Folosirea Functiilor de Trend Si Corelatie Pentru Previzionarea Productivitatii Muncii la S.c. Conarg S.a

Folosirea funcțiilor de trend și corelație pentru previzionarea productivității muncii la SC.CONARG SA

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I.PRODUCTIVITATEA EXPRESIE SINTETICĂ A UTILIZĂRII FACTORILOR DE PRODUCȚIE

1.1.Folosirea eficientă a forței de muncă și progresul economico-social

1.2. Productivitatea muncii-indicator sintetic al eficienței utilizării factorului muncă

1.2.1.Definirea și conținutul productivității muncii

1.2.2.Formele de exprimare productivității muncii

CAPITOLUL II UTILIZAREA FUNCȚIILOR DE TREND ȘI CORELAȚIE PENTRU PREVIZIONAREA PRODUCTIVITĂȚII MUNCII LA S.C.CONARG S.A.

2.1. Prezentarea S.C. CONARG SA

2.2. Structura organizatorică și funcțională

2.3.Metode și tehnici ce pot fi utilizate pentru previzionarea productivității muncii

2.3.1. Variabilele de previziune

2.3.2. Elemente caracteristice evoluției fenomenelor economice

2.3.3.Metode și tehnici de previziune bazate pe funcțiile de trend și corelație

2.4.Previziunea nivelului și dinamicii productivității muncii la S.C.CONARG S.A. utilizând funcțiile de corelație multiplă

CONCLUZII SI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

,,Istoria productivității, adică a raportului dintre producție și cheltuieli, reprezintă în esență cronica eforturilor omului de a se izbăvi de sărăcie”.

John W. Kendrick

INTRODUCERE

Promovarea proceselor economice în care funcționează și un mecanism de reglare capabil să asigure o stabilitate relativă sistemului economic reprezintă elementul definitoriu al concepției asupra dezvoltării în condițiile economiei de piață.

În procesul creșterii economice, afirmarea plenară a eficienței economice este considerată drept criteriu de evaluare a activității în fiecare domeniu de activitate.

Fiind definită ca raport între efectele obținute și eforturile depuse, eficiența economică apare în condițiile unei economii moderne, cu un grad tot mai înalt de complexitate, și participă la circuitul economic mondial de valori, ca rezultantă a numeroșilor factori de influență.

Eficiența economică,definită ca raport între efectele obținute și eforturile depuse(sau invers), apare în condițiile unei economii moderne, cu un grad tot mai înalt de complexitate, și care participă la circuitul economic mondial de valori, ca rezultantă a numeroși factori de influență.

Eficiența economică este un mijloc de evaluare a efectului util așteptat în urma desfășurării unei activități umane în condițiile unui consum optim al resurselor disponibile, alocate acestei activități.

Pentru măsurarea eficacității sistemului productiv al cărui scop este întodeauna producția de bunuri și servicii utile societății se folosește noțiunea de productivitate.

Rezultă că eficacitatea sistemului productiv va fi cu atât mai mare cu cât se va reuși să se producă o cantitate dată de bunuri și servicii utilizând cantități din ce în ce mai mici de factori.

Drept urmare, productivitatea va fi întodeauna o comparație între producția realizată și cantitățile de factori de producție utilizați pentru aceasta.

Mai mult, noțiunea de productivitate se află în centrul mecanismului economic deoarece toate sistemele economice, toate întreprinderile ca și toți indivizii raționali vor căuta să fie cât mai eficace, adică să producă cât mai mult posibil ținând cont de factorii de producție disponibili. Nu numai că vor dori să aibă o productivitate ridicată, dar vor dori să o crească continuu.

În acest fel se va obține un spor de productivitate, iar prin economisirea factorilor vom putea să producem mai mult sau mai bine și căutarea celei mai mari productivități posibile va constitui motorul esențial al funcționării economiei. Ca urmare a creșterii considerabile a productivității, în special în cursul secolului XX, omenirea a putut produce și consuma mai mult.

Astăzi, sunt din ce în ce mai dificil de măsurat progresele productivității deoarece producția a devenit din ce în ce mai mult imaterială (serviciile ating adesea 65-70 % din PIB) și este foarte dificil de a măsura progresele înregistrate în producția de servicii, mai ales, când creșterea lor este mai mult calitativă decât cantitativă.

Deoarece noțiunea de productivitate este în centrul multor raționamente economice și pentru că productivitatea nu este nici vizibilă și nici tangibilă, cel mai adesea se vorbește de sporul – câștigul – de productivitate și nu de productivitatea ca atare.

Drept urmare, noțiunea de productivitate constituie o sursă de dificultăți pentru cei mai mulți indivizi (specialiști sau nespecialiști). Astfel, nu trebuie confundată productivitatea cu sporul-câștigul – de productivitate.

Nivelul productivității este foarte rar dat. În cea mai mare parte a timpului se vorbește de creșterea productivității. Productivitatea este dată pe ora muncă sau pe persoană ocupată, în timp ce creșterea sa se exprimă printr-o rată procentuală. Astfel, atunci când rata de creștere se modifică de la 3% la 2% pe an în nici un caz nu putem spune că productivitatea a scăzut (ea a crescut cu 2%) ci doar că ritmul creșterii s-a redus.

În același timp nu trebuie confundată productivitatea cu rentabilitatea deoarece atunci când vorbim de productivitate vorbim de producție și cantitatea de factori utilizată pentru realizarea acesteia, iar când vorbim de rentabilitate vorbim de profituri și randamentul capitalului investit. Evident acestea sunt lucruri diferite chiar dacă ele nu sunt complet fără legătură. Astfel, atunci când productivitatea crește rapid putem gândi că și profiturile au aceiași tendință. În același timp există și activități foarte rentabile chiar și atunci când productivitatea lor este foarte scăzută.

Productivitatea este definită, în general, ca raportul dintre volumul măsurat al producției și volumul măsurat al intrărilor (input-urilor). Fiecărui input i se poate asocia o măsură de productivitate, după cum există rezultate care nu pot fi legate în mod direct de niciunul dintre factorii de intrare. Potrivit teoriei creșterii economice, productivitatea se măsoară ca un rezidual ce evidențiază plusul de producție obținut ce nu poate fi explicat prin creșterea factorilor de producție utilizați (capital, muncă).

Măsurile de productivitate constituie indicatori de bază în analiza performanței unei economii sau a unui sector, iar evidențierea influenței progresului tehnic reprezintă în mod frecvent principalul motiv pentru care se fac astfel de calcule.

Deși opțiunea pentru o anumită măsură de productivitate este condiționată de disponibilitatea datelor, evoluțiile tot mai complexe consemnate în cadrul economiei globale și accepțiunea tot mai largă potrivit căreia productivitatea este factorul cheie al creșterii economice au amplificat încercările de realizare a unor calcule de productivitate cât mai sofisticate, menite să surprindă influența unui număr cât mai mare de factori (OECD Productivity Manual, 2001):

Experiența de până acum a evidențiat faptul că deciziile adoptate trebuie să fie fundamentate pe baza unor previziuni asupra evoluțiilor fenomenelor și proceselor economice. Conducerea previzională trebuie să asigure desfășurarea cu raționalitate maximă a întregii activități umane contemporane.

Economiile naționale contemporane, mai ales cele dezvoltate, au mecanisme de funcționare deosebit de complexe, în care previziunea, în general, și previzionarea microeconomică, în special, realizate sub diverse forme și cu ajutorul unor metode și tehnici dintre cele mai diverse, capătă o importanță deosebită.

Cea mai utilizată formă de previziune este prognozarea care conține elementele unui comportament de lungă durată,ale unei strategii,în care se înscriu deciziile pentru conducerea științifică a activității tuturor agenților economici în condițiile economiei de piață concurențiale caracterizată de riscuri și incertitudini permanente.

Relațiile om – natură și om – societate au, în esență, același suport logic, respectiv triada substanță sau materie – energie – informație.

Această ipoteză credibilă ne permite să constată că activitatea umană, fizică ori intelectuală, este un proces conștient ce se desfășoară într-un anumit mediu informațional. În astfel de circumstanțe, încercarea de a dirija schimbările ce pot ameliora sau îmbunătăți în mod perceptibil activitatea este posibilă doar atunci când persoanele abilitate să adopte decizii dispun de previziuni mai bune și mai precise referitoare la evoluțiile viitoare.

Creația materială și cea spirituală sunt, de fapt, consecința actelor deliberate ale omului, motivate de scopuri cuprinzând un anumit orizont de anticipare, în sensul că se proiectează și debutează în prezent, momentul (tp), iar realizarea propriu-zisă are loc în viitor, momentul (tv),în care tv > tp(vezi figura nr.1.)

Însăși viața omului urmează aceeași traiectorie: începe în prezent (tp) și se încheie cândva, în viitor (tv), impunând luarea în considerare a simultaneității celor trei dimensiuni temporale. Raportându-le la axa timpului (O–T), se poate constata succesiunea logică a fluxurilor informaționale și decizionale, a compatibilităților distribuite dinspre trecut spre viitor.

Figura nr.1. Succesiunea logică a fluxurilor informaționale și decizionale și a compatibilităților distribuite dinspre trecut spre viitor

După cum sugerează și diagrama, zona virtuală se caracterizează prin cunoașterea sistematică (ordonată în axiome și principii, în teze confirmate și validate de situații reale, exprimate în date certe statistice).

Zona probabilităților, operând cu ipoteze de lucru, dezvăluie doar posibilitățile de a cunoaște și de a aproxima. În acest din urmă caz, singura certitudine o reprezintă continuarea efortului de a identifica tendințele pozitive din evoluția evenimentelor și a proceselor (pentru a le încuraja și susține în viitor), de a readapta supozițiile la noile exigențe și la schimbările survenite deja ori iminente.

Prin urmare, viitorul dorit este funcție a necesității, caracterizată de relații de cauzalitate, de tip determinist, dar și a întâmplării, indusă de factori aleatori sau accidentali, conjuncturali.

Pătrunderea în orizontul de timp viitor se realizează înainte de a se acționa efectiv, mai precis de îndată ce se prefigurează în plan ideatic, mental, materializându-se în decizii și proiecte ce urmează a fi înfăptuite.

Cum acțiunea socială (concept ce exprimă trecerea dintr-o ipostază în alta, cum ar fi din prezent în viitor) introduce omul în perimetrul incert al viitorului (zona potențială), devine firească preocuparea pentru a cunoaște „mobilul” intervenției umane.

Ideea de probabilitate joacă, explicit sau implicit, un rol dominant în studierea comportamentului uman.

Din câte se știe, motivația oricărei activități a fost și rămâne satisfacerea anumitor nevoi sau trebuințe ale omului și ale societății. Este vorba de nevoi umane reprezentând cerințe materiale,spirituale și ecologice, adică nevoi de consum ale populației (hrană,îmbrăcăminte, locuință, transport, instruire, cultură ș.a.), și nevoi de producție; nevoile, fie ele fiziologice, sociale ori raționale, se caracterizează printr-o mare diversitate.

Desigur, structura nevoilor, ca și modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ la altul, în funcție de voința și de dorința sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă și sex, de profesie, de nivelul de instruire și educație. În același timp,nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng. Spre exemplu, transportul cu autobuzul poate fi înlocuit cu alte mijloace – tramvai, metrou, troleibuz; informarea prin cititul ziarului poate fi suplinită de radio sau televizor.

