Fortele Pentru Operatii Speciale Multiplicator de Forta Pentru Sistemele Militare Conventionale. Studiu de Caz Afganistan
LUCRARE DE LICENȚĂ
„FORȚELE PENTRU OPERAȚII SPECIALE – MULTIPLICATOR DE FORȚĂ PENTRU SISTEMELE MILITARE CONVENȚIONALE; STUDIU DE CAZ „AFGANISTAN”
REFERAT DE APRECIERE
a lucrării de licență
1. Numele absolventului:
2. Domeniul de studii:
3. Programul de studii universitare de licență:
4. Tema lucrării de licență:
5. Aprecieri asupra conținutului teoretic al lucrării de licență ( se marchează cu X):
6. Aprecieri asupra părții practic-aplicative a lucrării de licență (se marchează cu X) :
7. Aprecieri privind redactarea lucrării de licență:
8. Considerații finale:
Apreciez lucrarea de licență cu nota și o recomand pentru a fi susținută în prezența comisiei examenului de licență.
Data Conducător stiințific
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
SCURT ISTORIC AL ACȚIUNILOR FORȚELOR SPECIALE
1.1. Delimitări conceptuale
1.2. Acțiuni cu caracter special până la cel de-al doilea război mondial
1.3. Al doilea război mondial, începutul forțelor speciale moderne
1.4. Acțiuni ale forțele speciale după cel de-al doilea război mondial
1.4.1. Acțiuni ale forțelor speciale americane
1.4.2. Acțiuni ale forțelor speciale sovietice
1.4.3. Acțiuni ale forțelor speciale britanice
1.4.4. Acțiuni ale forțelor speciale israeliene
CAPITOLUL 2
TENDINȚE ȘI ORIENTĂRI PRIVIND ÎNTREBUINȚAREA FORȚELOR PENTRU OPERAȚII SPECIALE ÎN CONTEXTUL TRANSFORMĂRILOR MEDIULUI DE SECURITATE
2.1. Schimbări ale mediului de securitate
2.2. Principalele caracteristici ale Forțelor pentru Operații Speciale actuale
2.3. Tipologia misiunilor și principiile de întrebuințare Forțelor pentru Operații Speciale specifice secolului XXI
2.4. Întrebuințarea forțelor pentru operații speciale în contextul actual al luptei împotriva terorismului
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ: „OPERAȚIA NEPTUNE SPEAR”
3.1. Considerații programatice și introducere în universul cercetării
3.1.1. Motivația alegerii operației
3.1.2. Obiectivele studiului
3.1.3. Contextul inițierii operației
3.2.Proiectarea cercetării
3.2.1. Ipoteze
3.2.2. Etapele analizei operației
3.3. Analiza operației și explicarea proceselor studiate
3.4. Considerente finale privind operația “Neptune Spear”
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTA DE ABREVIERI
ANEXE
INTRODUCERE
Fizionomia acțiunilor militare desfășurate la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI relevă cu pregnanță importanța întrebuințării în luptă, a forțelor speciale, rolul decisiv al acestora în determinarea câștigului de cauză în favoarea uneia sau alteia din părțile implicate în război. Acest fapt a impus specialiștilor militari din armatele moderne să acorde o atenție sporită perfecționării continue a fundamentului teoretic, precum și a practicii asociate acestuia privind întrebuințarea în acțiunile militare a Forțelor Speciale, a metodelor și mijloacelor de ducere a acțiunilor de luptă, operație.
Din punct de vedere conceptual, Forțele Speciale reprezintă o componentă specializată a armatelor, cu posibilități rapide, discrete și oportune de intervenție în zonele de risc maxim, în timp de pace, criză și război, destinată să apere interesele (globale, continentale, regionale, subregionale, naționale) a statelor prin desfășurarea de acțiuni militare independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forțe ale armatei.
Acțiunile desfășurate de Forțele Speciale sunt denumite în terminologia militară operații speciale, sintagmă în majoritate acceptată, întrucât se are în vedere importanța obiectivelor de îndeplinit și nu mărimea grupării de forțe destinată să le îndeplinească.
Conform opiniei unor experți militari, printre elementele comune care au stat la originea hotărârii unor state de a crea FORȚE SPECIALE s-a aflat și condițiile postbelice, când pacea și războiul au încetat să mai fie stări distincte, separate de evoluția raportului de forțe pe plan mondial, existența unor „zone cenușii” și că amenințarea este globală, permanentă și adesea imprevizibilă.
În afara însă de elemente comune, au existat și motivații particulare specifice fiecărui stat în parte, ce au determinat crearea unor asemenea categorii de forțe.
În viziunea unor specialiști militari forțele speciale sunt considerate tot mai mult o alternativă (alternativă – posibilitatea de a alege între două soluții, între două situații etc. care se exclud.) la mijloacele clasice de natură politico-militară în apărarea intereselor naționale. Au avantajul de a fi mai puțin costisitoare; sunt de scurtă durată; nu produc „reacții dure” din partea comunității internaționale; nu produc „efecte secundare” față de populația civilă și față de infrastructura economică care nu este vizată; au capacitatea de a rezolva punctual unele crize fără pericol major de transformare a acțiunii într-un conflict militar de proporții și de durată; sunt eficiente în raport de costuri și rezultate; implică puține forțe și mijloace, dar aceste sunt de calitate superioară.
În viziunea altor specialiști militari, incapacitatea trupelor convenționale de a rezolva diverse probleme (secesiuni, tulburări etnice, atacuri teroriste, crize prelungite de violență, proliferarea criminalității organizate etc.), cât și faptul că acestea nu sunt flexibile, nu dispun de personal calificat și de tehnică adecvată de luptă, provocând mari distrugeri materiale în teatrele de acțiune, sunt numai câteva aspecte care vizează importanța și necesitatea (Necesitate – ceea ce se cere, se impune să se facă; ceea ce este de absolută trebuință; trebuință, nevoie.) înființării și dezvoltării Forțelor Speciale pentru desfășurarea unor operații speciale, operații care presupun utilizarea unui personal cu un înalt grad de profesionalism.
Lucrarea de față se vrea a da un răspuns la această întrebare din interiorul sistemului militar prin perspectiva istorică. Am încercat să răspund la această întrebare prin familiarizarea prealabilă cu domeniile de referință ținând cont de conexiunile politice, doctrinare, tehnologice și implicațiile strategice ale angajării în luptă a forțelor speciale de cele mai multe ori de nivel tactic.
De asemeni lucrarea scoate în evidență problemele noului mediu de securitate, precum și noile riscuri, amenințări la adresa securității, dintre care terorismul ocupă un loc primordial.
Făcând o succintă prezentare terorismului, acest flagel al securității contemporane, am adus în prim plan necesitatea întrebuințării forțelor speciale pentru combaterea acestuia, tendință unanim acceptată și de experții militari.
Având în vedere importanța crescândă a forțelor pentru operații speciale, în prezenta lucrare am evidențiat cum acestea reprezintă un multiplicator de forță, nefiind o modă, ci mai degrabă o necesitate. Astfel, în capitolul 1, am prezentat câteva acțiuni cu caracter special până la cel de-al doilea război mondial și cum acest război a creat cadrul perfect pentru începutul forțelor speciale moderne. Acest proces este exemplificat prin câteva acțiuni cu caracter special executate de unele din cele mai puternice armate de pe glob.
În continuarea lucrării, respectiv în capitolul 2, am scos în evidență schimbările mediului de securitate care au facilitat dezvoltarea acestor forțe, prezentând principalele caracteristici actuale ale lor precum și tipologia misiunilor și principiile de întrebuințare specifice secolului XXI. Întrebuințarea forțelor pentru operații speciale în contextul actual al luptei împotriva terorismului reprezintă subcapitolul în care este explicat de ce războiul cu teroarea reprezintă o provocare în care formele tradiționale de combatere s-au arătat insuficiente.
Pentru partea practică am conceput un studiu de caz despre Afganistan, am pus accentul, cu precădere, asupra operației „Neptune Spear” care reprezintă exemplul cel mai elocvent din istoria recentă a acestui teatrul de operații, fiind de fapt asasinarea cel mai căutat terorist din acea perioadă și anume Osama bin Laden.
CAPITOLUL 1
SCURT ISTORIC AL ACȚIUNILOR FORȚELOR SPECIALE
Delimitări conceptuale
Marii comandanți militari au fost totdeauna interesați să obțină victoria fără a-și epuiza prea mult forțele și mijloacele avute la dispoziție. „Cea mai desăvârșită artă – scria Sun Tzu încă acum 2500 ani – este aceea de a-ți învinge dușmanii fără a trebui să te bați cu ei pe front. Metoda directă de război este necesară doar pe front, însă numai metodele indirecte duc la adevărata victorie și la consolidarea ei”. Teorie simplă, dar greu de pus în practică în acele vremuri.
Executând un studiu prin prisma istoriei militare putem afirma, fără a greși, că fiecare epocă istorică și/sau conflict a avut propriile sale forțe speciale.
Pentru a vorbi despre forțele speciale este necesar de studiat istoricul lor și anume analiza conceptelor care au adus la constituirea astfel de forțe și acțiunile (operațiile) speciale. Analiza acțiunilor (operațiilor) speciale presupune o etapizare a acestora. Pentru a efectua acest lucru este necesar:
– studierea indicilor acțiunilor formațiunilor militare, după care vom putea atribui acestora un caracter special și de determinat conținutul acestora;
– a căuta în istoria artei militare formele acțiunilor speciale în spatele inamicului, care dețin calități ce pot fi dezvoltate, calități neconvertabile, direcționate, schimbându-se în conformitate cu o lege oarecare;
– determinarea limitelor de timp, în cadrul cărora au avut loc schimbări esențiale în contextul acțiunilor speciale;
– determinarea factorilor care au influențat la dezvoltarea istorică și logică a formelor și acțiunilor speciale în anumite perioade și etape.
Acțiuni cu caracter special până la cel de-al doilea război mondial
Oștirile, de-a lungul vremii, s-au întrecut în a fi cât mai bine înarmate, instruite și încadrate cu efective deprinse cu meseria armelor. Ele au fost pe rând simple cete înarmate, apoi corpuri de oaste senioriale, armate de masă sau, ulterior, veritabile armate de profesioniști mai mari sau mai mici – tributari nivelului de producție – care nu au încetat în nici un moment, să caute acel principiu universal care să le asigure succesul în luptă și, pe cât posibil, pierderi cât mai mici.
Este cunoscut faptul că în secolul 13 î.Hr. în interiorul unui cal de lemn adus în dar cetății Troia, luptătorii greci au pătruns în cetatea bine apărată. Noaptea au omorât santinelele, au deschis porțile și trupele grecești au pătruns în interior, cucerind cetatea.
În ciuda asediului îndelungat (peste 10 ani) și a disproporției forțelor (troenii singuri în fața unei coaliții de 28 de orașe-state aheene însumând peste 100.000 luptători sub comanda regelui Micenei, Agamemnon), cetatea Troia nu a fost cucerită decât în urma utilizării unui șiretlic. Calul troian a devenit în acest mod nu numai expresia unei inițiative tactice, iscusinței ingenioase de pătrundere a propriilor oșteni în dispozitivul adversarului, ci însăși materializarea unei gândiri cu totul noi, în care curajul, ingeniozitatea și calitatea luptătorilor erau chemate să înlăture pentru totdeauna primatul prudenței, imobilismului și cantității forțelor întrebuințate.
Înființarea unor veritabile armate de spioni – profitabile pentru suveranii vremii – era dificil de realizat. Destinați cel mai adesea îndeplinirii unor misiuni cu un grad ridicat de risc și în condiții de securitate minimă, luptătorii unei astfel de oștiri nu ar fi putut reprezenta nicidecum masa armatelor vremii, ci doar cel mult o elită, recrutată din aceste armate, oricum insuficientă pentru exercitarea dominației efective asupra teritoriilor adversarului, aceasta datorându-se faptului că prezența celui ce cucerea teritorii trebuia să fie nu numai simbolică, ci efectiv susținută în mai toate cazurile de propriile armate de ocupație aflate pe teritoriul adversarului.
Yasotay, un celebru conducător de oști mongol, afirma că „atunci când apare un moment de criză (…) doar patruzeci de oameni bine aleși, pot zgudui lumea”. Cuvintele slui îndelungat (peste 10 ani) și a disproporției forțelor (troenii singuri în fața unei coaliții de 28 de orașe-state aheene însumând peste 100.000 luptători sub comanda regelui Micenei, Agamemnon), cetatea Troia nu a fost cucerită decât în urma utilizării unui șiretlic. Calul troian a devenit în acest mod nu numai expresia unei inițiative tactice, iscusinței ingenioase de pătrundere a propriilor oșteni în dispozitivul adversarului, ci însăși materializarea unei gândiri cu totul noi, în care curajul, ingeniozitatea și calitatea luptătorilor erau chemate să înlăture pentru totdeauna primatul prudenței, imobilismului și cantității forțelor întrebuințate.
Înființarea unor veritabile armate de spioni – profitabile pentru suveranii vremii – era dificil de realizat. Destinați cel mai adesea îndeplinirii unor misiuni cu un grad ridicat de risc și în condiții de securitate minimă, luptătorii unei astfel de oștiri nu ar fi putut reprezenta nicidecum masa armatelor vremii, ci doar cel mult o elită, recrutată din aceste armate, oricum insuficientă pentru exercitarea dominației efective asupra teritoriilor adversarului, aceasta datorându-se faptului că prezența celui ce cucerea teritorii trebuia să fie nu numai simbolică, ci efectiv susținută în mai toate cazurile de propriile armate de ocupație aflate pe teritoriul adversarului.
Yasotay, un celebru conducător de oști mongol, afirma că „atunci când apare un moment de criză (…) doar patruzeci de oameni bine aleși, pot zgudui lumea”. Cuvintele sale, foarte des citate, reprezintă de fapt esența utilității strategice a forțelor speciale. Această utilitate se regăsește, de fapt, în două calități: economia de forțe și gama foarte mare de procedee de luptă, adesea neconvenționale, ce pot fi întrebuințate pentru îndeplinirea unei misiuni a cărei importanță se va situa, cel mai adesea, la nivel strategic.
Cele mai remarcabile elemente de strategie și tactică din perioada Evului Mediu aveau să fie oferite nu de oștirile vestului, ci de cele ale estului care prin mongoli, cu o cavalerie ușoară și puțin protejată, a oferit exemplare lecții de artă militară. De asemeni, este bine cunoscută gândirea strategică a lui Gingis-Han (1167-1227), actuală și astăzi, care în faza de pregătire a operațiilor militare ducea o adevărată campanie politică de propagandă desfășurată de emisari prin care se promitea libertatea cultelor religioase și securitatea populației care nu opunea rezistență. Istoricii afirmă chiar, că de multe ori comandanții mongoli cunoșteau mai bine țările decât locuitorii băștinași evitând astfel zone greu accesibile sau dezavantajoase și bătălii inutile și, au reușit, aproape întotdeauna, să paralizeze capacitatea de reacție a adversarului. Toate acestea însă au fost posibile datorită numeroaselor acțiuni duse în secret și prin surprindere în interiorul țării (teritoriului) vizat, aproape pe toată adâncimea acesteia.
Ca un reper de studiere a acțiunilor speciale în spatele inamicului poate fi considerat războiul de 30 de ani din perioada 1618-1648. În această perioadă, „partizani” (de la cuvântul francez „partie” – lot, echipă ), au fost numiți luptătorii din echipe/detașamente de mercenari, acțiunile acestor echipe/detașamente se caracterizează prin acțiuni independente fără susținerea forțelor principale, acest lucru corespunde cel mai mult operațiilor speciale actuale. Atacau forțele inamicului, luau cu asediu orașe și puncte tari din cadrul sistemului de apărare a inamicului, neavând planuri de acțiune comune cu trupele proprii.
În timpul războiului de secesiune austriac din 1741, împărăteasa Maria Tereza și-a format o cavalerie ușoară pentru executarea recunoașterilor și a raidurilor, care a operat independent și la distanță față de forțele principale, dar și pe flancuri, dând astfel o adevărată lecție armatelor prusace și franceze, care au considerat aceste trupe „o adunătură de hoți și ucigași”. Nimeni până atunci nu luase în serios aceste trupe cu caracter „special”, chiar dacă, încă din secolul al XVI-lea, pe timpul războaielor religioase din Germania, apăruseră „celebrii Schwartzreiter” – „cavalerii negri”, care îndepliniseră cu succes misiuni de hărțuire, raiduri și incursiuni. A fost nevoie de aproape două secole și o adevărată lecție a războiului pentru ca armata prusacă să-și recruteze primele batalioane speciale de vânători, renumiții Jagers. Mai mult, împotriva convingerilor sale militare, Frederic cel Mare și-a recrutat proprii husari și panduri constituind „Freibatalionen” (batalioanele libere) care aveau independență în acțiune vis-â-vis de forțele principale.
În 1756 în armata colonială britanică în America de nord sunt înființate primele subunități de „Randgeri” (raungers – persoane, cere efectuau marșuri lungi pe jos – egheri, vânători, pădurari). Inițiatorul și primul comandant al lor a fost maiorul R.Rodgers. Cele câteva companii constituite de maiorul R.Rodgers se completau în principiu de voluntari și erau destinate în principal luptelor cu triburile indiene. La baza tacticii acestor subunități erau principiile de acțiune a indienilor în spatele trupelor britanice.
Primul război în care s-a manifestat pe deplin aceste caracteristici și care a avut o mare influență în dezvoltarea acțiunilor speciale, a fost războiul civil din SUA în anii 1861-1865. În Statele Unite erau construiți deja 50 mii kilometri de cale ferată, dintre care 35 mii kilometri erau în statele din nord.
Primii care au constituit formațiuni militare cu caracter special au fost cei din sud. Aceste unități erau constituite din cavaleriști din Texas și din Virginia pe principiu voluntariatului. Ca obiective principale a acestor unități erau căile ferate și transportul pe cale ferată. Cavaleristul „randger” era dotat cu: pușcă, pistol, sabie și calupuri de dinamită.
Pe parcursul acestui război apare noțiunea de „raid”, ce însemna acțiunea detașamentelor mari de cavaleriști în spatele inamicului. Raidurile executate de detașamentele lui Forest, Morgan și Stewart în iulie-august și Van-Dorn în decembrie 1862 cu scopul de a distruge căile ferate din spatele inamicului, au impus forțelor din nordul țării să renunțe de unele operații ofensive.
În anul 1863 în Virginia Col. Mosbi constituie un detașament de partizani. La finele anului 1864 acționând în spatele inamicului detașamentul a nimicit 1200 adversari, a luat sute de prizonieri, sute de cai, suportând pierderi în efectiv numai de 20 soldați. Acest exemplu ne demonstrează eficiența forțelor cu caracter special în acțiuni militare.
Odată cu dezvoltarea conceptului de război pe poziții, în primul război mondial, se reduc căile de pătrundere în spatele inamicului cu trupe de cavalerie. Armatele încep a căuta posibilități de pătrundere a detașamentelor în dispozitivul inamicului. Apariția aviației înlesnește aceste posibilități prin pătrunderea pe calea aerului. Germanii au fost acreditați ca inițiatori ai unor astfel de misiuni în perioada primului război mondial. Locotenenții Von Casscl și Fel May, împreună cu soldatul Talke, sunt menționați ca executanții unor misiuni speciale pe 4 octombrie 1916 și pe 26 aprilie 1917. Acestea sunt însă singurele informații din acea vreme.
Din cauza combinației tranșee și mitraliere, datorate războiului de poziții, britanicii au pierdut la Somme doar în prima zi pe 1 iulie, 21.000 de soldați. Se ajunsese la un blocaj, la un război de uzură în care forțele stăteau în tranșee față în față și se bombardau, cucereau câțiva kilometri din dispozitivul inamic în urma unui asalt sângeros, teritoriu pe care îl pierdeau la următoarea contraofensivă.
Din dorința de a schimba tacticile, au apărut tancurile, lunetiștii dar mai ales unitățile specializate de asalt. Soluția germană a fost descentralizarea câmpului de luptă și atacul în grupuri mici, din moment ce formațiunile mari erau foarte ușor măcelărite. Aceste echipe de atac rapid sau „Stasstruppen“ cercetau numeroase puncte de-a lungul tranșeelor inamice până ce găseau un spațiu liber. Odată găsit un spațiu liber, pătrundeau și alte echipe, asemenea apei printr-un dig rupt. Germanii au dezvoltat astfel tactica infiltrării. Aceste „Stasstruppen“ se deplasau în cadrul unui eșalon grupă-companie și erau echipate cu mortiere și aruncătoare de flăcări și alte tipuri de echipament special, dezvoltând astfel începuturile armelor întrunite. Germanii chiar și-au echipat aceste elemente cu primele mitraliere portabile. Astfel germanii au schimbat cursul războiului cu noile tactici.
Utilizarea avioanelor și baloanelor captive în scopul măririi orizontului cercetării s-a dovedit, după un timp, insuficientă pentru culegerea datelor necesare înaltelor comandamente, mai cu seamă atunci când aveau loc masive reorganizări ale dispozitivelor operative ale adversarului. Organele de cercetare (informații) au înțeles rolul major pe care aviația era chemată să joace în continuare, o dată cu planificarea primelor operații speciale, prin transportarea luptătorilor proprii în spatele liniilor inamicului. Drept consecință, la 18 noiembrie 1914, un „agent de vamă” a fost „depus” (debarcat) la sud de Catelet de către un pilot francez – sublocotenentul Pinsard – în scopul culegerii de informații necesare anticipării mișcărilor viitoare ale trupelor germane. A fost prima dintr-o serie de alte 12 misiuni similare pe care le vor executa francezii în primul război mondial.
Transportul de agenți a fost utilizat și de italienii din Escadrila 25 „Tânăra Italie”, dotați cu avioane Voisin, precum și colegii lor din escadrila de hidroavioane a Stației Aeronavale a Armatei 3 italiene.
Misiuni similare au fost executate și pe frontul românesc, unde Regimentul 4 Aviație român „(…) în luptele aeriene de și Mărășești, în iulie și august 1917, (…) a doborât mai multe avioane dușmane, a executat bombardamente îndepărtate, depuneri de agenți și lansări de manifeste în spatele frontului inamic”.
Cu toate acestea, primii luptători „paracomando” lansați în spatele liniilor adversarului prin parașutarea dintr-un avion au fost italienii, în cadrul ofensivei lor din toamna anului 1918. În noaptea de 9 august 1918, locotenentul Alessandro Tandura, pregătit special de către colonelul Dupont, șeful Serviciului Informații (G.2) al Armatei 8 italiene, a aterizat în zona Vittorio Veneto, locul său de baștină și punctul de rezistență al familiei sale. Tandura a rămas trei luni în regiune. Ajutat de sora și de logodnica sa, el și-a îndeplinit misiunea cu mult peste așteptările șefilor săi, reușind chiar executarea câtorva acțiuni de sabotaj deosebit de eficiente. Aceste fapte i-au adus aprecierile elogioase ale șefilor săi și decorarea de către suveran cu cea mai înaltă distincție a regatului: Medalia de aur pentru merite militare. A fost primul parașutist militar italian decorat cu această înaltă distincție.
Tot în primul război mondial s-a demonstrat că modul de pregătire a acțiunilor în spatele inamicului încă din timp de pace, face mai rapide și eficiente rezultatele la declanșarea acțiunilor militare (războiului).
Analizând succint această perioadă, putem afirma, fără să greșim, că îi sunt caracteristice următoarele trăsături:
– până în 1915 cavaleria era singura forță manevrabilă capabilă să se infiltreze în spatele inamicului și să ducă acțiuni eficiente;
– odată cu folosirea căilor ferate pentru logistica armatelor și apariția dinamitei, s-au schimbat și formele de acțiune a detașamentelor în spatele inamicului;
– odată cu dezvoltarea conceptului de război pe poziții, cavaleria nu a fost capabilă să facă față acțiunilor în spatele inamicului;
– apare o nouă cale de pătrundere în spatele inamicului, calea aerului.
