Finantele Publice Locale
CUPRINS
INTRODUCERE
Am ales ca temă de licență „Impozite și taxe locale”, deoarece consider că impozitele reprezintă, în zilele noastre, obligații pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice și juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului, în mod silit și fără contraprestație imediată și folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice și ca instrument de armonizare a interesului public cu interesele individuale ale oamenilor.
Lucrarea de licență este structurată în trei capitole:
În primul capitol, intitulat ”Considerații generale privind finanțele publice locale” este prezentat conținutul, sfera și rolul finanțelor locale depind de modul de organizare a puterii și administrației de stat, de împărțirea administrativ teritorială, de acțiunile generate de competențele organelor locale.
Bugetele locale reflectă, într-o unitate duală coerentă, modul de mobilizare – repartizare și utilizare a fondurilor financiare la dispoziția fiecărei unități administrativ teritorială. Pe lângă resursele existente în bugetele locale, la dispoziția organelor locale sunt furnizate și repartizate și alte fonduri bănești, constituite prin mecanisme nebugetare.
În România, organizarea teritorială a finanțelor publice este așezată pe împărțirea țării în unități administrativ – teritoriale. Colectivitățile locale reprezintă comunități umane distincte de stat, au autorități publice diferite de ale statului. Aceasta este o condiție a autonomiei financiare absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care îi asigură suportul material al funcționării.
Criteriul principal pentru delimitare veniturilor bugetului de stat de cele ale bugetelor locale îl constituie subordonarea entității prin care se realizează resursele respective. Finanțele comunelor, orașelor, județelor se administrează conform principiului autonomiei locale. Veniturile administrației locale și județene se constituie din sursele realizate pe teritoriul acestora, sau din alte surse, în conformitate cu dispozițiile legale. Pentru fiecare
Relația dintre creșterea venitului și creșterea cheltuielilor publice este mai ușor observabilă în legătură cu furnizarea publică a bunurilor capital (șosele, aeroporturi, etc.), deci cheltuielile publice pentru bunurile capital cunosc o evoluție diferită în funcție de stadiul de dezvoltare pe care-l atinge, la un moment dat, o țară sau alta.
O creștere a veniturilor personale este asociată, în general, în țările industrializate, cu creșterea activității economice și a complexității vieții sociale. Această situație impune în mod firesc, și datele statistice o confirmă, o creștere a cheltuielilor publice. Totodată, creșterea veniturilor personale permite în mod corespunzător creșterea veniturilor fiscale, care pot fi folosite la finanțarea unui nivel mai ridicat al cheltuielilor public.
Densitatea populației afectează și ea structura cheltuielilor publice și nivelul total al acestora. În cazul marilor aglomerări urbane, de exemplu, cresc cheltuielile publice privind depoluarea, cele legate în general de urbanizare. Natura relației dintre mărimea populației și mărimea cheltuielilor publice depinde de natura bunurilor și serviciilor fumizate de sectorul public. Astfel, în cazul unui bun public pur (iluminatul public), costul social marginal al creșterii cu o unitate a populației este prin definiție zero. În acest caz nu există nici un motiv de creștere a cheltuielilor publice ca urmare a creșterii numărului populație.
Elaborarea proiectelor bugetare locale se bazează pe proiectele de bugete proprii ale administarției, ale instituțiilor și serviciilor publice din subordine.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale propun programele prin care sunt inițiate acțiunile de implementare a finanțării bugetare.
Începând cu secolul XX, această teorie a impozitului-schimb a fost numită teoria beneficiului care „asimilează luarea deciziei în cadrul sectorului public cu cea propusă de piață „ cunoscând o anumită primenire sub denumirea de „principiul echivalenței”. Conform acestui principiu, dacă o persoană este de două ori mai avută decât alta, atunci contribuția ei la stat pentru protecție trebuie să fie de două ori mai mare. Impozitele sunt privite deci, potrivit acestei teorii, ca plată pentru valoarea primită și ca reflectare a cererii pentru servicii publice.
Impozitul este plata bănească obligatorie, generală și definitivă (nerambursabilă) efectuată de persoane fizice și juridice la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul și la termenele prevăzute de lege, fără obligația din partea statului da a presta plătitorului un echivalent direct și imediat, el fiind necesar pentru satisfacerea cerințelor societății.
Calitatea de plătitor de impozite presupune întrunirea anumitor condiții, între care realizarea de venituri sau posedarea de bunuri impozabile este condiția esențială. Companiile naționale, regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat, unitățile cooperatiste, mixte și cele private pot fi plătitoare de impozite numai dacă au personalitate juridică. Personalitatea juridică se obține prin înregistrarea în Registrul Comerțului și la organele financiare.
Determinarea materiei impozabile constituie o operațiune complexă ca urmare a diversității economice, a naturii și destinației venitului.
O dată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoștința contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului și termenele de plată a acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor.
Cel de-al doilea capitol „Impozite și taxe locale – elemente conceptuale” descrie impozitele și taxele locale, și anume: impozitul pe clădiri; impozitul pe teren; taxa asupra mijloacelor de transport; taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor; taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate; impozitul pe spectacole; taxa hotelieră; taxe speciale; alte taxe locale.
Impozitele și taxele locale constituie venituri ale bugetelor locale ale unităților administrativ-teritoriale și sunt reglementate prin Legea 571/2003, cu modificările și completările ulterioare.
În cel de-al treilea capitol „Studiu de caz privind elaborarea, urmărirea și execuția bugetului local al Consiliului Local Bogați” descrie fundamentarea veniturilor și cheltuielilor bugetelor locale.
Fundamentarea veniturilor este necesară pentru cunoașterea principalelor venituri pe care se bazează primăria, cât și a factorilor care le afectează.
Veniturile se fundamentează în funcție de factorii de care depinde realizarea lor, folosindu-se în acest scop indicatori de condiționare și calcule specifice
În ceea ce privește taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj, reclamă; taxa pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor; taxele pentru folosirea locurilor publice, fundamentarea acestora se bazează pe dinamica anilor anteriori și modificările survenite în legislație. Impozitul pe spectacole și penalitățile și majorările pentru neplata la termen se datorează în momentul realizării lor.
Fundamentarea veniturilor din capital se realizează în conformitate cu prevederile Legii Finanțelor Publice privind formarea resurselor financiare ale unităților administrativ-teritoriale.
Fundamentarea cheltuielilor este necesară pentru cunoașterea posibilităților de acoperire a acestora, cât și pentru stabilirea eficienței utilizării resurselor respective.
Orice cheltuială prevăzută în bugetul local trebuie să aibă stabilite și resursele financiare din care urmează a se realiza.
Analizând contul de execuție al bugetului local pe anii 2009 – 2011 și bugetul programat pe anul 2012 avem evidențiate situația veniturilor și cheltuielilor bugetului local.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FINANȚELE PUBLICE ȘI IMPOZITELE
1.1. Conținutul, necesitatea și funcțiile finanțelor publice
Crearea resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor necesare funcționării acestora și realizării atribuțiilor acestora pe plan local sunt impuse de existența organelor locale ale puterii de stat.
Conținutul, sfera și rolul finanțelor locale depind de modul de organizare a puterii și administrației de stat, de împărțirea administrativ teritorială, de acțiunile generate de competențele organelor locale.
Abordarea finanțelor locale, definirea, conținutul și delimitarea sferei acestora trebuie să țină seama de faptul că acestea se integrată în conceptul general de finanțe publice care reflectă în ultimă instanță unitatea de stat și națională a unei țări.
În principiu, sfera finanțelor locale se poate delimita pornind de la bugetele locale, parte componentă a bugetului public național.
Într-o unitate duală coerentă, bugetele locale reflectă modul de mobilizare – repartizare și utilizare a fondurilor financiare la dispoziția fiecărei unități administrativ teritorială. Pe lângă resursele existente la dispoziția organelor locale sunt furnizate și repartizate și alte fonduri bănești, constituite prin mecanisme nebugetare.
Finanțele locale se deosebesc de celelalte categorii de relații financiare prin următoarele :
resursele își au izvorul, de regulă, în acțiunile desfășurate pe plan local în cadrul unității administrativ – teritoriale;
fondurile bănești se repartizează pentru realizarea unor acțiuni de interes local, inclusiv funcționarea organelor administrative și instituțiilor publice;
contribuie la satisfacerea cerințelor comunității locale, fiind determinate și dimensionate în funcție de condițiile geografice, sociale și economice.
Funcționarea finanțelor locale presupune independența, autonomia organelor locale, componentă a democrației sociale. Această autonomie rezidă din responsabilitățile organelor locale și investirea acestora cu putere proprie de decizie.
Autonomia se exercită în domeniul financiar, autonomia financiară concretizându-se în dreptul unităților administrativ – teritoriale de a avea resurse financiare proprii, dimensionate de către organul puterii locale și de a le utiliza pentru realizarea intereselor locale:
Funcțiile finanțelor publice sunt :
Funcția de repartiție a finanțelor publice;
Funcția de control a finanțelor publice
1. Funcția de repartiție a finanțelor publice cunoaște două faze distincte și anume constituirea fondurilor și distribuirea acestora.
a) Prima fază constă în constituirea fondurilor de resurse financiare publice, la constituirea acestora participând:
– întreprinderile indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social și de forma juridică de organizare a acestora;
– instituțiile publice și unităților din subordinea acestora;
– populația;
– persoanele juridice și fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite și anume : impozite, taxe, contribuții pentru asigurări sociale, amenzi, penalități, vărsăminte din veniturile instituțiilor publice, redevențe și chirii din concesiuni și închirieri de terenuri și alte bunuri proprietate de stat, venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat și a bunurilor fără stăpân, dobânzi aferente împrumuturilor acordate, donații, ajutoare și alte transferuri primite , alte venituri.
La constituirea fondurilor publice participă toate sectoarele sociale : public, privat, mixt, precum și populația, în proporții diferite în raport cu capacitatea lor financiară.
b) Cea de-a doua fază a funcției de repartiție a finanțelor publice constă în distribuirea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari – persoane fizice și juridice. Repartiția propriu zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referință, cuantificarea acestora în expresie bănească și ierarhizarea lor în funcție de importanța pe care o prezintă unele în rapor în raport cu celelalte.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă de fapt dimensionarea volumului cheltuielilor publice pe destinații și anume pentru :
autorități publice executive;
învățământ, sănătate, cultură;
asigurări sociale și protecție socială;
gospodărire comunală și locuințe;
apărare națională;
ordine publică;
acțiuni economice;
alte acțiuni;
datorie publică.
În cadrul fiecărei destinații, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective și acțiuni. Importanța funcției de repartiție a finanțelor publice trebuie apreciată prin prisma dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane fizice și juridice la fondurile publice și de la aceștia către diverși beneficiari.
2. Funcția de control a finanțelor publice
Funcția de control a finanțelor publice este necesară, deoarece decurge din faptul că fondurile de resurse financiare publice constituite la dispoziția statului aparțin întregii societăți. Aceasta este interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor respective cu luarea în considerare a priorităților stabilite de autoritățile abilitate; utilizarea resurselor financiare în condiții de maximă eficiență economică, eficacitate socială și de altă natură; armonizarea intereselor imediate ale societății cu cele de perspectivă la dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziția statului și, respectiv, a colectivităților locale și la orientarea acestora către diferite destinații.
Necesitatea controlului este cu atât mai stringentă cu cât în etapa actuală mai sunt încă membrii ai societății care au o comportare neprobabilă, o atitudine de nepăsare fașă de avutul public, încalcă disciplina muncii și regulile de conviețuire în societate. Pentru a împiedica folosirea nerațională a resurselor materiale, de muncă și bănești, risipa, tendința de speculă și înavuțire fără justă cauză, este necesar ca statul să exercite un control sistematic și organizat asupra sectorului public al economiei.
În țara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica integritatea avutului public, eficiența folosirii fondurilor de producție și de circulație aflate la dispoziția unităților economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea și oportunitatea cheltuielilor efectuate de instituțiile publice, respectarea obligațiilor contractuale, a obligațiilor față de buget, de creditori, furnizori, etc.
Funcția de control a finanțelor publice este strâns legată de funcția de repartiție, dar are o sferă de manifestare mai largă decât acestea, deoarece vizează, pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor din economie și modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcții ale finanțelor publice există raporturi de intercondiționare, funcția de repartiție oferă câmp de manifestare funcției de control, iar funcția de control, la rândul său, generează uneori forme de manifestare a funcției de repartiție.
În România, controlul financiar se exercită de :
organe ale Curții de Conturi, ale Ministerului Finanțelor;
organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat și instituțiilor publice;
direcțiile generale ale finanțelor publice județene și ale controlului financiar, garda financiară;
atribuții de control în domeniul finanțelor au și Parlamentul și Guvernul țării, precum și alte organe.
În concluzie, finanțele publice constituie un sistem de relații economice, prin intermediul cărora se asigură formarea și repartizarea fondurilor de resurse financiare publice în scopul dezvoltării economice și sociale a țării, precum și al satisfacerii celorlalte nevoi obștești.
1.1.1. Organizarea finanțelor publice locale
În România, organizarea teritorială a finanțelor publice este așezată pe împărțirea țării în unități administrativ – teritoriale. Ea apare astfel structurată pe niveluri ierarhice în limitele fiecărei unități administrative: județe, municipii, orașe, comune.
Comunitățile umane distincte de stat reprezentând colectivitățile locale, au autorități publice diferite de ale statului. Aceasta este o condiție a autonomiei financiare absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care îi asigură suportul material al funcționării.
Principiile generale enumerate de Carte europeană a autonomiei locale sunt :
colectivitățile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naționale la resurse proprii adecvate, de care să poată dispună liber, în vederea executării atribuțiilor lor;
resursele financiare ale colectivității locale teritoriale să fie proporționale cu responsabilitățile stabilite pentru ele prin constituție sau lege;
cel puțin o parte din resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să provină din impozite și taxe locale, în proporțiile stabilite la nivelul autorităților locale în limitele legii;
sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun colectivitățile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată și dinamică, întrucât ele să urmărească, pe cât posibil, evoluția reală a costurilor exercitării competențelor proprii.
Protecția colectivităților locale mai slabe din punct de vedere financiar impune instituirea unor proceduri de ajutoare sau a altor măsuri echivalente care să corijeze atât efectele repartiției inegale a potențialelor surse de finanțare, cât și sarcina financiară care le revine acestora. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de opinie a colectivităților locale în cadrul propriului lor domeniu de responsabilitate.
Colectivitățile locale trebuie să fie consultate într-o manieră adecvată, asupra modalităților în care le vor fi alocate resursele distribuite.
Subvențiile alocate colectivităților locale trebuie să fie destinate finanțării unor proiecte expres specificate.
Colectivitățile locale trebuie să aibă acces, conform legii, la piața națională de capital în scopul finanțării propriilor obiective de investiții.
Autonomia bugetelor locale se manifestă sub mai multe aspecte :
creează resursele financiare necesare executării atribuțiilor organelor locale;
creează cadrul necesar întăririi bazei proprii de venituri ele unității teritoriale;
oferă instrumentele necesare utilizării eficiente și oportune a resurselor prin realizarea de cheltuieli bugetare corespunzător intereselor locale;
permite realizarea unui control asupra consolidării bazei proprii de venituri și utilizării fondurilor bugetare.
Astfel, autonomia financiară presupune atât constituirea unei baze proprii de resurse cât mai extinsă și mai controlată, cât și libertatea utilizării resurselor, independent de sursă, în conformitate cu interesele locale.
Combinarea celor două cerințe permite constituirea unui indicator care să reflecte autonomia financiară :
Ga = Vpl / Cbl*100
Ga = grad de autonomie financiară locală;
Vpl = venituri proprii locale;
Cbl = cheltuieli locale totale.
Creșterea bazei proprii de venituri constituie aspectul principal al consolidării autonomiei financiare, aceasta putându-se realiza pe mai multe direcții:
Implicarea autorității locale în mobilizarea resurselor financiare și în cheltuirea eficientă a acestora;
Extinderea și dezvoltarea economiei locale, a activităților social – economice de competență locală, specifice comunităților teritoriale (comunale);
Creșterea aportului populației la formarea resurselor financiare locale.
Din punct de vedere al dreptului administrativ, sistemele organizării locale le clasifică în:
Autonomie completă, conform căreia comunitățile locale au libertatea deplină în administrarea intereselor lor, fără nici un control din partea autorității centrale;
Autonomie limitată, pentru rezolvarea pe plan local a principalelor probleme curente, care, în plus, sunt supuse controlului din partea autorității centrale;
În ceea ce privește formarea veniturilor locale, se disting de asemenea trei modalități :
constituirea veniturilor proprii necesare pentru acoperirea cheltuielilor, în virtutea dreptului de a percepe impozite și taxe;
completarea veniturilor proprii cu sume defalcate din veniturile autorităților publice centrale;
finanțarea integrală de la bugetul de stat.
Gradul de autonomie rezultă din următoarele :
independența deplină sau parțială în formarea veniturilor; competența atribuită pentru contractarea și gestionarea împrumuturilor;
asigurarea echilibrului bugetar și respectiv gestionarea excedentului sau deficitului anual;
după cum organele administrației publice locale au competența de a introduce impozite și taxe locale.
1.1.2. Nivelul și structura veniturilor și evoluția cheltuielilor bugetelor locale
Subordonarea entității prin care se realizează resursele respective, constituie criteriul principal pentru delimitare veniturilor bugetului de stat de cele ale bugetelor locale.
Totalitatea resurselor bănești ce se constituie la nivelul unităților administrativ – teritoriale și se mobilizează la dispoziția organelor locale din cadrul acestor unități reprezintă veniturile locale.
Elementele componente ale veniturilor locale sunt în principal următoarele :
Venituri proprii;
Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
Subvenții primite de la bugetul de stat și alte bugete;
Donații și sponsorizării;
Sume primite de la Uniunea Europeană și/sau alți donatori în contul părților efectuate și prefinanțări.
Delimitarea cheltuielilor locale se circumscrie unui set de 4 criterii corelate:
necesitatea creării unui ansamblu de activități care să contribuie la realizarea intereselor locale, specifice comunităților teritoriale respective;
asigurarea mobilizării optime a resurselor și utilizării celei mai adecvate și oportune a acestora;
realizarea eficientă a cheltuielilor fondurilor, eficiența circumscriindu-se atât parametrilor economici, dar și celor sociali, culturali, demografici,etc.;
valorificarea maximă a capacității structurii organelor puterii și administrației publice, pe verigi ierarhice.
Finanțele comunelor, orașelor, județelor se administrează conform principiului autonomiei locale. Veniturile administrației locale și județene se constituie din sursele realizate pe teritoriul acestora, sau din alte surse, în conformitate cu dispozițiile legale. Pentru fiecare exercițiu financiar, veniturile unității administrativ teritoriale sunt prevăzute în bufetele respective.
Veniturile și cheltuielile bugetelor locale
1. Veniturile bugetare locale se constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete;
d) donații și sponsorizări.
2. Fundamentarea veniturilor bugetelor locale se bazeaza pe constatarea si evaluarea materiei impozabile si a bazei de impozitare in functie de care se calculeaza impozitele si taxele aferente, evaluarea serviciilor prestate si a veniturilor obtinute din acestea, precum si pe alte elemente specifice, inclusiv pe serii de date, in scopul evaluarii corecte a veniturilor.
3. Fundamentarea, dimensionarea și repartizarea cheltuielilor bugetelor locale pe ordonatori de credite, pe destinații, respectiv pe acțiuni, activități, programe, proiecte, obiective, se efectuează în concordanță cu atribuțiile ce revin autoritățiilor administrației publice locale, cu prioritățile stabilite de acestea, în vederea funcționării lor și în interesul colectivităților locale respective.
Fundamentarea și aprobarea cheltuielilor bugetelor locale se efectuează în strictă corelare cu posibilitățile reale de încasare a veniturilor bugetelor locale, estimate a se realiza.
1.1.3. Factorii care contribuie la creșterea cheltuielilor finanțate din bugetele unităților administrativ – teritoriale
Analiza cheltuielilor publice prin prisma cauzelor care generează creșterea acestora, se poate face și plecând de la studierea factorilor microeconomici ce determină modificări în nevoile economice și preferințele consumatorilor pentru bunuri și servicii publice.
Cheltuielile publice pot fi explicate în funcție de:
modificările în cererea de bunuri și servicii publice;
modificări în ansamblul activităților de producție utilizate pentru realizarea bunurilor și serviciilor;
modificările în numărul și structura populației;
modificările în calitatea bunurilor și serviciilor publice;
modificările în prețurile intrărilor;
regionalizarea și globalizarea economiei;
capacitatea de a plăți impozitele;
factori politici și sociali.
Modificările în cererea de bunuri și servicii publice pot fi determinate de mai multe variabile: prețurile bunurilor și serviciilor din sectorul privat, venitul personal al contribuabililor, veniturile impozabile individuale și cele ale economiei, rata fiscalității.
În anul 1857, Ernest Engel a arătat că modificarea cheltuielilor consumatorilor apare ca urmare a creșterii veniturilor. Legea Engel afirmă că, în condițiile unor preferințe și gusturi date, proporția venitului cheltuit pentru alimente se diminuează pe măsură ce venitul crește.
În ceea ce privește cheltuielile pentru furnizarea de servicii publice legate de satisfacerea unor nevoi, precum siguranța, educația, sănătatea este dificil de precizat, cu exactitate, tendințele de mișcare a cheltuielilor publice la o creștere a veniturilor.
Relația dintre creșterea venitului și creșterea cheltuielilor publice este mai ușor observabilă în legătură cu furnizarea publică a bunurilor capital (șosele, aeroporturi, etc.), astfel cheltuielile publice pentru bunurile capital cunosc o evoluție diferită în funcție de stadiul de dezvoltare pe care-l atinge, la un moment dat, o țară sau alta.
În general, în țările industrializate, o creștere a veniturilor personale este asociată cu creșterea activității economice și a complexității vieții sociale. Această situație impune în mod firesc, și datele statistice o confirmă, o creștere a cheltuielilor publice. În același timp, creșterea veniturilor personale permite în mod corespunzător creșterea veniturilor fiscale, care pot fi folosite la finanțarea unui nivel mai ridicat al cheltuielilor publice.
Modificările în activitățile de producere a bunurilor și serviciilor publice se referă în principal, la modificările tehnologice. Astfel, schimbările ce pot interveni în tehnologie pot să afecteze în mod semnificativ cheltuielile publice.
Au loc modificări sub aspectul eficienței, în procesul de producție și în raportul dintre bunurile private și cele publice ca urmare a unor schimbări tehnologice. Aceste schimbări în tehnologie pot fi de așa natură încât să determine creșterea sau descreșterea importanței relative a bunurilor publice și care trebuie deci furnizate de stat.
Modificările în domeniul tehnologiei au drept rezultat și creșterea uzurii morale a bunurilor capital din domeniul public, ceea ce semnifică o creștere a costurilor de înlocuire și deci cheltuieli publice.
Un factor important in creșterea cheltuielilor publice reprezintă modificările în numărul, structura și densitatea populației. Modificările în numărul populației pot afecta anumite servicii publice, cum ar fi cele de ordine interioară (poliție, apărare, sănătate). În mod intuitiv trebuie să ne așteptăm la creșterea nivelului acestor servicii și a cheltuielilor publice aferente lor.
Structura populației influențează și ea cheltuielile publice. Dacă populația unei țări este caracterizată prin îmbătrânire (creșterea populației de vârsta a treia in totalul populației), trebuie să ne așteptăm, in mod normal, la creșterea cheltuielilor publice pentru sănătate. Dacă populația tânără (de vârstă școlară) are o pondere semnificativă în totalul populației unei țări, atunci cheltuielile pentru educație vor avea și ele o pondere semnificativă în sectorul cheltuielilor publice.
Structura cheltuielilor publice și nivelul total al acestora este afectată si de densitatea populației. De exemplu, în cazul marilor aglomerări urbane, cresc cheltuielile publice privind depoluarea, cele legate în general de urbanizare. Natura bunurilor și serviciilor fumizate de sectorul public depinde de natura relației dintre mărimea populației și mărimea cheltuielilor publice. Astfel, în cazul unui bun public pur (iluminatul public), costul social marginal al creșterii cu o unitate a populației este prin definiție zero. În acest caz nu există nici un motiv de creștere a cheltuielilor publice ca urmare a creșterii numărului populației.
Modificări în calitatea bunurilor și serviciilor publice. Dacă se are în vedere faptul că alegătorul median (care este cetățean contribuabil) evoluează în prezența gusturilor, preferințelor și așteptărilor, atunci trebuie să presupunem că această evoluție se exprimă printr-o cerere de produse și servicii publice de o calitate mai bună. Creșterea calității acestui gen de produse și servicii realizate în general pe o piață neconcurențială se obține, în majoritatea cazurilor, prin ridicarea prețurilor la aceste produse și servicii.
În concluzie, acest raționament conduce la modificarea calității bunurilor și serviciilor publice în sensul creșterii calității acestora, astfel generând creșterea cheltuielilor publice.
Cheltuielile publice vor crește, deci, dacă alegătorul median cere produse cu o calitate mai ridicată, care sunt mai costisitoare. Rezultă că, cheltuielile publice se pot modifica în urma schimbărilor ce au loc în calitatea produselor și serviciilor publice.
Modificările în prețurile intrărilor. Creșterea cheltuielilor publice poate fi, de asemenea, determinată de creșterea prețurilor intrărilor folosite în realizarea produselor și serviciilor din sectorul public. La această creștere contribuie, inflația și diferența dintre productivitatea din sectorul privat și cea din sectorul public, acesta din urmă fiind mai puțin receptiv la progresul tehnic decât sectorul privat.
Regionalizarea și globalizarea economiei sunt tendințe tot mai evidente. Constituirea Uniunii Europene, spre exemplu, presupune o serie de costuri din partea țărilor membre pentru susținerea politicilor comunitare, costuri care, în cea mai mare parte a lor, se regăsesc în cheltuielile publice ale statelor respective
Internaționalizarea economiei are ca rezultat printre alte consecințe, intensificarea concurenței. Ca urmare a acestui fapt, economiile naționale sunt mai expuse la influențele economiei mondiale.
Pentru tendința de creștere a cheltuielilor publice, capacitatea de a plăti impozite poate fi un suport solid. În țările dezvoltate, unde veniturile personale sunt ridicate, este posibilă și impozitarea venitului, profitului și a cheltuielilor de consum fără dificultate. În aceste țări, guvernele dispun de o masă impozabilă națională considerabilă care le permite susținerea unui volum de cheltuieli publice mai mare, decât în țările slab dezvoltate.
În țările dezvoltate, existența unor venituri ridicate dă posibilitatea puterilor publice să crească impozitul pe venit, precum și celelalte impozite și, în consecință, să crească cheltuielile publice.
În cazul țărilor slab dezvoltate situația este alta, datorită veniturilor reduse, este mult mai dificilă impozitarea decât în țările dezvoltate. Aici baza impozabilă fiind redusă, impozitele procură resurse modeste pentru finanțarea cheltuielilor publice.
Astfel, pe măsură ce o țară se dezvoltă, crește și avuția acesteia care poate fi impozabilă, și crește posibilitatea finanțării unor cheltuieli publice tot mai mari.
Factorii politici și sociali sunt și ei răspunzători de creșterea cheltuielilor publice. Dintre acești factori enumerăm:
apariția teoriei lui Keynes care fundamentează o economie bazată pe intervenția statului în procesul de alocare al resurselor;
războaiele și crizele sociale, au printre altele, drept consecință un șomaj prelungit, ceea ce implică creșterea cheltuielilor publice;
creșterea gamei activităților economice ale statului este de natură să conducă la creșterea cheltuielilor publice;
pregătirea psihologică apopulației pe timpul războiului și crizelor sociale, în vederea unei creșteri a intervenției statului , ușurează sarcina guvernelor ca în perioadele imediate următoare aceste fenomene să mențină și să extindă activitățile în care statul se implică;
instituirea statului bunăstării a creat baza creșterii pe termen lung a cheltuielilor publice;
naționalizarea unor firme private generează creșterea cheltuielilor publice , în primul rând prin subvențiile acordate întreprinderilor naționalizate care înregistrează pierderi;
ajutorul extern acordat de țările puternic industrializate țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare presupune din partea primelor creșterea cheltuielilor publice;
creșterea complexității economiilor naționale poate determina conflicte de interese între diferite grupuri din cadrul societății, ceea ce presupune implicarea statului prin creșterea funcțiilor sale de coordonare, reglementare, cea administrativă și cea judiciară și implică deci, costuri publice mai mari;
inflația duce la creșterea costurilor tuturor activităților din sectorul public și astfel a valorii cheltuielilor publice;
modificările demografice conduc la schimbări ale nivelului cheltuielilor publice ca urmare la modificările în numărul, structura și mobilitatea populației.
În secolul XX, schimbările care au avut loc în filozofia socială au condus la modificări în rolul transferurilor de fonduri bugetare. Ele au ca țintă programe de furnizare a unor bunuri și servicii sociale pentru grupurile cu venituri modeste, precum și programe de transfer pentru redistribuirea avuției în urmărirea unei mai mari echități sociale.
Chiar dacă pe termen lung se constată pe bază de date statistice, o creștere a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut, totuși teoreticienii au fost și sunt preocupați de nivelul optim al cheltuielilor publice (ca și de cel al fiscalității). Acest nivel poate fi definit ca punctul în care beneficiul tuturor indivizilor pe seama cheltuielilor publice adiționale este egal cu sacrificiul adițional la care sunt supuși aceștia prin plata unor impozite mai mari.
Cu toate acestea, în teorie și în practică, nu există o identitate de păreri în legătură cu mărimea optimă a cheltuielilor publice, deoarce ceea ce este considerat un nivel de dorit este influențat de factori politici, sociali și economici. Din acest motiv, nivelul optim ala cheltuielilor publice diferă de la o țară la alta și se modifică în timp.
Capacitatea statului de a cheltui , într-o societate democratică, depinde pe termen lung de următorii factori :
resursele naționale;
nivelul fiscalității cerut pentru finanțarea cheltuielilor;
gradul de acceptare al programelor de cheltuieli publice de către electorat.
La stabilirea nivelului optim al cheltuielilor publice, pe lângă factorii obiectivi care contribuie la creșterea acestuia, trebuie să se aibă în vedere și consecințele creșterii cheltuielilor publice.
Aceste consecințe pot fi :
consecință de ordin politic este aceea că, prin creșterea cheltuielilor publice, crește mărimea sectorului public și deci puterea statului;
consecință de ordin social este reducerea temerilor datorate șomajului, îmbolnăvirii, bătrâneții;
dezvoltarea unei mentalități a bunăstării poate determina o creștere a dependenței oamenilor de sprijinul statului și să conducă la crearea a ceea ce politicienii și analiștii sociali numesc “clasa de jos” a societății;
consecință economică este creșterea fiscalității și a împrumutului de stat pentru finanțarea unor cheltuieli publice crescute;
apariția efectului înhibării stimulentului pentru muncă și inițiativă ca urmare a creșterii fiscalității cerute de asigurarea finanțării bunurilor și serviciilor publice;
creșterea datoriei publice ca rezultat al împrumutării statului, ceea ce va afecta ratele dobânzii și oferta de capital în economie;
rata de creștere economică poate fi afectată nefavorabil prin transferul de resurse din sectorul privat în cel public;
capacitatea productivă și potențialul de export ale unei economii pot fi reduse deoarece bunurile și serviciile publice, ca și transferurile, nu sunt exportabile și nu aduc valută din afară;
balanța de plăți va avea de suferit dacă sunt reduse exporturile și atunci când guvernul este nevoit să achite serviciul datoriei externe (rambursarea împrumuturilor și a dobânzilor aferente);
prosperitatea unei țări poate totuși să crească dacă cheltuielile publice finanțează într-o măsură mai mare proiecte de dezvoltare economică;
standardul de viață al oamenilor , în general, și al anumitor grupuri, în special, poate să crească prin furnizarea de bunuri și servicii publice;
inflația rezultată din injecția cheltuielilor publice în fluxul de venituri al unei țări afectează negativ nu numai standardul de viață, ci și economia în ansamblu;
cheltuielile publice pot fi utilizate la stabilizarea economiei prin contracararea inflației și deflației;
nivelul ocupării forței de muncă poate să crească, dar dacă efectul creșterii cheltuielilor publice este inflaționist, gradul de ocupare al forței de muncă poate să scadă;
se poate realiza o societate egalitară prin reducerea diferenței în nivelul consumului dintre membrii acesteia prin intermediul avantajelor acordate celor defavorizați, finanțate printr-o fiscalitate progresivă;
creșterea eficienței în furnizarea bunurilor și serviciilor ca urmare a punerii unui accent mai mare de către guvern pe valoarea banilor (utilizarea eficientă a acestora) în încercarea de a ține sub control cheltuielile publice.
Acestea sunt numai o parte din consecințe, pot exista și altele în funcție de specificul fiecărei țării și de modul concret în care cheltuielile publice sunt realizate.
1.1.4. Procesul bugetar la nivelul colectivității locale din România
Elaborarea proiectelor bugetare locale se bazează pe proiectele de bugete proprii ale administarției, ale instituțiilor și serviciilor publice din subordine.
Programele prin care sunt inițiate acțiunile de implementare a finanțării bugetare sunt propuse de către ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale .
Procedurile implicate în vederea examinării și adoptării bugetelor locale și calendarul acestora, sunt ăn ordinea lor cronologică sintetizate astfel:
prezentarea proiectelor de buget echilibrate de către ordonatorii principali de credite la Direcțiile generale ale finanțelor publice și controlul financiar de stat, până la 15 mai a fiecărui an; acestea la rândul lor depun proiectele de buget elaborate până cel târziu la 01 iunie a fiecărui an, la Ministerul Finanțelor.
Până la 01 iulie a fiecărui an Ministerul Finanțelor comunică Direcțiilor generale județene limitele aprobate ale sumelor defalcate din impozitul pe salarii și transferurile cu destinație specială și criteriile de repartizare a acestora pe unitățile administrativ – teritoriale, în vederea definitivării proiectelor bugetare de către ordonatorii principali de credite bugetare.
Până la 20 iulie a fiecărui an, se depun la Direcțiile generale județene noile propuneri pentru proiectul de buget.
Până la 01 august a fiecărui an, Direcțiile generale depun proiectele bugetelor locale pe ansamblul județului la Ministerul Finanțelor.
Competența de aprobare revine consiliilor locale, consiliilor județene și Consiliului General al municipiului București. Aprobarea se acordă în termen de maxim 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii pentru aprobarea bugetului de stat pe anul respectiv. Înainte de aprobare proiectele se publică în presa locală sau se afișează la sediul primăriei, după care în termen de 15 zile se supun aprobării.
Pe parcursul exercițiului bugetar aceleași autorități pot aproba rectificarea bugetelor locale în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a rectificării bugetului de stat, precum și ca urmare a unor propuneri fundamentale ale ordonatorilor principali de credite.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor se efectuează conform termenelor de încasare a acestora și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. După aprobarea lor de către organele locale, Direcțiile generale ale finanțelor publice ale județelor întocmesc și transmit Ministerului Finanțelor bugetele locale pe ansamblul fiecărui județ și pe celelalte subdiviziuni, împreună cu repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor, pe structura clasificației bugetare.
Repartizarea creditelor bugetare pe instituții este de competența ordonatorilor principali de credite. Ordonatorii principali de credite bugetare sunt președinții consiliilor județene, primarul general al municipiului București și primarii celorlalte unități administrativ – teritoriale. Ordonatorii secundari de credite sau terțiari sunt conducătorii instiuțiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliul local sau județean.
Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile proprii ale trezoreriei statului, prin evidențierea în conturi distincte a veniturilor și cheltuielilor, altor operațiuni dispuse de ordonatorii de credite bancare, a veniturilor și a cheltuielilor extrabugetare ale instituțiilor, pe categorii de resurse.
Ordonatorii principali de credite întocmesc dări de seamă contabile trimestriale asupra execuției bugetare pe care le depun la Direcțiile generale ale finanțelor publice care le centralizează și le depun la ministerul finanțelor. Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuției bugetare locale, ordonatorii principali de credite întocmesc conturile anuale de execuție a bugetelor locale pe care le transmit spre aprobare consiliilor județene și consiliilor locale.
În cadrul acestui cont se înscriu :
a) la venituri:
– prevederi aprobate inițial;
– prevederi bugetare definitive;
– încasări realizate
b) la cheltuieli:
– cheltuieli aprobate inițial;
– credite definitive;
– plăți efectuate
Pe baza acestor date se stabilește rezultatul exercițiului. Excedentul anual al bugetului local rezultă în urma regularizării în limita transferurilor din bugetul de stat, se stabilește în ordine pentru: rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor și a comisioanelor aferente; constituirea fondului de rulment.
Fondul de rulment funcționează la nivelul fiecărei unități administrativ – teritorială și este folosit pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la sfârșitul exercițiului bugetar. De asemenea , fondul de rulment poate fi folosit pentru finanțarea de investiții de interes local, cu aprobarea organelor locale.
1.2 Impozitele și taxele
1.2.1. Definirea termenului de impozit
Impozitul prin definiție diferă în funcție de cum s-a impus și a fost perceput acesta într-o etapă sau alta, în cursul istoriei sale milenare. Definiții mai vechi sau mai noi date impozitului se circumscriu teoriilor despre impozit care au fost emise în decursul vremii.
Dintre definițiile contemporane date impozitului, vom enumera următoarele:
Gastan Jeze consideră că: „ impozitul este o prestație pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație, în vederea acoperirii cheltuielilor publice”.
Lucien Mehl și Pierre Beltrame într-o lucrare mai recentă definesc impozitul ca: „ o prestație pecuniară, pretinsă de autoritatea publică de la persoane fizice și juridice, după capacitățile lor contributive și fără contraprestație determinată, în principal pentru acoperirea cheltuielilor publice și în mod accesoriu, cu scopuri intervenționiste ale puterii publice”.
Alain Euzeby înțelege prin impozite: „prelevări pecuniare pretinse persoanelor fizice și juridice, pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice și intervenției economice și sociale a puterilor publice”.
În opinia C. Tulai: „impozitele reprezintă, în zilele noastre, obligații pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice și juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului, în mod silit și fără contraprestație imediată și folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice și ca instrument de armonizare a interesului public cu interesele individuale ale oamenilor.
Ioan Talpoș consideră că: impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerambursabil, a unei părți din veniturile sau averea unei persoane fizice și /sau juridice, în vederea acoperirii unor necesități publice .
În opinia actuală, impozitele sunt obligații de plată ale contribuabililor (persoane fizice și juridice) stabilite prin lege de către stat pentru susținerea cheltuielilor publice necesare furnizării de către acesta a unor bunuri și servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de care se bucură în mod diferențiat și nedeterminat toți cetățenii unui stat (foști, actuali și viitori contribuabili) precum și pentru influențarea conjuncturii economice.
Din definiția impozitului, unii autori mai desprind și alte caracteristici fundamentale ale impozitului:
– caracterul pecuniar, adică impozitul este în general o prelevare bănească;
– caracterul fără contraprestație directă și indirectă;
– caracterul definitiv, adică banii plătiți ca impozit nu se vor mai întoarce înapoi niciodată la contribuabil;
– caracterul financiar, adică impozitul servește la acoperirea cheltuielilor publice;
De-a lungul timpului s-au formulat unele teorii cu privire la impozit. Aceste teorii încearcă să caute justificarea legitimării impozitului pentru a obține sau justifica consimțământul contribuabililor la plata și la creșterea impozitelor.
Teoria impozitului – schimb – această concepție a impozitului-schimb, cunoscută și ca teza impozit-asigurare, impozit-contrapartidă sau teoria beneficiului, a predominat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în cursul secolului al XIX.-lea. Ea se bazează pe presupunerea că impozitul este prețul plătit de fiecare contribuabil pentru securitate și serviciile (adică beneficiile) primite din partea statului. Teoria impozitului-schimb trebuie să fie privită în corelație cu, curentele contractualiste (cele ale contractului social) conform cărora între individ și stat a fost încheiat un pact tacit prin care primul acceptă să renunțe la o parte din libertatea sa și din veniturile sale în schimbul unei garanții de securitate. Astfel stând lucrurile, se poate deduce existența unui fel de „contract fiscal” care se prezintă fie ca un contract de asigurare, fie ca un contract de închiriere a rezultatului muncii.
Începând cu secolul XX, această teorie a impozitului-schimb a fost numită teoria beneficiului care „asimilează luarea deciziei în cadrul sectorului public cu cea propusă de piață „ cunoscând o anumită primenire sub denumirea de „principiul echivalenței”. Conform acestui principiu, dacă o persoană este de două ori mai avută decât alta, atunci contribuția ei la stat pentru protecție trebuie să fie de două ori mai mare. Potrivit acestei teorii, impozitele sunt privite ca plată pentru valoarea primită și ca reflectare a cererii pentru servicii publice.
Criticii acestei teorii au argumentat că, în primul rând, trebuie măsurat ceea ce nu se poate măsura (spre exemplu, serviciul pe care cheltuielile militare îl aduc contribuabilului) și în al doilea rând, că ea este incompatibilă cu justiția socială, deoarece cea mai mare nevoie de avantaje (beneficii) o au cei care au o capacitate foarte redusă de contribuție prin intermediul plății de impozite (vârstnicii, șomerii, etc.).
În ultimii anii, teoria avantajului (beneficiului) a recâștigat un anumit sprijin. Pe termen lung, majoritatea cetățenilor dintr-o societate democratică nu vor tolera un sistem fiscal de pe urma căruia nu vor avea nici un beneficiu.
Deși un sistem fiscal bazat pe teoria beneficiului va fi inacceptabil și inoperant într-o societate modernă, totuși teoria a fost aplicată în anumite situații (în SUA și Marea Britanic). Este vorba de tehnica alocării sau destinării, care presupune instituirea sau creșterea unui impozit pentru realizarea unui anumit scop (obiectiv) bine definit, astfel încât banii trebuie cheltuiți pentru acest obiectiv și nu pentru altul. Dacă obiectivul este popular, cetățenii pot fi dispuși chiar să plătească un impozit mai mare pentru acest obiectiv dorit de ei decât pentru obiective generale asupra cărora ei au un control foarte limitat.
Dezavantajele tehnicii alocării (destinării) sunt:
– reduce sensibilitatea sistemului fiscal;
– venitul din impozite și cheltuielile publice necesare pentru un anumit obiectiv s-ar putea să nu coincidă;
– este probabil ca resursele să nu fie alocate în cel mai eficient mod;
Teoria surplusului economic – conform acestei teorii, trebuie taxat ceea ce depășește „ce este fizic și moral necesar pentru a garanta utilizarea factorului de producție producător de venit pentru proprietatea acestuia”. De exemplu, dacă proprietarul pământului se așteaptă să dea în arendă loturile cu 500 mii lei pe an, iar el primește 600 mii lei, atunci surplusul de 100 mii lei trebuie impozitat.
Problema care se ridică în aplicarea acestei teorii este modul de stabilire a sumei minime primite de către diferiți indivizi sau afaceri și de determinare a nivelurilor acceptabile din punct de vedere moral.
Teoria impozitului – solidaritate – ca o reacție la teoria impozitului-schimb, la sfârșitul secolului al XlX – lea a fost susținută și teoria impozitului-solidaritate sau teoria sacrificiului.
Principiul solidarității are la bază, ideea că o societate formează un tot, ale cărui elemente sunt independente. Dacă unul din aceste elemente cunoaște anumite slăbiciuni (disfuncționalități), atunci acestea se regăsesc și la nivelul societății.
Concluzia care se desprinde este că trebuie să se vegheze la o repartizare corectă a avuției în societate pentru a se evita disfuncționalitățile.
Din punct de vedere fiscal, această teorie conduce la necesitatea ca impozitarea să țină seama de capacitatea contributivă a contribuabililor și să se recurgă la o progresivitate a impozitului care să constituie un instrument de redistribuire și egalizare a avuției în societate.
În această optică impozitele sunt văzute drept sacrificiul pe care trebuie sa-l accepte contribuabili pentru ca societatea să fie într-o relativă armonie și statul să-și poată îndeplinii rolurile. Cei cu posibilității contributive mai mari trebuie să facă un sacrificiu mai mare, plătind impozite mai mari, pentru menținerea „păcii sociale”. Mărimea sacrificiului fiscal depinde de politicile promovate de stat și în special de politicile sociale.
De teoria capacității de plată se leagă două principii specifice de echitate. Primul principiu este echitatea orizontală, care susține că oamenii aflați în aceleași circumstanțe trebuie să fie tratați în mod egal în cadrul sistemului fiscal. Echitatea verticală presupune că cei care sunt mai avuți sau au un venit mai mare trebuie să plătească mai multe impozite (o valoare mai mare), deoarece au o capacitate mai mare de plată.
Pentru realizarea acestor principii sunt propuse trei reguli:
sacrificiul absolut egal, care implică realizarea între contribuabili a dezutilității totale prin plata impozitului de către fiecare;
sacrificiul marginal egal, conform căruia, după plata impozitului, utilitatea marginală a venitului este egală pentru toți indivizii;
sacrificiul proporțional egal, care presupune că trebuie să i se ceară fiecărui contribuabil o fracțiune egală din utilitatea totală pe care el o obține din venitul realizat;
1.2.2 Elemente comune impozitelor și taxelor
Impozitul este plata bănească obligatorie, generală și definitivă (nerambursabilă) efectuată de persoane fizice și juridice la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul și la termenele prevăzute de lege, fără obligația din partea statului da a presta plătitorului un echivalent direct și imediat, el fiind necesar pentru satisfacerea cerințelor societății.
Impozitul este un element component al circuitului economic și îndeplinește trei funcții principale:
– funcția financiară – prin care se asigură venitul bugetului statului și bugetelor locale;
– funcția economică – este un element component al economiei publice, al mecanismului economico-financiar;
– funcția politico-socială prin care se redistribuie unele venituri ale agenților economici și ale grupelor de populație;
Taxa este plata care se efectuează de persoane fizice și juridice către instituții publice, de regulă pentru serviciile prestate acestora de către stat. între impozite și taxe există câteva deosebiri. Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un echivalent direct și imediat plătitorului, pe când pentru taxă se prestează de către stat un serviciu direct și pe cât posibil, imediat. Cuantumul impozitului se determină în funcție de natura și de volumul venitului impozabil sau al averii, în timp ce mărimea taxei depinde, în mod obișnuit, de felul și de costul serviciului prestat. La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată a taxelor se fixează, de regulă, în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor. Totuși, unele taxe sunt în fond impozite.
Fiecare impozit, taxă trebuie să aibă o reglementare juridică. Constituția României prevede la art. 138 că: „Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. Impozitele și taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau județene, în limitele și condițiile legii”.
Nici un impozit, taxă sau alte obligații asemănătoare nu pot fi prevăzute în buget și încasate dacă nu au fost reglementate prin acte normative. Este strict interzisă perceperea sub orice titlu și sub orice denumire de contribuții directe sau indirecte, în afara celor stabilite prin acte normative, încasarea de impozite, taxe fără existența unui suport juridic constituie infracțiune fiscală și se pedepsește pe cale penală.
Instituire impozitelor și a celorlalte venituri bugetare este un drept exclusiv al statului, exercitat de organele puterii centrale prin Parlament și în unele cazuri, de către Guvern.
Legea privind finanțele publice prevede la art.2 următoarele: „Impozitele, taxele și alte venituri ale statului, precum și normele și normativele de cheltuieli pentru instituțiile publice se aprobă prin lege”.
Pe baza legilor adoptate de către Parlament, Guvernul emite hotărâri prin care se fixează anumite cote de impozit, se acordă înlesniri la plata impozitelor, se stabilesc, eventual, unele termene de plată a impozitelor, dacă acestea au fost prevăzute în lege.
Orice act normativ prin care se instituie un impozit trebuie să cuprindă următoarele elemente principale: denumirea impozitului, plătitorii, suportatorii, obiectul impozabil, sursa, modul de impunere și de percepere, unitatea de impunere, cotele de impunere, termenele de plată, înlesnirile la plata impozitului, responsabilitatea și drepturile plătitorilor etc.
Denumirea venitului bugetar reliefează natura economică a impozitului respectiv și este prevăzută chiar în titlul actului normativ.
Plătitorul (subiectul impozabil, contribuabilul) este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească impozitul.
Pentru ca o persoană fizică să fie plătitoare de impozite trebuie să îndeplinească o serie de condiții și anume:
să fie cetățean liber;
să realizeze un anumit venit sau să posede anumite bunuri;
să fie în deplinătatea facultăților mentale, adică să aibă capacitate de
exercițiu;
în cazul anumitor impozite și taxe se mai cere ca persoanele fizice să dispună de calificare corespunzătoare, să aibă o autorizație pentru desfășurarea activității și un domiciliu(în unele cazuri – la salariu – nu interesează domiciliul);
Calitatea de plătitor de impozite presupune întrunirea anumitor condiții, între care realizarea de venituri sau posedarea de bunuri impozabile este condiția esențială. Companiile naționale, regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat, unitățile cooperatiste, mixte și cele private pot fi plătitoare de impozite numai dacă au personalitate juridică. Personalitatea juridică se obține prin înregistrarea în Registrul Comerțului și la organele financiare.
La impozitul pe profit, plătitorul este patronul, societatea comercială (agentul economic), la impozitul pe salariu plătitorul este muncitorul sau funcționarul, la taxa pe succesiuni plătitorii sunt succesorii, etc.
Persoanele fizice și persoanele juridice străine care realizează venituri pe teritoriul țării noastre sunt obligate să plătească bugetului statului aceleași impozite și taxe ca persoanele juridice și cetățenii români, în ceea ce privește persoanele fizice, există totuși cazuri când plata impozitului depinde de cetățenie. Spre exemplu, contribuția persoanelor fără copii s-a încasat, în țara noastră, numai de la cetățenii români.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care suportă de fapt impozitul. De regulă, plătitorul (subiectul) impozitului este suportatorul. Practic sunt însă cazuri în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât plătitorul (subiectul impozabil), deoarece se folosesc diferite metode pentru a transpune impozitele plătite (într-o anumită măsură) în sarcina altora.
Obiectul impozabil îl constituie materia care cade sub incidența impozitului, în cazul impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie, spre exemplu: profitul, venitul realizat de o persoană, salariul, bunurile, anumite acte și fapte juridice.
Sursa (izvorul) plății impozitului îl constituie mijloacele din care se plătește de fapt impozitul: profitul, salariile, venitul, încasările din vânzarea mărfurilor, din prestarea serviciilor, etc.
În unele cazuri, obiectul impozabil și sursa impozitului se confundă, coincid; alteori însă, acestea sunt două fenomene separate. Astfel, în cazul impozitului pe profit, pe salarii, pe venitul populației din surse agricole, etc… obiectul și sursa de plată a impozitului coincid, plata impozitului determinând diminuarea corespunzătoare a venitului. Există însă cazuri în care, între obiectul impozabil și sursa de plată a impozitului trebuie făcută o netă distincție: astfel, de exemplu, la impozitul pe clădiri, obiectul impozabil îl constituie clădirile (valoarea acestora), procesul economic de utilizare a clădirilor, iar izvorul sau sursa de plată a impozitului pe clădiri îl constituie alte venituri realizate de proprietarii clădirilor.
1.2.3. Perceperea impozitelor
1.2.3.1. Determinarea materiei impozabile
Determinarea materiei impozabile constituie o operațiune complexă ca urmare a diversității economice, a naturii și destinației venitului.
Elementele economice care stau la baza fiecărui impozit formează baza impozabilă brută. Acestea sunt legate de evoluția vieții economice.
Stabilirea cotei impozitelor depinde de orientările politicii fiscale, implicând luarea în considerare a ponderii prelevărilor fiscale în raport cu produsul intern brut, la care se adugă repartiția impozitelor între cetățeni în funcție de destinații economice, sociale și psihologice.
În funcție de caracteristicile lor de bază, cotele pot fi grupate din mai multe puncte de vedere:
În raport cu momentul calculării prelevării fiscale se disting:
cote determinate ulterior,după calculul cuantumului monetar al prelevărilor fiscale.
Cota se calculează ca raport între suma totală a prelevării fiscale stabilită în avans și caracteristicile bazelor de impozitare.
cote stabilite anterior calculării cuantumului monetar al prelevărilor fiscale. Acestea sunt utilizate în cadrul procedeului cotității, fiind stabilite și modificate prin lege.
În funcție de modul de exprimare se disting:
cote specifice exprimate în unități monetare pe unitatea de bază impozabilă, exprimată în unități fizice (metru liniar, metru pătrat, metru cub, tone, etc.). Sfera actuală a acestora este extrem de redusă fiind limitată la câteva
impozite indirecte.
cote ad-valorem exprimate procentual și aplicate asupra unei baze impozabile exprimate valoric. Denumite adesea și cote procentuale sunt utilizate în cadrul procedeului cotității.
În raport cu caracteristicile cotei față de evoluția bazei impozabile se disting:
cote proporționale.
Cota rămâne neschimbată indiferent de venitul realizat, utilizat, economisit, investit (acumulat) de contribuabil.
cote progresive sunt cotele care cresc pe măsura creșterii bazei impozabile în diverse ritmuri.
În funcție de ritmul creșterii cotei în raport cu creșterea valorii bazei impozabile se disting:
cote progresive simple care se măresc pe măsura creșterii bazei impozabile, în limitele stabilite prin lege, într-un ritm constant pe nivele de venituri.
cote progresive compuse sau pe tranșe sunt stabilite pe tranșe de venituri și
cresc într-un ritm variabil.
Pentru fiecare tranșă de venit impozabil există o cotă de impozit care se aplică asupra veniturilor din tranșa respectivă, iar cota este cu atât mai ridicată cu cât venitul este mai mare.
Cuantumul prelevării fiscale se determină prin însumarea cuantumurilor parțiale calculate pe fiecare tranșă de venit.
Întrucât cotele progresive simple dezavantajează contribuabilul, a căror venituri se situează imediat deasupra limitei până la care acționează o anumită cotă, poate să apară respingerea impozitului și dorința de a proceda la fraudă fiscală, în practică cele mai utilizate cote sunt cele pe tranșe, întrucât progresivitatea pe tranșe elimină dezavantajul progresivității simple.
Cotele regresive sunt cele care scad pe măsura creșterii bazei impozabile. Cotele degresive sunt cotele care cresc în diferite ritmuri până la o anumită valoare a bazei impozabile, iar în momentul în care nivelul prestabilit este atins scad constant în raport cu venitul total. Deci până la nivelul fixat există progresivitate, iar după acesta proporționalitate de tip regresiv. Prelevarea finală rezultă prin însumarea cuantumurilor parțiale.
Alegerea cotelor de impunere depinde de decizia politică a guvernelor, constituind una din posibilitățile prin care se poate acționa asupra fluxurilor din economie și asigura reglarea sistemului fiscal.
Decizia de a alege un anumit tip de cotă, este influențată de relațiile existente între metodele de determinare și evaluare a materiei impozabile (care intră în componența bazelor de impozitare) și caracteristicile cotelor, deci de relațiile de compatibilitate sau incompatibilitate existente între elementele economice și cele tehnice prin care se realizează prelevarea fiscală.
Evaluarea materiei impozabile are la bază, în principal, trei grupe de metode: metode declarative, metode prezumtive și metode administrative.
În cadrul metodelor declarative se disting: metoda care are la bază declarația contribuabilului (declarația controla) și declarația terțului. Declarația contribuabilului este procedeul cel mai simplu de cunoaștere (evaluare) a materiei impozabile și constă în furnizarea de către contribuabil, cu promptitudine și pe proprie răspundere, a elementelor privind situația sa fiscală.
Metoda declarativă, prin faptul că asociază pe contribuabil cu administrația pentru determinarea bazei impozabile, implică din partea administrației fiscale recunoașterea unei prezumții cu exactitate și de sinceritate din partea contribuabilului în completarea declarației de impunere.
Declarația terțului constă în declararea de către persoana care cunoaște mărimea materiei impozabile a datelor necesare pentru evaluarea acesteia de către organele fiscale (salarii, chirii, drepturi de autori, etc.). Acest procedeu prezintă avantajul pentru administrație că astfel obține informații foarte exacte, deoarece terțul nu are nici un interes să diminueze sau să subevalueze materia impozabilă.
Explicația constă în faptul că el se expune sancțiunilor în cazul unor date inexacte, iar, pe de altă parte salariile plătite de antreprenor, arenzile plătite de fermier (arendaș), drepturile de autor plătite de editor sunt în același timp cheltuielile care se deduc din profitul acestora.
Metodele prezumtive se caracterizează prin aproximație. Din cadrul acestor metode fac parte tehnica bazată pe indicii (semne exterioare, aparente ) și tehnica forfetar ă.
Metodele indiciare au la bază indiciile și se aplică în cazul impozitelor reale (funciar, pe clădiri ) și dau o imagine aproximativă asupra valorii obiectului supus impozitării, fără să se țină seama de persoana care deține obiectul respectiv. Această evaluare prezintă avantajul că este simplă și puțin costisitoare, dar are dezavantajul că nu asigură o impunere echitabilă.
Tehnicile forfetare urmăresc să distribuie o anumită valoare obiectului impozabil de către administrația fiscală de comun acord cu contribuabilul, stabilind în acest fel mărimea masei impozabile. Și în acest caz, evaluare se face cu aproximație.
Metodele de evaluare administrativă constau în stabilirea de către administrația fiscală a valorii materiei impozabile. Ele sunt consecința prerogativelor atribuite de legea administrației, procedurile din oficiu la care aceasta recurge constituind mijlocul excepțional de-a învinge rezistența sau tăcerea contribuabilului, de-a împiedica reaua-voință a acestuia în cazul apelării la instrumente de ascundere a obligațiilor fiscale.
Aceste tehnici se disting prin caracterul lor unilateral, absența contribuabilului și existența de privilegii mari pentru fisc.
În legislația noastră este prevăzut dreptul organelor fiscale de a determina obligațiile fiscale prin estimare, atunci când contribuabilul nu face el însuși acest lucru sau încearcă să ascundă în parte sau în totalitate materia impozabilă.
1.2.3.2. Modalități de încasare a impozitelor
O dată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoștința contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului și termenele de plată a acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor.
De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere a impozitelor:
strângerea impozitelor datorate statului de către unul din contribuabili fiecărei localități;
încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari (arendași);
perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului;
Încasare impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent și se utilizează în prezent, în condițiile existenței unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează astfel:
direct de către organele fiscale de la plătitori;
prin stopaj la sursă;
prin aplicarea de timbre fiscale;
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaște două variante de realizare:
când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului;
când organul fiscal are obligația de-a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita să achite impozitul;
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reține și se varsă la stat de către o terță persoană. Spre exemplu: întreprinderile și instituțiile sunt obligate să rețină impozitul pe salariu datorat statului de personalul acestora și să-1 verse la bugetul statului; editurile și diferitele publicații adesea sunt obligate să rețină din drepturile de autor impozitul pe venit pentru a vărsa statului; la fel procedează băncile și alte instituții financiare la plata dobânzilor cuvenite deținătorilor de hârtii de valoare sau titularilor depozitelor de bani în cont.
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile de justiție și de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele și diferitele documente elaborate de notariate publice și de organe ale administrației de stat.
CAPITOLUL II
Impozite și taxe locale – ELEMENTE CONCEPTUALE
Impozitele și taxele locale constituie venituri ale bugetelor locale ale unităților administrativ-teritoriale și sunt reglementate prin Legea 571/2003, cu modificările și completările ulterioare.
Informațiile referitoare la impozitele și taxele locale sunt de interes public, autoritățile administrației publice locale având obligația să asigure accesul liber și neîngrădit la acestea.
Impozitele și taxele locale sunt după cum urmează:
Impozitul pe clădiri;
Impozitul pe teren;
Taxa asupra mijloacelor de transport;
Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor;
Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate;
Impozitul pe spectacole;
Taxa hotelieră;
Taxe speciale;
Alte taxe locale.
2.1. Impozitul pe clădiri
Prin clădiri se înțelege orice construcție înălțată la suprafața pământului și care servește la adăpostirea de oameni, activități, de animale, de obiecte, de produse, de materiale, de instalații și de alte asemenea.
Pentru stabilirea impozitului pe clădiri datorat de persoanele fizice, la dimensionarea unei clădiri se are în vedere suprafața construită desfășurată care se determină prin însumarea suprafețelor secțiunilor tuturor nivelelor sale, inclusiv a celor situate la subsol. În calcul nu se cuprind suprafețele podurilor, cu excepția mansardelor, precum și cele ale treptelor și teraselor neacoperite.
În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clãdiri se calculeazã prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clãdirii.
Cota de impozit se stabilește prin hotãrâre a consiliului local și poate fi cuprinsã între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului București, aceastã atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.
În cazul clãdirii la care au fost executate lucrãri de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de cãtre locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligația sã comunice locatorului valoarea lucrãrilor executate pentru depunerea unei noi declarații fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminãrii lucrãrilor respective.
Cota impozitului pe clãdiri se aplicã la valoarea de inventar a clãdirii înregistratã în contabilitatea persoanelor jurid ice, pânã la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clãdirile care au fost amortizate potrivit legii.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare de 0,1% la valoarea impozabilă a clădirii.
Valoarea impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin înmulțirea suprafeței construite desfășurate a acesteia, exprimate în metri pătrați, cu valoarea impozabilă corespunzătoare, exprimată în lei/mp:
I=0.1% VI
ViI = S x Vi x c
Unde:
Vi= valoarea impozabilă exprimată în lei/m2 din tabelul de la art 251 alin 3 Cod Fiscal 2013, pag. 365, anexa la l
S = suprafața exprimată în lei
C = coeficient de corecție în funcâie de rangul localității și zona în cadrul localității din anexa nr… Cod Fiscal 2013, pag. 380
Se impun,de asemenea, clădirile aflate în exploatare, chiar dacă au fost amortizate integral,în acest caz, impozitul se calculează pe baza valorii cu care au fost înscrise în evidență.
Clădirile noi, care au fost dobândite în cursul anului, indiferent sub ce formă, se impun cu începerea de la data de întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite. In asemenea cazuri, impozitul se calculează pe numele noului contribuabil, proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului.
Impozitul/taxa pe clãdiri se plãtește anual, în douã rate egale, pânã la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clãdiri, datorat pentru întregul an de cãtre contribuabili, pânã la data de 31 martie a anului respectiv, se acordã o bonificație de pânã la 10%, stabilitã prin hotãrâre a consiliului local. La nivelul municipiului București, aceastã atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.
Impozitul anual pe clãdiri, datorat aceluiași buget local de cãtre contribuabili, persoane fizice sau juridice, de pânã la 50 lei inclusiv, se plãtește integral pânã la primul termen de platã. În cazul în care contribuabilul deține în proprietate mai multe clãdiri amplasate pe raza aceleiași unitãți administrativ-teritoriale, suma de 50 lei se referã la impozitul pe clãdiri cumulat.
În conformitate cu Legea 571/2003, pentru contribuabilii care dețin mai multe clădiri cu destinația de locuință, altele decât cele închiriate, impozitul pe clădiri se majorează, după cum urmează:
Cu 65% pentru prima clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;
Cu 150% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
Cu 300% pentru cea de-a treia clădire si urmatoarele în afara celei de la adresa de domiciliu;
Ordinea numerică a proprietăților se determină în aport cu anul dobândirii clădirii, indiferent sub ce formă, rezultat din documentele care atestă calitatea de proprietar.
Contribuabilii au obligația să depună o declarație specială la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în a căror rază teritorială își au domiciliul, precum și la cele în a căror rază teritorială sunt situate clădirile respective. Modelul declarației speciale se aprobă prin normele metodologice referitoare la impozitele și taxele locale.
Conform prezentei Legi pe 2003 de la plata impozitului se acordă unele înlesniri. Astfel, sunt scutite de la plata impozitului pe clădiri instituțiile publice, cu excepția celor folosite în alte scopuri; clădirile care sunt considerate monumente istorice, de arhitectură, arheologice, muzeele și casele memoriale, excepție făcând spațiile acestora folosite în alte scopuri; clădirile care prin destinație constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor recunoscute de lege, construcțiile și amenajările funerare în cimitire, construcțiile speciale cum ar fi: sonde de țiței, gaze, sare, platforme de foraj marin, centrale hidroelectrice, canalizații și rețele de telecomunicații subterane și aeriene, căi de rulare, puțuri de mină, coșuri de fum, turnuri de răcire, baraje și construcții accesorii, diguri, etc. De asemenea, sunt scutite de impozit clădirile invalizilor și veteranilor de război.
Clădirile sau părțile de clădiri demolate, distruse și cele transmise în administrarea sau proprietatea altor contribuabili, în cursul anului, se scad de la impunere, cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-au produs aceste schimbări.
Neplata la timp a impozitului se sancționează pentru început cu o majorare de 0,25% pentru fiecare zi de întârziere, care se aplică asupra sumei întârziate de plată. Dacă impozitul nu a fost calculat și plătit sau a fost subevaluat, el se poate recalcula retroactiv pe doi ani față de data constatării.
Contribuabilii nemulțumiți de așezarea și încasarea impozitului pot face contestație, în termen de 30 de zile de la data primirii înștiințării de plată, la Direcția generală a finanțelor publice și a controlului financiar de stat județeană sau a municipiului București, după caz, care este obligată să o rezolve în termen de 30 de zile de la înregistrare. În vederea soluționării contestațiilor se cere avizul consiliului local.
Contribuabilii nemulțumiți de soluția primită pot face plângere, în termen de 30 de zile, de la primirea deciziei, la Ministerul Finanțelor, care o soluționează în decurs de 40 de zile. Soluția dată de Ministerul Finanțelor poate fi atacată cu plângere în termen de 15 zile de la comunicare la judecătoria teritorială, ca instanță ultimă. Înaintarea contestației și a plângerii nu suspendă urmărirea și încasarea impozitului.
Plățile făcute între timp în plus se compensează sau se restituie.
Contestațiile se timbrează cu 2% din suma contestată, iar plângerile cu 1%. Când contestațiile și plângerile se admit, taxa de timbru plătită se restituie.
Se constituie contravenții următoarele fapte:
Depunerea peste termen a declarației de impunere;
Nedepunerea declarației de impunere;
Sustragerea de la impunere a unor clădiri supuse impozitării;
Contravențiile se constată, iar amenzile se aplică de către organele fiscale teritoriale.
Încălcarea prevederilor legale atrage răspunderea disciplinară, contravențională, materială, civilă sau penală, după caz.
Valori impozabile pe m2 de suprafață construită desfășurată la clădiri și alte construcții aparținând persoanelor fizice.
Valoarea impozabilă se reduce în raport cu perioada în care a fost realizată construcția:
-cu 20% , pentru cladirea care are o vechime de peste 50 de ani la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinta ;
-cu 10 % pentru cladirea care are o vechime cuprinsa intre 30 de ani si 50 de ani inclusiv , la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinta .
2.2. Impozitul pe teren
Contribuabilii care dețin în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual conform dispozițiilor legii.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, impozitul pe teren reprezintă sarcina fiscală a concesionărilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință. În cazul terenului care este deținut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar datorează impozit pentru partea de teren aflată în proprietatea sa. Impozitul pe teren se plătește la bugetul local al unității administrativ – teritoriale în raza căreia este situat terenul, calculându-se în conformitate cu Legea 571/2003 privind impozitele și taxele locale, cu modificările și completările ulterioare.
Conform legii 571/2003, impozitul pe teren nu se datorează pentru:
a) veteranii de război;
b) persoanele fizice prevăzute la art. 1 al Decretului Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06 martie 1945 precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și în alte legi;
Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă luând în calcul numărul de metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplasat terenul și zona sau categoria de folosință a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de folosință terenuri cu construcții, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel (actualizare conform HG 956/2009):
În cazul unui teren amplasat în intravilan, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea numărului de metri pătrați ai terenului cu suma corespunzătoare prevăzută în tabelul următor:
Tabelul nr 2.1.
Sursa: Codul Fiscal al României http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Legislatie_R/Cod_fiscal_norme_2013 . htm#doi
Contribuabili persoane fizice care dețin în proprietate terenuri neocupate de clădiri și de alte construcții, situate în categoriile de localități I și II zonele A,B și C datorează impozit pe teren. Pentru terenurile neocupate de clădiri și de alte construcții situate în categoria de localități I și II zona D precum și în categoria III-V în suprafață de până la 1000m2 inclusiv se datorează impozit pe teren iar pentru suprafața care depășește 1000m2 se datorează impozit pe venit agricol, conform prevederilor legale.
Încadrarea terenurilor pe zone, în cadrul localităților, se face de către consiliile locale, în funcție de poziția terenurilor față de centrul localităților, de caracterul zonei respective (zonă de locuit sau industrială), apropierea sau depărtarea de căile de comunicație, precum și de alte elemente specifice fiecărei localități.
Contribuabilii care dobândesc dreptul de proprietate pentru unele terenuri proprietate de stat, avute anterior în administrare sau folosință, datorează impozitul pe terenuri începând cu data de întâi a lunii următoare, celei în care a survenit această modificare.
Contribuabilii sunt obligați să depună la organul fiscal, la începutul anului declarația de impunere. Impozitul pe teren este anual, în 2 rate egale, până la data de 31 martie si 30 septembrie inclusiv. Contestațiile , plângerile și sancțiunile sunt identice cu cele de la impozitul pe clădiri.
Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat, în mod diferențiat, în intravilanul localităților, pe ranguri de localității și zone, iar în extravilanul localităților, pe ranguri de localități și categorii de folosință a terenurilor, pe zone.
În cazul în care terenurile situate în intravilanul localităților sunt înregistrate în registrul agricol la altă categorie de folosință decât cea de terenuri cu construcții, acestea se vor supune impozitului pe teren corespunzând terenurilor situate în extravilan.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Orice persoană care dobândește teren are obligația de a depune o declarație privind achiziția terenului la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 zile, inclusiv, care urmează după data achiziției.
Orice persoană care modifică folosința terenului are obligația de a depune o declarație privind modificarea folosinței acestuia în termen de 30 zile, care urmează după data modificării folosinței.
Impozitul pe teren datorat este plătit în afară de persoanele fizice și de persoanele juridice, asociațiile familiale, asociațiile agricole, unitățile economice ale unor persoane juridice, precum și cele ale organizațiilor politice și obștești, sucursale autorizate să funcționeze pe teritoriul României, aparținând persoanelor fizice și juridice străine, care dețin în proprietate suprafețe de teren situate în municipii, orașe, comune.
Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe categorii de localități, iar în cadrul acestora pe zone. Impozitul este anual și se plătește in doua rate egale , respectiv 31 martie si 30 septembrie inclusiv.
Contribuabilii, persoane juridice, care dețin în proprietate terenuri, altele decât cele necesare desfășurării activității, pentru care sunt autorizați potrivit legii, datorează pentru acestea impozit pe teren.
Impozitul pe teren de la persoane juridice are o pondere redusă în cadrul comparativ cu celelalte impozite calculate.
Impozitul pe teren de la persoane juridice realizat înregistrează o pondere în total venit, în venituri proprii și venituri curente sub 1%.
2.3. Impozitul pe spectacole
În majoritatea țărilor, veniturile realizate din activități culturale, artistice și sportive se află sub incidența fiscalității.
Impozitul pe spectacole este datorat bugetului local de către persoanele juridice și fizice autorizate să organizeze, cu plată, manifestări culturale, artistice și sportive. Impozitul se datorează pentru încasările obținute din aceste manifestări, indiferent de modul de încasare a sumelor (prin vânzare de bilete, abonamente sau virament ) și de locul unde sunt organizate manifestările respective.
Plătesc impozit pe spectacole persoanele juridice și fizice autorizate, care organizează permanent sau întâmplător spectacole cu plată. Astfel, sunt plătitoare ale acestui impozit instituțiile publice artistice de spectacole (teatrele de operă sau balet, de operetă, muzicale, de estradă, satirico-muzicale, de varietăți, de păpuși, filarmonicile, orchestrele simfonice, fanfarele, ansamblurile de cântece și dansuri, circurile, etc.).
Plătesc impozit pe spectacole agenții economici autorizați să organizeze manifestări artistice , sportive, hipice, reprezentații cinematografice, etc. Mai plătesc acest impozit instituțiile, organizațiile obștești, societățile comerciale, asociațiile, fundațiile, cluburile care organizează in mod ocazional spectacole cu plată, spectacole, spectacole de teatru, operă, filarmonice, circ, cinematografice, competiții sportive interne și internaționale, videoteci, discoteci, indiferent dacă activitatea este permanentă sau întâmplătoare.
Plătitori ai impozitului pe spectacole sunt și agenții de impresariat artistic și sportiv (persoane fizice și juridice, precum și alți plătitori nenominalizați).
Obiectul impozitului îl constituie sumele bănești încasate din vânzarea biletelor și abonamentelor la spectacole, manifestări culturale și celelalte acțiuni impozabile. În aceste încasări brute sunt incluse și încasările care provin din pariurile la cursele de cai. Din totalul încasărilor brute se deduce valoarea timbrului literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric și artelor plastice.
Timbrele reprezintă o anumită cotă din prețul de vânzare al unui bilet vândut la spectacolele în țară și se adaugă la prețul respectiv.
Timbrele care se aplică pe biletele de intrare la spectacole sunt:
timbru cinematografic în valoare de 2% din prețul unui bilet;
timbru teatral reprezentând 5%din prețul unui bilet;
timbrul muzical și timbrul folcloric în valoare de 5% din prețul unui bilet și de 2%din prețul fiecărui disc, tipăritură, casetă video și audio înregistrată.
Biletele de intrare la spectacole sunt imprimate de valoare cu regim special, confecționarea și înregistrarea lor căzând în sarcina unității autorizate să organizeze manifestări culturale și sportive.
Impozitul este inclus în prețul biletelor de intrare la spectacole și este suportat de persoanele fizice care cumpără biletele.
Calcularea impozitului se efectuează prin aplicarea următoarelor cote proporționale asupra bazei impozabile (valoarea încasărilor rezultate din vânzarea biletelor de intrare și abonamentelor):
Impozitul pe spectacole se virează la bugetele județelor și al municipiului București, consiliile locale pot majora acest impozit până la 40%. Virarea impozitului datorat la bugetele locale se efectuează chenzinal, în termen de trei zile de la expirarea chenzinei pentru spectacolele organizate la sediu.
Pentru spectacolele organizate în deplasare, în turneu sau ocazionale plata impozitului se face în ziua următoare celei în care a avut loc spectacolul. Dacă ziua este nelucrătoare, impozitul se plătește în ziua lucrătoare imediat următoare.
Pentru încasările din spectacole organizate la sediu, plata impozitului se face prin virament în contul bugetului local, în baza dispoziției de plată, iar pentru cele organizate în deplasare sau în turneu în afara județului sau a municipiului București , în numerar, la organele, financiare pe teritoriul cărora au avut loc spectacole, pe baza de chitanță, care este documentul justificativ pentru plata impozitului.
Obligația și răspunderea pentru calcularea corectă și plata la timp a impozitului revin organizatorilor de spectacole. Plătitorii de impozite au obligația să înregistreze biletele de intrare la organele financiare pe raza cărora au loc spectacolele, să afișeze tarifele de intrare la casele de vânzare a biletelor și la locul de desfășurare a spectacolelor și să țină evidența contabilă a încasărilor.
Sumele încasate de la spectacolele organizate în scopuri umanitare sunt scutite de impozit. Ministerul Finanțelor poate aproba reduceri și scutiri de plată, majorări de întârziere. Neplata la termen a impozitului se sancționează cu o majorare de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.
Organele teritoriale ale Ministerului Finanțelor controlează periodic calcularea corectă și plata la timp a impozitului și dispun de regularizarea diferențelor constante, precum și aplicarea de amenzi contravenționale. Plătitorii impozitului pot înainta contestații potrivit procedurii generale.
Contribuabilii care organizează manifestări artistice, competiții sportive, activități artistice și distractive de videotecă și discotecă, denumite în continuare spectacole, datorează impozit pe spectacole, calculat în cote procentuale asupra încasărilor din vânzarea biletelor de intrare și a abonamentelor sau în sumă fixă pe metru pătrat, în funcție de suprafața incintei unde se desfășoară spectacolul, mai puțin valoarea timbrelor instituite, potrivit legii.
Pentru manifestările artistice și competițiile sportive, impozitul pe spectacole se stabilește asupra încasărilor din vânzarea abonamentelor și a biletelor de intrare, prin aplicarea următoarelor cote:
2% pentru manifestările artistice și de teatru, de operă, de operetă, de filarmonică, cinematografice, muzicale, de circ, precum și pentru competițiile sportive interne și internaționale;
5% pentru manifestările artistice de genul : festivaluri, concursuri, cenacluri, serate, recitaluri, sau alte asemenea manifestări artistice ori distractive care au caracter ocazional.
Pentru manifestările artistice și distractive de videotecă și discotecă, impozitul pe spectacole se stabilește în funcție de suprafața incintei în care se desfășoară spectacolul după cum urmează:
în cazul videotecilor, de la 2 lei/m2/zi
în cazul discotecilor, de 3 lei/m2/zi
Cuantumul taxei prevăzute în sumă fixă se stabilește de către consiliile locale în a căror rază teritorială se realizează activitățile artistice și distractive, în limitele prevăzute mai sus.
Încălcarea normelor tehnice privind tipărirea, înregistrarea, vizarea, evidența și gestionarea după caz, a abonamentelor și a biletelor de intrare la spectacole constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2 000 lei la 10 000 lei.
Pe teritoriul comunei Bogati nu se realizează spectacole care să fie aducătoare de impozit pe spectacol, bugetul local nu realizează venituri din impozitul pe spectacole.
2.4. Taxa asupra mijloacelor de transport
Taxa asupra mijloacelor de transport se plătește de către persoanele fizice și juridice române și străine care posedă mijloace de transport cu tracțiune mecanică și mijloace de transport pe apă.
Taxa asupra mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică se stabilește în funcție de capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 200cm3 sau fracțiune de capacitate sub 200cm3 (autoturisme, autobuze, autocare, microbuze, autocamioane de orice fel, autotrenuri, tractoare, motociclete, motorete, scutere, biciclete și tricicluri cu motor). Pentru remorci, semiremorci și rulote taxele se stabilesc în funcție de tonajul transportat și reprezintă 50% din taxa mijlocului de transport care tractează.
Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă se stabilește anual, în sumă fixă, diferențiată pe feluri de mijloace de transport cum sunt:
luntre;
bărci fără motor folosite pentru uz personal și agrement;
bărci fără motor folosite în alte scopuri;
bărci cu motor;
bacuri și poduri plutitoare;
șalupe;
iahturi;
remorchere și șlepuri;
vapoare.
Taxa asupra mijloacelor de transport se stabilește de către organele financiare teritoriale pe raza cărora contribuabili își au domiciliul sau sediu, după caz, pe baza declarației de impunere.
Taxa se plătește , în 2 rate egale, până la data de 31 martie si 30 septembrie inclusiv .
Pentru mijloacele de transport dobândite în cursul anului, taxa datorată se repartizează în sume egale, la termenele de plată rămase până la sfârșitul anului.
Persoanele fizice și juridice străine care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de transport sunt obligate să achite integral taxa datorată, la data luării în evidență de către organele fiscale.
Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează începând cu data de întâi a lunii în care au fost dobândite, iar în cazul radierii sau înstrăinării în timpul anului din evidențele organelor de poliție sau ale căpităniei porturilor, după caz, taxa se dă la scădere începând cu data de întâi a lunii în care s-a ivit una din aceste situații.
Autoturismele, motocicletele cu ataș și triciclurile cu motor care aparțin invalizilor și sunt adaptate invalidității lor sunt scutite de taxă.
Instituțiile publice, precum și persoanele juridice care au ca profit de activitate transportul de călători în comun, din interiorul localităților, sunt scutite de plata acestei taxe. De această scutire beneficiază și transportul în comun de călători din afara localităților până la o anumită distanță, dacă se practică tarife stabilite în condițiile transportului în comun.
Sunt scutite de plata taxei bărcile și luntrile folosite de localnicii din Delta Dunării și din Insula Mare a Brăilei pentru transportul de uz personal.
Resursele bănești provenite din taxa asupra mijloacelor de transport se vor utiliza în exclusivitate pentru lucrări de întreținere, modernizare, reabilitare și construcție a drumurilor de interes local și județean și constituie venit în proporție de 55% la bugetul local și respectiv de 45% la bugetul județean.
Legea 571/2003 specifică: capacitatea cilindrică a motorului și capacitatea remorcilor se dovedesc cu cartea de identitate a autovehiculului, respectiv a remorcii, cu factura de cumpărare sau cu alte documente legale din care să rezulte aceasta.
Conform prezentei ordonanțe pentru mijloacele de transport ce fac obiectul contractelor de leasing taxa se datorează de către proprietar.
Consiliul local al comunei Bogati a stabilit pentru anul 2009 nivelul taxelor asupra mijloacelor de transport.
Taxe asupra mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică care aparțin contribuabililor se stabilesc în funcție de capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 200cm3 sau fracțiune de capacitate sub 200cm3, după cum urmează:
2.5. Taxa pentru folosirea locurilor publice de desfacere
Taxa pentru folosirea locurilor publice de desfacere este plătită de persoanele fizice și juridice care folosesc locurile publice de desfacere din municipii, orașe și comune care datorează o taxă zilnică, diferențiată în raport cu gradul de dotare a spațiilor care le sunt puse la dispoziție, cu natura produselor desfăcute, cu vârsta și specia animalelor aduse la vânzare, cu serviciile prestate populației și cu suprafața ocupată în aceste locuri publice. Locurile publice de desfacere pot fi ocupate temporar sau permanent.
În cadrul limitelor prevăzute de lege, consiliile locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, și sectoarelor municipiului București, după caz, stabilesc cuantumul taxelor.â
Taxele pentru folosirea locurilor publice de desfacere se încasează de către organele administrației piețelor, târgurilor și oboarele.
Nu se datorează aceste taxe în cazul ocupării trotuarului din fața locuinței sau sediului pentru repararea clădirilor sau aprovizionarea cu combustibil sau alte materiale necesare gospodăriilor sau societăților comerciale pe o perioadă de timp maximum 48 ore.
Consiliile locale pot majora taxele pentru folosirea locurilor publice de desfacere cu până la 30% în funcție de asigurarea cu apă curentă pentru spălarea produselor, de asigurarea iluminatului, de existența spațiilor acoperite, a suprafețelor asfaltate, precum și în funcție de gradul de amenajare și dotare a piețelor.
Taxele încasate se varsă la bugetele locale în ziua lucrătoare imediat următoare încasării lor.
2.6. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor
Eliberarea de către organele de stat competente a certificatelor, avizelor și autorizațiilor solicitate de contribuabili în domeniul construcțiilor este supusă unor taxe diferențiate, în funcție de valoarea construcțiilor și a instalațiilor, de suprafața terenurilor și de natura serviciilor prestate.
Pentru eliberarea autorizațiilor de construcție, reconstrucție, extindere, reparare, protejare, restaurare, conservare, precum și pentru orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, efectuate la construcții reprezentând monumente, ansambluri istorice, arheologice, de arhitectură, artă, cultură, căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane și aeriene, amenajări de spații verzi, parcuri, piețe și alte lucrări de amenajare a spațiilor publice, taxa reprezintă 2% din valoarea acestora.
Taxele pentru autorizarea privind construcțiile de locuințe se reduc cu 50%. Astfel de taxe se mai percep pentru autorizarea de foraje și excavări necesare studiilor geotehnice, ridicărilor tipografice, de exploatări de carieră, balastiere, sonde de gaze și petrol, etc.
Se percep taxe pentru autorizarea construcțiilor provizorii de șantier, autorizarea organizării de tabere de corturi, căsuțe sau rulote, campinguri, chioșcuri, tonete, cabine, a lucrărilor de racorduri și branșamente la rețelele publice de apă, canalizare, gaze, agent termic, energie electrică și telefonie.
Tot în această categorie intră taxele pentru autorizații de funcționare pentru activități lucrative și viza lor anuală (meseriași, cărăuși, cazane de fabricat rachiu, liber profesioniști, prese de ulei, etc.)
În conformitate cu Legea 571/2003 taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor va avea următorul conținut:
a. În domeniul construcțiilor taxele se stabilesc în funcție de valoarea acestora sau a instalațiilor, de suprafața sau de natura serviciilor prestate, astfel :
b. Pentru eliberarea certificatului de urbanism, în funcție de suprafața pentru care se solicită în mediul urban
Tabelul nr. 2.2.
– Lei-
Sursa: Codul Fiscal al României – http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Cod_fiscal_norme_2012.htm
În mediul rural se percepe 50% din taxa prevăzută în mediul urban. Pentru eliberarea autorizației de construire taxa este de 1% din valoarea autorizată a lucrărilor, inclusiv a instalațiilor aferente acestora. Pentru clădiri cu destinație de locuință și anexe gospodărești taxele se reduc cu 50%.
Taxele de autorizare nu se datorează, în cazul eliberării de autorizații pentru lăcașuri de cult, inclusiv pentru construcțiile anexe ale acestora; pentru lucrările de dezvoltare, de modernizare sau de reabilitare a infrastructurilor din transporturi care aparțin domeniului public al statului; pentru lucrări de interes public județean sau local și pentru construcțiile ai căror beneficiari sunt instituțiile publice.
Pentru eliberarea autorizației de foraje și excavări, necesare studiilor geotehnice, ridicărilor tipografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze și petrol, precum și altor exploatări, taxa datorată pentru fiecare m2 este cuprinsă între 0 pana la 7 lei.
Pentru eliberarea autorizației pentru construcțiile de șantier necesare execuției lucrărilor de bază, dacă nu au fost autorizate o dată cu acestea, taxa este de 3% din valoarea autorizată a construcțiilor.
Pentru eliberarea autorizației de construire pentru organizarea de tabere de corturi, căsuțe sau rulote, campinguri, taxa datorată este de 2% din valoarea autorizată a lucrării sau a construcției.
Pentru eliberarea autorizației de construire pentru chioșcuri, tonete, cabine, spații de expunere situate pe căile și în spațiile publice, precum și pentru amplasarea corpurilor și a panourilor de afișaj a firmelor și reclamelor, taxa datorată este de 50,00 lei pentru fiecare m2.
Pentru eliberarea autorizației de desființare, parțială sau totală, a construcțiilor și a amenajărilor, taxa datorată este de 0,1% din valoarea impozabilă a acestora. In cazul desființării parțiale, cuantumul taxei se calculează proporțional cu suprafața construită a clădirii supuse demolării.
Pentru prelungirea certificatului de urbanism, precum și a autorizațiilor de construire, taxa este de 30% din valoarea taxei inițiale.
Pentru eliberarea autorizațiilor privind lucrările de racorduri și branșamente la rețelele publice de apă, canalizare, termice, energie electrică, telefonie și televiziune prin cablu, taxa datorată este de 70,00 lei.
Pentru eliberarea avizului comisiei de urbanism și amenajarea teritoriului, de către primari ori de structurile de specialitate în cazul consiliilor județene, taxa datorată este de 100,00 lei.
Pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală și adresă taxa datorată este de 61,00 lei.
Pentru eliberarea altor autorizații decât cele prevăzute mai sus, precum și pentru viza anuală sau trimestrială a acestora se datorează următoarele taxe:
pentru eliberarea autorizațiilor de funcționare pentru activitățile lucrative și viza anuală a acestora:
Tabelul nr. 2.3.
– lei –
Sursa: Codul Fiscal al României – http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Cod_fiscal_norme_2012.htm
Pentru eliberarea autorizațiilor sanitare de funcționare taxa este de 100,00 lei; Pentru eliberarea de :
– copii heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe alte asemenea planuri, deținute de consiliile locale, pentru fiecare m2 pe plan:
– la scară 1:500……………..10,00 lei
– la scară 1:1000……………15,00 lei
– la scară 1:2000……………20,00 lei
– autorizații și vize anuale ce dau dreptul de a executa proiecte – 28,00 lei.
Pentru eliberarea certificatului de producător și viza trimestrială a acestuia – 65,00 lei. Consiliul local al comunei Bogati, a hotărât , nivelul taxei pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor pentru anul 2012.
Taxa pentru autorizația de construire – pentru lucrări ce se vor autoriza conform legii – reprezintă 1% din valoarea autorizată a lucrării, inclusiv a instalațiilor aferente. Pentru construcțiile cu destinație de locuit taxele se reduc cu 50%.
Taxele de autorizare nu se mai datorează în cazul eliberării de autorizații pentru lăcașuri de cult, inclusiv pentru construcțiile anexe ale acestora, precum și pentru construcțiile ai căror beneficiari sunt instituțiile publice.
Taxa pentru autorizația de foraje și excavări necesare studiilor geotehnice, ridicărilor topografice, exploatărilor de cariere, balastierelor, sondelor de gaze și altor exploatări este de 50,00 lei/m2.
Taxa pentru autorizare construcțiilor pentru lucrări cu caracter provizoriu : chioșcuri, tonete, cabine, spații de expunere situate pe căile și în spațiile publice, precum și pentru amplasarea corpurilor și panourilor de afișaje, a firmelor și reclamelor, pentru fiecare m2 este de 37,00 lei.
Taxa pentru autorizarea de lucrări de racorduri și branșamente la rețelele publice de apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică și telefoane este de 70,00 lei pentru fiecare instalație. Avizul comisiei de urbanism și amenajare a teritoriului este de 30,00 lei.
Taxa pentru eliberarea autorizațiilor de orice fel, cu excepția celor din domeniul construcțiilor, precum și viza anuală a acestora:
Autorizații de funcțiune pentru activități lucrative, silvice, anuale a acestora:
pentru meseriași și cărăuși…………………………………….75,00 lei
pentru cazane de fabricat rachiu……………………..………100,00 lei
pentru liber profesioniști…………………………………….100,00 lei
pentru mori, prese de ulei și darace…………………………..95,00 lei
autorizații sanitare de funcționare eliberate contribuabililor..93,00 lei
2.7. Taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj și reclamă
Persoanele fizice și juridice care folosesc mijloacele de publicitate prin afișaj și reclamă datorează o taxă stabilită în sumă fixă diferențiată sau într-o cotă proporțională.
Contribuabilii care fac reclamă și publicitate sub diverse forme , în baza unui contract încheiat în acest scop au obligația să plătească la bugetele locale o taxă de 10% din valoarea contractului.
Reclama și publicitatea prin orice mijloace la țigări, alte produse din tutun și băuturi alcoolice suportă o taxă majorată cu 500%.
Taxa pentru reclamă și publicitate se varsă la bugetul consiliului local în raza căruia se realizează activitățile respective, până la data de 10 a lunii următoare celei în care taxa a devenit exigibilă.
Confecționare afișelor și a biletelor de publicitate sau reclamă de către persoanele fizice și juridice se poate efectua numai după ce se face dovada achitării taxei pentru întregul tiraj. În cuprinsul tipăriturii efectuate se face mențiunea cu privire la tirajul tipărit, cuantumul taxei de afișaj și documentul de plată a acestuia.
În conformitate cu Legea 571/2003 , taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate are următorul conținut: contribuabilii care beneficiază sub diverse forme de serviciu de reclamă și publicitate sunt obligați să încheie contracte în acest sens și datorează bugetelor locale o taxă de reclamă și publicitate care pateu fi cuprinsă între 1% și 3% din valoarea contractului.
Pentru folosirea mijloacelor de publicitate prin afișaj, panouri sau alte asemenea mijloace publicitare, taxa poate fi cuprinsă între 10lei/an/m2 sau fracțiune de m2. Taxa se plătește anticipat de către beneficiarul publicității, proporțional cu numărul de luni de utilizare, la bugetul local al unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază este expus afișul publicitar. În situația în care mijloacele de publicitate și reclamă au o durată mai mare de un an, taxa se plătește până la data de 31 ianuarie al fiecărui an.
Pentru firmele instalate la locul exercitării activității, taxa anuală se stabilește în funcție de dimensiunea acestuia și poate fi cuprinsă între sumele 10lei/an/m2 și 20 lei/an/m2 sau fracțiune de metru pătrat. Contribuabilii care datorează această taxă au obligația să o achite trimestrial la bugetul local al localității administrative publice locale în a cărei rază teritorială își desfășoară activitatea, în doua rate egale, astfel :până la 31 martie si 30 septembrie inclusiv. Această taxă nu se datorează pentru panourile de identificare a instalațiilor energetice.
Instituțiile publice nu datorează taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate.
2.8. Taxa pentru șederea în stațiunile turistice
Persoanele fizice pentru șederea pe o durată mai mare de 48 ore în stațiunile turistice, declarate conform legiii, plătesc o taxă stabilită de consiliile locale ale comunei, orașelor și municipiilor după caz. Această taxă este plătită de persoanele în vârstă de peste 18 ani, elevii și studenții fiind scutiți de plata acestei taxe.
Taxa se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se realizeză cazarea în cadrul cărora se face tratament balnear, în momentul luării în evidență a persoanelor respective.
Pentru persoanele fizice străine care vin la odihnă sau la tratament în stațiunile balneoclimaterice, taxa respectivă este cuprinsă în prețul biletului, persoana juridică emitentă a biletului de odihnă sau de tratament având obligația să verse taxele încasate la bugeteul consiliului local pe raza căruia se află stațiunea balneoclimaterică, în termen de 10 zile de la încasarea sumei pentru biletul eliberat.
Pensionarii și persoanele handicapate nu datorează taxa pentru șederea în stațiunile balneoclimaterice; nu plătesc această taxa persoanele care au domiciliul în aceste localități; cele aflate în deplasare în interes de serviciu; elevii și studenții aflați în tabere de odihnă sau instruire, de documentare și de pregătire.
Conform Legii 571/2003 taxa pentru șederea în stațiuni turistice este denumită taxă hotelieră și are următorul conținut:
taxa se determină pe baza cotei stabilite de consiliile locale între 0,5% și 5%, în mod diferențiat, în funcție de categoria unității de cazare la tarifele practicate de aceasta;
pentru șederea în stațiuni turistice declarate conform legii, taxa se determină pe baza cotei stabilite de consiliile locale între 0,5% și 5%, în funcție de categoria unității de cazare, la tarifele practicate de aceasta pentru o noapte de cazare , indiferent de durata sejurului.
Persoanle care au domiciliul în aceste localități, cele aflate în deplasare în interes de serviciu, turiștii cazați în cabanele turistice, persoanele cu handicap, pensionarii, elevii și studenții sunt scutiți de plata taxei hoteliere.
2.9. Taxa pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură și arheologie
Vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură și arheologie subordonate consiliilor locale se poate face prin plata unor taxe de vizitare. Aceste taxe sunt diferențiate anual, în funcție de valoarea aristică, istorică și arhitecturală a obiectivelor respective.
Elevii, studenții și militarii în termen care vizitează aceste așezăminte beneficiază de o reducere de 50% a taxei de vizitare, iar când vizitare se face în grupuri organizate de instituțiile de învățământ sau unitățile militare în zilele de duminică, aceștia sunt scutiți de taxa respectivă.
Consiliile locale au dreptul să stabilească o zi pe săptămână în care taxele de vizitare a muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și de arheologie vor fi reduse cu până la 50%.
De ziua națională a României, vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură și arheologie se face fără plata taxelor de vizitare.
2.10.Alte taxe locale
Bugetele locale sunt alimentate cu venituri proprii și din alte taxe locale.În categoria altor taxe locale se includ alte taxe decât cele prezentate, taxe care au un caracter local și sunt specifice comunelor, orașelor și municipiilor.
Consiliile locale pot institui taxe zilnice cuprinse între 10,00 și 100,00 lei pentru deținerea în proprietate sau în folosință, după caz, de utilaje destinate să funcționeze în scopul obținerii de venit. Categoriile de utilaje se stabilesc de către consiliile locale.
Consiliile locale pot institui taxe pentru deținerea sau utilizarea echipamentelor și utilajelor destinate obținerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe raza localității unde acestea sunt utilizate, precum și taxe pentru activitățile cu impact asupra mediului înconjurător.
Sursa: http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Legislatie_R/Cod_fiscal_norme_2013.htm#_Toc304300148
Consiliul local al comunei Bogați a hotărât ca din data de 1 iulie 2009 să organizeze servicii de pază la nivelul comunei în următoarele condiții :
– număr de posturi pe comună :2
– persoane încadrate cu contract de muncă :2
– salariul va fi corespunzător salariului brut minim pe economie
Sumele necesare plății salariilor vor fi încasate de la contribuabili prin intermediul unei taxe anuale stabilite în cuantum de 30,00 lei/persoană.
CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ PRIVIND ELABORAREA, URMĂRIREA ȘI EXECUȚIA BUGETULUI LOCAL AL LOCAL BOGAȚI DIN ANUL 2010
3.1. Prezentarea Primăriei Bogați
Primarul, viceprimarul, secretarul, împreună cu aparatul propriu de specialitate reprezentat de consiliul local, constituie Primăria, structura funcțională cu activitate permanenta care aduce la îndeplinirea hotărârilor consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând probleme curente ale colectivității locale.
Aparatul propriu al Consiliului Local este structură organizatorică de specialitate care asigura îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor ce îi revin în domeniile de activitate stabilite de lege. Aparatul propriu al Consiliului Local este subordonat primarului, care constituie autoritatea executiva la nivelul Primăriei Bogați. Regulamentul de organizare și de funcționare a aparatului propriu se aprobă de către consiliul local, la propunerea primarului.
Primarul este șeful administrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate, al autorităților, administrație publice locale, pe care îi conduce și îi coordonează. El îndeplinește o funcție de autoritatea publică. În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executori numai după ce au fost aduse la cunoștința publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz .
Compartimentele de specialitate din cadrul Primăriei Bogați nu au capacitate decizională și nici dreptul de a iniția proiecte de hotărâri, ci doar componenta legală de a fundamenta prin rapoarte de specialitate, studii referate, sub aspectul legal, formal, de eficiență și/sau eficacitate, necesar procesului decizional, acestea fiind:
– compartiment stare civilă și asistenta socială;
– compartiment pentru evidența persoanelor;
– compartiment registru agricol;
– compartiment informare, relații publice și secretariat;
– compartiment de audit intern;
– compartiment protecție civilă;
– compartiment resurse umane;
– compartiment informatică;
– compartiment Contabilitate și achiziții publice;
– compartiment impozite și taxe locale;
– compartiment A.D.D.P.;
– compartiment administrativ gospodăresc.
3.2. Fundamentarea veniturilor proprii ale bugetului local
Fundamentarea veniturilor este necesară pentru cunoașterea principalelor venituri pe care se bazează primăria, cât și a factorilor care le afectează.
Veniturile bugetare sunt grupate pe:
venituri fiscale, adică venituri care provin din impozite și taxe directe, precum și impozite și taxe indirecte;
venituri nefiscale, adică încadrări care se virează la bugetele locale justificate prin calitatea de proprietar al surselor de venituri; venituri din capital, adică acele venituri care provin din valorificarea unor bunuri ale statului aflate în administrarea instituțiilor publice; venituri cu destinație specială – speciale deoarece nu sunt venituri permanente, ele se întâlnesc ocazional;
prelevări din bugetul de stat – sunt reprezentate de cote defalcate din impozitul pe venit ce se acordă bugetului local;
Fundamentarea veniturilor fiscale curente
Veniturile se fundamentează în funcție de factorii de care depinde realizarea lor, folosindu-se în acest scop indicatori de condiționare și calcule specifice. Spre exemplu:
a) în cazul impozitului pe clădiri fundamentarea se face în funcție de următorii indicatori:
– numărul contribuabililor ce plătesc impozit (număr de gospodării);
– cota medie de impozit;
b) impozitul pe terenuri ocupate de clădiri se fundamentează în funcție de:
– suprafața de teren;
– cota medie de impozit pe metru pătrat;
În ceea ce privește taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj, reclamă; taxa pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor; taxele pentru folosirea locurilor publice, fundamentarea acestora se bazează pe dinamica anilor anteriori și modificările survenite în legislație. Impozitul pe spectacole și penalitățile și majorările pentru neplata la termen se datorează în momentul realizării lor.
Fundamentarea veniturilor cu caracter nefiscal în această categorie de venituri se include:
vărsăminte din profitul net al regiei autonome de subordonare locală; vărsăminte de la instituțiile publice;
venituri din încasarea contravalorii lucrărilor de combatere a dăunătorilor și bolilor în sectorul vegetal, servicii publice de protecție a plantelor – se fundamentează în funcție de tratamentele ce se aplică, de calamității și dezastre naturale și intensitatea acestora;
contribuția lunară a părinților sau susținătorilor legali pentru întreținerea copiilor în creșe – se fundamentează în funcție de numărul de ore, de numărul de mese ce se servesc, de vârsta copiilor;
diverse venituri, cum ar fi: venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputații și despăgubiri; venituri din concesiuni, venituri din amenzile aplicate potrivit dispozițiilor legale;
Veniturile din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputații și despăgubiri se stabilesc în baza prevederilor Codului Penal, Codului Muncii și Decretul privind lipsuri sau despăgubiri de bunuri.
Fundamentarea veniturilor din capital
Fundamentarea veniturilor din capital se realizează în conformitate cu prevederile Legii Finanțelor Publice privind formarea resurselor financiare ale unităților administrativ-teritoriale.
Lista mijloacelor fixe, activelor, clădirilor și terenurilor ce vor fi valorificate în anul bugetar, se stabilește de Consiliul Local, iar valoarea acestora se determină de organul financiar-contabil al primăriei, sau acolo unde este cazul, de către compartimentul de specialitate.
Evaluarea surselor de venituri având ca proveniență capitalul, se reflectă asupra unor bunuri ale statului ce urmează a fi valorificate.
3.3. Fundamentarea cheltuielilor bugetelor locale
Fundamentarea cheltuielilor este necesară pentru cunoașterea posibilităților de acoperire a acestora, cât și pentru stabilirea eficienței utilizării resurselor respective.
Orice cheltuială prevăzută în bugetul local trebuie să aibă stabilite și resursele financiare din care urmează a se realiza.
La stabilirea cheltuielilor publice se au în vedere:
în domeniul social utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învățământ, sănătate, ocrotire și asigurări sociale, cultură, artă și sport, protecție ecologică, etc., în condițiile stabilite de lege;
în domeniul economic acordarea subvențiilor și a altor facilității pentru realizarea unor investiții, acțiuni economice de interes public, în limita alocațiilor bugetare stabilite prin bugetele anuale aprobate în condițiile legii;
asigurarea cerințelor de apărare a țării și ordinii publice;
finanțarea administrației centrale și locale de stat și alte cheltuieli prevăzute de lege;
Fundamentarea cheltuielilor cu acțiunile social-culturale
Conform clasificației funcționale, în categoria cheltuielilor social culturale se includ cheltuielile privind învățământul și sănătatea, cultura și arta, asistența socială, ajutoare pentru copii, și alte cheltuieli referitoare la activitatea sportivă și de tineret.
Cheltuielile pentru sănătate sunt destinate întreținerii spitalelor, dispensarelor, finanțării unor acțiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, realizării de investiții; sursele de finanțare fiind: bugetul local, contribuția populației, ajutorul extern.
Pentru stabilirea fondurilor pentru sănătate se iau în calcul următorii indicatori specifici:
numărul unităților sanitare cu paturi de spitale, creșe, leagăne de copii,
centre de recoltare a sângelui;
numărul paturilor de asistență medicală;
zile de spitalizare pe total și pe principalele categorii de unități sanitare;
numărul de mașini de salvare;
consum mediu de medicamente pe un pat de spital;
numărul mediu de consultații și tratamente;
Indicatorii specifici acțiunilor de cultură și artă care se urmăresc, analizează și calculează sunt:
numărul de bibliotecii, case de cultură, muzee;
numărul de cititori, spectatori, vizitatori;
numărul și tirajul publicațiilor;
Acești indicatori permit formularea unor aprecieri și concluzii privind corelația dintre dinamica acestora și dinamica resurselor financiare alocate.
Cheltuieli cu asistența socială se referă la cheltuieli pentru întreținerea și funcționarea cantinei de ajutor social și ajutoare ocazionate stabilite conform legii.
În cadrul asistenței sociale se acordă drepturi sub formă materială umor persoane lipsite de venituri proprii, cum ar fi: bătrâni, bolnavi cronici, copii infirmi ce sunt primiți și întreținuți în unități de asistență socială cum sunt căminele de bătrâni, căminele pentru copii, cămine atelier unde bolnavii sunt supravegheați, cantine de ajutor social care oferă hrană celor lipsiții de întreținere, etc.
Cheltuielile cu acțiunile social-culturale, conform clasificației sunt:
cheltuieli de personal: salarii, ajutor de șomaj, deplasări, detașări, transferuri;
cheltuieli materiale și servicii;
cheltuieli de capital;
Cheltuielile de personal se stabilesc în funcție de:
numărul de salariații;
salariu mediu pe categorii de funcții și gradații;
sporuri legale la salariul de bază, precum și a altor drepturi de personal;
Fundamentarea acestor cheltuieli se face utilizând indicatori specifici și norme de cheltuieli astfel:
cheltuielile pentru încălzit se determină pe baza consumului de Gcal la care se adaugă prețul pe Gcal;
cheltuielile pentru iluminat se determină pe baza numărului de kw/h consumații la care se aplică tariful pe kw/h;
cheltuielile pentru apă, canal, gunoi se determină folosind doi indicatori:
m3 de apă consumată, la care se aplică tariful pe m3;
m3 de gunoi la care se aplică tariful pe m de gunoi
cheltuieli pentru poștă, telefon se stabilesc pe baza numărului de impulsuri consumate la care se aplică tariful pe impuls;
cheltuieli pentru furnituri de birou se stabilesc pe baza numărului de salariații, la care se aplică unele cheltuieli normate pe salariat;
cheltuieli cu materiale și prestările de servicii se referă la:
cheltuieli cu consumul de timbre – se determină înmulțind numărul actelor corespunzătoare cu lei / timbru;
cheltuieli cu consumul de benzină determinate în funcție de cantitatea de benzină și lei / litru și alte servicii;
cheltuieli pentru reparații curente au în vedere reparațiile curente ale clădirilor, ale mașinilor, ale mijloacelor fixe și se dimensionează în costul înscris în deviz;
Fundamentarea cheltuielilor cu caracter economic
Cheltuielile cu caracter economic au o pondere însemnată în cadrul bugetului analizat.
Cheltuielile cu servicii și dezvoltare publică și locuințe se referă la cheltuielile cu întreținerea și reparația străzilor, iluminat, salubritate, întreținerea grădinilor publice, pășuni și zone verzi, energie termică pentru populație, locuințe și alte cheltuieli.
Indicatorii de fundamentare utilizați în cadrul străzilor asfaltate sunt:
suprafața totală a străzilor asfaltate;
suprafața străzilor asfaltate de întreținut și reparat;
cheltuieli la 1000 m2 de stradă asfaltată de întreținut și reparat;
cheltuielile la 1000 m2 stradă de întreținut și reparat se obțin împărțind acea sumă obținută la lungimea (în mii m2) de stradă asupra căreia s-au efectuat aceste operații.
Cheltuielile privind salubritatea sunt fundamentate astfel:
Cheltuieli de salubrizare: Suprafața străzilor și trotuarelor de salubrizat la 1000 m2 străzi și trotuare
Fundamentarea cheltuielilor privind întreținerea grădinilor publice, parcurilor și zonelor verzi se face pe baza următorilor indicatorilor:
suprafața grădinilor publice, parcurilor și zonelor verzi (ha);
cheltuieli medii pentru întreținerea grădinilor publice, parcurilor și zonelor, verzi (ha);
3.4. Analiza în dinamică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local Bogați în perioada 2009 – 2012
Analizând contul de execuție al bugetului local pe anii 2009 – 2011 și bugetul programat pe anul 2012 se evidențiază situația veniturilor și cheltuielilor bugetului local.
Veniturile proprii se compun din :
venituri fiscale:
impozite directe;
impozite indirecte;
venituri nefiscale;
venituri din capital;
venituri cu destinație specială;
Veniturile proprii ale comunei Bogați sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul nr. 3.1. Veniturile proprii ale comunei Bogați în perioada 2009-2012
Mii lei-
Sursa: Contul de Execuție a Bugetului Local Bogați, 2012
Figura nr. 3.1. Evoluția veniturilor fiscale și nefiscale ale comunei Bogați în perioada 2009-2012
Sursa: Datele din tabelul nr. 3.1.
În anul 2009 ponderea cea mai mare în cadrul veniturilor proprii ale primăriei comunei Bogați o au veniturile fiscale și anume 58%, diferența de 42% reprezentând veniturile nefiscale.
În anul 2010 se observă că veniturile fiscale și nefiscale dețin ponderi aproximativ egale.
În anul 2011 se observă o creștere semnificativă a veniturilor fiscale care reprezintă 74% din totalul veniturilor proprii. În cadrul veniturilor fiscale ponderea cea mai mare o deține impozitele directe și în cadrul lor ponderea cea mai mare o au impozitele și taxele de la populație.
Pe baza datelor din bugetul comunei Bogați sumele încasate reprezentând impozit pe teren de la persoanele fizice și juridice în anii 2009-2012 sunt evidențiate astfel:
Tabelul nr. 3.2. Impozitul pe teren al persoanelor fizice și juridice, în perioada 2009-2012
– lei –
Sursa: Bugetul comunei Bogați, 2009-2012
Se observă o scădere a impozitului pe teren încasat de la persoanele fizice a scăzut în anul 2010 la 20.000 lei de la 25.000 în anul 2009. De asemenea și în cazul persoanelor juridice se constată o scădere a impozitului pe teren în anul 2010, respectiv de 5.470 lei de la 10.000 lei în anul 2009.
În anul 2011, impozitul pe teren al persoanelor fizice a fost de 74.480 lei, înregistrând o scădere în anul 2012, respectiv 32.000 lei. Și în cazul persoanelor juridice, în anul 2011, impozitul pe teren a înregistrat o valoare de 20.661 lei, însă în anul 2012 a scăzut până la 20.000 lei.
Figura nr. 3.2. Evoluția impozitului pe teren încasat de la persoanele fizice și juridice în perioada 2009-2012
Sursa: Realizat pe baza datelor din tabelul nr. 3.2.
Tabelul nr. 3.3. Situația veniturilor
– lei –
Sursa: Bugetul comunei Bogați, 2009-2012
Figura nr. 3.3. Situația veniturilor totale în perioada 2009-2012
Sursa: Realizat pe baza datelor din tabelul nr. 3.3.
Situația veniturilor totale ale Consiliului Local Bogați, a avut o evoluție ascendentă, crescând de la 3.049.999 lei în anul 2009 la 6.613.788 lei în anul 2012.
De asemenea, și veniturile proprii și veniturile curente au înregistrat o creștere, de la 3.049.999 ei, în anul 2009, până la 5.593.788 lei în anul 2012 (venituri proprii), iar în anul 2012, veniturile fiscale au crescut la 420.000 lei de la 83.425 lei în anul 2009.
Impozitul pe clădiri proprietatea persoanelor fizice se calculează prin aplicarea cotei de 0,1% asupra valorii impozabile pe m.p. de suprafața construită desfășurată la clădiri și alte construcții determinată potrivit criteriilor și normelor de evaluare prevăzute mai jos:
Tabelul nr. 3.4. Impozitul pe clădiri al persoanelor fizice și juridice în perioada 2009-2012
mii lei-
Sursa: Bugetul comunei Bogați, 2009-2012
Figura nr. 3.4. Evoluția impozitului pe clădiri încasat de la persoanele fizice și juridice în perioada 2009-2011
Sursa: Realizat pe baza datelor din tabelul nr. 3.4.
În anul 2009, evoluția impozitului pe clădiri încasat de la persoanele fizice a crescut substanțial de la 7.000 lei în anul 2009 la 48.000 în anul 2012. Și în cazul impozitului pe clădiri încasat de la persoanele juridice, avem parte de o creștere de la 10.000 lei în anul 2009 la 48.000 lei în anul 2012.
Consiliul local al comunei Bogați a stabilit pentru anul 2012 ca taxă pentru folosire a mijloacelor de afișaj, publicitate și reclamă:
Pentru expunerea de afișe și panouri 12,00 lei/an/m2;
Pentru firmele instalate la locul exercitării activității 10,00 lei/an/m2 și pe fracțiune de m2.
Tabelul nr. 3.6. Impozitul pe spectacole plătit de Consiliul Local Bogați
Sursa: Bugetul comunei Bogați, 2009-2012
Taxa astfel stabilită se va plăti integral până la data de 31 martie a anului sa în termen de 30 zile de la data instalării( în cazul instalării în cursul anului).
Impozitul pe mijloace de transport cu tracțiune mecanică ce aparțin persoanelor fizice și juridice se stabilește în funcție de capacitatea cilindrică a motorului pentru fiecare 200 cmc sau fracțiune.
În perioada 2009-2012 sumele reprezentând taxa asupra mijloacelor de transport încasate la bugetul comunei Bogati sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul nr 3.7. Taxa asupra mijloacelor de transport de la persoanele fizice, în perioada 2009-2012
– mii lei –
Sursa: Bugetul comunei Bogați, 2009-2012
Din bugetul comunei Bogați s-au achitat cheltuielile cu întreținerea și repararea străzilor. Nivelul cheltuielilor efectuate cu întreținerea și repararea străzilor în anii 2009-2012 este prezentat în tabelul următor:
Tabelul nr. 3.7. Cheltuieli cu întreținerea și reparația străzilor, în perioada 2009-2012
– mii lei –
Sursa: Bugetul comunei Bogați, 2009-2012
Din tabelul de mai sus reiese că cheltuielile cu întreținerea și reparațiile străzilor din comuna Bogați au crescut substanțial de la 12.700,00 în anul 2009 la 50.000,00 în anul 2011.
În schimb în anul 2012, cheltuielile cu întreținerea și reparațiile străzilor au scăzut până la 31.000,00 lei.
Impozite și taxe de la persoane fizice. Taxă pentru eliberarea certificatelor, avizelor și a autorizațiilor
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism
2) Taxa pentru eliberarea autorizației de construire se calculează prin aplicarea cotei de 1% asupra valorii autorizate a lucrării, inclusiv instalațiile aferente acesteia.
3) Taxa pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavări = 9 lei pentru fiecare mp. afectat.
4) Taxa pentru eliberarea autorizației de construire chioșcuri, tonete, cabine, spații de expunere, precum și pentru amplasarea panourilor de afișaj = 6 lei pentru fiecare mp. de suprafață ocupată de construire.
5) Taxa pentru eliberarea autorizației privind lucrările de racorduri și branșamente la rețelele publice de apă, canalizare, gaze, energie electrică, telefonie și televiziune prin cablu = 9 lei pentru fiecare branșament.
6) Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism și amenajarea teritoriului, de către primari = 11 lei
7) Taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală și adresă = 7 lei.
8) Taxa pentru eliberarea autorizației de desfășurare a unei activități economice = 11 lei.
9) Taxa pentru eliberarea certificatului de producător = 50 lei.
10) Taxa pentru eliberarea autorizației de desființare parțială sau totală a construcțiilor și amenajărilor = 0,1% din valoarea impozabilă a acestora.
11) Pentru prelungirea certificatelor de urbanism și a autorizației de construire se percepe o taxă de 30% din valoarea inițială.
Impozite și taxe de la persoane juridice. Taxă pentru eliberarea certificatelor, avizelor și a autorizațiilor
Taxă pentru eliberarea autorizației de construire se calculează prin aplicarea cotei de 1% asupra valorii autorizate a lucrării, inclusiv instalațiile aferente acesteia.
Taxă pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavări = 9 lei pentru fiecare mp. Afectat.
Taxă pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism și amenajarea teritoriului, de către primari = 11 lei
Taxă pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală și adresă = 7 lei
Taxă pentru eliberarea autorizației de desființare parțială sau totală a construcțiilor și amenajăriilor = 0,1% din valoarea impozabilă a acestora.
Pentru prelungirea certificatelor de urbanism și a autorizației de construire se percepe o taxă de 30% din valoarea inițială.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Bugetul local este un document previzional în care se înscriu veniturile și cheltuielile locale ce urmează a se realiza pe parcursul anului. Pe baza acestui document previzional, Consiliul local își stabilește obiectivele și sursele de acoperire a cheltuielilor cu realizarea acestora.
În cadrul bugetului local al comunei Bogați, pe baza datelor analizate în perioada 2006 – 2008 ponderea deținută de impozitele și taxele de la populație în totalul veniturilor obținute este una nesemnificativă, lucru care se datorează în principal numărului foarte mic de locuitori ai comunei dar și zonei și rangului localității.
Majoritatea veniturilor realizate de Consiliul local Bogați provin din cotele și sumele defalcate din impozitul pe venit , din sumele alocate de Consiliul județean și din subvențiile primite de la alte bugete.
Datorită acestui lucru consider absolut necesar ca aceste impozite și taxe de la populație să fie încasate în totalitate la termenele legale stabilite pentru fiecare trimestru al anului bugetar.
Pentru aceasta propun ca organele abilitate din cadrul Consiliului local Bogați să se deplaseze la domiciliul contribuabililor de mai multe ori în cadrul unui trimestru și să trimită înștiințări cu obligațiile de plata fiecăruia pentru a se evita pierderile de timp datorate eventualelor neconcordanțe .
Pentru aceasta este absolut necesară verificarea atentă a declarațiilor de impunere depuse de contribuabili pentru ca acestea să corespundă cu datele înregistrate în Registrele agricole existente la Consiliul local.
Chiar dacă trăim în mileniul trei , beneficiem de tehnologii avansate, am trecut de perioada feudală în care pârcălabii ulterior devenind funcționari, aveau sarcina de a strânge dările și de a controla actele și în perioada actuală este necesar să vină o persoană să strângă impozitul datorat bugetului local.
În cadrul sistemului de stabilire , înregistrare și percepere a impozitelor și taxelor locale mai trebuiesc introduse unele elemente și informații suplimentare care să permită o mai bună definire a materiei impozabile pentru a nu mai exista neclarități pentru unele impozite.
Spre exemplu, sunt comune care au în componența lor până la 10 – 14 sate , dispersate liniar până la 40 km, unele dintre acestea fiind amplasate de o parte și de alta a unor drumuri naționale și eoropene, iar alte sate sunt izolate, cu căi de acces grele, chiar fără curent electric, rămase fără nici o legătură cu lumea în cazul producerii unor intemperii ale naturii.
Cu toate acestea , în frecvente cazuri, întregul teren al comunei se încadrează în aceeiași zonă, ceea ce constituie un act de inechitate economică și socială.
În situația actuală, pentru stabilirea impozitelor și taxelor locale , trebuie să se aibă în vedere și posibilitățile materiale ale contribuabililor de a-și achita impozitele și taxele. În cadrul localităților rurale populația majoritară este de vârsta a III-a, având posibilități materiale reduse și nu își permite să – și achite la timp obligațiile față de bugetul local.
Modul în care se folosesc în prezent mijloacele de publicitate, afișaj și reclamă, constituie un adevărat factor poluant la adresa necesităților de gust și frumos. Spre exemplu nu se va permite montarea în fața sau apropierea școlilor, de panouri prin care se face reclamă la băuturi alcoolice sau țigări.
Inechitate fiscală este și în cazul impozitului pe clădiri perceput de la persoanele fizice și juridice. La persoanele fizice impozitul se stabilește prin aplicarea cotei de impozit asupra valorii impozabile a clădirii, iar pentru persoanele juridice se aplică cota de impozit asupra valorii de inventar a clădirii înregistrată în contabilitate. Totuși, pentru a se elimina aceste diferențe Legea 571/2003 prevede aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii clădirii întregistrate în contabilitatea persoanelor juridice care nu au fost reevaluate din 1998 de 10% față de 1% , corespunzătoare clădirilor care au fost reevaluate.
Un alt exemplu de inechitate fiscală poate fi modul de impozitare a mijloacelor de transport care se determină pe baza capacității cilindrice a motorului fără a se mai lua în consuâiderare și alte elemente legate de situația autovehiculului cum ar fi vechimea. La impozitul pe clădiri se ține cont de vechimea clădirii și se acordă unele reduceri.
În țara noastră nu se ține cont de vechimea autoturismului, spre deosebire de țările dezvoltate unde pentru stabilirea taxei se ține cont de vechimea autoturismului și la o vechime mai mare de 5 ani, taxele corespunzătoare capacității cilindrice a motorului se reduc cu 10% anual. Consider că este necesar să se țină seama de vechimea autoturismului și să se acorde unele reduceri deoarece starea unui mijloc de transport nou nu este aceiași și la unul vechi de 10 ani.
Din analiza siutațiilor financiare existente la nivelul comunei Bogați am constatat că se conștientizează importanța impozitelor și taxelor de la populație pentru formarea bugetului local deși acestea sunt relativ mici, autoritățile locale acționând continuu pentru îmbunătățirea perfomanțelor în acest domeniu.
ANEXA NR 1
CONTUL DE EXECUTIE A BUGETULUI LOCAL
BOGATI
31.12.2011
=========================================================================================
Denumire indicator Cod PROGRAM 2012
=========================================================================================
1 VENITURI – TOTAL (cod 48.02 + 37.00 + 42.00 + 44.00) 0001 * 6613788
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
2 VENITURI PROPRII – TOTAL (cod 00.02 + 30.00 + 31.00) 4802 * 5593788
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
3 I. VENITURI CURENTE (cod 00.03 + 20.00) 0002 * 420000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
4 A. VENITURI FISCALE (cod 00.04 + 13.00) 0003 * 150000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
5 A1. IMPOZITE DIRECTE (cod 01.02 + 03.02 + 04.02 + 05.02 0004 * 130000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
7 IMPOZITE SI TAXE DE LA POPULATIE (cod 03.02.01 la 0302 * 104000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
9 Impozitul pe cladiri de la persoane fizice 030202 48000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
10 Taxa asupra mijloacelor de transport detinute de 030203 6000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
15 Impozitul pe terenuri de la persoane fizice 030209 32000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
16 Alte impozite si taxe de la populatie 030230 18000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
18 IMPOZITUL PE CLADIRI SI TERENURI DE LA PERSOANE JURIDICE 0502 * 20000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
19 Impozitul pe cladiri de la persoane juridice 050201 18000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
20 Impozitul pe terenuri de la persoane juridice 050202 2000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
21 ALTE IMPOZITE DIRECTE (cod 08.02.05 la 08.02.30) 0802 * 6000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
23 Impozitul pe terenul agricol 080206 6000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
25 A2. IMPOZITE INDIRECTE (cod 15.02 + 17.02) 1300 * 20000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
27 ALTE IMPOZITE INDIRECTE (cod 17.02.03 la 17.02.30) 1702 * 20000
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
28 Taxe si tarife pentru eliberarea de licente si 170203 800
– ––––––––––––––––––– –––- – ––––
29 Taxe judiciare de timbru 170210 400
ANEXA NR 2
ANEXA NR 3
ANEXA NR 4
În cazul unui teren amplasat în extravilan, indiferent de rangul localității, categoria de folosință și zona unde este situat, impozitul pe teren este:
ANEXA NR 5
ANEXA NR 6
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Finantele Publice Locale (ID: 140309)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.