Spre deosebire de alte discipline științifice, precum chimia, fizica, mecanica, biologia, matematica ori lingvistica, al căror obiect de studiu urmărește cunoașterea proceselor reale din natură și din societate, previziunea operează cu probabilități, care indurba de nevoi umane reprezentând cerințe materiale,spirituale și ecologice, adică nevoi de consum ale populației (hrană,îmbrăcăminte, locuință, transport, instruire, cultură ș.a.), și nevoi de producție; nevoile, fie ele fiziologice, sociale ori raționale, se caracterizează printr-o mare diversitate.

Desigur, structura nevoilor, ca și modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ la altul, în funcție de voința și de dorința sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă și sex, de profesie, de nivelul de instruire și educație. În același timp,nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng. Spre exemplu, transportul cu autobuzul poate fi înlocuit cu alte mijloace – tramvai, metrou, troleibuz; informarea prin cititul ziarului poate fi suplinită de radio sau televizor.

Spre deosebire de alte discipline științifice, precum chimia, fizica, mecanica, biologia, matematica ori lingvistica, al căror obiect de studiu urmărește cunoașterea proceselor reale din natură și din societate, previziunea operează cu probabilități, care induc elemente noi, inedite, adică informații necunoscute anterior.

Altfel spus, viitorul nu este obiectiv și unic, nedeterminat, ci un concept creativ în care se regăsește un raport definit între redundanță (exces de semnale față de strictul necesar pentru transmiterea informațiilor relevante sau pentru sporirea organizării funcționale a sistemului real) și informație.

Ca măsură a organizării, redundanța are tendința să crească odată cu reducerea incertitudinilor ce însoțește evoluția dezvoltării social-economice. Incertitudinea poate fi diminuată treptat, prin orientarea și asigurarea organizării structurale și funcționale.

Indiferent dacă obiectivul urmărit este unul material (produse și servicii) ori spiritual (împlinirea harului, a vocației de a crea opere artistice – literatura, pictura, sculptura, muzica) analiza constă aproximativ din aceleași etape. Eventualele diferențe țin doar de complexitatea acestora .De regulă, prognozele se elaborează în mai multe variante:

medie (tendința dominantă)

forte (amplifică tendința dominantă până la limite rezonabile)

slabă – limita minimă admisibilă.

Previzionarea factorilor de producție și a eficienței folosirii acestora prezintă o importanță majoră în cadrul oricărei activități economice, întrucât creează premisele fundamentării nivelului,dinamicii și structurii producției, care trebuie să fie,de fapt, de cele mai multe, ori obiectivul principal al oricărei activități economice.

Rezolvarea problemei previzionării nivelului, dinamicii,structurii și mai ales a eficienței folosirii factorilor de producție se realizează,cel mai frecvent, utilizând modelele economico-matematice bazate pe funcțiile de corelație simplă sau multiplă sau/și pe funcțiile de producție, modele care permit punerea în corespondență a rezultatului util al activității de producție cu consumul de factori și eficiența folosirii acestora.

Celelalte metode de analiză factorială: analiza variației, analiza seriilor cronologice, analiza pe baza indicilor ș.a au rolul și utilitatea lor în analiza statistică, atât din punct de vedere teoretic cât și practic, întru-cât furnizează informațiile necesare pentru construirea modelelor și calculul unor variabile exogene absolut necesare pentru rezolvarea acestora.

Pornind de la aceste considerente, în lucrare, vom încerca să folosim metodologia consacrată a previzionării productivității muncii utilizând funcțiile de corelație multiplă la nivelul unui agent economic și, pe această bază, să formulăm o serie de direcții de acțiune pentru îmbunătățirea activității acestuia.

Capitolul I.PRODUCTIVITATEA EXPRESIE SINTETICĂ A UTILIZĂRII FACTORILOR DE PRODUCȚIE

1.1.Folosirea eficientă a forței de muncă și progresul economico-social

Existența socială contemporană este centrată pe conceptul de capital, unul dintre cele mai dificile concepte economice și care generează o serie de dezacorduri. Dificultățile și dezacordurile derivă din caracterul său polimorf în economiile de piață contemporane, din rolul său central în înțelegerea dinamicii economiilor și din diversitatea modurilor de abordare a acestuia .

Concepția neoclasică despre capital ca factor de producție ca oricare altul și definiția dematerializată care decurge de aici (este activ real sau nu, a cărui valoare rezultă din faptul că este sursă prezentă sau viitoare de bunuri și servicii, de venit) este remarcabilă în măsura în care se pretează la numeroase generalizări și permite aplicarea principiilor de formare și gestiune a capitalului și altor elemente decât echipamentelor și mașinăriilor utilizate în producție.

În particular, această definiție poate fi adaptată ușor capacităților productive ale indivizilor, capacități legate de munca lor. Un individ este în măsură să muncească pentru că dispune de capacități productive legate de persoana sa, exprimate în talente și cunoștințe.

Aceste capacități, când sunt utilizate într-un proces productiv, constituie un stoc capabil să genereze bunuri și servicii în prezent și în viitor și, ca atare, pot fi considerate ca un capital. Se poate vorbi în mod firesc de capital uman pentru că aceste capacități sunt asociate unei persoane.

Capitalul uman poate fi acumulat, pentru că este vorba de un stoc; prin urmare, un individ poate investi în capital uman. De-a lungul timpului, acest capital se poate învechi și deprecia. De asemenea, remunerarea muncii poate fi asimilată remunerării unui capital; indivizii calculează, așadar, ratele de randament ale investițiilor lor alternative pornind de la salariile pe care le pot obține și își determină, în consecință, politica optimă de investiții.

Mărimea ofertei de muncă are un rol determinant în dimensionarea volumului și structurii bunurilor materiale și serviciilor pe care le produce o economie din momentul în care munca a devenit factor productiv.

Desigur, munca nu îndeplinește singură acest rol.

Munca este un factor productiv primar, originar. Se afirmă, adesea, că o asemenea apreciere este valabilă numai pentru munca simplă, întrucât cea complexă este considerată factor derivat, respectiv un veritabil capital uman.

Munca este o activitate specific umană, fizică și/sau intelectuală, prin care oamenii își folosesc aptitudinile, cunoștințele și experiența, ajutându-se, în acest scop, de instrumente corespunzătoare; mobilul ei este asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor lor imediate și de perspectivă.

Munca a fost și a rămas factorul productiv activ și determinant; ea este aceea care produce factorii productivi derivați, ea antrenează ceilalți factori, îi combină și îi utilizează eficient. În acest sens, Adam Smith remarca faptul că munca anuală a oricărei națiuni constituie factorul care, din totdeauna, o aprovizionează cu toate bunurile necesare și îi înlesnește traiul.

În condițiile actuale, rolul muncii trebuie apreciat mult mai nuanțat și mai concret. De exemplu, într-un fel se pune în evidență rolul muncii într-o unitate economică robotizată și în alt fel într-o fermă mecanizată.

Într-un cadru strict teoretic factorul productiv muncă este tratat relativ autonom și în coordonatele sale generale, respectiv cu tenta universală cerută de teoria economică. Premisa generală a factorului de muncă este populația, ca o condiție indispensabilă a existenței societății însăși, și al cărei rol economic se concretizează în aceea că este suport al factorului productiv primordial, că reprezintă destinatarul și consumatorul virtual al rezultatelor oricărei activități economice.

Potențialul de muncă al unei națiuni se delimitează și se concretizează pe baza unei scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzătoare, anume, cu populația totală; urmează, în ordinea strict descrescătoare a sferei de cuprindere, populația adultă, populația activă, populația activă disponibilă, populația ocupată, populația ocupată salariată.

Dimensiunile, structurile generale și dinamica populației unei țări depind de procesele demografice esențiale, generale (natalitate și mortalitate), ca și de soldul migrației internaționale, ca rezultat al raportului dintre emigrări și imigrări.

Mărimea absolută a populației adulte, precum și ponderea sa în totalul populației țării depind de mai mulți factori demografici, sociali, educaționali, politici. Dintre cei mai semnificativi amintim: evoluția demografică anterioară, respectiv structurile pe sexe și vârste existente; durata oficială a școlarizării obligatorii și gradul de cuprindere a tinerilor în școli și facultăți; reglementările privind vârsta de pensionare; speranța medie de viață etc.

Dimensiunea populației active este influențată de o serie de factori sociali, economici, de asistență sanitară care, direct sau indirect, stau la baza mărimii și dinamicii numărului celor inapți de muncă. Dacă din această categorie de populație se scad persoanele care, pe baza unor decizii de familie, au hotărât să rămână casnice, ca și elevii, studenții și militarii în termen, se obține populația activă disponibilă, respectiv potențialul de muncă al unei țări. Indiferent de modul de măsurare, timpul de muncă al individului s-a redus considerabil.

Cauzele principale ale reducerii duratei muncii și ale sporirii timpului liber sunt formulate după cum urmează: prelungirea școlarității și reducerea vârstei de pensionare; prelungirea concediilor plătite și sporirea numărului de zile nelucrătoare în an (sărbători legale); reducerea săptămânii de lucru și extinderea timpului redus de muncă (a săptămânii incomplete de lucru).

Studiile de specialitate semnalează:

a) deplasarea masivă, într-o primă etapă, a populației ocupate în sectorul primar către sectorul secundar (în această perioadă, populația ocupată în agricultură a scăzut atât în expresie absolută, cât și în expresie relativă);

b) stabilizarea mărimii absolute a celor ocupați în sectorul primar, însoțită de reducerea relativă a populației ocupată în sectorul secundar, de sporirea absolută și relativă a populației ocupate în sectorul serviciilor;

c) reducerea absolută a populației din sectorul secundar și creșterea în continuare a populației ocupate în sectorul terțiar.

Transformarea muncii în factor productiv este legată de apariția și existența producției de mărfuri. În plus, un astfel de fenomen însemna și o serie de modificări în plan instituțional. În fond, munca a devenit factor productiv în sensul atribuit de teoria economică atunci când, pe baza proprietății particulare, s-a trecut de la munca în sistem de sclavie și de dependență feudală la munca meșteșugarului liber și a fermierului care avea parcela sa de pământ.Apoi, ea s-a dezvoltat ca atare în contextul proprietății private și privat-asociative când s-a transformat, deci, în muncă salariată.

Condiția umană devine un factor efectiv al creșterii economice printr-un proces complex gestionat de rațiunea și voința umană, care încorporează educația și experiența de viață a generațiilor care există și se succed într-un anumit mediu natural și social, confruntate permanent cu limitarea mijloacelor disponibile pentru atingerea scopurilor dinainte stabilite. Factorul uman intervine în procesul creșterii economice prin sporirea volumului muncii prestate și a calității acesteia, concretizată în creșterea productivității.

Participarea factorului uman la creșterea economică are un aspect cantitativ și un aspect calitativ.

Aspectul cantitativ se concretizează în volumul de muncă prestată de populația ocupată în timpul efectiv de muncă. Acțiunea factorului uman în procesul creșterii economice ține de dinamica ocupării populației active. Creșterea numărului locurilor de muncă (slujbe, în limbajul consacrat de literatura de inspirație franceză) se asociază cu creșterea economică, deși specialiștii nu sunt unanimi în ceea ce privește natura și sensul acestei dependențe. Teoretic, sporirea ratei ocupării prin crearea de slujbe noi stimulează creșterea economică. Există însă și opinia că extinderea ocupării este mai degrabă o consecință decât o premisă a procesului de creștere, datorată efectului de antrenare a sporirii produsului național brut asupra resurselor de investiții.

Aspectul calitativ se exprimă prin calitatea factorului uman, dependentă în principal, de calificare și motivație în muncă, și prin productivitatea muncii, influențată și de înzestrarea tehnică. Asemenea evoluții sunt subsumate, de obicei, ideii de progres calitativ al factorului uman, sub influența progresului tehnic, a motivației în muncă și a cadrului organizațional. Importanța acestei dimensiuni decurge din existența, la nivelul ei, a unor rezerve teoretic nelimitate, care pot fi mobilizate prin decizii adecvate, parțial fără eforturi de investiții.

