Firmele Multinationale Si Investitiile Straine Directe
“FIRMELE MULTINATIONALE SI
INVESTITIILE STRAINE DIRECTE”
CUPRINS
Lista de abrevieri
INTRODUCERE
1. ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA FIRMELOR MULTINAȚIONALE
1.1. Ce sunt firmele multinaționale (FMN)?
Definiția FMN
1.1.2. Investițiile străine directe (ISD)
1.1.3.Forme ale firmelor multinaționale
1.2. Motive și factori determinanți pentru investițiile străine directe
2. TEORII ALE INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE
ȘI ALE FIRMELOR MULTINAȚIONALE
2.1. Teoria mobilității internaționale a factorilor de producție.
2.2. Teoriile neoclasice privind FMN și ISD
2.2.1. O privire asupra perioadei dinaintea anilor ’60
2.2.2. Contribuția lui Stephen Hymer
2.2.3. Raymon Vernon și ciclul produsului
2.2.4. Alte abordări apărute în anii ’70
2.3. Teoria internalizării și locației
2.4. Investițiile străine și avantajul competitiv
2.5. Paradigma eclectică
3. IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR FIRMELOR MULTINAȚIONALE
3.1. Politici ale țărilor gazdă și de origine privind FMN
3.1.1. Politici de stimulare și atragere a ISD
3.1.2. FMN și transferul de tehnologie
3.2. Alte influențe ale activității FMN
3.2.1. FMN și managementul resurselor umane
3.2.2 FMN: balanța de plăți și structura comerțului
3.2.3. FMN și structura de piață
4. STRATEGII ALE FIRMELOR MULTINAȚIONALE
4.1. Strategia globală și relațiile intra-firmă
4.1.1. Strategii de intrare și expansiune
4.1.2. Structura organizațională a FMN
4.1.3.Luarea deciziei
4.1.4.Relațiile filială – societatea mamă
4.2. Relațiile inter-firmă
4.3. Prețurile de transfer și distribuția valorii adăugate
4.3.1. Prețul de transfer
4.3.2. Distribuția valorii adăugate create de FMN
4.4. Studiu de caz: UNILEVER
INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ȘI PROCESUL DE TRANZIȚIE
AL ȚĂRILOR EUROPEI CENTRALE ȘI DE EST
5.1. Efectele ISD asupra tranziției ECE la economia de piață
5.2. România versus ISD
CONCLUZII
ANEXA
BIBLIOGRAFIE
Lista de abrevieri
ASEAN – Asociația țărilor din Asia de Sud – Est
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
C&D – cercetare și dezvoltare
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CEO – chief executive officer
ECE – Europa Centrală și de Est
F&A – fuziune și achiziție
FMN – firmă multinațională
FTN – firmă transnațională
ISD – investițiile străine directe
NAFTA – Acordul Nord – American de comerț liber
OCDE – Organizația pentru cooperare și dezvoltare economică
OIM – Organizația internațională a muncii
OMC – Organizația mondială de comerț
ONU – Organizația Națiunilor Unite
PNB – Produsul Național Brut
UNCTAD – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare
UE – Uniunea Europeană
UNCTC – Centrul Națiunilor Unite pentru Corporațiile Transnaționale
FMI – Fondul Monetar Internațional
ARD – Agenția Română de Dezvoltare
INTRODUCERE
Una dintre cele mai mari forțe de presiune cu care se confruntă evoluția țărilor și a uniunilor de comerț internațional este reprezentată de puterea și influența firmelor multinaționale (FMN) ca parte a răspunsului acestora la globalizare.
Combinarea creșterii investițiilor străine directe, schimbărilor tehnologice, piețelor financiare internaționale și a unei game largi de măsuri de dereglementare și privatizare au făcut posibil pentru firmele multinaționale să fie printre conducătorii economiei globale.
Provocarea pentru evoluția țărilor și a uniunilor de comerț internațional este să se asigure că aceste companii respectă drepturile angajaților în fiecare loc din lume în care influența lor se face simțită și să se stabilească un dialog global între acestea și firmele multinaționale.
Firmele multinaționale joacă acum un rol important în economiile tuturor țărilor și în relațiile economice internaționale, devenind un subiect din ce în ce mai important pentru guverne. Prin investițiile străine directe, asemenea firme pot aduce beneficii substanțiale atât țărilor de origine cât și țărilor gazdă prin contribuții la utilizarea eficientă a capitalului, tehnologiei și resurselor umane între țări și pot astfel să îndeplinească un rol important în promovarea bunăstării economice și sociale.
Dar firmele multinaționale, organizându-și operații dincolo de cadrul lor național, pot conduce la abuzuri prin concentrarea puterii economice și la conflicte cu obiectivele de politică națională. Mai mult, complexitatea acestor firme multinaționale și dificultatea unei percepții clare privind structurile lor diverse, operațiile și politicile conduce uneori la îngrijorare.
Astfel, ținta comună a tuturor statelor este de a încuraja contribuțiile pozitive prin care firmele multinaționale pot realiza progresul economic și social și să minimizeze sau să rezolve dificultățile care pot să apară din derularea operațiilor lor.
De când operațiile firmelor multinaționale s-au extins în întreaga lume, trebuie depuse toate eforturile de a se coopera între toate statele, mai ales între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, având ca obiectiv îmbunătățirea standardelor de bunăstare și de viață, prin încurajarea contribuțiilor pozitive ale FMN și prin minimizarea sau rezolvarea problemelor ce sunt în legătură cu activitățile lor.
Firmele multinaționale, și mai ales firmele globale foarte mari, au ca structuri de rezistență următoarele trei caracteristici:
controlul activităților economice în mai multe țări
abilitatea de a obține avantaje din diferențele geografice dintre țări și regiuni în dotarea cu factori și în politici guvernamentale
flexibilitatea geografică, abilitatea de a dispune de resurse și operații între localități la scară globală
Astfel, un procent majoritar din configurația schimbării a sistemului economic global este realizat de firmele multinaționale prin deciziile lor de a investi sau nu în anumite zone geografice.
Firmele multinaționale, prin rolul lor devin în aceste condiții cele mai puternice forțe de presiune pentru adâncirea globalizării activității lor economice care au loc într-un cadru dinamic, turbulent chiar în anumite perioade sau zone, în economia mondială.
1. ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA FIRMELOR MULTINAȚIONALE
1.1. Ce sunt firmele multinaționale (FMN)?
1.1.1. Definiția FMN
O FMN sau FTN este o companie care se angajează în investiții străine directe (ISD) și care deține și controlează activitățile generatoare de valoare adăugată în mai mult decât o țară.
În general se folosesc termenii de “transnațional” și “multinațional” ca având aceeași semnificație. Primul termen a fost adoptat de Centrul Națiunilor Unite pentru Corporațiile Transnaționale (UNCTC) în 1974 la cererea câtorva țări din America Latină care au dorit să facă deosebirea între companiile domiciliate într-o țară din America Latină care ar putea investi în altă țară, față de acelea care-și au originea în afara regiunii. Al doilea termen este preferat de către țările dezvoltate, de oamenii de afaceri și comunitatea academică. Cu trecerea timpului, diferențele metodologice au dispărut, astfel că acum ambii termeni desemnează același lucru.
Totuși, la nivel de analiză, există deosebiri între cei doi termeni. De exemplu, în mediul academic, termenul de “transnațional” este folosit pentru a desemna “o corporație multinațională care practică o strategie de integrare deplină și organizare multi-dimensională”.
În concepția altora, care folosesc termenii ca având același înțeles și crezând că se referă la același fenomen, singura diferență este că FTN este un termen folosit după 1980, iar FMN este un termen folosit înainte de 1980.
Sunt și academicieni care susțin că există o diferență majoră între cei doi termeni. Printre aceștia este și Carl Dassbach care dă definiții distincte pentru cei doi termeni. Astfel, o FMN este o întreprindere orientată în mod primar către diferite piețe naționale sau regiuni diferite. Ea se caracterizează printr-o administrare descentralizată (unități naționale sau regionale care sunt în cea mai mare parte autonome de centrul de decizie principal), o multitudine de linii de producție (fiecare orientată spre piața națională sau regională) și multe divizii de muncă suprapuse cu activități superflux deoarece fiecare unitate operează independent față de celelalte.
Pe de altă parte, o FTN este orientată spre o piață mondială, sau cel puțin spre o piață externă care acoperă câteva țări sau regiuni. Administrarea este de departe mai centralizată decât în cazul FMN, office-ul principal având un control direct mai mare asupra unităților. Mai mult, o FTN se mișcă spre crearea unei singure întreprinderi cu o singură divizie de muncă prin eliminarea activităților superflue și concentrarea activităților în acele țări (regiuni, piețe) care oferă cele mai mari avantaje în desfășurarea activității.
FTN a fost, în părerea sa, un produs al organizației clasice FORD dar care nu mai este viabilă în condițiile actuale ale competiției, iar o variantă a FMN cu mai puține unități naționale ar putea fi cea mai eficientă formă.
Bineînțeles, nu se poate spune că există tipuri ideale – 100% FMN sau FTN – ele tinzând spre aceste direcții; iar în această lucrare, ca termen generic, vom folosi termenul de FMN.
De asemenea, termenii de “antrepriză”, “firmă”, “corporație”, “societate” sau “companie” tind să fie sinonimi, deși este recunoscut că fiecare are o conotație legală specifică; iar termenul de “global” are un înțeles mai specific, referindu-se la o companie care se angajează în activități lucrative în fiecare din regiunile majore ale lumii și care urmărește o strategie de integrare a acestor activități.
Definiția dată la început este una generală și larg acceptată, dar trebuie ținut cont și de faptul că pe lângă activitatea lucrativă o FMN se angaează într-o varietate de legături cooperative, adesea neechitabile, de tipul licensing-ului sau alianțelor strategice, care le poate da un grad de control și influență asupra producției străine.
Pentru aprecierea gradului și mărimii unei FMN se iau în considerare următoarele criterii:
numărul și mărimea filialelor străine sau companiilor asociate pe care le are în proprietate sau le controlează;
numărul țărilor în care se angajează cu activități lucrative;
proporția bunurilor și veniturilor la nivel global sau numărul angajaților pentru filialele străine;
gradul de internaționalizare al managementului, proprietății și al activităților cu valoare ridicată (cum ar fi cercetarea-dezvoltarea = C&D).
Funcțiile distinctive ale FMN sunt:
organizarea și coordonarea numeroaselor activități lucrative dincolo de granițele naționale;
internalizarea piețelor externe pentru producția intermediară care apare în urma acestor activități.
Nici o altă instituție nu îmbină cele 2 activități: producția în străinătate și tranzacționarea.
O FMN poate fi proprietate privată sau publică, poate proveni dintr-o țară socialistă sau cu economie de piață; poate fi motivată de obiective private sau sociale; poate avea o rețea mare de activități în numeroase țări sau un singur produs într-o singură țară străină; proprietatea poate fi deținută și controlată de persoane/instituții dintr-o singură țară (Mars, Tateng); național controlată și internațional deținută și condusă (Ford, Sony, Samsung), sau internațional deținută și controlată (Agfa, Royal Dutch Shell).
Ajungând la o fază de maturitate, FMN au căpătat o serie de caracteristici specifice:
cifra de afaceri a multor FMN depășesc chiar PNB-ul unor țări dezvoltate precum Portugalia sau Grecia;
pot obține împrumuturi în condiții mai avantajoase decât multe guverne;
adoptă o conducere centralizată a problemelor vitale și o descentralizare a celorlalte activități, strategie numită “gestiune integrală”;
vitalitate și dinamism: cresc, se extind, se absorb, se multiplică, își lărgesc continuu aria de activitate, tehnologia și capitalul migrează, obiectul de activitate se diversifică;
combină avantajele de scară cu diversificarea;
au o “producție modulară”, componentele tipizate fiind asamblate în produse finite diferențiate funcție de caracteristicile fiecărei pinivel global sau numărul angajaților pentru filialele străine;
gradul de internaționalizare al managementului, proprietății și al activităților cu valoare ridicată (cum ar fi cercetarea-dezvoltarea = C&D).
Funcțiile distinctive ale FMN sunt:
organizarea și coordonarea numeroaselor activități lucrative dincolo de granițele naționale;
internalizarea piețelor externe pentru producția intermediară care apare în urma acestor activități.
Nici o altă instituție nu îmbină cele 2 activități: producția în străinătate și tranzacționarea.
O FMN poate fi proprietate privată sau publică, poate proveni dintr-o țară socialistă sau cu economie de piață; poate fi motivată de obiective private sau sociale; poate avea o rețea mare de activități în numeroase țări sau un singur produs într-o singură țară străină; proprietatea poate fi deținută și controlată de persoane/instituții dintr-o singură țară (Mars, Tateng); național controlată și internațional deținută și condusă (Ford, Sony, Samsung), sau internațional deținută și controlată (Agfa, Royal Dutch Shell).
Ajungând la o fază de maturitate, FMN au căpătat o serie de caracteristici specifice:
cifra de afaceri a multor FMN depășesc chiar PNB-ul unor țări dezvoltate precum Portugalia sau Grecia;
pot obține împrumuturi în condiții mai avantajoase decât multe guverne;
adoptă o conducere centralizată a problemelor vitale și o descentralizare a celorlalte activități, strategie numită “gestiune integrală”;
vitalitate și dinamism: cresc, se extind, se absorb, se multiplică, își lărgesc continuu aria de activitate, tehnologia și capitalul migrează, obiectul de activitate se diversifică;
combină avantajele de scară cu diversificarea;
au o “producție modulară”, componentele tipizate fiind asamblate în produse finite diferențiate funcție de caracteristicile fiecărei piețe-țintă.
1.1.2. Investițiile străine directe (ISD)
Investițiile internaționale au avut un puternic impact în ultimile trei decenii asupra creșterii economice, a comerțului exterior și structurilor productive din aproape toate țările. În general, investiția reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, deci pentru obținerea unui profit. Cum activele sunt reale sau financiare, investițiile la rândul lor, pot fi reale (în proprietăți, bunuri de capital etc.) sau financiare (în titluri de valoare).
Concret, investiția reprezintă cumpărarea de proprietăți, acțiuni, obligațiuni sau depunerea de bani la instituții financiare în scopul asigurării unui venit (dobândă, dividend, chirie etc.) și a unei creșteri de capital.
Investiția internațională are patru elemente caracteristice: profitul – ca scop al investiției, timpul – ca dimensiune a procesului de valorificare, riscul – ca expresie a deciziei economice și caracterul de extraunitate al tranzacțiilor internaționale.
Modalitățile concrete prin care un agent economic realizează o investiție internațională pot fi:
construirea pe “loc gol” a unei societăți comerciale sau deschiderea unei filiale a celei existente într-o altă țară;
achiziționarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă;
crearea unor societăți mixte;
cumpărarea de acțiuni/obligațiuni de pe o piață străină;
acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă țară;
încheierea de contracte internaționale de leasing sau franchising.
Prin prisma raportului ce se stabilește între agentul economic emitent și cel receptor se pot distinge investițiile străine directe (ISD) și cele de portofoliu.
ISD presupune: transferarea către agentul emitent al fluxului investițional a posibilității de control și decizia asupra activității receptorului, controlul asupra resurselor transferate revine investitorului, investiția este făcută în afara țării de origine a investitorului dar în interiorul companiei investitoare și constă într-un “pachet” format din produse finite și intermediare, capital, tehnologie, management, acces pe piețe.
Când nu se presupune existența unui astfel de raport, este vorba de investiția de portofoliu care reprezintă un plasament pur financiar, controlul resurselor fiind transferat de emitent receptorului.
În mod tradițional, prin intermediul ISD s-a asigurat expansiunea FMN, ele fiind definite de FMI astfel: ”investițiile care implică o relație pe termen lung care reflectă interesul unei entități rezidente într-o entitate rezidentă în altă țară decât cea a investitorului; scopul investitorului direct este de a exercita un grad important de influență asupra managementului întreprinderii rezidente în altă economie”. Procentul minim al controlului acceptat de majoritatea țărilor este de 10-25% (10% SUA, 20% Franța și Marea Britanie, 25% Germania).
Dar și invers, FMN sunt adesea un vehicul pentru ISD. Astfel, ISD, ca o parte importantă a mișcărilor internaționale de capital (procesul împrumuturilor internaționale) reprezintă fluxurile internaționale de capital în care o firmă dintr-o țară creează sau mărește o filială în altă țară. Filiala nu are doar o obligație financiară către compania-mamă, ea este o parte componentă a aceleiași structuri organizaționale.
Compania-mamă asigură adesea filialele ei din străinătate cu capital în speranța unor eventuale returnări. În măsura în care FMN asigură financiar filialele lor din străinătate, ISD reprezintă un mod alternativ de a realiza aceleași obiective ca împrumuturile internaționale, dar rămâne deschisă întrebarea de ce ISD sunt preferate altor moduri de transferare a fondurilor.
Aici trebuie făcută precizarea că existența FMN nu reflectă în mod necesar un flux de capital net dintr-o țară în alta; FMN strâng câteodată bani pentru expansiunea filialelor lor în țara unde filiala funcționează mai bine decât în țara de origine.
Mai mult, există un drum în două sensuri în țările industrializate: firmele din SUA își extind filialele din Europa în același timp în care firmele din Europa își extind filialele din SUA.
Un răspuns ferm la preferința pentru ISD în cadrul împrumuturilor internaționale este de a permite formarea organizațiilor multinaționale, aceasta reprezentând obținerea controlului, care este un scop esențial.
1.1.3. Forme ale firmelor multinaționale
Dacă se urmărește să se investească, trebuie puse câteva întrebări privitoare la: scara investiției (oficiu de vânzări, depozit, ambalare și asamblare sau producție completă), gradul de proprietate (total, majoritar, egal, minoritar) și tipul de partener. Acestea sunt ilustrate în Fig. 1.1. unde se observă că există numeroase variante și tipuri posibile ale ISD. Este de notat faptul că în timp ce producția completă combinată cu filiala în proprietate 100% este forma cea mai studiată a ISD realizate de o FMN, ea reprezintă doar una din 80 variante posibile.
Din analiza acestui model se poate observa că pe măsură ce o firmă acumulează experiență și încredere în afacerile internaționale, ea va dori să-și crească scara investițiilor lor. Modelul arată că, în timp, operațiile internaționale ale unei firme vor evolua spre modelul filialei în proprietate deplină care are încă un risc mai ridicat.
Acest model reprezentat schematic este de fapt imaginea procesului de internaționalizare a activității unei firme, care implică o evoluție: analiza competiției externe, raport, licențiere, joint-venture, filială, și există numeroase motive pentru alegerea uneia din aceste modalități.
Cele mai importante forme sunt sucursala, filiala, licensing-ul și joint-venture.
Sucursala este un serviciu al unei FMN implantată în străinătate și depinde în totalitate, financiar și administrativ, de societatea-mamă, și având un obiectiv identic. Ea este organizată, înregistrată și funcționează potrivit legislației locale, iar cheltuielile sunt suportate de bugetul societății-mamă. Ea încheie contracte pe bază de împuternicire, dar dispune de autogestiune financiară, dar soldul bugetului reflectă rezultatele economico-financiare ale societății-mamă.
Fig. 1.1. Modele de internaționalizare a unei FMN
Scara oficiu de
investiției vânzări
depozit
ambalare și
asamblare
producție
completă
(Vezi: Beamish,P.W.,op. cit., p.39)
Filiala este o entitate care se caracterizează prin: sunt firme cu capital propriu constituite de societatea-mamă în străinătate, structura organizatorică și activitatea sunt determinate de condițiile țării gazdă, tipul societății, înregistrarea, sistemul taxelor și impozitelor sunt conform legislației țării gazdă, implică relații durabile cu parteneri de prim rang și dispune de premise favorabile evoluției progresive.
Organizațiile joint-venture internaționale sunt alianțe formate de organizații din două sau mai multe țări. Ele se formează din mai multe motive: punerea în comun a know-how-urilor complementare (se știe că “2+2=5”), asigurarea accesului pe diferite piețe, realizarea unui răspuns strategic la competiția tot mai intensă, realizarea economiilor de scară, obținerea accesului la tehnologie performantă (pe lângă eforturile proprii și licențe, cum ar fi cazul alianței Toyota – General Motors pentru realizarea unui cost mai mic de producție) și reducerea riscurilor financiare, cum ar fi cazul companiilor petroliere pentru a suporta costurile căutării de noi câmpuri petroliere.
TABELUL 1.
Joint-venture în scopul realizării economilor de scară
Firmele, de asemenea, își licențiază tehnologia, mărcile sau alte avantaje în scopul realizării de profituri suplimentare. Pentru licenser este astfel o șansă de a intra pe o piață care este prea mică pentru a justifica investiții mai mari, pe piețe care restricționează importurile sau ISD, sau ca mijloc de testare a unei piețe, încă de obicei este licențiată tehnologia periferică și nu cea centrală pentru a nu crea un competitor viitor. Pentru cel ce primește o licență există două avantaje majore: achiziționarea de tehnologie mai ieftin decât prin dezvoltare prin forțe proprii și permite realizarea unei diversificări prin combinarea tehnologiei achiziționate cu know-how-ul deja existent.
1.2. Motive și factori determinanți pentru investițiile străine directe
Se observă că FMN sunt afaceri private în cea mai mare măsură, deci un motiv ar fi interesul participanților direcți mai mult decât marea comunitate din care face parte, dintre aceștia făcând parte angajații, managerii și acționarii, toți cei care ar putea fi recompensați odată cu creșterea activității.
De asemenea, în tradiția economiei neoclasice se spune că orice supraprofit din câștigurile realizate de o firmă mai mare decât costul de oportunitate al participanților direcți va fi returnat proprietarilor afacerii în forma profiturilor, ceea ce înseamnă maximizarea acestor profituri în relație cu capitalul investit, care este forța conducătoare a unei afaceri moderne. Acest lucru poate fi evidențiat de ecuația:
r – rata de returnare
k – capital investit al proprietarului
CA – cifra de afaceri
CT – costuri totale
Presupunând o perioadă de 3 ani, o firmă va ținti să-și maximizeze venitul total, inclusiv ceea ce revine din reinvestirea profitului câștigat în primii 2 ani, iar formula este:
v – venitul maxim câștigat prin reinvestirea profiturilor
Formula de realizare a obiectivelor unei firme de a-și maximiza profiturile în 3 ani este:
VPN – valoarea prezentă netă a venitului așteptat în anul 3;
Y – venitul așteptat în anii 1,2,3;
c – costul de oportunitate al capitalului investit pentru veniturile așteptate.
Dar:
nu întotdeauna ținta este profitul, cum ar fi cazul FMN publice sau controlate de stat;
există de multe ori interese divergente în cadrul unei filiale între participanții direcți (manageri și angajați de exemplu), conflicte izvorâte din modul de distribuire a surplusului de profit, decizii privind structura capitalului, împărțirea riscurilor și responsabilităților, prețul tranzacțiilor intrafirmă, sursa inputurilor, tipul piețelor servite, fluxul veniturilor, cantitatea producției avută în sarcină.
Teoriile post neoclasice arată că unde output-ul este furnizat pe o piață cu condiții imperfecte de competitivitate, proprietarii FMN nu trebuie să fie constrânși în mod neapărat de maximizarea ratei de returnare a capitalului lor. În afara necesității de a se câștiga peste costul de oportunitate, se pot stabili și alte obiective: maximizarea vânzărilor, creșterea părții de piață, scoaterea competitorilor din afacere, reducerea investițiilor riscante.
Și pentru a realiza condiții apropiate de maximizarea profitului pentru a se evita atragerea de noi concurenți sau atenția guvernului, firmele vor urmări profituri “satisfăcătoare” și nu “maximizarea profitului”.
O primă clasificare a factorilor explicativi se poate face în funcție de poziția în care se află țara cu care FMN are legături:
Din punctul de vedere al țării de origine, se urmărește asigurarea și controlul surselor de aprovizionare cu materii prime, nivelul scăzut al salariilor din țara gazdă, evitarea taxelor vamale care grevează exporturile, perspectiva de recuperare rapidă a investițiilor și repatrierea profiturilor și avantaje fiscale (de aici problema prețului de transfer și a paradiselor fiscale ilustrată în Capitolul 5.5.).
Din punctul de vedere al țării gazdă, pe lângă sublinierea faptului că o serie de țări în curs de dezvoltare privesc cu o oarecare teamă de pierdere a controlului, sunt destule avantaje și efecte pozitive urmărite: compensarea insuficienței disponibilităților interne de capital financiar pentru investiții, atragerea și integrarea statelor gazdă în rețeaua de relații și instituții internaționale, atenuarea decalajului tehnologic, crearea de noi locuri de muncă și formarea de cadre superior calificate, creșterea gradului de satisfacere a cererii interne cu produse de calitate, facilitarea accesului pe piața externă, creșterea încasărilor valutare din export etc.
Dacă luăm în considerare tipul de activitate al FMN, avem:
Activități orientate spre resurse.
Aceste întreprinderi investesc în străinătate pentru a se asigura cu resurse specifice la un cost real mai mic decât ar putea obține în țara de origine , astfel încât să devină mai competitivă, iar output-ul filialelor este exportat în țări industrializate.
În general, resursele țintite sunt: resursele fizice (care necesită mult capital investit pentru obținerea mineralelor sau produselor agricole), muncă necalificată sau de calificare medie ieftină și motivată (Mexic, Taiwan) și capacitate tehnologică sau abilități manageriale, de marketing sau organizaționale (alianțele de colaborare dintre firmele din Coreea, Taiwan sau India, pe de o parte, și cele din UE sau SUA).
Activități orientate spre piață
Aceste FMN investesc într-o anume țară sau regiune pentru a furniza bunuri și servicii piețelor din aceste țări sau cele adiacente. În majoritatea cazurilor, o parte a acestor piețe fuseseră deservite prin exporturi făcute de compania investitoare. Ele acționează în acest sens deoarece trebuie să urmeze calea furnizorilor sau clienților care duce spre extern, să se adapteze la nevoile și gusturile locale și la capacitățile și resursele indigene, iar în acest fel costul de producție și de tranzacționare este mai mic decât în cazul furnizărilor de la distanță.
Activități orientate spre eficiență.
Motivația eficienței ISD este de a raționaliza structura resurselor și a investițiilor în măsura în care compania investitoare să poată câștiga printr-o conducere comună a activităților dispersate geografic în scopul realizării economiilor de scară și reducerea riscului prin diversificare; ideea este de a se produce într-un număr limitat de locații care să asigure un număr cât mai mare de piețe.
Activități cu orientare strategică.
Este vorba de faptul că FMN urmăresc o strategie de integrare globală sau regională și să-și asigure o putere competitivă într-un mediu nefamiliar, punându-se accentul mai puțin pe elementul cost în câmpul concurențial și mai mult pe lărgirea portofoliului de activități care să asigure o forță competitivă superioară. Putem da ca exemplu vânzarea de către Grand Metropolitan a hotelurilor de tip Inter Continental către un conglomerat japonez cu 3,3 mld$ și cumpărarea în același an de către aceeași companie a companiei Pillsburg Mills, o companie de produse alimentare și lanț de fast-food, cu 5,8 mld$.