Al doilea război mondial, începutul forțelor speciale moderne
În timpul celui de-al doilea război mondial, operațiile aeropurtate au constituit o veritabilă „modă”, iar termenul comando și bereta de parașutist au fost considerate, o bună perioadă de timp, elemente de identitate, unanim recunoscute, ale oricărei operații de tip deosebit (neconvențional). De fapt, era vorba de recunoașterea virtuților unor categorii de trupe ce puteau fi desfășurate rapid și la distanțe foarte mari, peste obstacole și terenuri improprii, beneficiind de avantajul surprinderii și provocării unor pierderi considerabile adversarului, cu urmări importante, uneori chiar decisive în derularea și deznodământul acțiunilor militare.
Denumirea dată noilor trupe va reflecta legătura firească a acestora cu mijlocul de transport consacrat al manevrei aeriene, avionul. Ele au fost numite, pe rând, trupe de infanterie aeriană, de asalt aerian sau trupe aeriene speciale, pentru ca, în cele din urmă, să fie circumscrise denumirii generice de trupe aeropurtate. Militarii sovietici le vor numi trupe de desant aerian. Denumirea acoperea o zonă conceptuală și o definiție extrem de asemănătoare cu termenul occidental de trupe aeropurtate, consacrat deja și preluat apoi de majoritatea celorlalte armate.
În Dicționarul explicativ al limbii române se precizează că, noțiunea de desant desemnează trupele parașutate sau debarcate în spatele frontului inamic, în vederea îndeplinirii unor misiuni de luptă, în timp ce Dicționarul militar simte nevoia completării definiției, adăugând precizarea că, este vorba de trupe transportate pe calea aerului, situație în care desantul trebuie denumit și aerian. Această definiție se suprapune celei date trupelor aeropurtate de dicționarele de termeni generali sau de specialiștii militari occidentali care, identificând aeropurtarea cu parașutarea și/sau debarcarea, denumesc aeropurtate acele unități organizate, echipate și instruite în vederea angajării, prin aeropurtare, în lupta terestră.
Această definiție, deși mai simplă, este nerestrictivă, lăsând a se înțelege că se referă la oricare din elementele (trupele) posesoare ale unei pregătiri particularizate, destinate a fi introduse în dispozitivul inamicului pe calea aerului, în scopul deschiderii unui nou „front de luptă” sau pentru îndeplinirea anumitor misiuni cu caracter deosebit. Aceste misiuni reprezintă, de fapt, esența utilității operaționale a forțelor speciale aeropurtate, forțe de valoare tactică destinate îndeplinirii unor misiuni strategice. Însă, până a se ajunge aici – adică până când „noul”, trecând prin insolit, să devină modern – arta întrebuințării în luptă a elementului neconvențional a avut de parcurs un drum extrem de lung și, adesea, contradictoriu.
Întrebuințarea forțelor aeropurtate în luptă a reprezentat unul din elementele calitative de referință ale sporirii caracterului manevrier al acțiunilor militare pe fronturile celui de-al doilea război mondial. Rezultatele spectaculoase ale multora dintre operațiile aeropurtate desfășurate în perioada respectivă au impus o categorie de trupe și o tactică de luptă cu totul noi, ne-întrebuințate niciodată până atunci. Acest fapt a dus la recâștigarea mobilității tactice pierdute în timpul războiului ruso-japonez și al primului război mondial, generând, în același timp, o adevărată revoluție în arta războiului, o dată cu impunerea conceptului de „lovitură combinată în adâncime”, prin utilizarea extinsă a manevrei pe verticală. Asaltul pe verticală nu numai că a conferit o nouă dimensiune câmpului de luptă, ci a schimbat și principiile consacrate ale luptei, obligându-i pe protagoniștii confruntării la măsuri suplimentare de asigurare a acțiunilor, precum și la previziunea unor elemente de dispozitiv noi, capabile să facă față acestui tip de amenințări.
În cel de-al doilea război mondial trupele aeropurtate au fost folosite, de regulă, în ofensivă, pentru îndeplinirea unor misiuni strategice, operative sau tactice. Unele au avut o pronunțată tentă politică, vizând scoaterea din luptă în timp scurt a statelor atacate, așa cum au fost operațiile armatei germane executate pentru cucerirea Danemarcei, Norvegiei, Belgiei și Olandei. Altele au fost desfășurate în cadrul unor operații aeronavale și terestre cu implicații strategice, vizând debarcarea pe diferite continente sau insule, așa cum au fost operațiile trupelor aliate duse pentru debarcarea în sudul Italiei sau pentru deschiderea celui de-al doilea front în Normandia. Operații de mai mică amploare au fost executate pentru forțarea unor râuri sau cucerirea și menținerea unor raioane cuprinzând, de regulă, localități importante, poduri, înălțimi dominante, noduri de comunicație, aerodromuri, porturi etc.
În toate aceste operații trupele aeropurtate au fost chemate să reprezinte doar „deschizătorul de drumuri” al forțelor terestre, fiindu-le exploatat mai puțin caracterul de „forțe speciale” și mai mult cel de „forțe specializate” în executarea anumitor tipuri de misiuni, misiuni care, în scurt timp, în lipsa factorului surprindere, se vor transforma, treptat, tot în operații de tip clasic, relativ ușor de anticipat și, în consecință, mai ușor de contracarat.
Acesta este și motivul pentru care nu s-a operat, întotdeauna, o delimitare scrupuloasă între termenul de „operații aeropurtate” și cel de „operații speciale aeropurtate”, întrucât cel puțin în perioada căutărilor teoretice, dar și a clarificărilor conceptuale legate de utilizarea acestor noi categorii de trupe, cei doi termeni se vor suprapune încă mult timp. Pe bună dreptate, întrucât modalitatea de introducere în luptă (prin parașutare, transport cu planoarele sau debarcare din aeronave) a fost nouă, neconvențională – deci specială – iar implicațiile antrenate de succesul unor asemenea operații s-au dovedit a fi situate cu mult peste nivelul operațional al trupelor care le inițiau, cel mai adesea vizând obiective strategice.
Aflat însă abia la începutul dezvoltării sale, conceptul de „operație specială aeropurtată” a mers încă o bună perioadă de timp mână în mână cu o serie de alte concepte, derivate din întrebuințarea acestor noi categorii de trupe; el se va individualiza treptat și numai în funcție de noile caracteristici pe care războaiele le vor dobândi o dată cu trecerea lor în epoca înaltelor tehnologii.
Dacă ar fi să pomenim un singur om și o singură unitate militară care au influențat decisiv gândirea și întrebuințarea acestor unități în domeniul pe atunci embrionar al forțelor speciale, fără îndoială că ar fi vorba despre David Stirling și S.A.S. (Special Air Service). Prima formațiune „specială” a fost constituită de locotenentul David Stirling care atunci era încadrat la comandoul nr. 8 al unei unități a armatei britanice. Denumită inițial „Secția L”, subunitatea a ajuns în octombrie 1942 la un efectiv de 390 militari. Ca urmare, denumirea i-a fost schimbată în „Special Air Service” ( S.A.S.). Multe dintre unitățile din zilele noastre s-au inspirat din tacticile, organizarea și principiile S.A.S. de selecție, pregătire și dotare: (Delta Force (S.U.A.), KSK(Germania), Sayeret Matkal(Israel), 1er RPIMa(Franța), până și Alfa-creată în Uniunea Sovietica în cadrul KGB).
În Statele Unite, forțele speciale au fost create în timpul luptelor din cel de-al doilea război mondial din Europa și Pacific. Ele au fost la origine aproape exclusiv de inspirație britanică: serviciul american O.S.S./S.O. (Office of Strategic Services/Special Operations Branch) a copiat modelul britanic al S.O.E. (Special Operations Executive); unitățile de Rangers și Raiders au fost create pe baza formațiunilor de comando (vezi Anexa nr. 1); cele de Marauders, conduse de generalul Devill, au fost instruite și organizate după modelul unităților Chindit ale Lordului Wingate, care au acționat în Birmania, în 1944; în sfârșit, unele elemente americane au făcut parte din echipele Jedburghs și Brissex (mici echipe aeropurtate americano-britanice, cu participare franceză, destinate încadrării și întăririi mișcării franceze de rezistență).
Acțiuni ale forțele speciale după cel de-al doilea război mondial
După al doilea război mondial, a urmat o perioadă în care cele doua blocuri militare s-au pregătit intens pentru un eventual război. Înfruntarea dintre NATO și OTV (Organizația Tratatului de la Varșovia) s-a desfășurat “pe sub masă”, în lumea a treia, în Indochina, Malaya, Coreea, Oman, Vietnam, Angola sau Nicaragua (vezi Anexa nr. 2).
1.4.1 Acțiuni ale forțelor speciale americane
Intervenția din Vietnam
Dându-și seama de posibilitatea creșterii în scurtă vreme a activității navale a S.U.A. în Vietnam, comandantul flotei din Pacific a dat încă de la începutul anului 1962 dispoziția de cercetare a coastelor Sud-Vietnameze, precum și al golfului Cam Ranh. Misiunile au început pe 4 ianuarie 1962 cu cercetarea configurației țărmului, a falezelor a obstacolelor submarine și a nivelului mareelor în zonele de interes. Detașamentele UDT au desăvârșit aceste misiuni până pe 27 ianuarie 1962.
În cursul anului 1966, soldații comuniști vietnamezi (Viet Cong) începuseră să resimtă din ce în ce mai mult prezența formațiunilor SEAL în Vietnam. În luna februarie a fost „aruncat” în luptă detașamentul Golf, care avea să execute acțiuni de luptă în zona specială Rung Sat (ZSRS). Denumită de către vietnamezi „Pădurea Asasinilor” zona Rung Sat a fost vreme de secole un port principal pentru pirații din Asia de Sud-Est, pentru bandiți și contrabandiști, iar începând cu 1964, și pentru soldații Viet Cong.
Detașamentul Golf era staționat la baza navală de Împreună cu luptătorii UDT și soldații Bg.5 Infanterie Marină, la 26 martie 1966, au declanșat „Operațiunea Jackstay” în ZSRS, operațiune care avea să se încheie la 7 aprilie 1966 având drept rezultat alungarea soldaților vietnamezi Viet Cong din regiunea Rung Sat. Până pe 7 decembrie 1968 formațiile SEAL au executat peste 300 de misiuni de anvergură și aproximativ 1000 de raiduri și incursiuni. De asemenea s-au testat noi armamente portabile și tehnică de luptă ajutătoare.
S-a pus problema salvării prizonierilor de război de către forțele speciale. În acest sens, la 22 noiembrie 1970 „o mare unitate de Berete Verzi, susținută de o escadrilă de elicoptere de luptă și avioane de vânătoare au atacat lagărul de prizonieri de Încă înainte de raidul de s-au mai desfășurat operațiuni de acest gen sub numele de cod BRIGHT LIGHT (Lumină Vie) însă, dat fiind faptul că au fost executate în secret, nu au fost date publicității.
Intervenția în Iran
Operațiunea Eagle Claw ("Gheara Vulturului"), numită și Operation Evening Light ("Lumina Serii"), a avut loc în data de 24 aprilie 1980. Obiectivul operației a fost eliberarea a 53 persoane americane cu status diplomatic ținuți ostatici în ambasada Statelor Unite din Teheran în urma luării de ostatici din Teheran în data de 4 noiembrie 1979 la ora 11:30 când circa 400 de studenți ai grupării Daneshjuyane Khate Emam au asaltat și ocupat ambasada Statelor Unite. Cele 90 de persoane din încinta ambasadei au fost declarați prizonieri pentru a forța SUA de a extrăda fostul Schah al Persiei Mohammad Reza Pahlavi care se afla în New York City sub tratament într-o clinică. Statele Unite au refuzat extrădarea.
Operația a fost prevăzută ca o acțiune complexă în două nopți. Opt elicoptere grele de transport de tip RH-53D Sea Stallion urmau să decoleze de pe portavionul USS Nimitz (CVN-68) care se afla în ape internaționale în Golful Persic. Șase avioane de transport Lockheed C-130 Hercules, din care trei cu trupe Delta Force, doi traducători de farsi/ghizi și echipament la bord iar celălalte trei adaptate pentru transport de combustibil urmau să decoleze de pe Insula Masirah, Oman. Atât avioanele de transport cât și elicopterele urmau să pătrundă în spațiul aerian iranian zburând la altitudine joasă pentru a evita sa fie detectate de radar iranian, toate îndreptându-se către locul desemnat Desert One – ca și elicopterele – și unde aveau să aterizeze. Trupele aveau să asigure perimetrul în timp ce cele trei avioane cu combustibil urmau să umple rezervoarele de combustibil ale elicopterelor. După aceea elicopterele aveau să zboare cu trupele la bord spre punctul Desert Two în apropiere de Teheran, unde doi agenți americani aveau să-i întâmpine și unde aveau să se ascundă într-un wadi până noaptea următoare. Elicopterele urmau să se ascundă în spatele unui deal din apropiere, într-un loc cu numele-cod Figbar. Între timp, avioanele de transport urmau să se întoarcă la baza din Oman.
Operația a fost un eșec total și ostaticii au fost eliberați doar în ianuarie 1981 după 444 de zile de la ocuparea ambasadei, în urma tratativelor duse între SUA și Iran.
1.4.2. Acțiuni ale forțelor speciale sovietice
Spre deosebire de Vest care a acceptat cu greutate și întârziere ideea necesității unor forțe de elită capabile să îndeplinească operații speciale, URSS a fost deosebit de receptivă la ideea creării unor trupe super instruite și inventive, total loiale din punct de vedere politic, apte să acționeze independent în spatele liniilor adversarului în scopul susținerii vastei ofensive ideologice comuniste „eliberatoare”, pentru care pacea și/sau războiul încetaseră demult să fie considerate stări total distincte.
Prima consecință a nevoii acute de trupe apte să desfășoare o gamă largă de acțiuni neconvenționale la nivel de batalion sau brigadă în spatele liniilor adversarului a constituit-o sporirea numărului de divizii aeropurtate (Vozdujno Desantnâie Voiska – VDV) și formarea brigăzilor de asalt aerian și de infanterie marină aeropurtată. Toate aceste unități nu erau percepute de Occident ca forțe speciale în adevăratul sens al cuvântului, întrucât nu acopereau gama acțiunilor „sensibile” de tipul asasinatelor, sabotajelor, scoaterii din funcțiune a sistemului de arme de nimicire în masă etc, misiuni care apăreau totuși explicit în multe din doctrinele sovietice ale vremii.
Trupele sovietice destinate unor astfel de misiuni „sensibile” nu trebuiau inventate pentru simplul motiv că existau deja cu mult timp înainte de a fi recunoscute oficial.
Cert este că imediat după cel de-al doilea război mondial, URSS și-a desființat forțele cu destinație specială, întreaga gamă a operațiilor de diversiune fiind încredințată unităților aeropurtate convenționale. Totuși, spre sfârșitul anilor '50, sovieticii au trecut la reînființarea structurilor de forțe speciale, regrupate, în majoritate, în cadrul unor structuri informative aparținând statului (KGB) sau armatei (GRU).
Abia în decembrie 1979 Alexei Miakov a făcut primele dezvăluiri privind „instruirea trupelor de parașutiști în acțiunile de sabotaj ale celui de-al treilea război mondial”. Adevărata senzație a produs-o însă șirul de informații sistematice, pertinente și argumentate ale unui fost ofițer sovietic din cadrul GRU „evadat” în Occident, care a început să scrie lucruri până atunci neștiute, sub pseudonimul Victor Suvorov.
Trupele Spetznaz numite și "Diavolii" grupați sub titulatura oficială de Voiska Spetsialnogo Naznacheniya, pe scurt Spetsnaz, fac parte din cea mai dură unitate de comando din lume și se deosebeau de celelalte forțe aeropurtate sovietice pentru că erau destinate executării misiunilor „acoperite” și dispuneau de instruire specializată în multiple domenii: culegere de informații, patrule de cercetare la mare distanță, răpiri, raiduri aeropurtate și intervenții punctuale în străinătate, sprijinirea luptelor de partizani, sabotaje, asasinate etc..
La sfârșitul anilor '60, numeroase grupe Spetznaz au făcut „practică” în Vietnam, în vederea testării în condiții de luptă a puștii semiautomate cu lunetă Dragunov. Numeroase grupe Spetznaz au fost prezente ani de-a rândul în Cuba, Vietnam, Libia, Peru, Etiopia, Yemenul de Sud, Nicaragua și Angola, lucrând sub acoperirea de „consilieri militari”, ceea ce reprezenta de fapt una din misiunile standard ale FOS, preluată de americani în mod oficial abia câțiva ani mai târziu.
Invazia din Cehoslovacia
În 1968 cehoslovacii se îndreptau către social-democratie. Noul președinte al republicii Alexander Dubcek nu realiza că opțiunea sa, pentru o mai amplă libertate cetățenească, era percepută ca o amenințare la doctrina socialistă a suveranității limitate a lui Brejnev. Încordarea a sporit iar Moscova s-a consultat cu americanii. Președintele Johnson i-a informat pe sovietici că SUA nu vor interveni în această “polemică din interiorul sistemului comunist “, invadarea Cehoslovaciei de trupele țărilor “frătești și prietene” din Pactul de la Varșovia putea să înceapă.
Intervenția trebuia să fie rapidă și decisivă; ocuparea prin surprindere a țării, schimbarea imediată a conducătorilor fideli orientării lui Dubcek, urmate de o retragere progresivă a trupelor, pe măsura ce frâiele puterii erau transferate reprezentanților nucleului dur al Partidului Comunist și aparatului de stat cehoslovac fidel liniei Moscovei.
Pe 8 august 1968, la ora 20.30, un avion Antonov AN-24 al companiei Aeroflot, neprevăzut în orarul de zbor, a aterizat pe aerodromul Ruzine din Praga, îndreptându-se spre capul pistei unde a rămas parcat și nebăgat în seamă de nimeni. Câteva ore mai târziu a sosit un alt zbor special al companiei Aeroflot, plecat din Lvov, Polonia. Din avion au coborât mai mulți civili, care au fost întâmpinați cu cordialitate de vameșii aeroportului și de mai mulți membri ai ambasadei sovietice și ofițeri ai Securității cehoslovace. Aeronava, cu care au venit, a plecat după 30 minute. Spre miezul nopții, la o oră după ce primele unități ale Pactului de la Varșovia (mai puțin România) trecuseră frontiera Cehoslovaciei, turnul de control a primit prin telefon ordinul de a opri orice decolare sau aterizare a vreunei aeronave. Exact în acel moment în aerogara și-au făcut apariția mai mulți civili, însoțiți de un colonel sovietic și de un reprezentant al Aeroflot, care au luat loc în sala de așteptare rezervată pasagerilor, precum și în imediata apropiere a birourilor vameșilor. Puțin mai târziu, către ora 02.00, au sosit, protejate de mai multe avioane de vânătoare Mig-21, două avioane militare de transport AN-12, neprogramate, care au aterizat unul după altul și s-au deplasat exact până în fața aerogării . Din ele au coborât în grabă aproape 200 de soldați care s-au constituit rapid în grupe de luptă înainte de a se îndrepta în direcția turnului de control, în hangarele și clădirii administrative. În câteva minute, întreg aeroportul a fost capturat fără a se fi tras nici măcar un foc de armă.
Avioanele militare sovietice de transport s-au succedat la aterizare la fiecare minut, dirijate de avionul AN-24 aflat la capătul pistei, în timp ce ceilalți parașutiști sovietici au strâns întreg personalul de serviciu, turiștii, femeile și copiii, în clădirea principală a sectorului administrativ. Ceva mai târziu, acestora li s-a dat voie să se îndrepte pe jos spre oraș, timp în care toate posturile personalului autohton aflat în serviciu au fost ocupate de noii veniți.
Debarcarea oamenilor și materialelor a continuat toată noaptea. Parașutiștii au părăsit apoi incinta aeroportului, îndreptându-se către perimetrul exterior al acestuia, în scopul interceptării principalelor căi de acces spre aeroport. La mai puțin de 90 de minute după aterizarea primului AN-12, parașutiștii sovietici se aflau deja în centrul orașului Praga, în drum spre pozițiile ce le fuseseră desemnate pe colina Letza, la vest de râul Vltava, unde ei au ocupat palatul presidențial Hradcany, consfințind în acest fel arestarea președintelui Svoboda.
Ocuparea podurilor de pe Vltava a încheiat practic preluarea controlului total al orașului, chiar dacă pentru moment, fuseseră lăsate neocupate clădirea Radioului de pe strada Vinohradsska, gările, poșta și principalele piețe și intersecții. Atent îndrumați de membrii GRU; parașutiștii au identificat clădirea sediului central al partidului comunist unde i-au arestat pe principalii lideri reformatori ai partidului comunist din Cehoslovacia (secretarul general Alexander Dubcek, primul ministru Oldrich Cernik) precum și mai multe personalități din elita partidului și statului.
Invazia sovietică în Afghanistan
Debutul intervenției URSS în Afghanistan a reprezentat o imagine aproape în oglindă a derulării planului de invazie verificat în Cehoslovacia. Consilierii militari și membri KGB fuseseră infiltrați în toate structurile de comandă ale armatei afghane, cu mult timp înainte de invazie.
În aprilie 1979, șeful Direcției Superioare Politice a Armatei, generalul de armată A. A. Episev, s-a aflat în fruntea unei delegații militari care a vizitat Afghanistanul, pentru a evalua situația (același Episev care efectuase o vizită similară în Cehoslovacia înainte de invazia din 1968). În august 1979, generalul de armată I. G. Pavlovski, șeful Statului Major al Forțelor Terestre și fostul comandant al forței de invazie din 1968, a condus 60 de ofițeri într-un tur de recunoaștere prin Afghanistan.
Din 8 până pe 10 decembrie 1979, cu 14 zile înainte de invazie, trupe sovietice SPETNAZ și subunități de infanterie mecanizată, s-au desfășurat la Bagram (situat la nord de Kabul ) și Shindad pentru a asigura aeroporturile și pentru a intercepta și a asigura șoseaua principală Salang și tunelul prin care trece aceasta. Între 10 și 24 decembrie un batalion din cadrul Regimentului Aeropurtat 345 și o subunitate Spetnaz s-au deplasat la aeroportul internațional din Kabul, situat la aproximativ 3 km de centrul orașului, dar fără armament greu și alte echipamente.
Invazia Afghanistanului a fost lansată în ajunul Crăciunului, când restul de trupe din regimentul 345, sprijinite de subunități Spetnaz, au aterizat și asigurat aeroportul din Kabul, împreună cu bazele forțelor aeriene de la Bagram, Shindad și Kandahar. În cursul nopții de 25 decembrie, a fost declanșată o ofensivă în toată regula. Consilierii sovietici au scos din funcțiune tehnica și instalațiile militare, au blocat sălile de armament și au împiedicat o riposta afgană militară organizată. Parașutiștii i-au arestat pe membrii guvernului afgan, în timp ce subunități Spetnaz au scos din funcțiune centrul militar de comunicații, au ocupat Ministerul de Interne, stația radio din Kabul și alte puncte cheie.
Subunitate de forțe cu destinație specială, formată din cadre GRU, ALPHA grup și ZENITH grup, coordonată de generalul-maior V. S. Paputin din ministerul de interne, au eșuat însă în încercarea de ocupare a palatului președintelui Amin, situat în Darulaman. Imediat însă doua companii Spetnaz, cu asistența KGB și sprijinite si de un batalion de parașutiști, au trecut la atacul în forță al palatului. Amin, familia sa, anturajul și gărzile și-au pierdut viața în lupta ce a urmat. Sovieticii au avut 25 de morți, printre care și colonelul Baieronov din KGB, lovit de focul încrucișat al propriilor trupe.