Specificitatea dimensiunii calitative a elementului uman ca factor al creșterii economice este relevată de conceptul de capital uman, care sintetizează totalitatea cunoștințelor, competențelor și capabilităților profesionale rezultate din procesul educațional și consolidate prin acumulare de experiență practică multilaterală.

Caracterul limitat al acestui factor al creșterii economice impune accentuarea mobilității dimensiunilor structurale și calitative cu care acesta se manifestă în viața socială.

Rolul calificărilor în procesul productiv este subliniat cu mult timp în urmă.

Însăși Adam Smith arăta, în Avuția națiunilor, faptul că îmbunătățirea cunoștințelor este un factor de progres economic. Ideea a fost preluată și de alți economiști (Marshall, de exemplu). Trebuie precizat, însă, că până în a doua jumătate a secolului trecut nu s-a făcut nici o analiză sistematică a acestei intuiții.

Din perspectivă macroeconomică, teza după care caracteristicile muncii contau în aceeași măsură ca și cantitatea de muncă s-a dezvoltat în perioada postbelică, odată cu studiul cantitativ al creșterii economice și surselor acesteia. Sporirea cantitativă a factorilor productivi agregați nu putea explica ratele de creștere a produsului agregat.

Soluția evocată a fost ameliorarea calitativă a factorilor productivi, în special a muncii; progresia nivelului general al cunoștințelor, dar și întreținerea mai bună a muncii (sănătate, condiții de muncă etc.) făceau munca mai productivă.

Conceptul de capital uman s-a dovedit deosebit de fecund insă pe plan microeconomic. Primul care a aplicat sistematic instrumentele calculului economic în problema formării și dobândirii de cunoștințe de către individ a fost Becker G.S..

Teoria lui Becker și studiile pe care aceasta le-a inspirat se bazează pe ipoteza după care calificările sunt, într-adevăr, productive.

Spence M. a formulat o teză contrară care a generat un al doilea curent important de cercetări asupra capitalului uman. Pentru el, individul care face investiții în capitalul uman caută să rezolve o problemă de informare imperfectă, anume aceea că muncitorii înzestrați (cu productivitate ridicată) caută, prin investiția lor de capital uman, să semnaleze angajatorilor lor potențiali capacitățile productive de care dispun, pe care angajatorii respectivi nu le pot observa direct.

Se poate spune, în sinteză, că perspectivele deschise de teoriile capitalului uman sunt importante și privesc aspecte semnificative. În mod deosebit, se impun atenției următoarele trei:

a) Conceptul de capital uman pune într-o lumină nouă procesul de producție și de căutare a combinațiilor optime de factori. Investiția în capital uman și diversitatea cauzelor sale ilustrează complexitatea strategiilor puse în aplicare atât de întreprinzători, cât și de ofertanții de muncă. Teoria semnalului atestă această complexitate chiar dacă poate pare extremă. În aceeași ordine de idei, apare posibilă studierea sistemelor alternative de formare a capitalului uman;

b) La nivel agregat și într-o perspectivă pe termen lung, așa după cum s-a văzut, studiul îmbinat al creșterii economice și al calificărilor poate revela interacțiuni complexe, precum acelea după care capitalul uman poate fi mai mult sau mai puțin productiv funcție de epocă, introducând astfel faze de creștere diferite, sau, că el poate avea surse diferite. Capitalul uman s-a dovedit a fi un factor privilegiat, în special, al creșterii economice endogene;

c) Dezvoltarea economiilor de piață arată clar că segmentarea socială depinde tot mai mult de nivelul calificărilor profesionale. Una dintre mizele semnificative ale teoriilor capitalului uman care se ocupă de aceste calificări este, așadar, de a determina dacă ele vor permite înțelegerea mai bună a inegalităților sociale. Teoriile capitalului uman se articulează pe structura muncitorilor și, deci, pe repartiția veniturilor și a patrimoniului, pentru că se bazează pe randamentele relative ale investițiilor în calificare.

Analiza capitalului uman pornește de la ipoteza că indivizii decid în privința educației și instruirii lor, a îngrijirilor medicale și a altor îmbunătățiri aduse cunoștințelor și sănătății lor, comparându-le beneficiile și costurile.

Prețul capitalului uman este o valoare de utilizare nu un preț de piață. Noțiunea de capital uman a fost intuită încă din secolele al XVI-lea (Hales) și al XVII-lea (Misselden, Mun și, mai ales, Petty). Ea își găsește, însă, un cadru conceptual adecvat abia odată cu Adam Smith, care a evidențiat costurile generate de procurarea educației și a arătat cum poate fi considerată aceasta ca o investiție. Formularea noțiunii de capital uman a fost întârziată și de lipsa de rigoare care a caracterizat mult timp teoria generală a capitalului.

Relațiile dintre capital și venit au fost precizate clar abia în primele trei decenii ale secolului trecut. Stocul de capital generează în timp fluxuri de servicii (venit); valoarea anticipată a acestor servicii (venituri) determină valoarea capitalului. Venitului individului îi corespunde un capital uman întrucât capitalul este stocul din care provine un flux de venit.

Noțiunea de capital uman este foarte vastă pentru că venitul total al individului este venitul său psihologic (enjoyment income). Ea desemnează un stoc ale cărui fluxuri de servicii pot fi monetare și nonmonetare. Această teorie pură a capitalului prezintă interes, însă, numai ca o curiozitate teoretică. Cu excepția câtorva autori, teoria a așteptat până în anii ’50 când atenția s-a focalizat pe inegalitatea veniturilor personale și, mai ales, pe sursele creșterii economice. În termeni agregați, creșterea factorilor capital și muncă este insuficientă pentru explicarea creșterii produsului (venitului).

Studiile de specialitate sunt consacrate, în mod deosebit, investiției umane în cunoștințe și competențe. Rentabilitatea acestei investiții este, de regulă, cel puțin egală cu cea a investiției cu caracter non-uman. Investiția umană explică, alături de alți factori, profilul veniturilor din muncă obținute pe parcursul vieții active. Investiția umană ia forma educației școlare și universitare, a instruirii în cadrul întreprinderii, a învățării din experiență și a mobilității profesionale.

Creșterea productivității individului în afara pieței prin acumularea de capital uman are incidențe asupra consumului și economiilor.

Impactul asupra consumului prin intermediul venitului este indirect. Educația are însă asupra consumului și două efecte directe. Acestea pot fi analizate cu ajutorul unui instrument denumit funcție de producție domestică, introdusă de Becker. Serviciile de consum finale (commodities) sunt create de individ sau de gospodăria familială pornind de la bunurile și serviciile cumpărate pe piață (goods) și de la timpul consacrat consumului. Pe de o parte, educația are un impact diferit asupra eficacității diverselor activități (de exemplu, mai puternic asupra lecturii decât asupra exercițiului fizic). Ea alterează astfel prețurile relative ale serviciilor finale și incită la consumul activităților relativ mai ieftine. Pe de altă parte, majorând eficacitatea medie a producției domestice, educația permite consumul mai multor servicii finale la un venit monetar și la un timp constant de producție domestică și de consum. Efectul devenit real afectează comportamentele observate.

Educația are două efecte directe și asupra economisirii, pe lângă efectul indirect prin intermediul venitului. Primul efect este creșterea înclinației medii și marginale spre economisire, chiar dacă toate celelalte elemente rămân neschimbate. A doilea efect constă într-o eficacitate mai mare a plasamentelor datorită unei percepții mai bune a inflației, unui orizont de timp mai lung și unei amplificări a asumării corelative a riscurilor calculate.

Altă componentă a capitalului uman este capitalul-sănătate. Sănătatea este cerută de individ, pentru că intră direct în funcția lui de utilitate, dar și pentru că determină cantitatea totală de timp disponibilă pentru activitățile comerciale și necomerciale. Individul moștenește un stoc inițial de sănătate care se depreciază în timp, dar care poate fi majorat printr-o investiție utilizând îngrijirile medicale și timpul consacrat sănătății. Educația majorează productivitatea investiției necomerciale în sănătate.

Efectele diferite ale capitalului uman implică faptul că randamentul real al investiției umane este superior randamentului calculat numai funcție de incidența sa asupra veniturilor. S-a demonstrat, de altfel, că în societățile cu capital uman abundent familiile tind să fie mai mari, în timp ce în societățile cu capital uman rar, ele tind să fie mici. Totodată, diferențierile salariale discriminatorii între bărbați și femei sunt generate în parte de diferențele în durata activității profesionale și experiența profesională.

Analiza surselor creșterii economice a contribuit la dezvoltarea teoriei investiției umane, iar capitalul uman, începând cu anii ’80, s-a situat în centrul teoriilor creșterii endogene. Rata acumulării corespunzătoare echilibrului concurențial este, fără a lua în considerare efectele acumulării de capital uman, inferioară ratei optime din punct de vedere social, fapt care legitimează intervenția publică. Acumularea de capital uman este endogenă sistemului economic și permite explicarea mecanismului cumulativ de creștere fără a recurge la un proces tehnic exogen. Este reluat rolul progresului tehnic ca sursă endogenă de creștere. Capitalul uman apare însă ca factor primordial pentru producția de cercetare. Se introduce atunci o distincție între stocul de capital uman, care este încorporat, și stocul de cunoștințe, care există într-o societate și reprezintă un bun public.

În al treilea rând, teoria capitalului uman era, la începuturile sale, înainte de toate, o teorie a investiției umane. Rămâne să se precizeze și să se măsoare mai bine stocul de capital uman și să se articuleze această noțiune cu cele de capital imaterial și capital social.

1.2. Productivitatea muncii-indicator sintetic al eficienței utilizării factorului muncă

1.2.1.Definirea și conținutul productivității muncii

Trăsătura esențială a epocilor de transformări revoluționare în domeniul forțelor de producție a fost întotdeauna saltul obținut prin productivitatea muncii.

Pornind de la această realitate, productivitatea muncii a preocupat în mare măsură pe toți cei care au studiat progresul omenirii și factorii care au contribuit esențial la acesta.

În general, productivitatea se definește ca raport între rezultatele utile ale unei activități economice și eforturile făcute în acest sens, prin aceasta înțelegându-se de fapt capacitatea de a produce, randamentul sau eficiența, raportul măsurabil între o producție dată și ansamblul factorilor care au contribuit sau unul dintre acești factori.

Se poate afirma că productivitatea muncii poate fi interpretată atât ca randament al combinării și utilizării factorilor de producție (exprimând producția obținută la unitatea de factori de producție), cât și sub forma necesarului acestora (reflectând cheltuielile cu factori de producție pentru obținerea unei unități de producție).

Opiniile referitoare la definirea productivității muncii au fost dintre cele mai diferite și dintre acestea menționăm:

„Productivitatea exprimă producția pe unitatea de factor”. Productivitatea muncii reprezintă câtul dat de împărțirea unei producții la unul sau mai mulți factori care au contribuit la realizarea unei anumite producții. Deseori, termenul de productivitate este considerat sinonim cu eficiența.

Productivitatea muncii este o categorie economică complexă, care se măsoară fie prin cantitatea de produse obținute cu o anumită cheltuială de muncă, fie prin cheltuiala de muncă pe unitatea de produs. Este un indicator folosit pentru a exprima în mod sintetic rodnicia cu care este cheltuită munca omenească în vederea producerii de bunuri materiale necesare societății.

Expresia sintetică a eficienței utilizării factorilor de producție în activitățile din care rezultă bunuri economice este productivitatea. Prin productivitate se înțelege rodnicia, randamentul factorilor de producție utilizați.

