Functiile Si Rolul Bancilor Centrale

Cuprins:

4. Funcții noi ale bǎncilor centrale apǎrute în contextul evoluției

sistemului bancar

5. Rolul bǎncilor centrale în perioada crizelor bancare

6. Bibliografie

2

1. Repere istorice

Analiza sistemelor bancare contemporane evidențiazǎ cǎ acestea sunt structurate pe doua nivele, respectiv banca centralǎ și bǎncile de rang secundar, denumite și bǎnci de sistem. Apariția tuturor bǎncilor centrale în perioada secolelor XVII-XVIII s-a bazat pe bǎncile comerciale existente și cǎrora li s-a încredințat, de cǎtre guvernele țǎrilo respective, rolul de “bancher” al statului, cum a fost cazul Olandei și al țǎrilor scandinave.

În alte țǎri bǎncile centrale s-au inființat pentru a emite moneda necesarǎ rǎzboaielor sau pentru a urmǎri stabilitatea monetarǎ dupǎ cheltuielile generate de derǎzboaie, prin emisiunea de titluri guvernamentale.Analiza cronologicǎ a bancilo centrale evidențiazǎ cǎ acestea s-au constituit prin transformarea unor bǎnci comerciale, prin dobândirea gradualǎ a unor drepturi de monopol asupra emisiunii de moneda, și prin acceptarea responsabilitații de împrumutǎtor de ultim resort.

La începutul formǎrii sistemului bancar, nu exista o delimitare între operațiunile realizate de bǎncile comerciale și cele centrale. Aceleași bǎnci efectuau atît operații de mobilizare a disponibilitaților bǎnești și de acordare de credite, cît și operații de emisiune a bancnotelor. Drept rezultat, emisiunea era realizatǎ concomitant de un mare numǎr de bǎnci. Astfel în perioada convertibilitații monetare, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu al bancii centrale, treptat, însǎ, prin concentrarea emisiunii de monedǎ la nivelul unei singure bǎnci are loc și o delimitare între cele doua tipuri de autoritați bancare.

Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcție de gradul de evoluție economicǎ și socialǎ a țǎrilor. Astfel, în Anglia, banca centralǎ s-a inființat în anul 1694, sub formǎ de societate privatǎ pe acțiuni; în anul 1880 se organizeazǎ Banca Franței, iar

3

în 1863 bǎncile naționale din SUA.Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin reglementǎri ale statului, s-a realizat mai tîrziu , printr-o serie de legi, care au marcat evoluția sistemelor monetare.Pot fi enumerate cîteva momente: în anul 1844, în Anglia se stabilește sistemul de emisiunii (prin legea lui Robert Peel); în 1848 în Franța, se

eliminǎ dreptul de emisiune monetarǎ al bǎncilor departamentale; în 1913 în SUA se creeazǎ Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bǎnci federale de reserve.

Deși, în perioada actualǎ, bǎncile centrale ale tuturor țǎrilor, cu excepția celor 12 bǎnci federale de rezervǎ din SUA, sunt bǎnci cu capital de stat, de-a lungul evoluției lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de bǎnci, în funcție de proveniența capitalului.Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, bǎncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar în țǎrile, precum România și Belgia, capitalul bǎncilor a fost mixt.

Bǎncile centrale, diferite de la o țarǎ la alta, ca formǎ și dimensiune, și-au dezvoltat propria lor politica, în contextul economic și cultural respectiv, însǎ, de-a lungul secolelor și-au îndeplinit obiectivul lor principal, de menținere a valorii interne și externe a monedei.Interpretarea acestui obiectiv prezintǎ particularitați de-a lungul timpului Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada etalonului aur, obiectivul a fost formulat în termenii convertibilitații metalice; ulterior, prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii, obiectivul bǎncii centrale a fost reformulate in termini de stabilitate a prețurilor.Alǎturi de acestea, obiectivele intermediare au przentat o mare variabilitate, însǎ , indiferent de modificǎrile în formularea obictivelor, bǎncile centrale au acceptat idea cǎ stabilitatea monetarǎ constituie o contribuție importanta la stabilitatea financiarǎ,Si, de asemenea, rolul lor a evoluat o datǎ cu dezvoltarea sistemului financiar.

De remarcat cǎ banca de emisiune, prin importanța activitații sale privind determinarea stǎrii monetare la nivel micro și macroeconomic,prin influiențele pe care le poate exercita asupra celorlalte instituții financiar-bancare și asupra economiei, în general, deține o poziție prioritarǎ în cadrul oricǎrui sistem bancar.

4

2. Funcțiile și operațiunile bǎncilor centrale

Într-o economie de piațǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcții:

Funcția de emisiune;

Funcția de bancǎ a statului, a administrației și a serviciilor publice;

Funcția de bancǎ a bǎncilor;

Funcția de centru valutar și de gestionare a rezervei valutare;

Funcția prudențialǎ și de supraveghere;

Funcții economice ocazionale;

2.1 Funcția de emisiune

Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a sistemului de emisiune și mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci și, în final,unei singure bǎnci sau unor bǎnci încadrate într-un sistem federal.

Monopolul emisiunii provine din vechiul drept de batere a monedei, care a fost atribuit, de-a lungul timpului, suveranilor, în detrimental celorlalți demnitari ai regatelor sau imperiilor.Obținerea acestui monopol a reprezentat unul dintre momentle esențiale ale construcției statelor moderne. În secolul al XVII- lea, datorita unei insuficiențe a cantitǎții de metale prețioase fațǎ de creșterea dimensiunilor producției, anumite bǎnci au procedat la emisiunea de bilete de bancǎ, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri care atestau existența de cantitǎți de metal monetar în depozite bancare. Acestea au dobîndit ulterior putere liberatorie legalǎ.

Prima apariție a bancnotelor s-a realizat în Suedia în 1656, când banca centralǎ a eliberat deponenților bilete de bancǎ, la purtǎtor, fǎrǎ dobândǎ, care puteau circula ca instrumente de plata. Datorita emisiunii în exces a acestora, banca a înregistrat faliment

5

în 1776, dar rolul sǎu a rǎmas considerabil, prin realizarea unei inovații în domeniul plǎților.

O a doua experiențǎ a avut loc în Anglia, unde în perioada 1640-1694 se produce transformarea bǎncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei, cu drept de a primi depozite, de a sconta efecte și de a emite bilete la purtǎtor. În 1697, Banca Angliei obține monopolul de emisiune monetarǎ asupra Londrei.Prin legea lui Robert Peel din 1844 s-a stabilit pentru Anglia un sistem în care emisiunea bancnotelor, dincolo de un anumit nivel, trebuia sǎ beneficieze de o acoperire în aur de 100%. Aceastǎ lege s-a bazat pe principiile școlii “monetare”, și sistemul a durat pânǎ în anul 1931, când a fost suspendatǎ convertibilitatea în aur a lirei sterline. A fost un sistem auster de emisiune, în care, pentru a asigura stabilitatea puterii de cumpǎrare a banilor,au fost îngreuiate accesul la emisiunea monetarǎ și adaptarea la necesitǎți a stocului de monedǎ.

În schimb, celelalte bǎnci de emisiune de pe continental European au adoptat în general principiile școlii “bancare”. Ele au menținut un stoc de metal prețios de circa o treime din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operațiunile de convertire, iar emisiunea bancnotelor s-a fǎcut pe baza cambiilor comerciale rescontate. Aceste principii au fost adoptate și de autorii legii de înființare a BNR.

În comparație cu școala monetarǎ, punctele de vedere ale școlii bancare sunt considerate mai realiste, fapt ce a permis și o bunǎ “aprovizionare” cu bani a economiei.

Acoperirea în aur a emisiunii monetare a fost treptat redusǎ, întrucât numai o parte a deținǎtorilor de semen bǎnești apelau la convertire. Multǎ vreme, stocul de acoperire în aur a reprezentat 41% din masa monetara, apoi el a coborît la 33%, la 25%, pentru ca în final, aceastǎ prevedere, care de cele mai multe ori devenise pur formala sǎ fie abolitǎ.

Emisiunea monetarǎ este în present separatǎ de aur, nu doar în unele țǎri, ci pe plan generalizat. S-a elaborat și se aplicǎ alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare. În acest scop banca de emisiune apeleazǎ la o serie de pârghii monetare și de credit specifice, urmǎrind prin aceasta transpunerea în practicǎ a obiectivelor unor politici monetare adecvate (rezervele minime obligatorii, rata de rescont, operațiunile de open-market,cumpǎrarea și vinderea devizelor).

În present banca centralǎ deține dreptul exclusive de a emite însemne monetare ca mijloace legale de platǎ, este singuara în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ,

6

dimensiunile, greutatea, desenul, precum și alte caracteristici ale bancnotelor și monezilor. În virtutea aceluiași drept, banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor, baterea monezilor metalice și punerea lor în circulație, precum și retragerea și distrugerea însemnelor monetare retrase.De asemenea,banca centralǎ poate dispune anularea sau retragerea din circulație a oricǎror bancnote sau monede metalice care au fost emise și , în locul acestora, punerea în circulație a altor tipuri de însemne monetare.

Pentru a preveni emiterea de monedǎ fǎrǎ acoperire,prin statut se stabilește obligația ca tranșa de numerar aflatǎ în circulație, emisa de BC, peste nivelul rezervelor internaționale, sǎ fie acoperitǎ integral prin titluri de stat deținute în portofoliul de investiții, prin active rezultate din credite acordate bǎncilor și altor personane juridice, în condițiile legii, sau prin cecuri, cambia și alte titluri de credit scontate sau deținute în portofoliu.

2.2 Funcția de banca a statului, a administratiei publice și a serviciilor publice

Aceastǎ funcție reflectǎ sarcina bǎncii de a deține și a administra conturile statului, ale cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanțului.