Ulterior, forța de invazie, constituită în principal din forțe mecanizate ale Armatei 40, a înfrânt cele câteva cuiburi de rezistență militară și a ocupat principalele orașe, în timp ce guvernul sovietic a instalat la Kabul un regim promoscovit.
De îndată ce acțiunile mujahedinilor au căpătat amploare – fiind tot mai bine coordonate și beneficiind de un bun sprijin logistic tot mai extins (inclusive prin dotarea cu sisteme de armament moderne), tactica utilizată de sovietici și-a dovedit carențele sporind, impresionant de mult, numărul pierderilor din rândul propriilor luptători. De fapt sovieticii nu au făcut decât să repete greșelile americanilor din Vietnam, angrenând într-un război neconvențional unități mecanizate și de tancuri pregătite pentru un cu totul alt tip de război și după tactici total inadecvate reliefului și principiilor luptei de antigherila. Masa de blindate adusă de ei s-a dovedit aproape complet inutilă, pentru că tancurile, mașinile de luptă și transportoarele nu au avut loc pentru a se desfășura.
Acționând în legătură cu forțele heliopurtate ale milițiilor afgane promoscovite, trupele sovietice au trecut la atacul orașelor și satelor izolate, pe care mujahedinii le considerau sigure. Drumurile de aprovizionare și itinerariile de infiltrare, erau ambuscate sau presărate cu mine lansate din elicopter, iar satele suspectate că ar fi ajutat gherilele erau distruse. În multe situații militarii Spetnaz – deghizați în luptători mujahedini – au incendiat moschei și provizii de alimente, pentru a mării tensiunile dintre facțiunile de beligeranți mujahedini.
Detașamentele heliopurtate erau debarcate adânc în spate sau la flancurile pozițiilor deținute de mujahedini, pentru a-i izola, a le distruge bazele, a le tăia liniile de comunicație și a le bloca drumurile de retragere. Forțele terestre desfășurau ofensiva pe direcțiile respective, pentru a realiza joncțiunea cu trupele heliopurtate, însă acestea de regula nu erau debarcate mai departe de bătaia artileriei proprii, pentru a putea fi sprijinite cu foc. Totuși, nici aceste tactici nu au dat satisfacție pe deplin, întrucât sovieticii aveau prea puțină infanterie ușoară, urmare a imposibilității de a aduce noi și noi efective necesare acoperirii nevoilor tot mai mari ale câmpului de lupta.
În disperare de cauză organele de decizie militară au hotărât sporirea efectivelor luptătoare, prin angrenarea în acțiune și a unor unități care, deși valoroase, erau specializate în cu totul alt gen de misiuni, așa cum a fost cazul unităților și subunităților Spetnaz. Inițial, luptătorii acestora au operat din ascunzătorile situate pe înălțimile muntoase, unde deghizați în țărani se puteau mișca nestingheriți, prin trecătorile din munți, controlând toate mișcările insurgenților. Ulterior au fost parașutate, la mulți kilometri de obiectivele lor, tot mai multe grupuri de cercetare care se deplasau numai pe timp de noapte,organizau ambuscade, iar ziua observau drumurile de infiltrare.
Războiul din Afganistan a fost un război pe care, din numeroase motive obiective sau subiective, liderii militari sovietici nu au avut abilitatea și putința de a-l câstiga. Un război care nu a făcut decât să întărească o lecție veche de când lumea: oricât de bine instruită, de bogată și de bine înzestrată ar fi o armată, nu poate învinge în luptă dacă nu este pregătită psihologic, susținută moral și motivată pentru a câștiga.
1.4.3. Acțiuni ale forțelor speciale britanice
Intervenția în Irlanda de Nord
După acțiunile pe care le-a executat împotriva guerilelor în perioada 1950-1970, formațiunilor SAS a început să le revină o nouă misiune, aceea de a lupta împotriva terorismului. Sub influența operațiunilor desfășurate în Irlanda de Nord împotriva IRA (Armata republicană Irlandeză) și INLA (Armata Națională de Eliberare Irlandeză), SAS a elaborat și folosit metode și tehnici de acțiune antiteroristă care, cu timpul, au fost preluate în întreaga lume vest-europeană și apoi în restul Europei. S-a ajuns până acolo că unele guverne și autorități oficiale au solicitat consultații pe teme teroriste din partea SAS, iar în anumite situații, au fost făcute chiar apeluri directe de intervenție în favoarea lor.
Intervenția de la ambasada iraniană
Cel mai renumit episod a fost acela în care a avut loc asedierea ambasadei iraniene de la Londra din luna mai 1980. Atunci a trebuit ca SAS să-și desfășoare acțiunile sub supravegherea camerelor de luat vederi ale televiziunii care au transmis imagini în direct pe tot globul. Poliția metropolitană britanică a desfășurat acțiunile sale prin respectarea întocmai a prevederilor legale până când teroriștii au ucis un ostatic și au aruncat cadavrul acestuia pe stradă. După aceasta, pentru a prelua problema anihilării respectivei acțiuni teroriste, poliția a apelat la SAS. Personalul SAS angajat să acționeze, a întrebuințat armament și tehnică specială, a asaltat clădirea ambasadei și a salvat ostaticii.
Acest succes impresionant a fost ca un cadou căzut din cer pentru mass-media flămândă după acte de eroism iar SAS a beneficiat de publicitate.
Intervenția în Malvine
Până în 1982, când conflictul armat din Malvine a fost declanșat prin surprindere, se părea că unica misiune a SAS era aceea de a combate terorismul. Regimentul 22 SAS a fost prezent la acțiunile conflictului din Malvine încă de la începutul acestuia și a avut posibilitatea de a demonstra că are în compunere cei mai bine instruiți militari pentru ducerea războiului. Militarii SAS au fost primii care au recucerit insula South Georgia .
Primii militari SAS au pătruns la 1 mai 1982 pe insulele Falkland de Est, unde au rămas în contact cu inamicul și în condiții meteo grele au rezistat în dispozitiv timp de 30 de zile. Aflați în dispozitivul inamic au transmis informații foarte importante asupra deplasărilor de trupe și pozițiilor acestora, au indicat avioane și depozite logistice inamice ca ținte pentru atacurile aeriene și trageri cu tunurile de pe nave. La 14 mai SAS a executat un atac asupra unei baze aeriene argentiniene unde au fost aruncate în aer 11 avioane.
Misiunea finală a SAS a fost, ca în ziua dinaintea capitulării argentiniene, să execute un atac de diversiune asupra părții de est a Wireless Ridge, atac care să se facă cunoscut pe un spațiu cât mai larg și apreciat ca deosebit de puternic. Tratativele de capitulare cu partea argentiniană au fost conduse de comandantul Regimentului 22 SAS, proaspăt numit la comanda respectivă, locotenent-colonelul Michael Rose. El s-a deplasat cu avionul la STANLEY pentru a purta tratative de capitulare cu generalul Mendenes. Deoarece ofițerul respectiv cunoștea temeinic procedurile tratativelor, el a fost moral și psihologic superior față de generalul argentinian.
1.4.4. Acțiuni ale forțelor speciale israeliene
La începutul anilor 50, infiltrarea repetată a teroriștilor arabi a determinat constituirea unei mici subunități de parașutiști formată din militari de înaltă calificare, destinați pentru executarea măsurilor de reprimare a acestora. Subunitatea a purtat denumirea de “. După executarea cu succes, în 1954/1955, a unor acțiuni, efectivele trupelor de parașutiști au fost mărite până la forțele unei brigăzi.
Campania din SINAI din început cu lansarea unui batalion de parașutiști asupra trecătorii MITLA; unei alte părți a brigăzii i-a revenit misiunea să pătrundă pe șosea și să realizeze joncțiunea cu trupele de parașutiști. Această operațiune a fost executată în numai 28 de ore.
La o a doua operațiune, un batalion a fost parașutat deasupra AL-TUR, pe coasta de sud-est a Golfului de Suez. Restul brigăzii avea din nou misiunea să scoată din încercuire batalionul lansat. După îndeplinirea misiunii, întreaga brigadă s-a reîntors pentru ca împreună cu Brigada 9 Infanterie să cucerească localitatea SHARM EL SHEIK.
Operațiunea Entebbe
Este vorba de cea mai faimoasă operațiune de comando săvârșită cu succes din toată istoria confruntărilor armate moderne. Totodată, este operațiunea pe baza căreia forțele speciale Sayeret Matkal ale statului Israel au fost recunoscute la nivel internațional în rândul celor mai bune trupe de comando din întreaga lume. Operațiunea a demonstrat încă o dată importanța unor trupe militare de elită pentru care statul evreu nu a prevăzut nicio investiție. Încheierea cu succes a misiunii a arătat importanța unor servicii secrete eficiente. Restul este o poveste adevărată, aproape incredibilă pe alocuri, presărată cu acte de barbarie, cruzime dar și curaj, sacrificiu, profesionalism și dăruire.
Ceea ce părea un zbor de rutină pentru un număr de 248 pasageri care așteptau să ajungă la Paris, s-a transformat în coșmarul vieții lor la doar 7 minute de la decolarea avionului din aeroportul din Atena. Exact în acel moment, zborul 139 al unei aeronave de tip Airbus A300, aparținând Air France, era deja luat în ținta unei brigăzi armate din cadrul Organizației pentru Eliberarea Palestinei în războiul necontenit al acesteia cu statul Israel.
La bordul aeronavei erau deja patru teroriști, trei bărbați și o femeie. Dintre aceștia doi bărbați palestinieni erau membri militanți ai Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei. Ceilalți doi, erau un bărbat și o femeie de naționalitate germană, membri fondatori ai unei organizații teroriste de extremă stângă, intitulată Brigăzile Revoluționare.
Obiectivul teroriștilor țintea eliberarea unui număr de 53 deținuți palestinieni, 40 dintre aceștia fiind închiși în Israel și 13 în Franța.
Noaptea se lăsase demult, iar avionul a aterizat în final într-un mic aeroport pierdut în ceea ce părea a fi jungla Africii. Era ora 3:15 noaptea, iar avionul se oprise pe aeroportul Entebbe, lângă Kampala, capitala Ungandei, țară din Africa Centrală condusă pe atunci de sinistrul dictator Idi Amin Dada. Pentru pasageri, aveau să urmeze alte ore de chin și temeri, deoarece au fost ținuți de teroriști încă 9 ore în aeronava deja aterizată.
Statul evreu nu intenționa să renunțe la politica sa simplă dar eficientă în negocierile cu teroriștii, anume „Nu se negociază cu teroriștii”. Istoria recentului stat evreu le demonstrase israelienilor că grupurile extremiste înțeleg și respectă doar doi factori: Forța și Frica!
Și astfel, la Tel Aviv se punea la cale cea mai îndrăzneață operațiune de comando imaginabilă. Colonelul Ehud Barak, pe atunci comandant adjunct al Serviciului Secret Militar și comandant al Forțelor de Intervenție Specială Sayeret Matkal, a convocat o ședință de urgență cu toți experții israelieni în contra-terorism.
Atunci s-a hotărât în premieră în istoria militară a lumii, trimiterea unei misiuni de comando, care să elibereze toți ostaticii într-un teritoriu ostil situat la peste 4.000 kilometri distanță de Israel, odată cu întoarcerea în siguranță atât a ostaticilor, cât și a trupelor de intervenție specială.
Pe data de 29 iunie 1976 la ora 15:30, teroriștii își făceau cunoscute cererile de la microfoanele postului național de radio al Ugandei. În afară de eliberarea prizonierilor respectivi, teroriștii mai cereau în plus suma de 5 milioane USD, toate cererile lor trebuind soluționate până în data de 1 iulie, altfel urmând execuția ostaticilor evrei.
În scurt timp teroriștii au făcut trierea ostaticilor, forțându-i pe cei de origine evreiască (unii dintre ei supraviețuitori ai lagărelor de exterminare naziste) să intre într-o cameră separată din clădirea aeroportului. Înapoi în Israel, ziua de 30 iunie debuta cu mai multe variante de salvare prezente deja pe biroul lui Itzak Rabin, Prim ministrul statului Israel. Nici unul nu părea convingător, iar diplomația israeliană făcea eforturi mari pentru a-l convinge pe Idi Amin să-i aresteze pe teroriști.
La sfârșitul zilei de 30 iunie, teroriștii au decis eliberarea unui număr de 47 ostatici de religie creștină care au primit voie să se întoarcă la Paris cu primul zbor disponibil. Acolo au fost întâmpinați de membrii familiilor precum și de ofițeri din cadrul serviciilor secrete franceze și israeliene, care aveau nevoie urgentă de informațiile oferite de aceștia.
La începutul zilei de 1 iulie, teroriștii au decis eliberarea și celorlalți 101 ostatici non-evrei care au părăsit de asemeni Entebbe cu destinația Paris.
Cei 94 de ostatici evrei au erau ținuți în continuare captivi, fiind mereu sub amenințarea morții. În Tel Aviv, după discuții aprinse, s-a luat în final decizia trimiterii unei unități de comando care să elibereze ostaticii. Cei mai buni soldați din Sayeret Matkal, unitatea de elită a comandourilor israeliene, au fost selectați pentru misiune.
Piloții și parașutiștii de elită erau conduși de legendarul deja, locotenent colonel Yonatan (Yoni) Netanyahu, detașat la conducerea a ceea ce istoria va numi Operațiunea Fulgerul. Încă de dinainte de decizia luată la Tel Aviv, unitatea specială a lui Netanyahu se antrena continuu într-o clădire construită urgent cu forma și caracteristicile corpului de aeroport din Entebbe unde erau deținuți pasagerii evrei. Acolo, în acel perimetru, soldații de elită ai Israelului spărgeau uși, escaladau clădiri și împușcau sute de ținte mobile, într-un scenariu de antrenament conceput astfel încât să fie cât mai fidel situației reale pe care aveau să o înfrunte în Uganda.
Spre surpriza ugandezilor și a teroriștilor care se așteptau ca statul evreu să pornească negocieri, în toiul nopții următoare un număr de 4 avioane militare de transport de tip Hercules C130 plecau pe neștiute din Israel cu destinația Uganda. Primul transporta 29 de soldați din unitatea Sayeret Matkal și alți 52 de parașutiști.
Transporta de asemenea o limuzină neagră marca Mercedes, copie fidelă cu vehiculul personal al lui Idi Amin, precum și alte jeep-uri Land Rover identice cu cele în care se deplasau gărzile personale ale dictatorului ugandez. Aeronava numărul doi transporta alți 17 parașutiști, două jeep-uri cu armament atașat și un altul care conținea aparatură de transmisie și comunicare.
Oamenii din al doilea avion aveau de asemenea misiunea de a distruge micul contingent de avioane MIG de pe aeroport care ar fi putut să-i urmărească și să-i atace în momentul întoarcerii în Israel.
Al treilea avion Hercules transporta un număr de 30 de membri ai altor unități speciale, precum Sayeret Golani care trebuiau să asigure securitatea perimetrului operațional, alături de un vehicul de transport al ostaticilor.
Ultima aeronavă militară transporta o echipă medicală , alte două vehicule, plus o mică echipă de 17 agenți de securitate. Pentru succesul operațiunii, soldații din Sayeret Matkal purtau uniforme de camuflaj identice cu cele ale gărzilor lui Idi Amin, donate de partea franceză, fiind înarmați cu pistoale mitralieră AK-47 chinezești, precum ale gărzilor. Până și fețele și mâinile și le vopsiseră astfel încât să pară soldați africani de la distanță. Învățaseră și câteva cuvinte uzuale în limba swahili.
Totul era gata pregătit. Primul avion a aterizat fără probleme, iar parașutiștii israelieni au asigurat pista cu lumini de urgență, astfel încât restul flotilei să aterizeze în siguranță. Scenariul mergea foarte bine, trapa avionului s-a deschis și din ea a țâșnit în trombă limuzina ornată cu steaguri ugandeze și jeep-urile militare. La 250 metri de terminalul unde erau deținuți pasagerii, convoiul de comando a fost oprit de doi soldați ugandezi pentru o verificare de rutină.
Comandantul Netanyahu l-a neutralizat rapid cu un pistol cu surdină pe unul dintre ei. Celălalt a apucat să tragă un glonte înainte să fie ucis de restul comandoului. Din nefericire, elementul surpriză fusese pierdut. Cu toate acestea vehiculele israelienilor s-au îndreptat în trombă spre clădire. Netanyahu a ordonat instantaneu asaltul clădirii. Focurile de armă s-au auzit, o parte din gărzile ugandeze fiind ucise pe loc, iar restul retrăgându-se în debandadă. Înăuntru, teroriștilor palestinieni și germani nu le venea să creadă ce se întâmplă, crezând că ugandezii și-au pierdut mințile și au început nu doar să se împuște între ei, ci să-i atace și pe ei.
Metoda camuflării israelienilor funcționa perfect. Unul dintre teroriști a tras o rafală haotică de automat prin fereastră. Replica israelienilor i-a sfârtecat imediat trupul. Dar tirul său apucase să facă o victimă. Una importantă. Comandantul Netanyahu căzuse la pământ.
A doua unitate de comando și-a făcut apariția, ucigând rapid cei 7 teroriști din camera ostaticilor, precum și toți soldații ugandezi care încercau să-și asigure poziții și să deschidă focul până la sosirea grosului armatei ugandeze. În camera ostaticilor panicați care nu știau ce se întâmplă, soldații mascați în africani și cu uniforme ugandeze, au strigat în ebraică la megafoane: „Toată lumea să se întindă jos. Sunteți în siguranță, suntem soldați din trupele speciale israeliene sosite să vă elibereze” !. Muki Betser, comandantul adjunct a transmis radio din terminal că ostaticii au fost asigurați, iar echipa de intervenție intactă, fără pierderi. „Comandantul Netanyahu a fost ucis în misiune”, a venit replica seacă de la capătul firului.
În cele doar 99 minute petrecute la sol, pe teritoriul ugandez, misiunea de comando israeliană a reușit ceea ce spera o întreagă națiune și nu numai. Planul teroriștilor a fost distrus, iar Idi Amin rămăsese pradă rușinii, furiei și neliniștii. Oamenii din cele patru avioane Hercules tocmai transmiseseră terorismului un mesaj clar din partea Israelului. Statul evreu nu va ezita niciodată să-și trimită cei mai buni soldați în orice colț al lumii pentru a-și salva cetățenii.
Operațiunea a fost redenumită Yonatan in onoarea soldatului căzut iar cifrele întregii operațiuni indicau moartea unui singur soldat israelian, comandantul Yoni Netanyahu, 5 alți soldați evrei fiind ușor răniți, 10 ostatici răniți, alți 4 ostatici uciși înainte de teroriști, 7 teroriști uciși, aproximativ 45 soldați ugandezi uciși și un număr necunoscut de răniți ugandezi, plus distrugerea a 11 avioane de tip MIG 21.
Cea mai bine pregătită unitate de luptă a impresionantei mașini de război a statului Israel o constituie unitatea specială Sayeret Matkal. Faimoși pentru faptul că aparțin celei mai de temut unități dintr-o armată de elită, cum sunt forțele de apărare ale statului Israel, războinicii care au onoarea și privilegiul de a activa într-una dintre cele mai eficiente trupe de commando din întreaga lume, s-au ridicat mereu la înălțimea renumelui lor.
Luând ființă în anul 1957 prin eforturile generalului Abraham Arnan, unitatea Matkal a fost creată, inițial, după modelul trupelor britanice de elită SAS, considerate pe atunci etalonul trupelor de comando prin definiție. Războinicii din Matkal sunt, la ora actuală, considerați printre cei mai buni experți în misiuni de recunoaștere în spatele liniilor inamice, raiduri, răpiri, eliberări de ostatici, lichidări, precum și în operații de contra-terorism.
Numărul exact al soldaților de elită din Sayeret Matkal este necunoscut, fiind ținut secret. Acești luptători și-au dovedit de fiecare dată eficacitatea în cadrul unor evenimente celebre, precum Războiul de Șase Zile, raidurile israeliene din Liban în anul 1973, Războiul de Yom Kippur, Războiul din Liban din anul 1982, Războaiele din Golf, Confruntarea din Liban în anul 2006, precum și Operațiunea Orchard, în care forțele aeriene israeliene au distrus în anul 2007 un misterios complex militar din Siria.
Unitatea Matkal a fost înconjurată de secret într-o asemenea măsură, încât zvonuri despre existența ei au apărut de abia la sfârșitul anilor 1970. Testele de admitere sunt extrem de severe și restrictive, iar recrutul admis trebuie să se supună unui antrenament foarte dur pe o perioadă de 28-29 luni, timp în care viitorul membru al Sayeret Matkal trebuie să devină un expert de clasă mondială în mai multe domenii, precum mânuirea armelor de foc, sistemul de luptă fără arme Krav Maga , arta camuflajului, a supraviețuirii în detenție sau pe teritoriul inamic, precum și conducerea oricărui tip de vehicul, fie el terestru, aerian sau nautic.
Putem trage o concluzie: În diferite epoci/perioade, diferite armate din diferite țări, conștient sau inconștient, foloseau tactici și proceduri diferite decât războiul clasic pentru obținerea victoriei. Făcând o analiză a formelor și metodelor de acțiune în spatele inamicului, vom găsi indici care ne duc la operațiile speciale în conflictele militare actuale.
CAPITOLUL 2
TENDINȚE ȘI ORIENTĂRI PRIVIND ÎNTREBUINȚAREA FORȚELOR PENTRU OPERAȚII SPECIALE ÎN CONTEXTUL TRANSFORMĂRILOR MEDIULUI DE SECURITATE
2.1. Schimbări ale mediului de securitate
Reducerea efectivelor armatelor și a bugetelor militare, restructurările, reorganizările, transformările, dotările cu tehnică de vârf, profesionalizarea (aproape) completă, apariția unor noi riscuri, amenințări și vulnerabilități, creșterea ponderii operațiilor altele decât războiul/operațiilor de stabilitate și sprijin, vor conduce la schimbarea concepției de ducere a acțiunilor militare, la apariția de noi strategii, doctrine (integrate, multinaționale) și la o altfel de pregătire a forțelor armate (în devenire „forțe expediționare”), în timp de pace, criză sau conflict/război.
Viitoarele conflicte militare vor continua să fie una dintre expresiile violente ale conflictualității politice, economice și sociale. Nici un conflict militar, oricât de neînsemnat, în orice parte a globului, nu va mai putea fi privit și tratat ca un fapt izolat, ca o chestiune care-i privește exclusiv pe cei implicați direct. Fiecare dintre aceste conflicte va impune din ce în ce mai mult, pentru rezolvarea sa, o soluție globală, ceea ce presupune implicarea comunității internaționale.
Războaiele și conflictele militare se vor desfășura în spectrul cibernetic, psihologic și informațional, folosindu-se la maximum rețelele de tot felul dar mai ales arma informației.
Noul tip de război va fi din punctul de vedere al confruntării armate, o variantă modificată a războiului clasic, bine cunoscut, adică stat contra stat, armată contra armată. Cel puțin pentru următoarele două-trei decenii, el se conturează ca un război asimetric, dus în rețele, în forme din cele mai complexe și mai neașteptate, înscrise într-un spectru foarte larg de acțiuni și reacții, într-un spațiu multidimensional, definite între altele de confruntarea în plan informațional, cibernetic, psihologic, mediatic, cosmic, cultural, genetic, geofizic, domenii care se adaugă celor clasice: politic, militar, economic, diplomatic.
Teoreticienii militari au ajuns la concluzia că în viitor, acțiunea militară va suferii transformări radicale în contextul noilor vulnerabilități, riscuri și amenințări la adresa securității naționale, regionale și globale, tocmai datorită globalizării informației, economiei, politicii, relațiilor internaționale (vieții sociale în general), și prin urmare, toate conflictele chiar și cele locale au, și vor avea implicații globale.
Intrarea într-un nou mileniu a determinat, de asemenea, intrarea domeniului militar, la rândul său, într-o nouă revoluție în afacerile militare, într-o nouă eră a războiului – o eră în care războiul este transformat atât prin mutațiile din mediul strategic, cât și de schimbările (inovațiile) radicale în domeniul tehnologiei. Statele dezvoltate ale lumii experimentează, cu orice ocazie, trecerea de la era industrială la cea informațională.
Războaiele anilor viitori vor fi, cu siguranță, războaie inteligente, extinse mult în spații nespecifice, îndeosebi în domeniile cibernetic, informațional și economic. De aceea, tot mai mult se vorbește de noțiunea de spațiu de luptă în defavoarea câmpului de luptă. Spațiul de luptă al prezentului, dar în special al viitorului va câștiga pe lângă cele trei dimensiuni tradiționale (terestră, aeriană și navală) încă două: informațională și cosmică. Deci, spațiul de luptă va crește în complexitate și dimensiune fizică, dar fără a solicita cantități mari de forțe.
O altă caracteristică a transformării spațiului de luptă o reprezintă dezvoltarea fără precedent a sistemelor informaționale, care aduce mult mai mulți participanți în spațiul de luptă, implicând noi modalități de conducere a forțelor, comprimarea nivelurilor tradiționale ale războiului în timp și spațiu și conferă operațiilor un caracter simultan și continuu.
Schimbările deosebite generate de știință și tehnologie (domenii aflate în evident progres), pot conduce la apariția unor noi tipuri de războaie: informațional, bazat pe rețea ș.a.
Războiul de generația a patra, în cadrul căruia se înscrie și conflictul de mică intensitate, reprezintă o combinație a războiului de generația a doua (cunoscut sub numele de război al erei industriale, linear și lent, care are la bază distrugerea fizică a forțelor și mijloacelor prin diverse acțiuni) cu războiul de generația a treia, care exploatează eficient combinația spațiu-timp în ceea ce privește inamicul, îi descoperă punctele vulnerabile sau slăbiciunile și, într-o fază incipientă, îi anulează dorința de luptă înainte de angajarea efectivă, creându-i o stare de confuzie și haos la nivel de comandă, control, comunicații și informații.
Caracteristicile și tendințele de evoluție ale mediului internațional de securitate, alături de lărgirea considerabilă a spectrului de confruntare și de perfecționarea spectaculoasă a tehnologiilor cu aplicabilitate în domeniul militar, au creat cadrul de manifestare a unui amplu proces de transformare a factorului militar. În cadrul acestuia, abordările Forțelor speciale – alternativă a forțelor clasice în rãzboiul special din domeniul organizațional, structural și tehnologic, acompaniază eforturile pe linia elaborării și dezvoltării unor noi concepte operaționale, care abordează acțiunile complementare sau independente ale unor forțe de origine specială în rezolvarea crizelor „asimetrice“.
Utilizarea factorului militar pentru soluționarea crizelor a căpătat o formă nouă, renunțându-se la războaie de durată și insistându-se pe obținerea rezultatelor maxime într-un timp cât mai scurt și având costuri materiale și umane minime.
În aceste condiții, în care pacea și războiul au încetat să mai fie stări distincte, iar amenințarea a devenit globală, permanentă și imprevizibilă, s-a conturat și s-a impus ideea apariției unei noi forme a războiului, și anume războiul special – tip de război care va angaja în permanență noi forțe, de valoare tactică, în vederea îndeplinirii unor misiuni strategice sau operative. Războiul special, sub toate aspectele sale, scoate în evidență noi procedee și metode de ducere a acțiunilor militare, ca rezultat al noilor provocări ale începutului de mileniu.
Forțele pentru operații speciale reprezintă în acest context un mijloc destinat să dea posibilitatea Alianței sau statului respectiv, ca la un moment dat, să nu renunțe la calea pașnică de rezolvare a unui diferend sau situații conflictuale, în favoarea celei militare. De asemenea, sunt considerate tot mai mult o alternativă la mijloacele clasice de natură politico-militară în apărarea intereselor naționale. Acestea au avantajul de a fi mai puțin costisitoare, acțiunile sunt de scurtă durată, nu produc reacții dure din partea comunității internaționale, nu produc „efecte secundare“ față de populația civilă și față de infrastructura economică care nu este vizată, au capacitatea de a rezolva punctual unele crize fără pericolul major de derapare a acțiunii într-un conflict militar de proporții și de durată, sunt eficiente în raportul costuri/rezultate și implică cantitate redusă de forțe și mijloace, de calitate superioară.
2.2. Principalele caracteristici ale Forțelor pentru Operații Speciale actuale
În concepția specialiștilor militari români, operațiile speciale sunt în general acțiuni decisive, de mică anvergură, deschise, cu înalt risc și/sau caracter neconvențional, desfășurate de componenta specializată a armatei – Forțele Speciale – pe teritoriul național sau în afara acestuia, în timp de pace, în situații de criză sau în timp de război, în scopul apărării intereselor fundamentale ale României.
Acestea constau în acțiuni „chirurgicale”, finalizatoare, executate de subunități de nivel tactic, dar care vizează obținerea de efecte la nivel operativ-strategic. Executarea unor astfel de operații în scopul obținerii de efecte la nivel tactic, se face doar în cazuri excepționale, în condițiile în care acțiunile se încadrează în contextul mai larg al unei strategii generale orientate spre victoria politică a statului.
La nivel operativ și tactic se asigură conducerea exclusivă a F.O.S. destinate sa îndeplinească anumite misiuni. Caracterul și importanța misiunii ca atare, de nivel operativ sunt date de scopul/obiectivul de îndeplinit.
Este greșită prevederea doctrinară actuală prin care, „la acest nivel se decide întrebuințarea forțelor speciale puse la dispoziție, planificarea, organizarea și conducerea operațiilor speciale; totodată, se stabilesc forțele, timpul, locul și scopul angajării/retragerii lor în/din luptă”. Este un aspect de rigiditate care nu scoate în mod pregnant în evidență tipologia operațiilor speciale și caracterul deosebit al acestora în raport cu scopul/obiectivul de îndeplinit.
Forțele speciale pot fi întrebuințate la nivel tactic numai în situații excepționale și numai în măsura în care acțiunile lor se încadrează în contextul mai larg al unei strategii generale orientate spre stabilitatea sau avantajul politic sau militar al statului/Alianței.
Pentru a face o departajare clară a operațiilor speciale față de operațiile clasice/convenționale, trebuie arătate în mod foarte clar elementele esențiale care dau într-adevăr specificitatea acestora, fără a se mai face referiri la decizia de întrebuințare a F.O.S. sau a elementelor colaterale care țin de planurile operațiilor sau de capacitățile de conducere și acționale. În acest context, credem că următoarele caracteristici ar defini operațiile speciale și le-ar deosebi mult mai clar:
a) au un grad ridicat de risc, atât în ceea ce privește acțiunea în sine cât și posibilitatea deconspirării acestora, ceea ce ar crea o imagine, funcție de obiectiv/scop, nefavorabilă statului român sau Alianței;
b) prin natura lor, misiunile executate în cadrul operațiilor speciale sunt, de regulă, acoperite, discrete și oferă mari răsturnări de situație;
c) rareori o misiune eșuată la prima încercare poate fi îndeplinită printr-o nouă acțiune ca în cazul operațiilor clasice/convenționale;
d) se desfășoară, într-un cadru „spațiu-timp”, de regulă, diferit de cel al altor forțe angajate;
e) cer adesea o cunoaștere aprofundată a specificului, a limbii, obiceiurilor și culturii zonei de interes/acțiune;
f) au grad ridicat de mobilitate, înzestrare cu armament și echipament special, precum și un sprijin/susținere, de orice natură, eficient/ă și specializat/ă;
g) necesită, de cele mai multe ori, materiale speciale de înaltă tehnologie;
h) combină cu succes conducerea centralizată cu execuția descentralizată;
i) se desfășoară, de regulă, la distanțe mari față de bazele de dislocare permanentă/campare a forțelor, în zone ostile sau sensibile.
Specificitatea operațiilor speciale, este reflectată atât în principiile privind planificarea acestora, cât și în cele referitoare la întrebuințarea forțelor speciale, principii care, în doctrina actuală, nu diferă cu nimic față de principiile generale ale luptei armate, ceea ce ne face să credem că există încă ambiguitate în ce privește delimitarea cu claritate a structurilor de forțe speciale, a subordonării acestora și mai ales a misiunilor ce pot fi îndeplinite de acestea.
Eficiența F.O.S. este dată de capabilitățile speciale de operare – o combinație letală dintre clasic și neconvențional – care le permit să organizeze și să execute operații de mare complexitate, mult peste media acceptată și acolo unde forțele convenționale își declină responsabilitățile, nefiind structurate, dotate și mai ales instruite să opereze.
Paradoxal, capabilitățile speciale ale F.O.S. sunt realizate prin instruire specială, care completează fundamentele operaționale convenționale, cu valențele acționale de nișă, care le definesc, de altfel, personalitatea. F.O.S. sunt recunoscute și acceptate ca elită militară, susținătorii lor argumentând că sunt o „armă rafinată care se poate folosi preventiv pentru a decapita un conflict mai amplu, a sufoca războaiele mici, a distruge armele de nimicire în masă și multe alte scopuri pozitive”, iar operațiile executate – operații speciale – pot influența decisiv contextul operațional convențional și „pot genera o sumă de efecte pozitive în situația militară a zonei/lor în care sunt întrebuințate”.
Structurile F.O.S. sunt încadrate cu efective profesionalizate, foarte bine pregătite și experimentate și care dețin calificări superioare în mai multe specialități, fapt ce permite realizarea unor capacități acționale superioare unităților convenționale. Policalificarea presupune absolvirea unor cursuri de specialitate în domeniul scafandreriei, instrucției alpine și de parașutare, a altor specializări militare sau chiar civile. Dificultatea regenerării structurilor F.O.S. impune întrebuințarea acestora numai pentru obiective militare de importanță strategică sau operativă, o singură dată într-o operație.
Operațiile speciale necesită planificarea centralizată și execuție descentralizată. F.O.S. sunt asigurate și pregătite pentru acțiune, potrivit principiilor modularității și complementarității, fapt ce presupune o conducere și coordonare în timp real a detașamentelor aflate în acțiune, folosindu-se în toate situațiile principiile conducerii în secret și ale nevoii de a cunoaște. F.O.S. sunt pregătite pentru a desfășura acțiuni în secret printr-o exploatare la maximum a elementului surpriză și pe baza unui sprijin informațional complet, oportun și furnizat în timp real. Datorită acestui specific, compartimentarea muncii și asigurarea confidențialității tuturor activităților devin principii și proceduri de operare obligatorii pentru F.O.S.
În aceste condiții, elaborarea rapidă a unui sistem de reguli clare, care să definească și să reglementeze accesul și cariera militară în domeniul special era mai mult decât evidentă și cu atât mai mult, necesară, mai ales că F.O.S. au unele particularități și caracteristici care le limitează generarea, dezvoltarea și întrebuințarea în operații, astfel:
a) Forțele pentru Operații Speciale nu sunt și nu pot fi un produs de serie.
Forțele pentru Operații Speciale sunt structuri a căror instruire pune accentul pe forța fizică, sănătatea mintală, coeziunea grupului, alături de eficiența crescută la lupta apropiată. Procesul de pregătire se întinde pe durate mari de timp, implică costuri foarte mari și mai ales, nu poate fi grăbit decât aducând atingere calității produsului finit. Dotarea este de asemenea specială, iar prin capabilitățile pe care echipamentele militare trebuie să le asigure luptătorului și echipei, iese foarte des de sub limitele convenționalului și se orientează spre veritabile arsenale high-tech, de nișă.
b) Forțele pentru Operații Speciale trebuie să fie create înainte de apariția situațiilor în care este nevoie de ele și nu după ce acestea și-au produs efectele.
Constituirea, operaționalizarea și menținerea în parametrii a acestui tip de forțe necesită lungi perioade de timp, resurse importante, consecvență, migală și multă răbdare, deoarece luptătorii specialiști sunt extrem de greu de format/înlocuit, iar structurile acționale de bază, aproape imposibil de generat/regenerat în timp scurt.
c) Omul rămâne cea mai important resursă.
Oamenii atent selecționați, după standarde riguroase, excelent antrenați, acționând în echipă, utilizând la superlative tehnica din înzestrare, fac diferența și sunt cheia de boltă a îndeplinirii misiunilor speciale. Dacă echipamentele distruse, pierdute sau scoase din uz, chiar dacă sunt implicate costuri mari, se pot înlocui cu ușurință, luptătorii polispecializați pe parcursul multor ani, în domenii care nu sunt la îndemâna oricărui militar (parașutismul, scafandreria, alpinismul, operațiile aeriene, artele marțiale, distrugerile etc.), sunt din ce în ce mai greu de găsit, de pregătit și de motivat pentru a face ceea ce fac. Factorul uman este mai important decât cel tehnic, deși și acesta din urmă are rolul său. Succesul Forțelor pentru Operații Speciale în acțiuni directe este dependent, în mare măsură, atât de calitatea armamentului și echipamentelor utilizate, cât și de „factorii intangibili” ai luptei: inteligența, motivația, încrederea, bogăția resurselor, devotamentul emoțional, moralul și inițiativa individuală ale acestora.
d) Calitate în dauna cantității.
Procesul de selecție, formare și specializare a luptătorilor F.O.S. are o mare durată în timp (chiar ani de zile) și filtrează permanent materialul uman avut la dispoziție, în așa fel încât rezultatul final să fie identic cu proiecția inițială, acceptându-se foarte mici marje (controlate) de eroare. Faptul că personalului, în momentul selecționării, i se cere o experiență militară anterioară, poate constitui un avantaj, dar nevoia permanentă de a corecta deprinderi prost/insuficient formate se transformă rapid într-o mare problemă, care generează repetări și reluări continue ale elementelor de bază de genul: orientare cu busola și mijloace improvizate, deplasare în teren necunoscut, utilizarea hărții și a crochiului, determinarea punctelor, direcțiilor și aliniamentelor etc. Calitatea este mai importantă decât cantitatea, aspect valabil atât pentru oameni cât și pentru armament și tehnica de luptă.
e) Misiuni de o valoare deosebită (strategică).
Numărul elementelor acționale ale Forțelor pentru Operații Speciale este limitat, neputând fi mărit în timp scurt. De aceea, acestea își concentrează puterea de luptă direct și indirect, la locul și momentul oportun, evită disiparea eforturilor pe ținte atractive, dar irelevante din punct de vedere operațional, sarcinile operative urmărite vizând în mod direct îndeplinirea unor obiective de importanță strategică.
f) Limitări ale folosirii Forțelor pentru Operații Speciale.
Folosirea nejustificată a F.O.S. le poate slăbi rapid potențialul operațional. Așa cum F.O.S. nu pot fi înlocuite ușor, nici potențialul lor nu poate fi replicat facil. De aceea, F.O.S. se vor folosi în principal pentru realizarea obiectivelor critice/decisive pentru succesul campaniei. Deși F.O.S. pot opera alături de forțele convenționale ele nu sunt un substitut al acestora și de aceea nu trebuie folosite în mod regulat în misiuni convenționale, deoarece nu au puterea de autosusținere și antrenamentul specific necesar (utilizarea F.O.S. în mod regulat pentru protecția forței sau ca gărzi de corp este o modalitate greșită de exploatare a potențialului acestora).
În termeni de securitate națională, o țară care se vrea parte importantă a comunității internaționale, capabilă să se angajeze în inițiativele care vizează asigurarea stabilității regionale și mondiale, trebuie să-și creeze unități de elită de tipul F.O.S. Acestea, folosite cu pricepere, pot reprezenta, la nevoie, asul din mânecă și pot face oricând diferența între succes și eșec, chiar și în contextual operațiilor convenționale.
2.3. Tipologia misiunilor și principiile de întrebuințare Forțelor pentru Operații Speciale specifice secolului XXI
În accepțiunea majorității specialiștilor militari, conflictele armate de la începutul secolului XXI au elemente specifice războiului asimetric, cu multe elemente neconvenționale, cu un inamic greu de cuantificat și probleme complexe privind asigurarea legalității acțiunilor proprii, întrucât inamicul nu respectă regulile general acceptate ale războiului. În aceste conflicte domnește incertitudinea și imprevizibilul, iar modul de gândire atipic, neconvențional are mai multe șanse de reușită decât cel clasic.
Țări contribuitoare cu F.O.S., cu mai multă sau mai puțină tradiție în domeniu, și-au dislocat în teatrul de operații unități de valoare, Special Operational Task Group sau Special Operational Task Unit. Structura de comandă-control specializată din teatrul de operații este în continuă dezvoltare, cu reprezentare la nivel regional și chiar subregional.
F.O.S. sunt compuse dintr-o structură de conducere cu atribuții la nivel strategic, o componentă terestră, o componentă aeriană de sprijin și o componentă navală de sprijin.
Dimensionarea și instruirea prin mijloacele specifice și dotarea de care dispun forțele speciale, le asigură capacitatea de a îndeplini atât misiunile de bază: cercetarea specială/Special Reconnaissance–S.R.; acțiuni directe/Direct Actions – D.A.; asistența și sprijinul în străinătate/Foreign Internal Defence-F.I.D.; susținerea acțiunilor militare neconvenționale/Unconventional Warfare-U.W.; combaterea terorismului/Combating Terrorism–CB.T.; desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor psihologice/P.S.Y.O.P.S.; acțiuni împotriva proliferării armelor de distrugere în masă; acțiuni specifice operațiilor informaționale/Information Operations – INFO OPS, cât și o serie de misiuni colaterale: sprijinul coaliției; căutare, salvare și evacuare; activități împotriva mijloacelor explozive; asistență umanitară în străinătate; asistență militară; activități speciale; participarea la asigurarea pazei și siguranței unor obiective de importanță strategică.
Cercetarea specială (S.R.), constă în acțiuni de culegere sau verificare a informațiilor de interes. Funcție de obiectivele urmărite, cercetarea specială poate include misiuni de genul: cercetarea și analiza obiectivelor; evaluarea zonelor; cercetarea hidrografică, meteorologică și geografică; cercetarea obiectivelor după lovire; cercetarea chimică, biologică, radiologică și nucleară; culegerea de informații specifice; culegerea neplanificată a informațiilor.
Acțiunile directe (D.A.), sunt operații de scurtă durată care constau în infiltrarea S.F.O.D., într-o zonă ocupată de inamic și aplicarea acestuia a unor lovituri violente, de scurtă durată, în scopul cuceririi, distrugerii ori producerii unor avarii semnificative la anumite obiective, căi de comunicații etc., precum și pentru a cuceri, captura, recupera, sau a provoca distrugeri importante unor capacități sau grupări ostile.
Asistența și sprijinul în străinătate, constau într-o gamă largă de activități aparent non-militare, desfășurate pentru asistarea și sprijinirea altui stat în vederea protejării acestuia față de acțiuni subversive, insurgente ori îndreptate împotriva ordinii de drept constituționale.
Susținerea acțiunilor militare neconvenționale, are ca scop organizarea, instruirea, echiparea, sprijinirea și îndrumarea unor forțe indigene sau constituite ad-hoc, care desfășoară un spectru larg de acțiuni militare și paramilitare, de regulă de lungă durată.
Combaterea terorismului constă în acțiuni defensive (antiteroriste) care vizează reducerea vulnerabilității față de actele teroriste, precum și în acțiuni ofensive (contra-teroriste) care vizează împiedicarea, descurajarea sau reprimarea actelor teroriste (salvarea ostaticilor, recuperarea unor materiale sensibile, atacarea infrastructurilor teroriste).
Activitățile specifice operațiilor psihologice, se desfășoară în scopul modificării/schimbării opiniilor, atitudinilor și comportamentului grupurilor țintă/de audiență ale inamicului, precum și pentru a contracara operațiunile psihologice desfășurate de acesta.
Acțiunile împotriva proliferării armelor de distrugere în masă se execută în afara teritoriului național, în scopul capturării, distrugerii, evacuării, obținerii controlului sau recuperării armelor de distrugere în masă sau a unor materiale periculoase destinate producerii acestora, de care dispune inamicul.
Acțiunile specifice operațiilor informaționale se execută pe timp de război, în afara teritoriului național, cu scopul de a afecta informațiile și sistemul informațional al inamicului, concomitent cu prezervarea informațiilor și a sistemului informațional propriu.
Sprijinul coaliției se execută în afara teritoriului național, prin participarea alături de partenerii de coaliție, la activități de instruire în tehnici și tactici comune, de sprijin cu tehnică de comunicații pentru structurile de comandă și informații, de stabilire a legăturilor necesare coordonării sprijinului de luptă și a logisticii trupelor.
Căutarea, salvarea și evacuarea se execută pe teritoriul național și în afara acestuia, în scopul recuperării personalului aflat în situații limită, atunci când cerințele de căutare și salvare depășesc capacitățile forțelor de căutare și salvare din teatrul de operații (T.O.).
Activitățile împotriva mijloacelor explozive se execută pe timp de pace și în situații de criză, în afara teritoriului național, iar în timp de război, pe teritoriul național și în afara acestuia, fiind acțiuni destinate reducerii sau eliminării amenințărilor reprezentate de minele clasice, minele surpriză și alte dispozitive explozive ce pot acționa asupra necombatanților sau trupelor proprii.
Asistența umanitară în străinătate cuprinde programe desfășurate în scopul înlăturării sau diminuării efectelor dezastrelor naturale sau provocate de om, precum și a altor factori (boli, subnutriție, privațiuni, etc.)
Asistența militară constă în programe autorizate, prin care România asigură articole de apărare, programe de instruire militară și alte servicii legate de apărare, în scopul încurajării politicilor și obiectivelor naționale ale țării asistate.
Activitățile speciale se execută pe timp de pace și în situații de criză, în afara teritoriului național, fiind desfășurate pentru a sprijini realizarea obiectivelor politicii externe naționale.
Participarea la asigurarea pazei și siguranței unor obiective de importanță strategică se execută pe timp de pace, în situații de criză și război pe teritoriul național, doar în situațiile în care forțele destinate să îndeplinească astfel de misiuni nu mai au capacitatea de a acționa, fiind angrenate în multe alte acțiuni.
Genul de acțiuni militare pe care le desfășoară luptătorii F.O.S. pune accentul pe forța fizică, pe coeziunea grupului și super-eficiență în lupta apropiată, fiind în același timp dependent de „factorii intangibili” ai luptei: inteligența, motivația, încrederea, bogăția resurselor, devotamentul emoțional, moralul și inițiativa individuală.
În final, este important să se recunoască și să se accepte că F.O.S. au nevoie de un beneficiar avizat, adică de o conducere politico-militară care să fie capabilă să aprecieze capabilitățile și, mai ales, să aprecieze limitările și restricțiile de întrebuințare. Ignoranța, lipsa de viziune strategică, supralicitarea impactului anumitor câștiguri de imagine sau nevoia politică de succes militar, au făcut ca în multe ocazii, F.O.S. să fie folosite ca simple trupe de șoc, în misiuni fără relevanță strategică sau operativă. Datorită acestui fapt, misiunile F.O.S. necesită legimitate politică întrucât nu se pot situa în nici o situație, în afara obiectivelor politice fundamentale ale statului și ale interesului național. Astfel, decizia întrebuințării F.O.S. trebuie încadrată într-un scenariu politico-militar bine definit și într-o doctrină de întrebuințare stabilă, ținând cont de anumite caracteristici.
Succesul operațiilor speciale depinde în mare măsură de o planificare riguroasă și minuțioasă care definește clar obiectivele și asigură o mare autonomie decizională în privința execuției. Caracterul preponderent ofensiv, concentrarea efortului, surprinderea, evitarea surprinderii de către inamic și întrebuințarea pe scară largă a manevrei, sunt factorii multiplicatori ai efectelor scontate în urma executării operațiilor speciale. De asemenea, economia de forțe și mijloace, securitatea acțiunilor și trupelor, unitatea de comandă și simplitatea planurilor de acțiune și a ordinelor, sunt principii importante ale planificării și executării operațiilor speciale.