Cât de mare este rodnicia, randamentul factorilor de producție, se apreciază cu ajutorul nivelului productivității.

Nivelul productivității se calculează ca raport între bunurile obținute și factorii de producție implicați în realizarea lor. În general, nivelul productivității se calculează conform relației:

W = Q/Fp, în care:

W = nivelul productivității;

Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obținute. Ele sunt exprimate, după caz, în unități fizice (kg, , tone, etc.), ca volum al producției și/sau în unități monetare, ca valoare a producției.

Fp = efortul depus, adică factorii de producție utilizați, care sunt evaluați, după caz, fizic (ca volum) sau în expresie monetară (valoric).

Mărimea productivității se determină la nivel de firmă, de ramură și de economie națională, privită în ansamblu. Ultimele două niveluri sunt expresia sintetică a mărimii și evoluției productivității din firmele ce alcătuiesc ramura, respectiv economia națională.

Pentru orice firmă, obținerea unui nivel cât mai ridicat al productivității înseamnă creșterea eficienței, obținerea unor efecte mai mari cu același volum de factori de producție (sau obținerea unor efecte date cu un volum mai mic de factori de producție).

Acest fapt are o importanță deosebită deoarece prin creșterea productivității:

are loc reducerea costului total mediu (unitar);

crește competitivitatea firmei și capacitatea sa de a face față concurenței;

se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producție să obțină venituri mai mari în condițiile când bunurile produse sunt vândute la aceleași prețuri sau mai mici.

Creșterea productivității are importanță și pentru economia națională privită în ansamblu, în sensul că pe această bază:

se produce mai multă bogăție cu același volum de factori de producție, permițând satisfacerea mai bună a trebuințelor;

are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi și resurse;

prosperitatea și bunăstarea unui popor sunt direct proporționale cu nivelul productivității;

când într-o economie nivelul productivității se reduce, de regulă, apar sau se accentuează fenomene negative: inflație, marginalizarea unor categorii ale populației, reducerea consumului;

Fiecare țară este interesată în sporirea productivității pentru că prin aceasta:

bunurile sale devin mai competitive, atât pe piața internă, cât și pe cele externe;

ea poate produce mai multă bogăție chiar în condițiile în care reduce durata timpului de muncă;

populația beneficiază de mai mult timp liber pentru instruire, recalificare, dezvoltarea vieții spirituale și participarea la viața socială a comunității.

Evoluția productivității muncii depinde de numeroase împrejurări economice și extraeconomice. Dintre acestea, o importanță deosebită o au:

calitatea factorilor de producție utilizați, inclusiv abilitățile întreprinzătorului; calitatea organizării și conducerea activității economice;

motivația economică a posesorilor factorilor de producție și măsura în care aceasta este realizată;

condițiile naturale ș.a.

În teoria și practica economică, categoria de productivitate exprimă eficiența utilizării factorilor de producție, orientate spre obținerea maximului de efecte utile cu minim de resurse (costuri mai mici).

Practic, se poate spune că, productivitatea muncii se poate determina ca raportul dintre rezultatele obținute (producția) și eforturile depuse pentru a le obține (factori de producție utilizați).

Productivitatea muncii poate fi definită în primul rând ca forță productivă a muncii, adică capacitatea resurselor de muncă de a avea,într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri și de a presta anumite servicii. Se poate spune deci, că productivitatea muncii exprimă în esență, eficiența cu care este consumată munca.

În literatura de specialitate se arată că productivitatea muncii se deosebește de eficiența muncii, chiar dacă efectul muncii ar conține elementele nemăsurabile, aceasta deoarece productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producție și munca cheltuită pentru obținerea ei.

Piața nu ia însă în considerare decât acele produse utile, care corespund unor trebuințe utile ale omului. Din acest punct de vedere, rezultă că nu este posibil ca „într-o întreprindere să crească productivitatea muncii și să scadă eficiența ei…”.

Productivitatea muncii reprezintă o categorie economică complexă, ea reflectând și un anumit nivel al intensității muncii.

Dicționarul de conducere și organizare, definește productivitatea muncii ca „indicator, expresie sintetică a rodniciei cu care este cheltuită munca omenească pentru producerea de bunuri necesare societății”.

În majoritatea lucrărilor de specialitate se face aprecierea că munca este factorul de producție cel mai important al oricărei activități economice și ca urmare, productivitatea muncii este cel mai mult utilizată ca indicator relevant în analizele macroeconomice.

Potrivit Dicționarului de economie, productivitatea muncii este definită ca fiind „eficiența, rodnicia cu care este utilizat factorul de producție muncă. Productivitatea muncii poate fi interpretată ca forță productivă a muncii”.

Indiferent de definițiile date, productivitatea muncii este o categorie economică complexă și se măsoară fie prin cantitatea de produse obținută cu o anumită cheltuială de muncă, fie prin cheltuiala de muncă pe unitatea de produs. Creșterea productivității muncii se manifestă ca o lege economică generală care reflectă sporirea eficienței muncii omenești.

Productivitatea muncii susținută de o normare rațională a acesteia reprezintă indicatorul calitativ a cărui evoluție pozitivă asigură și garantează competitivitatea și economicitatea.

Dacă în aceleași condiții de calitate, într-o unitate de timp se realizează un număr superior de produse sau servicii, rezultă o creștere a productivității muncii și în mod direct a producției realizate de aceeași forță de muncă existentă la agentul economic respectiv.

Noțiunea de productivitate este „o însușire directă, nemijlocită, a muncii productive concrete îndreptată spre crearea propriu-zisă a valorilor de întrebuințare și sporire a acestora”.

Productivitatea muncii trebuie analizată în condițiile unui anumit nivel de intensitate a muncii, cea normală.

Creșterea intensității muncii peste cea normală poate avea ca efect temporar sporirea cantității de produse pe unitatea de timp, situație care are efect invers în perspectivă, cu consecințe mai mari decât efectele pozitive.

Nivelul și dinamica productivității muncii depind nemijlocit de nivelul de dezvoltare a mijloacelor de muncă și de organizare a procesului de producție și toate acestea în condițiile unei intensități normale a muncii.

Productivitatea se referă atât la munca concretă creatoare de valori de întrebuințare, cât și la munca depusă pe verticala producției (în totalitatea ei) începând cu extragerea materiei prime și terminând cu prelucrarea și finisarea ei.

Munca este factorul de producție cel mai important al oricărei activități economice, de aceea este foarte important modul de cuantificare, de măsurare a eficienței utilizării muncii.

Productivitatea muncii se definește ca fiind eficiența cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă omenească. Ea poate fi interpretată, ca forța productivă a muncii, respectiv sub forma capacității (posibilității) forței de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de valori de întrebuințare. Pentru a crea bunuri, forța de muncă a omului trebuie să dispună de o anumită înzestrare tehnică. Aceasta este creația muncii anterioare și la originea sa stă tot o muncă omenească. Între factorii materiali și umani ai producției trebuie să existe o compatibilitate și o corelație, prin prisma volumului, structurii și calității. Din această interdependență, forța de muncă a omului dobândește capacitatea de a crea un volum mai mare sau mai mic bunuri. Productivitatea muncii poate fi interpretată ca randament al factorului uman.

Munca depusă în activitățile economice se prezintă ca muncă individuală și muncă socială, ceea ce face ca și productivitatea muncii să apară în dublă ipostază: individuală și socială.

Productivitatea muncii individuale, reprezintă randamentul sau eficiența cu care este utilizat factorul uman la nivelul fiecărui agent economic în funcție de condițiile specifice de înzestrare tehnică, organizare, calificare și intensitate a muncii. Ea se măsoară fie prin cantitatea de bunuri sau servicii obținute în unitatea de timp (W), fie invers prin timpul consumat (t) pentru obținerea unei unități de produs.

W = Q/L sau t = L/Q = 1/W, unde:

W – productivitatea muncii;

Q – cantitatea totală de produse obținute;

L- timpul de muncă total cheltuit pentru obținerea lui Q;

t- timpul de muncă cheltuit pentru obținerea unei unități de produs.

În aceste relații, producția (Q) se exprimă în unități fizice, natural-convenționale sau valorice, iar cheltuiala de muncă în unități de timp (om-ore) sau număr de salariați.

Productivitatea muncii individuale este definită ca fiind „eficacitatea cu care este cheltuită forța de muncă de către un lucrător individual sau colectiv

dintr-o unitate, în condițiile specifice de înzestrare tehnică, calificare și intensitate a muncii”.

Productivitatea muncii sociale (naționale) exprimă eficacitatea cheltuielii totale de muncă prin producția de bunuri materiale și servicii la nivelul economiei naționale.Ea nu se determină ca o medie a productivităților individuale, ci ca un raport între indicatorii macroeconomici ai rezultatelor finale ( venitul național -VN), produsul intern brut -PIB), etc., și populația ocupată sau activă (L).

Creșterea productivității muncii înseamnă procesul prin care același volum de muncă se concretizează într-o cantitate mai mare de bunuri, sau, invers, aceeași cantitate de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă.

1.2.2.Formele de exprimare productivității muncii

Relația dintre factorii de producție utilizați și volumul rezultatelor obținute este pusă în evidență randamentul factorilor.

Realizarea unei combinări și utilizări cât mai eficiente se bazează pe proprietățile factorilor de producție: divizibilitate și adaptabilitate, substituibilitate și complementaritate.

Expresia sintetică a eficienței cu care sunt combinați și utilizați factorii de producție în activitățile din care rezultă bunuri economice este productivitatea.

„Productivitatea este eficiența cu care sunt avansați, substituiți și consumați factorii de producție. Se exprimă prin raportul dintre producția obținută (în expresie fizică și/sau valorică) și consumul unui factor de producție (productivitatea parțială) sau consumul tuturor factorilor de producție (productivitatea globală).

În esență noțiunea de productivitate desemnează rodnicia sau eficiența cu care sunt folosiți factorii într-un anumit cadru fixat (firmă, întreprindere, ramură, economie) și într-un orizont de timp determinat. Expresia creșterii eficienței în timp este dată de dinamica productivității.

Dat fiind faptul că rezultatele producției pot fi raportate la fiecare factor ca și la toți factorii utilizați rezultă că productivitatea poate să apară sub mai multe forme: parțială, globală, medie și marginală.

Productivitatea parțială exprimă eficiența cu care este utilizat un singur factor de producție considerat a se afla la originea rezultatelor utile obținute. De regulă productivitatea parțială se exprimă printr-un raport între producția obținută (efectul util) (exprimată în unități fizice, convenționale sau monetare) și cantitatea de factor utilizată măsurată în unități fizice sau natural convenționale (număr lucrători, ore lucrate, număr utilaje, etc.).

Productivitatea globală exprimă eficiența agregată cu care sunt utilizați toți factorii implicați în obținerea rezultatelor utile. De regulă, se calculează ca raport între producția obținută și volumul tuturor factorilor folosiți (volumul factorilor este, de regulă exprimat valoric, în formă bănească).

Productivitatea globală indică performanța ansamblului de factori de producție din combinarea cărora a rezultat efectul util.

Atât rezultatele obținute cât și eforturile făcute (factorii de producție utilizați) trebuie exprimate în unități de măsură comparabile și compatibile întru-cât productivitatea globală exprimă eficiența agregată cu care sunt utilizați toți factorii implicați în obținerea rezultatelor utile.

De regulă, se calculează ca raport între producția obținută și volumul tuturor factorilor folosiți (volumul factorilor este, de regulă exprimat valoric, în formă bănească).

Productivitatea globală indică performanța ansamblului de factori de producție din combinarea cărora a rezultat efectul util.