Bǎncile de emisiune, prin unitațile de trezorǎrie, sunt în general “casierul” statului, în conturile lor, la nivel central, reflectîndu-se execuția bugetului de stat. Totodatǎ, statul este pentru banca de emisiune unul dintre principalii beneficiari de credite.Titlurile de credit emise de cǎtre stat în postura sa de debitor(bonuri de tezaur, titluri de rentǎ, obligațiuni) ocupǎ un loc important printre activele bǎncilor de emisiuni.

În țǎri precum Franța, Germania, Italia, Spania, serviciile Trezorǎriei asigurǎ operațiunile de încasǎri și plǎți, rolul bǎncii centrale fiind doar acela de a le înregistra. În Anglia, Tezaurul deține un cont deschis pentru operațiunile din întreg teritoriu, dar banca centralǎ este cea care asigurǎ încasǎrile și plǎțile. Un sistem diferit se manifesta în SUA, unde bǎncile private intervin în circuitul fondurilor statului. Tezaurul deține conturi deschise în numele sǎu la bǎncile de reserve federale, iar acolo unde nu existǎ acestea, la

7

marile bǎnci private, denumite ”depozitari generali”. În plus, alte bǎnci denumite “ depozitari speciali”, care au achiziționat pentru ele sau pentru clienții lor titluri guvernamentale, crediteazǎ un cont al Tezaurului, deschis în numele bǎncii de rezervǎ a destrictului respectiv.

În afara acestor diferențieri în gestionarea depozitelor și plǎților publice, banca centralǎ joacǎ un rol direct sau indirect în finanțarea statului sau administrației publice. Astfel, în activul BC figureazǎ creanțele asupra Tezaurului, care constituie fie anticipǎri asupra veniturilor fiscale, fie acoperiri parțiale ale deficitului bugetar. În al doilea rând, sunt înregistrate creanțele asupra guvernului, care benefeciazǎ de sprijin la un nivel plafonat de legea bugetarǎ anualǎ. De asemenea, BC finanțeazǎ statul, direct sau indirect, prin achiziția de titluri publice pe piața de “open- market”.

Datoritǎ intervențiilor de finanțare directǎ sau indirectǎ, bǎncile centrale îndeplinesc rolul esențial de consilier și realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. Astfel, BC organizeazǎ sindicate pentru achiziții de împrumuturi, administreazǎ datoria publicǎ și plata anualǎ a dobânzilor la titluri de stat, toate aceste a contul statului. Astfel, BC organizeazǎ sindicate pentru achiziții de împrumuturi, administreazǎ datoria publicǎ și plata anualǎ a dobânzilor la titluri de stat, toate aceste atribuțiuni atestând, într-o mǎsurǎ considerabila, funcția de banca a statului.

În cazul BNR , aceasta în calitate de bancǎ a statului are mai multe atribuțiuni, printre care aceea de acorda împrumuturi statului român.Astfel, B.N.R. deschide trezoreriei un cont current, pentru a asigura acesteia suficientǎ flexibilitate în gestionarea bugetarǎ curentǎ. Art. 29 alin.3 prevede cǎ B.N.R. poate acorda trezoreriei împrumuturi pe termen de maxim 180 zile și în condiții de dobândǎ în vederea acoperirii decalajului temporar dintre încasǎri și plǎți din contul current general al acesteia. Totalul acestor împrumuturi nu poate sǎ depǎșeascǎ 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor acordate și nerambursate nu poate depǎși dublul capitalului B.N.R și fondul de razervǎ.

Potrivit art. 28 alin.1 din statut, B.N.R are obligația de a administra contul current general al trezoreriei statului, fǎrǎ a percepe comisioane pentru operațiunile efectuate, dar cu obligația de a pǎti dobânzi pentru disponibilitǎțile din acest cont.

Deasemenea, B.N.R. poate acționa ca agent în contul statului în urmǎtoarele situații: plasarea emisiunilor de titluri de stat și alte efecte negociabile de îndatorare a statului roman; exercitarea funcției de agent de înregistrare, depozitare și transfer al titlurilor de

8

stat; plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor și aspezelor aferente; executarea decontǎrilor în contul current general al trezoreriei statului.

Tot în calitate de bancǎ a statului, B.N.R. participǎ în numele acestuia la stabilirea și dezvoltarea relațiilor financiare internaționale .

2.3 Funcția de bancǎ a bancilor

Aceasta funcție reunește trei activitǎți, srtîns legate între ele, pe care le desfașoarǎ banca centralǎ.

fiecare bancǎ de rang secundar are un cont la banca centralǎ, care nu poate fi debitor, și pe baza caruia pot fi realizate viramente și compensǎri interbancare.

dacǎ în procesul compensǎrilor, anumite bǎnci au nevoie de refinanțare, atunci banca cenralǎ poate , în anumite condiții, sǎ furnizeze resursele necesare, alimentând piața monetarǎ. Se poate manifesta și situația în care BC poate absorbi lichiditǎți de pe piațǎ, dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus.

BC trebuie sǎ utilizeze intervențiile pe piața monetarǎ pentru a menține masa monetarǎ și rata dobânzii în limitele fixate de cǎtre autoritatea monetarǎ

BC poate, în majoritatea țǎrilor, sǎ procedeze la refinanțarea prin operațiuni de rescontare, prin acordare de avansuri garantate prin titluri sau prin cumpǎrarea titlurilor, în cadrul operațiunilor de “open-market”

În procesul scontǎrii și rescontǎrii se creazǎ o legǎturǎ între creditul commercial, creditul bancar și emisiunea monetarǎ.Ea este și o componentǎ a relațiilor dintre bǎncile comerciale și banca de emisiune, o expresie concludenta a rolului de “bancǎ a bǎncilor” îndeplinit de cǎtre banca de emisiune.

Metoda tradiționalǎ de finanțare directǎ este rescontarea. Prin aceastǎ tehnicǎ, banca centralǎ resconteaza efectele eligibile, prezentate fie derect de cǎtre bǎnci, fie de cǎtre intermediari sau case de rescontare. Acest mod de refinanțare a avut întotdeauna rezultate favorabile în țǎrile anglo-saxone și în cele latine.În acest context, este necesar un plafon de rescontare, dincolo de care refinanțarea BC devine foarte scumpǎ. Atunci când

9

macanismul rescontǎrii este foarte importanat, rata dobânzii practicatǎ de BC la rescontare joacǎ rolul director și reprezintǎ pivotal întregului sistem bancar.

De asemenea, banca centralǎ poate proceda la acordarea de avansuri garantate prin titluri pe care le preia în pensiune sau le cumpǎrǎ. Astfel, în Germania modul tradițional de refinanțare îl constituie avansurile garantate cu titluri cumpǎrate, denumirea datǎ acestor avansuri sunt credite de Lombard. Rata dobânzii practicatǎ la operațiunile de Lombard este mai mare decât rata de rescont. În același sens acționeazǎ “ casele de scontare” britanice, care practicǎ împrumuturi de minim 7 zile, garantate cu titluri: bonuri de tezaur, obligațiuni de stat.În Franța, unde rescontul este din ce în ce mai puțin utilizat, se practicǎ douǎ tehnici: pensiunea de titluri pentru 7 zile și împrumuturile zilnice, preferate în perioada de tensiune asupra monedei și atunci BC trebuie sǎ controleze nivelul dobânzilor.

Indiferent dacǎ titlurile sunt achiziționate sau constituie doar o garanție, aceste avansuri au drept scop refinanțarea bǎncilor, conducând la ceea ce se numește piața de refinanțare prin titluri sau open-market.

Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci și în calitate de autoritate, de “for monetar”, care adoptǎ mǎsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor pe care celelalte bǎnci trebuie șa le deținǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienți de lichiditate, nivel relative al fondurilor proprii, coeficienți de dispersie a riscului.

Politica monetarǎ reprezintǎ ansamblul mijloacelor utilizate de cǎtre autoritǎțile monetare din fiecare țarǎ pentru atingerea obiectivelor monetare fixate.

În unele țǎri, politica monatarǎ este consideratǎ, în exclusivitate, un mijloc de menținere a stabilitǎții prețurilor și de luptǎ contra inflației ,iar în altele se apreciazǎ cǎ trebuie sǎ acompanieze politica bugetarǎ în reglementarea creșterii economice.

Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci și în calitate de “for monetar”, care adoptǎ mǎsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor pe care celelalte bǎnci trebuie sǎ le deținǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienți de lichiditate, niveluri relative al fondurilor proprii , coeficienți de dispersie a riscului.

Poziția privilegiatǎ a Bǎncii Naționale a României ca bancǎ a bǎncilor poate fi privitǎ dintr-o triplǎ perspectivǎ: 1. B.N.R. acționeazǎ ca o veritabilǎ bancǎ, acordând credite

10

bǎncilor din sistem și primind depozite; 2. B.N.R. realizeazǎ activitatea de supraveghere bancarǎ; 3. are sarcina de a reglementa sistemele de plǎți.

B.N.R. poate acorda bǎncilor credite pe un termen de cel mult 90 zile. Aceste credite pot fi garantate:

Titluri de stat provenite din emisiuni publice cu scadențe de platǎ în termen de maximum un an de la data constituirii garanției;

Cambia și bilete la ordin;

Warante sau recipise de deposit;

Depozite constituite la B.N.R. sau la alte personae juridice agreate de aceasta.

Pentru operațiunile efectuate în cadrul activitǎții de creditare, B.N.R. percepe dobânzi și comisioane. B.N.R. are dreptul de a stabili plafoane de creditare, niveluri ale ratei dobânzii, termene de rambursare sau alte condiții în care se pot acorda credite.