Diferențiind clasicul/convenționalul de ceea ce se vrea a fi „special” în operațiile militare și având în vedere principiile general valabile ale luptei armate, adăugând sau eliminând, dacă este cazul, anumite elemente, pot fi enumerate principiile stipulate în cadrul actualei doctrine pentru operații speciale:
definirea clară a obiectivelor;
libertatea de acțiune;
asigurarea caracterului preponderent ofensiv al operațiilor speciale;
concentrarea efortului;
economia de forțe și mijloace;
întrebuințarea pe scară largă a manevrei;
unitatea de comandă;
securitatea acțiunilor și trupelor;
surprinderea adversarului și evitarea realizării surprinderii de către acesta;
simplitatea planurilor și a ordinelor.
Este de la sine înțeles că în totalitatea lor principiile se intercondiționează reciproc și nu se anulează dar nu trebuie făcut din aceasta o regulă prin care să se facă în permanență o combinație între principii ca rezultantă a unui nou principiu.
Definirea cu claritate a obiectivelor.
Obiectivele operațiilor speciale pot fi stabilite în timp de pace, în situații de criză sau în timp de război, pentru a asigura îndeplinirea unor scopuri strategice și/sau operative în conformitate cu planurile elaborate.
În stabilirea obiectivelor se va avea în vedere faptul că forțele speciale sunt de dimensiuni reduse și nu pot fi regenerate rapid, ele concentrând forța de luptă la momentul și locul decisiv. Sarcinile/misiunile stabilite trebuie să ducă direct la îndeplinirea obiectivelor strategice și operative de natură politică sau militară.
De asemenea, trebuie să se țină cont de faptul că rareori se vor stabili obiective ale acțiunii forțelor speciale, având în vedere faptul că țara noastră este în cadrul unei Alianțe și nu se poate constitui în factor decizional.
Tot în acest context, se poate afirma că, se vor putea stabili asemenea obiective atunci când este vorba de apărarea națională și nu de cea colectivă iar în acest caz trebuie avut și acceptul coaliției.
b. Libertatea de acțiune
Aplicarea acestui principiu presupune asigurarea condițiilor de autonomie în desfășurarea acțiunilor/activităților proprii și de limitare, până la anihilare, a posibilităților de reacție ale adversarului.
Acest principiu, în cazul operațiilor speciale, are la bază informații certe și precise atât despre adversar cât și despre zona/aria de desfășurare a operațiilor în sine.
c. Asigurarea caracterului preponderent ofensiv al operațiilor speciale.
Operațiile speciale, prin natura lor, au un caracter ofensiv, deoarece trebuie să lovească sau să angajeze inamicul pentru a-l descuraja și a-i limita libertatea de acțiune. Ele trebuie să fie capabile să rupă echilibrul existent în timpul acțiunilor militare clasice/convenționale și să impună rapid soluții convenabile în timpul acțiunilor militare asimetrice/nonclasice.
Având în vedere conținutul acestui principiu, și apropierea acestuia de formele luptei armate – apropiere dată de caracterul pur ofensiv al operațiilor speciale – este necesar ca acesta să fie considerat drept implicit al libertății de acțiune și nu considerat principiu în sine.
d. Concentrarea efortului.
Prin conținutul său, acest principiu presupune acțiunea simultană și complementară a tuturor componentelor structurii de forțe speciale, în timp oportun/momentul decisiv și la locul/zona stabilit/ă pentru declanșarea și desfășurarea acțiunii.
e. Economia de forțe și mijloace.
Punerea în practică a acestui principiu presupune, printre altele, și o concordanță judicioasă între alegerea/stabilirea obiectivelor, posibilități umane și materiale, caracteristicile armamentului și tehnicii din dotare, riscuri și vulnerabilități. Analiza acestor factori corelată cu faptul că, forțele nu-și vor putea conserva resurse proprii pe timpul desfășurării operațiilor, va impune stabilirea cantitativă a forțelor și mijloacelor necesare îndeplinirii obiectivelor/misiunilor stabilite, cantitate care să asigure eficiența maximă și pierderi minime.
f. Întrebuințarea pe scară largă a manevrei.
Dacă pentru forțele clasice/convenționale aplicarea acestui principiu este obligatorie și vitală pentru asigurarea surprinderii adversarului, în cazul operațiilor speciale (datorită dimensionării sau cantității de forțe și mijloace care desfășoară asemenea operații ), nu se mai poate pune problema manevrei în sine ci, a modului sau procedeelor de acțiune. Manevra în acest caz ar însemna practic infiltrarea sau deplasarea în/sau către zona/aria de acțiune.
g. Unitatea de comandă.
Este principiu al conducerii și nu face obiectul problematicii analizate. Pentru a diferenția însă operațiile speciale, se poate afirma cu convingere, datorită nivelului strategic prin care se decide întrebuințarea forțelor speciale în operații, și ar putea fi stipulat ca principiu, conducerea unică, întărind în acest fel, o data în plus că, operațiile speciale se decid, de regulă, la nivel politico-militar și din cadrul lanțului de conducere sunt eliminate multe structuri, asigurându-se în acest fel și confidențialitatea acestora. De asemenea trebuie arătat că, tot în acest context al confidențialității, pentru fiecare operație specială se stabilește o altă structură a sistemului de comandă și control (C.2).
i. Securitatea acțiunilor și trupelor.
Pentru a proteja desfășurarea sub acoperire sau caracterul confidențial al misiunilor, care adesea sunt îndeplinite în zone îndepărtate și controlate de adversar, planificarea și pregătirea specifică pentru executarea operațiilor speciale trebuie să fie desfășurate în condițiile celui mai înalt nivel de securitate. În acest scop, va fi planificat și executat un ansamblu de măsuri și acțiuni pentru protecția multidimensională (informațională, acțională, psihologică, materială etc.), care să asigure prevenirea surprinderii și eliminarea unor factori de vulnerabilitate ale forțelor proprii în raport cu adversarul, măsuri care trebuie să țină cont și de faptul că forțele speciale sunt mai vulnerabile decât alte structuri de forțe, vulnerabilitate datorată și posibilei ostilități ale populației din zonă.
j. Surprinderea adversarului și evitarea realizării surprinderii de către acesta.
Asigurarea libertății de acțiune și a securității depline a operațiilor speciale vor realiza surprinderea necesară paralizării capacității de reacție a adversarului și în același timp evitarea surprinderii de către acesta. Totuși, esențială în îndeplinirea obiectivelor/scopurilor este exploatarea la maximum a surprinderii pentru a nu da posibilitate adversarului să aibă reacții imediate și de aceeași putere, chiar dacă este vorba doar de surprinderea tactică, care se va realiza în majoritatea cazurilor. În puține situații sau în anumite împrejurări, datorate obiectivelor/scopurilor îndeplinite, se va putea realiza surprinderea operativă sau strategică a adversarului.
l. Simplitatea planurilor și a ordinelor.
Indiferent de scopul/obiectivele operațiilor speciale, planurile după care se desfășoară trebuie să fie simple, ușor de înțeles și adaptabile la situații neprevăzute, iar caracteristicile ordinelor să fie claritatea, precizia și concizia.
Analizând aceste principii care, pot duce la succesul operațiilor speciale, trebuie să specificăm că scopul tradițional al puterii militare în război constă în a genera maximum de putere de luptă, la locul și timpul decisiv, pentru a distruge forțele militare adverse. În cadrul operațiilor speciale, pentru îndeplinirea obiectivelor strategice, puterea militară nu se limitează numai la acțiuni în forță, acțiuni care să pună în valoare puterea de luptă ci și, la capacitatea de a neutraliza/paraliza posibilitatea de reacție-răspuns a adversarului la efectele majore ale acțiunilor desfășurate.
Caracteristicile tradiționale ale puterii militare sunt adesea neadecvate în operațiile speciale, unde aspectele non-militare pot domina operațiile, iar adversarul și câmpul de luptă/zona de acțiune nu sunt clar definite. Într-un astfel de mediu, concentrarea eforturilor se realizează într-un alt mod decât în operațiile convenționale.
Forțele pentru Operații Speciale întrebuințează atât puterea militară tradițională, cât și întreaga paletă a acțiunilor specifice operațiilor militare altele decât războiul și de ce nu, neconvenționale.
În mediul contemporan acțiunea militară trebuie legitimată întrucât folosirea forței nu este întotdeauna și suficientă pentru a câștiga. În aceste circumstanțe, operațiile speciale sunt de mare importanță pentru a influența, în același timp, atât aliatul cât și inamicul.
Operațiile speciale sunt, desigur, elementele cheie al conflictului, căci manipularea judicioasă a opiniei publice constituie baza pe care se grefează toate celelalte operații. Este vorba, de fapt, de lupta pentru a influența mentalitatea adversarilor.
Scopul final al oricărui război îl constituie nu atât distrugerea armatei adversarului, cât impunerea propriei voințe organelor politice și populației acestuia.
În războiul viitorului, ocuparea teritoriului adversarului nu va fi întotdeauna în mod obligatoriu și necesară. Însă principalele operații aeropurtate (aeromobile) ale perioadei postbelice și mai ales cele raiduri strategice aeropurtate, intervențiile limitate și operațiile speciale aeropurtate, antiteroriste din ultimii decenii, au demonstrat că cei mai buni victorii ai ,,războiului special’’ le-au atins tot trupele din teren, cele care sunt în contact cu adversarul, dar (în ultimele conflicte) și cu populația acestuia.
Conceptele de întrebuințare a Forțelor Speciale vor avea un caracter integrator, oferind soluții de evoluție și acțiune a acestor categorii de structuri. Totodată se va ține cont de evoluția legilor și principiilor luptei armate, de interoperabilitate cu alte structuri din armată sau din armatele aliate, atât din punct de vedere conceptual cât și din punct de vedere a dotării cu tehnică militară specific performantă.
Asigurarea mobilității și a posibilităților de acțiune a structurilor forțelor speciale, în timp și spațiu, în concordanță cu particularitățile zonelor probabile de acțiune, precum și înzestrarea adecvată a acestora pentru executarea misiunilor care le revin astfel încât acțiunile să se desfășoare în timp scurt și prin secret sunt cerințele de bază în obținerea succesului operațiilor speciale .
Analizând aspectele de ordin militar, geografic, diplomatic și social, specifice schimbărilor pe plan global și regional în ultimii decenii, se poate vorbi despre câteva scenarii în care se vor putea fi utilizate forțele speciale, cum ar fi: lovirea rapidă și de scurtă durată a trupelor care trec la agresiune prin surprindere; desfășurarea unor acțiuni de luptă cu caracter limitat; scoaterea din funcțiune a unor puncte importante din sistemul de conducere, legătură și dirijare al trupelor inamicului; distrugerea obiectivelor de importanță strategică; capturarea unor personalități-cheie din conducerea politico-militară al adversarului; nimicirea grupurilor de cercetare-diversiune, elementelor teroriste etc.; eliberarea unor personalități din conducerea politico-militară capturați de inamic; blocarea (distrugerea) unor puncte obligatorii de trecere, punctelor de comandă, aeroporturi, porturi, baze maritime și logistice; distrugerea (capturarea) mijloace de nimicire în masă, a armamentului cu înaltă precizie de lovire, precum și a unor tipuri de tehnică și armament nou introduse la dotarea inamicului; marcarea obiectivelor pentru a fi lovite cu alte forțe sau mijloace special destinate; hărțuirea inamicului, în scopul creării unei stări permanente de nesiguranță și teamă; consilierea și sprijinirea acțiunilor formațiunilor de rezistență care acționează în dispozitivul inamicului; executarea unor acțiuni de război psihologic; paza / apărarea pe timp limitat a unor obiective de importanță deosebită.
Acțiunea forțelor speciale poate începe cu câteva luni înainte sau în momentul izbucnirii războiului. De asemenea, elemente din aceste forțe pot fi infiltrate sub diferite acoperiri pe teritoriul statelor vizate, încă pe timp de pace, care vor acționa în perioada pre conflict cât și pe timpul conflictului militar.
Executarea unor operațiuni speciale în timp de pace reprezintă o decizie politică. Coordonarea acțiunilor propriu-zise se face de către compartimentele specializate din cadrul S.M.G./Ministerului Apărării. Operațiile Forțelor Speciale sunt organizate și conduse din baze de dislocare permanentă a acestora în timp de pace sau în timp de război.
Dezvoltarea tehnologiei va influența și managementul operațiilor speciale, care rămân deschise cercetărilor, pentru descoperirea noilor aspecte.
2.4. Întrebuințarea forțelor pentru operații speciale în contextul actual al luptei împotriva terorismului
Pentru secolul XXI, armatele țărilor dezvoltate se pregătesc să lupte, mizând pe o victorie decisivă prin cunoaștere, anticipare, dominare, luptă inteligentă, avantaj tehnologic și eficiență maximă. În acest sens se poate afirma că tehnologia strategiilor este determinantă și nu invers. Războaiele au rezultat din iraționalitate, calcule greșite xenofobe, fanatism, extremism religios și ghinion pur, când toți indicatorii economici „raționali” sugerau că pacea ar fi fost o politică preferabilă pentru toți. Superioritatea calitativă și eficiența vor trebui să plece de la om, de la piesă, tanc, transportor, până la cele mai perfecționate categorii de tehnică și armament. Toate acestea, corelate cu o concepție modernă de ducere a războiului, pot asigura un statut credibil din punct de vedere militar oricărui stat.
Schimbările tehnologice majore și dinamica deosebită a fenomenului social-politic au impus organismului militar adaptarea structurilor, misiunilor și scopurilor pentru ca, în ansamblu, să nu intre în contradicție cu evoluția societății sau să devină anacronic.
Forțele pentru Operații Speciale au apărut ca o necesitate de a acționa în adâncimea operațională, dar s-au dovedit, pe parcurs, a fi forțele cele mai bine adaptate amenințărilor neconvenționale, ele însele acționând neconvențional.
O altă caracteristică a viitoarelor conflicte este că operațiile de stabilitate și sprijin au devenit o regulă și nu excepție, armatele moderne vor construi forțe capabile să gestioneze acest tip de operație atât în faza inițială cât și în acțiunile post conflict, și în continuare se caută noi mijloace care să reducă numărul victimelor.
Analizând ambele conflicte din Irak s-a constatat ca ele au reprezentat un „laborator” și un „teren de testare” pentru cele mai mari schimbări din strategia si tactica ducerii acțiunilor de luptă americane, de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. În același timp putem afirma că atât conflictul din Afganistan, cât și operațiile ce se desfășoară în prezent fac parte din categoria conflictelor neconvenționale, în care amenințările asupra forțelor regulate sunt în majoritatea lor de tip asimetric.
În fața noilor forme de manifestare a amenințărilor asimetrice au apărut și forme de răspuns concretizate, în ultimii ani, sub forma atacurilor preventive desfășurate de S.U.A., împotriva organizațiilor teroriste localizate în Afganistan și ulterior împotriva regimului lui Sadam Hussein, vârful de lance în ambele cazuri constituindu-l forțele speciale.
Analiștii politici sunt de părere ca Războiul din Irak are implicații dincolo de granițele acestei țari și reflectă o viziune la nivel mondial.
Acțiunile „neconvenționale“, duse preponderent în spatele inamicului, sunt o parte integrantă din strategia de stabilitate globală. Complexitatea situației politico-militare, transformările de un deosebit dinamism, care se produc în plan internațional și influențele covârșitoare pe care le-ar putea avea asupra situației interne a fiecărui stat, determină necesitatea studierii precum și evaluarea tendințelor de evoluție a fenomenelor politico-militare, in scopul elaborării și adoptării celor mai eficiente decizii in domeniul militar.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au modificat radical percepția asupra terorismului la scara întregii planete și au impus reexaminarea unei lungi liste de preocupări privind securitatea națională, determinând factorii de decizie politică și analiștii avizați să afirme că „lumea s-a schimbat”, că este necesară gândirea unei strategii pe termen lung și mobilizarea unor uriașe resurse umane, materiale și financiare.
Chiar și așa, dintre toate amenințările actuale, terorismul este considerat cel mai mare risc pe termen lung la adresa securității internaționale pentru toate țările membre NATO, fapt datorat în principal potențialelor lui efecte catastrofice și destabilizatoare. Acesta este mediul operațional, contraterorist în care conceptul NSTI poate avea cel mai mare impact.
În conformitate cu doctrina NATO de specialitate, „structurile FOS ale Alianței sunt resurse strategice ale căror întrebuințare eficientă este realizată la nivelurile strategic și operativ”. Tot-odată, documentul de referință menționat anterior relevă faptul că, în mod normal, „operațiile speciale sunt desfășurate pentru realizarea obiectivelor militare care pot avea efecte diplomatice, informaționale, militare sau economice”.
În mediul de securitate modern civilizația se confruntă cu un inamic netradițional, reprezentat de o rețea extinsă de organizații teroriste, susținută de sponsori statali și nestatali și având la dispoziție refugii dificil de identificat, surse financiare incontrolabile, armament și sisteme de comunicații de ultimă generație și, mai ales, un potențial uman îndoctrinat și capabil de supremul sacrificiu pentru pedepsirea „necredincioșilor”.
Evenimentele din ultimii ani au demonstrat că riscul terorismului internațional nu s-a diminuat și că principala amenințare vine din partea grupărilor radicale fundamentaliste islamice și organizațiile afiliate acestora. Practic, toate continentele și regiunile lumii s-au confruntat cu atacuri devastatoare, astfel terorismul a devenit, cu adevărat, o problemă globală. Experții americani au ajuns la concluzia că lichidarea sprijinului de stat pentru organizațiile teroriste este mai eficientă printr-o strategie a atacului, acestea trebuind lovite peste hotare, acolo unde recrutează, instruiesc și planifică. La o astfel de decizie au ajuns și autoritățile Federației Ruse, după atentatele teroriste din ultimii ani produse nu numai în regiunea Caucazului dar și în mai multe orașe mari ale țării.
Lista statelor care sponsorizează terorismul se suprapune, practic, peste cea a țărilor care urmăresc dobândirea capacității de a produce arme de distrugere în masă. În ultima perioadă sa creat „cea mai explozivă” combinație: organizațiile teroriste, statele ce le sponsorizează, crima organizată și armele de distrugere în masă. La această combinație putem adăuga și traficul de droguri, care este sursa principală de sponsorizare a terorismului.
Războiul cu teroarea reprezintă o provocare în care formele tradiționale de combatere s-au arătat insuficiente. De aceea, sunt susținute opiniile acelor experți care declară necesitatea creării unor noi forme de combatere a terorismului, care să prevadă detectarea, monitorizarea și controlul factorilor de risc asimetric, precum și reducerea accentului pus pe reacție și focalizarea acestuia pe anticipare.
Necesitatea coordonării acțiunilor interne și internaționale în plan informațional și operațional a condus la intensificarea cooperării atât la nivel național, cât și regional și global, prin crearea unor structuri de lucru internaționale sau comisii de specialitate în domeniul antiterorist.
În prezent N.A.T.O. continuă procesul de transformare internă pentru a putea răspunde riscurilor majore la adresa securității, respectiv amenințărilor mortale ale terorismului și proliferării armelor de distrugere în masă.
Acutizarea fără precedent a fenomenului terorist și recurgerea la noi metode de acțiune – de la automobilele capcană până la actele sinucigașe – impun intensificarea cooperării între serviciile speciale și agențiile de securitate cu responsabilități în contracararea terorismului, acesta fiind, în perspectivă, răspunsul cel mai adecvat al comunității internaționale la provocările și riscurile de natură asimetrică.
Majoritatea programelor guvernamentale elaborate de diverse țări pentru combaterea terorismului, cuprind cel puțin patru obiective:
Prevenirea – care se realizează prin inițiative internaționale și prin diplomație;
Descurajarea – care se realizează prin întărirea obiectivelor potențiale de a deveni țintă;
Reacția la o acțiune teroristă – care este un element central al politicii oricărui guvern în sfera organelor militare dar și al celor de ordine și de securitate;
Previziunea – care se realizează prin întărirea măsurilor informative și contrainformative.
Lupta împotriva terorismului poate fi asimilată unui război, dar de un tip nou. Acest război se caracterizează prin faptul ca nu există un anume teatru de operații, se poate extinde oriunde în lume și chiar în spațiu, presupune o mare diversitate a acțiunilor, omul este folosit ca armă, se realizează prin surprindere, nu poate fi făcută o coordonare strategică unitară, iar menținerea inițiativei se realizează prin acțiuni desfășurate cu rapiditate, oriunde și oricând.
În decursul ultimilor ani, societatea mondială s-a confruntat, în permanență, cu fenomenul terorismul internațional, foarte diferit în ceea ce privește formele și procedeele de acțiune.
În prezent, în S.U.A., în practică se folosesc cel puțin trei definiții ale terorismului, adoptate de Departamentul de Stat, Biroul Federal de Investigații (F.B.I. – Federal Bureau of Investigation) și de Departamentul Apărării. Dar conform opiniei experților americani, cea mai acceptabilă, mai ales în domeniul militar, este formularea susținută de Pentagon.
Conform unor experți occidentali, combaterea terorismului solicită un război de detaliu, în care nivelul de luptă cuprinde, pe lângă operațiile de mare anvergură, și acțiuni ale unor structuri strict specializate desfășurate pe arii geografice extinse, în zone unde au fost focalizate elemente teroriste sau susținători ai acestora, încadrate în perioade de execuție nedefinite.
Specificul acestor acțiuni impune dezvoltarea și perfecționarea capacităților specializate actuale ale Forțelor Terestre pentru descoperirea, identificarea, capturarea sau nimicirea elementelor teroriste, precum și măsuri adecvate pentru protecția populației și apărarea obiectivelor împotriva atentatelor.
Ca toate operațiile speciale, operațiile de contraterorism cuprind coordonate distincte, repere ce necesită întrebuințarea unui personal calificat, special antrenat în acest scop, în măsură să aplice în timp scurt planurile concepute exclusiv în scopul contracarării efectelor acțiunilor teroriste: amploare, nivel de angajare și durată reduse, dar concentrate; angajament selectiv de precizie și capacitate ridicată de adaptare la mediu și situații fluide; caracter autonom; grad ridicat de risc; necesitatea respectării stricte a confidențialității; nevoia sincronizării acționale precise între structurile angajate în acțiune; optimizarea capacității de ripostă prin utilizarea controlată a forței și folosirea mijloacelor de luptă speciale; dependența de date și informații detaliate, de articulare judicioasă a structurilor de comandă și de execuție; sprijin cu informații; sprijin oportun cu foc.
Astfel, succesul în acțiunile de combatere a terorismului este determinat în principal de calitatea și cantitatea informațiilor, viabilitatea comunicațiilor, siguranța sistemelor de apărare și a mijloacelor de război informațional, precum și de eficacitatea elementului specializat al Forțelor Terestre, respectiv a subunităților pentru operații speciale.
În principiu, specialiștii în combaterea terorismului arată că măsurile de contraterorism se desfășoară sub forma a trei tipuri de operații: de prevenire; de contracarare și ripostă la acțiunile teroriste în curs de desfășurare; de salvare.
Astfel, „intervenția contrateroristă constă într-un ansamblu de măsuri și acțiuni cu caracter ofensiv executate de forțele pentru operații speciale, independent sau în cooperare cu alte structuri specializate, asupra obiectivelor militare atacate și/sau ocupate de entități teroriste, în scopul capturării și/sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor și restabilirii ordinii legale”.
Datorită acestor particularități ale zonei de operare, grupurile pentru operații speciale destinate misiunilor de combatere a terorismului sunt subunități de elită, specializate pentru lupta apropiată în mediul urban. Acestea au capacitatea de a executa operații pe timp de pace în medii foarte sensibile, prevenirea pagubelor colaterale fiind una dintre cele mai importante condiții de desfășurare a acțiunilor.
O altă categorie a operațiilor contrateroriste executate de Forțele pentru Operații Speciale o reprezintă misiunile de recuperare a personalului, ce „presupun executarea unor activități specifice pentru localizarea, identificarea, recuperarea, eliberarea și repatrierea personalului capturat, izolat și amenințat, în raioane sensibile, interzise sau de conflict. Aceste misiuni sunt caracterizate de planificarea detaliată și analiza amănunțită a informațiilor”.
Totodată, aceste misiuni implică și recuperarea unor echipamente și tehnică militară ce reprezintă un interes deosebit de mare ori o amenințare la adresa securității naționale și internaționale.
Ca măsuri defensive din cadrul operațiilor de combatere a terorismului, se poate vorbi de acțiunile desfășurate de Forțele pentru Operații Speciale în cooperare cu alte structuri specializate, pentru asigurarea securității fizice a unor demnitari militari, obiective și activități cu specific militar, conform măsurilor de protecție reciproce. Măsurile antiteroriste operative includ strângerea de informații, analizarea vulnerabilității unor posibile ținte și acțiunile de prevenire. Astfel, elementele principale ale programelor antiteroriste care constituie fundamentul combaterii eficiente a terorismului cuprind:
a) procurarea și centralizarea datelor și informațiilor referitoare la potențialele amenințări teroriste;
b) diseminarea lor oportună tuturor eșaloanelor și compartimentelor interesate care au atribuții în luarea măsurilor antiteroriste;
c) planificarea măsurilor de creștere a securității unităților, personalului, tehnicii, cazărmilor, a infrastructurii militare sau a celei utilizate în scop militar;
d) luarea măsurilor organizatorice necesare pentru aplicarea acestor programe de antrenare corespunzătoare a întregului personal, în baza atribuțiilor și competențelor ce îi revin;
e) coordonarea și controlul tuturor acestor măsuri.
Implementarea în cadrul măsurilor de prevenire, a lecțiilor învățate reieșite din operațiile antiteroriste desfășurate de forțele specializate a unor state confruntate cu amenințările teroriste accentuează trei direcții de acțiune fundamentale:
a) „îmbunătățirea tehnicilor de culegere a informațiilor și de procesare computerizată a acestora, precum și de infiltrare în celulele teroriste operative;
b) eficientizarea coordonării cu celelalte instituții naționale implicate în demersul antiterorist și asigurarea unei cooperări eficiente;
c) creșterea calitativă a cooperării internaționale și a schimbului operativ de informații privitoare la dezvoltarea și dimensionarea terorismului transnațional și internațional”.
În acest context, Forțele pentru Operații Speciale sunt singurele elemente specializate ale forțelor armate destinate pentru latura activă a operațiilor de combatere a terorismului, acțiuni desfășurate cu preponderență în mediile urbane. Aceste subunități sunt special instruite pentru a desfășura acțiuni militare specifice acestui „război neconvențional”, misiuni de recunoaștere, dar și acțiuni de luptă nemijlocită în scopul salvării ostaticilor, recuperării de materiale și echipamente importante sau deosebit de periculoase și distrugerii infrastructurii organizațiilor teroriste.
„În termeni de securitate națională, o țară fără unități pentru operații speciale este o țară condamnată”. Aceste forțe sunt produsele crizelor și instabilității, crearea lor fiind o replică la succesul adversarului sau la amenințarea pe care o constituia avantajul acestuia.
Noua amenințare a terorismului precum și reacția comunității internaționale față de aceasta vor avea implicații și consecințe majore asupra tuturor domeniilor vieții sociale și mai ales asupra modului în care responsabilii politici vor decide să fie angajate și întrebuințate capacitățile militare în viitoarele operațiuni de combatere a terorismului.
În cadrul tuturor măsurilor și acțiunilor desfășurate de către toate forțele împotriva terorismului, Forțele pentru Operații Speciale ocupă un loc aparte, datorită structurii modulare și flexibile, capacității acestora de a se adapta foarte ușor la schimbările bruște de situații și, nu în ultimul rând, efectelor majore și impactului psihologic obținut în urma desfășurării cu succes a acțiunilor/operațiilor.
În acest context, Forțelor pentru Operații Speciale le revine misiunea istorică să realizeze imperativul lui Sun Tzu:
„Căci a obține 100 de victorii într-o sută de bătălii nu înseamnă perfecțiune. A câștiga bătălia fără a lupta înseamnă perfecțiune.”
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ: „Operația NEPTUNE SPEAR”
3.1. Considerații programatice și introducere în universul cercetării
3.1.1. Motivația alegerii operației
Intervențiile trupelor americane în Somalia, Kuweit, Iraq sau Afganistan au evidențiat rolul particular al forțelor speciale în operațiile desfășurate de SUA în exterior. Publicitatea care li s-a făcut acestor forțe în mass-media și importanța producție cinematografice ce le-a fost consacrată dincolo de Atlantic au contribuit la transformarea lor în termen de referință sau chiar în mit. Deși ele beneficiază în mod efectiv de mijloace considerabile și de echipamente de înaltă tehnologie, este necesar să se studieze mai ales experiența și concepția americană privind operațiile speciale pentru a se determina în ce măsură conceptele de folosire și de organizare adoptate pot servi ca model pentru Armata României.
Operația „NEPTUNE SPEAR” a subliniat încă odată că FOS sunt structuri de dimensiuni mici destinate îndeplinirii unor misiuni preponderent de nivel strategic, iar eliminarea lui Osama bin Laden a fost o lovitură teribilă dată organizației teroriste internațională Al Qaeda.
Modelul american din domeniul operațiilor speciale trebuie să fie luat în considerație cu interes și cu prudență în special în domeniul executării cercetării în dispozitivul inamicului.
3.1.2. Obiectivele studiului
1. Radiografierea fizionomiei operației desfășurate de către forțele SEAL;
2. Identificarea tehnicilor și procedeelor de acțiune a forțelor speciale americane;
3. Determinarea schimbărilor pe plan militar intervenite în Afganistan după încheierea operației;
4. Identificarea rolului jucat de FOS în contextul luptei contrainsurgente.
3.1.3. Contextul inițierii operației
General
După loviturile multiple din 11 septembrie 2001, Osama bin Laden, orchestratorul acestora, s-a constituit în dușmanul nr.1 al SUA. Statele Unite, alături de alte țări, au declanșat Războiul global împotriva terorismului. Efortul de război respectiv avea și un obiectiv comensurabil distinct -capturarea și pedepsirea celui care a organizat teribilele lovituri. Niciun efort, niciun cost nu era prea mare pentru atingerea obiectivului pe care și l-au propus SUA.
Regional
În relațiile dintre SUA și Pakistan, deși au existat destule momente de colaborare, s-au menținut suficiente motive de neîncredere. Trebuie evidențiată atitudinea duală, deopotrivă de pompier și de incendiator, manifestată de Pakistan în colaborarea bilaterală.
Autoritățile pakistaneze au negat deținerea de informații asupra identității proprietarului imobilului, dar este greu de crezut că nu cunoșteau despre existența High Value Target (HVT) în vila situată la 1,3 km sud-vest de Academia militară pakistaneză. Între timp, presa a produs dovezi că serviciile de informații pakistaneze nu numai că știau despre existența lui Osama bin Laden în Abbottabad, dar aveau și contacte periodice cu acesta.
Local
Reședința HVT a fost stabilită într-o vilă cu trei niveluri, amplasată lateral într-o curte de formă aproape trapezoidală. Împrejmuirea exterioară consta dintr-un zid de beton înalt de 3,7-5,5, specific locului. Curtea interioară era separată în mai multe compartimente, cu funcționalități distincte, fiind crescute animale și păsări domestice ca resurse de hrană. Zidul era prevăzut cu sârmă ghimpată la coronament, reședința având configurația unei fortărețe. Accesul în curtea obiectivului se realiza prin două intrări.
În locația HVT își duceau existența un număr de 22 de persoane: Osama bin Laden cu cele trei soții, fiul acestuia, curierul personal cu soția, fratele curierului și un număr de copii.
3.2. Proiectarea cercetării
3.2.1. Ipoteze
1. Noua fizionomie a luptei armate impune desfășurarea acțiunilor militare într-un spațiu de luptă fluid, multidimensional și hipertehnologizat;
2. Noile tehnologii aplicate în domeniul militar influențează decisiv fizionomia acțiunilor militare în sensul minimizării pagubelor colaterale și a reducerii duratei acestora;
3. În lupta armată modernă FOS acționează întrunit pentru garantarea succesului si ca multiplicator de forță pentru sistemele militare convenționale.
3.2.2. Etapele analizei operației
Etapele folosite în soluționarea demersului întreprins derivă din particularizarea modelului general de analiză a FOS prezentat în capitolul II: mediului de securitate din Afganistan și principalele caracteristici ale Forțelor pentru Operații Speciale și tipologia misiunilor acestora în conflictele secolului XX.
Mediul de securitate din Afganistan
Despre afgani se spune că sunt prizonierii istoriei. Multe civilizații și-au lăsat Istoria Afganistanului este o întreaga înșiruire de lupte pentru stăpânire și putere.
Afganistanul este ocupat de trupele sovietice în 1979, iar în 1986 Muhammad Najibullah îl înlocuiește pe Babrak Karmal din funcția de șef al partidului și apoi din cea de șef al statului. Războiul civil din Afganistan devine o confruntare între cele două mari puteri ale vremii, Uniunea Sovietică care intervine direct în război și Statele Unite care, împreună cu Pakistanul și Arabia Saudită, îi aprovizionează și antrenează pe mujahedini (rezistența armată islamică).
Până în 1988, în zece ani de conflict, își pierd viața aproximativ un milion și jumătate de afgani, între 4 și 5 milioane părăsesc țara, și 15.000 mii de soldați sovietici sunt uciși. Un acord mediat de ONU și semnat la 14 aprilie 1988 de "puterile garante" Uniunea Sovietică și Statele Unite (de fapt puterile între care s-a dus războiul) prevede retragerea trupelor sovietice, crearea unui stat afgan neutru și repatrierea refugiaților. Guvernul comunist urma să rămână la putere făcând unele concesii cum ar fi acceptarea sistemului multipartit, eliminarea referirilor la socialism etc.
Afganistanul a fost pentru multă vreme reputat pentru toleranța sa. O țară traversată de atâtea influențe diverse cum a fost Afganistanul nu ar fi putut exista fără toleranță. Cu toate acestea, în urma experienței războiului antisovietic, când islamul s-a confundat practic cu lupta pentru libertate, acest pământ a ajuns adăpostul trupelor fanatice ale lui Osama bin Laden. Islamul radical este contrar tradițiilor afgane, fanatismul talibanilor avându-și originea tocmai în perioada războiului antisovietic.
În timpul conflictului, sute de mii de tineri afgani au fost primiți în noile școli coranice, Madras, adesea amplasate în apropierea taberelor de refugiați din apropierea orașelor Peshawar și Quetta din Pakistan. Finanțate de Arabia Saudită, aceste școli predau o variantă radicală a islamului, variantă pe care, mai târziu, talibanii au aplicat-o pe teritoriul Afganistanului. Școlile coranice erau frecventate în general de băieți Pashtu, proveniți din mediul rural, săraci și foarte săraci. Elevii școlilor coranice erau formați ca "soldați-călugări", fiind izolați de restul familiei și de femei. De la lună la lună, de la an la an, a crescut un curent islamist radical, mișcarea talibană.
Talibanii sunt în majoritate paștuni, însă mai mult de o treime din această armată este formată din militanți islamiști de diferite naționalități, veniți ca voluntari în războiul împotriva opoziției. Printre ei se aflau 8.000-9.000 de pakistanezi, circa 3.000 de arabi credincioși lui Osama bin Laden, precum și voluntari din Uzbekistan, Tadjikistan și Cecenia.
Forțele armate ale talibanilor, estimate la circa 300.000 de luptători, erau formate în principal, ca nucleu dur, din mercenari, în special pakistanezi. Aceste trupe constituiau practic singura forță armată regulată, alături de forțele guvernamentale, oficiale, aflate într-un număr foarte mic. Restul luptătorilor erau constituiți în formațiuni independente, cu rază de acțiune de tip mediu, acționând, în plan local, sub comanda liderilor religioși.
Combatanții mercenari erau în număr de 50.000, din care peste 20.000 de pakistanezi, restul fiind luptători uzbeci, uiguri, ceceni, tadjici, din Caucaz, precum și din state arabe în care influența islamului este foarte puternică.
Sub conducerea talibanilor, Afganistanul a devenit o bază foarte solidă pentru dezvoltarea islamismului radical antioccidental, în special antiamerican.
În Afganistan au fost formați cu ajutorul talibanilor cel puțin 11.000 de teroriști în tabere organizate de miliardarul saudit Osama bin Laden, conform unor informații obținute de New York Times. Un mare număr din aceștia au fost trimiși în țările occidentale pentru a pregăti atentate teroriste.
În timpul războiului afgano-sovietic, CIA a investit mulți bani și echipamente militare sofisticate în diversele grupuri de mujahedini care luptau cu trupele sovietice. Mișcarea talibanilor s-a dezvoltat din mișcarea mujahedinilor, după retragerea trupelor ruse și a moștenit mare parte din arsenalul mujahedinilor și din cel abandonat de armata sovietică în momentul retragerii din Afganistan.
De asemenea, armata talibanilor este formată din 20.000 până la 40.000 de militari, bine pregătiți în ultimii cinci ani în luptele cu opoziția din interiorul Afganistanului.
În 1996, Mișcarea islamică fundamentalistă a Talibanilor (studenții în teologie) cuceresc aproape întreaga țară proclamând Emiratul islamic al Afganistanului. Împotriva talibanilor luptau nu mai puțin de 15 facțiuni constituite în așa numita Alianță a Nordului, majoritatea fiind formate din mujahedini, foști luptători împotriva invaziei sovietice. Atentatele din 11 Septembrie 2000 din America, atribuite organizației islamiste radicale Al-Queda, conduc la intervenția militară a Statelor Unite împotriva regimului taliban considerat ca principal sprijinitor al Al-Queda.
Intervenția americană a dus la înlăturarea rapidă a talibanilor, Alianța Nordului preluând conducerea în scurt timp pe tot cuprinsul Afganistanului. Includerea reprezentanților etniei paștune în rândul noilor lideri afgani a constituit o problemă destul de dificilă, opoziția antitalibană învingătoare fiind formată în special din reprezentanți ai minorităților, nu de puține ori ostile paștunilor din rândul cărora mișcarea talibană și-a recrutat majoritatea membrilor.
Parlamentul afgan întrunit în structura tradițională numită Loya Jirga l-a desemnat ca președinte pe Hamid Karzai. Acesta, împreună cu noua administrație se străduiește să conducă Afganistanul pe o cale corectă. Fără un ajutor extern consistent, Afganistanul se va scufunda și mai mult în abisul sărăciei putând redeveni oricând o sursă de instabilitate.
Înlăturarea mișcării talibane de la conducerea Afganistanului este realizată de Alianța Nordului cu suportul masiv al Statelor Unite.
b. Caracteristici ale Forțelor pentru Operații Speciale ale SUA și tipologia misiunilor acestora
În anii '80, elaborarea conceptului LIC (Low Intensity Conflict) și a corolarului său direct SO/LIC (concepția de folosire a forțelor speciale), precum și noua voință politică de susținere a mișcărilor de gherilă anticomuniste peste tot în lume au dus la reconsiderarea rolului forțelor speciale, al acțiunilor psihologice (PSYOPS) și afacerilor civile (CA). Cu toate acestea, a trebuit să se ajungă la deruta din timpul operației Desert One, din aprilie 1980, și la numeroasele probleme survenite în timpul intervenției din Grenada, în 1983, pentru a avea loc restructurarea și întărirea masivă a acestor forțe.
Comandamentul SUA pentru Operații Speciale (USSOCOM) a fost activat în mod oficial la 16 aprilie 1987 la baza aeriană de la Mc Dill, Florida, integrând într-un singur dispozitiv unitățile speciale ale Forțelor Terestre (Army First Special Operations Command), ale Marinei Militare (Naval Special Warfare Command), ale Aviației Militare (23rd Special Operations Wings) alături de mijloacele lor de sprijin. Din 1981 până în 1989, grupările de unități speciale ale Forțelor Terestre au crescut de la șapte la opt, batalioanele de Rangers de la două la trei, iar sprijinului direct al forțelor speciale i-au fost afectate două unități aeriene. Numărul de echipe SEAL (Sea, Air and Land) din Marina Militară a crescut de la două la șase, iar cel al escadrilelor de operații speciale ale Aviației Militare de la opt la treisprezece. În total, între 1980 și 1990, Departamentul Apărării a investit 11,8 miliarde dolari pentru aceste forțe.
USSOCOM își exercită astăzi autoritatea asupra a peste 47.000 militari activi, de rezervă și din Garda Națională. Comandantul lui, general cu patru stele, (Commander in Chief of the Special Operation Command – CINCSOC), dispune de o autoritate similară celei a comandanților celor cinci comandamente regionale (Europa, Atlantic, Pacific, Sud/America Latină, Centru/Orientul Apropiat) sau a șefului Comandamentului Aerian și de Transporturi.
În calitatea de comandament operațional, USSOCOM planifică și execută operațiile speciale care îi sunt încredințate. Unitățile de Operații Speciale din cadrul Forțelor Terestre includ militari din forțele regulate, de rezervă și din Garda Națională. În continuare vom prezenta câteva din cele mai cunoscute formațiuni din compunerea Forțelor Terestre (Army Special Operations Command – ARSOC).
Grupurile cu destinație specială (Beretele Verzi) Cartierul general al acestora se află la Fort Bragg, statul Carolina de Nord. Fiecare grupare este formată din trei batalioane care, la rândul lor, sunt constituite din câte trei companii de forțe speciale, o companie de stat major, o companie transmisiuni, o companie informații militare și o companie de sprijin (logistică).
Dispunerea și zona de responsabilitate a grupărilor sunt următoarele:
Grupul 1 la Fort Lewis, Washington; zonă de operații Asia și Oceanul Pacific;
Grupul 3 la Fort Bragg, Carolina de Nord; zonă de operații Africa (excluzând Egiptul, Sudanul, Kenya, Etiopia și Somalia);
Grupul 5 la Fort Campbell, Kentucky; zonă de operații Orientul Apropiat și Mijlociu;
Grupul 7 la Fort Bragg, Carolina de Nord; zonă de operații America Centrală și de Sud;
Grupul 10 la Fort Carson, Colorado; zonă de operații Europa.
Grupul 19 (situată în Draper, statul Utah) și Gruparea 20 (dislocată la Birmingham, statul Alabama) fac parte din grupurile de forțe speciale din rezerva Forțelor Terestre, fiind integrate în Garda Națională.
Fiecare companie de forțe speciale este formată din șase detașamente specializate pentru lupta în diferite medii (în munți, subacvatică, acțiuni prin parașutare, acțiuni terestre și de asigurare).
Beretele Verzi pot fi trimise în diferite zone de pe glob. Principalele lor misiuni sunt: organizarea acțiunilor de gherilă, executarea cercetării strategice, acordarea de ajutor statelor străine pentru asigurarea securității lor interne și desfășurarea unor acțiuni directe, așa cum sunt raidurile și incursiunile. Adâncimea misiunilor nu este limitată, fiind stabilită prin dispozițiile eșaloanelor de comandă în funcție de posibilitățile mijloacelor de transport și de transmisiuni. În fiecare grupare de operații speciale există circa 1.400 militari; din acest efectiv pot fi formate până la 54 detașamente operative, fiecare dispunând de câte 12 militari.17
Regimentul 75 Rangers (Beretele Negre)
Unitatea se află dispusă la Fort Benning, statul Georgia, și reprezintă o structură cu specific aparte în peisajul tuturor celorlalte unități din cadrul armatei americane. Nelipsiți din toate angajările militare americane ale perioadei post-Vietnam, „rangerii” reprezintă o forță redutabilă, cu vocație aeropurtată, destinată executării incursiunilor pentru distrugerea sau scoaterea din funcțiune a mijloacelor de atac ale adversarului, a obiectivelor de comandă, de transmisiuni și logistice din adâncimea operativă și operativ-tactică.
Regimentul este organizat pe trei batalioane și are un efectiv de peste 1.800 de militari, cu care pot fi constituite până la 160 de grupuri de acțiune (5-8 militari fiecare). Batalionul 1 este dislocat aproape de aeroportul Hunter, lângă Savannah, statul Georgia, Batalionul 2 la Fort Lewis, statul Washington, Batalionul 3 la Fort Benning. Regimentul poate desfășura o companie, oriunde în lume, în doar nouă ore, un batalion în 18 ore sau mai puțin; întregul regiment poate fi dislocat în maximum 72 de ore.18
„Rangerii” pot fi debarcați în zone ostile din străinătate, din elicoptere (de tipul MH-60 sau MH-47, puse la dispoziție de Regimentul 160 Aviație pentru Operații Speciale), din bărci de cauciuc sau prin parașutare din avioane MC-130H (Hercules) ale comandamentului Forțelor Aeriene pentru Operații Speciale. Coborârile în rapel din elicopter (pe frânghie) reprezintă, de asemenea, un procedeu de debarcare comun tuturor luptătorilor de acest tip.
Detașamentul operativ Delta (Delta Force)
Deși a fost constituită încă din 1973, această formațiune nu a apărut în „public” decât în 1982, cu prilejul acțiunii de eliberare a generalului american Dozier din mâinile teroriștilor.
Detașamentul Delta (aproximativ 400 militari) a fost creat pentru îndeplinirea misiunilor de luptă împotriva terorismului, mai ales împotriva celui internațional. El este format din cei mai experimentați militari ai subunităților de Rangers și Berete Verzi, subunități cărora le asigură, în schimb, instruirea și expertiza de specialitate pe problemele luptei antiteroriste și împotriva partizanilor.
Organizatoric, detașamentul este compus dintr-un stat major și trei companii, fiecare organizată pe 6 grupuri a câte 16 militari. În funcție de caracterul misiunii fixate și de condițiile situației, acestea acționează cu doi, patru, opt militari sau în formație completă, putând executa anumite misiuni „sensibile”, cum ar fi lichidarea sau răpirea (discretă sau spectaculoasă) a unor personalități. Datorită acestui specific și măsurile firești de securitate, acțiunile detașamentului sunt ascunse de priviri și protejate prin măsuri de dezinformare concertată. Acest detașament – a cărui existență este deasupra oricărei îndoieli – nu figurează, oficial, în evidențele nici unei structuri de forțe din compunerea armatei americane, nici măcar ale Comandamentului pentru Operații Speciale, USSOCOM.
Coerența pregătirii și a tacticilor de acțiune specifice forțelor speciale sunt asigurate de Centrul de Instrucție și Școala pentru Operații Speciale „J.F.Kennedy” de la Fort Bragg (John F.Kennedy Special Warfare and School). Suportul logistic și sprijinul activității tuturor unități prezentate sunt asigurate, în afara capacităților poprii, și de utilitățile Batalioanelor 528 Sprijin Operații Speciale (528th SOS BN) și 112 Transmisiuni (112th Sig BN).
Forțele speciale din cadrul Marinei Militare sunt destinate îndeplinirii unor misiuni speciale în zonele de litoral, în apele teritoriale și în bazinele interioare ale unor state inamice. Ele au misiuni de cercetare și de scoatere din funcțiune a celor mai importante obiective militare și militar-industriale din zonele de litoral, de ducere a acțiunilor subacvatice de diversiune împotriva navelor staționate și obiectivelor fixe situate pe mare sau în zona de litoral (platforme marine, porturi, dane etc.), de cercetare și distrugere a sistemului de apărare antiaerian, de deminare a culoarelor pentru mijloacele de debarcare în cadrul operațiilor de desant maritim și de luptă împotriva forțelor de diversiune subacvatică ale inamicului.
Forțele speciale ale Marinei Militare sunt reunite, din punct de vedere organizatoric, într-un comandament (Naval Special Warfare Command – NAVSPECWARCOM) cu statul major la baza maritimă Coronado, statul California, care are în subordine, pe lângă formațiunile de luptă specială, un centru de pregătire similar celui al Forțelor Terestre (The Naval Special Warfare Center Development Group).