Ambele forme ale productivității (randamentului) apar ca productivitate medie și marginală.

Productivitatea medie exprimă eficiența cu care este folosită o unitate din factorii de producție într-un proces sau într-un anumit orizont de timp. De regulă se calculează raportând producția totală obținută intr-o anumită perioadă la cantitatea totală de factor utilizată în aceiași perioadă.

Având în vedere factorii de producție originari rezultă că putem vorbi de productivitatea medie (randamentul mediu) a pământului, a muncii și a capitalului și de productivitatea medie globală a factorilor de producție.

Productivitatea marginală exprimă eficiența obținută prin modificarea cu o unitate a unuia sau a tuturor factorilor de producțieși desemnează sporul de producție obținut prin creșterea cu o unitate a unui factor de producție, ceilalți factori de producție rămânând neschimbați.

Se calculează ca raport între creșterea în volum a producției (ΔQ) și creșterea în volum a fiecărui factor de producție utilizat (ΔFp) productivitatea marginală măsoară dinamica eficienței utilizării factorilor de producție. Atât timp cât productivitatea marginală va fi superioară productivității medii, randamentul factorului considerat va fi crescător.

În determinarea productivității marginale s-a pornit de la ideea că dacă un factor de producție crește sau scade cu o unitate (ceilalți factori rămânând constanți) se va obține o modificare a efectelor utile care se datorează acestei unități. Creșterea cantității dintr-un factor va fi posibilă numai până la limita tehnică permisă de combinația cu ceilalți factori al căror consum rămâne neschimbat.

Astfel:

– productivitatea marginală a pământului exprimă de fapt randamentul ultimei unități de teren atras în activitatea economică;

– productivitatea marginală a capitalului exprimă eficiența ultimei unități din capitalul tehnic atras și utilizat în activitatea economică;

– productivitatea marginală a muncii exprimă eficiența ultimei unități de muncă implicată în activitatea economică;

– productivitatea marginală globală exprimă eficiența ultimei unități din toți factorii de producție utilizați în activitatea economică.

Concluzionând putem afirma că productivitatea marginală măsoară sporul de producție obținut prin creșterea cu o unitate a factorului respectiv, ceilalți rămânând constanți.

Pentru determinarea și evaluarea nivelului și dinamicii productivității (randamentului) se utilizează o multitudine de metode și indicatori.

Cunoașterea nivelului și mai ales a dinamicii productivității prezintă o importanță deosebită pentru toți agenții economici care sunt interesați să anticipeze cât mai realist evoluția randamentelor afacerilor astfel încât să poate face față cu succes concurenței.

În condiții normale de funcționare a mecanismului economic productivitatea (randamentul factorilor) înregistrează o tendință obiectivă de creștere.

În cazul manifestării unor disfuncționalități în economie (șomaj, inflație, recesiune etc.) randamentele vor fi influențate într-un mod specific de factorii:

– naturali;

– tehnici;

– sociali;

– psihologici;

– structurali;

– de conjunctură internațională etc.

Acțiunea acestor factori are caracter sistemic și valorificarea valențelor lor de potențare se asigură prin căi și direcții de acțiune concrete, particulare fiecărui factor de producție utilizat.

Alături de productivitatea (randamentul) factorilor prezintă importanță majoră cunoașterea ratei marginale de substituție care reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un anumit factor de producție necesară pentru a compensa scăderea producției ce ar surveni ca urmare a reducerii utilizării altui factor.

Rezultă:

unde:

– rata marginală de substituție;

Pornind de la însușirea unui bun sau serviciu de a fi productiv, în literatura de specialitate a apărut termenul de productivitate ca indicator de eficiență. Rolul cel mai important în multitudinea formelor de exprimare a productivității îl deține productivitatea muncii, datorită rolului prioritar al resursei muncă în ansamblul factorilor de producție.

John W. Kendrovisk, în lucrarea “Productivity trends in the United States”, înlocuiește termenul de productivitate cu randament al utilizării și combinării factorilor de producție, determinând randamentul ca legătură cantitativă între producția obținută și factorii utilizați. Autorul folosește noțiunea de randament în special pentru mijloacele de muncă (randamentul utilajelor), obiectele de muncă și a pământului.

Productivitatea muncii, definită ca fiind eficiența cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă, poate fi interpretată sub următoarele aspecte:

forță productivă a muncii – capacitatea de a crea într-o perioadă de timp un anumit volum de bunuri sau servicii;

randament al factorului uman – pentru a crea bunuri economice, forța de muncă trebuie să dispună de o anumită înzestrare tehnică.

În conceptul de productivitate a muncii, care înseamnă “obținerea mai multor produse în aceeași unitate de timp”, analiza factorilor de natură economică și socială au o pondere tot mai importantă.

În literatura de specialitate, productivitatea muncii se regăsește sub următoarele forme de manifestare: individuală, globală, medie.

V. Cornescu, definește productivitatea muncii individuale ca fiind „eficacitatea cu care este cheltuită forța de muncă de către un lucrător individual sau colectiv dintr-o unitate, în condițiile specifice de înzestrare tehnică, calificare și intensitate a muncii”. Acest indicator reprezintă productivitatea muncii vii calculată la nivelul fiecărui lucrător, atelier, etc. Termenul „individual” reprezintă un atribut al muncii și nu al productivității.

Termenul „productivitate a muncii totale” înlocuiește pe cel de „productivitate a muncii materializate”, deoarece și alți indicatori pot exprima în aceeași măsură și gradul de folosire al mijloacelor de producție, chiar și din punctul de vedere al timpului de muncă pe care îl conțin. Rezultă deci că factorul de bază care determină eficiența întregii munci este productivitatea muncii vii, cheltuită în condițiile unei diviziuni sociale a muncii, diferite în timp și spațiu, care numai din punct de vedere al unui stadiu determinat apare ca muncă vie și muncă trecută.

Petre Jica face o clasificare completă asupra formelor productivității muncii, formulând trei forme ale productivității muncii, care au la bază criteriul naturii generale și a sferei resurselor de muncă:

productivitatea muncii vii;

productivitatea munci trecute;

productivitatea întregii munci.

Plecând de la aceste forme menționate mai sus, același autor face o clasificare

și a altor forme ale productivității, cum ar fi: productivitatea globală și productivitatea proprie a unui factor; productivitatea individuală și productivitatea socială; productivitatea muncii din efort propriu și productivitatea muncii independentă de efortul propriu; productivitatea muncii în formă directă și productivitatea muncii în formă indirectă; productivitatea muncii pe minut, orară, zilnică, lunară și anuală.

Problema deosebită, după părerea autorului, care ar trebui rezolvată, este cea a delimitării muncii vii și muncii trecute, cunoscându-se faptul că pentru o societate, productivitatea muncii nu crește atunci când se economisesc, în general, cheltuielile care se adaugă pentru munca trecută. Acest lucru împiedică creșterea productivității muncii și caracterizează natura contradictorie a acestei creșteri.

În analiza productivității muncii totale, trebuie avut în vedere faptul că există

posibilitatea delimitării între munca vie și munca materializată.

Economisirea de muncă materializată este, de fapt și o economie de muncă vie.

Evaluarea economisirii realizate se face pentru perioada concretă dată și nu pentru perioada când au fost create aceste obiecte economisite sau mijloace de muncă.

Examinând întreaga producție socială de la obținerea materiei prime până la livrarea producției finisate în decurs de un an, cheltuielile de muncă reprezintă cea mai mare parte din totalul cheltuielilor.

În practică, o importanță deosebită o are compararea economiei obținute la cheltuielile de muncă vie cu creșterea cheltuielilor de muncă materializată și determinarea corelației optime între ele. În situațiile destul de frecvente, în care sporul productivității muncii vii este însoțit de un spor mult mai mare în cheltuielile de muncă materializată, înseamnă că productivitatea muncii totale se reduce.

Plecând de la formula generală a productivității muncii, o posibilă relație de calcul, în sensul celor prezentate mai sus, ar fi următoarea:

W=

unde:

Q – volumul producției realizate

– cheltuiala de muncă vie

– cheltuiala de muncă trecută (materializată)

Notând cu Q1 valoarea producției care corespunde cheltuielilor de muncă vie și cu Q2 valoarea producției care corespunde cheltuielilor de muncă materializată, atunci rezultă:

Q = Q1 Q2 și = , rezultă prin înlocuirea în formulă că T2 =

La nivelul întreprinderilor, se calculează doar productivitatea individuală a muncii totale ca un raport între sau (Q – producția obținută exprimată valoric, T – timpul de muncă utilizat; N – numărul de personal care a participat la realizarea producției respective). Astfel, întregul efect este raportat la unul din factorii de producție, respectiv, munca vie, când în realitate la obținerea lui a contribuit și un anumit volum de muncă materializată.

Se poate spune că dacă sporirea muncii vii are la bază o înzestrare tehnică superioară, îmbunătățirea calității obiectelor muncii, atunci măsurarea evoluției reale dintre efect și efort presupune luarea în considerare atât a efectului suplimentar, cât și a întregului efort suplimentar pentru care societatea consumă o parte mai mare sau mai mică din timpul său de muncă.

La nivelul întreprinderii, productivitatea muncii îmbracă două forme:

productivitatea individuală a muncii vii (Wv), care exprimă rodnicia cu care este cheltuită munca vie depusă de un lucrător sau de un colectiv, în funcție de condițiile specifice în care are loc producția;

productivitatea individuală a muncii totale (Wt), care exprimă rodnicia, eficacitatea cu care este cheltuită munca totală, vie și materializată, într-o întreprindere, în funcție de condițiile specifice de producere ale acesteia, ca fiind adevărata măsură a eficienței cu care este cheltuită munca, exprimând sensul profund al conceptului de productivitate.

Pentru evaluarea rodniciei cu care este consumată întreaga muncă dintr-o

întreprindere trebuie calculată productivitatea individuală a muncii totale (Wt).

CAPITOLUL II UTILIZAREA FUNCȚIILOR DE TREND ȘI CORELAȚIE PENTRU PREVIZIONAREA PRODUCTIVITĂȚII MUNCII LA S.C.CONARG S.A.

2.1. Prezentarea S.C. CONARG SA

S.C. CONARG SA. este o firmă specializată în domeniul construcțiilor care a fost înființată în anul 2003. Aceasta se încadrează în ramura construcții-montaj și amenajări interioare. Societatea are doi asociați, unul deținând 40%, iar celălalt 60% și își desfășoară activitatea în conformitate cu statutul propriu și regulamentul de organizare și funcționare a societății.

Capitalul social al societății este de 1.000 lei, împărțit în 100 părți sociale, în valoare de 10 lei fiecare, care este vărsat integral de către asociați.

Obiectul de activitate principal al societății, conform Actului Constitutiv este construirea de clădiri sau de părți ale acestora. Pe lângă acestea mai există și obiecte secundare, dintre care amintim:

organizarea de șantiere și pregătirea terenului,

lucrări de instalații pentru clădiri,

lucrări de finisare,

închirierea utilajelor de construcții și demolare, cu personal de deservire aferent,

activități de intermediere în comerțul cu ridicata,

comerț cu ridicata al produselor intermediare neagricole și al deșeurilor,

comerț cu ridicata al mașinilor, echipamentelor și furniturilor,

comerț cu ridicata al altor produse,

comerț cu amănuntul, în magazine specializate.

Realizările societății au implicat un înalt grad de tehnicitate, ceea ce a impus personalului permanent să țină pasul cu progresul tehnic în domeniul obiectului de activitate, ceea ce a dus la realizarea unor obiective deosebite și folosirea unor soluții inedite.

