentru finanțarea activității curente și implicit creșterii datoriilor pe termen scurt .

6. Rata lichidității imediate (Rli) sau Testul acid – valoarea minimă pentru o garanție de lichiditate satisfacătoare este de 0,3.

Rli 2008 = Disponibilități / Datorii pe termen scurt

= 12.560.865 / 918.246 = 13,68

Rli 2009 = Disponibilități / Datorii pe termen scurt

= 7.678.322 / 2.687.857 = 2,86

Chiar daca valorile sunt în scădere accentuată, de la 13.68 în 2008 la 2.86 în 2009, întreprinderea analizată dispune de capacitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt. Nu se întrevăd dificultăți în trezoreria imediată, deoarece valorile sunt pozitive si supraunitare.

7. Rata lichidității reduse (Rls) – reflectă capacitatea de rambursare a datoriilor sub un an.

Rls 2008= (Creanțe + Disponibilități) / Datorii pe termen scurt

= (2.421.047 + 12.560.865) / 918.246 = 16.32

Rls 2009 = (Creanțe + Disponibilități) / Datorii pe termen scurt

= (6.496.463 + 7.678.322) / 2.687.857 = 5.27

Datorită fondului de rulment pozitiv, rata de lichiditate redusă în perioada curentă este supraunitară; la fel și rata de lichiditate rapidă.Totuși, se înregistrează valori în scădere ca urmare a creșterii datoriilor pe termen scurt – linia de credit, pe de o parte, dar și a scăderii disponibilităților bănești în 2008.

Valorile supraunitare și în crestere ale ratelor de lichiditate (generală,redusă,imediată) confirmă echilibrul financiar pe termen scurt, fondul de rulment pozitiv,capacitatea de a face față obligațiilor sub un an.

Tabelul nr.3.4. 1.Evoluția indicatorilor de solvabilitate si lichiditate

Analizând indicatorii de rentabilitate sub forma unor rate, se obțin următoarele informații (Vezi tabelul 3.4.2. – Evoluția indicatorilor de rentabilitate) :

1. Rata de acoperire a stocurilor sau rata de finanțare a stocurilor

Rata de finanțare a stocurilor 2008 = Fondul de rulment / Stocuri

= 15.829.018 / 648.360 = 24.41

Rata de finanțare a stocurilor 2009 = Fondul de rulment / Stocuri

= 13.503.253 / 1.399.730 = 9.65

Aceasta rata înregistrează o scădere semnificativă, scădere datorată în primul rând creșterii volumului stocurilor și scăderii fondului de rulment .

Creșterea stocurilor de la 648.360 lei în 2008 la 1.399.730 lei în 2009 este determinata în mare măsură de stocurile existente în magaziile societății ca urmare a aprovizionării, în luna decembrie 2008 cu o parte din necesarul de materiale pentru reparații și investiții în dotarea tehnică.

2. Rata de finanțare cu capitaluri proprii sau rata de autofinanțare a activelor

Rata de finanțare cu capitaluri proprii 2008 = Capital propriu /( Active fixe + Active circulante) = 216.804.162 / (202.029.293 + 16.734.652) = 0.99

Rata de finanțare cu capitaluri proprii 2009 = Capital propriu /( Active fixe + Active circulante) = 222.268.549 / (211.861.938 + 16.819.401) = 0.97

Creșterea ușoară a activelor fixe de la 202.029.293 lei în 2008 la 211.861.938 lei în 2009(cca.5 %) dar și creșterea nesemnificativă a capitalului propriu (cca.2.6 %) a dus la scăderea nesemnificativă a ratei de autofinanțare a activelor cu cca.1.92 %, în perioada analizată. Însă raportul capital propriu/active (fixe + circulante) care trebuie să fie supraunitar, este foarte aproape de această valoare, dar subunitar. Activele (fixe + circulante) nu sunt acoperite doar din capitaluri proprii.

3. Rata autonomiei financiare (Raf) – trebuie să înregistreze valori supraunitare.

Raf 2007 = Capitaluri proprii / Datorii totale

= 216.804.162 / (216.804.162 + 187.872) = 0,9991

Raf 2008 = Capitaluri proprii / Datorii totale

= 222.268.549 / (222.268.549 + 2.564.703) = 0.9904

Valorile înregistrate în perioada analizata nu sunt supraunitare, așa cum prevede literatura de specialitate, dar sunt foarte aproape de valoarea 1. Întreprinderea înregistrează o autonomie financiară la limită.

4. Levierul financiar (LF) –exprimă rata îndatorării globale,

LF 2007 = Datorii totale / Capitaluri proprii

= (216.804.162 + 187.872) / 216.804.162 = 1,00

LF 2008 = Datorii totale / Capitaluri proprii

= (222.268.549 + 2.564.703) / 222.268.549 = 1,01

Autonomie financiară la limită, întreprinderea apelând la noi împrumuturi (capitaluri) datorită insuficienței capitalurilor proprii, crescând astfel gradul de îndatorare.

5. Rata datoriilor

Rata datoriilor 2007 = 1 – Rata de autofinanțare a activelor = 1 – 0,99 = 0.01

Rata datoriilor 2008 = 1 – Rata de autofinanțare a activelor = 1 – 0.97 = 0.03

Investițiile care s-au realizat conform planului și a bugetului de investiții, în perioada 2009, au influențat nesemnificativ creșterea ratei datoriilor comparativ cu anul 2008. Facem referire la finalizarea investițiilor pe anul 2009, și anume: proiectul de modernizare a Complexului de hale de producție, implementarea proiectului „ Dotarea laboratorului de panificație în vederea acreditării“, informatizarea unitară a activității societății, etc.

Tabelul nr.3.4.2. Evoluția indicatorilor de rentabilitate

Calculul și analiza vitezei de rotație a activelor circulante

Analiza vitezei de rotație a activelor circulante se realizează prin intermediul următorilor indicatori:

1. Număr de rotații active circulante (N):

N = Cifra de afaceri / Sm (rotații)

unde: Sm = Soldul mediu al activelor circulante, calculat ca medie între soldul inițial (Si) și soldul final (Sf): .

Sm 2008 = (15.903.003 + 16.734.652) / 2 = 16.318.827,5 lei

Sm 2009 = (16.734.652 + 16.819.401) / 2 = 16.777.026,5 lei

N 2008 = 37.251.511 / 16.318.827,5 = 2.28 rotații

N 2009 = 39.539.514 / 16.777.026,5 = 2.36 rotații

Comparativ cu anul 2008 viteza de rotație a activelor circulante a crescut, însă într-o proporție nesemnificativă. Creșterea vitezei de rotație a activelor a dus la creșterea ratelor de rentabilitate economico – financiară, și în final la creșterea cifrei de afaceri, pentru anul 2009.

2. Durata unei rotații a activelor circulante (Dz)

(zile / rotație),

unde: T = durata perioadei financiare de referință (360, 180, 90, 30 zile)

Dz 2008 = 16.318.827,5 / 37.251.511 * 365 = 159,89 zile / rotație

Dz 2009 = 16.777.026,5 / 39.539.514 * 365 = 154,87zile / rotație

Comparativ cu anul 2008 durata în zile a unei rotații a activelor circulante a scăzut cu aproximativ 5 zile (3 %), acest lucru datorându-se creșterii vitezei de rotație a activelor circulante, efectul fiind favorabil pentru întreprinderea analizată, prin eliberarea de active circulante si în final prin creșterea profitului pentru anul 2008 la 5.961.239 lei.

3. Active circulante la 1000 lei cifră de afaceri (Ac)

; unde: N = număr de rotații

CA = cifra de afaceri

Sm=soldul mediu al activelor circulante

Ac 2008 = 1 / 2,28 * 1000 = 438,59 lei

Ac 2009 = 1 / 2,36 * 1000 = 423,73 lei

Comparativ cu anul 2008 creșterea numărului de rotații a activelor circulante cu 0.08 antrenează reducerea duratei de rotație cu 5 zile și respectiv, reducerea activelor circulante la 1000 lei cifră de afaceri cu 14,86 lei.

4. Viteza de rotație a debitelor clienți (Dd)

Dd = (Sold mediu clienți / CA) * T ( zile)

Dd 2008 = 486.391 / 37.251.511 * 365 = 4,76 zile

Dd 2009 = 748.559 / 39.539.514 * 365 = 6,89 zile

Se constată că eficiența întreprinderii în colectarea debitelor sale a scăzut în 2008, de la 4,76 zile la 6,89 zile, un lucru nefavorabil bunei funcționări a activității. Creanțele sunt prezentate în bilanț la valoarea netă. Clienții neîncasați se prezintă în structura astfel: clienți interni și externi. Principalul client extern este W.T.Wheet, care datorează suma de 88.594 lei.

5. Numărul de rotații al debitelor clienți (Nd)

Nd 2008 = 37.251.511 / 486.391 = 75,59 rotații

Nd 2009 = 39.539.514 / 748.559 = 52,82 rotații

6. Numărul de rotații ale capitalurilor proprii (Nc)

Nc = Cifra de afaceri / Capital propriu (rotații)

Nc 2008 = 37.251.511 / 216.804.162 = 0,17 rotații

Nc 2009 = 39.539.514 / 222.268.549 = 0,18 rotații

Se constată o creștere a numărului de rotații a capitalului propriu, însă nesemnificativă.

7. Durata unei rotații (Dc)

Dc 2008 = 5,82 * 360= 2095,2 zile

Dc 2009 = 5,62 * 360 = 2016,0 zile

8. Numărul de rotații ale stocurilor (Ns)

N = Cifra de afaceri / Sm (rotații)

unde: Sm = Soldul mediu al stocurilor, calculat ca medie între soldul inițial (Si) și soldul final (Sf): .

Sm 2008 = (501.330 + 648.360) / 2 = 574.845 lei

Sm 2009 = (648.360 + 1.399.730) / 2 = 1.024.045 lei

Ns 2008 = 37.251.511 / 574.845 = 64,80 rotații

Ns 2009 = 39.539.514 / 1.024.045 = 38,61 rotații

9. Durata unei rotații a stocurilor (Ds)

Ds 2008 = 574.845 / 37.251.511 * 360 = 5,56 zile

Ds 2009 = 1.024.045 / 39.539.514 * 360 = 9,32 zile

Tabelul nr. 3.4.3. Ratele de rotație a unor posturi din bilanț

Numărul de rotații a unor posturi din bilanț au cunoscut modificări, având valori supraunitare, cu excepția capitalurilor proprii, insuficiente într-o proporție foarte mare, necesitând apelarea la capitaluri străine pentru investiții.

Viteza de rotație a posturilor din bilanț supuse analizei înregistrează o încetinire, cu excepția stocurilor, unde numărul de rotații a scăzut și durata unei rotații a crescut aproape la jumătate. Însa cea mai alarmantă este durata unei rotații în ce privește capitalurile proprii, care este foarte mare, chiar dacă ea a scăzut în raport cu anul precedent, acest lucru reflectându-se în împrumuturile contractate în 2008 pentru finanțarea activității și a investițiilor din anul 2009.

Concluzii

În perioada supusă analizei indicatorii analizați au valori ce reprezintă un nivel normal pentru caracteristicile sectorului de activitate al firmei analizate, S.C. Brutăria Tărtășești S.R.L.

Printr-un program coerent și consecvent de investiții, prin proiectul de modernizare a Complexului de hale de producție prin implementarea proiectului „ Dotarea laboratorului de panificație în vederea acreditarii “ , aprobate în anul 2008 în AGA, au fost efectuate investiții care au dus la o ușoară creștere a situației nete (activului net) în anul 2008. Această situație arată atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii capitalurilor.

Deasemenea, datoriile au crescut ca urmare a contractării creditului în valoare de peste 1,1 milioane euro .

Analiza fondului de rulment scoate în evidență o scădere care are drept cauză creșterea imobilizărilor nete ca urmare a investițiilor făcute (achiziția unor utilaje noi, performante). Însa, valoarea sa se menține pozitivă, în concordanță cu cerințele gestiunii financiare – o parte din capitalurile permanente trebuie să acopere nevoile ciclice – temporare – reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare ale societății S.C. Brutăria Tărtășești S.R.L., ceea ce arata o stare de echilibru a resurselor și alocărilor.

Pentru reabilitarea construcției Hală s-au realizat investiții în refacerea instalației de ventilație, redimensionarea și efectuarea lucrărilor de instalații electrice necesare noilor utilaje, înlocuirea completă a instalațiilor de evacuare a deșeurilor, etc. și au avut drept consecință scăderea fondului de rulment propriu cu cca. 30 %.

Fondul de rulment străin este negativ, ceea ce arată că nevoile pe termen scurt nu pot fi finanțate prin îndatorare pe termen lung.

Societatea a contractat un credit pe termen lung (peste 5 ani) de aproximativ 650.00 euro, credit necesar efectuării de investiții, credit ce se rambursează conform unui grafic de rambursare, prima plată fiind stabilită în anul 2009.

Se constată că nevoia de fond de rulment are valori pozitive și în creștere, ceea ce semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare disponibile ce pot fi mobilizate, fiind o situație normală pentru că este consecința unor investiții privind creșterea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare.

Factorii care determină acest lucru sunt următorii: existența unei politici de investiții privind creșterea stocurilor și a creanțelor și nicidecum existența unui decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și a creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare, în sensul încetinirii încasărilor și accelerării plăților.

Se constată o scădere considerabilă a trezoreriei nete, acest lucru datorându-se reducerii disponibilului și creșterii datoriei pe termen scurt, prin contractarea liniei de credit la banca B.R.D. – G.S.G. S.A., Sucursala Piatra Neamț.

Trezoreria netă înregistrează niveluri pozitive în ambele momente, ceea ce reflectă încheierea exercițiului financiar în 2008 cu surplus monetar ca urmare a creșterii disponibilităților bănești. Trezoreria netă pozitivă arată înregistrarea unui excedent de finanțare datorită desfășurării unei activități eficiente, care îi vor permite rambursarea datoriei contractate în 2009.

Situația netă are o mărime pozitivă, crescând cu 5.130.049 lei, ceea ce arată că firma este solvabilă și există o creștere mai rapidă a activelor în raport cu cea a datoriilor.

Reglementările românești impun întocmirea Notei Explicative 9 “Exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiari”, document prezentat sistematic în cadrul situațiilor financiare anuale, care cuprinde o sinteză a ratelor de bilanț cu următorii indicatori relevanți :

I. Indicatori de lichiditate:

1) Lichiditatea generală:

2) Lichiditatea imediată:

II. Indicatori de risc:

1) Gradul de îndatorare:

2) Acoperirea dobânzilor:

III. Indicatori de activitate:

1) Viteza de rotație a stocurilor:

2) Numărul de zile de stocare =

3) Viteza de rotație a debitelor clienți =

4) Viteza de rotație a creditelor furnizori =

5) Viteza de rotație a activelor imobilizate =

6) Viteza de rotație a activelor totale =

Calculul indicatorilor din Nota explicativă 9 atașată situațiilor financiare anuale ale întreprinderii analizate conduce la rezultatele din Tabelul nr. 3.5.3. Principalii indicatori economico-financiari, din care se desprind următoarele concluzii privind sinteza ratelor de solvabilitate-lichiditate pe baza bilanțului:

Tabelul nr.3.4.4. Principalii indicatori economico-financiari

Din analiza datelor obținute se constată o valoare supraunitară dar în scădere accentuată a ratei solvabilității generale a întreprinderii (abaterea ±Δ este de 158,88), și acest lucru se datorează în principal creșterii datoriilor pe termen lung ca urmare a contractării unui credit pe termen lung, pentru investiții. Cu toate acestea, întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești imediate și îndepărtate.

Capacitatea de îndatorare a întreprinderii analizate indică o îndatorare crescută de 0.9863, dar în scădere față de anul precedent, ceea ce indică faptul că întreprinderea și-a propus și a realizat creșterea ponderii capitalului propriu în structura capitalului permanent .

Rata lichidității generale este pozitivă și supraunitară datorită unui fond de rulment financiar pozitiv, dar a înregistrat o scădere datorată contractării liniei de credit pentru finanțarea activității curente și implicit creșterii datoriilor pe termen scurt .

Chiar dacă valorile sunt în scădere accentuată, de la 13,68 la 2,86, întreprinderea analizată dispune de capacitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt, dar la limită. Nu se întrevăd dificultăți în trezoreria imediată, deoarece valorile sunt pozitive și supraunitare, dar totuși situația în care se află întreprinderea trebuie supusă unei permanente observații.

Rata de finanțare a stocurilor înregistrează o scădere semnificativă, scădere datorată în primul rând creșterii volumului stocurilor și scăderii fondului de rulment, ceea ce nu este tocmai în avantajul firmei deoarece stocurile nu pot fi finanțate integral din fondul de rulment.

Numărul de rotații a unor posturi din bilanț au cunoscut modificări, având valori supraunitare, cu excepția capitalurilor proprii, insuficiente într-o proporție foarte mare, necesitând apelarea la capitaluri străine pentru investiții.

Cu toate dificultățile întâmpinate, societatea a încheiat activitatea cu profit, programele de investiții au fost realizate, au fost respectate prevederile Contractului Colectiv de Muncă, prin acordarea în anul 2009 de ajutoare, prime, salarii achitate la termen și majorate, echipamente de protecție, tichete de masă și tichete cadou, îmbunătățirea condițiilor de muncă, a protecției și securității muncii,etc.

Pentru activitatea anului 2009 valorile indicatorilor înregistrate la finalul exercițiului au asigurat echilibrul economico – financiar necesar desfășurării unei activități de exploatare eficiente a întreprinderii.

Societatea are profit atât la începutul anului cât și la sfârșitul perioadei analizate, iar valoarea este în creștere, înregistrând o valoare de 5.691.239 lei pentru încheierea exercițiului financiar 2009. De asemenea, se înregistrează și creșterea cifrei de afaceri de la 37.251.510 lei în 2007 la 39.539.514 lei în in 2009.

Situațiile financiare anuale pentru anul 2009 au fost întocmite în mod clar și în concordanță cu principiile și practicile contabile cerute de legislația în vigoare în România: OMFP nr.1752/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, modificată și completată de OMFP 2001/2006, și de OMEF 2374/2007, Legea contabilității 82/91 republicată, modificată și completată de Legea 259/2007 și Legea 31/1990 republicată, modificată prin Legea 441/2006, prezentând o imagine fidela a activelor, datoriilor, poziției financiare și a rezultatului financiar.

Auditorul financiar a procedat la auditarea situațiilor financiare anuale, constituite din:

Bilanț contabil;

Contul de profit și pierdere;

Situația modificărilor capitalurilor;

Politici contabile și note explicative.

Principalele informații care se regăsesc în situațiile financiare menționate, care au fost întocmite sub responsabilitatea conducerii, și care configurează tabloul poziției economice a societății sunt:

Cifra de afaceri 39.539.514 lei

Capitaluri proprii 222.268.549 lei

Active circulante 16.819.401 lei

Active fixe 211.861.938 lei

Activ net 228.703.440 lei

Rezultatul net al exercițiului 5.961.239 lei

Pentru evidențierea trendului ascendent sau descendent pe care îl au societățile comerciale într-un interval de analiză dat, de obicei 2 – 5 ani, se prezintă evoluția indicatorilor relevanți, care definesc criteriile de performanță (rezultate) obținute de management prin conducerea, organizarea și gestionarea societății respective. Nivelul indicatorilor analizați reflectă în totalitate situația prin care trece societatea în intervalul analizat, situație care poate fi favorabilă sau mai dificilă.