După tipul ISD urmărite putem identifica:
investiții de evadare, de a scăpa de legislația restrictivă sau politicile macro-organizaționale ale țării de origine, cu ar fi cazul firmei BASF din Germania care, din cauza boicotului mișcării “verzi”, și-a mutat cercetarea în domeniul cancerului și sistemului imunitar în SUA;
investiții de sprijin, de a susține restul activităților, iar astfel de filiale nu sunt organizate ca centre autonome de profit, acesta fiind repartizat restului societății;
investiții pasive, atunci când, chiar dacă se urmărește obținerea unor câștiguri financiar, implicarea managerială este pasivă.
Dar, priviți în complexitatea lor, factorii determinanți ai apariției și dezvoltării FMN (și ISD) apar datorită “imperfecțiunilor pieței” și pot fi grupate astfel:
1. Avantajele specifice firmei
Spre deosebire de teoria comerțului unde termenul de “avantaje specifice” a fost utilizat pentru a descrie avantajul competitiv al țărilor, termenul “avantajele specifice ale firmei” este folosit pentru a descrie avantajele competitive ale firmelor. Ele includ economii de scară (studiu de caz 1.), tehnologie, know-how, metode de marketing, reputație, management, mărimea cifrei de afaceri, diferențieri specifice, dotări deosebite (forță de muncă, capitaluri, organizare), acces la piețe și factori de producție, multinaționalizare anterioară.
Analizele empirice au pus în evidență faptul că o intensitate ridicată a componentei cercetare-dezvoltare în activitatea de producție reprezintă o variabilă importantă în determinarea unei firme de a investi în străinătate. În general, se poate afirma că firmele cu un grad ridicat de intensivitate a activității de cercetare-dezvoltare, tind să aibă un nivel mai ridicat de ISD decât firmele cu un grad mai scăzut al intensivității de cercetare-dezvoltare.
Studiu de caz 1.
Existența avantajelor specifice de firmă este o formă a imperfecțiunii pieței. Avantajele specifice de firmă apar datorită produselor nestandardizate și faptului că informația nu este disponibilă în mod liber și astfel ele creează bariere de intrare pentru competitori.
Dar de ce avantajele specifice de firmă împing la ISD? O firmă nu dorește să-și împartă avantajele specifice de firmă; ar fi cel mai bine dacă ar putea să și le exploateze singură. Astfel, de exemplu, o firmă care are cunoștințe exclusive de tehnologie va dori să le exploateze în producția sa proprie mai degrabă decât să licențieze tehnologia.
2. Internalizarea
Avantajele internalizării sunt: obținerea cursurilor de schimb mai avantajoase, protecția dreptului de proprietate intelectuală, reducerea riscurilor bazate pe incertitudine, controlul cantitativ și calitativ al ofertei, controlul asupra debușeelor, posibilități de extindere, internalizarea factorilor externi, inexistența piețelor la termen.
Unele investiții sunt motivate de dorința de a minimiza incertitudinea prin punerea a 2 firme sub control comun. Aceasta este cel mai ușor de văzut prin luarea în considerare a ISD verticale. O firmă care capătă controlul asupra unui furnizor (exemplu: un fabricant de computere care cumpără un producător de semiconductori) elimină într-o mare măsură incertitudinea asupra disponibilităților și prețurilor materiilor prime. În mod similar, o firmă care investește într-un client se îndepărtează de incertitudinea asupra cererii pentru produsele sale.
Comportamentul oligopolistic (Studiu de caz 2.)
Un “oligopol” este o structură de piață cu un număr mic de firme. Trăsătura cheie este că numărul este așa de mic încât fiecare firmă își bazează deciziile pe ceea ce competitorii săi fac sau se așteaptă să facă, spre deosebire de structura pieței perfecte, în care există un număr așa de mare de firme încât nici o firmă nu poate afecta piața și nu este nici o nevoie să acorde atenție deciziilor competitorilor.
Când ISD sunt motivate de acțiunile în curs sau cele probabile ale competitorilor, acesta este un comportament oligopolistic. De exemplu, o firmă ar putea să caute să investească în străinătate deoarece competitorii săi investesc în străinătate. Alternativ, firma ar putea privi investițiile străine ca un mijloc pentru a preîntâmpina mișcările competitorilor într-o piață străină.
Studiu de caz 2.
Factorii locaționali
Un avantaj locațional este un factor care “atrage” o firmă să investească într-o locație particulară, spre deosebire de factorii precedenți care “împing” firma la ISD (nu trebuie confundat termenul de “locational” cu cel de “localizare” fiind două concepte diferite deoarece localizarea ar putea fi motiv pentru avantajul locațional).
Un factor locational se referă la câteva trăsături naturale ale locației străine și ar putea fi înrudit și cu geografia. De exemplu, investițiile străine ar putea fi motivate de o dorință de a minimiza costurile de transport sau o dorință de a fi mai aproape de clienți așa încât să minimizeze costurile de distribuție și service. Fiind aproape de consumator ar putea de asemenea să faciliteze adaptarea producției sau serviciului condițiilor locale de piață și preferințelor consumatorilor; accesul la resurse cuprinde un alt set de factori locaționali: cost de muncă scăzut, muncă calificată, facilități C&D, energie ieftină, resurse minerale etc.
Avantajele locaționale ar putea fi sintetizate astfel: diferențe de preț al input-urilor, calitatea input-urilor, cheltuieli de transport și comunicații, afinități de cultură, limbă și civilizație, distribuția în spațiu a input-urilor și piețelor.
Determinanții locaționali ai ISD se referă în principal la examinarea factorilor ce influențează destinația ISD, deci determinanții țărilor gazdă care sunt diferiți din punct de vedere structural:
Mărimea pieței locale este cel mai important factor determinant locațional al ISD. Marii investitori tind să favorizeze localizări ale producției în cadrul unor piețe interne de mari dimensiuni, deoarece vânzările pe piețe mari de desfacere permit o mai rapidă recuperare a investițiilor efectuate.
Studiile econometrice indică o corelație între ISD și mărimea pieței (dată de mărimea PNB) ca și o serie din caracteristicile sale (de exemplu, nivelul mediu al venitului și ratele de creștere). Unele studii au găsit rata de creștere a PNB ca o variabilă explicativă importantă, în timp ce PNB are o mare importanță, ca un indicator al potențialului pieței.
Există o mică îndoială că mărimea pieței Chinei explică, în mare măsură, fluxurile de FDI masive pe care le-a atras de la începutul anilor 80. În interiorul Chinei, FDI au fost concentrate (peste 90%) în zonele costale. PNB pe provincii, reflectând dezvoltarea economică și cererea potențială, apare ca un determinant major al acestei dezvoltări.
Pentru Africa Sub-Sahariană, ca un întreg, se identifică creșterea PNB ca un factor major. Doar 3 țări din Africa Sub-Sahariană se află printre cele 9 primitoare importante în ultimii ani, iar dintre acestea doar Nigeria poate fi clarificată ca o piață mare (conform datelor UNCTAD de 36 miliarde $ PNB). Angola și Ghana (cu PNB-uri de 8,9 miliarde $ și respectiv 5,5 miliarde $ în 1995) au primit o proporție mai mare de fluxuri FDI în 1995 decât Nigeria, indicând că o piață mică nu trebuie să fie o constrângere în cazul celor cu înzestrate cu resurse și economii orientate spre export. De fapt, industriile extractive în țările în curs de dezvoltare continuă să atragă investitorii străini așa cum au făcut întotdeauna.
În contrast, India, Pakistan și, cu o anume rezervă, Bangladesh, au piețe mari dar primesc, proporțional vorbind, destul de puțin (sub 1%) fluxuri de FDI în 1986-1995. Unii analiști au interpretat aceasta ca o dovadă a potențialului ridicat pentru creșterea fluxurilor FDI în viitor; alții că constrângerile vor restrânge accesul investițiilor străine în aceste țări.
Pentru majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, piețele lor naționale mici sunt o piedică deoarece mulți investitori privesc îndoielnic valoarea instalării unei fabrici dacă ei nu pot realiza o “oră critică” pentru produsele lor. Integrarea regională este percepută adesea ca un mijloc pozitiv de compensare pentru piețele naționale mici, dar nu există încă o dovadă clară a acestei influențe asupra fluxurilor FDI.
b) Gradul de deschidere
În timp ce accesul pe piețe specifice – judecată după mărime sau creștere – este important, factorii pieței naționale sunt mai puțin relevanți pentru firmele străine orientate pe export. O parte a studiilor sugerează o percepție larg răspândită că “economiile deschise” încurajează mai multe investiții străine. Un indicator al gradului de deschidere este mărimea relativă a exportului. Studiile lui Singh și Jun din 1995 indică faptul că exporturile – exporturile de manufacturate în special – reprezintă un determinant important al fluxurilor de FDI. China, în particular, a atras multe investiții străine în sectorul exportului. În Bangladesh, pe de altă parte, investitorii străini au fost atrași către sectorul manufacturier datorită lipsei unei cote de exporturi de textile și îmbrăcăminte spre piețele UE și SUA. În contrast, țările subsahariene au rămas mai mult orientate spre interior.
c) Costurile muncii și productivitatea
Cercetarea empirică a găsit costurile relative ale muncii ca fiind importante din punct de vedere statistic, mai ales pentru investițiile străine în industriile intensive în muncă și pentru filiale orientate spre export. Decizia de a investi în China, de exemplu, a fost foarte influențată de rata scăzută a salariilor. Creșterea rapidă de FDI în Vietnam a fost atribuită de asemenea în primul rând existenței unui cost scăzut al muncii. În contrast, rigiditatea pieței muncii și salariile relativ mari au împiedicat inflow-urile importante din exporturi.
Totuși, când costul muncii este puțin important (când rata salariului variază puțin de la țară la țară, gradul de calificare a forței de muncă se așteaptă a avea un impact asupra deciziei de localizare a FDI. Nivelurile de productivitate sunt mai scăzute în țările subsahariene decât țările în curs de dezvoltare din Asia, iar aceasta se așteaptă a se redresa prin a aduce muncitori străini, deseori împiedicați datorită restricțiilor și întârzierilor în obținerea permiselor de muncă, în aceste țări împiedică FDI, mai ales în sectoarele productive.
d) Infrastructura
Infrastructura acoperă multe dimensiuni, pornind de la drumuri, porturi, căi ferate și sistemele de telecomunicații până la gradul de dezvoltare instituțională (contabilitate, servicii publice etc.). Studiile în China relevă că extinderea facilităților de transport și proximitatea prețurilor importante ca un efect pozitiv important asupra localizării FDI dintr-o țară. Infrastructura săracă poate fi văzută, totuși, ca și un obstacol dar și ca o oportunitate pentru investițiile străine. Pentru majoritatea țărilor în curs de dezvoltare este adesea citată ca una dintre constrângerile majore. Dar investitorii străini punctează de asemenea potențialul pentru atragere de importante FDI dacă guvernele gazdă permit o participare străină mai substanțială în infrastructură. Evidența recentă pare să indice că, deși telecomunicațiile și liniile aeriene au atras fluxuri FDI (exemplu: India și Pakistan), alte infrastructuri de bază cum ar fi construirea de drumuri rămân neatractive, reflectând că rezultatele scăzute și riscurile politice înalte ale acestor investiții.
e) Privatizarea
Deși privatizarea a atras un flux mare de investiții străine în anii recenți (Nigeria în 1993 și Ghana în 1995), progresul este încă scăzut în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, în parte datorită problemelor politice ridicate. În India, de exemplu, munca organizată a împiedicat drastic privatizarea sau alte mișcări care amenință locurile de muncă existente și drepturile muncitorilor. La un nivel regional, anul 1994 arată că 15% din fluxurile FDI către America Latină au derivat din privatizare, dar doar 8,8% în Africa Sub-Sahariană și 1,1% în Asia de Sud. Un număr din problemele structurale restrâng procesul de privatizare. Piețele financiare în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare se îndreaptă prea ușor spre a deveni competitive; ele se caracterizează prin ineficiență, lipsa profunzimii și transparenței și absența procedurilor regulatorii. Ele continuă să fie dominate de activitatea guvernului și sunt adesea protejate de competiție.
f) Accesibilitatea resurselor naturale, element important mai ales pentru industriile puternic dependente de resurse naturale, precum și industria petrolului.
5. Avantajele locale de conducere a politicii guvernamentale
Acestea ori împing ori atrag firmele în a se angaja investițiile străine. Barierele comerciale pot fi un factor de restricție puternic; barierele actuale înalte (sau potențiale) de export fac atractiv pentru o firmă să producă într-o piață, și astfel să evite barierele comerciale. Multe din investițiile Japoniei în SUA pot fi explicate de restrângerea voluntară a exporturilor și amenințarea legii remediate a exportului a SUA.
Stimulentele guvernamentale pentru investitorii străini creează un factor de atragere. Multe guverne oferă stimulente cum ar fi stimulentele fiscale, investiții în infrastructură, teritoriu subvenționat și costuri de utilitate într-un efort de a atrage investitorii străini.
Totuși, majoritatea evidențelor empirice arată ideea că stimulentele specifice cum ar fi fiscalitatea redusă nu au un impact major asupra ISD. Pe de altă parte, restricțiile schimbătoare și furnizarea de condiții bune de operare a afacerilor sunt considerate în general a avea un efect pozitiv. În China, politica “ușii deschise” și stimulentele acordate pentru investirea în zonele economice speciale au contribuit la influxul inițial de ISD. Alte stimulente, cu acordarea tratamentului pentru investitorii străini în relație cu partenerii locali și deschiderea de piețe noi (transportul aerian, bănci, comerțul cu amănuntul etc.), au fost considerate ca factori importanți în încurajarea fluxurilor ISD în anii recenți.
Guvernul indian și-a relaxat recent majoritatea legislației privind investițiile străine. Aceasta pare ca o contribuție la creșterea fluxurilor ISD în ultimii ani. Totuși, lipsa transparenței în procedurile de aprobare a investițiilor și sistemul birocratic extins i-a împiedicat pe investitorii străini. Prin urmare un raport ISD/PNB relativ scăzut. În 1994, Bangladesh și Pakistan au implementat reforme ce permit investitorilor străini să opereze cu 100% proprietate străină dar totuși au eșuat în atragerea fluxurilor importante (raportat la PNB) datorită instabilității politice și birocrației.
În contrast, Nigeria continuă să atragă investițiile străine ca o țară exportatoare de petrol în ciuda dezorganizării sale și politicilor sale relativ inospitaliere.
Guvernele servesc de asemenea ca furnizori de informații. Un exemplu este dat de “Agenția Investițiilor Străine – Sri Lanka” sau “Programul de investiții străine Japonia – India” cu accent particular asupra transferului de tehnologie.
Se argumentează deseori că stabilitatea politică reprezintă o precondiție importantă pentru efectuarea de ISD; în practică, încă, se dovedește faptul că existența unui climat politic instabil nu acționează ca un factor determinant important al ISD, poate datorită faptului că guvernele țărilor gazdă și investitorii au reușit, în aspecte concret – operaționale, să neutralizeze efectele negative potențiale ale unor astfel de factori adverși.
În același timp, în luarea deciziei de efectuare a investiției, firmele investitoare au în vedere reglementările administrative din țările gazdă. Astfel, un mare număr de țări au întreprins deja pași în direcția simplificării întregii proceduri prin care ISD sunt selectate și aprobate, fapt ce poate conduce la costuri mai scăzute atât pentru țările gazdă, cât și pentru investitori. Unele țări în curs de dezvoltare gazdă au instituit procedurile “o singură oprire”, prin care investitorii pot obține toate aprobările necesare legate de demararea unei investiții într-un singur loc și cu un minim de “formalități” administrative. Un alt exemplu în acest sens îl reprezintă adoptarea sistemului “listelor negative”, prin care toate sectoarele economice gazdă sunt deschise ISD, cu excepția celor în mod expres menționate pe listă.
2. TEORII ALE INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE
ȘI ALE FIRMELOR MULTINAȚIONALE
2.1. Teoria mobilității internaționale a factorilor de producție
Pentru a asigura o bază a teoriei ISD trebuie să pornim de la teoria mobilității internaționale a factorilor, care reprezintă o altă formă a integrării pe lângă mișcarea bunurilor și serviciilor (export – import). Mobilitatea factorilor include migrația muncii, transferul de capital ori împrumuturile internaționale și transferul unor abilități specifice (management, grad de control, marketing, know-how etc.), toate formând un lanț internațional implicat în formarea corporațiilor multinaționale.
Principiile mobilității internaționale a factorilor nu diferă esențial de acel comerț internațional cu bunuri. Împrumuturile internaționale și migrația internațională a muncii pot fi gândite ca avantaje în cauze și efecte mobilității bunurilor.
Deși există o circularitate economică fundamentată în comerț și mobilitatea factorilor, totuși, există diferențe majore în contextul politic. O țară abundentă în muncă poate, în anumite circumstanțe să importe bunuri intensive în capital; în alte circumstanțe, ea poate cere capital prin împrumuturi din afară. O țară abundentă în capital importă bunuri intensive în muncă ori să înceapă să angajeze muncitori emigranți. O țară care este prea mică să suporte firme de o mărime eficientă poate importa bunuri, firmele mari au un avantaj sau să permită acelor bunuri să fie produse local de filiale. În fiecare caz, strategiile alternative pot fi similare în consecințele lor pur economice, dar să difere radical în acceptabilitatea lor politică.
MF tinde să ridice mai multe dificultăți politice decât comerțul internațional. Astfel MF este subiectul mai multor restricții decât comerțul cu bunuri. Restricțiile de emigrare sunt aproape universale. Până recent, câteva țări europene, cum ar fi Franța, și-a menținut controlul asupra mișcărilor de capital deși ele aveau un virtual comerț liber cu bunuri cu vecinii lor. Investițiile făcute de corporațiile multinaționale cu bază în străinătate este privită cu suspiciune.
Mobilitatea internațională a muncii
Discuția va începe cu o analiză a efectelor mobilității muncii. În lumea modernă, restricțiile asupra fluxului muncii sunt legitime – aproape fiecare țară impune restricții de imigrare; este de asemenea mai simplu în unele cazuri să se analizeze mișcările de capital.
Modelul static
Cel mai bun mod de a înțelege MF este de a începe cu o lume care nu este integrată economic, apoi vom examina ce se întâmplă când tranzacțiile internaționale sunt permise. Să presupunem că avem o lume cu 2 țări ce compun o Origine și o Gazdă fiecare cu 2 factori de producție, pământ și muncă. Astfel nu există nici o ocazie pentru comerțul obișnuit, schimbul diferitelor bunuri, în această lume. Singurul mod pentru aceste economii să devină integrate (una cu cealaltă) este printr-o mișcare ori a pământului ori a muncii. Pământul prin definiție nu se poate mișca: deci există un model a integrării datorită mobilității internaționale a muncii.
Înainte de a introduce MF, totuși, să analizăm nivelul de output din fiecare țară. Pământul (T) și munca (L) sunt singurele resurse rare. Astfel, output-ul fiecărei țări va depinde, alte condiții fiind asemănătoare, de cantitatea disponibilă din acești factori. Relația dintre proviziile de factori pe de o parte și output-ul economiei pe de altă parte se referă la o funcție de producție a economiei, pe care o notăm cu Q (T,L).
Un mijloc folositor de a privi la funcția de producție este să întrebăm cum output-ul depinde de furnizarea unui FDP, menținând cantitatea din celălalt factor neschimbată. Aceasta este arătat în Fig. 2.1. Panta funcției de producției măsoară creșterea în output care ar trebui câștigată prin folosirea unei unități de muncă în plus și astfel se referă la produsul marginal al muncii.
Cu cât mai mare este furnizarea de pământ, cu atât mai mare este output-ul; totuși, produsul marginal al muncii scade pe măsură ce sunt angajați mai mulți muncitori.
Fig. 2. 1.Funcția de producție a economiei
Output
Q Q( T,L)
Muncă, L
Fig. 2.2. Produsul marginal al muncii
Produsul marginal al muncii (MPL)
Rente
Salariul real
salarii
Muncă, L
Caracteristicile produsului marginal:
produsul marginal al muncii scade odată cu angajarea;
suprafața de sub curba produsului marginal egalează output-ul total.
Dar despre venitul adus de pământ? Output-ul total al economiei poate fi măsurat prin suprafața de sub curba produsului marginal; câștigurile muncitorilor egalează rata câștigului real odată cu angajarea muncitorilor, și deci egalează suprafața indicată pe figură. Ceea ce rămâne, arată de asemenea, rente câștigate de proprietarii de pământuri.
Presupunem că Originea și Gazda au aceeași tehnologie, dar diferite raporturi pământ-muncă. Dacă Originea este o țară abundentă în muncă, muncitorii din Origine vor câștiga mai puțin decât aceia din Gazdă, în timp ce pământul din Origine câștigă mai mult decât în Gazdă. Aceasta creează în mod evident un stimulent pentru ca FDP să se miște. Muncitorii din Origine ar dori să se mute în Gazdă; proprietarii de pământuri ar dori de asemenea să-și mute pământul lor în Origine, dar presupunem că acest lucru este imposibil. Următorul nostru pas este să permitem muncitorilor să se deplaseze și să vedem ce se întâmplă.
Mișcarea Internațională a Muncii
Acum presupunem că muncitorii sunt în stare să se miște între cele două țări. Muncitorii se vor deplasa din Origine în Gazdă. Această mișcare va reduce forța de muncă din Origine și astfel va crește câștigul real din Origine, în timp ce va crește forța de muncă și va scădea câștigul real în Gazdă. Dacă nu există nici un obstacol în calea mișcării muncii, acest proces va continua până când produsul marginal al muncii este egal în cele două țări.
Fig. 2.3. Cauze și efecte a mobilității internaționale a muncii
MPL Produsul marginal al muncii
MPL”
B
A
MPL” C
MPL
O L2 L1 O”
Grad de Migrația muncii de Grad de
ocupare acasă în străinătate ocupare
Inițial muncitorii OL1 sunt angajați Acasă, în timp ce muncitorii L1O” sunt angajați în străinătate; munca migrează de Acasă în Străinătate până ce muncitorii OL2 sunt angajați acasă, L2O” în Străinătate și câștigurile sunt egale.
Fig. 2.3. ilustrează cauzele și efectele mobilității internaționale a muncii. Axa orizontală reprezintă forța de muncă totală a lumii. Muncitorii angajați în Origine sunt măsurați de la stânga, iar cei din Gazdă de la dreapta. Pe axa verticală este arătat produsul marginal al muncii din fiecare țară. Inițial, noi presupunem că există muncitoriiOL1 în Origine, L1O” în Gazdă. Fiind dată aceeași alocație, câștigul real ar fi mai scăzut în Origine (pct. C), decât în Gazdă (pct. B). Dacă muncitorii se pot mișca în mod liber către acea țară care oferă un câștig real mai mare, ei se vor mișca din Origine în Gazdă până ce rata câștigului real devine egală. Distribuirea eventuală a forței de muncă din lume va aceea cu muncitorii OL2 în Origine și L2O” în Gazdă (pct. A).
Trei puncte ar trebui menționate despre această redistribuire a forței de muncă din lume:
– el conduce la o convergență a ratelor câștigurilor reale; câștigurile reale cresc Acasă și scad în Străinătate.
– el crește output-ul mondial ca un întreg; output-ul din Străinătate crește în suprafața de sub curba produsului său marginal de la L1 la L2, în tip ce căderea de acasă corespunde suprafeței de sub curba produsului său marginal; vedem din figură că câștigul din Străinătate este mai mare decât pierderea de Acasă, printr-o cantitate egală cu suprafața colorată ABC din figură.
– în ciuda acestui câștig, câțiva oameni suferă din cauza schimbării; aceia care la început lucrau Acasă primesc câștiguri reale mai ridicate, dar acei care la început lucrau în străinătate primesc câștiguri reale mai scăzute; proprietarii de pământ din Străinătate beneficiază de o ofertă de muncă sporită, pe când cei de Acasă o duc din ce în ce mai greu.
2.2. Teoriile neoclasice privind FMN și ISD
2.2.1. O privire asupra perioadei dinaintea anilor ’60
Înaintea anilor ’60 nu era fundamentată o teorie a FMN sau a ISD. Încercările de a explica activitățile firmelor dincolo de granițele naționale reprezintă un amestec de:
o teorie formală a mișcărilor de capital (de portofoliu);
o serie de studii empirice despre influența locației asupra ISD;
apelul unor economiști de a modifica teoria neoclasică a comerțului odată cu internaționalizarea unor industrii;
explicarea activităților externe ca integrare verticală sau orizontală.
Dar în anii ’60 au apărut două contribuții importante și deschizătoare de drumuri la teoria FMN. Fiecare a apărut independent una de cealaltă și au fost privite din perspective diferite, iar trăsăturile principale ale acestora vor fi descrise în următoarele două paragrafe.
2.2.2. Contribuția lui Stephen Hymer
Prima contribuție a fost cea a lui Stephen Hymer, în anii 1960 și 1968, care și-a exprimat dezacordul privind teoria transferurilor indirecte de capital ca explicație a activităților lucrative străine ale unei firme. El identifică astfel 3 motive:
odată ce riscul și nesiguranța, ratele de schimb volatile și costul tranzacțiilor și obținerii informațiilor au fost încorporate teoriei clasice a portofoliului, multe din previziuni și concluzii au devenit nule;
el susține că ISD implică transferul unui pachet de resurse (tehnologie, aptitudini manageriale etc.) și nu doar capital financiar așa cum teoreticienii portofoliului au încercat să explice;
caracteristica cea mai importantă a ISD este că nu are loc nici o schimbare a proprietății asupra resurselor și drepturilor transferate, spre deosebire de investițiile indirecte care, odată tranzacționate pe piață, necesită un schimb de proprietate.
Se observă deci că Hymer a fost interesat doar de explicarea ISD prin mijloacele prin care firmele erau capabile să controleze uzul drepturilor de proprietate transferate filialelor lor din străinătate.
Afirmația lui Hymer conform căreia “o firmă internațională este o firmă care-și internalizează piața” apare ca un prolog la teoria internalizării și explică motivele pentru transferul de cunoștințe, personal calificat și tehnici manageriale.
Totuși, munca lui Hymer este cel mai bine cunoscută prin aplicativitatea abordării organizației industriale. Astfel, scenariul este următorul: firmele care vor să dețină și să controleze activități externe creatoare de valoare adăugată trebuie să posede o serie de avantaje inovatoare, de cost, financiare sau de marketing (devenite avantaje specifice) care să contracareze dezavantajele cu care se confruntă în competiția cu firmele indigene din țările în care produc. Iar aceste avantaje, care se presupun a fi exclusive firmelor ce le dețin, apar ca urmare a imperfecțiunii pieței, pe care Hymer le găsește în analiza clasică asupra barierelor în calea competiției locale și pe care le extinde la nivel internațional.
El a fost de asemenea interesat și de expansiunea teritorială a firmelor ca mijloc de exploatare a puterii lor de monopol, dar, susține el, acesta nu este un lucru negativ să reprezinte o pierdere socială dacă profiturile în creștere apărute dintr-o eficiență superioară a firmelor străine dacă prețurile produselor finale nu sunt mai mari decât în alte condiții.
Hymer a ținut să demonstreze că FMN ar putea să ajute la îmbunătățirea alocării internaționale a resurselor pe o piață imperfectă, iar contribuția lui, ca o concluzie, a fost un punct de plecare pentru o analiză mai riguroasă a teoriei internalizării.