Obiectivele principale ale societății legate de poziția pe piață sunt realizarea unor lucrări de calitate, respectarea unor termene de execuție, concentrarea pe lucrări de mai mare amploare și profitabilitate, intensificarea controlului intern.

În domeniul financiar se dorește creșterea capacității de plată, creșterea capacității de garantare a creditelor, crearea unui fond de rezervă pentru a nu apela la linii de credit.

Referitor la resursele umane se are în vedere perfecționarea angajaților existenți, motivarea celor care au obținut rezultate bune, salarizarea pe criterii de rentabilitate a lucrărilor. De asemenea, se va încerca asigurarea condițiilor minime de lucru, se va transporta personalul în zonele depărtate sau greu accesibile.

Faptul că produsul construcție este fix, iar procesul de producție este mobil atrage după sine deplasarea tuturor elementelor procesului productiv – forță de muncă, materiale, utilaje, scule și dispozitive – atât de la un obiect de construcție la altul, cât și în cadrul aceluiași obiect, fiind determinată de execuția diferitelor elemente și lucrări de construcție. Managerul societății trebuie să facă corelație între procesele de construcție, încât să angreneze în muncă oameni, materiale și utilaje care să intervină la momentul potrivit în vederea executării lor.

Modul de desfășurare a activității implică o ofertă făcută de către firmă, în care se calculează contravaloarea manoperei și a materialelor care intră în componența acesteia. Aceasta este analizată de către potențialul client pentru a-și da sau nu acordul în începerea lucrării. În cazul unui răspuns afirmativ, se va proceda la prestarea serviciului, realizându-se pe parcursul lucrării diferite situații, care să evidențieze stadiul în care se află, permițând în același timp facturarea către client.

2.2. Structura organizatorică și funcțională

Structura organizatorică a unei societăți este stabilită pe baza unor principii, norme,reguli și consemnată în documente.

Structura organizatorică reprezintă totalitatea persoanelor, subdiviziunilor organizatorice și a relațiilor dintre acestea, urmărind realizarea obiectivelor prestabilite ale firmei.

S.C. CONARG S.R.L. este organizată, conform Legii nr. 31/1990 sub forma societății comerciale cu răspundere limitată respectând regulile legislației în vigoare referitor la forma de organizare. Aceasta are ca organ de conducere Adunarea Generală a Acționarilor care decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel. Orice problemă referitoare la activitatea societății este dezbătută în cadrul Adunării Generale a Acționarilor, care va căuta soluția optimă pentru rezolvarea ei. Adunarea Generală a Acționarilor decide asupra activității societății și asigură politica economică și comercială și desemnează administratorii.

Administratorul are rolul de a se ocupa de activitatea societății și răspunde în fața Adunării Generale a Acționarilor pentru deciziile pe care le ia legat de patrimoniul acesteia.

Pe linie financiar-contabilă Adunarea Generală a Acționarilor are obligația de a aproba situațiile financiare anuale și de a stabili repartizarea profitului net.

În figura nr. 2.1 este prezentată organigrama societății CONARG S.R.L. Pitești, care ne arată simultan modul în care circulă resursele umane și materiale, precum și informațiile economice.

Conform organigramei, activitatea firmei este organizată în patru compartimente conduse de câte un director, care au rolul de a supraveghea activitatea compartimentelor respective:

compartimentul tehnic;

compartimentul comercial;

compartimentul financiar-contabil;

compartimentul resurse umane.

Pe lângă aceste compartimente, mai există în afara unității, depozitul de materiale care aparține de compartimentului comercial.

În cadrul compartimentului tehnic se desfășoară activități complexe, de la ofertare, calculația costurilor până la stabilirea clauzelor contractuale.

În cadrul compartimentului comercial, activitățile țin de aprovizionare, evidența faptică a stocurilor, de buna funcționare a utilajelor, mașinilor și a altor mijloace fixe, de stadiul diferitelor lucrări, de promovarea societății.

Compartimentul financiar-contabil asigură corecta evidență a operațiunilor în contabilitate, efectuarea de situații pentru conducere și altele.

Compartimentul resurse umane se ocupă de salarizarea personalului, de managementul acestora și de desfășurarea în bune condiții a activității.

Împărțirea pe compartimente asigură comunicarea și schimbul de informații atât între cele de pe același nivel (organizare pe orizontală), cât și între cele de pe niveluri ierarhice diferite: superioare, medii, inferioare (organizare pe verticală).

În prezent, S.C. CONARG S.R.L. are un număr de 24 angajați, dintre care 4 personal TESA, iar restul de 20, muncitori calificați și necalificați care asigură desfășurarea activității de bază a societății: electricieni, instalatori, sudori, șoferi, lăcătuși, tâmplari.

Structura funcțională este un tip al structurii organizatorice care poate fi utilizată mai bine în cazul firmelor mici și mijlocii cu o singură afacere, în care activitățile cheie sunt bine definite prin scopuri și arie de specializare.

În cadrul S.C. CONARG S.R.L. se regăsesc patru funcții de bază ale unei întreprinderi, respectiv: funcția financiar-contabilă, funcția tehnică, funcția comercială și funcția de resurse umane.

Funcția financiar-contabilă asigură elaborarea bugetului de venituri și cheltuieli, evidența tranzacțiilor, urmărirea modului de obținere a rezultatelor financiare, inventarierea patrimoniului, stabilirea prețurilor, repartizarea pe destinații a profitului, onorarea obligațiilor de plată a datoriilor, urmărirea încasării creanțelor, elaborarea documentelor de sinteză, organizarea contabilității. Această funcție este realizată de compartimentul financiar-contabil al societății.

Această funcție are ca obiective principale:

creșterea profitabilității;

creșterea capacității de plată;

crearea unui fond de rezervă pentru a nu mai apela la credite bancare.

Rolul funcției financiare este să pună la dispoziția întreprinderii resursele financiare și tehnice necesare funcționării și dezvoltării sale. În final, ansamblul datelor și al fluxurilor financiare se regăsește în contabilitate pentru a furniza informațiile necesare gestiunii și/sau cerute de conducere.

Figura nr. 2.1. Organigrama S.C. CONARG S.A. Pitești

Funcția tehnică asigură asimilarea și introducerea de tehnologii moderne, îmbunătățirea tehnologiilor existente, controlul tehnic de calitate, repararea și modernizarea echipamentelor și instalațiilor, optimizarea prestării serviciilor și a calității acestora. Această funcție este realizată în cadrul compartimentului tehnic al societății.

Obiectivele principale ale acestei funcții sunt:

realizarea unor lucrări de calitate;

respectarea termenelor de execuție;

îmbunătățirea proceselor de muncă;

modernizarea serviciilor oferite.

Funcția comercială presupune aprovizionarea cu materii prime și materiale necesare procesului de producție, cu mașini, utilaje și echipamente tehnologice necesare procesului tehnologic, cercetarea ofertelor concurenților, activitatea de promovare, publicitate și reclamă a serviciilor oferite. Această funcție este realizată în cadrul compartimentului comercial al societății.

Obiectivele principale ale acestei funcții sunt:

onorarea comenzilor clienților;

creșterea prestigiului firmei;

depistarea noilor cerințe de piață în timp util.

Funcția de personal urmărește determinarea necesarului de forță de muncă, acoperirea locurilor de muncă cu personal cu pregătire corespunzătoare posturilor, orientarea, selecția, angajarea și instruirea permanentă a personalului, stabilirea responsabilităților specifice fiecărui post (fișa postului), stabilirea modului de salarizare, rezolvarea problemelor sociale ale salariaților etc. Funcția de personal este realizată de compartimentul de resurse umane.

Ca obiective principale pot fi enumerate:

recrutarea de noi salariați;

perfecționarea celor existenți;

motivarea salariaților ce obțin rezultate bune;

salarizarea pe criterii de rentabilitate a lucrărilor.

Evoluția principalilor indicatori financiari la S.C.Conarg SA PITEȘTI este prezentată în tabelul și graficul nr.2.1.

Tabelul nr.2.1

Evoluția principalilor indicatori financiari la S.C.Conarg S.A. lei

Sursa: MF,Date firme

Graficul nr.2.1.Evoluția principalilor indicatori la S.C.Conarg S.A.

Datele tabelului nr.2.1. scot în evidență creșterea semnificativă a societății.

Astfel, cifra de afaceri a societății a crescut în perioada 1999-2012 de peste 11 de ori și asigură o rată corespunzătoare a profitului și un echilibru financiar activ, care permit desfășurarea activității în condiții normale, dezvoltarea fiind asigurată mai ales din resurse proprii.

Totuși,remarcăm și faptul că volumul cheltuielilor la 1000 lei venituri a crescut,în aceiași perioadă cu 22,97% iar profitul net la 1000 lei cifră de afaceri s-a redus cu 71,4%.

Numărul de salariați s-a redus de aproape 13 ori iar productivitatea muncii calculată pe baza cifrei de afaceri a sporit de 141,53 ori.

Așadar, pe ansamblu, S.C.Conarg SA a desfășurat o activitate profitabilă.

2.3.Metode și tehnici ce pot fi utilizate pentru previzionarea productivității muncii

2.3.1. Variabilele de previziune

Variabilele de previziune sunt mărimi economice sau tehnice care pot lua numai valori pozitive și care, din punct de vedere al calculului, se aseamănă cu variabilele matematice.

Tehnica de elaborare a previziunilor are la bază tocmai transpunerea în formă matematică a fenomenelor și proceselor economico-sociale și a legăturilor dintre ele cu ajutorul variabilelor respective.

Variabilele de previziune sunt de două feluri, și anume:

variabile dependente sau rezultative (a căror evoluție se previzionează) și

variabile independente sau factoriale (care condiționează evoluția celor dependente).

Într-un studiu previzional există, de regulă, o singură variabilă dependentă, în timp ce variabile independente pot fi mai multe.

De exemplu, în relația: y = a + bx, variabila dependentă y este influențată de variabila independentă x, iar în relația: y = a + bx1 + cx2, variabila dependentă y este influențată de două variabile independente, x1 și x2. Forma generală a relațiilor este următoarea: y = a0 + ai xi sau y = f(xi ), unde .

Între variabilele de previziune pot exista următoarele tipuri de legături:

a) relația de definiție – adică relația cantitativă care decurge logic din fundamentele teoretice ale științei economice (cum ar fi, de exemplu, exprimarea produsului intern brut ca diferență între produsul global brut și consumurile intermediare sau ca sumă a produsului intern net cu amortizarea capitalului fix; din relațiile de bază pot fi deduse o serie de relații secundare pentru calculul unor componente);

b) relația deterministă – respectiv relația dintre două sau mai multe variabile în care evoluția variabilei dependente este legată organic de evoluția variabilei sau variabilelor independente; această relație poate fi unifactorială, când evoluția variabilei dependente este proiectată în raport cu evoluția unei singure variabile independente, considerată determinantă, chiar dacă se manifestă și alte influențe, dar cu pondere mai mică în evoluția de ansamblu, cum ar fi, de exemplu, previziunea productivității muncii numai în raport cu gradul de înzestrare tehnică, sau poate fi multifactorială, când evoluția variabilei dependente este determinată de două sau mai multe variabile independente (folosirea uneia sau alteia dintre cele două forme ale relației deterministe depinde de valoarea coeficientului de corelație dintre variabilele de previziune);

c) relația econometrică – adică aceea care se bazează pe luarea în considerație a uneia sau mai multor variabile independente cuantificate explicit, precum și a unei variabile independente suplimentare care exprimă global influența factorilor a căror contribuție la evoluția de ansamblu nu se cuantifică individual;

d) relația de echilibru – care caracterizează variabila dependentă prin însumare, prin diferență sau prin combinarea celor două operațiuni, presupunându-se cunoscute valorile proiectate ale componentelor sau variabilelor independente (de exemplu, produsul global brut pe economia națională este egal cu suma producțiilor brute pe sectoare instituționale);

e) relația de tendință sau de trend – se caracterizează prin aceea că variabila independentă este factorul timp (t).