Potrivit art.15 din Regulament, pentru a obține lichiditate pe termen foarte scurt bǎncile pot apela facilitatea de creditare-credit de lombard. În vederea obținerii creditului, banca solicitantǎ trebuie sǎ adreseze o cerere scrisǎ Bǎncii Naționale, care se va pronunța asupra ei pânǎ la sfârșitul zilei bancare. Perioada de acordare a creditului de lombard este overnight. Garantarea creditului se va face cu active eligibile, valoarea acestora trebuind sǎ acopere în proporție de 100% creditul și dobânda aferentǎ și sǎ fie constituite pânǎ la momentul acordǎrii acestui credit.

Atribuțiile B.N.R. de împrumutǎtor de ultimǎ instanțǎ împuternicește banca sǎ acorde bǎncilor credite garantate sau negarantate, în mod excepțional și numai de la caz la caz, în scopul limitǎrii riscului de sistem bancar și de plǎți.

2.4 Funcția de centru valutar și gestionar al rezervelor valutare

Sub aceastǎ denumire este desemnatǎ o triplǎ funcție a bǎncii centrale:

11

Asigurarea ,singurǎ sau la concurențǎ cu bǎncile de rang secundar, a schimbului de monedǎ naționalǎ în devize;

Pǎstrarea și gestionarea rezervelor valutare;

Supravegherea ratei de schimb a monedei naționale.

Abandonarea etalonului aur clasic, a convertibilitații nestânjinite a bancnotelor în metal monetar ca și a circulației libere a aurului între țǎri a blocat mecanismele de autoreglare a masei monetare în circulație, ca și tendințele de echilibrarea automatǎ a balanței de plǎți cu strǎinǎtatea.

Banca de emisiune, ca centru valutar al țǎrii, dobândește atribuții pe linia aplicǎrii politicii valutare a statului sub forma unor restricții valutare(a contingentǎrii importurilor și controlul plǎților în devize, a preluǎrii unei pǎrți din încasǎri valutare din exporti) sau aplicǎrii unor stimulente la export de genul primelor la export, al subvenționǎrii axportului.

În anumite țǎri, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca centralǎ, iar piața valutarǎ nu funcționeazǎ liber.Toate schimburile de moneda naționalǎ, în orice devize,trebuie sǎ se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca anexa a bǎncii centrale,numai tranzacțiile în scopuri turistice putând fi efectuate liber. În toate țǎrile,bǎncile centrale, la concurențǎ cu bǎncile comerciale, furnizeazǎ devize

agenților economici solicitanți în condiții mult mai atractive, comparative cu cele impuse de celelalte bǎnci. Totodatǎ, bǎncile centrale își mențin monopolul valutar chiar și în perioadele de practicare a cursurilor libere, întrucât sunt obligate sǎ garanteze convertibilitatea monedei naționale în devize, la cursurile stabilite prin sistemul de cursuri fixe.

În acest scop, bǎncile apeleazǎ la propriile reserve valutare, apeleazǎ la împrumuturi de la alte bǎnci centrale, iar în situațiile critice, procedeazǎ la ajustarea paritǎților, respective la subevaluarea și supraevaluarea anumitor monede.

Având calitatea de gestionar al rezervelor, majoritatea bǎncilor centrale dețin în primul rand o rezervǎ de aur, consideratǎ drept o remanențǎ a epocii în care emisiunea era garantatǎ cu acest metal.Dupǎ liberalizarea pieței aurului, bǎncile centrale au intervenit liber pentru obtinerea de metale prețioase pe care le considerau utile. De la o țarǎ la alta apar o serie de diferențe:valoarea deținerilor de aur este sporitǎ comparative cu restul

12

rezervelor în activul bilanțului Bancii Franței și al Italiei, în timp ce în cazul Deutsche Bundesbank acestea reprezintǎ doar 1/6 din active.

State precum SUA, Franța, și Germania nu și-au utilizat niciodatǎ rezervele de aur. Alǎturi de aur, bǎncile centrale dețin devize strǎine, pe care le obțin din operațiile de

schimb, efectuate în poziția de monopolul sau cea de concurențǎ.În gestionarea acestor reserve bǎncile centrale urmǎresc divizarea riscurilor, evitând orice concentrare a rezervelor într-o singurǎ monedǎ. În plus, acestea au responsabilitǎți internaționale particulare, respective în sistemul cursurilor fixe- responsabilitatea provine din obligații, iar în sistemul cursurilor flotante-prin solidaritatea monetarǎ sau presiuni politice.Astfel, la începutul anilor’70, înainte de declararea renunțǎrii la convertibilitatea dolarului, bǎncile centrale germane și japoneze au fost obligate sǎ acumuleze dolari, sub presiunea politicǎ a SUA.

Legatǎ de funcția de gestionare a rezervelor valutare apare subfuncția de supraveghere a cursului de schimb. Astfel, bǎncile centrale, în concordanțǎ cu puterea politicǎ din fiecare țarǎ, pot avea misiunea de a menține cursul de schimb al monedei naționale în anumite limite, sau de a-l lǎsa sǎ funcționeze liber.Bǎncile centrale exercitǎ, tehnic, funcția de supraveghere a cursului de schimb.Beneficiile sau pierderile din operațiile de schimb valutar pot fi conservate de cǎtre banca centralǎ sau de stat care, fiind acționar al bǎncii centrale, este și beneficiarul rezultatelor acesteia. În anumite țǎri, secretul operațiilor valutare este garantat prin existența unei entitǎți speciale, ca instituție a statului, aceasta fiind singura cunǎscǎtoare a soldurilor operațiunilor. În Anglia funcționeazǎ Fondul de Egalizare a Schimburilor creat în 1932, și care dispune de stocul de aur și de devize, fǎrǎ ca soldul acestuia sǎ figureze în activul bǎncii centrale. Fondul de Egalizare emite în permanențǎ bonuri de tezaur, în schimbul devizelor cedate, în mod regulat,de cǎtre stat, titlurile respective figurînd în bilanțul bǎncii centrale.

În Franța, Fondul de stabilizare a schimburilor, a fost creat în anul 1936, precum”un cont special al Tezaurului” în care sunt contabilizate toate operațiunile în devize, astfel încât, în activul bilanțului ne se regǎsește decât soldul operațiunilor ascunse publicului, în scopul evitǎrii speculațiilor. Rubrica respectivǎ poartǎ denumirea de avansuri cǎtre Fondul de stabilizare a schimburilor.

13

În SUA, Fondul de stabilizare a schimbului creat în 1934 este gestionat precum un cont al statului, de cǎtre Banca Rezervelor Federale a statului New York.

În stabilirea regimului valutar din România, B.N.R. îndeplinește urmǎtoarele atribuții:

Emite reglementǎri cu privire la operațiunile cu active externe și aur, în vederea protajǎrii monedei naționale;

elaboreazǎ balanța de plǎți și a altor lucrǎri privind poziția investiționalǎ a țǎrii; privitor la cursul de schimb:

stabilește cursul de schimb al monedei naționale pentru operațiunile proprii pe piața valutarǎ;

calculeazǎ și publicǎ cursurile de schimb medii ale pieții în scop statistic;

cursul de schimb al pieții valutare interbancare este determinat libe de cǎtre cererea și oferta de valutǎ;

intervine pentru atenuarea fluctuațiilor mari ale cursului de chimb al monedei naționale (regim de flotare susținuta);

autorizarea și retragerea autorizației, precum și supravegherea persoanelor juridice care au obținut autorizația de a efectua tranzacții valutare;

pǎstreazǎ și administreazǎ rezervele internaționale ale statului.

Conform art. 31 alin. 1 din statut, aceste reserve sunt alcǎtuite cumulative sau selective din urmǎtoarele elemente:

aur deținut în țarǎ sau depozitat în strǎinǎtate;

active externe sub forma de banknote și monede metalice sau disponibil în conturi la bǎnci sau la alte instituții financiare din stǎinǎtate, exprimate în acele monede și deținute în acele țǎri stabilite de B.N.R. ;

orice alte ctive de rezervǎ recunoscute pe plan internațional, inclusive dreptul de a cumpǎra de la F.M.I. în cadrul tranșei de rezervǎ, precum și deținerile de D.S.T.;

cambia, cecuri, bilete la ordin, precum și obligațiuni și alte valori mobiliare,negociabile sau nu, emise sau garantate de persoana juridice nerezidente;

14

bonuri de tezaur, obligațiuni și alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne strǎine sau de instituții financiare interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate și plǎtibile în valutǎ în locuri acceptabile pentru B.N.R.;

stabilirea de plafoane și alte limite pentru deținerea de active externe și operațiuni cu aur și cu activepentru personae fizice și juridice;

stabilirea plafonului și a condițiilor de îndatorare externǎ a persoanelor fizice și juridice care intrǎ sub incidența regimului valutar.

2.5 Funcția prudențialǎ și disciplinarǎ

Prin funcția disciplinarǎ este înțeleasǎ exercitarea controlului asupra bǎncilor și instituțiilor de credit, în scopul asigurǎrii securitǎții depozitelor si al prevenirii falimentelor bancare.

Câmpul de aplicare al acestei funcții este urmǎtorul:

autorizarea exercitǎrii activitǎții bancare, crearea și transformarea bǎncilor;

concentrarea și divizarea riscurilor bancare

lichiditatea și solvabilitatea bancarǎ

Referitor la controlul exercitat de banca cantralǎ în domeniul înființǎrii bǎncilor, criteriile în adoptarea deciziilor sunt, aproximativ, aceleași în toate țǎrile:

forma juridicǎ(în general societǎți comerciale)

capitalul minim

importanța mijloacelor utilizate și pregǎtirea profesionalǎ

planul de activitate

nevoile economice ale pieței financiare

În prezent, deși, tendința bǎncilor este universalizarea, totuși anumite restricții impuse unor activitǎți, precum cele imobiliare, datoritǎ ponderii sporite în dimensionarea riscului și operațiunilor pe baza de titluri, altele decit cele emise de stat. În schimb sunt favorizate fuziunile dintre instituții bancare și instituții de asigurǎri, bǎncilor fiindu-le interzisǎ activitatea de asigurǎri.

15

Fuziunile bancare sunt controlate, în majoritatea țǎrilor, di punct de vedere al concurenței. În cea mai mare parte, dreptul concurenței interzice monopolul sau situații dominante. Uneori, autoritǎțile au tendința de a permite bǎncilor fuziuni și absorbții în scopul atingerii unor dimensiuni”mondiale”, sau al sporirii productivitǎții. În anumite cazuri, în perioada de crizǎ, fuziunile sunt autorizate pentru a permite “salvarea” unor bǎnci de la falimet, dupǎ cum evidențiazǎ evoluțiile din sistemul bancar american.

Concentrarea riscurilor bancare. Diversificarea riscurilor bancare a fost întotdeauna consideratǎ o regulǎ prudențialǎ esențialǎ. Întrucât numǎrul falimentelor bancare este determinat de o concentrare puternicǎ a riscurilor bancare asupra unui singur client, a unui singur sector geografic, a unei țǎri sau asupra unei singure activitǎți, bǎncile cautǎ o specializare în domeniile în care dispun de competențe profesionale și avantaje comparative.

În ultimele douǎ decenii controlul asupra activitǎții bancare a înregistrat o tendințǎ de accentuare și de lǎrgire a câmpului de acțiune.Prima tendințǎ s-a manifestat prin majorarea raportului de acoperire a riscului prin fondurile proprii. Lǎrgirea controlului s-a realizat pe plan geografic; în majoritatea țǎrilor, ca urmare a internaționalizǎrii activitǎții bancare, controlul se realizeazǎ asupra conturilor consolidate. Totodatǎ, lǎrgirea ariei de control s-a realizat atât asupra riscurilor, cât și asupra instrumentelor controlate, fiind luate în considerare noile instrumente financiare precum și riscurile pentru operațiuni extrabilanțiere.

Lichiditatea bancarǎ reprezintǎ , de asemenea, un domeniu asupra cǎruia intervenția bǎncii centrale se remarcǎ puternic, în toate țǎrile.

Asigurarea unei asemenea capacitǎți a fost posibilǎ prin îndeplinirea de cǎtre bǎnci a unor condiții care au evoluat în timp astfel:

dispunerea, în permanențǎ, de active lichide pentru a rǎspunde exigibilitǎții. Ca alternativǎ, banca putea face apel la lichiditǎți suplimentare puse la dispoziția de piața monetarǎ sau de banca centralǎ.Controlul lichiditǎții se efectuau, în asemenea condiții, pornind de la stocurile de active și pasive bancare.

16

Evoluțiile bancare din ultimele douǎ decenii evidențiazǎ cǎ bǎncile sunt tot mai

mult angajate în operațiuni pe piețele interbancare naționale și strǎine.Concomitent, au evoluat și modalitǎțile de control, în sensul cǎ elementele de active și pasiv sunt analizate pe fiecare scadențǎ, iar lichiditatea este mǎsuratǎ în termini de fluxuri de trezorerie.

Într-o serie de țǎri, nivelul lichiditǎții bancare este imperative(Franța, Germania), dar existǎ o muțime de alte state în care banca centralǎ își rezumǎ rolul de supraveghere și control prin solicitarea unor raporturi globale sau pe scadențe și în supravegherea acestora.

O astfel de metodǎ este mai judicioasǎ, întrucât ea nu impune același nivel al raportului de lichiditate unor instituții diferite, iar în funcție de specificul activitǎții, banca centralǎ poate considera dacǎ un raport este satisfǎcǎtor sau nu, putând interveni direct asupra acestuia, în sensul și dimensiunea doritǎ.

Controlul solvabilitǎtii bancare se realizeazǎ prin fondurile proprii, care la nivelul instituțiilor financiar-bancare trebuie sǎ acopere imobilizǎrole corporale și necorporale, precum și o parte variabilǎ a diverselor active financiare, diferențiate dupǎ gradul de risc. Raportul dintre fondurile proprii și angajamentele unei bǎnci constituite un indicator insuficient, dar sigur, al prudenții bancare.

Pentru țǎrile din spațiul European, raportul de solvabilitate constituie cel mai important indicator al prudenții bancare, având drept obiectiv garantarea capacitǎții bǎncilor de a face fațǎ falimentelor și de a atenua inegalitǎțile concurențiale dintre diferitele sisteme naționale. Obligavitatea respectǎrii RSE a început la 1 ianuarie 1993, acest raport fiind construit dupǎ modelul normei Cooke ( prin care raportul de solvabilitate de minim 8%s-a impus tuturor instituțiilor de credit).

Urmǎrirea stabilitǎții intemediarilor financiari, respectiv a bǎncilor, pe de o parte, și a menținerii stabilitǎții preturilor, pe de altǎ parte, reprezinta un compromise al autoritǎțilot monetare, în sensul cǎ ambele funcții conduc la anumite așteptǎri din partea industriei bancare cu privire la obiectivele de politicǎ monetarǎ.

În concluzie, atît numǎrul falimentelor bancare cât și nivelul ratei inflației demonstreazǎ cǎ banca centralǎ nu are capacitate de-a îndeplini eficient ambele funcții, în sensul cǎ nu

17

mai sunt îndeplinite corespunzǎtor nici stabilitatea monetarǎ, si nici supravegherea și controlul bancar.

O situație particularǎ se regǎsește în cazul țǎrilor aflate în tranziție, la nivelul cǎrora idea crearii unui organism separat de supraveghere bancarǎ nu este susținutǎ de cǎtre specialiști, care utilizeazǎ urmǎtoarele argumente.

Astfel, în asemenea țǎri, calitatea comunicǎrii sau transmiterea de informații false pot crea dificultǎți pentru banca centralǎ, structura sistemului financiar este simplǎ, comparative cu sitauația din țǎrile dezvoltate,între funcția de politicǎ monetarǎ și cea de supraveghere existǎ o mai srtânsǎ legǎturǎ în țǎrile aflate în curs de dezvoltare, bǎncile centrale dispun de o independențǎ sporitǎ fațǎ de factorul politic, ceea ce le conferǎ acestora capacitatea de-a supraveghea sistemul bancar.

Alte argumente în favoarea localizǎrii acestei funcții la banca centralǎ comparative cu un Birou de Supraveghere Bancarǎ pot fi formulate astfel:

-în afarǎ bǎncii centrale gradul corupției și ineficienții este sporit; -un birou nu ar deține suficiente resurse tehnice financiare și umane;

-intervenția factorului politic asupra unor organisme de supraveghere bancarǎ, altele decât banca centrala, este mai mare într-o asemenea situație.

Conform art. 26 alin 1, B.N.R. deține dreptul exclusive de autoriza funcționarea bǎncilor și îi revine responsabilitatea de supraveghere prudențialǎ a bǎncilor, în scopul asigurǎrii viabilitǎții și funcționǎrii sistemului bancar. Potrivit statutului, în vederea realizǎrii suprevegherii bancare, B.N.R.poate acționa în douǎ direcții principale: pe de o parte, B.N.R. este abilitatǎ sǎ emitǎ reglementǎri, sǎ ia mǎsuri pentru impinerea respectǎrii acestora și sǎ aplice sancțiunile în caz de nerespectare, iar pe de altǎ parte este împuternicitǎ sǎ controleze la fața locului și sǎ verifice registrele, conturile și orice alte documente ale bǎncilor.

2.6 Funcția economicǎ

18

Toate funcțiile precedente ale bǎncii centrale presupun și o implicare economicǎ a acesteia. Astfel, atunci când se realizeazǎ emisiunea monetarǎ, sau se supravegheazǎ cursul valutar sau rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piața monetarǎ, pentru a influența rata dobânzii, bǎncile centrale îndeplinesc și o funcție economicǎ.În anumite perioade, aceasta a fost îndeplinitǎ în mod explicit.Astfel, între cele douǎ rǎzboaie mondiale, Bnca Angliei a participat la activitatea de reconstrucție și modernizare a unor ramuri industriale prin crearea de filiale, dintre care Societatea bancherilor pentru dezvoltarea industrialǎ, cu o contribuție importantǎ la susținerea activitǎții economice. Mai mult, întrucât serviciile de trezorǎrie erau reduse în Anglia, Banca Angliei a îndeplinit, pânǎ în anii ’80, rolul care ar fi revenit acestora,salvând, astfel, întreprinderile aflate în dificultate.

3. Operațiunile bǎncilor centrale

Individualizarea și manifestarea efectivǎ a funcțiilor bǎncilor centrale, descrise anterior se face prin intermediul operațiunilor pe care aceasta le efectueazǎ.

Exista mai multe tipuri de operațiuni, dupa cum urmeaza:

Operațiuni active

Operațiuni pasive

Operațiunile active

Acestea se concretizeazǎ în:

Operațiuni de creditare

Operațiuni interbancare

Operațiuni de vînzare-cumpǎrare de aur și devize.

Ponderea cea mai mare o dețin operațiunile de creditare, concretizatǎ în acordarea de credite, atît statului sub forma creditelor guvernamentale cît și celorlalte bǎnci din sistemul bancar, prin operațiuni de rescontare și refinanțare.

19

In relațiile cu bǎncile comerciale, banca centrala realizeazǎ operațiuni de rescontare, respectiv acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le dețin în portofoliul lor și care provin din vînzǎrile de credit ale mǎrfurilor.

Banca centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale, situații în care titlurile de credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale, servind bancii de emisiune doar ca garanție de rambursare a împrumutului. Un astfel de credit se practicǎ atunci cînd operațiunile de rescontare nu sunt favorabile, datoritǎ dobînzilor sau atunci cînd perioada de timp este mai micǎ decît în cazul rescontului. Nivelul maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintǎ mai puțin de 100% din valoarea portofoliului de titluri.

O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj de efecte publice numit și credit de lombardare. Titlurile care constitue garanția unui astfel de credit sunt obligațiunile și bonurile de tezaur, cumparate de cǎtre bǎncile comerciale, cu ocazia emisiunilor lansate de cǎtre stat, pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Legislația cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite țǎri, prevǎd și posibilitatea acestora de a acorda și credite guvernamentale în mod direct, în general pe baza bonurilor de tezaur, pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an.

Operațiunile de decontare, inter-, și intrabancare prezintǎ importanțǎ datoritǎ locului pe care îl deține banca centralǎ printre participanții la compensarea multilateralǎ a plǎților. Prin operațiunile de vînzare cumpǎrare de aur și valutǎ banca centralǎ iși consolideaza rezerva valutarǎ și influențeazǎ cursul valutar al monedei naționale fațǎ de valutele principale, în funcție de obiectivele politicii monetare și valutele practicate în țara respectivǎ.

Operațiunile pasive

Existǎ urmǎtoarele operațiuni de pasiv:

Formarea capitalului propriu

Depunerile sau sursele atrase

Emisiunea monetarǎ

Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul pasivului,comparativ cu nivelul înregistrat la bancile comerciale. In structura capitalului

20

propriu se includ: fondul statutar, prevǎzut în Statutul de funcționare al bǎncilor centrale, fondul de rezervǎ și profitul bancar.

Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci, în depunerile întreprinderilor cu capital de statsau ale unor mari întreprinderi și în Contul Trezoreriei Statului (datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre banca centralǎ).

Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme internaționale sau ale unor bǎnci strǎine, precum și împrumuturile de la bǎnci strǎine și cumpǎrǎri de DST de la FMI.

Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operțiune pasivǎ a bǎncilor centrale. Prin aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de cont), și a cantitǎții de numerar, corespunzǎtoare structurii masei monetare.

Operațiunile de activ si de pasiv ale bǎncilor centrale se gasesc in cadrul bilanțului, structurate dupa destinația plasamentelor și originea resurselor.

Dacǎ se face o comparație a structurilor bilanțurilor din diferite țǎri se se poate evidenția urmatoarele aspecte.

Din punct de vedere al activelor, se remarcǎ o pondere sporitǎ a aurului în țari precum Franța și Olanda. In alte țǎri , mai sensibile la „campania” în potriva aurului declanșatǎ de SUA în anii 1970, nu se acordǎ importanțǎ acestui post bilanțier. Aici este cazul Germaniei, Belgiei, Spaniei care compenseazǎ ponderea scǎzutǎ a aurului cu cea sporitǎ a devizelor, ca urmare a orientǎrii cǎtre finanțare internǎ;

țǎrile membre ale Sistemului Monetar European au deținut pînǎ la înființarea monedei EURO importante rezerve în ECU, cu excepția Bancii Centrale a Germaniei, care a fost întotdeauna rezervatǎ fațǎ de aceastǎ monedǎ. In prezent țǎrile care au aderat la UEM își dețin rezervele monetare în EURO în proporție cu ponderea comerțului exterior realizat cu aceastǎ monedǎ.

Creanțe asupra statului comesurate cu valoarea titlurilor emise de cǎtre acestea, care au o pondere importantǎ în cazul Italiei si Japoniei.

Sprijinul acordat economiei mai ales prin intermediul bǎncilor, deține o pondere importantǎ în cadrul Bilanțului Sistemului Federal de Rezerve din SUA, al Franței, Germaniei și Japoniei deținînd între 30% -40% din bilanț.

21

Dacǎ se realizeazǎ o analizǎ asupra structurii pasivului, va rezulta cǎ postul cu cea mai importantǎ pondere îl are emisiunea monetarǎ. In SUA și Japonia acesta reprezintǎ mai mult de ¾ din bilanțul bǎncii, iar în Olanda și Germania aproximativ 40%.

Deasemenea o pondere importantǎ în cadrul pasivului o deține depozitele celorlalte bǎncii în special sub forma rezervelor obligatorii ale bǎncilor comerciale si ale altor conturi de disponibilitați.

Creația monetarǎ

În cadrul procesului creației monetare sunt implicate bǎncile comerciale, sau într-un context mai larg, instituțiile de credit, pe de o parte, și banca centralǎ pe de altǎ parte. Capacitatea bancilor de a crea monedǎ poate fi evidențiatǎ prin analiza procesului de multiplicare a monedei scripturale, prin acordarea de credite. Asupra procesului de creație monetarǎ se exercitǎ controlul de cǎtre banca centralǎ, care deține monopolul în acest domeniu. Moneda centralǎ, denumitǎ și moneda de prim rang creatǎ de banca centralǎ, cuprinde suma bancnotelor aflate în circulațieși a activelor care aparțin bǎncilor și Trezoreriei și care se gasesc în pasivul bǎncii centrale. Moneda centralǎ se creazǎ prin mecanismul de acordare de credite bǎncilor comerciale și Trezoreriei, sau prin cumpǎrare de devize și titluri de piațǎ.

Oferta de monedǎ și lichiditatea bancarǎ

Creația de monedǎ prin acordarea de credite de cǎtre o bancǎ centralǎ, poate antrena si efectul ca acel credit sǎ iasǎ din rețeaua de atragere a depozitelor.

La baza unei asemenea situații se pot afla urmatorii factori:

în condițiile în care banca nu deține decît o parte din piața activelor monetare, prin procesul de acordare a creditelor,acestea își va reduce depozitele in favoarea concurenților. Pentru a face fațǎ unei asemenea pierderi banca creditoare trebuie sǎ dispunǎ de rezerve în monedǎ centralǎ, care constitue forma superioarǎ a lichiditații bancare, este posibil și afluxul de depozit rezultat din procesul de

22

creaTie monetarǎ a bǎncilor concurente, ceea ce antreneazǎ un efect favorabilasupra depozitelor bancare;

la nivelul bǎncilor comerciale, în asamblul lor, pot aparea pierderi determinate de factorii de lichiditate bancarǎ și care impun necesitatea de monedǎ centralǎ pentru sistemul bancar;

Necesarul de monedǎ centralǎ poate fi explicat prin urmǎtoarele argumente:

cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale publicului, în numerar, induc nevoia de monedǎ centralǎ;

necesitatea constituirii rezervelor obligatorii;

existența Trezoreriei publice, ale caror conturi se afla la banca centralǎ, antreneazǎ, în momentul plǎțiiimpozitelor de catre agenții economici, transformarea depozitele la vedere ale acestora în moneda centralǎ;

relațiile economice internaționaleale unei țari antreneazǎ pierderi pentru bǎnci, ca urmare a transformǎrii monedei naționale în devize.

Dintre toți factorii analizați, rezervele minime obligatorii au un caracter instituțional, în sensul cǎ sunt create și gestionate de cǎtre banca centralǎ pentru asigurarea controlului monetar.

Ceilalți factori de lichiditate bancarǎ sunt denumiți autonomi, întrucît originile lor se aflǎ înafara sisitemului bancar și, deci, înafara controlului autoritaților monetare. Factorii enunțați pot avea, ocazional, și un efect favorabil asupra lichiditații bancare. De exemplu, în cazul regimurilor cursurilor de schimb fixe, banca centralǎ poate susține cursul monedei naționale, cumpǎrînd sau vînzînd valutǎ. Cumpǎrarea de valutǎ antreneazǎ creația de monedǎ centralǎ, care alimenteazǎ rezervele bǎncilor comerciale, diminuînd cererea globalǎ de lichiditate.

Factorii de lichiditate conduc bancile la exprimarea cererii nete de monedǎ centralǎ, banca centralǎ oferind aceastǎ monedǎ prin refinanțǎri.

Din acest punct de vedere, se ridicǎ întrebarea dacǎ banca centralǎ este în mǎsurǎ sǎ controleze cantitatea de monedǎ centralǎ pe care o creazǎ în favoarea bancilor comerciale, și dacǎ rolul acesteia se rezumǎ numai la fixarea ratei de dobîndǎ pentru refinanțare.

23

În cazul regimurilor de schimb fixe, banca centralǎ nu controleazǎ baza monetarǎ; intervine pe piațǎ pentru a asigura fixitatea, valorii cursurilor de schimb, dar rezervele valutare nu sunt supuse controlului. Din acest motiv, banca centralǎ nu ajusteazǎ refinanțarea la variațiile rezervelor sale, drept pentru care, într-o asemenea situație, nu controleazǎ oferta de monedǎ centralǎ.

4. Funcții noi ale bǎncilor centrale apǎrute în contextul evoluției sistemului bancar

Funcția de supraveghere bancarǎ între partajare și asumare și politica monetarǎ

În ultimii ani, în care competiția financiarǎ a sporit datoritǎ noilor tehnologii de informare și comunicare și instabilitǎții financiare crescute, a devenit cu atît mai importantǎ rolul bǎncilor centrale și al unor agenți cu responsabilitați în domeniul supravegherii diferitelor componente ale sistemului financiar bancar.

Bǎncile centrale au diferite roluri în menținerea stabilitǎții sistemului financiar la nivelul diferitelor țǎri și la nivelul politicii monetare practicate de fiecare țarǎ în parte, aceastǎ condiție este relevantǎ din faptul ca bǎncile trebuie sǎ aibǎ acces la informație sistemului financiar, și corespunzǎtor la instrumentele de politica monetarǎ.

Dupa modul în care bǎncile centrale exercitǎ supravegherea prudențialǎ conduce la diferențierea acestora în 3 categorii sau modele de bazǎ:

primul model, cel mai restrîns, include acele țǎri a cǎror preocupare de stabilitate financiarǎ se caracterizeazǎ prin buna funcționare a sistemurilor de plǎți și asigurare a necesarului de lichiditate( Australia, Canada, Ungaria, Tarile Nordice, Marea Britanie), ceea ce implicǎ și acțiunea unor instituții neguvernamentale sau chiar private;

24

al doilea model, sunt incluse țǎrile care pun accentul pe soluționarea crizelor sistemului financiar( dupǎ cum este cazul bǎncilor din America Latinǎ);

cel mai extins model include acele bǎnci centrale preocupate de o varietate de scopuri: lichiditate, crize bancare, sisteme de plǎți, asigurarea depozitelor, în aceasta categorie fiind incluse țǎrile aflate în perioada de tranziție.

Implicarea bǎncilor centrale în asigurarea stabilitǎții financiare reprezintǎ o serie de caracteristiciși necesitǎ îndeplinirea unor criterii:

instituția de supraveghere are nevoie de o bunǎ reputație, astfel încît sǎ deținǎ personal și resurse corespunzǎtoare;

bǎncile centrale au nevoie de un acces oportun la informațiile de supraveghere, astfel încît sǎ își îndeplinescǎ responsabilitǎțile de politicǎ monetarǎ și funcția de împrumutǎtor de ultim rang;

devizarea responsabilitǎților între banca centralǎ, ale autoritǎților de supraveghere și guvern, trebuie sǎ fie transparentǎ și publicǎ, ceea ce sporește posibilitǎțile de a îndeplinire a acestora, protecția consumatorului si menținerea încrederii în piața financiarǎ;

cooperarea între banca centralǎ și alte organisme de supraveghere trebuie sǎ facǎ obiectul unor aranjamente formale sau chiar includerea în textul unor legi , aspect deosebit de important pentru supravegherea crizelor bancare;

indifferent de modul în care bǎncile centrale îndeplinesc funcțiile de reglementare și supraveghere, ele îndeplinesc un rol foarte important în:

promovarea unei infrastructure sǎnǎtoase

supravegherea și managementul crizelor bancare

bǎncile tind sǎ își exercite funcțiile, atît în economiile dezvoltate, precum și în cele sǎrace, responsabilitǎțile autoritǎților monetare fiind strîns corelate cu nivelul PIB pe locuitor.

Modificarile în structura sistemelor financiare au antrenat o anumitǎ configurație a organismelor de supraveghere și au facut obiectul la numeroase dezbateri politice, în care s-a formulat întrebarea dacǎ banca centralǎ își pierde din rolul sǎu macroeconomic, în favoarea supravegherii prudențiale.

25

Înctrucît nu a fost elaborate un model ideal referitor la responsabilitațile autoritaților monetare, pe marginea acestei teme au fost formulate opinii diferite. Existǎ, deci, o puternicǎ intercondiționare între politica monetarǎ și stabilitatea financiarǎ, fǎrǎ ca rolul bancilor centrale în aplicarea politicilor monetare sǎ fie diminuat.

Pentru ca bǎncile sǎ adopte cele mai bune decizii referitoare la politica monetarǎ ele trebuie sǎ aibǎ acces la informații, furnizate de catre indicatorii pieței, agregatele monetare, volumul creditelor, supravegherea pieței, investitorii individuali. Asemenea informații reprezintǎ principalul argument al implicǎrii bǎncilor centrale și în operațiunile de supraveghere, alǎturi de operaținile în materie de politicǎ monetarǎ, între gradul de independențǎ a bǎncii centrale în aplicarea politicii monetare și responsabilitǎțile sale prudențialeexistînd o puternica intercondiționare.

Existǎ astfel formulate mai multe rǎspunsuri la întrebarea referitoare la implicațiile pentru politica monetarǎ ale operațiunilor de supraveghere:

în cazul SUA, FED-ul evidențiazǎ “sinergia” existentǎ între funcțiile de supraveghere și responsabilitǎțile de politicǎ monetarǎ; informațiile obținute de cǎtre autoritatea monetarǎ prin operațiunile de supraveghere, pot fi utilizate printr-o politicǎ monetarǎ adecvatǎ în domeniul șomajului și al inflației;

în opinia unor autori, responsabilitǎțile bǎncilor centrale în operațiuni de reglementare și supraveghere pot compromite obiectivele de politicǎ monetarǎ din motive de stabilitate financiarǎ. Acest posibil motiv poate fi considerat a fi unul dintre motivele pentru care bǎncile centrale nu își asumǎ responsabilitǎțile de supraveghere.

în anumite cazuri bǎncile centrale realizeazǎ ajustǎri în instrumentele de politicǎ monetarǎ, careacție la crizele care afecteazǎ întreaga economie, prin scǎderea rezervei obligatirii sau prin ajustarea nivelului ratei dobînzii pe termen scurt. De asemenea acestea se manifestǎ în cazuri în care obiectivele de politicǎ monetare sunt compromise. De exemplu, în Bulgaria, în perioada 1991-1997, s-a manifestat o tensiune considerabilǎ între obiectivul de creștere monetarǎ și stabilitatea sistemului bancar ( bǎncile slabe fiind puternic susținute prin injectǎri de lichiditate). De asemenea în Thailanda prin abandonarea regimului cursului de schimb fix, pentru protejarea monedei naționale, aufost injectate importante

26

lichiditați catre instituțiile financiare. Ambele exemple evidențiazǎ faptul cǎ pentru asigurarea stabilitǎții financiare bǎncile centraale au trebuit sǎ dovedeascǎ flexibilitate în aplicarea instrumentelor de politicǎ monetarǎ.

în argumentarea separǎrii politicii monetare de operațiunile de supraveghere vine și idea cǎ prin acestea se reduce riscul ca, în condițiile de crizǎ a sistemului bancar, bǎncile falimentare sǎ afecteze reputația autoritǎților monetare și, astfel, credibilitatea politicii monetare.

de asemenea, guvernele considerǎ cǎ este imprudent ca bǎncile centrale sǎ manifeste independența în înfaptuirea politicii monetare și sǎ deținǎ și responsabilitǎți în supravegherea sistemului bancar, întrucît reprezintǎ o concentrare de putere la nivelul unui organism neales pe cale democraticǎ. Studiile realizate pe marginea acetui subiect demonstreazǎ cǎ, pe mǎsurǎ ce bǎncile și au cîștigat independența în planul politicii monetare, rolul lor în supravegherea sistemului bancar s-a diminiuat. Cazul Marii Britanii este elocvent, Banca Angliei și-a dobîndit independența în politica monetarǎ în anul 1997, iar dupǎ douǎ sǎptǎmîni mai tîrziu aceasta și-a anuntat reducerea responsabilitǎților în supravegherea sistemului bancar.

evoluțiile bǎncilor centrale demonstreazǎ cǎ, pe mǎsurǎ ce independența acestora în aplicarea politicii monetare este mai mare, se manifestǎ o reducere a rolului lor în reglementarea și supravegherea sistemului bancar.

În favoarea separǎrii responsabilitǎții bǎncilor centrale se aflǎ o serie de argumente, dintre care pot fi reținute urmǎtoarele:

modificǎri în structura sistemului financiar;

internaționalizarea piețelor financiareși fenomenul de globalizare;

conflictele de interes între guvern și autoritatea monetarǎ.

De asemenea, în favoarea unificǎrii responsabilitǎților și a îndeplinirii acestora de cǎtre banca centralǎ, au fost formulate urmǎtoarele argumente:

este posibilǎ o soluționare a riscului sistematic, prin îndeplinirea de cǎtre banca centralǎ a celor douǎ tipuri de responsabilitǎți;

deținerea informațiilor colectate prin îndeplinirea responsabilitǎților de supraveghere, conduce la o mai bunǎ înfaptuire a politicii monetare;

27

se asigurǎ mai buna funcționare a sistemului de plǎți.

la structura sistemului de stat, practica a demonstrate cǎ, în condițiile unei structuri de oligopol, care limiteazǎ competiția și reduce probabilitatea de faliment a instituțiilor financiar bancare, banca centralǎ își manifestǎ cu mai puțin intens funcția de supraveghere. Perioada anilor 1944-1970, marcatǎ de trendul de la Bretton-Woods și de o stabilitate financiarǎ asiguratǎ, a limitat nevoia de supraveghere a bǎncilor centrale.

De asemenea, în Marea Britanie, în perioada crizei bancare din anii 1974-1975, Banca Angliei și-a limitat acțiunile de supraveghere la un numǎr redus de bǎnci, respective bAncile de scontare. Funcția de supraveghere a fost astfel înfaptuitǎ de un organism specializat, Oficiul Principal de Rescont. Un exemplu elocvent îl constitue și cazul SUA, unde banca centralǎ îndeplinește un rol important în reglementarea și supravegherea bǎncilor, prin intermediul unei autoritǎți, înființatǎ în anul 1956, Bank Holding Companies (BHC).

Astfel, idea de bazǎ care se desprinde din abordarea istoricǎ a rolului bǎncii centrale, este cǎ, deși teoretic se spune NU supravegherii, totuși în practicǎ , aceastǎ activitate de ține o pondere relativ însemnatǎ în cadrul preocupǎrii unei instituții monetare centrale. Perioada actualǎ, caracterizeazǎ prin existența bǎncilor universale, pe de o parte, și a bǎncilor specializate, pe de altǎ parte, a condus la separarea funcției de supraveghere pentru fiecare tip de instituție în parte.

De asemenea, existǎ propuneri de devizare a funcției de supraveghere, nu dupǎ structura pieței financiare (bǎnci, asigurǎri, fonduri de investiții), ci în funcție de scopurile urmǎrite. O asemenea abordare sugereazǎ cǎ supravegherea trebuie organizatǎ în douǎ scopuri: stabilitatea sistematicǎ (sau supravegherea prudențialǎ) și protecția clienților (asigurarea supravegherii afacerilor), pentru fiecare din aceste douǎ obiective funcționînd organisme specializate.

Deschiderea internaționalǎ a activitǎții financiare a condus la existența unui numǎr sporit de entitǎți multinaționale, ceea ce creazǎ un contrast între caracterul acestora și caracterul național al activitǎții de supraveghere. Presiunile pe care le produce o astfel de situație au fost evidențiate, de exemplu, în documentul elaborate pe baza analizei tǎrilor din G-30 “Instituțiile Globale, Supraveghere Naționalǎ a Riscului Sistematic”(1997), care

28

demonstreazǎ cǎ fiecare societate multinaționalǎ poate influența alegerea unei structuri naționale. Astfel, țǎrile dominate de bǎncile strǎine, își relaxeazǎ supravegherea bancarǎ (precum în cazul Noii Zeelande), ceea ce influențeazǎ, la rîndul sǎu, structura internǎ a sistemului financiar.

Activitațile multinaționale ale unui numǎr sporit de bǎnci și instituții financiare pot reduce abilitǎțile bǎncilor centrale în asigurarea controlului macro al politicii monetare, la nivelul fiecǎrei țǎri. Trecerea de la ratele de schimb flotante la cele fixe, cum este cazul zonei euro, al țǎrilor marcate de fenomenul dolarizǎrii, precum Panama, Ecuador sau țǎrile estice sau ale țǎrilor cu Consiliu Monetar (Argentina, Bulgaria, Estonia, Hong-Kong), echivaleazǎ cu o pierdere a puterii de control monetare din partea autoritǎților monetare centrale, deci și a capacitǎții de supraveghere.

Ca soluție la o asemenea problemǎ a fost adoptatǎ varianta unei supravegheri și reglamentǎri combinate, naționalǎ, regionalǎ și internaționalǎ. Standardele impuse prin Directivele Comunitǎții Europene, prin Acordul de la Basel, sau monitorizarea activitǎților prin agenții financiare internaționale constitue cîteva exemple în acest sens. Referitor la partajarea puterii bǎncii centrale cu cea a factorului politic, tendința este aceea a obținerii independenței operaționale a bǎncii centrale și a deplasǎrii responsabilitǎților de supraveghere cǎtre un corp de specialiști. In cazul alegerilor democrate, suveranitatea guvernelor presupune ca Ministerul Finanțelor sǎ deținǎ capacitatea de a delega o parte din puterea saunor alte organisme, precum banca centralǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ existǎ centre de influențǎ separate și competitive.

Anumite dificultǎți apar, din acest punct de vedere, în Europa, unde Comisia Europeanǎ și Președintele acesteia nu sunt aleși, în mod direct.

Conflictele de interese care se manifestǎ între asigurarea stabilitǎților prețurilor, pe de o parte și stabilitatea financiarǎ, pe de altǎ parte, prin supravegherea sistemului bancar, pot fi argumentate astfel:

timpul destinat supravegherii sistemului bancar ester limitat, ceea ce poate distrage atenția bǎncilor centrale de la alte aspecte mai importante;

29

un alt argument al conflictelor de interese este acela cǎ prin realizarea operațiunilor de supraveghere poate fi umbritǎ reputația bǎncii și pusǎ la îndoialǎ credibilitatea acesteia;

conflictele se pot manifesta și între obiectivele interne și externe de politicǎ monetarǎ (ca de exemplu, între cursul de schimb și rata de dobîndǎ).

Funcția de dirijare a a politicii monetare în cazul Bǎncii Naționale a României, este consideratǎ ca fiind o activitate definitoare,este consacratǎ de lege prin Legea nr. 101/1998 prin art. 2 alin.2, care stipuleazǎ cǎ:”pentru atingerea obiectivului sǎu fundamental BNR elaboreazǎ, aplicǎ și rǎspunde de politica monetarǎ […] în cadrul politicii generale a statului, urmǎrind funcționarea normalǎ a sistemului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piațǎ” Regulamentul stabilește modul de desfǎșurare a operațiunilor de piațǎ monetarǎ prin intermediul licitației, etapele operaționale ale procedurii de licitație, anunțarea licitației și modul de realizare a acesteia.

În ceea ce privește rezervele minime obligatorii, art.8, din statut prevede dreptul BNR de a stabili regimul rezervelor minime obligatorii pe care bǎncile trebuie sǎ le menținǎ în conturi deschise la acestea. Pentru depozitele deschise în valutǎ, rezervele minime obligatorii se vor stabili doar în valutǎ. Pentru nivelul efectiv al rezervelor obligatorii, BNR plǎtește dobîndǎ pînǎ la nivelul minim prevǎzut ale rezervelor minime obligatorii.

5. Rolul bǎncilor centrale în perioada crizelor bancare

Dupǎ cum bine știm, majoritatea crizelor bancare, consitue o manifestare complexǎ și interactivǎ a unor puncte slabe în domeniul economic, financiar și structural.

Crizele financiare implicǎ urmǎtoarele sectoare: cel monetar, financiar și cel al întreprinderilor, un fenomen recent fiind cel al legǎturii care se manifestǎ între balanța de plǎți externe și criza sistemului bancar.

30

Într-un numǎr sporit de cazuri, crizele sistemice sunt precedate de ajustǎri macroeconomice majore care, deseori, conduc economiile cǎtre stǎri de recesiune, dupǎ ce au fost previzionate stǎri de creștere economicǎ.

Deși cauzele crizelor sunt în zona macroeconomicǎ, totuși este o greșealǎ a considera originea crizelor în acest domeniu, întrucît cele mai multe puncte slabe se aflǎ în interiorul sistemului bancar (împrumuturi peste linia autorizatǎ, o slabǎ monitorizare a ricurilor și controlului).

Analizele recentelor crize financiare în țǎrile dezvoltate și slab dezvoltate, evidențiazǎ anumite cauzecaracteristice ale acetora:

analiza necorespunzǎtoare a riscului;

managementul și controlul neadecvat;

supravegherea oficialǎ necorespunzǎtoare;

publicarea unor informații neadecvate;

guvernantǎ corporativǎ necorespunzǎtoare ( la nivelul bǎncilor și al societǎților cliente ale bǎncilor).

În scopul limitǎrii amplorii crizelor bancare, bǎncile centrale intervin, acționînd ca împrumutǎtor de ultim rang sau impunînd sistemelor bancareanumite cerințe, în ceea ce privește mǎrimea capitalului.

Cerințele de capital și controlul falimentelor bancare

Dezvoltarea sistemului financiar promoveazǎ creșterea economicǎ, prin asigurarea utilizǎrii eficiente a capitalurilor corespunzǎtoare pentru firme și autoritǎților monetare. În cadrul sistemului financiar, cu cît sectorul bancar și este mai liberalizat, cu atît mai mult bǎncile îndeplinesc un rol central în asigurarea lichiditǎților și alocarea capitalului. Din acest motiv, crizele bancare afecteazǎ, într-o proporție sporitǎ, finanțele întreprinderilor, buna funcționare a piețelor financiare și a PIB-ului, ca urmare a costurilor antrenate pentru soluționarea lor.

O abordare statisticǎ demonstreazǎ cǎ dupǎ crizele sistemului bancar, în SUA în perioada 1929-1933, cînd un numǎr de 10.000 de bǎnci au falimentat, pînǎ în anii 1970 media falimentelor a fost de 20 anual, însǎ la sfîrșitul anilor 1990, numǎrul falimentelor a fost

31

de pînǎ la 24.000 în decursul unei perioade de cîțiva ani, adicǎ a avut loc o sporire dramaticǎ.

Fenomenul falimentelor bancare nu este, însǎ, izolat, ci în unele perioade a îmbrǎcat aspectul unor crize de proporții, cum s-a manifestat în 1970-1998, în decursul cǎreia 86 de crize bancare au afectat 69 de țari, iar pierderile suferite de bǎnci au însemnat 10% din totalul activelor.

Întrucît efectele crizelor bancare se manifestǎ în costurile suportate de cǎtre societate, rezultǎ necesitatea unor reglementǎri care sǎ corecteze falimentul pieței, buna funcționare a sistemului de plǎți și eliminarea efectelor asupra activitǎților economice, ca urmare a restricționǎrii acesteia.

Existǎ o varietate de instrumente prin care se poate acționa împotriva falimentelor bancare, dintre care cerințele de capital sunt cele mai importante. Bǎncile pot, de asemenea, sǎ protejeze împotriva riscului prin operațiuni de acoperire, însǎ monitorizarea riscurilor și monitorizarea calitǎții debitorilor necesitǎ un volum sporit de informații.

Și cerințele de capital prezintǎ un dezavantaj potențial, în sensul cǎ obligațiile de constrîngere a capitalului pot provoca o reducere a volumului creditelor, motiv pentru care s-au formulat o serie de interogații de interogații cu privire la obligativitatea cerințelor de capital.

Astfel, s-a evidențiat cǎ asemena cerințe de capital indeplinesc un rol neînsemnat, dacǎ bǎncile doresc sa-și constitue un nivel mai mare decît cel impus, de cele mai multe ori iind preocupate sǎ le demonstreze deponenților cǎ dispun de fonduri proprii însemnate. De asemenea în SUAînainte de reglementarile guvernamentaledin 1840, bǎncile dețineau un capital social excedentar, în proporție de 50% din proporția activelor.

În prezent, cerintele de capital au contribuit la declinul fondurilor propriial bǎncilor care, în raport cu activele riscante, reprezentau înainte de 1988 pentru grupul G10, 9,3%, iar dupǎ 1996 s-au situat la 11,2%. O asemenea evoluție evidențiaza cǎ, și în prezent, bǎncile dețin un capital propriu peste limita minimǎ eglementatǎ.