2.2.3. Raymon Vernon și ciclul produsului
Dacă Hymer s-a folosit de economia industrială și organizațională, Raymon Vernon și colegii săi de la Harward au ținut cont de cele mai noi teorii ale comerțului din anii ’50 și ’60 pentru a explica acest fenomen.
În 1966, Vernon a folosit un concept micro-economic (ciclul produsului) pentru a-l ajuta să explice un fenomen macro-economic, cel al activității externe a FMN americane în perioada postbelică.
Ipoteza de lucru folosită de Vernon este că, pe lângă înzestrările naturale și resursele umane, tendința țărilor de a se angaja în comerț depinde de asemenea de capacitatea de a îmbunătăți aceste mijloace sau de a crea altele noi, în special capacitate tehnologică; tot ca ipoteză, el a susținut că eficiența firmelor în organizarea acestor mijloace umane și fizice este un avantaj specific țării de origine.
Ciclul produsului, în viziunea lui Vernon, apare astfel:
inițial, produsul (sau mai corect, activitățile lucrative bazate pe mijloace din proprietatea firmei) este produs pentru piața din țara de origine și aproape de aceasta și de inovație;
la următorul stadiu, datorită unei combinații favorabile a avantajelor de inovare și de producție oferite de țara de origine, produsul este exportat în alte țări aproape similare cu țara de origine din punct de vedere al cererii și capacităților de aprovizionare;
gradual, pe măsură ce produsul devine standardizat și matur, avantajul competitiv al firmelor producătoare se schimbă de la unicitatea produsului la abilitatea lor de a minimiza costurile; presiunile de a asigura eficiența costului sporesc, așa încât imitatorii își fac loc pe piață;
în același timp, pe măsură ce cererea devine mai elastică din punct de vedere al prețului, pe măsură ce munca devine un element mai important al costurilor și pe măsură ce piețele străine se extind, cresc atracțiile spre activitățile lucrative localizate în străinătate mai degrabă decât spre acelea locale;
acestea pot fi grăbite de existența unor bariere comerciale sau de anticiparea instaurării unei competiții pe aceste piețe străine;
Vernon susține că, dacă condițiile din țara gazdă sunt prielnice, filiala ar putea să înlocuiască exporturile companiei mamă și chiar să exporte ea către aceasta.
De asemenea, Vernon identifică explicit reducerea riscului organizațional ca motiv pentru, și ca urmare a, ISD.
Modelul lui Vernon a fost introdus pentru a explica producția orientată spre piață, dar nu și-a propus să explice și orientarea spre resurse, eficiență sau strategie a ISD.
Ca și Hymer, Vernon nu s-a referit decât la o parte din problemele care înconjoară FMN.
2.2.4. Alte abordări apărute în anii ‘70
La începutul anilor ’70 au apărut multe încercări ale economiștilor de a redefini și testa teoriile lui Hymer și Vernon:
Stephen Magee în 1977 care a fost interesat de motivele firmelor de a-și internaliza piața variază în decursul timpului;
alții s-au focalizat asupra variabilelor care influențează decizia firmelor de a-și licenția drepturile de proprietate ca o alternativă la ISD (Teleno în 1979, Contractor – 1980);
Kuickerbocker argumentează în 1973 că, pentru a-și minimiza riscul și deci pentru a evita competiția de structură, firmele vor intra pe noi piețe străine pentru a asigura interesele comerciale proprii;
Yair Ahareni a identificat printr-un studiu micro-organizațional factorii de influență a firmelor pentru a se angaja în ISD: dacă o firmă este compatibilă în a face ISD, studiul de fezabilitate necesar, procesul de luare a deciziei, termenii de negociere cu părțile din țara gazdă, implicațiile angajamentului extern asupra structurii organizaționale globale și a strategiei firmei;
ipoteze de diversificare a riscului;
teorii macro-financiare și a ratelor de schimb.
2.3. Teoria internalizării și locației
Teoria internalizării a fost elaborată la mijlocul anilor ’70 de un grup de economiști din Suedia, Canada, Marea Britanie și SUA care au lucrat independent unii de alții. Ipoteza de bază a teoriei este că ierarhiile multinaționale reprezintă un mecanism alternativ pentru organizarea activităților lucrative dincolo de granițele naționale la mecanismul pieței, și că firele se angajează în ISD doar dacă sunt convinse că beneficiile nete ale activităților locale și străine îmbinate și tranzacțiile ce iau naștere de aici depășesc pe acelea oferite de relațiile de comerț exterior. Presupunerea de bază a acestei teorii este că, dată fiind o anumită distribuire a factorilor, activitatea FMN va fi strâns legată de costul de organizare a piețelor externe în produse intermediare.
Teoria internalizării se referă în primul rând la identificarea situațiilor în care piețele pentru produsele intermediare sunt potrivite a fi internalizate, deci acelea în care firmele dețin și controlează activități lucrative dincolo de granițele lor naturale.
Ea caută să explice integrarea orizontală și verticală la nivel internațional a firmelor în termenii costurilor și beneficiilor relative a acestei forme de organizare în comparație cu tranzacțiile de pe piață; unele tipuri de tranzacții dintre anumiți cumpărători și vânzători necesită costuri mai mari decât altele. Costurile organizării ierarhice sunt de asemenea specifice industriei, țării și firmei.
Teoria internalizării poate fi considerată o teorie generală privită ca fiind capabilă să prezică situațiile în care firmele aleg să-și internalizeze piețe străine.
De asemenea, s-a ajuns la necesitatea de a se integra variabilelor industrializării și variabilele locației.
Elementele primare necesare acestei teorii a firmelor multinaționale pot fi văzute cel mai bine privind la un exemplu. Să considerăm industria auto din Mexic. În termenii producției, Mexic-ul este în mare măsură auto-suficient în automobile, asamblând aproape toate mașinile vândute aici și producând de asemenea majoritatea componentelor pentru aceste mașini. Totuși, firmele care produc automobilele sunt filiale ale principalilor fabricanți de automobile din SUA. Acest aranjament este obișnuit, dar ar trebui să ne dăm seama că există 2 alternative evidente. Pe de altă parte, în loc de a produce în Mexic, firmele din SUA ar putea produce în SUA și să exporte în Mexic. Pe de altă parte, firmele deținute și controlate de rezidenții din Mexic ar putea produce automobile. De ce atunci există acest aranjament particular, în care aceleași firme produc în țări diferite?
Teoria modernă a întreprinderilor multinaționale începe prin a face distincție între cele 2 întrebări. Prima, de ce este un bun produs în 2 (sau mai multe) țări diferite mai degrabă decât în una? aceasta este cunoscută ca întrebarea locației. A doua, de ce este producția în locații diferite realizată de aceeași firmă mai degrabă decât de firme diferite? Aceasta este cunoscută ca întrebarea internalizării. Avem nevoie de o teorie a locației pentru a explica de ce Mexicul nu importă automobilele sale din SUA și avem nevoie de o teorie a internalizării pentru a explica de ce industria auto a Mexicului nu este controlată independent.
Teoria locației nu este dificilă în principiu. Localizarea producției este adesea determinată de resurse. Minele de aluminiu trebuie să fie localizate unde este bauxită. Întreprinderile de minicomputere își localizează cercetarea în Massachusetts sau Nordul Californiei, iar fabricarea este plasată în Irlanda sau Singapore. Alternativ, costurile de transport și alte bariere în calea comerțului pot determina locația. Industria auto mexicană există în mare parte datorită cotelor de import și a altor măsuri de protecție care limitează importurile. Problema este că factorii care determină deciziile unei corporații internaționale despre unde să producă nu sunt probabil prea diferite de acelea care determină modelul comerțului în general.
Teoria internalizării este o altă problemă. De ce nu sunt companii auto independente în Mexic? Putem observa mai întâi că există întotdeauna tranzacții importante între operațiile multinaționale în țări diferite. Output-ul unei filiale este adesea un input pentru producția alteia; sau tehnologia dezvoltată dintr-o țară poate fi folosită în altele; sau managementul poate folosi cu succes în activitățile de implantare în câteva țări. Aceste tranzacții sunt ceea ce leagă firmele multinaționale împreună și firmele ce presupunem că există astfel încât să faciliteze aceste tranzacții. Dar tranzacțiile internaționale nu trebuie să se realizeze numai în interiorul unei firme. Componentele pot fi vândute pe o piață deschisă, iar tehnologia poate fi cedată prin licență altor firme. De aceea motivul MNE se referă la “internalizare”.
Am definit un concept, dar nu a explicat încă ce dă strălucire internalizării. De ce unele tranzacții sunt conduse mai profitabil în interiorul unei firme mai degrabă decât între firme? Există aici o varietate de teorii, dar cea mai fundamentală este teoria de locație. Putem observa 2 puncte de vedere influențabile, totuși, despre faptul de ce activitățile în diferite țări pot fi integrate eficient într-o singură firmă.
O primă privire poate accentua avantajele internalizării pentru “transferul de tehnologie”. Tehnologia, definită ca orice tip de creșteri economice, poate fi câteodată vândută sau licențiată. Există importante dificultăți în a face asta, totuși. Adesea tehnologia implicată, se spune, care sprijină o întreprindere nu a fost niciodată evidențiată; ea este încorporată în cunoștințele de grup sau individuale și nu poate fi împachetată și vândută. De asemenea, este dificil pentru un cumpărător viitor a estima cât de mult valorează tehnologia – dacă cumpărătorul are la fel de mult ca și vânzătorul, nu va fi nici o nevoie de a cumpăra! În final, drepturile de proprietate asupra cunoștințelor sunt adesea greu de stabilit. Dacă o firmă europeană licențiază tehnologia unei firme americane, alte firme americane pot imita în mod legal acea tehnologie. Toate aceste probleme s-ar putea reduce dacă o firmă, în loc de a vinde tehnologia, ar putea să-și implementeze filiale.
A doua privire accentuează avantajele internalizării pentru “integrarea verticală”. Dacă o firmă produce un bun care este folosit ca un input pentru o altă firmă, pot apărea o serie de probleme. Pentru un motiv, dacă fiecare are o poziție de monopol, ele pot intra într-un conflict: firma din aval încearcă să mențină prețul scăzut în timp ce firma din amonte încearcă să-l ridice. Ar putea exista probleme de coordonare dacă cererea și oferta sunt nesigure. În final, un preț fluctuant poate impune un risc excesiv asupra uneia dintre părți. Și, dacă firmele din amonte și aval se combină într-o singură firmă “integrată vertical”, aceste probleme pot fi evitate sau cel puțin reduse.
2.4. Investițiile străine și avantajul competitiv
Factorii determinanți ai competitivității
Optând pentru interpretarea competitivității ca decurgând în mod esențial din productivitatea cu care o națiune își utilizează resursele într-un anumit domeniu, avantajul competitiv localizează acel nivel al productivității care permite firmelor să realizeze pe piața internațională exporturi substanțiale și susținute către un număr semnificativ de țări, sau să fie prezente ca generatoare importante de ISD. Nici o națiune nu poate fi competitivă în toate tipurile de activități economice. Mai mult chiar, în prezent se accentuează caracterul dinamic al competitivității, astfel încât ea devine tot mai puțin o problemă de maximizare a rezultatelor în cadrul unor constrângeri fixe, cum ar fi dotarea cu factori, și tot mai mult dependența de capacitatea statelor de a genera acel mediu și a firmelor de a acționa în acea manieră care să conducă la îmbunătățirea calității factorilor, la creșterea productivității în utilizarea lor, la crearea de noi factori. În condițiile în care cea mai mare parte a acestora sunt mobili și nu imobili, în care dependența proceselor economice de anumiți factori de producție (resurse naturale, forță de muncă slab calificată) scade sub presiunea schimbărilor tehnologice, în care progresele organizaționale și de coordonare permit firmelor să reamplaseze activități economice, simpla și exclusiva dezvoltare a unor avantaje competitive bazate pe factori de producție ar reprezenta o eroare.
Demersuri de cercetare deosebit de ample ale lui Michael E. Porter, sprijinit de echipe de colaboratori din mai multe state, au condus la numite concluzii cu privire la factorii determinanți ai avantajului competitiv național într-o anumită activitate economică (denumită generic – industrie).
Aceștia sunt grupați în patru categorii, dar la fel de important este, în viziunea lui Porter, sublinierea legăturilor biunivoce dintre respectivele categorii. Sistemul rezultat este denumit metaforic “diamantul” avantajului competitiv național într-un anumit domeniu economic.
Cele patru categorii de elemente determinante sunt următoarele:
dotarea cu factori de producție: resurse umane, resurse naturale, resurse constituind cunoștințe – tehnice, științifice, de piață – , capital și infrastructură;
condițiile cererii, respectiv, nivelul și structura acesteia, gradul său de sofisticare, capacitatea sa de a formula nevoi cu caracter anticipativ;
industriile furnizoare și cele adiacente, prin nivelul lor de dezvoltare și de competitivitate;
strategiile și structurile organizaționale ale firmelor, climatul concurențial.
Avantajul competitiv bazat doar pe unu sau doi factori determinanți poate fi localizat numai în industriile bazate pe resurse naturale sau care utilizează forță de muncă slab pregătită și tehnologii simple. Chiar și în aceste condiții, avantajul este nesustenabil pe termen lung, fiind deosebit de volatil, tocmai în virtutea gradului redus de diferențiere care îi stă la bază. Nici chiar existența unor factori favorabili în toate cele patru categorii nu este suficientă, în afara existenței unor legături puternice în cadrul sistemului.
În afara acestor factori, considerați a fi determinanți direcți, naturali ai competitivității, politica guvernului influențează, la rândul său, toate cele patru categorii, și deci, competitivitatea și procesul de punere în valoare, creare și susținere a avantajelor competitive. Opiniile cu privire la rolul politicii guvernului îmbracă aspecte diferite, chiar extreme, unele mergând până la a o include în rândul categoriilor de determinanți. Cert este că influența mai mare sau mai mică a politicii economice asupra competitivității poate fi regăsită, intermediat, la nivelul categoriilor menționate. Statul participă la crearea și dezvoltarea de factori de producție – pregătirea superioară a forței de muncă, crearea infrastructurii, influențarea ofertei și a cererii de capital; la orientarea cererii și, de dorit, la îmbunătățirea calității acesteia; la dezvoltarea ramurilor adiacente, și realizează, totodată, reglementarea cadrului concurențial și de afaceri în care operează firmele.
Avantajul competitiv, funcție de stadiul dezvoltării
În viziunea lui Porter, procesul de creare și dezvoltare a avantajelor concurențiale este un proces îndelungat. El elaborează o succesiune a stadiilor dezvoltării avantajelor concurențiale naționale, în fapt o etapizare a procesului dezvoltării economice prin prisma surselor caracteristice ale avantajului competitiv. Modelul realizează o simplificare a realității, întrucât, la un moment dat, sursele avantajului competitiv la nivelul unei țări sunt diferite pentru diferite industrii. Chiar și națiuni dezvoltate economic, precum Germania sau SUA continuă să aibă, în anumite ramuri, avantaje competitive decurgând aproape exclusiv din dotarea cu factori de producție, deși caracteristic este avantajul competitiv nuanțat, sofisticat, bazat pe inovare și tehnologie. Italia și-a susținut creșterea economică puternică prin constituirea unor avantaje competitive în industrii tradiționale și mature, precum textilele, confecțiile și încălțămintea. Aceasta demonstrează, între altele, că dezvoltarea unor avantaje concurențiale nu este cantonată exclusiv în ramuri de înaltă tehnologie. Totuși, se poate localiza o anume natură predominantă a avantajului competitiv al unei națiuni, la un anume moment, reflectat prin ramurile și segmentele de activitate economică în care firmele naționale concurează cu cel mai mare succes pe piața internațională.
Cele patru stadii ale dezvoltării economice astfel fundamentate sunt următoarele:
stadiul avantajului competitiv determinat de dotarea cu factori de producție. Porter apreciază că majoritatea statelor în curs de dezvoltare erau în acest stadiu la nivelul anului 1990, la fel precum și statele cu fostă economie planificată. Mai mult chiar, țări prospere, cu abundență de resurse naturale, cum ar fi Canada sau Australia se aflau, prin prisma sursei predominante a avantajului competitiv, în același stadiu;
stadiul avantajului determinat de volumul și calitatea investițiilor. Avantajul competitiv este creat prin investiții în tehnologii și facilități moderne de producție, în infrastructura competitivă. Caracteristică este deci acțiunea de ameliorare a calității factorilor de producție, aceasta realizându-se adeseori, precum în Japonia și Coreea de Sud, numai printr-un consens național vizând diminuarea consumului prezent în favoarea unor investiții pe termen lung. Din rândul țărilor în curs de dezvoltare sau al așa-numitelor state recent industrializate din Asia și America de Sud, numai Coreea de Sud se află într-un astfel de stadiu, Taiwan, Singapore, Hong-Kong și într-o mai mică măsură Brazilia prezentând semne de trecere spre această fază;
stadiul avantajului competitiv decurgând din inovare. Este faza în care procesul de îmbunătățire tehnologică și managerială, de modernizare a facilităților de producție este indigenizat, este creat, derulat de firmele naționale, fiind depășită etapa preluării acestora din afara granițelor. Firmele pot concura în segmente din ce în ce mai înguste și mai specializate, pe baza unor strategii globale, sub impactul pozitiv al unei cereri interne din ce în ce mai sofisticate, în timp ce activitățile bazate pe factori tradiționali suferă o transplantare în afara granițelor. Majoritatea statelor dezvoltate se află, sau au parcurs, chiar, această fază;
stadiul economiei în care forța motivațională este bunăstarea. Este un stadiu care, conform lui Porter, conduce la declin, întrucât bunăstarea prin ea însăși pare să anestezieze mobilul pentru investiții susținute, inovare și perfecționare. Avantajele competitive sunt tot mai greu de susținut, sunt pierdute în diferite domenii, astfel încât, în mod paradoxal devine necesară întoarcerea la primul stadiu, axat pe dotarea cu factori și costul acestora. Este cazul Marii Britanii, în care costul scăzut al forței de muncă joacă, în prezent, un astfel de rol. Italia, la rândul său, a parcurs întregul ciclu, pentru a reveni la stadiul avantajului competitiv născut din inovare.
2.5. Paradigma eclectică
Paradigma eclectică, gândită de Y. H. Dunning, caută să ofere un cadru general pentru gradul de dezvoltare și modelul producției desfășurate în străinătate de către o firmă și ale producției locale deținute de o întreprindere străină. Această teorie a FMN stă la intersecția dintre teoria macro-economică a comerțului internațional și teoria micro-economică a firmei.
Variabilele folosite sunt: structura piețelor, costurile de tranzacție, strategii manageriale, distribuția factorilor și, de asemenea, diferențele dintre firme privind sistemele organizaționale, abilitățile inovatoare și atitudinea privind riscul.
Implicarea economică a unei întreprinderi dintr-o țară în altele poate avea ca scop aprovizionarea piețelor străine și locale; producția pentru o anumită piață străină poate fi localizată în întregime sau în parte în țara de origine, pe piața străină, într-o a treia țară sau într-o combinație a acestora; similar, producția pentru țara de origine poate fi asigurată local sau din străinătate.
Ipoteza principală a paradigmei eclectice a producției internaționale se bazează pe patru condiții:
capacitatea de a deține avantaje specifice susținute față de firmele de alte naționalități de pe anumite piețe; aceste avantaje iau forma unei dețineri privilegiate de mijloace intangibile, ca și acelea care rezultă din guvernarea comună a activităților lucrative multinaționale; folosirea acestor avantaje vor duce la creșterea capacității creatoare a firmei și a valorii acestor mijloace;
presupunând satisfăcută prima condiție, capacitate în care firma înțelege că este în interesul ei de a adăuga valoare avantajelor sale specifice decât să le vândă (sau dreptul de folosire) altor firme străine; aceste avantaje sunt numite avantaje de internalizare a pieței, și pot reflecta o eficiență organizațională mai mare a ierarhiilor sau o abilitate de a-și exercita puterea de monopol;
presupunând satisfăcute primele două condiții, capacitatea în care interesele globale ale firmei sunt servite de crearea sau utilizarea avantajelor specifice într-o locație străină; ținând cont de faptul că resursele și capacitățile sunt distribuite inegal, deținerea lor de către anumite țări le oferă acestora avantaje locaționale față de cele care nu le posedă;
fiind dată configurația avantajelor specifice, de locație și de internalizare pentru o anumită firmă, capacitatea în care firmele cred că producția străină este compatibilă cu strategia ei managerială pe termen lung.
Astfel, schimbările privind fluxurile investițiilor directe pot fi explicate în termeni de schimbare a elementelor din configurația dată mai sus.
În continuare vom prezenta o serie din cele mai importante avantaje ale configurației, unele din ele explicând actul de inițiere a ISD, iar altele actele secvențiale ale producției străine:
Avantaje specifice:
ale firmei: drepturi de proprietate, bunuri intangibile, structura resurselor, inovația, managementul, sistemul organizațional și de marketing, organizarea muncii, know-how, experiența capitalului uman, finanțe, abilitatea de a reduce costul tranzacțiilor intra și inter-firme.
ale guvernării comun:
din capacitățile filialei: mărie, diversitatea producției, experiența câștigată, accesul la resurse și obținerea acestora în mod favorizat, abilitatea companiei-mamă de a realiza relații inter-firmă cooperative, acces exclusiv sau favorizat la piețe, sinergia;
din multinaționalitate: flexibilitatea operațională (arbitraj, producție, surse globale), acces favorizat la piețele internaționale, abilitatea de a-și însuși avantaje din diferențele geografice ale înzestrării cu factori și ale politicii guvernelor, abilitatea de reducere sau diversificare a riscurilor, abilitatea de a învăța din diferențele sociale și de a răspunde la resursele și cererea specifice țărilor.
Avantajele internalizării: evitarea costurilor de căutare și negociere, evitarea costurilor contractelor eșuate și a litigiilor, protejarea reputației, nesiguranța cumpărătorului, când piața nu permite discriminarea prețurilor, nevoia unui vânzător care să asigure calitatea produselor intermediare și finale, îmbinarea activităților interdependente, evitarea intervenției guvernamentale, controlul asupra aprovizionărilor și condițiilor de aprovizionare, controlul pieței en-detail, capacitatea de a se angaja în jocuri de piață (prețuri “de pradă”, conducere și urmărire, prețuri de transfer etc.).
Avantaje locaționale: distribuția spațială a resurselor (naturale și create) și a piețelor, prețurile de intrare, calitatea, productivitatea, costurile transportului internațional și comunicațiile, stimulente și obstacole investiționale, barierele artificiale în calea comerțului cu bunuri și servicii, infrastructura unei societăți, diferențe de ideologie, limbă, cultură și politică, sistemul economic și strategiile guvernamentale.
Paradigma eclectică oferă un cadru conceptual global pentru explicarea nu doar a nivelului, formei sau creșterii activității FMN, dar și modul în care această activitate este organizată; oferă un instrument robust pentru analizarea rolului ISD ca motor de creștere și dezvoltare; previzionează consecințele economice ale țărilor naționale în care FN operează și modul în care politicile țărilor gazdă și de origine pot afecta această activitate.
3. IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR FIRMELOR MULTINAȚIONALE
3.1. Politici ale țărilor gazdă și de origine privind FMN
3.1.1. Politici de stimulare și atragere a ISD
Deși nevoia de capital, tehnologie, experiență managerială este prezentă în orice economie națională indiferent de gradul de dezvoltare și complexitate, iar receptarea acestor surse și din străinătate este un fenomen pregnant al ultimelor decenii, atitudinea față de ISD este nuanțată, combinând măsuri de stimulare cu cele de descurajare sau de îngrădire a penetrării capitalului străin.
Măsurile de stimulare a investițiilor cuprind toate acțiunile guvernamentale ce duc la creșterea profitului investiției potențiale sau reduc riscurile pe care aceasta le presupune; ele compensează chiar o serie de influențe nefavorabile generate de factorii socio-politici sau instituționali.
Descurajarea ISD se realizează pe calea unor măsuri guvernamentale destinate a reduce profitul investiției sau a spori riscurile aferente ei, limitând-o sau excluzând-o de la anumite activități sau sectoare.
În general, măsurile de stimulare a ISD pot fi grupate astfel:
Măsuri întreprinse de țările gazdă: măsuri fiscale (amortizări accelerate, impozite preferențiale, scutiri de impozite, cota de asigurări sociale și de creare a rezervei de investiții), măsuri financiare (împrumuturi preferențiale, donații, concesiuni, garanții la împrumuturi) și alte măsuri (asistență legată de infrastructură, contracte guvernamentale preferențiale, furnizarea unor servicii, înființarea unor zone libere pentru comerț, întreprinderi și tehnologii);
Măsuri ale țărilor de origine: măsuri comerciale cu efect de descurajare, condiționări ale acordării unor facilități pentru investiția străină sau neacordarea lor.
Uneori, măsurile specifice de stimulare a ISD nu pot fi strict delimitate de stimulentele macroeconomice cu caracter temporal (exemplu: măsurile adoptate de unele guverne pentru a spori cererea de bunuri de echipament, subvenționarea importurilor de materii prime, politica cursului de schimb valutar, sau cele de echilibrare structurală – prin crearea de zone industriale cu aport de capital străin).
Principalele scopuri urmărite prin adoptarea acestor măsuri sunt următoarele:
îmbunătățirea performanței industriale (stimularea C&D, infuzie de tehnologii noi, metode manageriale eficiente etc.);
corectarea dezechilibrelor regionale (țări dezvoltate ca Norvegia sau Italia urmăresc în mod explicit acest obiectiv);
reducerea șomajului și optimizarea utilizării forței de muncă;
dinamizarea exportului.
Măsurile de descurajare a ISD urmăresc mai ales protejarea producției naționale și controlul asupra resurselor; astfel se pun o serie de condiții FMN; sporirea procentului de componente autohtone în realizarea produsului finit, programe de pregătire a forței de muncă și utilizarea acesteia peste o limită considerată minimă; obligativitatea reinvestirii unei cote de profit, anumite restricții de transfer etc.
Atitudinea țărilor ca primitoare de ISD poate fi văzută separat de țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.
Experiențe ale țărilor dezvoltate
Dominând piața internațională a ISD și resimțind din plin concurența chiar în cadrul grupului, statele dezvoltate au fost cele dintâi care au instrumentat politici de atragere direcționată a ISD, pe de o parte pentru a-și crea în această formă avantaje competitive, prin dezvoltarea selectivă a unor activități economice. În paralel, s-au urmărit și beneficii de ordin social, vizându-se stimularea ISD în anumite regiuni, rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice. Cu alte cuvinte, s-a produs o corelare cu, dacă nu chiar o integrare a măsurilor vizând ISD în politicile de dezvoltare sectorială sau regională. Nu întâmplător, statele care au elaborat astfel de politici, sunt state aflate în acele stadii ale generării avantajelor competitive în care prezența capitalului străin poate fi benefică. Este cazul Marii Britanii care, după ce a parcurs un ciclu complet al avantajului competitiv, este în pierdere de capacitate concurențială și a revenit în faza stadiului bazat pe factori de producție. Irlanda și Spania care, de asemenea, au atras puternic ISD, se află și ele în primele două stadii ale avantajului competitiv. Mai mult chiar, faptul că SUA au devenit principalul receptor de ISD în cadrul “triadei” SUA – Uniunea Europeană – Japonia pare să reflecte parcurgerea de către SUA a unei perioade de declin în competitivitate.
