Functiile Controlului Financiar
Funcțiile controlului financiar
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Noțiuni introductive privind controlul financiar
1.1. Conceptul de control financiar
1.2. Evoluția istorică a controlului financiar
1.3. Actele controlului financiar
1.3.1. Raportul de control
1.3.2. Notele de constatare
1.3.3. Notele explicative
1.3.4. Procesul verbal de contravenție
1.3.5. Nota de prezentare
1.3.6. Nota de expunere a concluziilor controlului
Capitolul II. Funcțiile controlului financiar
2.1. Prezentarea funcțiilor controlului financiar
2.1.1. Funcția de evaluare
2.1.2. Funcția preventivă
2.1.3. Funcția de documentare
2.1.4 Funcția recuperatorie
2.1.5. Funcția pedagogică
2.2. Formele de organizare ale controlului financiar
2.2.1. Controlul intern
2.2.2. Controlul financiar preventiv
2.2.2.1 Controlul financiar preventiv propriu
2.2.2.2. Controlul financiar delegat
2.2.3. Auditul public intern
2.2.3.1. Comitetul pentru audit public intern
2.2.3.2. Unitatea centrală de armonizare pentru auditul public
2.2.3.2. Compartimentul de audit public intern
2.2.4. Controlul financiar de stat
2.2.4.1. Direcția generală a controlului financiar de stat
2.2.4.2. Direcția Generală antifraudă
2.2.5. Controlul fiscal(inspecția fiscală)
2.2.6. Controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi
Capitolul III. Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Privită din perspectiva tematicii abordate în această lucrare, funcțiile controlului financiar sunt destinate formării, repartizării și utilizării fondurilor publice ale statului cu respectarea condițiilor de legalitate, operativitate, eficiență, realitate și economie, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ.
Rolul efectuării controlului financiar îi revine în exclusivitate statului, control ce se impune a fi exercitat atât din afara instituțiilor publice dar el trebuie efectuat și ca o activitate internă, activitate ce trebuie raportată la existența legislației în vigoare, legislație ce se modifică tot mai des în contextul evoluției zilnice a societății.
Prin prisma acestei evoluții statul trebuie să asigure în primul rând o legislație conformă și adaptată la cerințele societății și abia apoi să teacă la controlul efectiv. Efectuarea acestor activității impune o structurare complexă a instituțiilor statului în care necesitatea de a se adapta a culminat în anul 2013 cu formarea Direcției Antifraudă, organizație ce are în vedere controlul ce se impune asupra utilizării banului public.
Dincolo de controlul pe care statul îl efectuează asupra contribuabililor statul asigură drepturi acestora modului și a termenelor în care urmează să fie efectuate controalele prin punerea la dispoziția documentelor și informațiilor în legătură cu operațiunile ce urmează a fi verificate. Chiar și modalitatea de efectuare a controlului este anunțată contribuabililor printr-o procedură riguros stabilită.
Cea mai importantă normă legală este dată de prevederile codului de procedură fiscală de la care derivă numeroase alte texte de lege raportate la evoluția și complexitatea vieții cotidiene.
CAPITOLUL I
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONTROLUL FINANCIAR
Pornind de la expresia latina “contra rolus”, care înseamnă verificarea actului original după duplicatul care se încredințează in acest scop unei alte persoane, controlul financiar, ca și componentă a controlului economic,are ca obiectiv cunoașterea de către stat a modului cum sunt administrate mijloacele și materialele de către societățile publice, modul de cheltuire a banului public, asigurarea echilibrului financiar, realizarea eficienței economico-financiare, dezbaterea economiei naționale, înfăptuirea produsului social.
“Instrument al politicii financiare a statului, controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficiențelor și de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea legalității. Scopul controlului financiar este de a releva abaterile, lipsurile, deficiențele pentru a le remedia și a le evita , pe viitor. Controlul se poate exercita personal sau cu ajutorul unor aparate speciale de control. Ca si atribut al conducerii, controlul se manifestă prin forme diferite cum sunt: controlul tehnologic și tehnic, controlul economic, controlul financiar, controlul calității produselor, controlul protecției muncii, controlul comercial, controlul sanitar etc. Toate aceste forme de control acționează convergent și se completează reciproc, alcătuind împreună un sistem integrat, general și cu caracter unitar asupra tuturor domeniilor și sectoarelor de activitate. Din aceste forme de control, controlul financiar cuprinde in sfera sa: relațiile, fenomenele și procesele financiare; procesul de administrare și gestionare a patrimoniului; rezultatele activității economico- sociale în toate momentele, unitățile și locurile unde se gospodăresc valori materiale și bănești și se fac cheltuieli. Controlul financiar asigură buna funcționare a activității economice, acționând sistematic în vederea prevenirii abaterilor și deficiențelor, creșterea eficienței, apararea patrimonilui și cunoașterea modului de respectare a legalității cu caracter economic și financiar”.
Prin control, conducerea își asigură informarea dinamică, reală, preventivă, care ridică valoarea concluziilor și calitatea deciziilor.
Controlul pătrunde in esența fenomenelor și contribuie efectiv la conducerea ștințifică și eficientă, sesizează aspectele negative în momentul în care acestea se manifestă ca tendință și intervine operativ pentru prevenirea și lichidarea cauzelor. “Controlul nu se rezumă să constate manifestarea neajunsurilor, este bazat pe previziunea desfășurării activității, a posibilităților apariției deficiențelor și anomaliilor. Pentru obținerea profitului maixim, controlul contribuie și la prevenirea tendințelor și fenomenelor care necesită decizii de corecție”.
Controlul asigură perfecționarea activității și creșterea profitului în condiții de concurență liberă și loială. Controlul ca formă de cunoaștere, este lipsit de sens dacă nu se manifestă și ca formă de perfecționare a modului de gestionare a patrimoniului și de conducere a activității agentului economic.
Controlul este o necesitate obiectivă și subiectivă, dar nu este un scop, ci un mijloc de perfecționare a activității executive, inclusive a procesului de conducere a acesteia. Pe această linie controlul are ca direcții esențiale:
– organizarea mai bună a muncii;
întărirea ordinii și disciplinei în organizarea și desfășurarea activității economice, a disciplinei tehnologice;
gospodărirea mai eficientă a mijloacelor de muncă, materiale și financiare;
descoperirea operațiilor nereale, neeconomice și nelegale;
preîntâmpinarea apariției deficiențelor, neregulilor și pagubelor;
evaluarea eficienței rezultatelor obținute;
recuperarea abaterilor constatate și perfecționarea activității viitoare .
Prin control se acționează în direcțiile esențiale ale cerințelor sociale, se acordă atenție deosebită problemelor economice și financiare concrete, trecerii de la faza de preocupări generale, de program, la asigurarea continuității practice și eficiente.
Controlul este o funcție a managementului și, în același timp, o activitate independentă, care vizează maximizarea parametrilor ce se referă la rezultatele obținute și la creșterea vitezei de realizare a lor.
Sistemul de control financiar este un instrument indispensabil managementului pentru supravegherea regulată a activității agentului economic.
“ Controlul financiar, ca parte integrantă a managementului și a gestiunii finnciare, ca formă de cunoaștere, ceea ce îi conferă o sferă mult mai largă și cu semnificații multiple, care depășesc interesul strict al agentului economic. Astfel același control, care se efectuează în cadrul agentului economic, are o triplă semnificație, fiind în același timp un control pentru sine ( controlul interior), un control pentru alții ( controlul exterior ) și un control pentru stat ( controlul public)” .
Pentru a fi un bun controlor sunt necesare și alte însușiri, pe langă o bună pregătire profesională: fler, o fină și pătrunzătoare observație, putere de analiză și sinteză, discernământ, o anumită răutate convergentă scopului controlului fără afectarea personalității celui controlat, rigoare și oportunitate în luarea deciziilor, precum și deschidere spre nou.
1. 1. CONCEPTUL DE CONTROL FINANCIAR
Conceptul de control financiar reprezintă verificarea modului de îndeplinire a programelor stabilite, a erorilor, abaterilor, lipsurilor, deficiențelor din activitatea economico-financiară.
“Controlul financiar este o concretizare practică a funcției de control al finanțelor, el exercitându-se doar acolo unde se manifestă relații, procese și raporturi financiare, deci în planul proceselor și fenomenelor cu caracter financiar, caracteristice constituirii și repartizării fondurilor bănești la nivelul diferitelor structuri organizatorice, cât și asupra altor procese ale reproducției sociale din care rezultă și se mobilizează, sau către care sunt dirijate spre utilizare, resursele financiare”.
Obiectul controlului financiar constă în examinarea modului în care se realizează sau s-a realizat programul fixat anticipat și a modului cum se respectă principiile stabilite, cu scopul de a releva erorile, abaterile, lipsurile, deficiențele pentru a le remedia sau evita în viitor.
Gradul de dezvoltare economico-socială, diversitatea de activități și interrelațiile ce se stabilesc între acestea definesc conținutul controlului , care cuprinde în obiectul său de activitate: modul de aplicare și îndeplinire a directivelor stabilite, prevenirea și înlăturarea aspectelor negative și consolidarea celor pozitive, astfel încât, în condițiile liberei inițiative, concurenței loiale și legalității, sa se asigure creșterea profitului.
Sub aspect legal, teoretic și practic controlul financiar cuprinde in sfera sa, o problematică foarte complexă, specifică domeniului economic și financiar în interacțiunea și condiționarea sa reciprocă cu domeniul tehnologic, juridic etc.
Controlul financiar apare la nivel macroeconomic, fiind o activitate sigură și necesară, desfășurată de organele competente ale statului, prin care asigură cunoașterea și perfecționarea modului de gestionare a patrimoniului public și fondurilor publice.
Controlul financiar cuprinde în sfera sa:
– relațiile, fenomenele și procesele financiare;
procesul de administrare și gestionare a bunurilor și valorilor;
rezultatele activității economico-sociale;
toate momentele, unitățile și locurile unde se gospodăresc valorile materiale și bănești și se fac cheltuieli.
Controlul financiar asigură buna funcționare a activității economice și acționează sistematic în vederea:
prevenirii abaterilor și deficiențelor;
apărării bunurilor și valorilor;
cunoașterii modului de respectare a legalității;
stabilirea răspunderii pentru pagube sau pentru nerespectarea disciplinei de gestiune;
creșterea eficienței economice.
Controlul financiar, ca proces complex și permanent, contribuie la buna folosire a mijloacelor materiale și financiare, având sarcina de a preveni angajarea de cheltuieli fără asigurarea profitului sporit în folosirea resurselor materiale, financiare și umane. Ca si concept controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire tre acestea definesc conținutul controlului , care cuprinde în obiectul său de activitate: modul de aplicare și îndeplinire a directivelor stabilite, prevenirea și înlăturarea aspectelor negative și consolidarea celor pozitive, astfel încât, în condițiile liberei inițiative, concurenței loiale și legalității, sa se asigure creșterea profitului.
Sub aspect legal, teoretic și practic controlul financiar cuprinde in sfera sa, o problematică foarte complexă, specifică domeniului economic și financiar în interacțiunea și condiționarea sa reciprocă cu domeniul tehnologic, juridic etc.
Controlul financiar apare la nivel macroeconomic, fiind o activitate sigură și necesară, desfășurată de organele competente ale statului, prin care asigură cunoașterea și perfecționarea modului de gestionare a patrimoniului public și fondurilor publice.
Controlul financiar cuprinde în sfera sa:
– relațiile, fenomenele și procesele financiare;
procesul de administrare și gestionare a bunurilor și valorilor;
rezultatele activității economico-sociale;
toate momentele, unitățile și locurile unde se gospodăresc valorile materiale și bănești și se fac cheltuieli.