Impunerea unor cerințe minimede capital nu previnemanifestarea falimentelor bancare, întrucît aceasta depinde de acțiunile care sunt adoptate atunci cînd limitele de capital nu sunt respectate.

32

În SUA, Sistemul Federal de Rezerve deține puterea discreționarǎ de a limita activitǎțile bǎncilor care nu îndeplinesc cerințele de capital, printr-o corectare promptǎ, realizatǎ de Corporația Federalǎ de Asigurare a Depozitelor, care divide bǎncile în 5 categorii, variind de la bǎncile”bine capitalizate” la cele “subcapitalizate”. Bancile incadrate în ultimile 3 categorii sunt impuse unor restricțiiîn activitatea de creditare, deși s-a constatat cǎ mai multe din bǎncile falimentare din perioada 1984-1989 fuseserǎ încadrate în categoria celor “bine capitalizate”.

În Marea Britanie, organismul “Autoritatea de Supraveghere Financiarǎ” stabilește pentru fiecare bancǎ o țintǎ a raportului de solvabilitate, care se situeazǎ peste nivelul impus de norma Coocke. Daca nivelul capitalului scade sub limita țintǎ, atunci autoritatea de supraveghere poate adopta mǎsuri prin caresǎ fie îndeplinit raportul de solvabilitate. Implicarea bancilor centrale în managementul crizelor bancarese realizeazǎ prin îndeplinirea rolului de împrumutǎtor de ultim rang. Din acest punct de vedere s-au formulat unele întrebǎricu privire la motivul suportului financiar pe care îl acordǎ banca centralǎ instituțiilor financiareși în mod special bǎncilor, fiind excluse entitǎțile nefinanciare. La aceastǎ întrebare rǎspunsul se poate formula în funcție de distincția dintre cele 2 caracteristici fundamentale ale bǎncilor, respectiv vulnerabilitatea la pierderea încrederii și externalitǎțile asociate cu falimentul bǎncilor.

Vulnerabilitatea bǎncilor provine din lipsa de lichiditați a acestora, care în cazul unor puternice crize antreneazǎ, prin contagiune, asupra întregului sistem monetar și bancar. Falimentul unui numǎr sporit de bǎnci sau a unei serii de bǎnci importante poate influența politica economicǎ și în special sistemul de banci. Asemenea externalitați implicǎ sau sugereazǎ cǎ falimentul bǎncilor, generat fie de probleme de lichiditate, fie de neîndeplinirea solvabilitǎții, poate, uneori, justifica intervenția autoritǎților publice, fǎrǎ a mai fi necesarǎ intervenția bǎncii centrale. Dar fiecare intervenție este justificatǎ numai dacǎ alte soluții nu sunt posibile, și dacǎ beneficiile stabilitǎții financiare depǎșesc costurile implicate, respecti creșterea riscului de hazard.

În aceste condiții, managementul crizelor bancare implicǎ și o anumitǎ preocupare pentru prevenirea acestora, ceea ce este posibil de realizatprin: asigurarea depozitelor, reglementare și supraveghere.

33

Privite în ansamblu, asemenea mǎsuri adoptate pot reduce risculsistematic generator de crize bancare, dar nu îl eliminǎ în totalitate.

Astfel, pentru unele autoritați publice, evitarea falimentelorbancare este posibilǎprin dezvoltarea sectorului privat, furnizor de importante lichiditǎți, caz în care bǎncile centrale îndeplinesc rol de intermediari, încercînd sǎ convingǎ bǎncile individuale de potențialul pe care îl dețin cele care par mai puțin solvabile. In asemenea caz , sectorul privat subvenționeazǎ bǎncile falimentareși reduce disciplina pieții.

Coordonarea acțiunilor bǎncii, prin sectorul privat, antreneazǎ o serie de dificultǎți datoritǎ avantajului competitiv pe termen scurt al bǎncilor cu surplus de lichiditǎți în decursul crizelor. In asemenea circumstanțe, persuasiunea moralǎ și reglementǎrile autoritǎților publice sunt necesare pentru a instura o atitudine de cooperare între bǎncile competitive.

Experiențele ultimele douǎ secole demonstreazǎ cǎ, atunci cînd instituțiile financiare sunt insolvabile, autoritǎțile încearcǎ sǎ organizeze sectorul privat de capital. In țǎrile în care competiția sistemului financiar prezintǎ anumite grade de limitare, s-au înfințat instituții semi-private, cu scopul soluționǎrii problemelor de lichiditate a bǎncilor mici. Este cazul Germaniei unde, în anii 1970 s-a creat LikoBank, la care Bundesbank se referǎ ca la un împrumutǎtor de penultim resort.

Atunci cînd nu este posibilǎ organizarea problemelor de lichiditate prin intermediul bǎncilor individuale și al organizǎrii sectorului privat, trebuie abordatǎ nevoia de lichiditate la nivelul întregului sistem bancar si prin intervenția bǎncii centrale, ca împrumutator de ultim rang.

O altǎ problemǎ referitoare la rolul de împrumutǎtor de ultim rang al bǎncii centrale este aceea a ratei de dobîndǎ la care aceasta acordǎ împrumuturile, respectiv la o ratǎ penalizatoare a dobînzii.

Asemenea practicǎ genereazǎ o serie de efecte, dintre care reținem:

agraveazǎ starea de crizǎ a bǎncilor care nu pot rambursa împrumuturile acordate la o ratǎ sporitǎ a dobînzii;

furnizeazǎ semnale de piațǎ, ceea ce favorizeazǎ o evoluție necorespunzǎtoare a activitǎții și oferǎ managerilor posibilitatea asumǎrii unor riscuri sporite;

34

Ideea de bazǎ, care trebuie reținuta dintr-o asemenea situație, este aceea cǎ bǎncile centrale, împreunǎ sau separat de alte instituții de supraveghere a sistemelor bancare, impun condiții de îndeplinirea rolului de împrumutǎtor de ultim rang, dintre care ratele de dobîndǎ penalizatoare, ceea ce limiteazǎ abilitatea acestora de a se angaja într-o multitudine de activitǎți.

Alǎturi de acest aspect, este important ca bǎncile centrale sǎ practice o înștiințare a politicii practicate înaintea manifestǎrii crizelor bancare, rolul acestor anunțuri în avans fiind acela de a reduce incertitudinea și hazardul moral. Mai concret, anunțurile din partea bǎncilor centrale sunt necesare pentru ca bancile cu probleme de solvabilitate sǎ cunoascǎ daca vor fi sprijinite sau nu.

Aspectul prezintǎ o importanțǎ deosebitǎ, ceea ce rezultǎ și din elementele care se regǎsesc în Raportul țarilor din G10 (1998), și în care se precizeazǎ cǎ în acțiunile de sprijinire a instituțiilor financiare este necesar a se preciza cum, cînd, și în ce condiții poate fi acordat sprijinul. Scopul unei asemenea transparențe este de eliminare a ambiguitǎților din interventiile bǎncilor centrale.

Drept concluzie la problema intervenției bǎncii centrale în managementul crizelor bancare se pot forma urmatoarele enunțuri:

implicarea bǎncilor centrale în soluționarea crizelor bancare se bazeazǎ pe vulnerabilitatea bǎncilor la criza de lichiditate și pe impactul pe care falimentul bancar il antreneazǎ asupra întregului sistem financiar și asupra economiei;

întrucit distincția între lipsa de lichiditate și insolvabilitate nu este clarǎ în activitatea practicǎ, banca centralǎ se implicǎ indirect prin facilitǎți acordate sectorului privat, sau prin acțiunea directǎ care include asigurarea depozitelor, precum și activitatea de supraveghere a sistemului bancar;

soluționarea falimentelor bancare antreneazǎ costuri oficiale, concretizate în provizioanele constituite pentru acoperirea riscului de capitalsau în pierderile produse prin acordarea de lichiditǎți bancilor care pot deveni insolvabile. Din acest motiv scopul fiecǎrei intervenții a bǎncii centrale, termenii și condițiile în care se realizeazǎ acestea trebuie limitatenumai la situațiile prin care se asigurǎ menținerea stabilitǎții sistemului financiar;

35

creșterea complexitǎții activitǎții bǎncilor internaționale, în ultimii ani care are ca efect adoptarea a o serie de mǎsuri în vederea menținerii disciplinei pieței interbancare și a funcționǎrii sistemelor de platǎ în timp real. Din acest motiv, asistǎm la partajarea responsabilitǎților de supraveghere cu alte tipuri de instituții bancareși nebancare cu rol în prevenirea și managementul crizelor, precum și cu Ministerul Finanțelor.

36

Bibliografie

Nicolae Dardac, Teodora Barbu, “Monedǎ, bǎnci și politici monetare”, editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București 2005;

Aurelian Alexandru, Paul Berea, “Bǎncile.Modernizarea sistemului bancar”, editura Expert, București 2003;

Vasile Turliuc, Angela Boariu, Vasile Cocriș, “Moneda și credit”, editura Economicǎ, București, 2005;

Alina Bratu, “Monedǎ, credit, bǎnci”, editura Ex Ponto, București,2005;

www.bnr.ro

37

Bibliografie

Nicolae Dardac, Teodora Barbu, “Monedǎ, bǎnci și politici monetare”, editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București 2005;

Aurelian Alexandru, Paul Berea, “Bǎncile.Modernizarea sistemului bancar”, editura Expert, București 2003;

Vasile Turliuc, Angela Boariu, Vasile Cocriș, “Moneda și credit”, editura Economicǎ, București, 2005;

Alina Bratu, “Monedǎ, credit, bǎnci”, editura Ex Ponto, București,2005;

www.bnr.ro