Variabilele de previziune prezintă o serie de particularități față de variabilele matematice, dintre care amintim:

în primul rând, acestea tind către anumite limite de saturație, determinate de factori tehnologici sau fiziologici

în al doilea rând, asupra lor se poate acționa în sensul dorit, fapt care definește previziunea normativă, la elaborarea căreia se stabilește anticipat nivelul pe care trebuie să-l atingă variabila dependentă în anul final sau în alt an al orizontului de previziune.

2.3.2. Elemente caracteristice evoluției fenomenelor economice

Evoluția fenomenelor și proceselor economice prezintă o serie de elemente caracteristice, dintre care cele mai semnificative sunt procesele de continuitate și procesele native sau de început, precum și pragurile de discontinuitate.

Cunoașterea acestora prezintă un interes deosebit pentru previziunea economică și pot fi puse în evidență cu ajutorul unei relații de forma următoare:

yT = f(a, y0, x, u),

unde: – yT – valoarea variabilei dependente în anul final sau în alt an al orizontului de previziune;

– y0 – valoarea variabilei dependente în anul de pornire sau în anul de bază;

– a – coeficientul care exprimă transformarea lui y0 în yT numai sub influența factorilor care au acționat în perioada trecută, fără a se ține seama de influența unor factori noi;

– x – coeficientul care exprimă influența unor factori necunoscuți sau slab definiți în anul inițial, dar cu implicații deosebite asupra evoluției fenomenului în orizontul de previziune;

– u – coeficientul care exprimă siguranța previziunii și care corectează rezultatele obținute.

Procesele de continuitate sunt acelea în care „x” tinde către zero; evoluția variabilei dependente este determinată de nivelul său în anul de bază și de prelungirea în viitor a tendințelor care s-au manifestat în trecut.

Procesele native sunt acelea în care „a” tinde către zero; variabila dependentă evoluează, în totalitate sau în mare măsură, sub influența unor factori noi.

Realitatea arată că aceste două tipuri de procese se îmbină și se transformă unele în altele, după cum, într-o anumită perioadă de timp, predomină prelungirea mecanică a tendințelor din trecut sau elementele de inovație tehnică.

Procesele de continuitate au un grad mai ridicat de siguranță și permit utilizarea cu rezultate satisfăcătoare a metodelor explorative, pe când cele native au grad mai redus de certitudine și se pretează, în special, la metode bazate pe retroacțiune.

În cadrul proceselor de continuitate se deosebesc:

a) procese de saturare – care definesc limitele superioare sau inferioare ce trebuie atinse în perspectivă de variabila dependentă (aceste limite nu pot fi determinate fără analiza corelată a unui număr mare de factori; simpla extrapolare a tendințelor trecute nu conduce în toate cazurile la soluții plauzibile);

b) procese de înlocuire sau de substituție – care reflectă modificarea activităților de transformare în ceea ce privește mijloacele folosite (ca, de exemplu, înlocuirea muncii manuale cu mecanizarea), precum și destinația și calitatea bunurilor produse;

c) procese de completare – care au în vedere apariția unor nevoi suplimentare ca urmare a acțiunii unor factori cauzali (din această categorie fac parte procesele de adaos, cum ar fi dotarea superioară a gospodăriilor cu echipamente electrotehnice pe măsura creșterii veniturilor medii, și procesele de complimentare, ca, de exemplu, creșterea producției de material sportiv pe măsura dezvoltării producției de autoturisme);

d) procese secvențiale – desfășurarea acestora ține seama de o anumită eșalonare în timp sau întârziere (sunt caracteristice multor fenomene economice; de exemplu, procesul secvențial ce apare între necesități și resurse, întârzierea fiind datorată activităților de cercetare, proiectare, realizare a investițiilor necesare pentru obținerea producției).

Pragurile de discontinuitate se manifestă atât în procesele de substituție, cât și în procesele secvențiale și se datorează apariției unor inovații tehnologice, în general progresului tehnic.

2.3.3.Metode și tehnici de previziune bazate pe funcțiile de trend și corelație

Metodele și tehnicile previzionale reprezintă un mod de cercetare și cunoaștere a realității, pentru a se asigura o acțiune viitoare pe baza unor criterii de raționalitate și optim. În cadrul activității economice, cele mai uzuale metode previzionale sunt metodele de previzionare pe elemente, care servesc la proiectarea sau anticiparea unor variabile privind desfășurarea activității economice (cum ar fi factorii de producție: munca și capitalul), care apoi sunt utilizate în cadrul unor metode mai complexe, pentru determinarea nivelului unor variabile principale (cum ar fi nivelul producției, care este previzionat cu ajutorul funcțiilor de producție, funcții în competența cărora sunt incluși factorii de producție).

Astfel, previzionarea factorilor de producție prezintă o deosebită importanță în cadrul oricărei activități economice, întrucât creează premisele activității de previzionare a nivelului producției, aceasta din urmă fiind de fapt de cele mai multe ori obiectivul principal al oricărei activități economice.

Pentru rezolvarea problemei previzionării factorilor de producție și a eficienței utilizării acestora se folosesc metodele extrapolării și interpolării, care fac parte din categoria metodelor de previzionare pe elemente.

Metoda extrapolării presupune prelungirea în viitor a curbei de evoluție constatată în trecut.

Principala metodă de extrapolare este extrapolarea analitică, care rezolvă următoarea problemă: ,,cunoscând valorile unei anumite perioade retrospective 1 t ale unei variabile, să se estimeze valorile acestei variabile în orizontul t T”.

Pentru a soluționa această problemă, extrapolarea analitică utilizează două mari categorii de funcții matematice: funcțiile de trend și funcțiile de corelație (simplă și multiplă), care au forma generală:

Y = f(t) – funcție de trend,

unde:

Y = f(x) – funcție de corelație simplă

Y = f(x) – funcție de corelație multiplă

Y = variabila independentă sau endogenă (care trebuie determinată);

x = variabila independentă sau exogenă (pe baza căreia se determină y);

xi = variabilele independente (exogene)

t = timpul.

Se observă că funcția de corelație simplă are aceeași formă ca și funcția de trend, sau, cu alte cuvinte, funcția de trend este o funcție de corelație simplă în care variabila exogenă este timpul. Din acest motiv, în continuare sunt prezentate numai funcțiile de corelație simplă, cele de trend fiind analoge.

Funcții de corelație simplă:

– liniare :;

– parabolice:; ; ;

;;

– exponențiale: ;

– putere: ;

– hiperbolice: ;

– logaritmice: ;

– Tornqvist: ;

– Logistice: ;

– Gompertz: ;

– Johnson: .

Funcții de corelație multiplă:

– Liniare: ;

– Neliniare: .

Dintre toate aceste funcții trebuie însă aleasă cea care aproximează cel mai bine variabila analizată. În acest sens, în elaborarea prognozelor se parcurg următoarele etape:

1) Definirea obiectului previziunii.

Aici se stabilesc variabila dependentă y și variabila independentă x (sau xi) între care trebuie să existe o dependență reală în cazul utilizării funcției de corelație.

2) Stabilirea perioadei statistice considerată a fi cea mai concludentă, deoarece asigură informațiile necesare și constituirea seriilor de date pentru y și pentru xi. Seriile dinamice astfel constituite vor constitui baza de informații pentru elaborarea previziunilor.

Tot în această etapă este necesar să se fixeze și orizontul previzional. De regulă, acesta trebuie fixat astfel încât numărul de ani din perioada retrospectivă să fie dublu (cel puțin) față de numărul de ani al orizontului previzional.

3) Identificarea (estimarea) parametrilor funcțiilor, se realizează cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate. Această metodă constă în minimizarea sumei pătratelor abaterilor dintre valorile reale și cele teoretice (calculate) ale variabilei dependente y:

minS =(Yreal – Ycalculat)2

Pornind de la această relație și anulând derivatele parțiale de ordinul întâi, se obține un sistem de ecuații normale, a cărui rezolvare conduce la obținerea parametrilor funcției (această operație efectuându-se pentru fiecare funcție în parte).

4) Se calculează abaterea medie pătratică procentuală pentru fiecare funcție cu ajutorul relației:

Se alege funcția optimă, adică acea funcție căreia îi corespunde o abatere pătratică medie procentuală minimă. De remarcat că în literatura de specialitate, se recomandă ca

< 3%.

Astfel, cu funcția aleasă se poate previziona valoarea variabilei dependente, pentru orice valoare a variabilei independente.

Însă, așa cum se va vedea în continuare, această previzionare nu determină o valoare sigură (foarte exactă).

După ce a fost găsită funcția optimă, se determină varianta minimă și maximă a previziunii, deoarece trebuie să luăm în calcul eroarea iminentă, inevitabilă, prezentă în orice previziune.

Rezultă deci că valorile prognozate nu se vor găsi în realitate chiar pe funcția pe care am făcut previziunea, ci într-un anumit interval, tocmai datorită acestei erori a previziunii.

Pentru determinarea acestui interval, se parcurge algoritmul:

a) Se determină dispersia sau eroarea medie a tendinței:

; unde: c = numărul parametrilor funcției de extrapolare;

n-c = numărul gradelor de libertate din tabela repartiției Student

b) Se calculează coeficientul expert Sp:

Pentru fiecare funcție există câte un algoritm specific.

Se extrage din tabela repartiției STUDENT valoarea t în funcție de probabilitatea p impusă de gradul de fiabilitate al previziunii, și în funcție de numărul de grade de libertate al funcției de extrapolare (f);

Se calculează varianta minimă și maximă a previziunii;

Ymin = ymediu – Sp·t

Ymax = ymediu + Sp·t

care constituie de fapt limita inferioară, respectiv superioară a intervalului în care se va situa nivelul variabilei dependente previzionate.

2.4.Previziunea nivelului și dinamicii productivității muncii la S.C.CONARG S.A. utilizând funcțiile de corelație multiplă

Înainte de efectuarea calculelor pentru previzionarea nivelului și dinamicii productivității muncii vom proceda la o analiză a indicatorilor din tabelul nr.2.2. referitori la activitatea S.C.CONARG S.A. utilizând un model de forma:

, unde: Ca – Cifra de afaceri; (1)

– productivitatea medie anuală a muncii

– numărul mediu de salariați,

dar: , unde: (2)

Ff – valoarea medie anuală a fondurilor fixe;

eficiența globală a fondurilor fixe ce exprimă valoarea producției ce se obține cu un leu fonduri (capital) fixe ; (3)

(4)

Înlocuind în relația (1) cu , obținem: (5)

Aplicând metoda substituțiilor în lanț vom obține influențele factoriale asupra producției exercițiului astfel:

(6)

(7)

(8)

și (9)

(10)

Tabelul nr.2.2.

SITUAȚIA INDICATORILOR ECONOMICI

LA S.C.CONARG S.A.

Sursa:date din evidența S.C.CONARG S.A. și calcule proprii

Aplicând relațiile 6-10 datelor din tabelul nr.2.2. constatăm următoarele:

Cifra de afaceri la S.C.CONARG S.A.s-a redus în perioada 2005-2012 cu 53823 mii lei (-52,56 % – ritm mediu anual 4,60%).

Influența eficienței globale a fondurilor fixe asupra producției exercițiului a fost:

mii lei

Se observă că eficiența globală a fondurilor fixe care în perioada analizată s-a redus cu 66,8% (-7,206% ritm mediu anual) a condus la o reducere a cifrei de afaceri cu -68.369,35 mii lei.