Controlul financiar asigură buna funcționare a activității economice și acționează sistematic în vederea:
prevenirii abaterilor și deficiențelor;
apărării bunurilor și valorilor;
cunoașterii modului de respectare a legalității;
stabilirea răspunderii pentru pagube sau pentru nerespectarea disciplinei de gestiune;
creșterea eficienței economice.
Controlul financiar, ca proces complex și permanent, contribuie la buna folosire a mijloacelor materiale și financiare, având sarcina de a preveni angajarea de cheltuieli fără asigurarea profitului sporit în folosirea resurselor materiale, financiare și umane. Ca si concept controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficiențelor legalității, scopul fiind acela de a remarca abaterile, lipsurile, deficiențele pentru a le remedia pe viitor.
Controlul financiar făcând parte din gestiunea financiară, precum și din management reprezintă totodată ca necessitate obiectivă o formă de cunoaștere cu semnificații multiple și o sferă mult mai largă ce depășesc interesul unei firme, efectuându-se în cadrul acesteia, având o triplă semnificație, fiind în același timp un control pentru sine, un control pentru alții și un control pentru stat .
În același timp, controlul financiar reprezintă un proces de cunoaștere a trecutului, de apreciere a prezentului și de descifrare a viitorului, în legătură cu activitatea firmei și cu performanțele ei economico-financiare, fiind totodată un proces de cunoaștere, o practică ce incită la studiu, acțiune și reflecție. De asemenea, acesta garantează protecția intereselor ce gravitează în jurul firmei, furnizând o viziune globală asupra ei. Controlul reprezintă și un factor de securitate și autonomie pentru societate, apare ca un instrument de reglementare a activității agenților economici, precum și ca un ghid pentru cei ce iau decizii la orice nivel, ajută la sancționarea agenților economici ineficienți și incompetenți, ca și la recompensarea celor competitivi. Altfel spus, controlul contribuie la integrarea firmei în mecanismul de piață printr-o activitate managerială complexă și continuă.
În cazul economiei de piață, controlul fiind o formă de cunoaștere, are în vedere trei poziții de interese economico-financiare: interesele agenților economici bazate pe profit, interesele terților agenți economici și interesele statului.
Controlul financiar, nu este numai concomitent și ulterior, ci, în primul rând, este bazat pe previziunea desfășurării activității, a posibilităților apariției deficiențelor și anomaliilor.
Pe lângă evaluarea rezultatelor în funcție cu obiectivele și normele stabilite, controlul financiar contribuie și la prevenirea tendințelor și fenomenelor care necesită decizii de corecție.
În funcție de interesele economico-financiare ale agenților economici și ale statului, controlul îndeplinește cu grad diferențiat, funcția de cunoaștere-evaluare a realității economico-financiare, a rezultatelor activității. “Cunoașterea asigurată de control se bazează pe analiza riguroasă a realității în vederea sesizării operative a eventualelor tendințe de ineficiență.
Prin funcția de cunoaștere-evaluare a controlului se apreciază și se stabilesc, în condițiile de realitate și legalitate, deficiențele, abaterile,orientările în care își au izvorul factorii a căror acțiune tinde spre rezultate negative, spre ineficiență economică.
Controlul asigura perfecționarea, creșterea profitului în condiții de concurență liberă și loială. Cunoașterea implică perfecționarea. Controlul este o necesitate obiectivă și subiectivă, dar nu este un scop, ci un mijloc de perfecționare a activității executive, inclusiv a procesului de conducere a acesteia. Controlul financiar are ca direcții esențiale organizarea mai bună a muncii, întărirea ordinii și disciplinei în organizarea și desfășurarea activității economice, a disciplinei tehnologice, gospodărirea mai eficientă a mijloacelor de muncă, materiale și financiare.
Conceptul potrivit căruia munca este izvorul de adevărată și crescândă bunăstarea a celui ce o desfășoară și în același timp, izvorul bogăției națiunii în întregul ei, stă la baza controlului. Un factor care contribuie la menținerea activității în situația normală, la soluționarea cu inteligență și competență a problemelor privind dezvoltarea și modernizarea economică, în condiții de eficiență reală este controlul. În principal, controlul urmărește funcționarea unităților de producție la capacitatea normală, chiar maximă, cu adevărat pe criterii de eficiență și rentabilitate”.
Teoria, și practica “dovedesc și demonstrează necesitatea cunoașterii condițiilor economice și financiare, în raport cu cerințele și legitățile pieței in care acestea se realizează. Cunoașterea situației patrimoniului, a relațiilor economico-sociale, a capacității acestora de a genera progres se realizează cu ajutorul controlului și în cadrul acestuia un rol determinant îl are controlul financiar, organizat și exercitat în mod competent.
Cunoașterea este necesară fiecărui om, dar în primul rând conducerii unei colectivități, pentru care controlul reprezintă o funcție a acesteia. Prin control, conducerea își asigură informarea dinamică, reală, preventivă. Controlul nu se rezumă să constate manifestarea neajunsurilor, ci, în primul rând, el este un instrument, un mijloc de cunoaștere a realității, dar și a posibilităților apariției deficiențelor și anomaliilor”.
Controlul, pentru a obține un profit maxim în raport cu obiectivele și normele stabilite contribuie și la prevenirea tendințelor și fenomenelor care necesită decizii de corecție.
În principal, controlul financiar al firmei are în vedere, controlul de gestiune al acesteia, dar deopotrivă privește și activitatea și situația firmei în general, ca și modul de gospodărire a resurselor acesteia, a celor bănești în special. Acesta, corelat cu managementul și cu resursele financiare, care nu pot fi concepute fără control, îl vom numi, controlul firmei.
“Din punct de vedere al firmei, controlul răspunde mai întâi nevoii conducerii de a cunoaște dacă activitatea sa se desfășoară în conformitate cu obiectivele propuse-echilibru financiar, independență, solvabilitate, rentabilitate, supraviețuire sau creștere, menținerea clientelei sau extinderea ei, etc., pentru a se asigura de o funcționare eficientă dar și pentru consolidarea poziției sale pe piață în viitor. Tot din această optică internă, controlul răspunde și unei nevoi a conducerii de a se informa dacă firma are capacitatea de a-și respecta obligațiile față de acționari și asociați, fată de parteneri, față de stat și public (dividende, plata bunurilor și serviciilor cumpărate, rambursarea creditelor și plata dobânzilor, drepturile asociaților, taxe și impozite ș. a. ).
Într-o economie de piață concurențială, firma trebuie să dea dovadă de transparență, sa ofere terților informații performanțelor sale. Privit astfel, controlul răspunde unei necesități economico-sociale cu caracter mai larg, care depășește interesul strict al managementului firmei”.
Controlul financiar, în mod deosebit, dacă nu satisface interesele diverse și uneori contradictorii, servește intereselor economice, sociale și politice ale colectivității în care funcționează. El oferă imaginea stărilor de fapt la un moment dat și reprezintă un mijloc de cunoaștere a capacității celor care gestionează relațiile pe termen scurt, medii și lung. Controlul se desfășoară și se raportează la normele juridice legale impuse de comunitatea sau colectivitatea ale cărui interese le satisface.
Controlul terților, al autorităților publice, în economia de piață nu semnifică o limitare a liberei inițiative a agentului economic și nici o intervenție a statului în treburile acestuia. “Chiar dacă investitorii iau propriile lor decizii, unde și cum să investească banii lor, iar companiile individuale pot sa selecteze propriile lor strategii, acestea fiind cele doua mari forțe ale sistemului interprinderii private, ele presupun o căutare continuă de noi resurse și posibilități, ceea ce contribuie la păstrarea echilibrului economic și dinamizarea economiei ”.
Controlul financiar, ca și componentă a controlului economic, are ca obiectiv cunoașterea de către stat și de către cetățenii acestuia a modului în care sunt administrate mijloacele materiale și financiare de către societățile comerciale publice, modul de realizare și cheltuire a banului public, asigurarea echilibrului financiar, realizarea eficienței economico-financiare, dezvoltarea economiei naționale, înfăptuirea progresului social.
Controlul financiar este un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficiențelor și de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea legalității.
“Controlul financiar nu trebuie limitat numai la cel care se realizează din afara instituțiilor supuse acestuia, ci trebuie înțeles și ca o activitate internă, instrument de autoreglare a acțiunilor proprii.
Activitatea de control financiar dă conținut unor raporturi juridice care apar în interiorul sistemului administrativ-financiar sau între entități aparținând acestui sistem și altele situate in afara sa”.
Controlul, ca atribut al managementului și ca sistem, se manifestă prin forme diferite, corelative cu conținutul acesteia, care reflectă realitatea, atât sub aspectul general și esențial, cât și sub cel concret, particular, diferențiate în funcție de mai multe criterii.
“După momentul în care se exercită controlul, raportat la momentul desfășurării activității sau al efectuării operațiilor cere se controlează, controlul financiar se manifestă sub trei forme, și anume:
anticipat sau preventiv
concomitent sau operativ-curent
postoperativ sau ulterior”.
Statul, prin formele sale de control financiar, are un rol foarte important în conducerea societății, în soluționarea problemelor actuale pe care le ridică construcția economică a țării, în condițiile străduinței dobândirii statutului de economie de piață funcțională, absolut necesară în cadrul Uniunii Europene.
“În S. U. A., , și , țări foarte dezvoltate, sunt în atenție interesele investitorilor pe piața capitalurilor, factor important care a contribuit la o anumită configurație și dezvoltare a normelor contabile și care reprezintă configurație și dezvoltare a normelor contabile și care reprezintă fundamentul sistemului de evidență contabilă și control financiar. În consecință, scopul documentelor financiare este acela de a oferi informațiile necesare investitorilor pentru adoptarea deciziilor referitoare la cumpărarea, menținerea sau vânzarea titlurilor de valoare.
În țări ca Germania, Elveția, Japonia, scopul principal a fost calcularea profitului (pierderilor) în vederea distribuirii lui și protejării creditelor, care explică sistemul contabilității specifice acestor țări, unde protecția față de creditori este esențială. A sporit astfel responsabilitatea societăților comerciale față de terți și autoritățile guvernamentale, ca și față de public, unde controlul financiar al firmelor în aceste țări a avut un rol deosebit de important”.
Controlul financiar se efectuează pe mai multe direcții și vizează respectarea legislației în domeniu de către toți membrii societății, întărirea disciplinei financiar-fiscale în colectarea resurselor necesare bugetului statului, folosirea eficientă a fondurilor bănești publice, constituirea resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene ( reprezentând contribuția României la acest organism ), integrarea în mod treptat în sfera răspunderii manageriale.
În sens restrâns, controlul financiar, reprezintă o “manifestare a funcției de control a finanțelor publice. Această funcție se referă la verificarea modului de constituire a fondurilor publice în economie la repartizarea acestora pe beneficiari și la eficiența (eficacitatea ) cu care unitățile economice cu capital de stat și instituțiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea sunt proprii sa împrumutate. Controlul financiar nu se poate exercita acolo unde nu se manifestă relații, procese și raporturi financiare. Concretizarea efectivă a funcției de control a finanțelor presupune exercitarea controlului financiar atât asupra proceselor și fenomenelor de natură financiară caracteristice constituirii și repartizării fondurilor bănești la nivelul diferitelor structuri organizatorice, cât și asupra altor procese ale reproducției sociale din care rezultă și se mobilizează sau către care sunt dirijate spre utilizare resursele financiare”.
În sinteză, la nivel de concept controlul financiar “reprezintă o formă complexă de control, care constă în acțiunea de verificare, atât din exterior, cât și intern a activităților desfășurate de instituțile publice și alți participanți la viața economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea, administrarea și utilizarea resurselor financiare publice și în îndrumarea și corectarea acțiunilor deverselor structure, în vederea asigurării legalităților acestora.