De remarcat că activitatea de atragere direcționată în dublu sens, respectiv atât prin prisma sursei, firmei generatoare a fluxului investițional, cât și prin prisma destinației, sector economic și chiar proiect, s-a amplificat și perfecționat pe fondul eliminării obstacolelor în calea ISD, precum și al urmăririi unei integrări corecte a acestora în economia locală. În acest ultim sens, facilitățile, sau, în anumite cazuri, accesul s-au acordat pe baza unor criterii precum: crearea de noi locuri de muncă, generarea de exporturi, gradul suficient de ridicat de aprovizionare cu bunuri și servicii de pe piața locală etc.
Pentru a se avea o imagine globală privind firmele multinaționale și investițiile străine directe, sunt prezentate tabelele din Anexa 6 și Anexa 9.
Experiențe ale țărilor în curs de dezvoltare
La nivelul statelor în curs de dezvoltare, tendința de deschidere economică și liberalizare a regimului ISD a fost integrată eforturilor acestora de redresare și reformă economică. În măsura în care procese ample de privatizare s-au desfășurat cu participarea substanțială a capitalului investițional extern (18,5 miliarde dolari dintr-un total de 60 miliarde dolari rezultate din vânzarea de active ale statului în perioada 1988-1992), se poate afirma că ISD au constituit un important instrument, acceptat și promovat ca atare de economii în curs de dezvoltare în acest proces, premisa în cele mai multe cazuri a creării de noi avantaje concurențiale. Dincolo de aceasta, demersurile de influențare directă a fluxurilor de ISD printr-o abordare pro-activă a pieței (promovarea de către instituții specializate a anumitor proiecte investiționale proprii) nu ating, în termeni generali, gradul de elaborare și eficiență întâlnit în statele dezvoltate, operându-se cu măsuri de stimulare condiționată și selectivă a ISD, în ramurile și activitățile considerate prioritare.
Pentru analiza cifrică a situației firmelor multinaționale în țările în curs de dezvoltare, a se vedea tabelul din Anexa 8.
Este, totuși, larg împărtășită ideea conform căreia ISD pot să aibă o contribuție efectivă la eforturile de dezvoltare ale statelor din această categorie. Impactul efectiv diferă de la o țară la alta, în funcție de o multitudine de factori, inclusiv în funcție de rolul ce se atribuie ISD în cadrul strategiei generale de dezvoltare. Deși nu se poate stabili în ce măsură ISD realizate în țări în curs de dezvoltare s-au datorat politicii de stimulare a acestora practicate de guverne, în virtutea momentului și sensului intervenției ISD în dezvoltarea industrială a respectivelor state, se pot distinge două ipostaze ale contribuției ISD:
contribuție la procesul de industrializare, deci de creare a unor structuri industriale: țări ale Americii Latine au cunoscut o astfel de realitate, ISD contribuind, spre exemplu, la dezvoltarea bazei tehnologice și la orientarea schimburilor externe în Brazilia. Firmele străine implantate în economia braziliană erau dominante în ramuri precum industria tutunului, farmaceutică, a echipamentelor de transport și a cauciucului, asigurând în 1990 aproximativ o treime din vânzările industriei prelucrătoare;
aport în cadrul procesului de transformare industrială, prin diversificarea structurii și introducerea ramurilor axate pe tehnologii moderne. Transferul de tehnologie constituie, de altfel, una din componentele cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă a ISD. Expresii ale unei atari contribuții ale acestor fluxuri pot fi regăsite în economiile dinamice ale Asiei, cum ar fi Coreea de Sud, Singapore, Taiwan. S-a urmărit stimularea competitivității cu ajutorul ISD, reușindu-se creșterea exporturilor de produse manufacturate, pe fondul renunțării la politicile de substituire a importurilor în majoritatea statelor în curs de dezvoltare în deceniile șase și șapte. ISD au contribuit la creșterea exporturilor atât în statele Asiei de Sud – Est, proces înlesnit de existența anterioară a unei astfel de orientări a investitorilor străini în regiune, cât și în țări ale Americii Latine, în care rolul jucat anterior de ISD constase în participarea substanțială la crearea unor structuri industriale vizând, în principal, piața locală. Creșterea exporturilor braziliene de produse cu înalt nivel tehnologic s-a datorat, în mare parte, activității firmelor cu capital străin.
În ultimii ani, în aceste țări în curs de dezvoltare, s-au experimentat cu succes o serie de tehnici ce măresc atractivitatea pieței receptoare:
stimulente acordate investitorilor care măresc rentabilitatea proiectului de investiții (stimulente fiscale, finanțare preferențială și swap-ul datoriilor externe practicat de țările din America Latină).
preluarea unei părți din riscurile (comerciale, de transfer, politice) investitorilor prin participarea la investiție a instituțiilor financiare bilaterale sau internaționale.
acordarea de asistență tehnică pentru sporirea fezabilității proiectului pe tot parcursul realizării lui.
3.1.2. FMN și transferul de tehnologie
Așa cum s-a văzut din subcapitolul precedent problema majoră în jurul căreia oscilează relațiile FMN și țările gazdă și de origine este reprezentată de transferul de tehnologie (cu sensul de cunoștințe tehnologice și capacități tehnologice).
În relațiile cu țara gazdă se pune problema adaptării tehnologiei transferate, operație determinată de patru determinanți principali:
Caracteristicile și mărimea pieței
Din punctul de vedere al tehnologiei de fabricație, în dorința de a obține economii de scară (deci cu o grijă deosebită acordată costurilor și beneficiilor proprii), activitatea unei FMN ar avea două efecte asupra țării gazdă: unele operații se vor desfășura diferit în filiale decât în firmele indigene și FMN vor prefera să-și standardizeze tehnologia pentru a evita costurile adaptării.
Deci, unele FMN vor subestima importanța adaptării și sunt cazuri în care unele dintre ele au înregistrat eșecuri pe piețe străine din acest motiv. Principalul motiv pentru care o FMN alege să-și adapteze tehnologia de fabricație în filiale este deoarece o filială produce un output mai mic, funcție de piața pe care acționează.
Din punctul de vedere al produsului, se întâlnesc două cazuri: fie produsele au caracteristici care pot trece granițele doar cu mici ajustări (Gillette, CocaCola etc.), fie FMN vor avea ca ținte consumatorii cu venituri ridicate și producătorii cu tehnologie superioară.
Diferențele de cost și de accesibilitate la factori
O FMN va încerca să-și selecteze tehnologia și în funcție de costul și accesul la resurse. Dacă este cazul unui cost scăzut al muncii, materiei prime și energiei și un cost ridicat al capitalului, tehnologia va fi una economisitoare de capital; iar în cazul unui cost scăzut al capitalului, materiilor prime și energiei și un cost ridicat al muncii, tehnologia va fi una economisitoare de muncă; la fel și în cazul unui cost ridicat al materiilor prime și energiei.
În funcție de aceste elemente, și mai ales când guvernele locale acordă prime pentru încurajarea angajărilor, FMN trebuie să realizeze unele modificări în design-ul produselor.
Accesul la materiale
FMN trebuie să țină seama în tehnologia transferată și de diferențele în accesul și calitatea materialelor și bunurilor intermediare locale, diferențe mai pronunțate în țările cele mai slab dezvoltate. Chiar dacă filialele ar dori să importe aceste inputuri, costurile de transport, barierele tarifare și netarifare și controlul inputurilor de către guverne ar putea să le conducă spre o aprovizionare locală.
Diferențele organizaționale și culturale
Deoarece costul de învingere a rigidității tradiției și practicilor de conducere a afacerilor este mai mare decât acela al adaptării mașinilor și introducerii de noi produse (datorită faptului că primul cost este mai intensiv în capital uman decât al doilea și că oamenii sunt mai rezistenți la schimbare și adaptare decât mașinile), este mai ușor pentru FMN să introducă noi mașini și produse decât noi metode de conducere a oamenilor.
De aici putem trage niște motive ale FMN pentru a-și centraliza sau descentraliza activitatea de C&D:
motive de centralizare: nevoia de a deține economii de scară, prezența industriilor de sprijin, nevoia de a fi adiacentă operațiilor din aval, accesul la resurse și capacități, experiența acumulată în know-how de C&D și în organizarea inovării, evitarea problemelor de coordonare a activităților transfrontaliere.
motive de descentralizare: necesitatea de a furniza bunuri caracteristice piețelor locale, diferențe privind materialele locale și necesitatea de a testa produsele local, nevoia de a fi în locuri cu aglomerări de activități de C&D, nevoia de a obține tehnologie nouă sau talente specializate, scanarea activităților de C&D ale firmelor străine, obținerea de avantaje din diferențele de resurse și piețe care sunt accesibile în străinătate, satisfacerea presiunilor guvernamentale locale etc.
Există astfel trei tipuri de laboratoare C&D aflate în conducerea filialelor: cele ce au ca funcție primară asistarea producției și punerea în funcțiune a ideilor importate de la compania mamă, cele integrate local care au ca sarcină adaptarea la piața gazdă și cele care au C&D ca parte a programului coordonat global de societatea mamă în cazul “laboratorului internațional și interdependent”.
Atitudinea și strategiile guvernelor din țările gazdă privind transferul de tehnologie pot fi sintetizate astfel: a nu face nimic (țări sau prea puternice sau prea slabe), limitarea anumitor sectoare la proprietate locală, limitarea cantității de ISD, cerințe de performanță specifice pentru investitorii străini, descurajarea clauzelor restrictive asupra transferului de tehnologie, impunerea unor condiții, încurajarea dezvoltării tehnologice indigene, încurajarea colaborărilor străine privind C&D, încercări de a obține cunoștințe prin metode alternative etc.
În relațiile cu țara de origine, FMN trebuie să aibă în vedere că tehnologia este de o importanță critică pentru susținerea competitivității statelor naționale moderne, iar FMN sunt principalii producători de tehnologie și deci sunt în atenția acestor guverne.
Astfel, de când tehnologia a devenit un sector important a dezvoltării și creșterii economice, guvernele încearcă să-și protejeze drepturile lor de proprietate, și aceasta deoarece tehnologia, comparativ cu resursele naturale, are patru trăsături distincte: ele trebuie create cu consum de resurse; odată create, costul marginal al copierii și folosirii tehnologiei este mai mic decât cel al resurselor, deci devine un bun public; tehnologia este mobilă în spațiu; societatea a inventat o varietate de măsuri și instrumente, inclusiv sistemul patentelor, pentru a încuraja producerea tehnologiei și protejarea inovatorilor împotriva disipării folosirii ei. Astfel, tehnologia devine un factor al avantajului competitiv iar națiunile au căutat întotdeauna să se protejeze împotriva eroziunii ei.
În modelul clasic, tehnologia și capitalul erau independente una de cealaltă, dar ambele erau tranzacționate pe piață; dar odată cu apariția FMN, pentru căutarea și controlarea resurselor naturale și a piețelor, exportul de tehnologie devine internalizat în măsura în care marea parte a acesteia este încorporată FMN.
În consecință, în politicile privind exporturile de tehnologie, guvernele din țările de origine trebuie să țină cont de rolul unic și special al FMN ca purtători internaționali de tehnologie.
Grijile țărilor de origine privind transferul de tehnologie privesc două motive: primul este că FMN, angajându-se în ISD, își deviază energiile de la activitățile creatoare din aceste țări, iar al doilea că, exporturile tehnologice, majoritatea prin intermediul FMN, îmbunătățesc competitivitatea internațională a firmelor din țara primitoare față de cele din țara donatoare.
Însă, chiar dacă aceste griji pot fi veridice, țările de origine (care sunt în general țări dezvoltate) nu-și pot permite totuși să stopeze exportul de tehnologie spre țările în curs de dezvoltare prin intermediul FMN. Iar aceasta se observă dacă se face o mutare în modul de abordare a fenomenului care nu trebuie privit ca o amenințare la investițiile, locurile de muncă și tehnologia locale, ci ca mijloace de cucerire și de acces protejat la piețe străine, obținerea de resurse și capacități vitale competitivității țării exportatoare de capital, asigurarea unui imbold pentru prosperitatea țărilor în curs de dezvoltare, protejarea sau întărirea poziției competitive a unei țări industrializate în raport cu alta.
3.2. Alte influențe ale activității FMN
3.2.1. FMN și managementul resurselor umane
Este larg teoretizată ideea că, din punct de vedere al finalității, activitatea economică există pentru a promova bunăstarea umană; oamenii sunt totuși și participanți activi la această activitate în calitate de oameni de știință, ingineri, manageri, administratori, agenți de vânzări, muncitori. Iar activitatea FMN are efecte contradictorii privind diviziunea internațională a muncii: duce la îmbunătățirea resurselor umane (mai ales a celor din C&D și administrație) în țara de origine, iar privind din perspectiva țării gazdă, în funcție de natura procesului de producție introdus de FMN, gradul de calificare a muncii poate fi mai scăzut sau mai ridicat.
Alte FMN își creează chiar avantaje specifice noi prin recrutarea unui număr important de muncitori necalificați sau slab calificați dintr-o țară și transportarea lor în vederea angajării într-o alta.
O FMN afectează de asemenea condițiile de muncă și salariale internaționale: în primul rând, ținând cont de faptul că experiența mare și informațiile pe care FMN le dețin privind compensarea angajaților, practicile de muncă și managementul personalului în diferite părți ale lumii, o FMN este capabilă de a implementa cele mai bune practici de stimulare și motivare a angajaților și de creștere a productivității în toate filialele sale (de obicei sunt transferate în filiale metodele adoptate în țara de origine).
În al doilea rând, managementul unei FMN are o putere și flexibilitate mai mari în negocierea cu uniunile sindicale sau guvernele a practicilor de muncă, condițiilor de angajare și dezvoltarea resurselor umane în țările în care dețin filiale, decât firmele indigene.
Un al treilea fapt ar fi relațiile dintre FMN și guvernele țărilor gazdă; în multe cazuri, modurile de abordare a problemelor muncii a celor două țări pot să fie diferite datorită metodelor și legilor acceptate de ele.
Este de menționat și efectul pe care îl are activitatea FMN ca promotori de ISD, privind ocuparea indirectă a forței de muncă, care depinde de mărimea output-ului produs de filiale străine, de capacitatea acestora de a se aproviziona cu produse intermediare de la furnizorii locali și modul de alegere a tehnologiei funcție de menirea filialei și caracteristicile furnizorilor. Pe lângă aceste efecte pe verticală, pot fi înregistrate și efecte pe orizontală în rândul întreprinderilor locale ca rezultat al competiției cu filiala FMN, și la nivel global prin cheltuielile făcute de angajații filialei.
În țările care acționează, FMN duc de asemenea o politică de pregătire și ridicare a nivelului de calificare a resurselor umane; deși unele sunt tentate să acorde salarii asemănătoare firmelor locale, multe acordă un nivel asemănător firmelor internaționale care sunt mai mari; condițiile de muncă, comparativ cu cele locale, sunt la standarde mult mai ridicate; duc o politică agresivă de recrutare a personalului, fiind identificate două cazuri: angajarea de persoane înalt calificate și pregătite sau de personal mai tânăr și mai puțin experimentat pentru a fi apoi “șlefuit”.
Pentru țara de origine pot exista patru consecințe în acest plan:
efecte de reorientare a producției și ocupării cu forță de muncă, atunci când producția străină înlocuiește exportul iar output-ul filialelor este importat de țara investitoare și este nevoie de angajări pentru a susține acest output importat;
efecte de stimulare a exportului, atunci când filiala se aprovizionează cu materii prime, produse intermediare, capital, produse finite și servicii de la societatea mamă sau de la companii din țara de origine, creându-se noi oportunități de angajare;
efectul de angajare în sediul companiei mamă căci, pe măsură ce activitatea filialei crește, vor crește și inovarea, managementul și alte activități colaterale care, fiind în general desfășurate de societatea mamă, vor genera noi locuri de muncă;
efectul de ocupare în firmele de “sprijin” a activității filialelor, fiind de fapt o ocupare indirectă (firme de contabilitate, consultanță, de engineering, bănci etc.).
3.2.2 FMN: balanța de plăți și structura comerțului
FMN și filialele lor cuprind, în general, o mare parte din exporturile și importurile țărilor gazdă și de origine, datorită faptului că acționează în sectoare intens – comerciale și că puterea lor de ase angaja în comerț este mai mare decât a firmelor indigene. Astfel, la începutul anilor ’90, de exemplu, aproximativ 45% din exporturile de mărfuri ale SUA erau ale FMN americane și ale filialelor străine în SUA, caz care era real și pentru Marea Britanie; în cazul Japoniei, doar FMN japoneze erau responsabile pentru 1% din exporturi și 57% din importuri.
Dar o parte considerabilă a acestui comerț internațional se realizează în cadrul aceleiași firme, astfel că aproximativ o treime din comerțul mondial cu bunuri și servicii ia forma unui comerț intra-firmă.
Dar este de observat că, pe măsură ce exporturile angajate de companiile-mamă a FMN par să crească, importurile lor tind să se stabilizeze sau să scadă.
Ca efect asupra balanței, tranzacționarea unei activități în străinătate de către o FMN presupune mai întâi un output de capital inițial, iar apoi unul al activităților curente (furnizarea de produse intermediare, pentru prelucrare de produse finite pentru revânzare, servicii privind know-how, marketing etc.), ceea ce duce la creșterea exporturilor companiei-mamă. Dar, în funcție de scopul ISD, filialele pot înlocui și reduce exporturile și importurile companiei-mamă și efectul multiplicativ din țara de origine.
Pentru țara gazdă, situația balanței de plăți pentru o firmă ar apărea astfel:
unde:
Bp – deficit sau excedent net al balanței de plăți;
E – valoarea exporturilor;
K – influxuri de capital;
Ck – valoarea bunurilor de capital importate;
Cr – valoarea bunurilor repetitive importate;
Dr – drepturi de autor și alte taxe tehnice și manageriale plătite țărilor străine;
D – dividende și alte dobânzi pentru țările investitoare.
După această formulă, cu excepția celor din Kenya, filialele FMN au înregistrat un deficit net al tranzacțiilor lor externe. Aceasta se explică prin preferința filialelor de a importa input-ul necesar; comparativ cu firmele locale, filialele importă în aceleași limite, dar exporturile sunt în general mai mici; de asemenea, este vorba și de un transfer mai mare spre exterior a dividendelor, profiturilor și drepturilor de autor decât influxul de capital.
Factori care conduc la preferința FMN pentru internalizarea comerțului pot fi sintetizați astfel:
tehnici: costuri fixe ridicate, un număr mare de investiții nerecuperate, produse intermediare perisabile, nivelul calității, informația, variația eficienței pe stadii adiacente producției;
puterea de piață: puterea de monopol ce duce la substituire în aval, putere de monopol la mai multe nivele, bariere de intrare proprii;
dinamica: veritatea produsului și a diviziilor sale de muncă;
fiscale: stimulente privind prețul de transfer, diferite rate de taxare a profitului, taxe ad-valorum, controlul schimbului, intervenția statului pe piețele produselor intermediare (regularizarea prețurilor).
3.2.3. FMN și structura de piață
Ne vom referi aici în primul rând la impactul activității FMN asupra structurii de piață din țările în care operează. Structura de piață este un termen generic care descrie caracteristicile rivalității dintre firmele angajate în activități lucrative asemănătoare, având produse și strategii de marketing asemănătoare.
Cea mai importantă caracteristică este concentrarea industrială, unde putem întâlni două situații: un grup mic de FMN care produc produse similare dar diferențiate pentru piețele locale sau internaționale proeminente și un număr mare de FMN ceva mai mici care furnizează produse mai specializate pentru un segment de piață particular. Dacă luăm cazul industriei automobilelor, Ford, General Motors, Toyota și Nissan fac parte din prima categorie, iar Jaguar, Porsche, Mercedes și Ferrari din a doua. Trebuie menționat faptul că pe o piață perfectă nu ar exista FMN (pentru că nu apare nevoia de internalizare a pieței), și că, pe măsură ce gradul de imperfecțiune a pieței crește, aceasta tinde spre oligopol sau monopol, ceea ce duce la creșterea firmelor.
Pe piața de operare, o filială poate avea urătoarele caracteristici în raport cu concentrarea locală:
mărimea medie a filialelor străine este mai mare decât cea a competitorilor locali;
principalii competitori sunt reprezentați de alte filiale străine;
efectul lor asupra gradului de concentrare, în funcție de caracteristicile specifice firmei sau țării, poate fi de reducere (crește numărul de competitori) sau de creștere (reducerea numărului de competitori prin instalarea unor bariere de intrare și adoptarea unor tactici anti-competitive) a acestuia;
filialele pot furniza o gamă mai redusă sau mai bogată de produse decât competitorii lor;
poate reduce imperfecțiunea pieței (deschiderea de noi piețe și surse de input-uri, accesul la patente și mărci de fabrică) sau poate întări barierele de intrare.
În ceea ce privește relațiile filialei cu furnizorii locali, există mai multe caracteristici și alternative:
cantitatea de bunuri și servicii cumpărate de la ei, condițiile de procurare și influența acestora asupra tehnologiei, managementului și competenței organizatorice ale furnizorilor;
decizia filialei de a produce în interiorul firmei sau de a cumpăra;
decizia filialei de a importa sau a procura inputurile de pe piața locală;
capacitatea furnizorilor locali de a furniza produse de calitate și nivelul prețurilor.
În funcție de atitudinea filialei și a furnizorilor locali, ei pot beneficia în mod reciproc de următoarele efecte: acces la informații, asistență tehnică, asistență financiară, asistență privind obținerea inputurilor, asistență privind localizarea activității, scheme manageriale și organizaționale, tehnici de fundamentare a prețurilor, obținerea de noi clienți, asistență privind exporturile pe alte piețe familiare FMN, sfaturi privind strategii de diversificare și secrete de negociere etc.
Iar în legătură cu clienții se poate face observația că, privind din perspectiva FMN, apare optarea pentru un din variantele: să vândă sau să continue ea însăși ciclul produsului. Chiar dacă FMN ar fi îndemnate în mod normal să vândă produsele finale, în cazurile în care calitatea și prețul operațiilor din aval sunt neconforme și afectează reputația, FMN preferă să încorporeze procesul final, rețeaua de distribuție și forța de vânzare.
Și astfel, deși în țara gazdă se pot înregistra economii la costurile de transport, de muncă și cele energetice, ele pălesc deseori în fața lipsei de competență tehnologică și facilități de transport, și astfel activitățile din aval se vor concentra în țări dezvoltate deoarece costul marginal de procesare în țara de origine este mai mic decât cel din țara gazdă, chiar dacă luăm în considerare cheltuielile de transport.
Ca o concluzie, FMN apar pe o poziție favorizată și singulară de stabilire și susținere a unei rețele de relații pe plan vertical, relații care deseori le integrează devenind relații intra-firmă.
La aceste relații trebuiesc și cele stabilite cu competitorii, care sunt în funcție de: numărul și mărimea firmelor, caracteristicile outputului și piața deservită, capacitatea de inovare, potențialul performanței economice, nivelul de protecție guvernamentală, avantajele specifice și forma de intrare pe piață.
Iar efectele pe care activitatea FMN le are asupra competitorilor locali pot fi sintetizate astfel: aprecierea mai mare a C&D, contractarea de licențe de la alte firme străine, diferențieri și diversificări ale produselor, o mai mare atenție acordată managementului și controlului, tehnici de marketing, prețuri competitive, ridicarea calității și standardelor de performanță.
4. STRATEGII ALE FIRMELOR MULTINAȚIONALE
4.1. Strategia globală și relațiile intra-firmă
4.1.1. Strategii de intrare și expansiune
Prin strategie se înțelege o alegere deliberată luată de managerii firmei privind organizarea resurselor și capacităților pe care le controlează cu scopul realizării unui set de obiective în decursul unei perioade de timp specificate. În cazul competiției perfecte, strategiile și managementul nu au un rol important, resursele sunt presupuse imobile și eterogene, firma este rațională, pasivă și fără libertate strategică, iar outputul și prețurile sunt predeterminate.
Odată ce este introdusă piața imperfectă, opțiunile de acțiune ale firmei devin mari iar managerii au roluri strategice importante; aceste roluri vor fi în funcție de gradul de imperfecțiune a pieței, de conflictul de interese dintre manageri și acționari, de judecata strategică privind factorii probabili și tipul care determină sensuri de acțiune și de atitudinea în fața riscului.
Comportamentul strategic al FMN este influențat în primul rând de puterea participanților de a influența prețurile, de abilitatea lor de a diferenția produsele și de prezența barierelor în calea competiției. Acestea apar în cazul în care firmele urmăresc maximizarea profiturilor; însă există multe alte opțiuni strategice în comportamentul contemporan al FMN, cum ar fi: concentrarea asupra costurilor, vânzărilor, creșterii și dezvoltării etc.
Majoritatea FMN au ca principală misiune producția, care este o activitate de creare de valoare, și cum aceste firme sunt în general integrate, se creează în interiorul lor un lanț al valorii adăugate între inputuri de o valoare cât mai mică și outputuri de o valoare cât mai mare, rezultând profituri care pot fi distribuite acționarilor sau pot fi reinvestite în speranța unor profituri viitoare mai mari sau pentru creșterea valorii firmei.
Pentru a realiza acest lucru, FMN se angajează în două tipuri de tranzacții: cu proprietarii resurselor pe care le cumpără și cu consumatorii bunurilor și serviciilor vândute; acestea trebuie să asigure o maximizare a profitului, scăzând și costurile de tranzacție.
“Lanțul valorii”, așa cum este definit de Porter, cuprinde diferite stadii ale activității economice care formează o succesiune a producției pentru un anumit bun sau serviciu de la începutul până la sfârșitul ei. Acesta poate fi reprezentat în mod grosier (pe stadii mari) astfel:
proces proces stadiul vânzări și produs
primar secundar final marketing final
unde:
VA – încasări brute din vânzarea produsului final A;
NA1….NA5 – valorile adăugate pe stadii;
Însă, pentru o FMN, trebuie făcută specificația că multe stadii sunt interdependente și greu de calculat valoarea adăugată a fiecăruia, deoarece unele funcții sunt realizate în comun (și nu secvențial): administrarea comună, servicii financiare și de transport, utilități publice și alte servicii profesionale (de audit, de reclamă, juridice), managementul, sau, altfel spus, este o rețea sub controlul comun al unei singure ierarhii, și astfel este redus acest cost organizațional prin internalizare.
Procesul (fazele) internaționalizării unei FMN pornind de la acest punct de vedere apare astfel:
Faza 1: intrarea inițială a unei firme pe piețele străine este prin export către vânzători și agenți de distribuție străini, în țara de origine activitatea derulându-se de la C&D până la servicii post-vânzare;
Faza 2: FMN investește în facilități financiare (vânzări directe și marketing), exportând spre o filială proprie de vânzări (creată sau achiziționată);
Faza 3: fiind în căutarea pieței, FMN se deplasează în aval (amonte pe lanțul valorii adăugate; ea își protejează producția, realizând tot lanțul valorii în țara de origine dar exportând și produse intermediare spre filiala care are rol de asamblare; factorii care determină acest comportament decisiv sunt: experiența, economii de scară, dinamica capacităților de aprovizionare și flexibilitatea procesului productiv, bariere de import sau stimulente de export, comportamentul competiției, costurile de transport și de administrare internaționale;
Faza 4: lărgirea lanțului valorii din străinătate de la design la service, filiala având funcție de producție (realizând chiar o adaptare a produsului);
Faza 5: FMN urmărește integrarea regională sau globală, fiind în căutare de eficiență și mijloace strategice; filiala înglobează acum și compartimentul de C&D pentru primul produs și trece la realizarea completă a lanțului valorii pentru un al doilea produs care poate fi exportat în țara de origine.
(menționez că lanțul valorii cuprinde: C&D – design – producție – vânzări, distribuție – service, care este menținut în țara de origine).
4.1.2. Structura organizațională a FMN
Modul în care o firmă își organizează activitățile creatoare de valoare nu influențează doar eficiența ci se constituie și într-o competență proprie, fiind acceptată ideea de “inovare organizațională” ca factor de influență a creșterii unei firme.
Modul de organizare a unei FMN depinde de mulți factori: structura proprietății și statutul legal, vârsta și mărimea, numărul și caracterul activităților lucrative și tranzacțiile generate de acestea, nivelul și forma relațiilor cu alte firme (concurenți, furnizori și clienți), răspândirea geografică a activităților, strategiile de produs și de marketing internaționale.
Structura organizațională influențează și este influențată de strategia FMN. Astfel, o firmă care produce produse cu valoare ridicată pentru o anumită nișă de piață va fi diferită organizațional de cea care oferă bunuri standardizate de masă. O firmă care alege să exploateze avantajele guvernării comune prin centralizare va fi organizată diferit de cea care procedează la o segmentare națională sau de piață. O firmă diversificată din punctul de vedere al pieței sau produsului va adopta o structură diferită de cea care furnizează un singur produs unei singure piețe. și, de asemenea, o firmă care rezolvă problema tehnologiei prin alianțe strategice va necesita o formă diferită de guvernare decât cele care se angajează în C&D proprie sau vinde / cumpără tehnologie pe piață.
Rețeaua schemei de luare de decizie mai depinde și de alți factori: setul de valori al șefului – executiv și consiliul de directori; factori istorici, culturali și ideologici; mediul și cadrul ideologic și instituțional. Deci, se observă că în general structurile organizatorice și relațiile intrafirmă sunt elemente specifice de țară.
O FMN poate să treacă prin trei faze din perspectiva schemei organizatorice:
Dacă se observă că exporturile au succes, o FMN poate apela la o structură internațională (pe produs) care să controleze atât exporturile cât și ISD:
CEO
VP – produs VP – produs B VP – produse VP Internațional
Piața Piața Piața Piețele
locală locală locală internaționale
II. pe măsură ce activitatea internațională crește, și departamentul specific se dezvoltă iar structura devine una regională (localizată), ca extindere la prima variantă:
VP Internațional
Manager General Manager General Manager General
Orientul Îndepărtat Europa America Latină
Manager Național Manager Național Manager Național
Germania Franța Italia
III. în cazul structurii precedente, managerii naționali și regionali dispun de un anumit grad de autonomie privind adoptarea strategiilor de produs conform condițiilor specifice. Dacă activitatea înregistrează succese, produsele fiind apreciate, vor apărea două seturi de probleme: managerii de produs devin interesați să conducă strategiile internaționale ale produselor iar comunicațiile dintre diviziile de produs și cele internaționale devin tot mai complexe, fiind deseori scurtcircuitate. Astfel că poziția de VP Internațional este printre puținele din lume în care succesul poate fi auto-distructiv. Ca rezultat, multe FMN apelează la o structură organizatorică hibridă: o divizie cu responsabilitate globală a produsului și o divizie internațională cu responsabilitatea de a organiza strategia de vânzare a produselor; structura astfel creată este una mixtă Produs + Regională:
CEO
VP Produs A VP Produs B VP Produs C
Global Global Global
Manager Național
Franța
Manager Produs A Manager Produs B Manager Produs C
Franța Franța Franța
Deci, pe măsură ce compania crește și se implică tot mai mult pe piețele străine, și structura organizatorică crește.
Trebuiesc prezentate și previziunile care conduc spre una din cele trei variante:
Presiuni pentru internaționalizare: eliminarea tarifelor și efectul blocurilor comerciale regionale care facilitează comerțul mondial (acordurile GATT, CEE, NAFTA), comunicațiile internaționale care duc la formarea unor gusturi ale consumatorilor comune, tehnologia care ușurează coordonarea internațională, succesul japonezilor privind strategia globală.
Presiuni spre localizare: comerțul mondial este încă ținta unor bariere netarifare, problemele schimburilor străine mențin multe țări în izolare, diferențele culturale care conduc la preferințe specifice pentru consumatori, noua tehnologie care reduce beneficiile economiilor de scară.
Presiuni spre un mixt: nevoia de a se realiza o variantă intermediară.
Tabelul 4.1.
Caracteristicile acestor scheme organizatorice pot fi sintetizate astfel:
Deoarece de aici pot fi trase câteva slăbiciuni (creșterea dependenței filialei de societatea mamă în primul caz și dificultatea societății-mamă de a implementa o strategie globală și în activitatea filialei în al doilea), apare opțiunea schemei mixte Produs – Piață.
Aceasta are următoarele caracteristici: o repartizare optimă între eficiența globală și caracteristicile locale, împărțirea responsabilității strategice între diviziile pe produs și cele regionale prin crearea unui dialog creativ, este o organizare matură, un flux în două direcții de idei și resurse, mișcări frecvente ale personalului între unități, o perspectivă globală și inițiativă a societății mamă cât și a filialei, filiala dispune de autonomie dar este integrată strategiei globale și legături interfiliale puternice.
Pe domenii, preferința pentru una din cele trei variante apare astfel:
ridicate aeronautică telecomunicații
computere aerospațiale
electronice farmaceutice
Structura Structura
globală mixtă
Presiuni spre automobile
globalizare
fibre sintetice oțel
Structură localizată îmbrăcăminte
ciment alimente
scăzute
scăzute ridicate
Presiuni spre localizare
În practică, structurile organizatorice ale FMN nu se încadrează exact într-o tipologie anume, existând un amalgam de tipuri care se pot schimba în decursul tipului pentru o FMN particulară.
4.1.3.Luarea deciziei
Structura organizatorică identifică, în parte, locul de luare a deciziei, care depinde în primul rând de numărul și caracteristicile deciziilor ce trebuie luate. Pentru o firmă mică, responsabilitatea deciziilor revine antreprenorului- proprietar; pe măsură ce firma crește, responsabilitatea pentru o parte dintre decizii va fi delegată spre persoane numite de proprietar; dacă firma devine multinațională, rețeaua de persoane ce iau decizii crește, de la responsabilii funcționali până la specialiștii de produs.
Tabelul 4.1.
Printre factorii care influențează locul de luare a deciziei putem identifica:
Se observă că problema care se pune în cazul FMN este gradul de centralizare/descentralizare a luării de decizie, și aici putem identifica următoarele presiuni:
presiuni spre centralizare: nevoia unei viziuni globale a resurselor și de a monitoriza date globale, necesitatea unei producții raționalizate, economiile de scară, conflictele de interese filială – societate mamă, domeniile sensibil strategice, experiența mică a filialelor;
presiuni spre descentralizare: proprietate fragmentată, dorința filialei pentru independență, când viteza de luare a deciziei este crucială, importanța mare a cunoștințelor locale, costul mare al centralizării, nevoia de a încuraja participarea locală la luarea deciziei, presiuni din partea guvernelor locale, mărimea și experiența filialelor.
Dacă structura organizatorică și alocarea luării deciziei sunt improprii, și firma și țara în care acționează vor pierde. În alte cuvinte, în funcție de modul în care sursa luării deciziei influențează calitatea deciziei luate, se poate observa gradul în care cei ce iau deciziile sunt în acord mai mult cu interesele țărilor gazdă sau cu cele ale FMN ca un întreg.
4.1.4.Relațiile filială – societatea mamă
În procesul contemporan, FMN tind să înlocuiască structura regională, cu autonomie mare a filialelor, cu o structură globală sau mixtă, ceea ce înseamnă reducerea independenței strategice a filialelor, și aceasta în scopul realizării unui alt obiectiv: nu a produce unde este mai ieftin, ci acolo unde se poate realiza cea mai bună combinație a tehnologiei, calității și costului.
În acest context, filialei I se mandatează un rol global privind unele produse și un rol local în relație cu altele: produce unele produse doar pentru piața locală sau regională, importă unele produse de la alte filiale și produce alte produse pentru alte piețe. Aceasta face ca filiala să fie greu de condus și de aceea trebuie ca rolul ei să fie clar explicit pentru a se evita confuziile.
Sub globalizare, puterea managerului filialei se reduce și este integrată modului de gândire global al FMN, însă unii manageri naționali acceptă o astfel de tranziție, pe când alții nu.
O altă problemă care se pune este că, în funcție de mandatul filialei, se vor forma anumite tipologii de oameni care vor munci pe termen lung și care vor influența activitatea de viitor. Astfel trebuie avut grijă ce misiuni sunt acordate filialelor căci, dacă ea are competențe în domeniul tehnologie și managerial și I se transferă doar un rol productiv, primele competențe acumulate se vor pierde.
Pentru a se obține o viziune globală a managerilor naționali, aceștia sunt rotiți frecvent în diferite regiuni, astfel încât corporația să beneficieze de manageri din toată lumea în pozițiile care li se potrivesc cel mai bine. Când sunt la început de carieră, managerii văd oportunitățile externe, dar nu la fel se întâmplă cu cei ce au familii și copii. De asemenea, rotația costă scump, iar managerii expatriați primesc de obicei un premiu de stabilire și acomodare în străinătate.
În concluzie, noul “tip” de filială are următoarele caracteristici: puternice consilii de conducere locale cu reprezentanți de la nivel central și individualități puternice din afară; managerii filialei sunt activi la multiple nivele ale companiei; legături puternice cu managerii din alte țări, există oportunități de a prelua inițiativa ca participare activă la politica FN, și se implementează o cultură a corporației privind modul de acțiune și misiunea.
În funcție de tipul structurii organizatorice, există câte un statut/rol specific al filialei:
Filiala regională, care este o replică în miniatură a societății mamă, producând aceleași produse dar într-un volum mai mic pentru o piață mai mică:
produse
Piața de origine Societatea mamă
bariere tarifare
autonomie mare
centru de profit
Piața filialei Filiala
aceleași produse
Filiala internațională, atunci când ceea ce este produs în filială se schimbă cu ceea ce este produs în societatea mamă (o raționalizare a producției):
Piața de origine Societatea mamă
Produse noi
autonomie mică
producție funcție
Piața filialei Filială de cost
filiala globală, care produce o serie de produse pentru piața globală dar este și specializată pentru piața regională:
Societatea mamă Piața de origine
autonomie integrată
Piața filialei Filiala – criterii de profitabilitate
O problemă importantă este inițiativa strategică a filialei funcție de competența ei și de presiunile organizaționale, filiala are urătoarele limite:
Tabelul 4.2.
Limitele unei filiale
Competență scăzută Competență ridicată
4.2. Relațiile inter-firmă
Pe lângă gama complexă de acțiuni intra-firmă, trebuie analizate și opțiunile strategice privind relațiile FMN cu alte firme. Se știe că o firmă poate opta fie pentru producerea unui singur produs într-un anumit stadiu al lanțului valorii (implicată apoi într-o multitudine de relații de afaceri cu alți agenți economici), sau integrarea în producție a mai multor produse cu circuit complet.
Între aceste două extreme de organizare, o firmă se poate angaja într-o varietate de relații organizaționale, fiecare implicând combinații diferite de resurse și capacități, asumarea riscului și luarea deciziei.
Astfel că FMN trebuie să delibereze pentru ce este mai bine pentru ea: să intre în competiție sau să coopereze cu alte firme în scopul realizării obiectivelor sale.
Posibilitatea de descompunere a produselor în componente a condus la creșterea activităților de cooperare, ce reprezintă, de fapt, tehnici de pătrundere pe piețe străine. Logica acestei descompuneri internaționale este motivată în primul rând de capacitatea unor țări sau firme subproducătoare de a realiza produsele respective la costul cel mai mic.
Strategiile de cooperare devin astfel, într-un mediu economic în care frontierele sectoarelor, grupărilor sau firmelor sunt mobile, adevărate curse între diferiți concurenți. Asemenea curse strategice pot fi observate în domeniul C&D, producției, marketingului etc.
Expansiunea acestei noi forme de ISD este explicată de Dunning prin evoluția variabilelor macroeconomice din diferite țări, care se modifică în timp. Astfel, variabila “mediu economic” crește dacă PNB/locuitor crește; în cazul variabilei “sistem”, cu cât țara este mai dezvoltată, cu atât piețele sunt mai eficiente, iar preferința pentru tranzacții internaționale crește; iar variabila “politică economică” evoluează atunci când guvernul încurajează proiectele multinaționale, cu participarea firmelor locale, proces ce are loc atât în cazul țărilor în curs de dezvoltare, cât și al celor dezvoltate.
FMN se angajează în două tipuri de relații cu alte firme:
relații privind conducerea comună, caz în care caracteristice sunt organizațiile joint-venture, care erau predominante în anii ‘70-’80 (dintre toate acordurile încheiate pe termen lung în decursul anului 1980, forma principală de cooperare a fost varietatea joint-venture, în proporție de 55%, iar motivul a fost legat de transferuri și complementarități de tehnologii în electrotehnică, telecomunicații, chimie automobile; ca evoluție, luând perioada 1970-1982, formele de cooperare preferate au fost joint-venture – 41%, licențe – 16%, subproducția – 12%, și altele – 31%); acest tip de noi structuri care pot lua naștere a fost descris în Capitolul 1.1.3.
relații de tranzacționare, care au o deosebită amploare în ultimii ani, principala formă fiind alianțele strategice și asupra cărora ne vom opri în continuare; aici trebuie reținut faptul că asemenea “alianțe”, care se încheie în general în scopul partajării cheltuielilor de C&D, nu împiedică FMN să intre în competiție în ceea ce privește desfacerea produselor.
Astfel că, dacă într-o primă etapă a existat tendința unor implantări totale în străinătate sau cel puțin a unei participări majoritare, studiile ONU scot în evidență, în ultimii ani, creșterea semnificativă a numărului acordurilor de cooperare între FMN, participărilor reciproce și filialelor comune. Aceste metode reprezintă de fapt noile forme de ISD caracteristice țărilor dezvoltate și sunt concentrate în industriile de vârf (informatică, electronică, aerospațiale) sau în industrii ajunse la maturitate care necesită retehnologizări (industria de automobile).
Începând cu anul 1980, alianțele strategice s-au multiplicat iar firmele tehnologico-financiare sunt firmele viitorului, deoarece tendința firmelor din țările dezvoltate este aceea de a abandona tot mai mult sectoarele prelucrătoare pentru cele ale serviciilor care necesită un grad crescând de cunoștințe tehnico-științifice, făcându-și apariția în acest context și băncile multinaționale.
De asemenea, alianțele sunt folosite și ca instrument de promovare a produsului și a strategiilor de marketing globale.
Alianța strategică, ca definiție, reprezintă alianța realizată în mod deliberat pentru dezvoltarea avantajului competitiv durabil al firelor participante.
Motivele pentru care alianțele iau naștere pot fi agresive sau defensive, pot fi generate de firme care se află în faze diferite ale lanțului valorii sau în lanțuri diferite, pot fi determinate de piață sau nu. Printre cele mai importante motive, identificăm următoarele:
realizarea sinergiei;
scăderea cantității de capital investit; dispersia sau reducerea costurilor fixe; exploatare mai bună a economiilor de scară; costuri unitare mai mici prin folosirea avantajelor comparative ale părților;
convergența tehnologiilor și interdependența procesului de inovare; dispersia costurilor de C&D; acces mai rapid la noile tehnologii;
răspuns la creșterea competiției, reducerea ciclului producției, rată mai rapidă a înnoirii tehnologice;
obținerea de beneficii reciproce din folosirea combinată a mijloacelor complementare; schimbul de patente și teritorii;
depășirea barierelor guvernamentale în calea comerțului și investițiilor;
promovarea eforturilor comune de C&D și design cu furnizorii/clienții;
asistarea firmelor mici în procesul de intrare în noile sectoare tehnologice;
câștigarea de noi cunoștințe despre piață; realizarea unui acces mai rapid pe piață; dispersia costurilor de marketing și distribuție;
preîntâmpinarea sau neutralizarea strategiilor concurenților sau dobândirea unei puteri monopoliste, ca strategie defensivă de a reduce concurența;
o securitate sporită împotriva guvernelor care favorizează firmele locale; înțelegeri mai bune cu furnizorii și uniunile sindicale;
ca strategie inițială de intrare pe piețe nefamiliare;
reducerea riscului politic.
Exemple de cooperare sub forma alianțelor strategice realizate în ultimii ani sunt numeroase (exemple: Mitsubishi – Daimler – Benz, Peugeut – Citröen – Suzuki, Chrysler Corp – Renault, Akai – Mitsubishi, Fanuc – General electric, Nissan – Mazela etc.)
De asemenea, o altă formă dominantă a ISD în ultimii ani a fost și cea a fuziunii și achiziției (F&A), formă în cadrul căreia SUA conduce (aproximativ 80% din ISD ale corporațiilor străine în SUA sunt în forma F&A); la fel și în cazul țărilor Europei, unde mai mult de 60% din investițiile companiilor străine în țările avansate sunt F&A.
Este normal ca pe măsură ce liberalizarea pieței progresează, focusul ISD se mută din realizarea companiilor noi spre achiziționarea companiilor existente; F&A este încurajată și de boom-ul economic din țările dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare.
Încă există un puternic contrast între companiile occidentale care apelează frecvent la F&A ca mijloace de a investi în străinătate, și companiile japoneze, care sunt mai reticente. Chiar dacă dețin recorduri privind investițiile pe piața SUA, companiile japoneze tind să investească prin stabilirea de noi implantări, în timp ce ISD ale companiilor germane, franceze sau canadiene în SUA au o tendință puternică de a lua forma participării capitalului și F&A.
În Europa, cel mai mare primitor de investiții în forma F&A este Marea Britanie, urmată de Germania și Franța, țări care sunt și mari investitori în același timp. Alte țări, ca Italia și Spania, care sunt mai degrabă primitori de investiții F&A decât furnizori. Această mare deschidere a Europei în fața F&A este explicată prin faptul că F&A este acceptată ca o metodă de management eficientă pentru economiile de piață dezvoltate.
Nu putem încă termina discuția despre strategiile inter-firmă fără a aduce în discuție și statutul cartelurilor. Ca definiție, cartelul este un sindicat sau un trust internațional format special pentru a controla prețurile și outputul din anumite câmpuri de activitate, deci reprezintă colaborări între firme producătoare de aceleași produse pentru realizarea unui scop comun, sau prin care se realizează schimb de patente, know-how, informații, tehnică. Uneori, aceste tipuri de colaborare pot fi restrictive (ca în cazul cartelurilor maritime), instituindu-se cote de output sau export, prevederi privind realizarea de contracte, nivelul prețurilor etc., acestea fiind impuse de conducerea acestui sindicat membrilor săi, care pot fi FMN sau alte firme mai mici.
Cartelurile iau naștere în general pe piața de oligopol a produselor primare. Cartelurile există de la apariția FMN, dar între ele există unele diferențe: dacă FMN au o activitate pronunțată în sectoare dinamice și cu produse diferențiate, cartelurile au fost și sunt caracteristice sectoarelor cu produse omogene, cu economii de scară reduse, tehnologie relativ statică.
În ultimii ani, cartelurile au fost sprijinite de o serie de guverne în tentativa de stabilizare a prețurilor materiilor prime, a termenilor de comerț în favoarea țărilor exportatoare sau de a controla exploatarea resurselor neregenerabile.
Totuși, chiar dacă au o istorie marcantă, cartelurile au tendința, în climatul economic contemporan, de a fi înlocuite de alianțele strategice internaționale sau consorții de FMN care se bazează mai puțin pe acorduri privind împărțirea pieței sau controlul prețurilor.
4.3. Prețurile de transfer și distribuția valorii adăugate
4.3.1. Prețul de transfer
Prețurile de transfer se practică între filialele care aparțin unei FMN și situate în diferite țări, în scopul de a obține avantaje din utilizarea condițiilor locale și de a crea centre de profit în țara în care fiscalitatea este mai favorabilă. Criteriile uzuale în fixarea prețurilor de transfer internaționale pot fi:
evaluarea volumului contribuției active (de una sau alta dintre piețe);
aprecierea cotei de participare în acțiunea de cooperare;
nivelul de taxe și tarife;
negocierea unui contract care să prevadă o formulă specifică pentru calcularea prețurilor de transfer.
La amplasarea filialelor în străinătate se ține cont și de o serie de motive/caracteristici legate de prețurile de transfer:
perspectivele de recuperare rapidă a investițiilor de creare a filialelor (apreciate în general la 5-6 ani);
perspectivele de repatriere a profiturilor;
strategia expansiunii “inspirată” de avantajul fiscal, devenind de notorietate publică amplasarea de filiale în așa-numitele “parodie fiscală” și având ca obiect de activitate nedeclarat concentrarea, prin intermediul “prețurilor de transfer”, a unei părți cât mai mari din profitul întregii societăți, în scopul evaziunii fiscale;
integrarea pe verticală, consecința asupra comerțului internațional constituind-o creșterea ponderii fluxurilor comerciale intrasocietate, estimate la o treime din totalul exporturilor și importurilor mediale.
În general, schimburile intrasocietate cuprind 3 categorii de fluxuri: exporturile filialelor către societatea-mamă, exporturile societății-mamă către filiale și schimburile interfiliale. Particularitatea lor constă în aceea că ele nu depind decât indirect de cererea care se manifestă pe piață. ele sunt răspunsuri rapide la nevoile de auto-aprovizionare și la interesele de maximizare a profitului ale societății respective. Ca urmare, ele sunt coordonate de “statul major” al societății-mamă, care își desfășoară astfel activitatea pe propria sa piață internațională.
Acționând în mai multe țări, FMN sunt supuse mai multor jurisdicții de impozitare, adică trebuie să plătească taxe mai multor țări. Sistemele naționale de impozitare sunt extrem de complicate și diferă de la o țară la alta. Diferențele dintre sistemele naționale de impozitare a veniturilor afectează deciziile managerilor FMN în ceea ce privește implantarea filialelor sau sucursalelor, finanțarea și “prețurile de transfer” (prețurile produselor și activelor transferate între diferite unități ale FMN).
Așadar, prețurile de transfer sunt cele folosite pentru transportul produselor în cadrul companiei care are filiale în mai multe țări. Cea mai mare parte din aceste transporturi se realizează între societatea-mamă și filiale. Prețurile la filiale pot fi mai mici sau mai mari decât cele cerute cumpărătorilor independenți, în funcție de obiectivele firmei.
Obiectivele principale ale stabilii prețurilor de transfer (intrafirmă) sunt: maximizarea profiturilor corporației ca un întreg; facilitarea controlului companiei-mamă; oferirea conducerii de la toate nivelurile (atât din diviziile de producție, cât și din cele internaționale) unei baze adecvate pentru menținerea, dezvoltarea și primirea creditului pentru propria lor profitabilitate.
Prețurile de transfer pot fi folosite pentru reducerea sau evitarea tarifelor vamale, a diferitelor reglementări legale sau obținerea de avantaje datorită ratelor de schimb favorabile.
Avantajele folosirii acestor prețuri sunt:
micșorarea taxelor vamale, prin transportul bunurilor în țările cu tarife ridicate la prețuri minime de transfer, astfel încât taxele și bazele lor de determinare sunt reduse;
reducerea impozitelor pe venituri în țările cu taxe ridicate prin supraevaluarea bunurilor transferate din unitățile din astfel de țări; profiturile sunt eliminate și transferate spre țările cu taxe reduse. Un asemenea transfer al prețurilor poate fi utilizat, de asemenea, pentru aranjarea situațiilor financiare, prin creșterea profiturilor raportate în țări în care sunt întreprinse împrumuturi și alte finanțări;
facilitarea repatrierii dividendelor. Atunci când repatrierea dividendelor este împiedicată prin politica guvernamentală, poate fi luat un venit impozabil sub forma unor prețuri ridicate pentru produsele sau componentele transportate spre unitățile din acea țară.
Deciziile privind prețurile de transfer sunt influențate de următorii factori: obligațiile privind impozitul pe venit în țara-gazdă și de origine; taxele vamale și/sau tarifele din țara gazdă; controlul schimbului în țara gazdă; restricții de repatriere în țara gazdă; sistemul de cote din țara de origine; situația creditului societății mamă și a filialelor sale străine; restricțiile privind societățile mixte în țara gazdă.
Importanța acestor factori variază de la o țară la alta, potrivit locului unde sunt amplasate filialele.
În stabilirea prețurilor de transfer, firele folosesc următoarele orientări generale:
toate unitățile interne și externe sunt centre de profit și transferurile trebuiesc realizate la niveluri care aduc un profit rezonabil, atât unităților vânzătoare, cât și celor cumpărătoare;
profitul este împărțit potrivit funcțiilor realizate în producerea și marketingul-ul bunurilor la oricare cumpărător;
marjele brute (diferența dintre costurile de producție și distribuție și vânzările la un cumpărător oarecare) sunt împărțite (mai mult sau mai puțin regulat) între producătorii interni și unitățile externe de marketing.
Transferul intrafirmă se poate realiza pe baza a 4 acorduri de determinare a prețurilor bunurilor:
vânzări la costul de prelucrare local, plus un procent standard determinat în funcție de cheltuielile generale sau randamentul investiției;
vânzări la costul celui mai eficient producător din companie, plus un procent standard;
vânzări la prețuri negociate;
vânzări la prețuri declarate înaintea începerii negocierilor, folosind aceleași prețuri ca și cele cotate consumatorilor individuali.
Dintre cele 4 variante, cea mai acceptată de către diviziile și autoritățile străine este ultima, însă baza de transfer depinde de natura filialelor și condițiile pieței.
Prețurile de transfer trebuiesc stabilite astfel încât să nu afecteze profiturile unor unități în detrimentul altora și a nu se ajunge astfel la conflicte între unitățile aceleiași companii.
Pentru a nu fi amendate că practică prețuri de transfer ce nu sunt în concordanță cu principiile pieței libere, companiile trebuie să dea explicații asupra modului de calcul al acestor prețuri.
Orice FMN încearcă să-și reducă povara impozitelor. O FMN își raportează majoritatea profiturilor într-o țară cu impozite mici, chiar dacă profiturile efective sunt obținute într-o țară cu taxe mari.
Fie iﻩ – rata impozitului pe profit în țara de origine și ig – rata impozitului în țara gazdă. Dacă io>ig atunci se subevaluează exporturile către filiala din țara gazdă și se supraevaluează importurile de la filială, rezultând astfel un impozit mai mic. Scopul îl reprezintă manipularea prețurilor între societatea mamă și filiale pentru ca profiturile să devină mai mari în țara cu impozite mai mici.
Exemplu: – luăm cazul unei FMN care are unități în Germania, Hong-Kong și SUA; strategia ei va fi următoarea (în funcție de rata impozitelor pe profit):
Tabelul 4.3.
Model de calcul al impozitului pe profitul FMN
Impozit total: It = I + Ip + I’p = 150 USD
Astfel, impozitul total al unei FMN poate fi plătit la rata minimă a tuturor impozitelor din țările în care acționează. Abuzurile evaluării FMN sunt ilegale (dacă pot fi dovedite). FMN sunt obligate să fixeze prețurile ca și cum nu ar exista nici o legătură între ele.
Ca exemplu, Serviciul Veniturilor Interne (IRS) din SUA susține că Toyota Inc. din Japonia a supraîncărcat sistematic (timp de ani de zile) filiala sa din SUA pentru majoritatea camioanelor, automobilelor și componentelor vândute în SUA. Datorită prețurilor de transfer, profiturile impozabile au fost transferate în Japonia. Toyota a acceptat, de curând, să plătească IRS-ului suma de 1000000000 USD.
4.3.2. Distribuția valorii adăugate create de FMN
Dacă distribuția profiturilor nete ale FMN depinde de strategia firmei (de expansiune, de restrângere etc.) sau de interesele părților implicate (acționari, manageri etc.), problema principală care se pune totuși, și care apare ca determinant al acțiunii operației precedente, este distribuția valorii adăugate create de FMN între aceste companii și țările în care operează. Multe țări sunt interesate de atragerea ISD, deoarece acestea pot influența în mod pozitiv PNB-ul țării respective.
Astfel, valoarea adăugată națională pentru o țară, rezultată în urma activității FMN, poate fi exprimată astfel:
V – I = VAL
VAL = F + T – S
VAN = VAL – P
unde:
V – venituri din outputul generat;
I – importuri de bunuri și servicii;
VAL – valoarea adăugată locală;
F – plata factorilor de producție;
T – taxe către stat;
S – subvenții de la stat;
P – profituri nete ale FMN;
VAN – valoarea adăugată națională.
Această valoare adăugată care revine unei țări depinde de doi factori: manipularea prețurilor de transfer și politicile guvernamentale de taxare.
Dacă prețurile de transfer au fost tratate în capitolul precedent prin prisma FMN, ne vom opri acum asupra acțiunilor statelor gazdă de a limita procedurile de “eschivare” ale FMN de la regimul impozitelor prin manipularea prețurilor de transfer. Printre acestea putem enumera:
obligarea FN și a filialelor de a furniza mai multe informații privind practicile prețurilor de transfer;
spargerea legăturilor dintre societatea mamă și filiale prin introducerea unor agenții independente;
taxarea profiturilor având ca bază de referință costurile și prețurile interne;
descurajarea exporturilor subevaluate prin taxe de export și a importurilor supraevaluate prin taxe de import;
obligarea FMN de a practica prețuri de piață națională sau internaționale;
obligarea FMN de a calcula prețurile pe baza unor formule prestabilite;
adoptarea unor metode de alocare a profiturilor în funcție de distribuția geografică a vânzărilor;
impunerea metodei profiturilor comparate (într-o anumită industrie);
instituirea de controale neprevăzute;
restricții locale privind aportul de capital străin/local;
realizarea unor acorduri de preț prealabile.
De asemenea, sunt instituite și o serie de acțiuni supranaționale privind aceste practici: ghidul OCDE, acorduri guvernamentale bilaterale, codul GATT, standardizarea invoice-ului internațional și a celorlalte proceduri, armonizarea sistemelor de taxare, convenții internaționale privind publicarea de către FMN a metodelor folosite, colaborarea între diferite autorități de resort sau introducerea unor proceduri de arbitrare.
Celălalt factor, politicile guvernamentale privind sistemul fiscal, poate fi privit din perspectiva țării gazdă și din cea a țării de origine.
Din primul punct de vedere, veniturile realizate din taxarea valorii adăugate create de FMN reprezintă un câștig pentru valoarea adăugată națională. Dar, în dorința de a-și micșora obligațiile fiscale la nivel național și la nivelul întregii companii, FMN vor prefera anumite țări. Astfel, există atracții pentru FMN de a înregistra vânzări mai mari și costuri mai mici în țări cu regim fiscal scăzut, și de a supraestima importurile intra-firmă în țările cu fiscalitate dură. Se știe că FMN au o abilitate deosebită de a se strecura printre aceste situații, așa că țările trebuie să fie atente la modul de atragere a ISD.
În acest mod politica guvernamentală poate influența în mod decisiv nivelul profiturilor FMN, dar în dorința țării gazdă de a mări partea de valoare adăugată reținută de la FMN trebuie să țină cont de abilitatea acesteia de a contracara aceste tentative, dar de efectele adverse care ar putea să le aibă pe termen lung asupra profitabilității și investițiilor.
Reacția FMN la sistemul fiscal impus de țara gazdă este diferită de cea a firmelor locale, și aceasta din trei motive: FMN acționează în mai multe locații ceea ce-i permite o flexibilitate mai mare de alegere, ele își internalizează produsele intermediare și finale ceea ce-i permite să manipuleze costurile și veniturile transfrontaliere, și avantajele specifice de care dispun care-i permit să exploateze diferitele sisteme fiscale și chiar să le influențeze.
Din perspectiva țării de origine, apar două probleme: pierderea veniturilor taxabile din exterior (care ar fi putu să fie culese dacă investițiile erau realizate în țara de origine) și modul în care sistemul fiscal al țării de origine afectează veniturile globale ale FMN.
Investițiile străine ale FMN sunt acceptate de țările de origine dacă beneficiile returnate (profituri repatriate sau cele rezultate din capacitatea de inovare) sunt mai mari decât cele care ar fi putu fi realizate în țara de origine; dar sunt și descurajate, dacă se pune problema oportunităților de ocupare, aceasta fiind o problemă majoră a perioadei contemporane.
Și deși țările gazdă au prioritate la impozitare, cele care stabilesc nivelul final al beneficiilor nete este fiscalitatea țării de origine, acestea căutând deseori să neutralizez taxele impuse asupra veniturilor străine în țările gazdă.
Cu toate că există multe acorduri bilaterale privind aceste aspecte legate de realitatea veniturilor declarate de FMN încă rămâne, deoarece FMN răspund la ele prin modul de organizare, prețuri de transfer și avantaje specifice pentru a reduce fiscalitatea.
4.4. Studiu de caz: UNILEVER
Având origini anglo-olandeze, Unilever este astăzi una dintre cele mai mari afaceri din lume în domeniul bunurilor de larg de consum. Ea are operații în peste 90 de țări, cu peste 250000 de angajați, cu vânzări anuale de peste 49 miliarde GBP. Produsele Unilever – de la detergenți și cosmetice la înghețată și ceai – au devenit nume cunoscute în toate familiile din București la Bali, din Taiwan în New York. Mii de „brand”-uri Unilever, multe dintre ele lideri de piață, influențează viețile a peste jumătate din familiile din întreaga lume.
Companiile mamă gemene ale Grupului Unilever sunt NV și PLC, ce au entități legale separate și liste separate de cotare a acțiunilor. Totuși, ele acționează ca o singură entitate și cu un singur obiectiv. De asemenea, ele au aceiași directori iar acordurile implică toți acționarii. În general, filialele sunt deținute ori de NV ori de PLC, excepție făcând companiile din SUA care sunt deținute în procent de 75% de NV și de 25% de PLC.
Am ales această firmă ca studiu de caz deoarece Unilever, una dintre cele mai mari și puternice firme multinaționale din lume, adoptă o nouă strategie pentru a-și maximiza poziția în noul context mondial.
Scopul Unilever este de a satisface trebuințele de zi cu zi ale oamenilor din toată lumea, de a anticipa aspirațiile consumatorilor și a răspunde creativ cu produse și servicii care să contribuie la ridicarea standardului de viață.
Începând cu anul 2000, Unilever aplică o nouă strategie pentru a-și asigura creșterea în noul context mondial caracterizat de tendințele de integrare regională și de globalizare, Unilever, alături de celelalte firme multinaționale, fiind factori cheie ce asigură echilibru între aceste două tendințe.
Această nouă strategie este denumită „Calea spre creștere”, și este fundamentată pe conceptul „o adevărată FMN multi-locală” (de la cunoștințele și expertiza internațională la servicii către consumatorii locali).
În „Calea spre creștere”, managementul firmei se angajează să furnizeze o creștere anuală de top de 5-6% și rate operaționale (profit operațional, la care se adaugă profitul excepțional și amortizarea imobilizărilor corporale și necorporale) de 16% până în anul 2004. Aceasta se va realiza prin concentrarea asupra brand-urilor lidere pe piețe și sprijinirea acestora cu o inovare puternică, sprijin de marketing mai accentuat, un lanț de distribuție cu aproximativ 150 de poziții cheie, procese de afaceri simple și restructurarea sau renunțarea la afacerile subperformante.
Primul an al aplicării acestei noi strategii (anul 2000) a fost anunțat ca unul de succes. A fost un moment de continuă creștere a vânzărilor a brand-urilor lider cu 3,8%. Ratele operaționale au ajuns la un record de 12,1% iar câștigurile pe acțiune au crescut cu 10,5%.
Costul total al programului „Calea spre creștere” a fost estimat la 5 miliarde EURO în decurs de 5 ani, având economisiri anuale de 1,5 miliarde EURO. În plus, se așteaptă și economisiri de 1,6 miliarde din îndreptarea atenției spre cumpărăturile globale.
La un an de la aplicarea acestui program, se poate raporta progresul și executarea acestuia în linii mari. Pe lângă obținerea ratei operaționale menționate, s-au realizat și achiziții a următoarelor companii: Bestfoods, Amora Maille, Slim-Fast și Ben/Jerry, adăugându-se astfel noi nume în portofoliul de brand-uri. Aceste noi companii au adus de asemenea un management puternic și experimentat care va contribui la aplicarea acestui program.
Progres important s-a realizat și în adoptarea unui lanț de distribuție care să servească brand-urilor lider pe care compania se focalizează prin acest program. Se prevede o reducere de aproximativ 100 de activități de producție până în 2004. În 2000 s-au închis sau redus 23 de activități de producție.
Costurile de restructurare în 2000 au fost de 1,8 miliarde EURO, înscriindu-se în liniile generale ale programului.
De asemenea, în contextul aceluiași program, în august 2000 s-a anunțat o nouă structură organizațională bazată pe două divizii, pentru a se focaliza mai puternic asupra domeniilor Alimentar și Îngrijire Casnică și Personală. Cele două divizii, inclusiv integrarea afacerii Bestfoods, sunt operaționale începând cu 1 ianuarie 2001.
Dezvoltarea susținută este și ea luată în vedere în aplicarea programului. Atenția este îndreptată spre agricultură și administrarea apelor, iar la începutul anului 2001, s-a publicat pentru prima dată Analiza Socială. Aceasta reprezintă abordarea Unilever privind responsabilitatea socială a corporațiilor și este un document ce însoțește Raportul de Mediu care demonstrează progresul continuu în impactul companiei global asupra mediului.
Accent se pune și pe echipa Unilever. De-a lungul existenței, Unilever s-a adaptat continuu la schimbare. Totuși, în aceste vremuri intensitatea și viteza schimbării sunt făra precedent. În ultimul an s-a făcut mult pentru a se îmbunătăți calitatea echipei manageriale. S-au făcut schimbări importante în structura echipei de top management și a modului în care lucrează împreună. S-a ajusta radical modul de remunerare a managerilor care este acum direct legat de rezultatele privind creșterea valorii pentru acționari.
Structura de management a Grupului este următoarea:
Pentru exemplificarea aplicării programului „Calea spre creștere”, vom prezenta analiza financiară Unilever. De remarcat faptul că raportul financiar este în EURO, deoarece începând cu 1 ianuarie 2000, Unilever a adoptat EURO ca monedă de raportare.
Tabelul 4.4.
Contul de profit și pierdere (în milioane EURO)
Pentru rata operațională, se ia în calcul profitul calculat ca sumă între profitul operațional curent, profitul excepțional (1992 milioane EURO în 2000, respectiv 269 în 1999) și amortizarea imobilizărilor corporale și necorporale (435 milioane EURO în 2000, respectiv 23 în 1999), raportat la cifra de afaceri a grupului (venit operațional).
Tabelul 4.5.
Bilanțul (în milioane EURO)
Aceste rezultate apar într-o evoluție a unui record de 5 ani:
Tabelul 4.6.
Consolidarea cash-flow-ului (în milioane EURO)
Tabelul 4.7.
Rata profitului net (la venitul operațional)
Tabelul 4.8.
Rezultate pe zone geografice (milioane EURO)
Tabelul 4.9.
Rezultate pe operațiuni (milioane EURO)
Evoluția în grafice:
Figura 4.1. Evoluția ratei profitului Unilever
Figura 4.2. Evoluția venitului operațional Unilever
Figura 4.3. Evoluția profitului operațional Unilever
,
Figura 4.4. Evoluția venitului operațional pe zone geografice Unilever
Figura 4.5. Evoluția venitului operațional pe operațiuni Unilever
Figura 4.6. Evoluția profitului operațional pe zone geografice
Figura 4.7. Evoluția profitului operațional pe operațiuni
Comentarii privind analiza financiară:
Rezultate comparative ale anului 2000 cu cele ale anului 1999:
Cifra de afaceri totală, care include cifra de afaceri operațională a grupului Unilever și veniturile din acțiunile deținute de Unilever în joint-venture, a crescut cu 16% la 48066 milioane EURO.
Veniturile operaționale au crescut de asemenea cu 16% la 47582 milioane EURO. 2945 milioane EURO, reprezentând 7% din această creștere, vin din impactul achizițiilor din 2000, în principal Bestfoods. Având ca bază rezultatele din 1999, impactul renunțărilor, în principal a afacerilor de panificație din Europa, a determinat o reducere a cifrei de afaceri cu aproximativ 500 milioane EURO. Iar creșterea de aproximativ 9% a fost determinată de scăderea ratei de schimb medii pentru EURO în raport cu coșul monedelor Unilever.
Veniturile din acțiunile deținute în joint-venture au crescut cu 70% la 484 milioane EURO, ca rezultat al achiziționării firmelor joint-venture Bestfoods în Africa / Orientul Mijlociu și Asia / Pacific.
Profitul operațional, înainte de cel excepțional și amortizări, a crescut cu 25% până la 5729 milioane EURO, iar rata specifică crescând cu 8 procente la 12%, ca rezultat al economisirilor din restructurare și achiziționări.
Achizițiile realizate în 2000 au fost de 415 milioane EURO, din care 280 milioane EURO sunt legate de Bestfoods. Iar 416 milioane EURO din totalul creșterilor s-au datorat scăderii ratei de schimb medii de la un an la altul.
Amortizarea imobilizărilor corporale și necorporale a fost de 435 milioane EURO, comparativ cu 23 milioane EURO în 1999, reflectând impactul achizițiilor, în principal Slim-Fast, Ben-Jerry’s, Cressida, Amora Maille și Bestfoods. Amortizarea imobilizărilor corporale la Bestfoods în 2000 a fost de 301 milioane EURO.
Profitul excepțional a crescut la 1992 milioane EURO față de 269 milioane EURO în 1999. Majoritatea cheltuielilor excepționale s-au datorat programului „Calea spre creștere”. Această inițiativă a constat în concentrarea resurselor pe brand-urile lider, raționalizarea activitățile productive, eficientizarea lanțului de distribuție și reducerea costurilor, și reorganizarea sau renunțarea la afacerile neperformante.
Programul total este estimat la un cost de 5 miliarde EURO, din care majoritatea să fie reprezentat de cheltuieli excepționale. În anul 2000, 1,9 miliarde EURO din cheltuielile excepționale au avut legătură cu acest program. Din această sumă, 1,1 miliarde EURO sunt în legătură cu restructurarea iar 0,8 miliarde EURO sunt în legătură cu alte capitole, în principal renunțări la anumite afaceri. Renunțările cheie sunt reprezentate de afacerile de panificație din Europa care aduceau un profit de 143 milioane EURO, și vânzarea afacerii Elizabeth Arden (încheiată în ianuarie 2001), care a dus la o pierdere în 2000 de 859 milioane EURO. Iar cheltuieli excepționale de aproximativ 100 milioane EURO sunt legate de restructurarea ce a privit integrarea Bestfoods.
Ca rezultat al amortizării și cheltuielilor excepționale, profitul operațional a scăzut cu 23% la 3302 milioane EURO.
Costul dobânzii nete a fost de 632 milioane EURO, comparativ cu 14 milioane EURO în 1999. Creșterea cea mai importantă reflectă o creștere de 27 miliarde în debite în timpul anului ce a urmat achiziționării Bestfoods în octombrie 2000 și altor achiziții în timpul anului, împreună cu plata dividendelor speciale pentru 1999.
Rata impozitării efective a grupului s-a ridicat la 51,5% față de 31,5% în 1999. Creșterea a fost ca rezultat al amortizării pentru imobilizările Bestfoods, care nu reprezintă taxe deductibile. Dacă nu am lua în considerare amortizarea pentru Bestfoods, rata impozitării pentru operațiunile normale a fost de 34%, comparativ cu anul 1999.
Profitul net a scăzut cu 60% ca rezultat al nivelului ridicat al cheltuielilor excepționale și amortizărilor, creșterii costurilor cu dobânzile și a ne-deductibilității unor taxe.
Cash-flow-ul din operațiuni a crescut cu 1084 milioane EURO la 6738 milioane EURO, condus de impactul achizițiilor și de îmbunătățirea rezultatelor înainte de excepționale și amortizare, împreună cu reduceri în capitalul de lucru, în special în stocuri.
În timpul anului au fost achiziționate 20 de afaceri în valoare de 27777 milioane EURO, din care 23623 milioane EURO pentru Bestfoods. Alte achiziții importante sunt cele deja menționate. Tot în decursul anului 2000, s-a renunțat la 27 de afaceri, ceea ce a însemnat 626 milioane EURO, din care cea mai importantă a fost afacerile de panificație din Europa.
Datoriile nete la sfârșitul anului au fost de 26468 milioane EURO, comparativ cu 684 milioane EURO la sfârșitul lui 1999. Aceasta se datorează împrumuturilor făcute pentru finanțarea achizițiilor afacerilor menționate.
Strategia financiară a Unilever cuprinde următoarele elemente fundamentale:
accesibilitate la capital
flexibilitate suficientă pentru achiziții tactice
rezistență la turbulențele economice
cost optim al capitalului
Pentru a asigura această strategie, sunt folosiți următorii indicatori cheie:
acoperirea dobânzii nete bazată pe câștigurile înainte de dobânzi, taxe, deprecieri, amortizări și cheltuieli excepționale
datoria netă, ca procent din total capital și rezerve, dobânzi pe termen scurt și datorii nete
fonduri din operațiuni după dobânzi și taxe și înainte de cheltuieli excepționale: profitul activităților operaționale raportat ca procent la datoria netă
Politica grupului este de a-și finanța filialele printr-un mix de câștiguri reținute și împrumuturi de la compania mamă și companii financiare care sunt cele mai aproape de țara specifică. Pentru a asigura flexibilitate maximă în întâmpinarea nevoilor în schimbare a afacerilor, posibilitățile de finanțare Unilever sunt concentrate în companiile mamă și în companii financiare.
Unilever menține accesul la piețele financiare globale printr-o infrastructură de programe financiare pe termen scurt și lung pe piețele SUA și UE, care se derulează în principal prin Unilever Capital Corporation.
Politica de trezorerie are ca obiectiv să mențină puterea și flexibilitatea financiară a Unilever în contextul strategiei financiare pe termen lung.
Operațiunile de trezorerie ale Unilever se derulează ca centre de cost și sunt guvernate de politici și planuri ale echipei manageriale. Liniile generale sunt formate dintr-un sistem de autorități și de rapoarte independente ce acoperă majoritatea ariilor de acțiune. Performanța este strict urmărită, realizându-se în același timp un audit intern al corporației.
Controlul riscurilor de piață
Unilever este expus unei varietăți de riscuri de piață, incluzând efectele schimbărilor în ratele de schimb ale monedelor, ratele dobânzilor și propagarea creditelor. În cursul normal al afacerilor, grupul se confruntă și cu riscuri care sunt ne-financiare sau ne-cuantificabile, de exemplu riscurile de țară.
Produsele Unilever sunt în general vândute prin forța proprie de vânzare și prin agenți și distribuitori independenți către en-gross-uri, detailiști, instituții și alți distribuitori. Unilever a luat câteva inițiative pentru a lucra cu clienții săi pentru a accelera dezvoltarea categoriilor de produse și pentru a optimiza fluxul mărfurilor. Aceasta include un răspuns eficient al clientului pentru a realiza stocul optim și distribuția just-in-time prin coordonarea electronică a stocului de bunuri Unilever în depozite și magazine.
Factorii de risc:
Unilever operează în mai mult de 90 de țări, iar în fiecare țară afacerile sunt subiectul unor grade variate de risc și incertitudini în legătură cu reglementările, climatul social și politic și alți factori locali
Abilitatea Unilever de a continua să realizeze costuri mai mici și creșteri în utilizarea capacităților
Unilever poate să nu fie capabilă să îmbunătățească veniturile și profitabilitatea în lumina accentuării competiției
Abilitatea Unilever de a-și menține relațiile cu clienții cheie
Continuarea Unilever pe o creștere susținută pe piețele aflate în curs de dezvoltare, cum ar fi China și restul Asiei de SE, Mexic, Brazilia și restul Americii Latine și țările din Europa Centrală și de Est
Abilitatea Unilever de a controla problemele legale și cele legate de taxe
Abilitatea Unilever de a continua să inoveze
Abilitatea Unilever de a îndeplini programul „Calea spre creștere”
Abilitatea Unilever de a integra afacerile achiziționate
Abilitatea Unilever de a implementa schimbările organizaționale anunțate prin programul „Calea spre creștere”
Investiții fixe și companii principale ale grupului Unilever:
Europa: Austria – 3, Belgia – 2, Republica Cehă – 1, Danemarca – 2, Finlanda – 2, Franța – 11, Germania – 5, Grecia – 2, Ungaria – 2, Irlanda – 3, Italia – 5, Olanda – 9, Norvegia – 1, Polonia – 2, Portugalia – 3, România – 1, Rusia – 1, Slovacia – 1, Spania – 3, Suedia – 4, Elveția – 9, Turcia – 4, Marea Britanie – 13
America de Nord: Canada – 2, SUA – 16
Africa și Orientul Mijlociu: Coasta de Fildeș – 1, Congo – 2, Dubai – 1, Egipt – 2, Ghana – 1, Israel – 2, Kenya – 2, Malwi – 1, Maroc – 1, Nigeria – 1, Arabia Saudită – 4, Africa de Sud – 1, Tanzania – 1, Tunisia – 1, Uganda – 1, Zambia – 1, Zimbabwe – 1
Asia și Pacific: Australia – 1, Bangladesh – 1, China – 8, India – 1, Indonesia – 2, Japonia – 1, Malaysia – 2, Noua Zeelendă – 1, Pakistan – 2, Filipine – 1, Singapore – 1, Coreea de Sud – 1, Sri Lanka – 1, Taiwan – 1, Thailanda – 1, Vietnam – 1
America Latină: Argentina – 2, Bolivia – 1, Brazilia – 2, Chile – 2, Columbia – 3, Costa Rica – 1, Republica Dominicană – 1, Ecuador – 1, El Salvador – 1, Guatemala – 1, Honduras – 1, Mexic – 2, Antilele Olandeze – 1, Nicaragua – 1, Panama – 1, Paraguay – 1, Peru – 1, Trinidad & Tobago – 1, Uruguay – 1, Venezuela – 2
Principalele joint-venture: Europa – 1, America de Nord – 1, Africa și Orientul Mijlociu – 4, Asia și Pacific – 6
În România există Unilever România ca filială a Unilever. Brand-urile consacrate sunt: Omo, Lux, Rexona, Impulse, Denim, Pond’s, Bona, Domestos, Coccolino, Organics, Timotei, Axe, Rama, Algida, Close-Up.
Unilever a exportat spre România câțiva ani la rând relativ pe o scară redusă. În mai 1995 Unilever și-a mărit semnificativ implicarea în România prin achiziționarea de la Fondul Proprietății de Stat a companiei DERO, producătorul național lider al pieței detergenților. Tranzacția, inclusiv angajamente pentru investiții post achiziționare privind modernizarea, a pavat calea consolidării poziției Unilever ca unul din cei mai importanți investitori internaționali în România.
În 1994 și 1995, cota de piață a companiei DERO pe piața detergenților a fost în declin sever datorită presiunilor din partea brand-urilor importate. O prioritate urgentă pentru noua echipă de management a fost să întoarcă situația. Aceasta a cerut o serie de acțiuni: reformularea produsului la standarde internaționale de performanță și relansarea lui, cu un puternic suport promoțional; crearea și coordonarea unei rețele naționale de distribuitori, pentru a înlocui sistemul pasiv de en-gross-iști și distribuitori.
O realizare necesară a fost și creșterea capacității de producție, inclusiv înlocuirea completă a stadiilor importanți în procesul de producție, pentru a realiza standarde înalte privind calitatea produsului, eficiența și impactul de mediu.
Introducând noi metode și sistem în toate domeniile, în particular în vânzări și marketing, printr-un transfer inițial de expatriați, recrutarea de specialiști naționali și training intensiv al capitalului uman național.
În acest mod, Unilever a asigurat succesul continuu și profitabilitatea afacerii prin oferirea de beneficii comunității în care operează.
Rezultatul tuturor acestor activități a fost reconstruirea fabricii DERO (care a fost redenumită DERO LEVER). Bona Prima este detergentul lider pe piața națională în România, iar celelalte brand-uri au de asemenea poziții de piață puternice: Omo, Dero Activ, Derosept.
Infrastructura creată pentru a sprijini expansiunea DERO LEVER, în particular în marketing, vânzări, distribuție și administrație, a furnizat o platformă pentru dezvoltarea celorlalte activități ale Unilever. Vânzările de produse inițial ca exporturi din Europa de Vest au crescut și au fost introduse și noi produse.
Infrastructura sprijină expansiunea viitoare, în principal la categoria Alimentare.
Toate activitățile Unilever în România sunt acum grupate sub umbrela Unilever România. Creșterea puternică a vânzărilor, un viitor sigur pentru cel mai mare producător local de detergenți și peste toate, beneficii pentru consumatori printr-o înaltă calitate a produselor reprezintă prioritățile pentru Unilever România.
INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ȘI PROCESUL DE TRANZIȚIE
AL ȚĂRILOR EUROPEI CENTRALE ȘI DE EST
5.1. Efectele ISD asupra tranziției ECE la economia de piață
Necesitatea de a crea politici coerente de atragere a investițiilor străine directe în țările din Europa Centrală și de Est în procesul de tranziție către o economie de piață competitivă apare în primul rând din efectele acestora asupra acestui proces:
Impulsionarea creșterii economice
Atragerea unor investitori strategici în anumite ramuri ale industriei a condus în unele țări din zonă la stimularea creșterii puternice a producției în respectivele ramuri și la transformarea lor în factor de antrenare a dezvoltării activității economice în ansamblul său, la nivel național. Astfel de aprecieri au fost emise de către specialiști cu privire la investițiile firmelor Fiat și General Motors în producția de automobile din Polonia, producție care a contribuit decisiv la reluarea creșterii economice în această țară. În același sens, al obținerii unei performanțe economice superioare în urma implicării capitalului antreprenorial străin, se poate arăta că în Ungaria, din 19 grupuri producătoare de bunuri electrotehnice, doar două au înregistrat creșteri ale producției fizice în perioada 1989-1992, ambele aparținând unor corporații transnaționale: Electrolux și General Electric. De asemenea, cel mai eficient subsector din economia ungară în perioada menționată, producerea berii, funcționează în cea mai mare parte cu capital străin – 5 din cele 7 întreprinderi existente.
Integrarea în rețelele producției internaționale și stimularea exporturilor
Corporațiile transnaționale sunt, în prezent, principalul motor al adâncirii integrării economice la nivelul structurilor productive pe plan mondial. Prin aceasta, ele se pot constitui în pârghii de articulare a țărilor din Europa Centrală și de Est la economiile occidentale, în contextul strategiilor regionale pe care le promovează. Se pot constata deja semne ale unei tendințe în acest sens: componentele electrice ale firmei Ford provin, în prezent, de la filiala sa din Ungaria, devenită parte integrantă a operațiunilor firmei în Europa. Integrarea sa a fost condiționată și deci însoțită de ridicarea standardelor de calitate, precum și de întărirea sistemelor de control. Transferul de tehnologie, implicit în astfel de strategii, reprezintă un input calitativ prețios pentru economiile gazdă. În general, firmele producătoare de automobile care au investit în Est, au realizat transfer de tehnologie, inclusiv pentru producția de noi modele. Aceeași strategie, de integrare simplă, în virtutea căreia unități producătoare amplasate în Europa de Est devin baze de export pentru Europa Occidentală, este derulată și de grupul Wolkswagen în urma investiției realizate în firma cehă Skoda, sau de concernul Asea Brown Boveri, prin filiala sa poloneză care furnizează motoare electrice pentru produsele firmei pe o bază globală.
Ca urmare a unor astfel de strategii, ponderea în exporturi a firmelor cu capital străin a atins niveluri de 0% în Polonia, sau de 7% în Ungaria. aceasta dovedește că, deși dimensiunile pieței locale constituie, conform majorității opiniilor, principalul factor locațional de atragere a investitorilor străini în țările cu economie în tranziție, ele pot, pe anumite segmente să devină baze de export inclusiv pentru piața vestică, cu toate beneficiile decurgând din aceasta: venituri valutare, antrenarea creșterii economice, facilitarea procesului de ajustare structurală.
Generarea de noi locuri de muncă și dezvoltarea resurselor umane
Dacă pe ansamblul regiunii, ponderea estimată a firmelor cu participare de capital străin în totalul forței de muncă ocupate este sub 0,5%, în țările cu investiții mai substanțiale, precum Ungaria sau Polonia, respectiva pondere este de 4,5% și 2,3%. În condițiile economiilor în tranziție, efectul de creare de noi locuri de muncă, efect urmărit cu precădere de guvernele statelor dezvoltate, a fost marcat și uneori anihilat de măsurile de restructurare impuse de investitorii străini, în societățile mixte constituite sau în întreprinderile cumpărate în procesul de privatizare. Astfel de măsuri de restructurare, care vizează rentabilizarea prestației economice a întreprinderilor respective, sunt adeseori însoțite de reduceri de personal. un astfel de exemplu îl constituie cel al firmei General Motors, care a redus la aproape jumătate numărul salariaților la filiala sa din Ungaria, Tungsram. Nu este mai puțin adevărat că un studiu anchetă efectuat în România cu sprijinul celor mai mari societăți comerciale cu capital străin a relevat efectul de creare de noi locuri de muncă, chiar în condițiile restructurării activității.
Organizarea de cursuri de pregătire și de perfecționare profesională pentru angajați constituie pentru investitorul străin o condiție și o pârghie de asigurare a alinierii calității produselor noii filiale la standardele firmei-mamă, și de integrare în cultura organizațională a firmei. Anual, Citibank cheltuiește în Polonia 400000 dolari pentru trainingul personalului său.
Construcție instituțională
Instituirea mecanismelor de piață în țările cu fostă economie de comandă presupune demersuri susținute de constituire a cadrului legislativ și a celui instituțional specific. Nevoia acută de capital a determinat în respectivele țări adoptarea timpurie, cu prioritate a reglementărilor vizând regimul investițiilor străine, în multe cazuri astfel de reglementări reprezentând chiar primul pas în adoptarea legislației specifice economiei de piață, nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat ulterior aceasta.
Maturizarea procesului de tranziție este însoțită de maturizarea cadrului legislativ, caracteristică devenind abordarea prin acte normative specifice a instituțiilor economiei de piață, cum ar fi falimentul, concurența, sistemul de impozitare directă, indirectă, personală etc., normele promulgate conturând cadrul economic și de afaceri, același pentru investitorii locali și cei străini. Este cazul Ungariei, Cehiei, Poloniei care au operat instituirea egalității de tratament pentru toți actorii economici.
În state în care procesul de modificare a legislației este mai puțin avansat – Albania, Belarus, Kazahstan, Ucraina – reglementarea regimului investițiilor străine constituie încă baza juridică pentru tranzacții și investiții.
Stimularea concurenței
Prezența firmelor străine în țările central și est-europene tinde să introducă elemente de comportament specific economiei de piață, stimulând, între altele, concurența. Aportul corporațiilor transnaționale în această direcție este însă condiționat de două categorii de factori: pe de o parte, de dorința reală a guvernelor țărilor gazdă de a stimula efectiv concurența, iar pe de altă parte de dorința transnaționalelor înseși de a concura liber pe aceste piețe.
Stimularea fără rezerve a concurenței de către autoritățile naționale se dovedește o decizie greu de adoptat, dată fiind vulnerabilitatea multora dintre firmele locale în fața regulilor economiei de piață, după ce, în condițiile economiei de comandă au operat fără restricții bugetare.
Corporațiile transnaționale, la rândul lor, condiționează adeseori realizarea investiției de dobândire a unor avantaje, care țin inclusiv de asigurarea sau chiar de sporirea nivelului de protecție, în general tarifară a pieței locale. Este cazul investitorilor japonezi în industria de automobile a Ungariei, a firmei Wolskwagen în realizarea investiției sale în firma Skoda din Cehia, în general a firmelor producătoare de automobile care au solicitat autorităților majorări ale taxelor vamale impuse la importurile de automobile.
Este, desigur, de dorit ca decizia investițională a firmelor străine să fie adoptată pe bază de criterii exclusiv economice, în afara unor facilități care să conducă la distorsionarea fluxurilor investiționale și comerciale. Negocierile pe marginea unor astfel de stimulente, pe care teoreticienii le resping, se concretizează în funcție de interesele părților, de urgența acestora, de posibilitatea de armonizare a respectivelor interese etc.
Implicarea în procesul de privatizare
În termeni generali, se afirmă că ISD au un rol important în procesul de privatizare din Europa Centrală și de Est, deși cu intensități diferite de la țară la țară. Între 1988-1992, 67% din fluxurile de ISD în zonă au fost legate de procesul de privatizare, ceea ce indică faptul că achiziționarea de active sau de întreprinderi a constituit principala formă pe care au îmbrăcat-o investițiile străine, în detrimentul “investițiilor pe loc gol”.
Implicarea în procesul de privatizare a investitorilor străini diferă atât în funcție de obiectul privatizării, cât și de metodele de privatizare. ISD au un rol marginal în mica privatizare a magazinelor, restaurantelor etc., în cazul căreia angajații beneficiază de tratament preferențial.
Prezența investitorilor străini în marea privatizare a fost mai susținută în cazurile în care a fost adoptată metoda de privatizare prin vânzare, respectiv în Ungaria, și, în general, mai puțin susținută în situațiile în care s-au aplicat scheme de privatizare de masă, care exclud, cel puțin în primele teape, participarea străinilor în respectivul proces (Cehia, Federația Rusă, Ucraina).
Iar pentru o analiză statistică a situației firmelor multinaționale și a investițiilor străine directe în țările Europei Centrale și de Est, a se vedea tabelele din Anexa 1, Anexa 2, Anexa 3, Anexa 4, Anexa 5 și Anexa 7.
5.2. România versus ISD
Investițiile străine au fost considerate un factor economic cheie din 1990, când economia României a pornit schimbarea spre o economie de piață deoarece aceasta dezvoltă capitalul local, aduce management și tehnologie moderne, și furnizează acces la piețele internaționale.
Cele mai importante avantaje comparative ale României din punctul de vedere al unui investitor străin potențial includ:
o piață locală mare (aproape 23 milioane consumatori), a doua ca mărime în Europa Centrală;
o excelentă localizare la răscrucea rutelor comerciale tradiționale, permițând accesul la peste 200 milioane consumatori pe o rază de 1000 kilometri;
localizate ideal pentru a oferi prețuri competitive pentru bunuri ce tranzitează între Marea Caspică, Marea Neagră și Europa de Vest;
facilități disponibile oferite de Zonele Libere din Constanța-Basarab Sud, cele de pe Dunăre (Galați, Brăila, Sulina, Giurgiu) și cea nouă de la Arad-Curtici;
facilități de navigare fluviale și maritime extensive (Constanța este cel mai mare port la Marea Neagră și terminarea Canalului Rin- Main-Dunăre oferă un acces neîntrerupt pe apă de la Marea Neagră la Marea Nordului);
facilități disponibile în România pentru repararea și construirea navelor de orice tip și capacitate;
aeroporturi internaționale în București, Constanța, Timișoara, Arad, Suceava;
o rețea națională de telecomunicații bazată pe fibre optice și un echipament digital de mare capacitate integrat în rețeaua europeană atât prin cablu optic cât și prin sateliți;
rețele de telecomunicații mobile în sistem GSM și NMT/LEMS;
o infrastructură industrială înalt dezvoltată, incluzând petrol și petrochimice;
o forță de muncă calificată și cu un relativ cost scăzut, bine pregătită (în particular) în tehnologie și inginerie;
o gamă largă de resurse naturale, incluzând sol fertil, petrol și gaz și un important potențial turistic;
o legislație liberală a investițiilor, bazată pe accesul liber și nediscriminatoriu la piețe și sectoare economice;
prezența reprezentanțelor diferitelor bănci internaționale binecunoscute: City Bank, ABN-AMRO, ING Bank, CHEMICAL Bank, Credit Anstalt, etc.;
relații diplomatice cu 176 de țări;
membru ONU și al numeroaselor organizații internaționale (membru asociat în UE, CEFTA, Comunitatea Economică a Mării Negre, etc.)
Începând cu 1998, cadrul legal (Legea nr. 241/1998) pentru investiții furnizează același tratament (tratamentul național) pentru investitorii români și străini.
Participarea în crearea sau dezvoltarea unei companii sub una din formele legale stabilite de legea românească, achiziționarea de acțiuni (exceptând achizițiile de portofoliu), și crearea sau dezvoltarea unei filiale a unei companii străine prin una din următoarele alternative:
contribuție financiară în monedă locală sau străină
contribuție în bunuri mobile sau imobile
contribuție pentru creșterea activelor firmei prin orice modalitate financiară legală
Din 1991 până în 2000, în România a operat Agenția Română de Dezvoltare (ARD), o instituție specializată în atragerea investițiilor străine directe. ARD a furnizat servicii de consultanță pentru investitorii potențiali români și străini, căutând parteneri străini și având rol de interfață între investitorii străini și instituțiile românești.
Limitele Agenției Române de Dezvoltare:
Necesitatea trecerii de la o atitudine pasivă, reactivă față de piața ISD, la o atitudine bazată pe inițiativa potențialului receptor a fost luată în considerare în România încă din cursul anului 1992. Agenția Română de Dezvoltare (ARD), instituție din subordinea guvernului abilitată să promoveze investițiile străine în România și, totodată, să confirme și să înregistreze proiectele investiționale, avea în vedere transformarea activității de atragere profesională a ISD într-un avantaj competitiv față de principalii concurenți ai României în această cursă, țările central și est-europene.
Strategia pe care ARD și-o propunea cu titlu de experiment în septembrie 1992 viza grefarea pe suportul promovării generale a României ca localizare investițională, a tehnicilor de atragere direcționată în anumite industrii selectate. În lipsa unor priorități formulate la nivel național, respectivele domenii au fost stabilite de către agenție pe baza unor criterii multiple, între care existența unor avantaje competitive concretizate într-un anume volum al exporturilor pe piața internațională, precum și capacitatea de generare a unor efecte de antrenare asupra industriilor adiacente.
Sunt premise teoretice corecte ale utilizării investițiilor străine ca impuls inițial pentru ameliorarea unor factori și crearea de noi avantaje competitive, inclusiv prin dezvoltarea “aglomerărilor” de industrii interrelaționale. Între sectoarele prioritare ale ARD se numărau: industria textilă, de confecții și tricotaje, industria de pielărie și încălțăminte, industria mobilei, bunurile electronice și electrotehnice de uz casnic, producția de echipamente pentru tehnica de calcul șu birotică, mijloace de transport, mașini agricole și echipamente pentru industria agroalimentară, industria agroalimentară, producția de îngrășăminte chimice, turismul.
Un experiment eșuat:
Strategia ARD de atragere direcționată a investițiilor străine nu a dobândit, însă, consistență, ea fiind, în bună măsură, un experiment eșuat. Realitatea a dovedit că este necesară maturizarea procesului de transformare sistemică, stabilirea unor raporturi de proprietate clare și transparente, care să permită atribuirea de răspunderi și competențe în plan instituțional și să permită structurarea unei politici de atragere direcționată a investițiilor străine.
Premisele instituționale inițiale ale ARD nu I-au permis acesteia derularea unui astfel de program, ea fiind gândită ca o instituție de autorizare și înregistrare a investițiilor străine, veriga obligatorie pentru acestea, fără însă a elimina sau a se substitui intervenției tuturor celorlalte verigi instituționale implicate în procesul de constituire a societăților comerciale cu capital indigen, ea nu a devenit, deci, acel unic partener de dialog al investitorilor străini în România.
Pe de altă parte, abilitățile sale în inducerea unui anumit tip de ISD s-au rezumat la posibilitatea de a propune guvernului acordarea de facilități suplimentare față de cele stipulate de lege, fără ca agenția să aibă capacitatea de a dispune liber de un “portofoliu” de facilități.
Evoluțiile cadrului legislativ și instituțional din ultimii trei ani, cu deosebire cele din domeniul privatizării, au îngustat și mai mult sfera și capacitatea de incidență a ARD, în primul rând prin intrarea în stare de operaționalitate a fondurilor proprietății de stat și private, care, în calitate de gestionar al proprietății statului și, respectiv, de proprietari ai activelor societăților comerciale, sunt, alături de acestea, principalii decidenți în contextul negocierilor vizând constituirea unor societăți mixte sau achiziționarea de acțiuni de către investitorii străini.
În mai 2000, ARD, Agenția Națională pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Agenția Naționala de Dezvoltare Regionala au fuzionat. Noua instituție, Agenția Naționala de Dezvoltare Regională a fost reorganizată ca o instituție publică, coordonată de Primul Ministru, având responsabilitățile celor 3 instituții de mai sus, iar aceasta la rândul ei a devenit, odată cu noile alegeri generale din 2000, Ministerul Dezvoltării și Prognozei.
*Garanții și drepturi pentru investitorii străini:
Toate investițiile în Romănia nu pot fi subiectul naționalizării, exproprierii, confiscării sau unei alte măsuri cu efect similar, cu excepția când acest lucru este în interes public, și, chiar așa, doar după procedurile legale și cu compensare echitabilă care trebuie să fie promptă, adecvată și efectivă.
România a semnat un număr de tratate bilaterale asupra garantării reciproce și încurajării investițiilor, tratate ce prevăd evitarea dublei impuneri; de asemenea, în 1992 România a devenit membră a Agenției Multilaterale de Garantare a Investițiilor.
În cazul în care România a intrat în acorduri bilaterale de promovare și protecție a investițiilor cu țări ai căror cetățeni sunt investitori în România, iar aceste acorduri sunt mai favorabile decât legislația românească, atunci investitorii vor beneficia de aceste acorduri care nu pot fi tratate ca discriminatorii.
Legislația este pe principiul tratamentului național pentru investitorii străini și de aceea nu este nici o limită asupra participării străine în companii, astfel că un investitor străin poate deține în proprietate 100% o companie în România.
*Repatrierea profitului
Repatrierea investiției inițiale și a profiturilor depinde de tipul investiției realizate. Investitorii direcți pot transfera în afară toate profiturile realizate în România după plata tuturor taxelor. Investitorii indirecți (investițiile de portofoliu pe piața de capital) își pot repatria investițiile inițiale și câștigurile pe baza documentelor ce atestă că sumele transferate în afară vin din vinderea / cumpărarea de acțiuni.
În România, repatrierea profiturilor este liberă și este stipulată prin Regulamentul BNR nr. 3/1997 „Reglementări privind moneda străină”. În ambele cazuri (investiții străine directe și de portofoliu), există 2 situații:
Repatrierea dividendelor
Repatrierea dividendelor, după ce este încheiat un an financiar, este o operație liberă privind moneda străină. În cazul în care dividendele sunt obținute în valută, repatrierea este o operație de cont curent. În cele mai frecvente cazuri, când dividendele sunt în ROL, repatrierea dividendelor reprezintă o operație de cont al capitalului.
După pregătire bilanțului și a declarațiilor financiare, Consiliul de Administrație va decide asupra alocării profiturilor (pentru reinvestire sau dividende). Investitorului străin i se cere să furnizeze următoarele documente pentru suma ce reprezintă dividendele:
bilanțul
raportul Consiliului de Administrație
documente ce atestă plata dividendelor
Investitorul străin va ordona transferul fondurilor în contul curent personal.
Din contul personal, sumele pot fi schimbate în valută la cererea clientului în maximum 180 zile de la data documentu8lui de plată.
Schimbarea este o operație liberă, acordul BNR nefiind cerut, singura restricție fiind cele 180 zile.
După schimbarea sumelor în valută, banca va transfera la ordin dividendele în țara de origine a investitorului.
Repatrierea capitalului în caz de lichidare a investiției (închiderea unei companii sau vinderea investiției de portofoliu)
Conform procedurilor de lichidare (OU nr. 32/1997) și pregătirea Raportului de Lichidare ce confirmă declararea tuturor debitelor și capitalului rămas, investitorul va cere schimbarea acestei sume în moneda investiției inițiale. Această cerere trebuie făcută în termen de 180 zile de la data Raportului de Lichidare. Banca va transfera aceste fonduri la ordin în țara de origine a investitorului străin.
*Forme de investiții în România
În România există 2 forme de investiții:
-investiții directe
-investiții de portofoliu
Legislația românească permite investitorilor străini să se angajeze în activități de afaceri în una dintre următoarele forme:
contribuție de capital în valută sau active pentru înființarea unei companii, persoana juridică română, sau prin creșterea de capital a unei asemenea companii direct sau indirect prin una din filialele companiei
investirea dividendelor în ROL în creșterea capitalului afacerii sau pornire a unei noi afaceri
cumpărarea de acțiuni ale unei companii ce acționează pe piața de capital sau de la Autoritatea de Privatizare
investirea sumelor în ROL obținute din comerțul cu bunuri importate
convertirea câștigurilor rezultate din exporturile în România sau din credite în acțiuni deținute la debitori
Capitalul unui investitor străin poate lua multe forme, incluzând monedă străină, echipament, mijloace de transport, componente și alte bunuri, servicii, drepturi de proprietate intelectuală, know-how și expertiză de management și bunuri și profituri din alte afaceri din România.
Pot apărea următoarele forme principale de investiții:
filiala a unei companii străine, care este subiectul legii naționale a companiei mamă. În contrast, sucursala este o entitate legală românească și, deci, un subiect al legii românești, fiind răspunzătoare pentru activitățile sale; procedurile de înregistrare pentru filiale și sucursale nu sunt regularizate în mod expres de legislația comercială; în practică, sucursalele urmăresc aceeași pași de înregistrare ca și companiile comerciale.
companii comerciale – ca entități distincte, operând în nume propriu și sunt distincte față de acționari și manageri; au nume propriu, management, Consiliu de Conducere și plasamente; cod sub legea nr. 31/1990, îmbrăcând formele cunoscute.
joint-venture – nu sunt reperate de legea românească; acest termen este unul comun pentru a descrie una din numărul de forme ale cooperării economice cu investiții străine (acționarii români și internaționali la o companie, parteneriat între două sau mai multe companii/indivizi inclusiv investitorii internaționali, cooperare).
*Facilități pentru investiții:
Zone defavorizate (Legea nr. 20/1999 modificată prin OU nr. 75/2000)
Facilități:
exceptare completă de la taxe vamale și TVA pentru mașini, echipamente, instalații, unelte, mijloace de transport, know-how, alte active importate sau din România pentru realizarea investiției
rambursarea completă a taxelor vamale pentru materiile prime și părților componente necesare producției proprii
exceptarea de la taxa impozitului pe profit pe durata existenței zonelor defavorizate
Sectoarele pentru investiții eligibile pentru aceste facilități:
agricultură și creșterea animalelor
producție, cu excepția producerii de băuturi alcoolice
servicii și turism, cu excepția alimentației publice
comerț, cu excepția comerțului cu bunuri ce nu sunt realizate în zonă
mediu
Zonele de comerț liber (Legea nr. 84/1992)
Aceste zone funcționează ca Regii Autonome și sunt coordonate de Agenția Zonelor de Comerț Liber. Facilități:
pământul și clădirile pot fi închiriate persoanelor fizice sau juridice române sau străine, pe o perioada maximă de 50 ani
mijloacele de transport și bunurile din străinătate sunt exceptate de la plata taxelor vamale
pentru activitățile desfășurate în aceste zone, agenții economici sunt exceptați de la plata TVA, accize și impozitul pe profit pe întreaga durată a activității
în caz de lichidare a activității, capitalul și profitul pot fi transferate în străinătate după plata tuturor obligațiilor către statul român și partenerii contractuali
bunurile pot fi transferate de la o zonă liberă la alta fără plata taxelor vamale
în prezent, există 6 zone de comerț liber deja stabilite: Sulina, Constanța, Galați, Brăila, Giurgiu și Curtici-Arad.
*Procedurile de înregistrare a investițiilor străine
Documentele necesare pentru înființarea unei companii cu participare străină trebuiesc înaintate la Oficiul Registrul Comerțului, iar acestea sunt:
certificarea legală a companiei
dovada capitalului înregistrat (depozit în bancă sau act de proprietate)
declarația pe proprie răspundere că s-a luat cunoștință de toate aspectele legale
companiile străine ce înființează companii sau filiale în România trebuie de asemenea să înainteze: copii traduse și autentificate a certificării legale, evidență pentru plata taxelor legale și certificat al valorii de creditor
Pentru încurajarea implicării investițiilor străine directe în procesul de privatizare a firmelor cu capital de stat, este necesară o cere minimă care să fie aprobată de Autoritatea pentru Privatizare, care să cuprindă: scrisoare de intenție, semnarea memorandumului de intenție cu compania cu capital de stat, rezultatele negocierilor cu partenerul român și decizia AGA a acestei companii.
În funcție de specificul investiției, sunt necesare uneori și autorizații preliminare:
notificare de la Oficiul de Supervizare a Activității de Asigurare și Reasigurare din cadrul Ministerului Finanțelor pentru înființarea de companii în domeniul asigurărilor
autorizație prealabilă din partea BNR pentru înființarea unei bănci
Pașii de realizare a formalităților:
Oficiul Registrul Comerțului: obținerea dovezii pentru unicitatea numelui de companie și rezervarea lui pentru o anumită perioadă de timp
Notar: certificarea documentelor de înființare a companiei
Bancă Comercială: deschiderea unui cont bancar al companiei și realizarea plății de capital
Oficiul Registrul Comerțului:
cererea de înscriere
obținerea licenței
înscrierea
publicarea în Monitorul Oficial
obținerea codului fiscal
*Implicarea investițiilor străine directe în procesul de privatizare:
Companiile străine pot cumpăra acțiuni în companiile deținute de stat în mod direct sau indirect, pe piața de capital. Majoritatea companiilor de stat sunt la vânzare prin negociere directă sau licitație. Companiile mai mici sunt vândute normal prin licitație, dacă ele apar pe listele de privatizare publicate regulat de Autoritatea pentru Privatizare.
Cele mai mari (și în general cele mai profitabile) companii sunt vândute prin negocieri directe cu investitorii potențiali.
Volumul investițiilor străine directe înregistrate în România între Decembrie 1990 și Aprilie 2000, de aproximativ 4,6 miliarde USD, nu reflectă potențialul economic al țării și nu acoperă necesarul pentru reforma economică. În același timp, numărul mare de companii românești cu investiții străine, de aproximativ 74025, arată că numeroși investitori străini de mărime mică și medie au descoperit potențialul economic al pieței românești și au decis să investească aici.
Explicarea nivelului relativ scăzut al investițiilor străine în România poate fi găsită în ritmul scăzut de privatizare comparativ cu alte țari din regiune. Băncile mari, utilitățile publice și marile companii au început să fie oferite spre vânzare abia în 1997-98.
Începând cu ultimele luni din 1998, România și-a mărit viteza procesului de restructurare și, prin urmare, câteva operații de privatizare la scară mare s-au realizat. Printre acestea: ROMTELECOM (compania de telecomunicații națională, privatizată cu compania grecească OTE), Banca Română de Dezvoltare (privatizată cu Societe Generale), BANCPOST (privatizată cu General Electric Capital Corporation și Banco Portugues de Investimento), Dacia Pitești (cu Renault).
Un număr de monopoluri, ce erau înainte organizate ca administrații autonome, au fost transformate în companii naționale care sunt acum pregătite pentru privatizare: compania națională de tutun SN Tutunul Românesc, compania națională de petrol PETROM, compania națională TAROM, compania națională de energie electrică CONEL, Poșta Română, etc.
Acordurile semnate de România cu Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional sunt menite să întărească procesul de privatizare.
Totuși, chiar dacă în prezent nivelul investițiilor străine directe este sub capacitatea potențialului economiei românești, acestea au deja un impact important în câteva ramuri industriale:
industria de automobile: Daewoo (Republica Coreea) și Renault (Franța) ce au investiti în cele mai mari fabrici de mașini din România. Alți investitori sunt prezenți în industria de componente pentru autovehicule (pompe, sisteme de suspensie, componente electrice, etc.); de asemenea, compania Continental, al patrulea mare producător mondial de anvelope, a investit în România
industria constructoare de mașini: Daewoo Heavy Industries (construcție de nave), Koyo (cuzineți, Japonia), Timken (cuzineți, SUA), ABB Asea Brown Bovery (echipament energetic)
industria petrochimică: Lukoil, Shell, Elf-Acquitaine (industria petrolieră), Unilever (detergenți)
industria cimentului: cel mai mare producător din România (Romcim) este acum parte a Lafarge Group (Franța)
telecomunicații și electronice: OTE a participat la privatizarea Romtelecom, Siemens și Alcatel au investit în producția de echipament electronic și producție software, iar Solectron în hardware
telefonie mobilă GSM: cei doi operatori Mobifon și Mobilrom reprezintă importante investiții străine
furnizori de servicii internet: unul din cei mai mari operatori, Global One, este un joint venture între Romtelecom, France Telecom, Deutsche Telecom și Sprint
băuturi răcoritoare și apă minerală: o cotă importantă de piață este reprezentată de Coca Cola, Pepsi Cola, Parmalat, etc.
industria alimentară: Danone, Kraft Jacobs Souchard
infrastructură și construcții: proiecte de reabilitare a drumurilor, reabilitarea porturilor la Marea Neagră și Dunăre, turism și centre de afaceri sunt realizate cu investitori străini din Franța, Italia, Turcia, Japonia.
Fiind dată baza industrială mare a României și diversitatea resurselor (resurse minerale, turistice, umane) ca și integrarea gradată a României în UE, sunt clare tendințele spre creșterea rolului investițiilor străine în economia românească ca parte procesului de reformă economică, dar și ca parte a procesului mult mai mare de globalizare.
Figura 5.1. Structura capitalului străin înregistrat în România
în perioada decembrie 1990 – aprilie 2000
Tabelul 5.1.
Principalele companii cu investiții străine directe înființate în România
în perioada Ianuarie – Iunie 2000
(sursa: Oficiul Național al Registrului Comerțului)
Tabelul 5.2.
Evoluția înființării de companii cu investiții străine directe de capital înregistrate
în perioada Decembrie 1990 – Iunie 2000
(sursa: Oficiul Național al Registrului Comerțului)
Figura 5.2. Numărul de companii cu ISD în România
Figura 5.3.Evoluția capitalului investit de FMN în România
Tabelul 5.3.
Topul țările de origine ale FMN care au investit în România
Tabelul 5.4.
Top 10 al ISD în România
În ciuda existenței unui cadru legislativ, România rămâne un mediu de afaceri dificil. Aceasta este adevărat în special pentru companiile americane care au puțină experiență în țările foste comuniste în curs de dezvoltare. Totuși, experiența a arătat că problemele pot fi depășite printr-un efort persistent și un angajament pe termen lung în țară. În ciuda dificultăților, multe firme americane au găsit România ca fiind o piață ce oferă rezultate bune datorate, în parte, absenței continue a unei competiții locale serioase în multe domenii.
O recomandare pentru orice companie ce-și planifică să vină în România este să trimită reprezentanții cei mai buni și cei mai reprezentativi (în special cei ce au experiență în mediile de operare dificile). Companiile trebuie să fie atente că deficiențele există, și că pot amâna o implementare deplină a unui program investițional. Totuși, cu tenacitate și efort, aceste probleme por fi deseori depășite.
Iată o listă de probleme care pot să-i afecteze pe investitorii străini:
absența transparenței – există o lipsă de transparență în maniera în care se negociază și în care se încheie contractele (în special acelea privind firmele proprietate de stat) și o percepție că sistemul legal românesc nu trebuie să trateze companiile în mod legal;
birocrația și “panglica roșie a Guvernului” sunt extinse;
proprietatea pământului. Constituția României interzice persoanelor străine (inclusiv companiile străine) să dețină în proprietate pământ. Unele companii străine au rezolvat această restricție intrând în joint-venture cu parteneri locali sau preluarea terenului prin leasing;
corupția este o problemă majoră care poate afecta afacerile;
lipsa piețelor de capital dezvoltate: ratelor dobânzilor comerciale rămân destul de mari în România, iar o piață de capital bine dezvoltată încă nu există.
sistemul comercial nu este încă pus la punct;
dificultatea obținerii informațiilor de pe piață datorită lipsei informațiilor publicate;
programul de leasing pentru magazine și hoteluri a avut rezultate dezamăgitoare; contractele de leasing au fost pe durată scurtă, maxim 3 ani;
câteodată “piața liberă” apare să fie confundată cu “piața fără reguli” unde afacerile îndoielnice se pot dezvolta.
legislația se schimbă frecvent;
relația cu administrația publică locală și alte autorități nu este întotdeauna clară, depinzând mult de personalitatea persoanei publice;
legislația comercială și fiscală confuză;
standardele și procedurile occidentale de ținere a contabilității sunt dificil de implementat;
nivelul de repunere a practicilor vestice este în general scăzut, românii, în special oficialii, sunt adesea convinși de propriile metode în ciuda lipsei de experiență și cunoștințe, de aceea este necesară o pregătire pentru angajați.
Franchising-ul se dezvoltă rapid în România. Companii cum ar fi Computerland și Israeli, și-au deschis centre în 1993 și 1994. Ele au fost urmate de Pizza Hut în ianuarie 1995 și de McDonalds în iunie 1995. De atunci, McDonalds s-a extins foarte rapid. Se estimează că în următorii ani frachisingul se va dezvolta foarte mult în România.
Multe din companiile străine au activitate în industria locală și, practic, toate asociațiile cu marile companii sunt organizate sub forma joint-venture. Aceasta se datorează faptului că joint-venture rezultă dintr-un proces de negociere cu entități statale mari. De asemenea, partenerii potențiali din România nu reprezintă o continuitate de mărime și tip, dar sunt polarizate între complexele mari de stat și antreprenorii privați mici, reflectând lipsa companiilor locale de mărime medie, private sau publice, și deseori lipsa precedentă a oricărei competiții.
Avantajele pe termen scurt ale joint-venture (acces rapid la piață prin preluarea instalațiilor existente) vor fi depășite pe termen lung în termeni de eficiență managerială și libertate. Totuși, joint-venture furnizează anumite avantaje. Cunoștințele despre cultura locală de afaceri (piața și administrația) sunt critice. Având un partener corect se poate mări considerabil viteza și ușurința procesului de creare și dezvoltare optimă a afacerii locale.
Avantajele fiscale pentru joint-venture reprezintă o altă așteptare frecventă pentru managerii occidentali. Aceste avantaje fiscale sunt însă legate cu aducerea capitalului străin în România.
În concluzie, în cazul țării noastre gradul de “internaționalizare” este încă nesemnificativ (intensitate redusă a schimburilor comerciale) iar “transnaționalizarea” nu a condus la creșterea gradului de integrare economică (investițiile străine neasigurând țării noastre sporirea substanțială a exporturilor în ultimii zece ani). În același timp, fluxurile, de transfer tehnic și informațional, situează țara noastră sub nivelurile din alte țări în tranziție.
Motivele lipsei de atractivitate pentru capitalul străin sunt multiple, în principal având o influență negativă următoarele: întârzierea reformei economice, prăbușirea economiei naționale în ultimii ani, lipsa unei legislații complete și stabile, un anumit grad de instabilitate socială și politică etc.
CONCLUZII
Într-un mod simplist, se poate considera că o firmă multinațională este o firmă care are capacitate productivă într-un anumit număr de țări. Fluxurile de profituri și venituri pe care ele le generează reprezintă componenta principală a fluxurilor de capital străin care se mișcă între țări.
Pe măsură ce țările adoptă abordări mai deschise orientate spre creștere și dezvoltare economică, rolul firmelor multinaționale devine din ce în ce mai important. Pe măsură ce piețele din întreaga lume devin dereglementate ș liberalizate, firmele străine caută să-și localizeze părți din procesul de producție în alte țări, acolo unde au avantaje de cost. Aceste avantaje de cost pot fi surse mai ieftine de forță de muncă, materii prime și componente sau au reglementări guvernamentale preferențiale.
O țintă interesantă pentru firmele multinaționale sunt țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare unde, deși acestea prezintă nivele ridicate de risc, ele reprezintă un potențial pentru nivele ridicate ale profitului. Multe țări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare cu economii și venituri în creștere pot furniza piețe mature în viitor.
Mulți analiști economici globali sunt îngrijorați privind rolul firmelor multinaționale în țările cu venituri scăzute și au identificat un număr de probleme asociate cu investițiile străine directe. În mod egal, alți economiști și politicieni argumentează că activitatea firmelor multinaționale conduce la creștere și dezvoltare. Iar răspunsul corect este cu siguranță la mijloc, amândouă teorii fiind aplicabile în anumite țări cu anumite firme multinaționale și în anumite perioade.
Vom face o prezentare rezumativă a argumentelor celor două teorii.
În primul rând vom ilustra importanța investițiilor străine directe ca parte a motorului necesar pentru asigurarea creșterii:
investiția unei firme multinaționale într-un anumit domeniu aduce ca rezultat o importantă injecție în economia locală; ea poate crea noi locuri de muncă direct sau prin creșterea afacerilor adiacente locale cum ar fi bănci sau asigurări; ea inițiază un proces multiplicator care generează mai multe venituri în măsura în care noii angajați își cheltuiesc salariile pe consum.
firmele multinaționale furnizează training și educație pentru angajați, creând în acest fel o forță de muncă înalt calificată; iar aceste noi aptitudini pot fi transferate către alte domenii din țara gazdă; deseori, aptitudinile manageriale și antrepreneuriale învățate de la firmele multinaționale sunt o importantă sursă de capital uman.
firmele multinaționale vor crea venituri din taxe pentru guverne, dar și alte venituri dacă ele achiziționează bunuri naționale existente în principal prin procese de privatizare.
În ceea ce privește problemele create de firmele multinaționale, acestea pot fi sintetizate astfel:
firmele multinaționale angajează în mare măsură manageri expatriați pentru a se asigura că veniturile generate sunt menținute în cadrul unui grup relativ redus de persoane; iar un punct de atracție pentru firmele multinaționale este reprezentat de posibilitățile de a beneficia de forță de muncă ieftină, ceea ce se reflectă în nivele scăzute ale salariilor; acesta lucruri pot conduce la o adâncire a distribuției veniturilor și nici la un transfer al aptitudinilor manageriale.
investițiile firmelor multinaționale în țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare implică adesea folosirea metodelor de producție intensive în capital.
firmele multinaționale se angajează în prețuri de transfer schimbând producția între diferite țări astfel încât să beneficieze de taxe mai scăzute în diferite țări; prin aceste operațiuni, ele pot minimiza povara de taxe și impozite din partea guvernelor.
cum multe firme multinaționale sunt foarte mari și au o putere considerabilă, ele pot exercita influențe asupra guvernelor pentru a obține regimuri preferențiale privind concesiuni la taxe, subvenții și concesii.
Economiștii orientați spre globalizare susțin că ciclul sărăciei nu va fi spart cu din interiorul economiilor locale. Nivelul investițiilor necesare pentru a crește productivitatea și veniturile nu este posibil prin resurse proprii. Astfel, investițiile străine directe derulate prin activitatea firmelor multinaționale sunt esențiale.
Prin investiții în domeniile și utilizarea factorilor de producție acolo unde țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare au un avantaj absolut și comparativ, firmele multinaționale vor conduce spre o alocare mai eficientă a resurselor mondiale. Totuși, dacă acest lucru va conduce la o supra – specializare și la o supra – dependență în anumite sectoare ale economiei, atunci țările gazdă vor fi vulnerabile în special dacă firmele multinaționale vor decide din motive comerciale să părăsească țara în viitor.
În acest context putem puncta câteva caracteristici globale majore:
Schimbări majore în economia mondială și în scenariul politic, o nouă generație a informaticii, introducerea unei game de metode organizaționale inedite, toate ducând la orientarea FMN spre condițiile locale de furnizare, la receptivitatea lor la sistemele instituționale și piețelor țărilor în care operează;
Realinierea strategiilor FMN la a căuta și a rămâne inovatoare și competitive într-o economie globală și a strategiilor macro ale țărilor de a căuta să încurajeze firmele locale sau străine să rentabilizeze resursele avute.
În perioada actuală, problema principală a statelor lumii este de a se asigura că economia globală funcționează astfel încât să asigure o optimizare a contribuției FMN și a altor actori transfrontalieri la capacitățile și competitivitatea statelor naționale. Astfel că “provocarea majoră este de a structura o abordare internațională colectivă pentru a controla costurile și beneficiile unei economii globale conduse de corporații de afaceri transnaționale”
Globalizarea continuă și rapidă a economiei mondiale este influențată într-o foarte mare măsură de ISD și activitățile FMN. Astfel, grija guvernelor de a accelera industrializarea și progresul economic pentru a combate șomajul și a minimiza neliniștea socială le-a condus la renunțarea, în multe țări în curs de dezvoltare, la ezitările anterioare privind ISD și FMN. În situația unei competiții interne de a atrage capitalul străin, know-how și tehnologie, multe guverne adoptă comportamente de acordare de stimulente și concesii pentru a atrage investitorii.
ANEXA
Anexa 1. Intrările de ISD în primele 10 țări gazdă din Europa Centrală și de Est
în anii 1998 și 1999, (milioane USD)
Țara 1998 1999
Total ECE 21 149 22 923
Polonia 6 365 7 500
Republica Cehă 2 720 5 108
Federația Rusă 2 761 2 861
Ungaria 2 036 1 944
Croația 893 1 382
România 2 031 961
Bulgaria 537 770
Ucraina 743 496
Lituania 926 486
Letonia 357 366
(Sursa: UNCTAD, baza de data FDI/TNC)
Anexa 2. Sursele geografice pentru intrările de ISD în țările ECE în 1999 (procente)
Germania 18
SUA 16
Olanda 12
Altele, nespecificate 11
Austria 7
Altele din UE 13
Franța 6
Marea Britanie 6
Italia 4
Cipru 4
Țări ECE 3
(Sursa: UNCTAD, baza de data FDI/TNC)
Anexa 3. Topul FMN ce au țara de origine în țările ECE, în ordinea activelor deținute, în 1999 (active și vânzări în milioane USD; activele, vânzările și angajații sunt raportați doar la operațiunile derulate în străinătate)
FMN Țara Industria Active Vânzări Angajați
1. Latvian Shipping Co. Lituania Transporturi 493 214 1,631
2. Hrvatska Elekroprivreda d.d. Croația Utilități 363 0.2 N/A
3. Podravka Group Croația Alimentară/farmaceutică 286 119 501
4. Gorenje Group Slovenia Electrocasnic 256 642 607
5. Motokov a.s. Republica Cehă Comerț 164 260 576
6. Atlantska Plovidba d.d. Croația Transporturi 152 47 N/A
7. Pliva Group Croația Farmaceutic 142 334 1 616
8. Skoda Group Plzen Republica Cehă Diversificată 139 151 1 073
9. Adria Airways d.d. Slovenia Transporturi 129 98 N/A
10.MOL Plc. Ungaria Petrol și Gaze 128 203 628
(Sursa: UNCTAD/Erasmus University database.)
Anexa 4. Țările de origine ale primelor 25 de FMN cu țări de origine în ECE
Țara 1998 1999
Slovenia 4 5
Croația 4 4
Ungaria 6 4
Republica Cehă 3 3
Polonia 3 3
Slovacia 2 2
România 1 1
Republica Moldova 1 1
Lituania – 1
Letonia 1 1
Total 25 25
(Sursa: studiul UNCTAD asupra celor mai importante FMN din ECE)
Anexa 5. Industriile în care operează cele mai mari 25 de FMN din ECE (număr de firme)
Industria 1998 1999
Transporturi 5 5
Chimică și farmaceutică 3 5
Minerit și petrol 4 4
Alimentară 2 2
Metalurgică 2 2
Mașini și ecipamente 2 2
Altă producție 3 2
Comerț 3 2
Construcții 1 1
Servicii 1 1
Total 25 25
(Sursa: studiul UNCTAD asupra celor mai importante FMN din ECE)
Anexa 6. Indicatori pentru ISD și pentru producția internațională
(miliarde USD și procente)
(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.13, p. 27.)
Anexa 7. Cele mai mari 25 de firme multinaționale din Europa Centrală și de Est, ordonate după activele deținute
(milioane USD și număr de angajați)
(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.15, p. 35.)
Anexa 8. Cele mai mari 25 de firme multinaționale din țările în curs de dezvoltare, ordonate după activele deținute
(milioane USD și număr de angajați)
(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.18, p. 41.)
Anexa 9. Cele mai mari 40 de firme multinaționale din lume, ordonate după activele deținute (miliarde USD și număr de angajați)
(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.19, p. 43.)
BIBLIOGRAFIE
Barron’s Dictionary of Finance and Investment Terms, ed. 3, New York, 1991
Beamish, Paul W., Killing, Y.P., Lecraw, D.Y., Crookell, H. – “International Management – Text and Cases”, Richard D. Irwin Inc., Boston, 1991
Bhattacharya, A., Mentiel, P. Y., Sharma, S. – “Private Capital Flows to Sub-Saharian Africa: An Overview of Trends and Determinants”, material nepublicat, World Bank, Washington, 1996
Bortlett, C.A., Ghoshal, S. – “Managing Across Borders – The Transnational Solutions”, Harvard Business School Press, Boston, 1989
Breadman, H.G., Sun, X – “The Distribution of Foreign Direct Investment in China” – Policy Research Working Paper No. 1720, World Bank, Washington, 1997
Buckley, P. Y., Casson Mark – “The Economic Theory of the Multinational Enterprise”, St. Martin’s Press, New York, 1985
Business Week Magazine, 1991
Cateora, P.R. – “Cooperative Alliances and International Business”, 1998
Contractor – “Cooperative Alliances and International Business”, 1988
Dassbach, Carl H.A. – “Global Entreprises and the World Economy: Ford, GM and IBM. The Emerge of the Transnational Entreprises”, Gorland Press, New York, 1988
Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen and Unwin, Londra, 1981
Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995
Ignat Ion, Pralea Spiridon – “Economie Mondială”, Ed. Symposion, Iași, 1994
ILO/UNCTC – “The Economic and Social Effects of Multinational Enterprises in the Export Processing Zones”, Johannesburg, 1996
INTERNET
Jeannet, P.R.; Hennessey, H.D. – “International Marketing Management”, Houghton-Mihlin Co, Boston, 1998
Krugman, Paul R. , Obstfeld, Maurice – “International Economics – Theory and Policy”, second edition, Harper Collins Publishers Inc., 1991
Legea 35/1991 privind Regimul Investițiilor Străine în România, Monitorul Oficial, 1991
Manualul Balanței de Plăți a FMI
Mazilu, Anda – “Efecte ale investițiilor străine asupra procesului de tranziție la economia de piață”, Tribuna Economică nr. 44, 2 noiembrie 1995, Ed. Tribuna Economică, București,
Mazilu, Anda – “Investițiile străine și competitivitatea națională”, Tribuna Economică nr. 44, 46, 49, Ed. Tribuna Economică, București, 1995
Moran, Theodore H. – “Managing International Political Risk: Strategies and Techniques”, Georgetown University, Washington, 1983
OCDE – “International Direct Investment and the New Economic Environment”, Paris, 1991
OCDE – “Recent Trends in International Direct Investment”, Paris, 1998
“OECD Guide on Multinational Enterprise”, anexa 1 la “The Declaration open International Investment and Multinational Enterprise”, 1991
Oficiul Național al Registrului Comerțului
OIL – “The Tripartite Declaration of Principles upon Multinational Enterprises and the Social Policy”, 1996
ONU – Transnational Corporation in World Development: Trends and Prospects, New York, 1998
Popa, Ioan – “Tranzacții internaționale – politici, tehnici, instrumente”, Ed. Recif, București, 1992
Porter, Michael – “The Competitive Advantage of Nations”, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992
Porter, Rawbinson, Ghemawat – “Competition in Global Industries”, Harvard Business School Press, Boston, 1986
Poynter, T.A. – “Multinational Enterprises and Government Intervention”, St. Martins Press, New York, 1985
Rapoarte UNCTC, 1991, 1998, 1999, 2000
Raport ARD, 1996
raport Overseas Development Institute, 3 septembrie 1997, Londra
Singh, H.; Jun, K. W. – “Some New Evidence on Determinants of Foreign Direct Investment in Developing Countries” – Policy Research Working Paper No. 1531, World Bank, Washington, 1995
UNCTAD – “World Investment Report”, 1998
UNCTAD – “World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development”
UNCTAD – “Studiul asupra celor mai importante FMN din Europa Centrală și de Est”, 2000
UNCTAD, TD/B/WG, 1/10/1995 – “Consideration of Host and Home Country Policies to Promote Foreign Direct Investment”
Vernon, Raymon; Wells, L.T. – “Manager in the International Economy”, 5th edition, Prentice – Hall, New York, 1986
BIBLIOGRAFIE
Barron’s Dictionary of Finance and Investment Terms, ed. 3, New York, 1991
Beamish, Paul W., Killing, Y.P., Lecraw, D.Y., Crookell, H. – “International Management – Text and Cases”, Richard D. Irwin Inc., Boston, 1991
Bhattacharya, A., Mentiel, P. Y., Sharma, S. – “Private Capital Flows to Sub-Saharian Africa: An Overview of Trends and Determinants”, material nepublicat, World Bank, Washington, 1996
Bortlett, C.A., Ghoshal, S. – “Managing Across Borders – The Transnational Solutions”, Harvard Business School Press, Boston, 1989
Breadman, H.G., Sun, X – “The Distribution of Foreign Direct Investment in China” – Policy Research Working Paper No. 1720, World Bank, Washington, 1997
Buckley, P. Y., Casson Mark – “The Economic Theory of the Multinational Enterprise”, St. Martin’s Press, New York, 1985
Business Week Magazine, 1991
Cateora, P.R. – “Cooperative Alliances and International Business”, 1998
Contractor – “Cooperative Alliances and International Business”, 1988
Dassbach, Carl H.A. – “Global Entreprises and the World Economy: Ford, GM and IBM. The Emerge of the Transnational Entreprises”, Gorland Press, New York, 1988
Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen and Unwin, Londra, 1981
Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995
Ignat Ion, Pralea Spiridon – “Economie Mondială”, Ed. Symposion, Iași, 1994
ILO/UNCTC – “The Economic and Social Effects of Multinational Enterprises in the Export Processing Zones”, Johannesburg, 1996
INTERNET
Jeannet, P.R.; Hennessey, H.D. – “International Marketing Management”, Houghton-Mihlin Co, Boston, 1998
Krugman, Paul R. , Obstfeld, Maurice – “International Economics – Theory and Policy”, second edition, Harper Collins Publishers Inc., 1991
Legea 35/1991 privind Regimul Investițiilor Străine în România, Monitorul Oficial, 1991
Manualul Balanței de Plăți a FMI
Mazilu, Anda – “Efecte ale investițiilor străine asupra procesului de tranziție la economia de piață”, Tribuna Economică nr. 44, 2 noiembrie 1995, Ed. Tribuna Economică, București,
Mazilu, Anda – “Investițiile străine și competitivitatea națională”, Tribuna Economică nr. 44, 46, 49, Ed. Tribuna Economică, București, 1995
Moran, Theodore H. – “Managing International Political Risk: Strategies and Techniques”, Georgetown University, Washington, 1983
OCDE – “International Direct Investment and the New Economic Environment”, Paris, 1991
OCDE – “Recent Trends in International Direct Investment”, Paris, 1998
“OECD Guide on Multinational Enterprise”, anexa 1 la “The Declaration open International Investment and Multinational Enterprise”, 1991
Oficiul Național al Registrului Comerțului
OIL – “The Tripartite Declaration of Principles upon Multinational Enterprises and the Social Policy”, 1996
ONU – Transnational Corporation in World Development: Trends and Prospects, New York, 1998
Popa, Ioan – “Tranzacții internaționale – politici, tehnici, instrumente”, Ed. Recif, București, 1992
Porter, Michael – “The Competitive Advantage of Nations”, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992
Porter, Rawbinson, Ghemawat – “Competition in Global Industries”, Harvard Business School Press, Boston, 1986
Poynter, T.A. – “Multinational Enterprises and Government Intervention”, St. Martins Press, New York, 1985
Rapoarte UNCTC, 1991, 1998, 1999, 2000
Raport ARD, 1996
raport Overseas Development Institute, 3 septembrie 1997, Londra
Singh, H.; Jun, K. W. – “Some New Evidence on Determinants of Foreign Direct Investment in Developing Countries” – Policy Research Working Paper No. 1531, World Bank, Washington, 1995
UNCTAD – “World Investment Report”, 1998
UNCTAD – “World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development”
UNCTAD – “Studiul asupra celor mai importante FMN din Europa Centrală și de Est”, 2000
UNCTAD, TD/B/WG, 1/10/1995 – “Consideration of Host and Home Country Policies to Promote Foreign Direct Investment”
Vernon, Raymon; Wells, L.T. – “Manager in the International Economy”, 5th edition, Prentice – Hall, New York, 1986
ANEXA
Anexa 1. Intrările de ISD în primele 10 țări gazdă din Europa Centrală și de Est
în anii 1998 și 1999, (milioane USD)
Țara 1998 1999
Total ECE 21 149 22 923
Polonia 6 365 7 500
Republica Cehă 2 720 5 108
Federația Rusă 2 761 2 861
Ungaria 2 036 1 944
Croația 893 1 382
România 2 031 961
Bulgaria 537 770
Ucraina 743 496
Lituania 926 486
Letonia 357 366
(Sursa: UNCTAD, baza de data FDI/TNC)
Anexa 2. Sursele geografice pentru intrările de ISD în țările ECE în 1999 (procente)
Germania 18
SUA 16
Olanda 12
Altele, nespecificate 11
Austria 7
Altele din UE 13
Franța 6
Marea Britanie 6
Italia 4
Cipru 4
Țări ECE 3
(Sursa: UNCTAD, baza de data FDI/TNC)
Anexa 3. Topul FMN ce au țara de origine în țările ECE, în ordinea activelor deținute, în 1999 (active și vânzări în milioane USD; activele, vânzările și angajații sunt raportați doar la operațiunile derulate în străinătate)
FMN Țara Industria Active Vânzări Angajați
1. Latvian Shipping Co. Lituania Transporturi 493 214 1,631
2. Hrvatska Elekroprivreda d.d. Croația Utilități 363 0.2 N/A
3. Podravka Group Croația Alimentară/farmaceutică 286 119 501
4. Gorenje Group Slovenia Electrocasnic 256 642 607
5. Motokov a.s. Republica Cehă Comerț 164 260 576
6. Atlantska Plovidba d.d. Croația Transporturi 152 47 N/A
7. Pliva Group Croația Farmaceutic 142 334 1 616
8. Skoda Group Plzen Republica Cehă Diversificată 139 151 1 073
9. Adria Airways d.d. Slovenia Transporturi 129 98 N/A
10.MOL Plc. Ungaria Petrol și Gaze 128 203 628
(Sursa: UNCTAD/Erasmus University database.)
Anexa 4. Țările de origine ale primelor 25 de FMN cu țări de origine în ECE
Țara 1998 1999
Slovenia 4 5
Croația 4 4
Ungaria 6 4
Republica Cehă 3 3
Polonia 3 3
Slovacia 2 2
România 1 1
Republica Moldova 1 1
Lituania – 1
Letonia 1 1
Total 25 25
(Sursa: studiul UNCTAD asupra celor mai importante FMN din ECE)
Anexa 5. Industriile în care operează cele mai mari 25 de FMN din ECE (număr de firme)
Industria 1998 1999
Transporturi 5 5
Chimică și farmaceutică 3 5
Minerit și petrol 4 4
Alimentară 2 2
Metalurgică 2 2
Mașini și ecipamente 2 2
Altă producție 3 2
Comerț 3 2
Construcții 1 1
Servicii 1 1
Total 25 25
(Sursa: studiul UNCTAD asupra celor mai importante FMN din ECE)
Anexa 6. Indicatori pentru ISD și pentru producția internațională
(miliarde USD și procente)
(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.13, p. 27.)
Anexa 7. Cele mai mari 25 de firme multinaționale din Europa Centrală și de Est, ordonate după activele deținute
(milioane USD și număr de angajați)
(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.15, p. 35.)
Anexa 8. Cele mai mari 25 de firme multinaționale din țările în curs de dezvoltare, ordonate după activele deținute
(milioane USD și număr de angajați)
(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.18, p. 41.)
Anexa 9. Cele mai mari 40 de firme multinaționale din lume, ordonate după activele deținute (miliarde USD și număr de angajați)
(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.19, p. 43.)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Firmele Multinationale Si Investitiile Straine Directe (ID: 140325)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.