NAVSPECWARCOM are în compunere două grupuri navale de operații speciale (una la Coronado și două la Little Creek, Virginia), structurate în jurul a șase echipe de luptători SEAL și a celor două unități dotate cu submersibile „de buzunar” (SEAL Delivery Vehicle Teams). De asemenea, mai multe unități navale de patrulare și ambarcațiuni de transport și asalt amfibiu de diverse tipuri se află regrupate în cadrul a două escadroane speciale (Special Boat Squadron). În sprijinul celor două grupuri navale acționează și Escadrilele 5 și 6 Elicoptere ale rezervei Marinei Militare, dotate cu elicoptere MH-60H echipate pentru operații speciale.
Forțele SEAL sunt destinate să acționeze pe mare, dar sunt în măsură să execute, cu aceeași eficiență, acțiuni terestre și aeropurtate. Ele își au originea în Unitatea de Distrugeri de Luptă a Marinei Militare înființată în 1943, care avea misiunea de a cerceta și a demina plajele pentru pregătirea unei debarcări amfibii. Devenite ulterior Echipe de Distrugeri Subavcatice, ele s-au distins pe toate fronturile de luptă ale celui de-al doilea război mondial, atât din Atlantic cât și din Pacific.
Fiecare echipă SEAL este structurată pe zece plutoane, compuse din câte două grupe a 16 oameni. Două sau mai multe plutoane formează un detașament în măsură să desfășoare misiuni mai complexe în condiții de totală autonomie. Luptătorii SEAL sunt instruiți în utilizarea diverselor mijloace subacvatice ce pot fi transportate în compartimentele speciale cu care sunt dotate unele submarine cu propulsie nucleară, special modificate în acest sens. Luptătorii SEAL sunt renumiți și datorită exigențelor fizice și psihice care li se impun în timpul unei instruiri drept una dintre cele mai dure din lume. Varietăților de tehnici de infiltrare și abilități operaționale li se adaugă inclusiv instrucția de parașutare, pe care sunt obligați să și-o perfecționeze continuu, atât prin executarea parașutărilor automate cât și a celor de la foarte mare înălțime cu deschidere la joasă înălțime (HALO) sau cu deschidere la mare înălțime (HAHO).
Fiecare din cele șase echipe SEAL standard are o destinație geografică precisă: cele de la Coronado, au ca destinație sud-estul Asiei (Team One), Orientul Mijlociu (Team Three) și Coreea de Sud (Team Five); cele de la Little Creek, nordul Europei (Team Two), America de Sud (Team Four) și Africa (Team Eight).
Trebuie notat că există și Echipa 6 SEAL (SEAL Team Six), destinată în mod special luptei antiteroriste în mediul maritim. Datorită caracterului ei deosebit, există foarte puține informații despre ea, știindu-se doar că are baza la Norfolk, statul Virginia, și că a fost pusă în stare de alertă în timpul deturnării navei Achille Lauro.
Cu un efectiv de peste 2.000 de militari echipați cu armament și materiale dintre cele mai moderne și susținuți de mijloace navale și aeriene de toate genurile, forțele SEAL reprezintă un instrument militar redutabil, capabil să acționeze atât în cazul conflictelor de intensitate scăzută, cât și în toate situațiile de criză în care elementul calitativ, mai mult decât cel cantitativ, reprezintă “cartea” câștigătoare.
3.3. Analiza operației și explicarea proceselor studiate.
Colectarea informațiilor
Primii pași în strângerea de informații despre curierii posibili ai HVT din Pakistan au fost declanșați pe timpul interogatoriilor deținuților Al-Queda de la închisoarea Guantanamo din Cuba. Din cauza pseudonimelor sub care erau cunoscuți curierii, a trecut o perioadă de timp îndelungată până la stabilirea identității reale a curierilor vizați. Începând cu august 2010 informațiile au devenit certe privind posibilitatea utilizării curierului Al-Kuweity ca marker spre a ajunge la ascunzătoarea lui Osama bin Laden.
Prin supravegherea lui Al-Kuweity, cercul s-a strâns, locația HVT posibilă de ascundere prezumânduse a fi Abbottabad, oraș situat la 150 km est de capitala Pakistanului, la 32 km de granița cu India. În demersul de structurare a deciziei pentru acțiune, au fost parcurse mai multe etape.
Colectarea informațiilor s-a realizat printr-un efort îndelungat interagenții, necesitând fonduri de câteva zeci de milioane dolari. CIA a închiriat o casă în Abbottabad în proximitatea HVT din care a studiat obiectivul de atac în mod neîntrerupt, pe durata mai multor luni (vezi Anexa nr 3). Nu a rezultat nicio vizualizare sau fotografie a lui Osama bin Laden în tot acest răstimp. Pe baza studiului de obiectiv a fost creată o machetă tridimensională a obiectivului (vezi Anexa nr. 4), ulterior a fost creată si macheta la scara 1/1 , fiind stabilite detaliile asaltului contraterorist din 02 mai 2011.
Concepția acțiunii
În cronologia evenimentelor de structurare a concepției operației (CONOP), prima întâlnire a Președintelui Obama cu consilierii de securitate națională pentru conturarea unui plan de capturare a lui Osama bin Laden a avut loc la 14 martie 2011. Demersul a fost reluat pe 29 martie și 19 aprilie, pe 28 aprilie consumându-se reuniunea finală de decizie.
Pentru fundamentarea CONOP, Președintele SUA a analizat reperele viitorului plan cu amiralul William McRaven, comandantul US Special Operations Command.
Primul curs de acțiune (COA) a primit termen pentru executarea misiunii a doua zi, 30 aprilie. Din cauza stratului compact de nori din noaptea respectivă, misiunea a fost amânată cu 24 ore. Stratul de nori nu permitea utilizarea dronelor sau a sateliților de supraveghere pentru monitorizarea situației la obiectiv și coordonarea acțiunii de asalt a trupelor proprii. În viziunea Forțelor speciale, nicio operație specială nu este declanșată fără sprijinul mijloacelor aeriene de supraveghere fără pilot.
Executarea atacului
Vectorii de transport la țintă au constat din două elicoptere Black Hawks modificate, cu parametri Stealth. Respectivele aparate de zbor produceau un zgomot extrem de redus, fiind greu de detectat de mijloacele radar. În așteptare, cu rolul de Quick Reaction Forces 1 (QRF 1) au fost destinate analiză se baza pe bombardarea clădirii prin utilizarea mijloacelor aeriene de tipul B-2 Spirit Stealth, folosind 32 de bombe ghidate de câte 910 kg fiecare. Datele disponibile nu confirmau și nici nu infirmau existența vreunui buncăr. Respingerea CoA s-a bazat pe factori precum: imposibilitatea confirmării post-atac a existenței Jackpot și anihilării acestuia, posibilitatea producerii pierderilor colaterale semnificative, impactul politic al bombardamentului și martirizarea ulterioară a lui Osama de către co-religionari.
Al doilea COA se baza pe atingerea finalității estimate printr-o operație specială contrateroriste, constând într-un raid de elicoptere. Trupele SEALS au fost desemnate de către cei doi lideri ca fiind în măsură să execute operația. Gruparea de asalt a Forțelor speciale, destinată să elimine rapid și discret HVT, trebuia să fie debarcată direct pe reședința lui Osama. Pentru ca raidul să nu fie descoperit și luate măsuri de contracarare, urmau să fie folosite elicoptere silențioase și cu amprentă radar scăzută (Stealth). Dacă operația specială ar fi fost deconspirată și stopată din desfășurare, decidenții americani urmau să telefoneze imediat omologilor pakistanezi pentru deblocarea situației și asigurarea redesfășurării trupelor la bazele din Afganistan.
Decizia finală
Pe 29 aprilie, la ora 08.20, în cadrul discuției telefonice cu Președintele Obama, amiralul McRaven a primit aproximativ 2 elicoptere Chinook cu 24 SEALS, precum și un QRF 2 (alte 2 elicoptere Chinook) cu mai mult de 25 SEALS. Pentru sprijin, la cerere, au fost alocate avioane și drone. Noaptea din 01/02 mai 2011 beneficia de luminozitatea redusă a lunii, realizându-se mascarea elicopterelor ce zburau aproape de conturul terenului. Baza de plecare la atac a fost stabilită la Jalalabad, în apropierea frontierei afgano-pakistaneze. Zborul pe traiect de la Jalalabad la Abbottabad a durat 90 de minute. Pentru asalt, conform CONOP, primul elicopter debarca trupele SEALS prin procedeul Fast Rope (alunecare rapidă din elicopter pe o frânghie groasă de 6-8 cm). Al doilea elicopter debarca translatorul, câinele și 4 SEALS destinați securizării interioare a perimetrului. Ulterior, aparatul facilita comandantului operației și 6 SEALS ajungerea pe platforma de deasupra clădirii, prin procedeul Fast Rope.
Primul elicopter a înregistrat probleme. Din cauze complexe de aeronavigație, a fost pierdut controlul aparatului, elicopterul prăbușindu-se peste peretele împrejmuirii. Nu au fost semnalate răniri serioase în rândul personalului, Task Force trecând imediat la îndeplinirea misiunii.
După distrugerea intrărilor cu exploziv, trupele SEALS au trecut la asaltul reședinței. La parter au fost găsiți doi bărbați. Al-Kuweity a deschis foc cu AK 47 din spatele ușii camerei de oaspeți, dar a fost ucis imediat. Abrar, fratele curierului Al-Kuweity a fost ucis în timp ce încerca să pună mâna pe arma din apropiere. La fel, soția acestuia a fost împușcată mortal.
Fiul major al lui bin Laden a deschis focul de la etajul 1 al clădirii, fiind ucis.
Osama bin Laden a fost identificat în dormitorul de la ultimul nivel. Era îmbrăcat în ținută de noapte, specifică lumii arabe. La intrarea primului militar SEALS, două dintre soții s-au interpus ca scuturi umane între militarul american și bin Laden, una dintre acestea țipând. Respectiva femeie a fost împușcată instantaneu în picior, scutul uman ne mai fiind eficient. Rămas fără protecție, Osama bin Laden a fost angajat decisiv, fiind împușcat inițial în piept, apoi în cap de al doilea SEALS ce a intrat în dormitor. Task Force a trecut la controlul minuțios al încăperilor obiectivului și la preluarea mijloacelor electronice din reședință.
Acțiunea HVT
Beneficiind de protecția tacită a autorităților pakistaneze, fiind instalată în apropierea graniței Pakistanului cu India, ținta s-a considerat în siguranță. HVT nu a primit indicii sau informații referitoare la posibilitatea unui atac asupra reședinței fortificate. Ca urmare, nu a intrat în alertă și nu a întreprins măsuri suplimentare pentru securitatea proprie. Măsurile preventiv/reactive la reședință au fost cele specifice rutinei zilnice. Nu au fost activați algoritmi pentru contracararea asaltului Forțelor speciale sau pentru distrugerea bazei de date pe suport informatic.
Succesul Operației „NEPTUNE SPEAR”
Din reședință au fost preluate mijloacele de suport informatic ce puteau ajuta la analiza relaționării la vârf a liderului Al-Qaeda. Elicopterul prăbușit a fostabandonat. Anterior, aparatul a fost pregătit pentru distrugere, fiind plasat exploziv la echipamentele clasificate, panoul de bord, capabilitățile Stealth și stațiile radio. Cadavrul HVT a fost îmbarcat în elicopter, celelalte cadavre fiind abandonate în curtea vilei. Femeile și copiii au fost imobilizați cu cătușe la mâini și plasturi la gură.
Au fost preluate din reședință: 10 telefoane mobile, 10 computere, 12 hard drive, aproximativ 100 CD-uri (inclusiv thumb drives și DVD), precum și două cartele telefonice găsite cusute în hainele lui bin Laden. Raidul a durat 40 minute. Timpul scurs de la declanșarea asaltului, până la ieșirea Task Force din compound a fost de 38 minute.
Considerente finale privind operația “Neptune Spear”
Evaluarea modului de desfășurare a operației
Securizarea. Securizarea exterioară a fost asigurată de structurile CIA din locuința închiriată, trecute în dispozitiv de blocare. Posibil că au existat elemente CIA suplimentare de supraveghere și blocare a spațiului de confruntare (cu rol de respingere a oricărei încercări exterioare de intervenție).
Sprijinul cu informații. Pentru pregătirea asaltului, au colaborat: National Security Agency, National Geospatial – Intelligence Agency, Office of the Director of National Intelligence și US Defense Department. Nevoile suplimentare de informații procurate prin surse.
HUMINT au fost acoperite prin mijloace satelitare, drone și alte mijloace. Asigurarea informativă a fost excelentă, fiind disponibile informații geo, detalii despre configurația și structura clădirii, cât și despre personalul rezident. Anterior declanșării asaltului, SEALS știau exact ce persoane pot fi întâlnite în reședință la momentul atacului (status social, fotografie, posibilitate de a opune rezistență etc).
Unitatea de efort. Gruparea operațională a fost constituită din 79 de militari SEALS, 1 cîine, 6 elicoptere de suport, drone, avioane de atac (în stand-by), structuri CIA, alte forțe. Operația specială a fost sincronizată minuțios, conform CONOP aprobat. Deși dispuneau de experiență de război recentă, având în vedere sensibilitatea HVT, forțele de asalt au executat antrenamente succesive, cu obiective distincte, în mai multe locații. Deosebit de eficient în reușita asaltului a fost antrenamentul pe macheta 1/1 a obiectivului, executat în Bagram Airfield.
Lanțul de comandă a respectat principul operațiilor speciale, fiind scurt și robust. Decidentul pentru operația Neptune Spear a fost Președintele Obama. Responsabilul militar al operației a fost amiralul William McRaven, ce a asigurat conducerea nemijlocită a operației din Punctul de comandă înaintat, amplasat pe Bagram Airfield (BAF). Nu au existat verigi intermediare, Amiralul McRaven fiind probabil persoana cu cel mai înalt grad ce a condus vreodată o operație contrateroristă de nivel tactic (dar cu impact strategic). Punctul de comandă înaintat din BAF a asigurat sincronizarea efortului participanților de nivel tactic.
Mascarea. La nivel strategic a fost efectuată adecvat, detalii privind natura HVT și cerințele misiunii fiind cunoscute de un număr strict limitat de persoane, responsabile cu securitatea la Casa Albă.
La nivel tactic s-au respectat măsurile de conspirativitate privind ținta, participanții, procedeele, reperele de timp și mijloacele de sprijin alocate operației.
Surprinderea. Nivelul decizional și Task Force au acționat profesionist realizând, deopotrivă surprinderea strategică și tactică. SEALS puternic motivați, au surclasat net HVT în domeniul protecției obiectivului.
Reticența HVT de a vorbi la telefonul mobil spre a nu fi interceptat și anihilat asemeni lui Dudaev (cu rachete autodirijate pe sursa de radiații a telefonului), a fost justificată. Curierul personal, a fost în rolul telefonului, ghidând detașamentul SEALS de asalt la rezidența secretă din Abbottabad. Exploatarea informativă ulterioară a telefoanelor mobile capturate și aparaturii electronice preluate au condus la surprinderea strategică Al-Qaeda.
Executarea asaltului. Asaltul a decurs profesionist, sincronizat și eficient, în pofida zdrobirii unui aparat de zbor. Cooperarea dintre elementele de asalt a funcționat conform CONOP, fiind rezultanta coeziunii acumulate în operațiile anterioare din Afganistan. După facilitarea accesului în reședință cu ajutorul explozivului, „curățarea” și securizarea spațiilor obiectivului s-au executat rapid și autosustenabil, neînregistrând pierderi, deși anturajul HVT dispunea de o capacitate de foc redutabilă. Distrugerea componentelor clasificate ale aparatului prăbușit a fost realizată rapid și precis de către echipaj.
Operația informațională a lipsit justi- ficat pe timpul pregătirii operației, discreția absolută fiind obligatorie pentru atingerea obiectivelor propuse. Informarea oficială inițială despre succesul operației și atingerea obiectivului major al Războiului global împotriva terorismului, eliminarea lui Osama bin Laden, a fost realizată de persoana cea mai autorizată – Președintele Barack Obama.
b) Managementul consecințelor
S-a desfășurat într-o modalitate distinctă, cadavrul HVT fiind transportat la Bagram Airfield. Un aparat cu decolare/aterizare verticală V-22 Osprey, escortat de 2 aparate F-18, a transportat cadavrul pe portavionul Carl Vinson. Aici au fost realizate testele ADN, rezultatele evaluărilor fiind Jackpot confirmat. Testele ADN au fost efectuate ulterior în laboratoarele FBI.
Aparatura electronică a fost capturată și a intrat în procesul de exploatare informativă la mai multe agenții specializate. Datele obținute au facilitat aplicarea de lovituri decisive Al-Qaeda.
Autoritățile au precizat că înmormântarea liderului Al-Qaeda a fost făcută în mare, cadavrul fiind imobilizat pe o scândură pe puntea navei și scufundat ulterior în adâncurile mării.
Operația „Neptune Spear” reprezintă un model incontestabil de planificare minuțioasă, calificată și execuție profesionistă, eficientă a unei misiuni de eliminare a HVT într-un mediu ostil, cu trecerea frontierei de stat. Operația contrateroristă a fost executată de un Task Force puternic, cu experiență de război, ce a beneficiat de sprijinul de luptă necesar.
Misiunea a fost planificată printr-un îndelungat efort inter-agenții de vârf aparținând superputerii actuale a lumii, SUA. Resursele financiare și umane, mijloacele alocate au fost cvasi-discreționare, în acord cu prioritatea privind eliminarea HVT.
În urma raidului din Abbottabad, a fost anihilat punctul de comandă strategic aparținând Al-Qaeda. Eliminarea liderului organizației teroriste, produsă concomitent cu capturarea unei impresionante baze de date despre organizare, lideri, posibilități, intenții viitoare etc., a însemnat o lovitură zdrobitoare. Al-Qaeda trebuia să reformeze întreaga arhitectură internă, sistemul de relaționare, acoperirile, să modifice misiunile în derulare.
Capturarea lui bin Laden și a bazei strategice de date au constituit momentul de începere a declinului vertiginos al capacității operaționale Al-Qaeda.
Atacul emblematic a fost executat cu îndrăzneală, la distanțe strategice, existând similitudini cu loviturile orchestrate de Osama bin Laden asupra infrastructurii critice americane la 11 septembrie 2001. După aproape 10 ani de căutări asidue a fost pedepsit autorul Operațiunii din Marțea Sfântă. Operația contrateroristă din noaptea 01/02 mai 2011, poate fi considerată ca operație de răspuns la respectivele lovituri.
Numele de cod alocat operației contrateroriste, „Tridentul lui Neptun“, este semnificativ. HVT a fost capturat în spațiul terestru, a fost transportat pe căi aeriene din Abbottabad la Bagram, apoi pe portavionul Carl Vinson, spațiul maritim constituind segmentul final al triadei.
c) Pregătirea militară individuală și colectivă – garantul victoriei în confruntările armate moderne
Au fost selectați militari din Naval Special Warfare Development Group, (Seal Team 6), contingentul Forțelor speciale urmând să acționeze în cooperare cu ofițeri CIA la pregătirea și executarea misiunii de risc înalt. McRaven a selectat detașamentul din compunere Red Squadron, revenit din teatrul de operații Afganistan relativ recent. Planificarea misiunii a fost realizată de echipe reduse numeric SEALS și CIA, activitatea de planificare consumându-se la sediul CIA din Virginia. În Task Force (Gruparea operațională) au fost selectați 79 SEALS și un câine, pe numele Cairo. Câinele trebuia să descopere posibilele incinte subterane sau uși secrete, să alerteze despre tentativele de părăsire a locației de către persoanele reținute sau despre intervenția forțelor de securitate pakistaneze.
În Task Force au mai fost incluși: translatorul, însoțitorul câinelui, operatorii de comunicații, piloții și navigatorii. Personalul alocat misiunii a fost transferat provizoriu la CIA, ca măsură asiguratorie, în situația de eșec a misiunii (motive legale). Gruparea operațională selectată nu atrăgea atenția, personalul fiind familiarizat cu mediul operațional, cunoștea limba, executase anterior operații speciale ce presupuneau trecerea frontierei unui stat. Militarii au fost informați despre natura țintei în zilele ce au precedat atacul HVT.
Task Force a executat antrenamente complexe la Fort Bragg (10 aprilie), în Nevada (18 aprilie), precum și la Bagram. În Bagram Airfield antrenamentele, supervizate de McRaven, au fost executate întrunit în aria denumită Camp Alfa pe macheta obiectivului la scara 1/1, macheta acoperind suprafața de circa 4.000 metri pătrați. Pe 26 aprilie, Task Force a fost transportat cu un avion C-17 la Bagram.
d) Limitarea numărului de victime în rândul civililor și a pagubelor colaterale
Monitorizarea executării misiunii de anihilare/capturare a HVT a fost realizată simultan la Casa Albă, Pentagon și Ambasada SUA din Islamabad. Operația „Neptune Spear” a fost îndeplinită cu succes. La sfârșitul asaltului, din totalul de 22 de persoane, un număr de 5 dintre acestea au fost ucise:
– Osama bin Laden;
– Fiul lui Osama, Siham, în vârstă de 23 de ani;
– Arshad Khan, cunoscut ca Abu Ahmed Al-Kuwaity, curierul a cărui supraveghere a condus la identificarea ascunzătorii lui Osama bin Laden;
– Abrar, fratele curierului Abu Ahmed Al-Kuwaity;
– Soția lui Abrar.
CONCLUZII
Ipoteza care a stat la baza acestei lucrări este și concluzia acesteia: mediul de securitate actual suferă permanente și profunde transformări care implică din ce în ce mai mult angajarea forțelor pentru operații speciale în toate genurile de operații, dar mai ales în operații de stabilitate și de sprijin și în special în lupta contra terorismului. Mai mult ca oricând, în condițiile proliferării amenințărilor asimetrice, este necesară construcția și operaționalizarea unor forțe capabile să abordeze acest tip de război neconvențional, și în același timp să poată să îndeplinească dezideratul oricărei organizații moderne și anume eficiență maximă cu un consum de energie minim și bineînțeles pierderi umane zero. Deși acțiunile întreprinse de aceste forțe sunt executate de subunități de nivel tactic, ele vizează obținerea de efecte la nivel operativ-strategic.
Această luptă poate include programe selective sub formă de instruire, înzestrare a serviciilor, sprijinul luptei în favoarea unei țări, la fel de bine cum poate presupune și reacții preventive sau de răspuns, sub forma unor acțiuni directe – planificate și executate de forțe ce dispun de o pregătire specializată și care vor încerca să-și atingă obiectivele, pe cât posibil, fără folosirea directă a forței, fie prin folosirea acesteia în modalități atipice.
În armatele viitoare a statelor, indiferent că vor face sau nu parte din vreo alianță militară, Forțele pentru operații speciale constituie o necesitate și o prioritate națională. Deși misiunea de bază a armatei nu s-a schimbat, totuși modalitățile de îndeplinire a misiunilor armatei au cunoscut schimbări majore în ultimele decenii, în noul mediu de securitate misiunile acesteia nu mai pot fi îndeplinite de vechile structuri, specifice celui de-al doilea război mondial.
În același timp Forțele pentru operații speciale rămân un factor de multiplicare a potențialului de luptă, factor ce poate decide, în multe situații, atingerea obiectivelor militare-politice propuse și, totodată, un factor de dezamorsare a unui potențial pericol dacă angajarea lor în teatru va produce efectul scontat înainte de propagarea undei de destabilizare regională.
Ele sunt comandate de un eșalon înalt, care posedă o viziune strategică, iar misiunile primite nu sunt în afara obiectivelor politice ale statului sau ale interesului național. Datorită sensibilității obiectivelor vizate, planificarea operațiilor speciale și în special pregătirea informațională a zonei de desfășurare a operațiilor speciale este întotdeauna integrată, cu implicarea tuturor structurilor specializate ale statului sau armatei.
Întrebuințarea Forțelor pentru operații speciale la nivel tactic este posibilă numai cu titlu de excepție. Aspectele specifice acțiunilor desfășurate de Forțele pentru operații speciale în vederea îndeplinirii misiunilor se reflectă, atât în modul diferit de abordare a procesului de luare a deciziei militare de către personalul acestor subunități, cât și în modul de desfășurare a activităților pentru îndeplinirea misiunilor. Forțele pentru operații speciale reprezintă răspunsul armatelor moderne conflictelor viitorului, adaptării întrebuințării armatei în acord cu noile amenințări la adresa securității naționale, regionale și globale.
În războiul viitorului, ocuparea teritoriului adversarului nu va fi întotdeauna în mod obligatoriu și necesară. Însă principalele operații aeropurtate (aeromobile) ale perioadei postbelice și mai ales cele raiduri strategice aeropurtate, intervențiile limitate și operațiile speciale aeropurtate, antiteroriste din ultimii decenii, au demonstrat că cei mai buni victorii ai ,,războiului special’’ le-au atins tot trupele din teren, cele care sunt în contact cu adversarul, dar (în ultimele conflicte) și cu populația acestuia.
Amenințarea teroristă fiind reală, arată că este nevoie de cooperare și măsuri la nivel global dar, în același timp, este absolut necesar ca fiecare țară să aplice cel mai eficace măsurile de combatere a acesteia și a determinat creșterea rolului acțiunilor forțelor pentru operații speciale, ca fiind forțele cele mai bine structurate pentru negocierea acestui nou tip de război.
În acest context, operațiile speciale – operații de mică anvergură, clandestine, legendate sau deschise, cu un înalt grad de risc și caracter neconvențional, executate atât în plan militar cât și politic, în timp de pace sau de război, în scopul susținerii intereselor politice ale statului care le organizează – pot reprezenta nu numai o simplă completare a unor strategii convenționale de apărare eficientă, dar chiar și un posibil model de a purta războaie.
Conceptele de întrebuințare a Forțelor Speciale vor avea un caracter integrator, oferind soluții de evoluție și acțiune a acestor categorii de structuri. Totodată se va ține cont de evoluția legilor și principiilor luptei armate, de interoperabilitate cu alte structuri din armată sau din armatele aliate, atât din punct de vedere conceptual cât și din punct de vedere a dotării cu tehnică militară specific performantă.
Asigurarea mobilității și a posibilităților de acțiune a structurilor forțelor speciale, în timp și spațiu, în concordanță cu particularitățile zonelor probabile de acțiune, precum și înzestrarea adecvată a acestora pentru executarea misiunilor care le revin astfel încât acțiunile să se desfășoare în timp scurt și prin secret sunt cerințele de bază în obținerea succesului operațiilor speciale .
Analizând aspectele de ordin militar, geografic, diplomatic și social, specifice schimbărilor pe plan global și regional în ultimii decenii, se poate vorbi despre câteva scenarii în care se vor putea fi utilizate forțele speciale, cum ar fi: lovirea rapidă și de scurtă durată a trupelor care trec la agresiune prin surprindere; desfășurarea unor acțiuni de luptă cu caracter limitat; scoaterea din funcțiune a unor puncte importante din sistemul de conducere, legătură și dirijare al trupelor inamicului; distrugerea obiectivelor de importanță strategică; capturarea unor personalități-cheie din conducerea politico-militară al adversarului; nimicirea grupurilor de cercetare-diversiune, elementelor teroriste etc; eliberarea unor personalități din conducerea politico-militară capturați de inamic; blocarea (distrugerea) unor puncte obligatorii de trecere, punctelor de comandă, aeroporturi, porturi, baze maritime și logistice; distrugerea (capturarea) mijloace de nimicire în masă, a armamentului cu înaltă precizie de lovire, precum și a unor tipuri de tehnică și armament nou introduse la dotarea inamicului; marcarea obiectivelor pentru a fi lovite cu alte forțe sau mijloace special destinate; hărțuirea inamicului, în scopul creării unei stări permanente de nesiguranță și teamă; consilierea și sprijinirea acțiunilor formațiunilor de rezistență care acționează în dispozitivul inamicului; executarea unor acțiuni de război psihologic; paza / apărarea pe timp limitat a unor obiective de importanță deosebită.
Acțiunea forțelor speciale poate începe cu câteva luni înainte sau în momentul izbucnirii războiului. De asemenea, elemente din aceste forțe pot fi infiltrate sub diferite acoperiri pe teritoriul statelor vizate, încă pe timp de pace, care vor acționa în perioada preconflict cât și pe timpul conflictului militar.
Chiar dacă amenințarea cu o confruntare majoră militară va continua să se diminueze semnificativ, statele trebuie să-și constituie un sistem militar de securitate adecvat realităților începutului de mileniu, singura opțiune realistă și viabilă prin care ele își pot proteja și promova interesele. Forțelor pentru operații speciale, în cadrul acestui sistem militar, le revine un rol important, prin posibilitățile pe care le vor avea de a acționa, și de a se autosusține, în orice teatru de acțiune, acolo unde nevoile de apărare – națională și colectivă – impun întrebuințarea acestora.
In concluzie putem afirma că forțele pentru operații speciale nu sunt o alternativă a armatei unui stat, doar reprezintă un instrument necesar pentru a răspunde rapid, adecvat și cu minime cheltuieli de resurse (umane și materiale) amenințărilor actuale la adresa securității care sunt tot mai des cu caracter neconvențional.
Având în vedere faptul că amenințările actuale și spectrul terorismului capătă dimensiuni imprevizibile, forțele pentru operații speciale trebuie să existe în orice stat atât în calitate de corp de specialiști, cât și în calitate de dimensiune a doctrinei de securitate națională.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
A și H. Toffler, Război și antirăzboi-supraviețuirea în zorii secolului XXI, Filipeștii de Târg, Editura Antet, 1995.
Arhiva rusă. Războiul pentru apărare: În pragul războiului. Materialele convocării conducătorilor de vârf a Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor, 23-31 decembrie 1940, V. 12, Moscova, 1993.
Ebert, Fürtig, Müller – Die Islamische Republik Iran.
G. Pavel, Forțele speciale la începutul secolului XXI, Ed. Universității Național de Apărare „Carol I”, București, 2006.
***Gh.Bejancu, V.Mocanu, Chemarea din tricolor, Ed. Militară, București, 1983.
Crăiniceanu, Spirit Militar Modern nr.6, București, 2001;
M. Floca, Forțele de elită-Armata secolului XXI, Ed. Militară, București, 2002.
M. Mureșan, Viitorul conflictelor militare, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.
M. Popescu, Implicații ale terorismului asupra acțiunilor militare, București, Revista de Științe Militare nr.1, 2002.
Autori străini:
Daniel P. Bolger, Americans at War, Presidio Press, 1980.
Dunstan, Simon Israel's Lighting Strike, The raid on Entebbe 1976. Osprey Publishing; Osprey Raid Series No. 2.
Dunstan, Simon Israel's Lighting Strike, The raid on Entebbe 1976. Osprey Publishing; Osprey Raid Series No. 2.
Ebert, Fürtig, Müller – Die Islamische Republik Iran.
George C. Herring. America's Longest War: The United States and Vietnam, 1950–1975. Boston, Massachusetts McGraw Hill, 1986.
George C. Herring. America's Longest War: The United States and Vietnam, 1950–1975. Boston, Massachusetts McGraw Hill, 1986.
George C. Herring. America's Longest War: The United States and Vietnam, 1950–1975. Boston, Massachusetts McGraw Hill, 1986.
Pfarrer, Chuck. SEAL Target Geronimo: The Inside Story of the Mission to Kill Osama bin Laden. St. Martin's Press, 2011.
Sun Tzî, Arta războiului, București, Editura Militară, 1976.
U.S. Special Forces: A Guide to America's Special Operations Units: the World's Most Elite Fighting Force, de Samuel A. Southworth, Stephen Tanner, Publicat de Da Capo Press, 2002.
Dicționare:
***Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996.
***Dicționar militar de termeni tactic-operativi, Ed. Militară, București, 1972.
Periodice:
Al. Rusu, Elementele definitorii ale procesului de selecție, formare și dezvoltare profesională a personalului în domeniul Operațiilor Speciale, în revista „Parașutiștii”, Buzău, nr. 19/2005.
Borovik, Artyom (1990). The Hidden War: A Russian Journalist's Account of the Soviet War in Afghanistan. New York: Grove Press.
Borovik, Artyom (1990). The Hidden War: A Russian Journalist's Account of the Soviet War in Afghanistan. New York: Grove Press.
C. STAN, D. TOCILĂ, Aspecte generale ale întrebuințării forțelor pentru operații speciale în contextul general al operațiilor de combatere a terorismului, Buletinul universității naționale de apărare "CAROL I", Nr. 4, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, București – 2006.
Cehoslovacia, înainte și după invazia din 1968 (IV) , 6 iulie 2005, Adevărul.
Coșcodaru, Neoterorismul și implicațiile acestuia asupra acțiunilor militare, Sesiunea anuală de comunicări științifice „Vectori ai amenințărilor la adresa securității naționale în noul context geopolitic și geostrategic”- vol.III, București, Serviciul de Protecție și Pază, 2004.
Daniel P. Bolger, Americans at War, Presidio Press, 1980.
Doru-Constantin TOCILĂ , conceptul privind inițiativa de tranformare a forțelor NATO, în Revista parasutiștii, ediția Decembrie 2010.
Doru-Constantin TOCILĂ , conceptul privind inițiativa de tranformare a forțelor NATO, în Revista parasutiștii, ediția Decembrie 2010.
Drogin, Bob; Parsons, Christi; Dilanian, Ken. "How Bin Laden met his end". Los Angeles Times., mai 2011.
Feifer, Gregory (2009). The Great Gamble: The Soviet war in Afghanistan. New York: Harper.
G. Carpiuc, Centrul de instruire pentru operații speciale, între convențional și neconvențional, în revista „Parașutiștii”, Buzău, Anul XV-nr. 28(37), Decembrie 2012.
G.Goodman, “Rangers Lead the Way”, în Armed Forces Journal International, SUA, iul.1999.
L. Stăncilă, V. Cerbu, Forțele Speciale – alternativă a forțelor clasice în Războiul Special, în revista „Parașutiștii“, Buzău, nr. 23/2007.
Pagini din gândirea militară universală, București, Editura Militară, 1985.
Primăvara de la Praga, după patruzeci de ani , 20 August 2008, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei.
Sherwell, Philip "Osama bin Laden killed: Behind the scenes of the deadly raid", The Daily Telegraph (London). 9 mai, 2011.
U.S. Special Forces: A Guide to America's Special Operations Units: the World's Most Elite Fighting Force, de Samuel A. Southworth, Stephen Tanner, Publicat de Da Capo Press, 2002.
V. Soare, Forțele speciale comandouri aeropurtate în acțiune, Ed. Ziua, 2002.
Infografie:
http://adevarul.ro/news/societate/operatiunea-entebbe-isi-dezvaluie-secretele-29-ani – accesat în 08.11.2013
http://forpedia.ro/showthread.php?7775-Cu-si-despre-militari – accesat în 03.11.2013
http://sofrep.com/8714/operation-thunderbolt-hostage-rescue-entebbe-airport/ – accesat în 11.11.2013
http://www.descopera.ro/cultura/10915695-operatiunea-entebbe-sau-un-comando-la-superlativ – accesat în 19.12..2013
http://www.jpost.com/Features/In-Thespotlight/This-Week-in-History-Operation-Thunderbolt – accesat în 08.11.2013
http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf – accesat în 12.02.2014
http://www.rft.forter.ro/_wsn/01_biblioteca/htm/p-010.htm – accesat în 14.01.2014
http://www.yoni.org.il/en/jonathan.php – 11.11.2013
http://abcnews.go.com/blogs/politics/2012/05/osama-bin-laden-compound-model-on-display-at-pentagon/ – accesat în 15.04.2014
http://en.wikipedia.org/wiki/Death_of_Osama_bin_Laden – accesat în 15.04.2014
LISTA DE ABREVIERI
B-2 Spirit – Boeing este un bombardier strategic american de tip stealth care poate lansa atât bombe obișnuite, cât și bombe nucleare. Este construit de către compania Northrop Grumman și este cel mai scump avion din lume construit vreodată.
Chinook – Boeing CH-47 Chinook este un elicopter de transport greu, bimotor cu două rotoare în tandem.
COA – Course Of Action (Cursul acțiunii).
CONOP – concept of operations (concepția operațiunii).
Detașamentele UDT – The Underwater Demolition Team (Echipă pentru demolări subacvatice).
GRU – Glavnoe Razvedîvatel termenul din rusă pentru "Directoratul principal de spionaj", organizație de spionaj militar soviertică și (după 1991) rusă, în existență din 1918.
HUMINT – HUMan INTelligence.
HVT – High-Value Target – este “ținta” (o persoană sau o resursă) de care un comandant are nevoie pentru a își îndeplini misiunea.
National Security Agency – Agenția de Securitate Națională este o agenție guvernamentală a SUA, fondată de președintele Harry Truman.
NSTI – NATO SOF TRANSFORMATION INITIATIVE – Inițiativa NATO de transformare a forțelor pentru operații speciale.
PSYOPS – Psychological operations – Operațiunile plănuite care selectează informații si au ca scop influențarea emoțiilor, obiectivelor acestora și în principal a guvernelor, organizațiilor, grupurilor și indiviziilor.
Swahili – Limba swahili (Kiswahili) este o limbă aglutinantă vorbită adesea în Africa de Est de populația bantu.
thumb drives – mai poarta numele si de flash drives (stick-urile)
Wadi – termenul tradițional arab care se referă la o vale.
ANEXA Nr.1
ORGANIZAREA REGIMENTULUI 75 RANGERS
Detașamentul Operațional de Forțe Speciale – ALPHA (A-Team) reprezintă elementul structural de bază pentru toate Grupurile de Forțe Speciale, fiecare companie din cadrul acestora având șase astfel de detașamente.
Structura Detașamentului A-Team (12 militari încadrați pe bază de voluntariat):
comandant (ofițer);
ofițer executiv (subofițer);
militari profesioniști (câte doi specializați în armament, geniu și explozivi, transmisiuni, asistență medicală, operații și informații).
Armament
16 sisteme de armament antitanc de ;
6 mortiere de ;
27 tunuri M ;
54 puști mitralieră.
ANEXA Nr. 2
FORȚELE SPECIALE DIN ARMATELE MODERNE
ANEXA Nr. 3
Fotografie a CIA cu locuința în care se ascundea Osama bin Laden văzută din aer
ANEXA Nr.4
Macheta 2D
Macheta 3D
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
A și H. Toffler, Război și antirăzboi-supraviețuirea în zorii secolului XXI, Filipeștii de Târg, Editura Antet, 1995.
Arhiva rusă. Războiul pentru apărare: În pragul războiului. Materialele convocării conducătorilor de vârf a Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor, 23-31 decembrie 1940, V. 12, Moscova, 1993.
Ebert, Fürtig, Müller – Die Islamische Republik Iran.
G. Pavel, Forțele speciale la începutul secolului XXI, Ed. Universității Național de Apărare „Carol I”, București, 2006.
***Gh.Bejancu, V.Mocanu, Chemarea din tricolor, Ed. Militară, București, 1983.
Crăiniceanu, Spirit Militar Modern nr.6, București, 2001;
M. Floca, Forțele de elită-Armata secolului XXI, Ed. Militară, București, 2002.
M. Mureșan, Viitorul conflictelor militare, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.
M. Popescu, Implicații ale terorismului asupra acțiunilor militare, București, Revista de Științe Militare nr.1, 2002.
Autori străini:
Daniel P. Bolger, Americans at War, Presidio Press, 1980.
Dunstan, Simon Israel's Lighting Strike, The raid on Entebbe 1976. Osprey Publishing; Osprey Raid Series No. 2.
Dunstan, Simon Israel's Lighting Strike, The raid on Entebbe 1976. Osprey Publishing; Osprey Raid Series No. 2.
Ebert, Fürtig, Müller – Die Islamische Republik Iran.
George C. Herring. America's Longest War: The United States and Vietnam, 1950–1975. Boston, Massachusetts McGraw Hill, 1986.
George C. Herring. America's Longest War: The United States and Vietnam, 1950–1975. Boston, Massachusetts McGraw Hill, 1986.
George C. Herring. America's Longest War: The United States and Vietnam, 1950–1975. Boston, Massachusetts McGraw Hill, 1986.
Pfarrer, Chuck. SEAL Target Geronimo: The Inside Story of the Mission to Kill Osama bin Laden. St. Martin's Press, 2011.
Sun Tzî, Arta războiului, București, Editura Militară, 1976.
U.S. Special Forces: A Guide to America's Special Operations Units: the World's Most Elite Fighting Force, de Samuel A. Southworth, Stephen Tanner, Publicat de Da Capo Press, 2002.
Dicționare:
***Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996.
***Dicționar militar de termeni tactic-operativi, Ed. Militară, București, 1972.
Periodice:
Al. Rusu, Elementele definitorii ale procesului de selecție, formare și dezvoltare profesională a personalului în domeniul Operațiilor Speciale, în revista „Parașutiștii”, Buzău, nr. 19/2005.
Borovik, Artyom (1990). The Hidden War: A Russian Journalist's Account of the Soviet War in Afghanistan. New York: Grove Press.
Borovik, Artyom (1990). The Hidden War: A Russian Journalist's Account of the Soviet War in Afghanistan. New York: Grove Press.
C. STAN, D. TOCILĂ, Aspecte generale ale întrebuințării forțelor pentru operații speciale în contextul general al operațiilor de combatere a terorismului, Buletinul universității naționale de apărare "CAROL I", Nr. 4, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, București – 2006.
Cehoslovacia, înainte și după invazia din 1968 (IV) , 6 iulie 2005, Adevărul.
Coșcodaru, Neoterorismul și implicațiile acestuia asupra acțiunilor militare, Sesiunea anuală de comunicări științifice „Vectori ai amenințărilor la adresa securității naționale în noul context geopolitic și geostrategic”- vol.III, București, Serviciul de Protecție și Pază, 2004.
Daniel P. Bolger, Americans at War, Presidio Press, 1980.
Doru-Constantin TOCILĂ , conceptul privind inițiativa de tranformare a forțelor NATO, în Revista parasutiștii, ediția Decembrie 2010.
Doru-Constantin TOCILĂ , conceptul privind inițiativa de tranformare a forțelor NATO, în Revista parasutiștii, ediția Decembrie 2010.
Drogin, Bob; Parsons, Christi; Dilanian, Ken. "How Bin Laden met his end". Los Angeles Times., mai 2011.
Feifer, Gregory (2009). The Great Gamble: The Soviet war in Afghanistan. New York: Harper.
G. Carpiuc, Centrul de instruire pentru operații speciale, între convențional și neconvențional, în revista „Parașutiștii”, Buzău, Anul XV-nr. 28(37), Decembrie 2012.
G.Goodman, “Rangers Lead the Way”, în Armed Forces Journal International, SUA, iul.1999.
L. Stăncilă, V. Cerbu, Forțele Speciale – alternativă a forțelor clasice în Războiul Special, în revista „Parașutiștii“, Buzău, nr. 23/2007.
Pagini din gândirea militară universală, București, Editura Militară, 1985.
Primăvara de la Praga, după patruzeci de ani , 20 August 2008, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei.
Sherwell, Philip "Osama bin Laden killed: Behind the scenes of the deadly raid", The Daily Telegraph (London). 9 mai, 2011.
U.S. Special Forces: A Guide to America's Special Operations Units: the World's Most Elite Fighting Force, de Samuel A. Southworth, Stephen Tanner, Publicat de Da Capo Press, 2002.
V. Soare, Forțele speciale comandouri aeropurtate în acțiune, Ed. Ziua, 2002.
Infografie:
http://adevarul.ro/news/societate/operatiunea-entebbe-isi-dezvaluie-secretele-29-ani – accesat în 08.11.2013
http://forpedia.ro/showthread.php?7775-Cu-si-despre-militari – accesat în 03.11.2013
http://sofrep.com/8714/operation-thunderbolt-hostage-rescue-entebbe-airport/ – accesat în 11.11.2013
http://www.descopera.ro/cultura/10915695-operatiunea-entebbe-sau-un-comando-la-superlativ – accesat în 19.12..2013
http://www.jpost.com/Features/In-Thespotlight/This-Week-in-History-Operation-Thunderbolt – accesat în 08.11.2013
http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf – accesat în 12.02.2014
http://www.rft.forter.ro/_wsn/01_biblioteca/htm/p-010.htm – accesat în 14.01.2014
http://www.yoni.org.il/en/jonathan.php – 11.11.2013
http://abcnews.go.com/blogs/politics/2012/05/osama-bin-laden-compound-model-on-display-at-pentagon/ – accesat în 15.04.2014
http://en.wikipedia.org/wiki/Death_of_Osama_bin_Laden – accesat în 15.04.2014
LISTA DE ABREVIERI
B-2 Spirit – Boeing este un bombardier strategic american de tip stealth care poate lansa atât bombe obișnuite, cât și bombe nucleare. Este construit de către compania Northrop Grumman și este cel mai scump avion din lume construit vreodată.
Chinook – Boeing CH-47 Chinook este un elicopter de transport greu, bimotor cu două rotoare în tandem.
COA – Course Of Action (Cursul acțiunii).
CONOP – concept of operations (concepția operațiunii).
Detașamentele UDT – The Underwater Demolition Team (Echipă pentru demolări subacvatice).
GRU – Glavnoe Razvedîvatel termenul din rusă pentru "Directoratul principal de spionaj", organizație de spionaj militar soviertică și (după 1991) rusă, în existență din 1918.
HUMINT – HUMan INTelligence.
HVT – High-Value Target – este “ținta” (o persoană sau o resursă) de care un comandant are nevoie pentru a își îndeplini misiunea.
National Security Agency – Agenția de Securitate Națională este o agenție guvernamentală a SUA, fondată de președintele Harry Truman.
NSTI – NATO SOF TRANSFORMATION INITIATIVE – Inițiativa NATO de transformare a forțelor pentru operații speciale.
PSYOPS – Psychological operations – Operațiunile plănuite care selectează informații si au ca scop influențarea emoțiilor, obiectivelor acestora și în principal a guvernelor, organizațiilor, grupurilor și indiviziilor.
Swahili – Limba swahili (Kiswahili) este o limbă aglutinantă vorbită adesea în Africa de Est de populația bantu.
thumb drives – mai poarta numele si de flash drives (stick-urile)
Wadi – termenul tradițional arab care se referă la o vale.
ANEXA Nr.1
ORGANIZAREA REGIMENTULUI 75 RANGERS
Detașamentul Operațional de Forțe Speciale – ALPHA (A-Team) reprezintă elementul structural de bază pentru toate Grupurile de Forțe Speciale, fiecare companie din cadrul acestora având șase astfel de detașamente.
Structura Detașamentului A-Team (12 militari încadrați pe bază de voluntariat):
comandant (ofițer);
ofițer executiv (subofițer);
militari profesioniști (câte doi specializați în armament, geniu și explozivi, transmisiuni, asistență medicală, operații și informații).
Armament
16 sisteme de armament antitanc de ;
6 mortiere de ;
27 tunuri M ;
54 puști mitralieră.
ANEXA Nr. 2
FORȚELE SPECIALE DIN ARMATELE MODERNE
ANEXA Nr. 3
Fotografie a CIA cu locuința în care se ascundea Osama bin Laden văzută din aer
ANEXA Nr.4
Macheta 2D
Macheta 3D
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fortele Pentru Operatii Speciale Multiplicator de Forta Pentru Sistemele Militare Conventionale. Studiu de Caz Afganistan (ID: 140434)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.