Activitatea de control financiar este realizată de organe competente ale statului, cu atribuții conferite de lege în acest sens”
1. 2. EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONTROLULUI FINANCIAR
Conceptul de control este întâlnit încă din epoca feudală în laturile vieții economico-sociale, realizându-se cu eforturi umane și materiale, natura controlului fiind specifică fiecărei dintre acestea.
Încă din cele mai vechi timpuri, datele istorice confirmă că activitatea umană a fost supusă controlului sub diferite aspecte, controlul continuând să fie și astăzi unul dintre factorii principali care influențează și stimulează progresul.
Sub influența condițiilor interne și a particularităților fiecăruia controlul și evidența activității agenților economici diferă de la țară la țară. Într-un studiu, Organizația Consultativă de Dezvoltare Economică (O. C. D. E), evidențiază că aceste sisteme, mai ales cel de control, răspund unor interese economice și politice care explică deosebirile existente.
“Apariția și dezvoltarea statului (a autorităților legislative, executive și judecătorești ) a detrerminat și necesitatea constituirii unor fonduri bănești publice, în vederea îndeplinirii sarcinilor și funcțiilor sale.
Constituirea acestor fonduri publice la dispoziția statului a determinat instuirea unui control financiar, pentru a se verifica modul de prelevare și de utilizare eficientă a acestora”.
În țara noastră, activitatea de control este grupată în ordine cronologică, în funcție de evoluția sa, în următoarele perioade principale.
Prima perioadă este cea cuprinsă între secolele XVI- lea și al XIX- lea, în care domnul, fiind atotputernic, poseda de veniturile țării fără să asculte de cineva, iar când recurgea obștească și boierilor, o făcea numai spre a se consulta. Domnitorul nu era controlat de nimeni asupra întrebuințării veniturilor deoarece nu există o reprezentare națională cu drepturi financiare. Există totuși un control special al banilor domnești, practicat în numele și pentru interesul domnului, pentru ca persoanele însărcinate cu perceperea veniturilor să nu comită jafuri sau abuzuri care să-l păgubească.
Această perioadă poate fi împărțită în două subperioade: perioada anii 1550 (aproximativ) și 1750, când întâlnim registrele pentru socotelile vistieriei, și Sfatul compus din șapte boieri. În a doua jumătate a secolului al XVIII- lea, se înregistrează o schimbare semnificativă a legislației fiscale, când Constantin Mavrocordat adoptă în Țara Românească o serie de reforme cu caracter fiscal,administrativ și agrar. “Domnitorul român numea pârcălabii și ispravnicii care ajutați de slujbași fiscali erau responsabili de colectarea impozitelor și vărsarea acestora la vistierie. Vistieria era gestionată de marele vistiernic care ținea evidența sumelor percepute și plătite, precum și a celorlalte valori. Deși se efectuau controale, slujbașii domnești puteau fi reclamați, iar pe baza dovezilor prezentate se aplicau sancțiuni care puteau ajunge până la confiscarea averilor personale și pierderea unor drepturi.
Paralel cu delimitarea vistieriei țării de averea personală a domnitorilor a crescut și responsabilitatea domnitorilor cu privire la modul de cheltuire a banilor publici. Cel dintâi domnitor care a justificat veniturile și cheltuielile vistieriei a fost Nicolae Vodă Mavrocordat, care a prezentat divanului boierilor socoteli de venituri și cheltuieli și sămi ale vistieriei”. La ordinul domnitorului, stabilirea și întrebunțarea fondurilor se făceau după bunul său plac, și nici nu existau anumite reguli clare. Această perioadă se poate caracteriza prin lipsa unor reguli de control privind întrebuințarea veniturilor strânse de la populație și deci a inexistenței unui sistem financiar.
Între anii 1831-1832 și 1858, este cuprinsă o altă perioadă fiind controlată de aplicarea Regulamentelor Organice, care, în Principatele Române, pun baza unei organizări financiare. Tot acum se hotărăsc unele norme publice de control financiar. Prin includerea noului sistem financiar s-a acordat Adunărilor Obștești din cele două Principate dreptul de a încuviința perceperea dărilor și realizarea cheltuielilor, folosindu-se pentru prima dată noțiunea de buget. Ulterior, a luat naștere controlul obștesc, care, în timpul anului, putea să cerceteze orice cheltuială a statului și să adeverească primirile. Acest organism a stat la originea controlului financiar în România și a devenit ulterior Ministerul Controlului, care profesa, asupra conturilor de gestiune, controlul, însă nu în ansamblu, ci dispersat.
Se inaugurează un sistem simplu de înregistrare a operațiunilor financiare, de încasări și plăți, prin Regulamentul Organic folosind punerii în ordine a finanțelor publice, și un control exercitat de organele administrative, așa zisul Control Obștesc în Muntenia și Sfatul Administrativ în Moldova, care aveau misiunea de a cerceta în mod detaliat operațiile făcute de slujbașii tării și de a pregăti controlul suprem al Adunării Obștești, care constată neregulile și abuzurile și le denunța domnitorului, pentru ca acesta să-i pedepsească pe cei care se dovedeau vinovați.
Acest control obștesc era format din 12 funcționari, conduși de un șef de control, ce a luat atribuțiile de verificare din sarcina vistiernicului, controlul dobândind în aceste condiții independență și eficiență. Ulterior a fost transformat în Ministerul Comerțului, care în anul fost înglobat în Ministerul Finanțelor.
O altă perioadă se stabilește din anul 1858 până la 23 august 1944. În anul 1858, în baza Convenției de s-au pus în practică principiile bugetare, pe seama cărora s-a promulgat primul regulament al contabilității publice, care a contribuit la introducerea unui anumite ordini, în finanțele publice și a înfăptuit efectuarea controlului acestora.
Controlul se efectua admistrativ și legislativ.
Controlul administrativ se realizează prin înregistrarea în contabilitatea ministerelor a tuturor operațiunilor legate de administrarea și utilizarea fondurilor. Contabilii aveau răspunderea de a prezenta lunar ordonatorilor de credite raportate asupra operațiilor efectuate și actele justificative trimise Ministerului Finanțelor. În structura controlului legislativ, miniștrii erau obligați să prezinte în fiecare sesiune operațiile efectuate în anul precedent care trebuiau să se sprijine pe acte justificative.
În anul 1862 s-a înființat serviciul Inspecției generale de finanțe, sub conducerea Ministerului Finanțelor, cu sarcina de a face control inopiant asupra contabilității tuturor agenților aparținând Ministerului Finanțelor și de a semnala neregulile rezultate.
Odată cu legea din 24 ianuarie 1864, Înalta Curte de Conturi s-a înființat, ca organ specializat și independent, având sarcina de a exercita controlul jurisdicțional asupra bugetului. Pornind de la această dată, controlul s-a realizat după pricipiul separării puterilor. Astfel, existau: “controlul puterii executive, controlul jurisdicțional al Înaltei Curți de Conturi, controlul exercitat de organul legislativ.
Din 1929, prin Legea contabilității, este introdusă partida dublă, obligatorie pentru toate administrațiile publice. Înregistrările contabile și încheierile de situații și conturi privind executarea bugetului și mânuirea banilor publici, de aceea, fac posibile controlul și cunoașterea situației financiare a țării. Prin această lege se face o diferențiere între contabil și mânuitor, putându-se determina astfel răspunderea în caz de fraudă.
După fost înființată Garda Financiară, care a fost apoi desființată, pentru a fi reînființată în 1932 în întreaga țară. Garda Financiară, conform articolului 1 din Regulamentul de serviciu și organizare , era un corp de control fiscal, organizat militărește dintr-un număr de peste 2000 de funcționari, care făceau parte din administrația centrală a Ministerului de Finanțe.
Garda Financiară era o instituție puternică în toate statele dezvoltate”. În Transilvania, Banat și Bucovina a funcționat mult mai bine și mai eficient. Ministerul de Finanțe în anul 1924, amplifică organizarea Gărzii Financiare la nivelul întregii țări, înființând o structură conturată cu rezultate din ce în ce mai bune.
Ministerului de Finanțe, prin legea de organizare i-au fost mărite atribuțiile și alte impozite din domeniul sectoarelor de producție, comercializare și prestări de servicii, elaborându-se și Regulamentul ei de funcționare. Cele mai importante atribuții ale Gărzii Financiare erau: “controlul bilanțurilor contabile, descărcarea gestiunii și controlul veniturilor statului. Actele emise pentru constatările făcute aveau putere de lege.
O altă perioadă ar dura din 1944 până în prezent, cu anumite delimitări. Între anii 1944 și 1947 are loc etatizarea Băncii Naționale a României , controlul economic, controlul creditelor și reforma monetară”. Banca Națională a fost etatizată la 1 ianuarie 1947, constituindu-se în societatea anonimă pe acțiuni, dreptul de a emite bilete de bancă la purtător și la vedere, precum și organizarea și controlul creditului.
Primul pas spre dezorganizarea sistemului bancar din România și denaturarea funcțiilor normale ale creditului bancar a fost reprezentat de etatizarea Băncii Naționale a României.
În 1948 ia naștere Direcția controlului financiar intern în ministere, alte organizații centrale și locale, instituții, iar atribuțiile controlului financiar preventiv trec asupra controlului de contabilitatea.
În septembrie fost înființată Comisia Controlului de Stat, funcționând pe lângă Consilul de Miniștri.
Comisia Controlului de Stat, era alcătuită dintr-un președinte, prim-vicepreședinte, numiți prin Decretul Prezidului Marii Adunări Naționale, mai mulți vicepreședinți și mai mulți consilieri ministeriali.
“Între anii 1950-1958 s-au introdus unele modificări privind activitatea organelor Ministerului Finanțelor și activitatea de control financiar intern. A luat ființă și Controlul prețurilor, în cadrul Comitetului pentru prețuri.
În 1970 are loc o nouă reglementare a controlului financiar intern, prin Legea nr. 5.
Prin Legea nr. 15 din 1972 s-a înființat Consiliul Central de Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale”, fiind format din președinte, prim-vicepreședinte, vicepreședinți, secretar general și membrii, numiți prin decret al Consilului de Stat, alcătuind împreună Biroul executiv al Consilului Central de Control Muncitoresc al activității Economice și Sociale. Consiliile erau alcătuite dintr-un număr de 7-21 membrii, în funcție de mărimea unităților.
Legea nr. 2/1973 a dus la constituirea Curții Superioare de Control Financiar, pentru ca, în anul 1994, prin Legea nr. 9, să se dea o nouă reglementare a controlului financiar preventiv. Prin această formă de control, se urmărea scopul creditelor bugetare, operațiunile de angajamente legale și bugetare, precum și numirea de angajamente legale și bugetare, precum și numirea de către unitățile publice în cauză în limitele de cheltuieli.
“După 1989 sunt elaborate o serie de acte normative, dintre care amintim: Legea nr. 30 din 22 martie 1991, privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii Financiare, Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, Ordonanța Guvernului nr. 65/1995 privind expertiza contabilă, Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern etc”.
Controlul intern a fost propus într-un regim European, în sensul că legea nu menționa decât atribuțiile generale și specifice ale acestuia, modul de organizare și elaborare rămânând la dispoziția entității publice. Controlul intern, se regăsește în structura fiecărei funcții și trebuie să fie formalizat prin procedure, pe baza fișelor posturilor, care vor fi însoțite de chestionare-listă de verificare, care de fapt sunt instrucțiunile de efectuare a respectivelor controale interne.
În prezent, în România, organizarea controlului intern, cuprinde:
-controlul financiar preventiv;
-controlul legislativ;
-controlul mutual;
-controlul ierarhic;
-controlul administrativ;
-controlul contabil;
-controlul de gestiune;
-controlul managerial.
1.3. ACTELE ACONTROLULUI FINANCIAR
Verificările făcute în urma controlului sunt notate în următoarele acte: raportul de control, note explicative, note de constatare, procesul-verbal de contravenție, nota de prezentare a raportului de control, nota de expunere a concluziilor.
1. 3. 1. Raportul de control
“Raportul de control reprezintă documentul principal al acțiunilor de control în care se consemnează neregulile și abaterile constatate, precum și măsurile care se impun pentru buna gospodărire a unității controlate”. Acest document se organizează pe capitole, într-o ordine cronologică, și este format din: “parte introductivă unde se trece numele organului de control, delegația pe baza căreia s-a efectuat controlul, stadiul de executare a indicațiilor obligatorii și a recomandărilor, perioada în care s-a efectuat controlul, deficiențele constatate, grupându-se pe probleme corespunzătoare obiectivelor controlate; pentru fiecare abatere se indică actele legale încălcate, persoanele răspunzătoare, cauzele, consecințele acestora. Constatările sunt înscrise sistematizat, concis, nu se admit ștersături, corecturi, și partea finală în care se precizează dacă s-a încheiat controlul, că au fost restituite toate documentele de care s-a folosit organul de control, se precizează numărul de exemplare care au fost încheiate, se semnează de organul de control și conducerea unității controlate.
Dacă se constată fapte care atrag răspunderea penală se întocmește un act separat, care este semnat și de persoanele vinovate și de martorii asistenți. La raportul de control se anexează diferite documente: situații, tabele, note de constatare, note explicative”.
3. 2 Notele de constatare
“Notele de constatare sunt documente de control bilaterale, în care se consemnează fenomene sau fapte care ulterior nu ar mai putea fi dovedite. Configurația unei note de constatare se prezintă astfel: (fig. 1.1)
Figura 1. 1. Nota de constatare
(Sursa: Ionel Bostan p. 52)
3. 3. Notele Explicative
Notele explicative, sunt anexe ale proceselor-verbale, ele putându-se regăsi atât ca anexe ale proceselor-verbale de bază, cât și ca anexe ale celor intermediare.
Notele explicative cuprind, sub formă de întrebări și răspunsuri, explicațiile pe care cei ce se fac răspunzători pentru anumite deficiențe le dau în legătură cu acestea. Ele au caracter de declarații, deci de instrument de primă cercetare judiciară în cazurile penale. Se iau în toate cazurile când se constată abateri care atrag măsuri de sancționare, imputare sau au caracter de fapte penale.
Dacă persoana în cauză refuză să dea notă explicativă ori lipsește din unitate în perioada de desfășurare a controlului, întrebările se formulează în scris, sub forma de adresă, cu stabilirea termenului de răspuns, înregistrându-se la unitatea controlată. Dacă nici în aceste condiții nu se răspunde la întrebări, faptul se consemnează în procesul-verbal, anexându-se o copie de pe adresa cuprinzând întrebările”.
Redăm mai jos configurația unei note explicative: (figura 1. 2.)
Figura 1. 2. Nota Eplicativă
(Sursa : Idem, p. 52)
3. 4. Procesul Verbal de Contravenție
Procesul verbal de contravenție se încheie în cazul în care organele de control constată încălcarea actelor normative cu privire la disciplina financiară de personalul din unitatea controlată, și cuprinde date cu privire la fapte realizate, date despre persoana răspunzătoare, cuantumul amenzii aplicate, termenul acordat pentru repararea deficiențelor , identitatea și semnătura martorului sau confirmarea organului constatator că s-a încheiat în lipsa martorilor.
Procesul verbal se încheie în trei exemplare, dintre care unul se dă contravenientului, unul secției care execută amenda, iar altul rămâne la organul constatator.
Procesul verbal de contravenție se prezintă astfel : (figura 1. 3.)
Figura 1. 3. Procesul-verbal de contravenție
(Sursa : Idem.)
3. 5. Nota de Prezentare
Nota de prezentare – reprezintă documentul în care organele de control “consemnează elemente necuprinse în procesul-verbal de bază și nici în celelalte anexe ale acestuia, în legătură cu :
persoanele sau organele din afara unității controlate, care au dat dispoziții generatoare de deficiențe și pentru care trebuie să se stabilească răspunderi;
motivele neaplicării sau nepropunerii de sancțiuni pentru anumite persoane;
propuneri de măsuri de valorificare pentru deficiențe consemnate în procesele-verbale, pentru care nu s-au luat măsuri corespunzătoare de conducerea unității controlate; propuneri pentru măsuri de valorificare depășind competența unității controlate și care intră în competența forului tutelar etc;
combaterea obiecților și lamurirea situației reale, în legătură cu eventualele obiecții formulate cu ocazia semnării proceselor-verbale, de persoanele pe seama cărora au fost reținute deficiențele;
propuneri în legătură cu continuarea controlului unor probleme sau clarificarea acestora la alte organe;
concluzii și aprecierii personale în legătură cu activitatea de ansamblu a unității controlate și eventualele propuneri de măsuri organizatorice necesare;
greutăți întâmpinate în efectuarea controlului, generate de ineficiența sprijinului acordat de conducerea unității controlate;
greutăți întâmpinate de unitatea controlată ca urmare a modului defectuos de organizare, independent de acte normative depășite, făcându-se propuneri pe marginea constatărilor;
aprecieri și propuneri, când se constată serioase deficiențe în organizarea și funcționarea unității controlate, ca urmare a statului defectuos de muncă, a unor măsuri arbitrare luate de conducerea, a insuficientei pregătiri a personalului din anumite sectoare de activitate.
3. 6. Nota de expunere a concluziilor controlului
Nota de expunere a concluziilor controlului se întocmește în situația în care nu s-au consultat deficiențe sau abateri, intrând tot în categoria documentelor unilaterale de control.
În consecință, neexistând procesul-verbal de control, în nota de expunere a concluziilor controlului se vor consemna perioada supusă controlului, obiectivele și documentele controlate”.
CAPITOLUL II
FUNCȚIILE CONTROLULUI FINANCIAR
Prin modul de organizare și exercitare, precum și prin modul și obiectivele ce le studiază, controlul financiar îndeplinește următoarele funcții generale și anume: funcția de evaluare, funcția preventivă, funcția de documentare, funcția recuperatorie și funcția pedagogică.
“În același timp, controlul financiar îndeplinește și o serie de funcții particulare, care reies din natura acestuia, cum ar fi :
funcția de măsurare a posteriori a ecarturilor (abateri planificate anticipat) ;
funcția de diagnosticare a erorilor financiare pe baza ecarturilor simptomatice care afectează sau amenință activitatea agentului economic ;
funcția de revizuire a obiectivelor sau a previziunilor viitoare, pe baza diagnosticului financiar constatat ;
funcția de a interveni, în cadrul competențelor date, pentru redresarea sau soluționarea problemelor firmei ;
funcția de reglementare a activității firmei, prin asigurarea coerenței acțiunii de control în raport cu obiectivele firmei, focalizându-se asupra activităților în curs de desfășurare ;
funcția de pregătire a agentului economic pentru luarea deciziilor, pe baza rezultatelor controlului a priori;
funcția de învățare și autoînvățare a realităților pe care controlul le ridică în permanență , prin acțiunea sa coercitivă, asupra pertinenței cadrului și a normelor legale folosite”.
1. PREZENTAREA FUNCȚIILOR CONTROLULUI FINANCIAR
2. 1. 1. Funcția de evaluare
Funcția de evaluare “constă în aprecierea concretă și complexată a activităților controlate. Pentru o evaluare cât mai corectă, se au în vedere constatările făcute de organele de control, cu privire la eficiența și oportunitatea actelor și operațiunilor supuse controlului, precum și a modului de desfășurare a activității în condiții de normalitate, legalitate și eficiență”.
Prin această funcție de evaluare a controlului se evaluează, în condiții de realitate și legalitate, dificultățile, abaterile, orientările în care își au izvorul factorii ale căror acțiuni tind spre rezultate negative.
Pe lângă constatările sesizate, organele de control exprimă și sugestii și propuneri pentru ameliorarea rezultatelor activității controlate.
2.1. 2. Funcția preventivă
Funcția preventivă “constă într-o serie de măsuri luate de către organele de control, în vederea evitării și eliminării unor fraude, înainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin identificarea și anularea cauzelor care le generează sau favorizează. Prin această acțiune, controlul are sarcina de a opri actele și operațiunile care nu sunt legate, în faza de angajare a societății comerciale de consiliu de administrare al acestuia. În acest sens, acțiunea preventivă se manifestă înaintea emiterii actelor sau efectuării operațiunilor, astfel încât să se preîntâmpine eventualele prejudicii. Prin intermediul acestei funcții, pe lângă legalitatea actelor și operațiilor se mai urmărește oportunitatea, necesitatea și economicitatea acestora”.
2.1. 3. Funcția de documentare
Funcția de documentare “constă în furnizarea de date și informații către conducerea unității controlate, cu ocazia desfășurării acțiunilor de control. Cu ajutorul acestora se creează posibilitatea documentării factorilor decizionali asupra adevăratei stări de fapt din unitatea pe care o conduc, prin asigurarea cunoașterii calitative și cantitative a problemelor existente și adoptarea unor măsuri eficiente și legale în vederea înlăturării acestora”.
2.1. 4. Funcția recuperatorie
Această funcție accentuează un aspect foarte important al controlului financiar, deoarece “ ea nu se limitează la prevenirea și aprecierea stării de fapt, dar acționează și pentru descoperirea și recuperarea pagubelor, precum și pentru stabilirea, conform legii, a răspunderii juridice.
Pentru recuperarea prejudiciilor constatate, organele de control au obligația de a stabili forma procedurală prin care urmează să se facă recuperarea, pentru stabilirea integrității avutului public
Formele procedurale legale de recuperare sunt : recuperarea pe calea executării silite, recuperarea pe calea răspunderii materiale reglementată de legislația muncii, precum și recuperarea pe calea acțiunii civile în justiție”.
1. 5. Funcția pedagogică
Funcția pedagogică “are un caracter formativ, de generalizare a experienței pozitive, controlul favorizând creșterea nivelului de cunoștințe al personalului din sferele controlate și rezolvarea în condiții satisfăcătoare a sarcinilor care le revin”.
Funcția pedagogică admite acțiuni de educare a celor care au drepturi și obligații în alcătuirea și utilizarea fondurilor publice. Controlul, prin rezultatele sale, contribuie la formarea dentologiei profesionale, îndeosebi a celor implicate în administrarea fondurilor publice. Persoanele care compun corpul de control, prin nivelul de pregătire și atitudine civică, la rândul lor trebuie să reprezinte un model de comportament corect dar și intransigent.
Această funcție se efectuează și în combaterea manifestărilor ilegale, prin depistarea și sancționarea lor cu fermitate. Publicitatea efectuată în jurul acestor cazuri va contribui și va favoriza îndeplinirea corectă, în deplină legalitate a funcțiilor de serviciu.
Practicate într-un spirit de obiectivitate și legalitate a controlului, este în măsură să protejeze relații corecte și civilizate între controlor și controlat.
2. FORMELE DE ORGANIZARE ALE CONTROLULUI FINANCIAR
Controlul financiar este organizat cuprinde următoarele forme:
“- controlul intern;
controlul preventiv;
auditul public intern;
controlul financiar de stat;
controlul fiscal (inspecția fiscală) ;
controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi”.
2. 2. 1. Controlul intern
Persoanele care administrează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să efectueze o bună administrare financiară prin “asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public.
Controlul intern la instituțiile publice cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public își are temeiul juridic în Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, republicată.
În spiritul actului normativ evocat, controlul intern reprezintă ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entității publice, inclusive auditul intern, stabilite în concordanță cu obiectivele acesteia și cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondului în mod economic, eficient și eficace; acesta include, de asemenea, structurile organizatorice, metodele și procedurile.
Obiectivele generale ale controlului intern sunt :
realizarea, la nivel corespunzător de calitate, a atribuțiilor instituțiilor publice, stabilite în concordanță cu propria lor misiune, în condiții de regularitate, eficacitate, economicitate și eficiență;
protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei;
respectarea legii, a reglementărilor și deciziilor conducerii;
dezvoltarea și întreținerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare și difuzare a datelor și informațiilor financiare și de conducere, precum și a unor sisteme și proceduri de informare publică adecvată prin rapoarte periodice”.
Pe lângă obiectivele generale prezentate, controlului intern îi sunt caracteristice, cerințele generale și specifice :
“- asigurarea îndeplinirii obiectivelor generale prin evaluarea sistematică și menținerea la un nivel considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau operațiunilor;
asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere și de execuție, acesta având obligația să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii și să sprijine efectiv controlul intern;
asigurarea competenței personalului de conducere și de execuție, a cunoașterii și înțelegerii de către acesta a importanței și rolului controlului intern;
stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, așa încât acestea să fie adecvate, cuprinzătoare, rezonabile și integrate misiunii instituției și obiectivelor de ansamblu ale acesteia;
supravegherea continuă de către personalul de conducere a tuturor activităților de și îndeplinirea obligației de a acționa corectiv, prompt și responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale legalității și regularității în efectuarea unor operațiuni .
Cerințele specifice controlului intern sunt :
înregistrarea imediată și corectă a tuturor operațiunilor importante pentru instituția publică în cauză astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi examinate de cei în drept;
evidența scrisă a organizării controlului intern;
asigurarea aprobării și efectuării operațiunilor exclusiv de către persoane special împuternicite în acest sens;
asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile;
asigurarea resurselor și documentelor numai de către persoanele îndreptățite și responsabile în legătură cu utilizarea și păstrarea lor.
Obligația asigurării, elaborării, aprobării și perfecționării structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor și criteriilor de evaluare pentru satisfacerea cerințelor generale și specifice de control intern, revin conducătorilor instituțiilor publice.
2.2. 2. Controlul financiar preventiv
Controlul financiar preventiv se referă la legalitatea și regularitatea proiectelor de operațiuni cu privire la fondurile publice, înainte de încuviințarea acestora. Prin această formă de control, se mai poate supraveghea destinația creditelor bugetare, operațiunile de angajamente legale și bugetare, precum și încadrarea de către unitățile publice în cauză în limitele de cheltuieli prevăzute de lege.
Legea 500/2002, privind finanțele publice, stabilește conținutul controlului financiar preventiv. În acest sens, controlul se realizează asupra tuturor operațiunilor care afectează fondurile publice și patrimoniul public.
Obiectul controlului financiar preventiv îl constituie următoarele categorii de operațiuni:
“- angajamente legale și creditele bugetare;
deschiderea și repartizarea de credite bugetare;
modificare repartizării pe trimestre și pe subdiviziuni a clasificației bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
ordonanța cheltuielilor;
constituirea veniturilor publice, în privința autorizării și stabilirii titlurilor de încasare;
– vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri apartinând domeniului privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale”.
Entitățile publice la care se organizează controlul financiar preventive, potrivit legii sunt:
“- autoritățile publice și autoritățile administrative autonome;
instituțiile publice aparținând administrației publice centrale și locale, precum și cele din subordinea acestora;
regiile autonome, companiile sau societățile naționale , societățile comerciale cu capital se stat;
Ministerul Finanțelor Publice, pentru operațiunile de trezorerie, datorie publică, realizarea veniturilor statului și a contribuției României la bugetul Uniunii Europene;
Autoritățile administrației publice locale pentru operațiunile de datorie publică și realizarea veniturilor proprii;
Agențiile care gestionează fonduri provenite din finanțări externe.
Controlul financiar preventiv se organizează și se exercită de autorități competente , în mod unitar în două forme:
controlul financiar preventiv propriu;
controlul financiar preventiv delegat”
2. 2. 2. 1. Controlul financiar preventiv propriu
Controlul fïnanciar preventiv propriu se realizează la toate entitățile publice și asupra tuturor operațiunilor cu impact financiar asupra fondurilor publice și a patrimoniului public. Entitățile publice, prin conducătorii acestora, au responsabilitatea de a organiza controlul financiar prevenitiv propriu și evidența angajaților în cadrul compartimentului contabil. Controlul financiar preventiv propriu se realizează, prin viză, de persoane în cadrul compartimentului financiar-contabil, desemnate în acest sens de către conducătorul entității publice.
Pentru persoanele care desfășoară activitate de control financiar preventiv propriu, a fost elaborat de Ministerul Finanțelor Publice, Codul specific de norme profesionale.
Structura codului se referă la:
“- condițiile necesare a fi îndeplinite de persoanele ce se numesc în activitate de control financiar preventiv propriu;
principiile care stau la baza exercitării controlului financiar preventiv propriu;
numirea, suspendarea, schimbarea sau destituirea persoanelor desemnate să exercite activitate de control financiar preventiv propriu;
evaluarea activității persoanelor care exercită această formă de control”.
Aceste prevederi se aplică persoanelor pentru exercitarea controlului financiar preventiv și persoanelor care îndeplinesc această activitate pe bază de control.
“Numirea, suspendarea, destituirea sau schimbarea personalului care desfășoară activități de control financiar preventiv propriu se face de conducătorul entității publice, cu acordul entității publice superioare, iar în cazul entităților publice care au funcția de ordonator principal de credite al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat sau al bugetului oricărui fond special, cu acordul Ministerului Finanțelor Publice”.
Se acordă viză de control financiar preventiv pe exemplarul documentului care arhivează la unitatea publică , operațiunilor care îndeplinesc condiții de legalitate, regularitate și de încadrare în limitele și destinația creditelor bugetare sau de angajament. Viza se acordă prin semnătura persoanei desemnate și prin aplicarea sigiliului personal care va cuprinde informații referitoare la denumirea entității, mențiunea vizat pentru controlul financiar preventiv, numărul sigiliului, precum și data acordării vizei (an, lună, zi).
În cazul în care există refuzul de viză, conducătorul entității publice poate dispune printr-un act de decizie internă efectuarea operațiunii pe răspunderea sa, cu condiția încadrării în limitele creditelor bugetare aprobate.
2. 2. 2. 2. Controlul financiar delegat
Controlul financiar preventiv delegat este realizat de controlorii delegați, numiți de ministrul finanțelor publice asupra proiectelor de operațiuni ale ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, precum și bugetul oricărui fond special. Ministrul finanțelor publice este cel ce poate numi controlori delegați pentru operațiunile privind datoria publică și alte operațiuni specifice Ministerului Finanțelor Publice.
Ordonatorul reprezintă persoana imputernicită prin lege sau prin delegare, să dispună și să aprobe operațiuni potrivit legii. Pentru fiecare instituție publică în care se exercită funcția de ordonator principal de credite al bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetul oricărui fond special, Ministerul Finanțelor Publice, numește prin ordin, unul sau mai mulți controlori delegați, în funcție de volumul și complexitatea activității instituției respective.
Se stabilesc prin norme metodologice aprobate de Ministerul Finanțelor Publice: tipurile de operațiuni ale căror proiecte se supun controlului financiar preventiv delegate, limitele valorice pentru care se realizează controlul financiar delegate pe tipuri de acțiuni, documentele justificative care trebuie să însoțească diferitele operațiuni precum și modul în care trebuie realizat controlul financiar preventiv delegat pentru fiecare tip de operațiune.
Corpul controlorilor delegați se organizează ca un compartiment distinct, în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, la nivel central și teritorial.
Corpul controlorilor delegați este îndrumat de controlorul financiar șef, care are doi adjuncți, la propunerea nominală a ministrului finanțelor publice, pe un mandat de 6 ani.
Raportul național anual privind controlul preventiv se emite “avându-se în vedere rapoartele privind activitatea de control financiar preventiv propriu întocmite de entitățile publice care administrează patrimoniul public sau fonduri publice și rapoartele întocmite de controlorii delegați. Controlorii delegați întocmesc rapoarte lunare pe care le transmit controlorului financiar șef, la care anexează copii de pe avizele consultative emise, refuzurile de viză, comunicările către ordonatorii de credite, alte informații solicitate de conducerea Corpului controlorilor delegați”.
2. 2. 3. Auditul public intern
Verificarea controlului intern este supusă auditului public intern, activitate organizată independent în structura unei instituții publice și în directa subordonare a conducătorului acesteia, care constă în realizarea de verificări, inspecții și analize ale sistemului propriu de control intern, având scopul evaluării obiective a măsurii în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor instituției publice și utilizarea resurselor în mod economic, eficace și eficient și pentru a raporta conducerii constatările făcute, slăbiciunile identificate și măsurile propuse de corectare a deficiențelor și de ameliorare a performanțelor sistemului de control intern.
Potrivit legi 672/2002, auditul public intern reprezintă o activitate funcțional independentă și obiectivă, care oferă asigurări și consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor și cheltuielilor publice, perfecționând activitățile entității publice.
Obiectivele auditului public intern sunt:
“- asigurarea obiectivă și consilierea, destinate să îmbunătățească sistemele și activitățile entității publice;
sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entității publice printr-o abordare sistematică și metodică, prin care se evaluează și se îmbunătățește eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului și a proceselor administrării.
Sfera auditului public intern cuprinde;
activitățile financiare sau cu implicații financiare desfășurate de entitatea publică din momentul constituirii angajamentelor până la utilizarea fondurilor, beneficiarii finali, inclusiv a fondurilor provenite din asistență externă;
constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea și stabilirea titlurilor de creanță, precum și a facilităților acordate la încasarea acestora;
administrarea patrimoniului public, precum și vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat/public al statului ori al unităților administrativ-teritoriale;
sistemele de management financiar și control, inclusiv contabilitatea și sistemele informatice aferente” .
Auditul public intern se realizează asupra activităților efectuate într-o entitate publică, precum și asupra activităților entităților publice supuse cu privire la organizarea și utilizarea fondurilor publice.
Sunt reglementate următoarele tipuri de audit:
auditul de sistem reprezintă “o evaluare de profunzime a sistemelor de conducere și control intern, cu scopul de a stabili dacă acestea funcționează economic, eficace și eficient, pentru identificarea deficiențelor și formularea de recomandări pentru corectarea acestora;
auditul performanței- examinează dacă criteriile pentru implementarea obiectivelor și sarcinilor entității publice sunt corecte pentru evaluarea rezultatelor și apreciază dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele;
auditul de regularitate, care reprezintă examinarea acțiunilor asupra efectelor financiare pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor procedurale și metodologice care le sunt aplicabile”.
Auditul public intern, potrivit legii 672/2002, este organizat astfel: Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI), Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) și Compartimentele de audit public intern din entitățile publice.
2. 2. 3. 1. Comitetul pentru Audit Public Intern
Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI) este constituit pe lângă Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern, organism cu caracter consultativ, pentru a acționa în vederea determinării strategiei și a îmbunătățirii activității de audit public intern, în sectorul public, fiind format din 11 membrii astfel:
– un președinte al Camerei Auditorilor Financiari din România;
– doi profesori universitari cu specialitate în domeniul auditului public intern;
– trei specialiști cu înaltă calificare în domeniul auditului public intern;
– un director general al Unității Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern;
– patru experți din alte domenii de activitate, respectiv contabilitate, juridic, sisteme informatice.
Membrii CAPI, cu excepția directorului general al UCAAPI, nu pot face parte din structurile Ministerului Finanțelor Publice.
Regulamentul de organizare si funcționarea a CAPI este aprobat de plenul acestuia, cu o majoritate de jumătate plus unu din voturi.
Secretariatul tehnic al Comitetului pentru Audit Public Intern “este asigurat de Unitatea Centrală pentru Auditul Public Intern.
CAPI îndeplinește următoarele atribuții principale:
dezbate planurile strategice de dezvoltare în domeniul auditului public intern și emite o opinie asupra direcțiilor de dezvoltare a acestuia;
dezbate și emite o opinie asupra actului normativ elaborat de UCAAPI în domeniul auditului public intern;
dezbate și avizează raportul anual privind activitatea de audit public intern și îl prezintă Guvernului;
avizează planul misiunilor de audit public intern de interes național cu implicații multisectoriale;
dezbate și emite o opinie asupra rapoartelor de audit public intern de interes național cu implicații multisectoriale;
analizează importanța recomandărilor formulate de auditorii interni în cazul divergențelor de opinii către conducătorul entității publice și auditorii interni, emițând o opinie asupra consecințelor neimplementării recomandărilor formulate de aceștia;
avizează numirea și revocarea directorului general al Unității Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern;
analizează pregătirea profesională continuă a auditorilor;
analizează acordurile conceptelor și utilizarea standardelor în domeniu, precum și schimbul de rezultate din activitatea propriu-zisă de audit”.
2. 2. 3. 2. Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public
Uniunea Centrală de Armonizare pentru Auditul public Intern se află în cadrul Ministerului Finanțelor Publice ,fiind condusă de un director general, numit de ministrul finanțelor publice, cu avizul CAPI.
Directorul general deține calitatea de funcționar public și trebuie să aibă o înaltă calificare profesională în domeniul financiar-contabil al auditului, precum și să îndeplinească cerințele Codului privind conduita etică a auditorului intern.
Atribuțiile principale ale UCAAPI sunt:
“- elaborează, conduce și aplică o strategie unitară în domeniul auditului public intern și monitorizează la nivel național această activitate;
dezvoltă cadrul normativ în domeniul auditului public intern;
dezvoltă și implementează proceduri și metodologii uniforme, bazate pe standardele internaționale, inclusiv manualele de audit intern;
dezvoltă metodologiile în domeniul riscului managerial;
elaborează Codul privind conduita etică a auditorului intern;
avizează normele metodologice specifice diferitelor sectoare de activitate în domeniul auditului public intern;
dezvoltă sistemul de raportare a rezultatelor activității de audit public intern și elaborează raportul anual, precum și sinteze, pe baza rapoartelor primite;
efectuează misiuni de audit public intern de interes național cu implicații multisectoriale;
coordonează sistemul de recrutare și de pregătire profesională în domeniul auditului public intern;
avizează numirea/destituirea șefilor compartimentelor de audit public intern din entitățile publice;
cooperează cu Curtea de Conturi și cu alte instituții și autorități publice din România;
cooperează cu autoritățile și organizațiile de control financiar public din alte state, inclusiv din Comisia Europeană”.
2. 2. 3. 3. Compartimentul de audit public intern
Compartimentul de audit public intern se constituie la nivelul instituțiilor publice, conducerea având dreptul creării cadrului organizatoric și funcțional necesar desfășurării activității de audit public intern.
Compartimentul de audit public intern, se realizează în subordinea directă a conducerii entității publice, iar condecătorul acestuia se numește sau se demite de către conducătorul entității publice, cu avizul UCAAPI.
Atribuțiile compartimentului de audit public intern:
“- elaborează norme metodologice specifice entității publice în care își desfășoară activitatea, cu avizul Unității Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern, în cazul entităților publice subordonate, respectiv aflate în coordonarea sau sub autoritatea altei entități publice, cu avizul acesteia;
elaborează proiectul planului anual de audit public intern;
efectuează activități de audit public intern pentru a evalua dacă sistemele de management financiar și control ale entității publice sunt transparente și conforme cu normele de legalitate, regularitate, economicitate, eficiență și eficacitate;
informează Unitatea Centrală de Armonizare a Auditului Public Intern despre recomandările neînsușite de către conducătorul entității publice audiate, precum și despre consecințele acestora;
raportează periodic asupra constatărilor, concluziilor și recomandărilor rezultate din activitățile sale de audit;
în cazul identificării unor nereguli, raportează conducătorului entității publice și structurii de control abilitate”.
La entitățile publice, auditul public intern se efectuează de către compartimentul de audit public intern, care evaluează dacă sistemele de management financiar și control ale entității publice se aplică în conformitate cu normele de legalitate, regularitate, economicitate, eficiență și eficacitate.
Personalul care compune compartimentul de audit financiar poartă numele de auditori interni.
“Desfășurarea activităților specifice de către auditorii interni presupune:
plan de audit public intern;
ordin de serviciu;
raport de audit public intern”.
Planul de audit public intern se precizează pe baza evaluării riscului asociat diferitelor structuri, activități, programe sau operațiuni, precum și prin consultare cu instituțiile publice ierarhic superioare și se acceptă de către conducătorul instituției publice ținând seama de recomandările Curții de Conturi.
Auditorii interni își efectuează activitatea pe bază de ordin de serviciu admis de către conducătorul instituției publice și care stabilește în mod clar scopul, obiectivele și durata auditului.
Pentru realizarea scopului și a obiectivelor , auditorii interni au acces la toate datele și informațiile, inclusiv cele existente în format electronic, pe care le consideră utile și importante. De asemenea, pot solicita date și informații și copii după documente, pentru conformitate, de la persoanele fizice și juridice aflate în legătură cu structura auditată.
Auditorii interni elaborează un proiect de raport de audit public intern, la sfârșitul fiecărei misiuni de audit public intern care reflectă cadrul general, obiectivele, constatările, concluziile și recomandările efectuate.
“Raportul de audit intern se semnează de către auditori pe fiecare pagină, se înregistrează și se păstrează în original, în dosare speciale, timp de 10 ani. Reprezentanții Curții de Conturi au dreptul să examineze rapoartele de audit intern”.
2.2. 4. Controlul financiar de stat
Controlul financiar de stat reprezintă controlul realizat de stat, prin organele sale specializate cu privire la modul cum sunt administrate și gestionate mijloacele financiare ale statului, ale colectivităților locale, ale instituțiilor publice și ale agenților economici publici subordonați acestora și îndeplinite obligațiile contribuabililor față de bugetul public.
Organele de stat cu atribuții de control în domeniul financiar: Direcția generală a controlului financiar de stat și Garda Financiară.
2. 2. 4. 1. Direcția generală a controlului financiar de stat
La nivel central, cât și al direcțiilor din teritoriu, în cadrul Direcției generale a controlului financiar de stat, sunt organizate două compartimente: serviciul de metodologie, coordonare și programare a activității controlului de stat și serviciul de control.
Atribuțiile îndeplinite de Direcția generală a controlului financiar de stat și structurile sale din teritoriu sunt :
“- controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiții de interes general, subvenționarea unor activități și produse și pentru alte destinații legale;
verifică folosirea mijloacelor și a fondurilor din dotare și respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome și a societăților comerciale cu capital de stat;
verifică exactitatea și realitatea înregistrărilor în evidențe prevăzute de lege și de actele de constituire a societăților comerciale si a celorlalți agenți economici, urmărind stabilirea corectă și îndeplinirea integrală și la termen a tuturor obligațiilor financiare și fiscale față de stat”.
În baza rezultatelor controalelor efectuate, organele Direcției generale a controlului financiar de stat, au dreptul de a dispune:
“- luarea de măsuri în vederea înlăturării și prevenirii neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă a administrației sau a regiei controlate;
corectarea și completarea bilanțului contabil și vărsarea la buget a impozitelor și altor venituri legal datorate statului;
aplicarea de măsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul prețurilor și tarifelor;
suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile și fiscale”.
Organele de conducere și salariații unităților controlate, la cererea organelor de control financiar, au următoarele obligații:
“- să pună la dispoziția organelor de control actele și documentele justificative, dările de seamă, bilanțurile contabile și alte documente necesare controlului;
să prezinte spre verificare bunurile valorice pe care le gestionează sau le au spre păstrare și care, potrivit legii, intră sub incidența controlului;
să dea informațiile necesare, verbale și în scris, să asigure sprijinul pentru desfășurarea în bune condiții a obiectivelor controlului;
să elibereze, potrivit legii, documentele solicitate în original sau copii certificate.
Nerespectarea sau neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege pentru conducere și ceilalți salariați ai unităților supuse controlului financiar de stat sunt calificate contravenții și sancționate cu amendă pecuniară”.
Procedura de control cuprinde acte și operațiuni în legătură cu programarea și efectuarea controlului, întocmirea actelor de control, precum și adoptarea unor măsuri necesare în vederea înlăturării neregulilor observate.
În timpul acțiunii de control, se cercetează modul de calcul și de plată a impozitelor și altor sume de bani datorate statului, utilizarea eficientă a valorilor materiale și bănești, precum și ținerea completă și corectă a evidențelor contabile.
Pentru a fi evitat abuzul de control, legea prevede ca durata maximă a unei acțiuni de control, la sediul unui agent economic să fie de 3 luni.
În termen de 30 de zile de la terminarea verificării, rezultatele controlului se comunică celor controlați.
2. 2. 4. 2. Direcția Generală Antifraudă
Direcția Antifraudă Fiscală efectuează “activități de inspecție fiscală, la nivel național, în vederea identificării și combaterii fraudei fiscale și colaborează cu alte instituții abilitate pentru realizarea sarcinilor ce revin Agenției Naționale de Administrare Fiscală în domeniu”.
Direcția Anifraudă Fiscală are următoarele atribuții:
“- să efectueze controlale în toate spațiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri și servicii ori se desfășoara activități care cad sub incidența actelor normative naționale;
– să verifice respectarea reglementărilor legale privind circulația mărfurilor pe drumurile publice, pe căi ferate și fluviale, în porturi, gări, autogări, aeroporturi, interiorul zonelor libere, în vecinătatea unităților vamale, antrepozite, precum și în alte locuri în care se desfășoară activități economice;
– să verifice legalitatea activităților desfășurate, existența și autenticitatea documentelor justificative în activitățile de producție și prestări de servicii ori pe timpul transportului, depozitării și comercializării bunurilor și să aplice sigilii pentru asigurarea integrității bunurilor;
– să dispună măsuri cu privire la confiscarea bunurilor a căror fabricație, depozitare, transport sau desfacere este ilicită, precum și a veniturilor realizate din activități comerciale ori prestări de servicii nelegale și să ridice documentele financiar-contabile și de altă natură care pot servi la dovedirea contravențiilor sau, după caz, a infracțiunilor;
– să dispună luarea măsurilor asiguratorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă, să își înstrăineze ori să își risipească patrimoniul, iar dacă în desfășurarea activității specifice constată împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul evaziunii fiscale, să sesizeze organele de urmărire penală;
– să legitimeze și să stabilească identitatea administratorilor entităților controlate, precum și a oricăror persoane implicate în săvârșirea faptelor de fraudă și evaziune fiscală și vamală constatate și să solicite acestora explicații scrise, după caz;
– să constate contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare;
– să efectueze operațiuni de control tematic;
– să rețină documente, să solicite copii certificate de pe documentele originale, să preleveze probe, eșantioane, mostre și alte asemenea specimene și să solicite efectuarea expertizelor tehnice necesare finalizării actului de control;
– să aplice măsurile prevăzute de normele legale, să verifice din punct de vedere fiscal, să documenteze, să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale și să sesizeze organele competente în vederea valorificării constatărilor;
– să oprească mijloacele de transport pentru verificarea documentelor de însoțire a bunurilor și persoanelor transportate;
– să efectueze verificări necesare prevenirii și descoperirii faptelor de fraudă și evaziune fiscală și vamală”.
“Pornind de la experiența acumulată în perioada anterioară și având în vedere obiectivul principal privind descoperirea și combaterea fraudei și evaziunii fiscale sub toate aspectele și formele ei de manifestare, Direcția Antifraudă Fiscală se va axa în perioada următoare pe următoarele direcții de acțiune:
– organizarea de controale inopinate și incrucișate la distribuitorii angro cu atestat, având în vedere tendința antrepozitarilor autorizați de a înființa prin persoane afiliate societăți comerciale cu unic scop distribuirea produselor accizabile obținute în cadrul antrepozitului fiscal de producție;
– intensificarea controalelor la antrepozitele fiscale de producție produse intermediare, având în vedere diferența foarte mare între accizul datorat pentru aceste produse (51,08 Euro/hl produs) și accizul datorat pentru alcool etilic (750 Euro/hl alcool pur);
– monitorizarea și controlul antrepozitelor fiscale de producție din domeniul prelucrării tutunului și fabricării țigaretelor, în vederea corelării importurilor de tutun cu producția realizată în antrepozitele fiscale autorizate;
– efectuarea de controale la antrepozitele fiscale de producție a produselor energetice, în vederea depistării eventualelor sustrageri de la plata accizelor aferente produselor rezultate din prelucrarea reziduurilor petroliere.
Direcția Antifraudă Fiscală are următoarea structură organizatorică:
– Serviciul de control pentru combaterea fraudei fiscale nr.1;
– Serviciul de control pentru combaterea fraudei fiscale nr.2;
– Serviciul de control pentru combaterea fraudei fiscale nr.3;
– Compartimentul de analiză și sinteză ;
– Secretariat”.
2. 2. 5. Controlul fiscal (inspecția fiscală)
Controlul fiscal (inspecția fiscală) conține “activitățile desfășurate de organele de inspecție fiscală care au ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată, precum și a accesoriilor aferente acestora”.
Potrivit articolului 94, alineatul 2 din Codul de procedură fiscală, inspecției fiscale îi revin următoarele atribuții:
a) constatarea și investigarea fiscală a tuturor actelor și faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecției sau altor persoane privind legalitatea și conformitatea declarațiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale;
b) analiza și evaluarea informațiilor fiscale, în vederea confruntării declarațiilor fiscale cu informațiile proprii sau din alte surse;
c) sancționarea potrivit legii a faptelor constatate și dispunerea de măsuri pentru prevenirea și combaterea abaterilor de la prevederile legislației fiscale.
În vederea îndeplinirii a atribuțiilor de mai sus, organul de inspecție fiscală trebuie să procedeze la:
“a) examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
b) verificarea concordanței dintre datele din declarațiile fiscale cu cele din evidența contabilă a contribuabilului;
c) discutarea constatărilor și solicitarea de explicații scrise de la reprezentanții legali ai contribuabililor sau împuterniciții acestora, după caz;
d) solicitarea de informații de la terții;
e) stabilirea de diferențe de obligații fiscale de plată;
f) verificarea locurilor unde se realizează activități generatoare de venituri impozabile;
g) dispunerea măsurilor asiguratorii în condițiile legii;
h) efectuarea de investiții fiscale;
i) aplicarea de sancțiuni potrivit prevederilor legale”.
Efectuarea de constatări tehnico-ștințifice sau verificările solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la ceste instituții nu intră în atribuțiile inspecției fiscale.
Indiferent de forma lor de organizare inspecția fiscală se constituie asupra tuturor persoanelor, care au obligații de stabilire, reținere și plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, conform legii.
Conform legii, formele de inspecție fiscală sunt:
“- inspecția fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a tuturor obligațiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;
– inspecția fiscală parțială, care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligații fiscale, pentru o perioadă de timp determinată”.
Inspecția fiscală, în realizarea atribuțiilor poate aplica următoarele proceduri de control:
“- controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor și operațiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, evidențiere și de plată a obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat;
– controlul inopiant, care constă în activitatea de verificare faptică și documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existența unor fapte de încălcare a legislației fiscale, fără anunțarea în prealabil a contribuabilului;
– controlul încrucișat, care constă în verificarea documentelor și operațiunilor impozabile ale contribuabililor în corelație cu cele deținute de alte persoane;
– controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilității și a surselor acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare și testare asistate de instrumente informatice specializate”.
Inspecția fiscală se realizează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale.
În termen de 5 ani se prescrie dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale.
“Dacă obligațiile fiscale au rezultat din săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, dreptul se prescrie în termen de 10 ani.
La contribuabilii mari, perioada supusă inspecției fiscale începe de la momentul finalizării controlului anterior.
La ceilalți contribuabili, inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale.
Inspecția fiscală se poate extinde pe perioada de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale dacă nu au fost depuse declarații fiscale în interiorul termenului de prescripție, există indicii privind diminuarea taxelor și impozitelor și nu au fost îndeplinite obligațiile de plată a taxelor, impozitelor și altor sume datorate bugetului general consolidat.
Organul fiscal,înaintea desfășurării inspecției fiscale are obligația să informeze contribuabilul în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de inspecție fiscală.
Avizul de inspecție fiscală cuprinde: temeiul juridic al inspecției fiscale, data de începere a inspecției fiscale, obligațiile fiscale și perioadele ce urmează a fi supuse inspecției fiscale și posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecției fiscale.
Înainte de începerea inspecției fiscale, avizul de inspecție fiscală se comunică contribuabilului, în scris, astfel: cu 30 de zile înainte pentru marii contribuabili, respectiv 15 zile pentru ceilalți contribuabili.
De regulă inspecția fiscală se desfășoară în spațiile de lucru ale contribuabilului, punând la dispoziție un spațiu adecvat precum și logistica necesară desfășurării inspecției fiscale.
În situația în care nu există un spațiu de lucru adecvat pentru derularea inspecției fiscale, atunci activitatea de inspecție se va putea desfășura la sediul organului fiscal sau în orice alt loc stabilit cu contribuabilul de comun acord.
Organul fiscal are dreptul să inspecteze locurile în care se desfășoară activitatea, în prezența contribuabilului sau a unei persoane desemnate de acesta, indiferent de locul unde inspecția fiscală se desfășoară.
“Inspecția fiscală se desfășoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului. Inspecția fiscală se poate desfășura și în afara programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acesteia și cu aprobarea conducătorului organului fiscal.
Durata efectuării inspecției fiscale este stabilită de organele de inspecție fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, în funcție de obiectivele inspecției, și nu poate fi mai mare de 3 luni.
În cazul marilor contribuabili sau al celor care au sedii secundare, durata inspecției nu poate fi mai mare de 6 luni”.
Inspecția fiscală se realizează o singură dată pentru fiecare taxă, impozit, contribuție și alte sume datorate agentului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Conducătorul inspecției fiscale competent, prin excepție poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecției fiscale și până la data împlinirii termenului de prescripție, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data realizării verificărilor sau erori de calcul care influențează rezultatele acestora.
Reverificarea dispusă nu este urmată de emiterea deciziei de impunere în cazul în care din instrumentarea cauzelor penale de către organele competente nu rezultă existența prejudiciului.
“Activitatea de inspecție fiscală se organizează și se desfășoară în baza unor programe anuale, trimestriale și lunare aprobate în condițiile stabilite prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, respectiv prin acte ale autorităților administrației publice locale, după caz.
La începerea inspecției fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimația de inspecție și ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecției fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.
La finalizarea inspecției fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declarație scrisă, pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziție toate documentele și informațiile solicitate pentru inspecția fiscală. În declarație se va menționa și faptul că au fost restituite toate documentele solicitate și puse la dispoziție de contribuabil.
Contribuabilul are obligația să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecției fiscale, în termenele și condițiile stabilite de organele de inspecție fiscală”.
Contribuabilul va fi informat la începerea inspecției fiscale că poate numi persoane care să dea informații. Inspectorul fiscal se poate adresa și altor persoane pentru obținerea de informații, dacă informațiile contribuabilului sau cele ale persoanei numite de acesta sunt insuficiente.
Organul fiscal va prezenta contribuabilului la încheierea inspecției fiscale, constatările și consecințele lor fiscale, oferindu-i acestuia posibilitatea de a-și exprima opinia cu excepția situației în care bazele de impozitare nu au suferit nici o modificare în urma inspecției fiscale sau a cazului în care contribuabilul renunță la acest drept și notifică acest fapt organelor de inspecție fiscală.
Organele de inspecție au datoria de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecție și de către contribuabilul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului.
Rezultatul inspecției fiscale va fi notat într-un raport scris, în care vor prezenta constatările inspecției din punct de vedere faptic și legal.
“Dacă, urmarea inspecției, se modifică baza de impunere, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere. În cazul în care baza de impunere nu se modifică, acest fapt va fi comunicat în scris contribuabilului.
În cazul în care ca urmare a efectului inspecției fiscale, au fost sesizate organele de urmărire penală, decizia de impunere privitoare la obiectul sesizării penale se poate emite după soluționarea cu caracter definitiv a cauzei penale”.
2. 2. 6. Controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi
În România, prima Curte de Conturi a fost întemeiată , prin Legea din 24/1864 și era competentă să examineze și să stabilească conturile veniturilor tezaurului, casieriilor generale de județe, regiilor administrațiilor contribuțiilor indirecte, precum și să închidă socotelile cheltuielilor făcute de agenții contabili. Prin legi modificatoare, cu timpul i s-au alocat și unele competențe jurisdicționale privind apelurile făcute de organele comunale, precum și contabilii și perceptorii direcți care nu erau supuși jurisdicției de prima instanță a Curții, împotriva închiderilor comunale sau administrației de care depindeau.
“Constituția din supus controlului preventiv al Curții de Conturi deciziile ordonatorilor principali de alocații bugetare. În anul 1929 au fost abrogate aceste prevederi printr-o lege de reorganizare a Curții de Conturi. În anul 1948, înalta Curte de Conturi a fost desființată, prin decretul-lege 352/1948”.
Necesitatea reînființării Curții de Conturi a apărut după evenimentele din decembrie 1989.
Constituția României, republicată și Legea 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată în anul 2009, în M.O. nr. 282/29.04.2009, reglementează activitatea Curții de Conturi.
În România, Curtea de Conturi a fost reintrodusă ca organ financiar prin dispozițiile art. 139 din Constituția României din anul 1991. “Potrivit alineatului 1 al acestui articol, Curtea de Conturi exercită asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. În condițiile legii, Curtea de Conturi exercită și atribuții jurisdicționale
În aplicarea dispozițiilor constituționale, Parlamentul a adoptat Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi în care aceasta era calificată ca fiind organ suprem de control financiar și de jurisdicție în domeniul financiar.
Calificarea organ suprem a făcut obiectul criticii de neconstituționalitate asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 64/1994, definitivă prin nerecurare”.
Caracterul de organ suprem al Curții de Conturi în domeniul financiar s-a reținut prin decizia Curții Constituționale și s-a precizat că acesta nu vine în conflict cu nici o prevedere constituțională și corespunde atribuțiilor conferite de lege Curții de Conturi, de a controla modul de îndeplinire a sarcinilor legale de către celelalte organe de control financiar ale statului.
Conform Legi 99/1999 prin care s-au produs modificări Legii 94/1999, Curtea de Conturi este considerată autoritatea administrativă de control financiar care exercită și atribuții asupra modului de formare, administrare și întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.
Potrivi legii referitoare la organizarea si funcționarea sa, Curtea de Conturi se compune din: Secția de control financiar ulterior, secția jurisdicțională, Colegiul jurisdicțional al Curții, camerele județene de Conturi și a municipiului București și Secretariatul general.
Membrii consilieri ai acestei curți sunt numiți de Parlament , iar judecătorii și procurorii financiari sunt numiți de președintele României la propunerea plenului acestei curți, potrivit dispozițiilor privind personalul Curții de Conturi, pe un mandat de 6 ani care poate fi înnoit. În timpul exercitării mandatului, membrii Curții de Conturi sunt independenți și inamovibili.
În situațiile și condițiile prevăzute de lege, revocarea membrilor Curții de Conturi se face de către Parlament.
Sub aspectele generale, controlul Curții de Conturi își exercită atribuțiile asupra modului de formare, de administrare și întrebuințare a resurselor financiare ale statului și sectorului public, precum și asupra modului de gestionare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ teritoriale, având ca obiective urmărirea respectării legilor și aplicarea principiilor de economicitate, eficacitate și eficiență în gestionarea mijloacelor materiale și bănești.
“Conform acestei caracterizări legale, Curtea de Conturi verifică formarea și întrebuințarea fondurilor bănești, atât ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor locale, cât și fondurile bănești speciale, de tezaur și din împrumuturi locale, cât și fondurile bănești speciale, de tezaur și din împrumuturi publice, precum și utilizarea alocațiilor bugetare pentru investiții, a subvențiilor și transferurilor din bugetul statului. De asemenea, Curtea de Conturi verifică constituirea și întrebuințarea fondurilor bănești ale instituțiilor publice autonome, modul de administrare a părților din patrimoniul public și privat al statului concesionate sau închiriate și alte domenii legal supuse competenței sale.
În același timp, Curții de Conturi îi este încredințat controlul execuției bugetelor anuale ale Camerei Deputaților, Senatului Președinției și Guvernului României. Pe lângă acestea, este remarcabilă competența exclusivă de control al Curții de Conturi asupra Băncii Naționale, în cadrul căreia se verifică programul de emisiune și circulație monetară, operațiunile cu aur și valută, modul de exercitare a controlului valutar, precum și participarea acestei bănci la contractarea împrumuturilor de stat și la acoperirea datoriei publice.
Pentru exercitarea controlului, Curtea de Conturi este învestită cu îndrituirile speciale următoare:
suspendarea aplicării actelor și efectuării operațiunilor care, în cursul controlului, sunt apreciate a fi în contradicție cu dispozițiile legale din domeniul financiar, inclusiv fiscal și contabil;
blocarea fondurilor bănești bugetare și speciale atunci când se constată utilizarea lor nelegală sau ineficientă;
înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă controlată, recurgându-se dacă este necesar la corectarea bilanțurilor contabile, a conturilor de profit și de pierderi și a conturilor de execuție bugetară sau financiară.
Aceste îndrituiri speciale se exercită practic pe baza constatărilor scrise referitoare la acte și operațiuni neconforme, utilizări ineficiente ale unor fonduri bănești”.
Anual Curtea de Conturi prezintă Parlamentului un raport cu privire la conturile de gestiune al bugetului public național din exercițiul expirat cuprinzând și neregulile constatate.
În termen de 6 luni de la primirea contului general anual de execuție a bugetului de stat, contului general de execuție a bugetului asigurărilor sociale de stat, conturilor anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale, conturilor fondului de tezaur, contului anual al datoriei publice, Curtea de Conturi emite raportul public anual. Acest raport cuprinde: observațiile Curții de Conturi asupra conturilor de execuție a bugetelor supuse controlului sau; concluziile degajate din controalele dispuse de Camera Deputaților sau de Senat, precum și încălcările de lege constatate și măsurile de tragere la răspundere luate.
După ce a fost emis, raportul public anual se trimite Parlamentului. În relația sa cu Parlamentul, raportul reprezintă principalul instrument de lucru al Curții de Conturi.
Potrivit legii, Curtea de Conturi avizează: întemeierea de Guvern sau de minister a unor organe de specialitate în subordinea lor, iar la cererea Senatului sau a Camerei Deputaților, proiectul bugetului de stat și proiectul de lege în domeniul finanțelor și al contabilității publice sau prin aplicarea cărora ar apărea o diminuare a veniturilor sau o majorare a cheltuielilor aprobate prin legea bugetară.
“În îndeplinirea atribuțiilor conferite de lege, Curtea de Conturi mai are competențe:
să evalueze activitatea de control financiar propriu a persoanelor juridice controlate;
să solicite organelor de control financiar și ale Băncii Naționale a României verificarea, cu prioritate, a unor obiective, în cadrul atribuțiilor lor legale;
să ceară și să utilizeze rapoartele celorlalte organisme cu atribuții de control financiar”.
“Datorită complexității atribuțiilor sale, având în vedere și funcționarea sa pe lângă Parlamentul țării, Curtea de Conturi din statul nostru își dovedește originalitatea determinată de necesitățile actuale de exercitare a unui control financiar suprem și de înfăptuire a unei jurisdicții specializate în domeniul financiar”.
CAPITOLUL III
CONCLUZII
În aceasta lucrare intitulata “Funcțiile controlului financiar”, pe care am dorit-o a fi de actualitate și valoroasă din punct de vedere ștințific , ne-am propus să cercetăm și să prezentăm din vasta problematică a controlului financiar, aspecte privind conceptul, evoluția, actele controlului financiar, funcțiile precum și formele de organizare, deoarece acest subiect deși nu este de noutate absolută, prezintă un interes deosebit atât teoretic cât și practic. Lucrarea a fost concepută să conțină cât mai multe și utile informații.
În activitatea de control, se pot efectua numeroase acte, acte pe care le-am prezentat destul de amplu abordând tematica din punctele de vedere ale legislației în domeniu, precum și a doctrinei.
Diversitatea problemelor ce se cer lămurite cu ocazia efectuării controlului financiar implică cunoștințe cu preponderență în domeniul legislativ și financiar.
Lucrarea a fost concepută porinind de la conceptul de control financiar care presupune o formă complexă de control, care constă în acțiunea de verificare, atât din exterior, cât și intern, a activităților efectuate de instituțiile publice și alți participanți la viața economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea, administrarea și utilizarea resurselor financiare publice și în îndrumarea și corectarea acțiunilor diverselor structuri, în vederea asigurării legalității acestora.
În țara noastră, activitatea de control este grupată în ordine cronologică, în funcție de evoluția sa, în următoarele perioade principale.
Prima perioadă este cea cuprinsă între secolele XVI- lea și al XIX- lea, în care domnul, fiind atotputernic, poseda de veniturile țării fără să asculte de cineva, iar când recurgea obștească și boierilor, o făcea numai spre a se consulta.
Între anii 1831-1832 și 1858, este cuprinsă o altă perioadă fiind controlată de aplicarea Regulamentelor Organice, care, în Principatele Române, pun baza unei organizări financiare. Tot acum se hotărăsc unele norme publice de control financiar.
O altă perioadă se stabilește din anul 1858 până la 23 august 1944. În anul 1858, în baza Convenției de s-au pus în practică principiile bugetare, pe seama cărora s-a promulgat primul regulament al contabilității publice, care a contribuit la introducerea unui anumite ordini, în finanțele publice și a înfăptuit efectuarea controlului acestora.
O altă perioadă ar dura din 1944 până în prezent, cu anumite delimitări. Între anii 1944 și 1947 are loc etatizarea Băncii Naționale a României , controlul economic, controlul creditelor și reforma monetară.
Verificările făcute în urma controlului sunt notate în următoarele acte: raportul de control, note explicative, note de constatare, procesul-verbal de contravenție, nota de prezentare a raportului de control, nota de expunere a concluziilor.
Prin modul de organizare și exercitare, precum și prin modul și obiectivele ce le studiază, controlul financiar îndeplinește următoarele funcții generale și anume: funcția de evaluare, funcția preventivă, funcția de documentare, funcția recuperatorie și funcția pedagogică.
Controlul financiar este organizat cuprinde următoarele forme: controlul intern; controlul financiar preventiv; auditul public intern; controlul financiar de stat, controlul fiscal (inspecția fiscală) și controlul financiar exercitat de Curtea e Conturi.
Controlul intern la instituțiile publice cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public își are temeiul juridic în Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, republicată.
Controlul financiar preventiv se referă la legalitatea și regularitatea proiectelor de operațiuni cu privire la fondurile publice, înainte de încuviințarea acestora. Prin această formă de control, se mai poate supraveghea destinația creditelor bugetare, operațiunile de angajamente legale și bugetare, precum și încadrarea de către unitățile publice în cauză în limitele de cheltuieli prevăzute de lege.
Verificarea controlului intern este supusă auditului public intern, activitate organizată independent în structura unei instituții publice și în directa subordonare a conducătorului acesteia, care constă în realizarea de verificări, inspecții și analize ale sistemului propriu de control intern.
Controlul financiar de stat reprezintă controlul realizat de stat, prin organele sale specializate cu privire la modul cum sunt administrate și gestionate mijloacele financiare ale statului, ale colectivităților locale, ale instituțiilor publice și ale agenților economici publici subordonați acestora și îndeplinite obligațiile contribuabililor față de bugetul public.
Controlul fiscal (inspecția fiscală) conține activitățile efectuate de organele de inspecție fiscală care au ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată, precum și a accesoriilor aferente acestora.
În România, prima Curte de Conturi a fost întemeiată , prin Legea din 24/1864 și era competentă să examineze și să stabilească conturile veniturilor tezaurului, casieriilor generale de județe, regiilor administrațiilor contribuțiilor indirecte, precum și să închidă socotelile cheltuielilor făcute de agenții contabili.
Bibliografie
Anișoara Băbălău, Drept financiar, Editura Sitech, Craiova, 2012.
Codul de procedură fiscală, Editura Hamangiu, 2013.
Dan Drosu Șaguna, Pătru Rotaru, Drept financiar și bugetar, Editura ALL BECK, București, 2003.
Emil Bălan, Drept financiar, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Ionel Bostan, Controlul financiar, Editura Polirom, Iași, 2000.
Ioan Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, București, 1998.
Mircea Boulescu, Marcel Ghiță, Controlul financiar și Expertiza contabilă, Editura Eficient, București, 1996.
www.id-hyperion.ro/cursuri/control%20financiar.pdf.
. 9. www.scrib.com/doc/47033336/curs-controlul-financiar-4.
arsacademia.ro/images/pdf/56_ionescu_contr-financ-si-audit_toată-cartea.pdf.
suntladrept.files.wordpress.com/2011/06/curs-9-dr-financiar.pdf.
www.acuz.net/etml/Notiunea,_rolul_si_functiile_controlului-financiar.html.
http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/AntifraudaDiscala.htm.
http://legestart.ro/ce-atributii-va-avea-directia-generala-antifrauda-fiscala-noua-structura-din-cadrul-anaf-ului-prevederile-oug-nr-742013/.
Bibliografie
Anișoara Băbălău, Drept financiar, Editura Sitech, Craiova, 2012.
Codul de procedură fiscală, Editura Hamangiu, 2013.
Dan Drosu Șaguna, Pătru Rotaru, Drept financiar și bugetar, Editura ALL BECK, București, 2003.
Emil Bălan, Drept financiar, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Ionel Bostan, Controlul financiar, Editura Polirom, Iași, 2000.
Ioan Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, București, 1998.
Mircea Boulescu, Marcel Ghiță, Controlul financiar și Expertiza contabilă, Editura Eficient, București, 1996.
www.id-hyperion.ro/cursuri/control%20financiar.pdf.
. 9. www.scrib.com/doc/47033336/curs-controlul-financiar-4.
arsacademia.ro/images/pdf/56_ionescu_contr-financ-si-audit_toată-cartea.pdf.
suntladrept.files.wordpress.com/2011/06/curs-9-dr-financiar.pdf.
www.acuz.net/etml/Notiunea,_rolul_si_functiile_controlului-financiar.html.
http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/AntifraudaDiscala.htm.
http://legestart.ro/ce-atributii-va-avea-directia-generala-antifrauda-fiscala-noua-structura-din-cadrul-anaf-ului-prevederile-oug-nr-742013/.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Functiile Controlului Financiar (ID: 140468)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.