Influența gradului de înzestrare tehnică a muncii cu fonduri fixe asupra producției exercițiului la S.C.CONARG S.A. a fost:

= +17109,7 mii lei

Se constată că gradul de înzestrare tehnică a muncii care în perioada analizată a crescut de peste 33 ori ori (ritm mediu anual +14,75%) a avut o contribuție decisivă la sporirea producției exercițiului la S.C.CONARG S.A. +17109,7 mii lei, compensând astfel influențele negative ale reducerii numărului de salariați și eficienței globale.

Influența totală a celor 3 factori a fost deci:

mii lei

Evoluția principalilor indicatori poate fi urmărită în graficul nr.1.

Graficul nr 1. Evoluția principalilor indicatori la S.C.CONARG S.A.

În scopul previzionării nivelului și dinamicii productivității muncii S.C.CONARG S.A. ne propunem utilizarea funcției de corelație multiplă:

Y = a + b1X1 + b2X2 ,

unde: Y– productivitatea medie anuală a muncii;

X1 – eficiența globală a utilizării fondurilor fixe;

X2 – gradul de înzestrare tehnică a muncii cu fonduri fixe;

a, b1, b2 – parametrii ce urmează a fi determinați.

Pentru calculul parametrilor funcției de corelație multiplă vom utiliza metoda celor mai mici pătrate care presupune minimizarea sumei

, unde: (11)

yi – sunt valorile observate în perioada retrospectivă pentru productivitatea muncii;

– valorile calculate cu ajutorul funcției de corelație multiplă

i = 1,2,..,n – numărul de ani din perioada retrospectivă

Înlocuind în relația (11) vom obține:

(12)

Anulând derivatele parțiale ale relației (12) în raport cu parametrii a1, b1 și b2 vom obține:

(13)

Renunțând la indici și dezvoltând sumele obținem sistemul:

(14)

care va permite calculul parametrilor a, b1 și b2.

Pentru obținerea valorilor numerice vom utiliza datele din tabelul nr.2.2.

y – indicele productivității muncii;

x1 –indicele eficienței globale a fondurilor fixe;

x2 – indicele gradului de înzestrare tehnică a muncii cu fonduri fixe;

Tabelul nr.2.3

Elemente necesare pentru calculul parametrilor funcției de corelație multiplă

Sursa: Calcule proprii pe baza datelor din tabelul nr.2.2.

Obținem, pe baza datelor calculate în tabelul nr.2.2., sistemul:

Rezolvând sistemul găsim:

a = 1,5069

b1 = 0,4075

b2 = -0,0784

Deci funcția de corelație multiplă are forma:

y = 1,1069+0,4075×1-0,0784×2

Pe baza acesteia vom calcula valorile lui y:

y2006=

y2007=

y2008=

y2009=

y2010=

y2011=

y2012 =

Cu ajutorul valorilor calculate pentru y vom determina abaterea medie pătratică procentuală:

, unde yi – valorile observate (15)

– valorile calculate pe baza funcției de corelație multiplă;

n – numărul de ani din perioada retrospectivă.

Utilizând valorile calculate în tabelul nr.2.3. vom obține:

Cum abaterea medie pătratică procentuală este sub 3% rezultă că funcția de corelație aleasă poate fi utilizată pentru efectuarea calculului de previziune.

Pentru a testa intensitatea legăturii dintre dinamica productivității muncii și factorii de influență considerați vom calcula coeficientul de corelație multiplă cu ajutorul relației:

, unde (16)

– coeficientul de corelație multiplă dintre y și cei doi factori de influență

x1 – eficiența globală a fondurilor fixe și x2 – gradul de înzestrare tehnică a muncii cu fonduri fixe productive

– coeficientul de corelație simplă dintre y și x1 calculat cu relația

(17)

– coeficientul de corelație simplă dintre y și x2 calculat cu relația:

(18)

– coeficientul de corelație simplă dintre x1 și x2 calculat cu relația:

(19)

În plus, vom calcula coeficienții de corelația parțială dintre y și x1 respectiv x2 cu excluderea influenței celuilalt factor cu relațiile:

(20)

– coeficientul de corelație parțială dintre y și x1 cu excluderea influenței lui x2.

(21)

– coeficientul de corelație parțială dintre y și x2 cu excluderea influenței lui x1.

Pe baza datelor calculate în tabelul nr. 2.2. și utilizând relațiile 17, 18 și 19 vom obține:

Pe baza coeficienților de corelație simplă calculați mai sus și utilizând relația (16) găsim:

Rezultă că variația productivității muncii la S.C.CONARG S.A în perioada 2006-2012, s-a datorat în proporție de influenței cumulate a eficienței globale a fondurilor fixe și gradului de înzestrare tehnică a muncii cu fonduri fixe.

Calculând coeficienții de corelație parțială cu excluderea influenței celuilalt factor obținem:

Valorile calculate ale acestor coeficienți scot în evidență faptul că eficiența globală a fondurilor fixe a influențat negativ creșterea productivității muncii la S.C.CONARG S.A (lucru confirmat și de analiza efectuată asupra producției) în timp ce gradul de înzestrare tehnică a muncii a avut o influență pozitivă.

Întrucât nu se cunosc valorile indicilor eficienței globale a fondurilor fixe și gradului de înzestrare tehnică a muncii în orizontul previzibil 2010-2011 vom afla aceste valori utilizând extrapolarea pe baza funcțiilor de trend.

Pentru alegerea funcției de extrapolare mai întâi vom reprezenta grafic evoluția trecută a celor doi indici (graficul nr.2.2.).

Graficul nr.2.2. Evoluția indicilor eficienței globale a fondurilor fixe și gradului de înzestrare cu fonduri fixe la S.C.CONARG S.A

Forma graficului sugerează că pentru previziunea eficienței globale a fondurilor fixe ar fi adecvată o funcție de trend de forma: y = a + bt + ct2 iar pentru gradul de înzestrare tehnică a muncii o funcție de trend de forma y = abt.

Vom proceda, pe rând, la previzionarea celor doi indicatori.

În cazul eficienței globale a fondurilor fixe avem:

y = a + bt + ct2 și aplicând metoda celor mai mici pătrate avem:

de unde anulând derivatele parțiale în raport cu a,b și c obținem:

După efectuarea calculelor se obține sistemul:

(22)

Pentru ușurința calculelor vom face și astfel sistemul devine:

(23)

Pentru rezolvarea sistemului vom organiza datele ca în tabelul nr.2.4.

Tabelul nr.2.4.

Elementele necesare pentru calculul parametrilor

funcției parabolice de ordinul II

Sursa: Prelucrări ale autorului, pe baza datelor din evidențele S.C.CONARG S.A

În aceste condiții sistemul (23) devine:

, care rezolvat conduce la soluția:

a = 0,7755

b = 0,0610

c = 0,0173

Rezultă funcția:

b = 0,7755+0,0610t+0,0173t2

Pe baza acesteia vom calcula indicele eficienței globale a fondurilor fixe la S.C.CONARG S.A pentru anii 2013-2017

Y2013= 1,1286

Y2014=1,4539

Y2015=1,5976

Y2016=1,8943

Y2017=2,3123

Pentru calculul indicelui previzionat al gradului de înzestrare tehnică a muncii cu fonduri fixe, vom utiliza funcția:

În vederea calculului parametrilor a și b vom liniariza funcția prin logaritmare:

și notând:

lgy = y

lga = a

lgb = b, obținem funcția liniară

Utilizând metoda celor mai mici pătrate, vom avea:

de unde prin anularea derivatelor parțiale în raport cu a și b obținem:

Prin dezvoltare vom obține:

Făcând substituția vom obține

de unde:

și

Pentru calculul parametrilor a și b vom utiliza datele din tabelul nr.2.5.

Tabelul nr.2.5.

Elementele necesare calculului parametrilor funcției exponențiale

Rezultă:

de unde prin antilogaritmare obținem

a = 1,064017.

de unde prin antilogaritmare vom obține

b = 1,2906.

Deci funcția ce va fi utilizată pentru previzionarea indicelui gradului de înzestrare tehnică a muncii cu fonduri fixe, este:

Astfel vom avea: Y2013= (1,64017)(1,2906)4= 3,5259

Y2014= (1,64017)(1,2906)5 = 4,5505

Y2015 = (1,64017)(1,2906)6= 5,8728

Y2016 = (1,64017)(1,2906)7 = 6,1728

Y2017= (1,64017)(1,2906)8 = 6,3728

Revenind la funcția de corelație multiplă:

y = 1,1069+0,4075×1-0,0784×2

vom putea calcula indicele previzionat al productivității muncii pentru anii 2012-2016:

Y2013=2,6933

Y2014=2,9546

Y2015=3,2135

Y2016=3,4726

Y2017=3,5986

Rezultă că în anul 2017 productivitatea anuală a muncii la va crește de 3,5986 ori comparativ cu anul 2006 atingând o valoare de 162678,3 lei/salariat.

CONCLUZII SI PROPUNERI

Eficiența economică reprezintă calea principală de creștere a producției, reducerea costurilor de producție, de economisire a timpului de muncă și alocarea unei părți crescânde de timp pentru satisfacerea unor cerințe legate de perfecționarea pregătirii profesionale.

Din analiza efectuată se pot extrage următoarele concluzii:

Productivitatea muncii a crescut mai ales pe seama reducerii de personal

S-a constatat o creștere a gradului de înzestrare tehnică a muncii și o reducere a eficienței globale a folosirii capitalului fix.

capitalul fix a contribuit cu 51,59 % la creșterea producției iar forța de muncă cu 48,41%.

producția exercițiului scade foarte puțin ca valoare nominală ceea ce înseamnă o scădere însemnată dacă avem în vedere rata inflației.

acest fapt se datorează reducerii numărului mediu de salariați cu 24,33% chiar dacă productivitatea muncii a înregistrat o creștere de 30%.

valoarea medie anuală a fondurilor fixe a crescut cu 16,51% mai mult din reevaluări decât din investiții noi astfel că eficiența globală a fondurilor fixe s-a redus,în perioada menționată,cu 14,46%.

Din analiza efectuată, rezultă că unitatea a acționat pentru sporirea producției și prin intensificarea aplicării în producție a rezultatelor cercetării științifice și diversificarea sortimentală.

Deci, prima condiție pentru realizarea unei eficiențe economice sporite este obținerea de noi comenzi pentru vânzarea produselor, diversificarea gamei de producere a acesteia, creșterea volumului producției.

Realizarea unui cost de producție cât mai redus și a unui preț cât mai mare constituie o cale importantă de creștere a eficienței economice. De aceea, realizarea unor produse noi și de calitate superioară reprezintă o cerință de prim ordin.

Pentru creșterea producției în perioada următoare, propunem următoarele direcții:

creșterea producției medii pe unitatea de măsură:

a) folosirea unor echipamente și utilaje cu producții mari pe unitatea de măsură;

b) respectarea tehnologiilor de producție, a timpului de execuție, a lucrărilor și a calității;

c) aplicarea în producție de noi tehnologii, la nivelul celor existente pe plan mondial;

d) realizarea producției la costuri cât mai scăzute prin reducerea cheltuielilor materiale, a cheltuielilor neproductive și a pierderilor pe timpul aprovizionării, producției și desfacerii.

obținerea la desfacere a unor prețuri cât mai avantajoase prin care se pot recupera cheltuielile efectuate și se obține un beneficiu stimulativ;

aplicarea unor forme de salarizare cât mai stimulative;

stimularea materială a personalului în vederea ridicării calității lucrărilor executate.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE