Finantarea Investitiilor. Studiu de Caz la S.c. Car Trans International S.r.l

Cuprins:

Introducere

Investițiile au o importanță deosebită în viața economică, ele făcând legătura între trecut și viitor. Acest fapt m-a determinat să aleg această temă.

Investițiile pot fi privite sub forma unor resurse angajate în vederea obținerii unor beneficii, într-un interval de timp, în viitor. Altfel spus, investițiile sunt concretizate sub forma unor acțiuni, care presupun cheltuirea amunitor sume de bani sau a unor resurse, în scopul încasării în viitor a unor sume de bani mai mari.

Lucrarea este structurată pe mai multe capitole. În fiecare capitol am încercat să evidențiez aspecte importante despre tema aleasă.

În primul capitol, intitulat „Caracteristici generale ale investițiilor”, am prezentat părerile mai multor specialiști în ceea ce privește noțiune de investiție. De asemnea, am evidențiat importanța pe care investițiile o au asupra economiei și mediului economic. Tot în acest prim capitol am prezentat o clasificare a investițiilor, după viziunea mai multor autori.

Capitolul al doilea, denumit „Surse de finanțare a investițiilor”, cuprinde categoriile cele mai frecvent întâlnite de susținere din punct de vedere financiar a investițiilor.

Aceste surse pot fi interne – autofinanțarea, care se bazează pe sursele proprii ale entității; de pe piețele de capital – presupun tranzacții cu valorile mobiliare; alocațiile bugetare – au la bază finanțarea unor ramuri importante ale economiei; sursele externe de investiții – care cuprind creditele bancare, împrumuturile participative, cele din emisiunea de obligațiuni, sponsorizările, fondurile mutuale, acordate ca un ajutor pentru dezvoltarea societății.

În capitolul al treilea, „Influența investițiilor asupra economiei”, am vorbit despre rolul investițiilor în economie. Acestea constituie calea principală de creștere economică.

Ele asigură dezvoltarea continuă a capacității de producție a înreprinderii și au un rol definitoriu în creșterea productivității muncii, a resurselor materiale, dar și, la nivel macroeconomic, a venitului național.

De asemnea, în acest capitol am subliniat influența investițiilor asupra creșterii economice. Coeficientul de eficiență al investițiilor influențează în mod direct relația dintre creșterea economică și investițiile propriu-zise, prin modul în care el redă gradul de valorificare pentru o anumită sumă cheltuită.

„Fundamentarea investițiilor” este cel de-al patrulea capitol al lucrării și cuprinde descrierea celor mai importante elemente care trebuiesc avute în vedere în momentul realizării investiției.

Proiectul de investiții este constituit dintr-un set de acțiuni de investiții bazate pe o planificare clară, fiind o combinație de resurse umane, materiale, financiare, care duc la o anumită dezvoltare economică.

Tot în acest capitol am prezentat și decizia de investiții, care privește efectiv decizia de a începe sau nu executarea investiției. De asemenea, acest capitol cuprinde și prezentarea eficienței economice a investițiilor, care se referă la raportul dintre efortul investițional și efectele generate de investiție.

Studiul de caz este cuprins în ultimul capitol și l-am realizat pe baza documentelor obținute de la societatea comercială Car Trans Intrenational S.R.L.

În acest studiu de caz am evidențiat modul de finanțare a investițiilor de către societate, prin intermediul unui credit de investiții contractat în acest an.

Caracteristici generale ale investițiilor

Noțiunea de investiții

Privite în mod economic, investițiile sunt o categorie de cheltuieli care angajează cel mai mult viitorul, în sensul că de ele depind:

creșterea și perfecționarea potențialului productiv al unei întreprinderi (prin extindere și modernizare);

apariția de noi capacități de producție (sporirea numărului de întreprinderi) într-o ramură sau alta a economiei.

Sunt efectuate cheltuieli importante în vederea realizării investițiilor pentru consutrucția de noi locunțe, dar și pentru a fi dezvoltată baza materială în ceea ce privește activitățile socio-culturale.

În cadrul unei economii, investițiile realizează o legatură între prezent și viitor, între generații. Acumularea de capital fix, productiv și neproductiv, cât și construirea clădirilor pentru locuit, a școlilor, teatrelor asigură punctul de plecare în ridicărea standardului de viață al populației: locuri de muncă, ridicarea gradului de cultură, de pregătire profesională și destindere pentru tineret etc.

Noțiunea de investiție, într-o accepțiune largă, este sinonimă cu: alocare, plasare, dotare, iar într-un sens mai restrâns (financiar-contabil) reprezintă o cheltuială facută pentru obținerea de bunuri materiale cu valoare mare și durată de folosință mare.

În condițiile conducerii economiei prin plan centralizat, prin principii administrative, investiția reprezenta numai ceea ce se aloca pentru crearea și dezvoltarea bazei materiale de producție și acelei pentru sectorul social-cultural.

Trecerea societății la o economie de piață a implicat schimbarea viziunii asupra noțiunii de investiție, ce a fost determinată de circulația capitalului pe piață de câștigul (profitul) așteptat, dar și de lupta de concurență. Astfel, problematica investițiilor este trată pornind de la sursa de acoperire a respectivelor cheltuieli.

Deci, investițiile trebuie înțelese ca fiind o parte din venitul destinat formării capitalului. Venitul utilizat în scopul creșterii capitalului, cât și a stocurilor constituie investiția netă, în timp ce investiția brută include pe lângă veniturile investite și amortizarea. Acțiunea de investire se referă la alocarea resurselor necesare sporirii capitalului real, care există într-un moment anume în cadrul societății.

Cumpărarea de hârtii de valoare, de pe piața de capital, utilizând veniturile deținute la un moment dat, este tot o investiție, ce urmărește obținerea veniturilor viitoare.

Chiar dacă la început apare ca și o cheltuială de resurse, investiția se poate rupe de conținutul material, adică crearea unor elemente de capital fix, dar scopul său în final, este cel al obținerii unui câștig.

Investiția reprezintă: „angajarea resurselor facută cu speranța realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp în viitor” sau „acțiune prin care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranța că în viitor se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor obține alte beneficii”.

Astfel, este evidențiat conținutul material al investițiilor – acele resurse materiale, financiare, umane utilizate, dar și scopul lor final – profitul sau beneficiul.

Este relevantă sublinierea făcută de Pièrre Massé potrivit căreia investiția este: „o cheltuială pentru un viitor incert”, din care reiese că investiției îi este inerent riscul.

În practica economică investiția este privită ca o cheltuială pe care o fac persoanele fizice sau juridice cu scopul de a obține bunuri și/sau servicii.

Supraevaluare locului și a rolului pe care l-au jucat mijloacele fixe în economia etatistă, centralizată a condus la restrângerea conținutului noțiunii de investiții. În această viziune investiția este definită ca „totalitatea cheltuielilor prin care se creează, se achiziționează noi fonduri fixe productive sau neproductive, se perfecționează sau se reconstruiesc fondurile fixe existente”.

Pe de altă parte, a trata investiția numai ca o simplă cheltuială, în sensul financiar al cuvântului, înseamnă a neglija conținutul concret, material al efortului investițional pe care-l face orice agent economic atunci când realizează un proiect de investiții. Înfăptuirea acestuia are la bază o structură de resurse de o mare diversitate din punctul de vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane, valutare etc.).

Este, astfel, necesar de subliniat faptul că scopul final al unei investiții nu este acela de a realiza mijloace de producție, mijloace fixe, ci este cel de a obține beneficii de natură socială, economică.În acest context reținem opinia lui Pièrre Massé conform căreia „investiția trebuie privită ca o renunțare la o satisfacție imediată și sigură, în schimbul unei speranțe al cărei suport sunt tocmai resursele investite. Noțiunea de investiție implică trei elemente definitorii: durată, risc și eficiență”.

Privită complet, noțiunea de investiție are o imagine tridimensională: contabilă, economică și financiară.

Dimensiunea contabilă este cea mai restrictivă și reduce investiția la noțiunea de imobilizare (imobilizare în sensul contabil).

Dimensiunea economică lărgește sfera de cuprindere a investiției. Conform acesteia investiția se concretizează sub forma consumurilor de resurse făcute în prezent, cu speranța de a obține în viitor a unele efecte economice (sub forma unor venituri sau încasări), car vor fi eșalonate în timp, iar suma totală a acestora va fi superioară cheltuielilor inițiale realizate.

Dimensiunea financiară consideră investițiile ca fiind cheltuieli de resurse care generează venituri și economii pe o durată de timp în viitor și în consecință amortizarea lor se face pe mai mulți ani. Din punct de vedere financiar, asigurarea unui echilibru între resurse și nevoi constituie problema esențială pentru investiție.

Elementele definitorii ale conceptului de investiții sunt:

Conținutul concret material al efortului investițional consideră investiția ca o structură de resurse diferite ca natură și volum ce sunt angrenate în realizarea unui proiect.

Factorul timp-durată. Orice proiect de investiții are o perioadă de viață proprie caracterizată prin etape și momente bine definite pe parcursul căreia parametrii economici ai proiectului au o evoluție proprie.

Noțiunea de eficiență, conform căreia întreprinzătorul acceptă schimbarea unor disponibilități prezente de resurse pentru a obține o serie de efecte viitoare, care trebuie să fie superioare cheltuielilor inițiale.

Noțiunea de risc care decurge din însăși eșalonarea pe perioade viitoare a efectelor așteptate, aceste efecte viitoare sunt speranțe și nu certitudini.

Sintetizând considerațiile menționate, definirea investițiilor trebuie să releve faptul că:

Reprezintă o plasare de fonduri bănești într-o acțiune, într-un proiect sau operații pentru a crea un spor de avuție, atât la nivelul individului, cât și al firmelor și al societății;

Scopul urmărit nu constă numai în obținerea sporului de bunuri și capacități de producție și de folosință îndelungată, ci și a unui câștig, a unui profit;

Reprezintă un flux al valorilor care au ca punct inițial, de pornire, fondurile financiare, o parte a veniturilor și a economiilor realizate;

Există un decalaj în timp, între momentul investirii și cel al obținerii rezultatelor și veniturilor scontate;

Sunt o cheltuială efectuată în prezent, certă, în scopul obținerii unor efecte viitoare, adesea incerte; din acest punct de vedere investițiile constituie o resursă avansată care comportă un risc;

Pentru a produce, în timp, acumularea viitoare de capital fix, este necesară funcționarea normală a întregului sistem economic.

Clasificarea investițiilor

Din considerente de ordin metodologic, dar și de ordin practic, investițiile se clasifică după mai multe criterii:

După natura lor:

Investiții corporale, care sunt constituite din activul fizic al firmei (în special mijloacele fixe) și activul circulant (în special stocurile);

Investiții necorporale, care cuprind: activele necorporale sub formă de fond de comerț, brevete ș.a., cheltuieli (în sensul contabil al cuvântului) cu formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii etc.;

Investiții financiare, sub formă de titluri de participare (imobilizări financiare), împrumuturi pe termen lung.

După obiectivul care se urmărește prin realizarea proiectului:

Investiții productive, care , la rândul lor, por fi grupate astfel:

Investiții de expansiune, referitoare la crearea de noi capacități de producție;

Investiții de menținere, care se referă la înlocuirea, reutilarea capacităților de producție existente;

Investiții de modernizare, care se fac cu care sunt constituite din activul fizic al firmei (în special mijloacele fixe) și activul circulant (în special stocurile);

Investiții necorporale, care cuprind: activele necorporale sub formă de fond de comerț, brevete ș.a., cheltuieli (în sensul contabil al cuvântului) cu formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii etc.;

Investiții financiare, sub formă de titluri de participare (imobilizări financiare), împrumuturi pe termen lung.

După obiectivul care se urmărește prin realizarea proiectului:

Investiții productive, care , la rândul lor, por fi grupate astfel:

Investiții de expansiune, referitoare la crearea de noi capacități de producție;

Investiții de menținere, care se referă la înlocuirea, reutilarea capacităților de producție existente;

Investiții de modernizare, care se fac cu scopul creșterii performanțelor tehnice, îmbunătățirii randamentelor la echipamentele de producție existente;

Investiții de inovare, care au ca scop diversificarea activității.

Investiții obligatorii, care se fac cu scopul de a respecta anumite angajamente luate anterior față de alți agenți economici sau față de proprii angajați, precum și cu scopul de a se respecta anumite reglementări legale.

Investiții strategice, care se fac în sfera cercetării dezvoltării sau pentru ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracter ofensiv sau defensiv.

După gradul de risc pe care îl prezintă:

Investiții cu risc scăzut, în special investițiile de menținere și de ameliorare;

Investiții cu risc sporit, în general cele mai riscante sunt investițiile de expansiune sau de diversificare.

Din punct de vedere al relațiilor ce se stabilesc între întreprinzător (beneficiar al proiectului) și sursa străină de resurse pentru investiții, putem să grupăm investițiile străine în două categorii, astfel:

Investiții străine directe, când agentul finanțator străin capătă și posibilitatea de a lua decizii și de control asupra proiectului pe linie managerială, tehnologică, de marketing etc.;

Investiții străine de portofoliu, care sunt, în esență, plasamente pur financiare, fără alte implicații în viața proiectului.

După rolul funcțional pe care îl joacă în cadrul proiectului:

Investiții directe, sunt acele cheltuieli legate funcțional și teritorial de obiectivul care se edifică. Sunt acele consumuri de resurse investiționale care se materializează în obiectele de bază ale proiectului.

Investiții colaterale, sunt acele cheltuieli de resurse legate teritorial și funcțional de investiția directă. Destinația lor este de a crea condiții normale de funcționare a obiectivului, respectiv, de a asigura infrastructura și utilitățile necesare.

Investiții conexe, sunt acele cheltuieli ce se fac în ramuri sau domenii conexe celui care se înfăptuiește proiectul. Sunt consecința fenomenului de antrenare, propriu investițiilor, fiind generate de nevoia de a asigura cu materii prime și energie exploatarea proiectului inițial. Investițiile conexe sunt fundamentate, de regulă, pe bază de proiect propriu, produc efecte utile în ramura sau sectorul în care se fac si de aceea nu afectează în niciun fel eficiența proiectului inițial.

După structura tehnologică a cheltuielilor:

Investiții în mijloace fixe, care se pot grupa astfel:

Cheltuieli cu echipamentele – cuprind valoare lor de achiziție, costul de transport la șantier, taxe aferente;

Cheltuieli de montaj-instalare;

Achiziții și amenajare de teren;

Construcții, clădiri, amenajări;

Alte mijloace fixe.

Cheltuieli preliminare, (alte cheltuieli) care cuprind costul proiectelor, formare de personal de exploatare, licențe, know-how, cheltuieli de constituire etc.

Fond de rulment, (capital de lucru).

După cronologia intrărilor și ieșirilor de trezorerie:

O singură intrare – o singură ieșire (point-input, point-output), respectiv investiția este angajată în totalitate la un moment0, iar efectele sale scontate se vor obține o singură dată la un moment viitor.

Intrări multiple în mai multe etape și o singură ieșire (continuous-input, point-output).

O singură intrare și ieșiri multiple continuu pe o perioadă mai lungă de timp (point-input, continuous-output).

Intrări multiple – ieșiri multiple (continuous-input, continuous-output).

După modul de constituire:

Investiții nete, reprezentate de fondurile bănești ce provin din produsul național net (la nivel macroeconomic) sau din profitul agentului economic, credite, emisiune de acțiuni și altele (la nivel microeconomic) și au ca scop sporirea capitalului fix și a stocurilor de materii prime și materiale.

Investiții brute, care rezultă din adăugarea amortizărilor la investițiile nete; ele au ca scop creșterea absolută a capitalului fix pentru sporirea, modernizarea și înlocuirea mijloacelor fixe uzate.

După destinația obiectivelor de investiții:

Investiții productive;

Investiții neproductive.

După modul de exectuție a lucrărilor:

Investiții executate în antrepriză (de către unități specializate);

Investiții executate în regie proprie (de investitor, cu forțe proprii).

Investiții în sistem mixt.

După stadiul de realizare a lucrărilor:

Investiții neterminate (valoarea lucrărilor realizate la obiectivele în curs de execuție);

Investiții restante – se referă la obiectivele ale căror termene au fost depășite;

Investiții terminate, la care toate lucrările sunt încheiate.

După caracterul lucrărilor:

Investiții pentru construirea de unități noi;

Investiția pentru recostrucția (refacerea), dezvoltarea (extinderea), amenajarea (transformarea), înoirea unităților existente.

După modul de finanțare:

Sursa proprie a agentului economic;

Sursa străină;

Alocații bugetare.

Surse de finanțare a investițiilor

În economia de piață este caracteristică autonomia gestiunii resurselor de investiții; fiecare agent economic își constituie fondul pentru investiții, apelează la împrumuturi bancare etc., căutând totodată, ca sumele respective să fie utilizate judicios, cât mai eficient.

Activitatea de investiții are nevoie de anumite resurse financiare, care se formează prin stimularea de către mecanismele economiei de piață, dar și a pârghiilor financiare și fiscale folosite de stat.

Sursele din care pot fi finanțate investițiile sunt fondurile proprii ale intreprinderilor, emiterea de acțiuni, credite bancare pe termen lung sau pe termen mijlociu, alocații de la bugetul de stat, sponsorizări, iar din exterior pot fi împrumuturile bancare, investițiile directe de capital etc.

Sursele interne de investiții

Acoperirea nevoilor de finanțare a investițiilor se sprijină, în marea majoritate a cazurilor, pe sursele interne (autohtone).

Fondurile proprii ale întreprinderii sau autofinanțarea exprimă capacitatea acesteia de a-și produce resursele de investiții pe baza activității de exploatare, dar și prin intremediul altor activități. Elementul de bază al autofinanțării este reprezentat de asigurarea unei dezvoltări a activității prin intermediul propriilor eforturi financiare.

Se consideră că întreprinderea se autofinanțează, într-un orizont de timp mediu (un ciclu de producție și investițional), dacă ea are capacitatea de a obține aseenea rezultate financiare care să-i permită rambursarea creditelor și plate dobânzilor aferente. Prin urmare, politica de autofinanțare a întreprinderii nu înseamnă renunțare la împrumuturile bancare.

Fondul de dezvoltare ce se constituie de către societățile comerciale cu capital de stat și regiile autonome este alimentat din: o parte din profitul net repartizat pentru investiții; amortizarea destinată acestui scop; sume încasate din vânzarea activelor fixe sau a materialelor rezultate din dezmembrarea celor scoase din funcțiune etc.

Agentul economic se autofinanțează atunci când obține profit. Profitul net rezultat din exercițiul financiar este repartizat atât pentru dezvoltare cât și pentru alte destinații: dividende acționarilor, premii pentru salariați.

Preocuparea agenților economici pentru utilizarea unor părți din profit pentru realizarea investițiilor este încurajată de stat prin intermediul unor reduceri sau scutiri de impozite pe profitul reinvestit.

În prezent sistemul economic din țara noastră nu creează suficiente venituri care să alimenteze investițiile la nivelul necesităților de dezvoltare.

Amortismentul cumulat servește întreprinderii pentru finanțarea înnoirii activelor fixe (imobilizările) ajunse la limita duratei lor de funcționare, precum și pentru nevoile de dezvoltare-modernizare.

Activele fixe devenite disponibile, datorită restructurării firmei, dar încă bune de exploatare sunt vândute, închiriate, date în locație de gestiune având loc fenomenul de dezinvestire.

În general, un sistem de amortizare este format din:

valorile de amortizat;

durata de serviciu (funcțioanre);

normele de amotizare.

Valorile de amortizare

Vma – valoarea medie anuală a mijlocului fix;

Vo – valoarea de intrare a mijloacelor fixe la început de an;

Vmi – valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe în cursul anului;

Vme – valoarea medie a ieșirilor de mijloace fixe în cursul anului.

Durata de serviciu (funcțioanre) – se bazează pe două criterii:

Criteriul profitului (venitul) – se aplică pentru mărfuri destinate să participe direct la obținerea produsului. Conform acestui criteriu un mijloc fix se menține în stare de funcționare atâta timp cât profitul obținut are valoarea maximă.

Criteriul cheltuielilor – potrivit căruia durata de funcționare este identică cu perioada de timp (durata de funcționare) la care producția realizată înregistrează cheltuieli minime.

Norme de amortizare

, unde:

Na – norme de amortizare;

Vi – valoare de intrare a mijlocului fix;

Dn – durata normală de funcționare.

Se cunosc trei tipuri de amortizare:

amortizare liniară – identificată prin norme de amortizare;

amortizare degresivă – prin care amortizarea liniară este multiplicată cu următorii coeficienți:

1,2 pentru Na cuprinsă între 2-5;

2 pentru Na cuprinsă între 5-10;

2,5 pentru Na peste 10 ani.

amortizare accelerată – prin care în primul an de funcționare se include în cheltuielile de exploatare 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix, urmând ca celelalte amortizări să se calculeze la valoarea rămasă de amortizat.

În țara noastră se aplică, în general, metoda liniară. Prin intermediul reglementărilor legale este prevăzută posibilitatea ca unele firme să aplice amortizarea accelerată. Astfel este grăbită recuperarea valorilor imobilizate, întreprinderea formându-și într-un timp mai scurt disponibilități bănești necesare consolidării sale economice.

Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcțiune sunt folosite sub forma capitalului de investiții. Anumite elemente de activ fix sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcționare sau la sfârșitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanțează investițiile.

Pot fi situații când unele mașini, clădiri etc., existente în patrimoniul firmei, se utilizează la un nou proiect de dezvoltare-modernizare. În aceste situații, valoarea reziduală activelor respective constituie o economie de capital bănesc, legată de noul proiect.

Sursele existente pe piețele de capital

Piața de capital înseamnă bani econimisiți și invetiți sub forma unor plasamnete viitoare avantajoase. Ea cuprinde piața monetară sau a banilor (credite pe termen scurt) și piața financiară, care reprezintă piața caplitalurilor pe durată îndelungată (și, de obicei, se confundă cu întreagă piață de capital).

Economisirile de bani se fac atât de către populație, cât și de către agenții economici. Condiția esențială a economisirii o constituie dezvoltarea producției materiale, creșterea în ritm susținut al produsului intern brut.

Diferența între disponibilitățile interne de investiții și necesarul de investiții al țării se acoperă din surse exterene, provenind de la țări care au posibilitatea de a economisi mai mult.

Așadar, piața de capital cuprinde:

băncile și instituțiile financiare specializate, care, pe lângă rolul lor principla de finanțare a agenților economici, ajută în a lansa emisiunile de acțiuni și obligațiuni; în această situație, băncile joacă un rol intermediar;

bursele de valori mobiliare, care creează posibilitatea cotării și negocierii titlurilor; joacă un rol de intermediar atunci când deținătorul de titluri dorește disponibilități, acesta putând să le vândă altor persoane prin intermediul burselor;

alți intermediari (companii de asigurare); între cei care oferă capital și cei care solicită capital relația are loc pe o piață, la care se disting două componente:

piața primară, care include emisiunile titlurilor de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.) și achiziționarea acestora de către diferiți agenți ai cumpărătorilor care posedă capital;

piața secundară, care se bazează pe bursele de valori mobiliare unde se negociază acțiuni și obligațiuni.

Împrumutul bancar pe termen lung și mijlociu reprezintă unul din principalele canale de funcționare a pieței capitalurilor; prin el se mobilizează resurse bănești disponibile temporar, ce se creează în economie.

Întreprinderile solicită credite pe termen mediu sau lung atunci când nu dispun de resurse proprii suficiente, sau din cauza unei rentabilități scăzute sau tocmai pentru că înregistrează o anumită rentabilitate și își proiectează investiții importante pentru extinderea activității.

Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonată unor cerințe specifice pieței financiare, în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei și solvabilității sale în caz de conjunctură nefavorabilă.

Alegerea unei structuri a capitalului societății depinde de mărimea și maturitatea acesteia. Dacă firma are dimensiuni mari și o putere sporită pe piața, desigur că își poate permite o pondere mai mare în ceea ce privește datoria pe termen lung și mijlociu, pentru că va putea să facă față eventualelor dificultăți cu multă ușurință. Explicația constă în eficiența ridicată a operațiunilor financiare pe care le realizează, în câștigurile mari obținute.

Totodată, finanțarea bancară implică solvabilitatea întreprinderii (existența capacității de achitare a datoriei). Este foarte important ca firma să fie sigură că va dispunde, la datele prevăzute, de lichiditățile necesare returnării împrumutului și plății dobânzilor aferente.

Creditele pentru investiții, în funcție de garanțiile care stau la baza lor, îmbracă mai multe forme:

împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanții materiale. Aceste garanții se referă la capitalul sau patrimoniul firmei, în special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate, la nevoie, pentru recuperarea datoriei.

credite ipotecare. Cel care solicită creditul ipotechează o valoare, în general clădiri, terenuri și mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapidă în lichidități).

creditele de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material. Singura garanție este studiul de fezabilitate al afacerii, al proiectului.

Emiterea și vinderea de acțiuni pe piață constituie o altă cale importantă de finanțare a invsetițiilor, asigurând procurarea de lichidități.

Finanțarea socieatăților comerciale prin emiterea de acțiuni, prezintă avantajul că investitorul (deținătorul de acțiuni) este recompensat numai atunci când firma realizează profit și este capabilă să plătească dividende. În plus, capitalul investit nu trebuie returnat decât în momentul în care firma este lichidată (în măsura în care aceasta are posibilități).

Creșterea de capital a firmei presupune fie majorarea valorii nominale a acțiunilor vechi (o metodă mai puțin folosită), fie emisiunea de acțiuni noi. Aceasta se face la valoarea nominală a vechilor acțiuni sau la o valoare majorată, determinată de valoarea bursieră a acțiunilor vechi. La rândul său, prețul acțiunii este influențat de numărul de acțiuni care se emite. La un volum dat al câștigurilor totale ale firmei și al dividendelor de plătit, câștigurile și dividendele la o acțiune sunt afectate de numărul de acțiuni.

Posesorul de acțiuni își poate vinde aceste titluri dacă firma este cotată la bursă și poate obține profit din această vânzare. Desigur, există și posibilitatea ca vânzarea să se facă în pierdere, însă avantajul acestui plasament este că se poate schimba oricând acțiunea pe bani lichizi.

Mijloacele de finanțare a unei investiții pot fi constituite de către firmă și prin împrumuturile obligatare, adică pe baza obligațiunilor emise. Pentru deținătorul acestor titluri se creează dreptul de a primi dobândă, de obicei dobânda este anunțată în momentul emisiunii, cumpărătorul de obligațiuni știind astfel ce venit va avea în viitor.

Cei care acordă împrumuturi fac o investiție de plasament, în schimbul unui câștig sub formă de dobândă, pe o perioadă fixă de timp, după care se efectuează returnarea sumei împrumutate.

Un avantaj pentru obligațiuni este și faptul că obligațiunile pot fi diferite de la o emisiune la alta, conferind celor care le cumpără remunerări diferite la intervale de timp diferite. Trebuie reținut, însă, că obligațiunile care fac obiectul aceleiași emisiuni dau deținătorilor drepturi egale.

Un rol important pentru constituirea resurselor de investiții îl au fondurile mutuale. Acestea sunt instituții financiare care colectează economiile bănești ale populației pe calea emiterii și vânzării de acțiuni. Aceste economii sunt fructificate prin plasamente de capital pe piața financiară. Deținătorii de acțiuni încasează anual dividende. Aceste acțiuni pot fi vândute fie fondului mutual, care le va răscumpăra, fie prin intermediul Bursei de valori.

Împrumuturile participative sunt finanțări ale băncilor sau ale statului acordate întreprinderilor mici și mijlocii, în următoarele condiții:

sunt acordate fie din fonduri publice de către organisme specifice, fie din fonduri private de către bănci, cu intervenția unor fonduri de garantare;

bancherul împrumutător are ca principală garanție acoperirea dată de un fond mutual de garantare, dar nu poate benficia de garanții luate asupra împrumutatului (nu are nici garanții reale și nici garanții personale).

Alocațiile de la bugetul de stat pentru investiții

Alocațiile bugetare sunt destinate realiării de proiecte de anvergură, în ramurile considerate vitale pentru economia națională, a căror prezență este esențială pentru dezvoltarea economică și socială a țării.

În condițiile economiei de piață de la bugetul de stat se alocă fonduri pentru investiții, asigurând resurse doar pentru domeniile ce trebuie ținute sub controlul statului avându-se în vedere domenii de interes național (îmbunătățiri funciare, protecția mediului).

Lista obiectivelor finanțate de la bugetul de stat este restrânsă, cuprinzând obiective cum sunt: centrale nuclear electrice, lucrări în domeniul mineritului, petrol, energie electrică, acțiuni de anvergură națională în agricultură, dezvoltarea bazei materiale a sectorului social-cultural.

De asemenea, se poate interveni cu fonduri de la bugetul de stat pentru a se facilita acordarea de credite bancare unor agenți economici. Se face referire la credite ce au dobânzi stimulative (reduse), iar diferența până la nivelul ratei de pe piața de capital este suportată de către stat. Astfel, guvernul vine în sprijinirea agențiilor economici din ramurile de agricultură și industrie, ce se dovedesc a fi viabili in noua structură economică.

În anumite cazuri, ajutoarele de stat pot facilita ajustările structurale din economie prin incitațiile pe care le oferă pentru a încuraja ramuri insuficient de competitive.

Principalele efecte negative ale ajutoarelor de stat rezultă din distorsiunile nivelului de alocare a resurselor în economie și afectarea mediului concurențial, cu generări de pierderi de ineficiență. În unele cazuri, cu totul particulare, ajutoarele de stat pot servi însă, mobiluri economice, atunci când sunt îndreptate în domenii unde utilizarea lor poate duce la o creștere a eficienței economice pe termen lung.

Sursele externe de investiții

Pentru nevoile de redresare, de retehnologizare a economiei se apelează la împrumuturi externe și investiții directe de capital străin.

Creditele externe sunt de mai multe categorii și anume:

credite guvernamentale sau cu garanție guvernamentală – în spatele cărora este chiar statul, chiar dacă vehicului prin care se acordă sunt unitățile bancare;

credite bancare – riscul fiind exclusiv al băncilor;

credite ce sunt acordate de instituții internaționale – cum ar fi Fondul Monetar Internațional, Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Creditele guvernamentale se întemeiază pe convenția încheiată între guvernul țării care va acorda creditul și guvernul țării care va primi creditul, fiind stabilite, totodatată, și plafoane de garanții ale împrumuturilor. În cadrul plafoanelor stabilite, se pot primi credite pentru a se achiziționa mașini, utilahe, echipamente numai din țara creditoare.

Investițiile directe de capital sunt una din căile cele mai eficace, mai profitabile pentru procesul redresării. Ele antrenează schimbări substanțiale, pentru că astfel sunt atrase tehnici și tehnologii moderne, managementul adecvat. Pe lângă participarea la capital și susținerea retehnologizării, firma străină poate asigura comenzi și piețe, chiar o pregătire mai eficientă a forței de muncă.

Importul de capital se reflectă adesea într-un deficit de cont curent, deci prin deficitul balanței de plăți externe. În aceste situații sunt afectate rezervele de valută ale țării.

Deficitul de cont curent, însă, poate fi compensat printr-un excedent al contului de capital. Astfel, trebuie luate în calcul două condiții esențiale:

să se pună accent pe investiții directe de capital străin, aceste contribuind la restructurarea economiei și creșterea rentabilității;

intrările de capital să găsească în interiorul țării o anumită organizare structurală, în sensul de sistem instituțional, de mecanisme, ca de exemplu cele financiare, bancare, piața de capital, ajungându-se până la întreprinderi.

Pentru atragerea investitorilor străini și/sau obținerea de credite, o țară trebuie să îndeplinească unele condiții, și anume:

să aibă un grad cât mai mare de solvabilitate;

să aibă asigurată, prin lege, posibilitatea recuperării în caz de faliment a sumelor împrumutate;

să aibă o rată a inflației care să poată fi prognozată;

să aibă o legislație corespunzătoare.

În același timp, proiectele ce urmează să fie finanțate trebuie să asigure rentabilitate ridicată, ceea ce înseamnă că, pe lângă recuperarea banilor investiți, să permită obținerea unui câștig substanțial.

Realizarea acestui deziderat presupune îndeplinirea unor condiții și criterii, cum sunt:

costuri de producție competitive;

existența mâinii de lucru calificate sau posibilități de instruire și recrutare a acesteia;

existența unei posibilități legale în vederea desfacerii contractului de muncă în cazul celor indisciplinați;

cadrul legal pentru acțiuni de revendicare;

realizare a produselor de calitate;

facilități în ceea ce privește taxele și impozitele pe perioada de realizare a investiției;

siguranța că statul nu va naționaliza investițiile;

posibilitatea ca profitul pentru care a plătit impozitul aferent să poată fi transferat legal.

Prin reglementările adoptate în țara noastră, s-au creat condiții pentru atragerea capitalului străin în economia românească, stabilindu-se garanții importante investitorilor din străinătate, dar și controlul necesar al guvernului în acest domeniu.

Participarea capitalului străin la finanțarea întreprinderilor noastre este benefică nu numai pentru asigurările de capitaluri, ci și în alte privințe cum ar fi: procurarea de materii prime, a unor tehnologii și mașini moderne, accesul pe piețe de desfacere etc.

Însă, importul de capital se izbește de unele obstacole și anume: reținerea firmelor străine și a bancherilor străini, mecanismul „scurgerii” în afară (străinătate) a efectelor de antrenare ale investiției, tendința oamenilor de afaceri străini de a repatria o mare parte a câștigurilor obținute etc.

Influența investițiilor asupra economiei

Rolul investițiilor în economie

Investițiile reprezintă principala cale de creștere economică și de realizare a unui structuri moderne a ramurilor productive. Prin investiții se asigură dezvoltarea neîntreruptă a bazei tehnico-materiale, având un rol primordial în valorificarea maximă a resurselor materiale, în creșterea productivității muncii, în sporirea beneficiilor și, respectiv, în creșterea venitului național.

Investițiile contribuie la creșterea avuției naționale, locul prioritar fiind deținut de lărgirea sectorului producției mijloacelor de producție.

Între criteriile de care se ține seamă în procesul înfăpturii programului de investiții pot fi reținute:

Volumul resurselor materiale alocate din producția internă;

Distribuirea națională a investițiilor ăe întreg teritoriul țării în vederea lichidării disproporțiilor economice dintre diferite zone, județe și orașe;

Importurile posibile;

Capacitățile existente în activitatea de proiectare și de execuție;

Valorificarea maximă a resurselor materiale și folosirea eficientă a forței de muncă, creșterea ponderii populației ocupate în sfera producției materiale;

Creșterea nivelului de civilizație;

Sistematizarea teritoriului și apropierea treptată a condițiilor de viață de la sate, de cele de la orașe;

Îmbinarea criteriilor de eficiență economică cu cele de natură social-politică.

În viața economică activitatea de investiții ocupă un loc central, atât în sfera producției de bunuri și servicii, cât și în sfera consumului, fiind factorul care influențează simultan cererea și oferta. Argumentarea acestei afirmații este evidențiată de procesele privind antrenarea și multiplicarea efectelor generate orice proiect de investiții, fără să conteze sectorul de activitate în care va fi implementat.

Realizarea unui proiect de investiții, în sfera producției de bunuri și servicii, are ca efect spororea și diversificarea ofertei și, implicit, dacă acesta este validată de piață, creșterea veniturilor agenților economici. Concomitent, însă, va fi infuențat direct sau prin efectul de antrenare creșterea gradului de ocupare a forței de muncă. Dar creșterea numărului de angajați și/sau a câștigurilor lor salariale conduc, în ultimă instanță, la sporirea cererii de bunuri și servicii.

Pe de altă parte, va avea loc o creștere a economiilor populației, cât și a disponibilitățiilor financiare ale agenților economici care vor structuri mai performante, în acord cu opțiunile investiției.

Deci, putem afirma că, în cadrul circuitului economic național, activitatea de investiții joacă un dublu rol:

în primul rând, agenții economici declanșatori de acțiuni investiționale, care implementează diverse proiecte de investiții, își sporesc oferta de bunuri și/sau servicii prin creșterea capacității lor productive, realizând venituri suplimentare;

îm al doilea rând, toate proiectele de investiții vor genera nevoi sau cereri suplimentare în sectoare conexe în amonte sau în aval. Implicit va avea loc o creștere în lanț a veniturilor la toți agenții economici antrenați.

Astfel, investițiile reprezintă principalul instrument de realizare a unei modernizări economice, prin crearea unor structuri noi, performante, conform opțiunilor strategice și de perspectivă ale entității.

În plan social, investițiile joacă rolul de regularor/compensator în ocuparea forței de muncă, în îmbunătățirea calității vieții. Implementarea unor proiecte sau programe de investiții antrenează modificări pe piața muncii, creând o nevoie suplimentară de forță de muncă în sectoarele care pregătesc și realizează acțiuni investiționale (cercetare-proiectare, construcții, producția de echipamente și instalații de lucru etc.), dar mai ales la beneficiarii de investiții, care exploatează noile capacități de procucție. Aceasta are ca efect imediat, sau într-o perspectivă mai mult sau mai puțin îndepărtată, atenuarea presiunii factorilor generatori de șomaj, așa cum sublinia H.Schmidt, „profiturile de astăzi fac investițiile de mâine, iar acestea locurile de muncă de poimâine”. Aceste crelații se prezintă în mod sintetic, astfel:

Figura nr.1. Investițiile în circuitul economic și social, sursa: Românu Ion, Vasilescu Ion – coordonatori, Managementul investițiilor, Ed. Mărgăritar, București, 1997, p. 12

Investițiile pot fi privite și ca liant între generații, prin crearea de noi locuri de muncă pentru generația tânără, dar și prin „moștenirea” de capital fix pe care aceasta o primește de la generațiile anterioare. Nu în ultimul rând, investițiile constituie suportul material al promovării progresului tehnico-științific în diverse sectoare de activitate. Proiectele de investiții aplicate reprezintă mijlocul principal pentru valorificarea soluțiilor tehnice și tehnologice noi, care sunt oferite de cercetarea științifică.

De actualitate este și rolul pe care trebuie să-l joace activitatea de investiții în rezolvarea marilor probleme ale lumii contemporane, referitare la protecția mediului ambiant, refacerea echilibrului ecologic acolo unde, de cele mai multe ori din ignoranță, acesta a fost rupt. Orice proiect de investiții supus analizei de opotunitate și eficiență trebuie să aibă și componenta ecologică, iar criteriile ecologice trebuie să fie incluse în sistemul de criterii pe baza căruia se va fundamenta decizia de investiții. Spunem așa pornind de la teza unanim recunoscută că „mai ieftin este să previi decât să combați”. În acest context trebuie subliniat faptul că multe instituții financiare internaționale pun condiții de natură ecologică pe care trebuie să le respecte proiectele sau programele propuse spre a fi susținute financiar. La toate acestea se adaugă și necesitatea eforturilor investișionale îndreptate spre asigurarea securității naționale.

Investițiile și creșterea economică

Creșterea economică constituie o categorie economică complexă care a suscitat numeroase opinii, precum și formulări de teorii și modele. Teoria creșterii economice a apărut în țările capitaliste, vizând în esență evidențierea raportului dintre o unitate din sporul de produs național brut sau venit național din perioada curentă și numărul corespunzător de unități de produs național brut sau venit național din perioada de bază.

Problematica creșterii economice vizează:

factorii care acționează în procesul creșterii economice;

parametrii dezvoltării economice;

analiza interdependenței dintre factorii creșterii economice și parametrii dezvoltării economice;

raporturile dintre nevoia socială, resursele de muncă socială și mecanismul economic.

Între factorii care influențează nivelul creșterii economice se pot menționa:

potențialul uman prin prisma volumului si cantității;

volumul și calitatea fondurilor fixe;

resursele naturale atrase în circuitul economic;

progresul tehnico-științific;

nivelul de organizare a producției și a muncii;

volumul, structura și eficiența fondului național de dezvoltare econimico-socială;

eficiența schimburilor economice externe.

Teoria creșterii economice constituie în etapa actuală o preocupare insistentă în toate țările lumii, căutările fiind cu deosebire axate spre determinarea valențelor sale practice. În acest context, în teoria și practica țării noastre se utilizează modelul balanței legăturilor dintre ramuri; modelul planului național unic de dezvoltare economico-socială; modelul formării produsului social și venitului național; modelul pentru determinarea producției nete, a fondului național de dezvoltare economico-socială și a fondului de consum; modelul unor corelații din economie, ca de exemplu între cost – preț- valoare sau între acumulare și consum etc. De remarcat este faptul că nu există un model unic al creșterii economice, valabil în timp și spațiu. Dimpotrivă, fiecărei țări îi corespunde un anumit model al creșterii, variabil în timp și în raport cu multitudinea de factori care influențează acest proces.

O deosebită importanță prezintă raportul de cauzalitate dintre investișii și creșterea economică. Mai întâi, pentru că amplificarea parametrilor creșterii economice presupun realizarea unor programe de investiții tot mai largi. Apoi, pentru că realizarea acestor programe de investiții are ca efect sporirea produsului social, a venitului național, iar prin intermediul ratei dezvoltării mărirea fondului național de dezvoltare, cu consecințe asupra amplificării procesului de creștere economică.

Raportul dintre investiții și creșterea economică este nemijlocit influențat de rata fondului de dezvoltare ca și de coeficientul de eficiență a investițiilor.

Pe de altă parte, coeficientul de eficiență a investițiilor influențează favorabil relația dintre investiții și creșterea economică în măsura în care el reflectă realizarea gradului de valorificare anuală impus de societate, pentru o sumă cheltuită reprezentând efort, în speță, de investiții.

Raportul dintre investiții și creșterea economică face, în etapa actuală, obiectul unor cercetări și pe plan teoretic și metodologic în cadrul unor studii de optim macroeconomic. Se pleacă astfel de la faptul că elementele și relațiile cele mai importante ale optimului macroeconomic se prezintă astfel:

Figura nr.2. Elemente și relații ale optimului macroeconomic, sursa: Lazăr M. Cistelecan, Iordachi I. Dimitriu, Anghel I. Nicolae, Vladimir T. Bunea, Eficiența și finanțarea investițiilor, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1980, p.32

În procesul comlpex al creșterii economice realizarea optimului economico-social impune luarea în considerare a modului și gradului în care elementele menționate anterior se corelează. Astfel, referitormla corelația între rata acumulării și programul de investiții, se formulează ideea că volumul acumulării oferă unele indicii orientative în politica de investiții, dar ca programul acestora nu poate fi schițat pornind de la o cifră globală. Dimpotrivă, programul de investiții poate fi predeterminat în funcție de programul de producție aferent unei structuri date a cererii care urmează a fi satisfăcută. Se reliefează astfel nu numai legătua dintre investiții și creșterea economică ci și contextul mai larg în care se argumentează atât creșterea economică prin prisma posibilităților și a nevoii sociale, cât și programul de investiții ca pârghie a creșterii economice.

Investițiile constituie o pârghie de sporire a produsului social si venitului național, asigurându-se astfel alimentarea fondului național de dezvoltare economico-socială, sursă de accentuare a procesului creșterii economice. De remarcat este faptul că între produsul social, venitul național pe locuitor și creșterea economică, interdependența se manifestă prin prisma efetului multiplicării biunivoce, investițiile constituind una din pârghiile de transformare reciprocă a relației cauză – efect.

Așadar, raportul dintre investiții și creșterea economică poate fi surprins și ilustrat și cu ajutorul evoluției indicatorilor: produs social, venit național si investiții. Se reliefează astfel, evoluția ascendentă a acestor indicatori, aspect care confirmă rolul pe care îl îndeplinesc în procesul creșterii economice cât și calitatea de pârghie pe care investițiile o manifestă în acest proces.

Fundamentarea investițiilor

Proiectul de investiții

Activitatea de investiții se înscrie, în majoritatea cazurilor, pe coordonatele unei strategii de dezvoltare economico-socială și se desfășoară pe bază de programe sau proiecte. Programele de investiții, fără a conta nivelul la care sunt elaborate, au o arie mai largă de cuprindere și, de obicei, implementarea este condiționată de detalierea lor în unul sau mai multe proiecte investiționale.

Proiectul de investiții poate fi definit ca „un ansamblu optimal de acțiuni de investiții bazate pe o planificare sectorială, globală și coerentă, pe baza căreia, o combinație definită de resurse umane, materiale etc. provoacă o dezvoltare economică, socială determinată”.

Un agent economic, care își elaborează un program de dezvoltare bine articulat, poate avea un portofoliu de proiecte de investiții, între care există, sau nu, relații de intercondiționare. Din acest punct de vedere distingem:

Proiecte incompatibile – acele proiecte care, din punct de vedere tehnic-constructiv, se exclud reciproc deoarece îndeplinesc aceleași funcțiuni. Exemplul cel mai concludent sunt variantele unui proiect de investiții care se deosebesc între ele din punct de vedere al soluțiilor tehnologice, constructive sau de amplasament etc., dar care, în final, servesc aceluiași scop propus din proiect. Adoptarea unei variante exclude în mod automat posibilitatea realizării concomitente și a celorlalte variante în cadrul proiectului respectiv.

Proiecte compatibile (independente) – acele proiecte care, din punct de vedere tehnic-contructiv, se pot realza simultan, fără a fi afectate performanțele unuia sau altuia. Singura problemă care se pune în acest caz este de ordin financiar, dacă agentul economic declanșator are capacitatea financiară necesară pentru realizarea simultană a mai multor proiecte. Dar, și în cazul proiectelor compatibile sunt frecvente situațiile când între ele există o anumită interdependență, în sensul că acceptarea sau respingerea unui proiect poate influența decizia referitoare la un alt proiecte. Acestea se numesc proiecte contingentate. După natura relațiilor dintre ele se deosebesc situațiile:

1) Proiecte complementare, la care, din considerente de natură tehnică, comercială etc., dicizia privind un proiect influențează automat decizia la un alt proiect. Este recomandabil ca atunci când apar astfel de situații să se procedeze la o grupare a tuturor problemelor, pentru a fi studiate, în cadrul unui proiect complex, ce va putea să fie realizat în mod etapizat în funcție de disponibilitățiile de resurse ale investitorului.

2) Proiecte contingentate, în funcție de criterii de eficiență, când eficiența unui proiect depinde de decizia de adoptare sau de respingere a unui al proiect. În acest cadru putem vorbi de contingentarea pozitivă sau negativă, în funcție de modul cum se manifestă adoptarea sau respingerea unui proiect în nivelul eficienței altui proiect.

Proiectele ce privesc transferul de tehnologie, în majoritatea cazurilor, au ca suport financiar o combinație de surse, locale și străine. În această situație, proiectul trebuie să fie structurat pe doua părți distincte:

Parte străină, care are ca obiect transferul de tehnologie și care va fi finanțată în devize, de regulă din surse străine;

Parte locală, care se va finanța în monedă locală, din surse proprii ale agentului economic declanșator sau din credite interne rambursabile tot în monedă locală și care are ca obiect realizarea lucrărilor de contrucții, geniu civil, echipamente curente etc.

Adoptând o viziune simplificatoare a procesului de înfăptuire a unui proiect de investiții, putem spune că relația dintre proprietarul proiectului și antreprenorul-furnizor de bunuri și servicii pentru investiții se poate asimila cu un simplu act de vânzare-cumpărare. Cunpărătorul-investitor, viitorul proprietar al obiectivului care se edifică, cumpără de la unul sau mai mulți furnizori-antreprenori utilaje, instalații, clădiri sau chiar o unitate de producție completă, gata să intre în exploatare. Între cele două părți se stabilește o relație contractuală de vânzare-cumpărare, care se caracterizează prin transfer de proprietate în schimbul unei plăți. Cumpărătorul are obligația de a prelua produsul, care constituie obiectul contractului, de a plăti prețul convenit. Furnizorul este obligat să livreze „produsul” capabil să funcționeze, să dea garanțiile de rigoare pentru eventualele vicii ascunse sau de evicțiune.

Fiecare parte contractantă are obligația de a respecta clauzele propriului contract și de a suporta consecințele nerespectării lor. Dacă întâmpină greutăți ce nu îi sunt imputabile, cu alte cuvinte, care nu decurg din activitatea proprie, consecințele le va suporta coordonatorul, în speță proprietarul.

În practica investițională au apărut forme evoluate de relații între partenerii la implementarea unui proiect, pornind de la interesele și limitele de competență ale investitorului.

Proiect la cheie în manieră clasică presupune stabilirea unei relații simple, prin care întreprinzătorul achiziționează un echipament de producție, o mașină, o instalație completă, limitată doar la forma sa concrect materială. Nu se prevede livrarea de elemente necorporale ale investiției, iar serviciile intelectuale sunt limitate la o documentație strictă, privind conținutul, planul sau macheta produsului.

Proiect la cheie în manieră încărcată are la bază o relație mai complexă între cei doi actori principali, în sensul implicării mai profunde a furnizorului în viața proiectului. Este o relație care se naște pornind de la conștientizarea proprietarului de proiect de propriile limite din punctul de vedere al pregătirii sale tehnice.

Proiect cu venit (profit) asigurat presupune o relație contractuală între cei doi actori principali ai proiectului prin care proprietarul se asigură de colaborarea calificată a furnizorului pe o perioadă mai lungă de timp, respectiv, până când este convins că exploatarea noului obiectiv cu personalul propriu se înscrie în criteriile de performanță prevăzute în proiect. Este o relație strânsă în care furnizorul aderă la obiectivele ce și le-a propus proprietarul de proiect.

Proiect cu piața asigurată este definit de o relație mai complexă între cei doi principali actori ai proiectului, în cadrul căreia exectantul/furnizorul își asumă și obligații de comercializare a produselor. Este o relație recomandabilă atunci când proprietarul/benefi-ciarul de proiect dispune de o piață a produsului inferioră volumului de producție proiectat, nu cunoaște sau nu poate penetra singur pe noi segmente de piață, în special pe piețe externe. De asemenea, acest tip de relație se poate practica atunci când beneficiarul nu are capacitatea financiară necesară susținerii efortului investițional cerut de proiect și atunci stabilește cu furnizorul ca rambursarea unei părți din obligațiile de plată să se facă din vânzarea producției obținute.

Decizia de investiții

Investițiile pot fi privite pe de o parte ca o cheltuială, ca o resursă de timp avansat, iar pe de altă parte pot fi privite ca un proces, formâd ceea ce numin procesul investițional.

Indiferent de modalitatea de abordare, realizarea practică a unei investiții este prin excelență o problemă de decizie. Realizarea unui obiectiv de investiții este precedată întotdeauna de o problemă de decizie, care constă în selectarea unei alternative, aceea care corespunde cel mai bine scopului urmărit în condiții date. Scopul urmărit în cazul une decizii de investiții diferă de la un obiectiv la altul, de la un tip de investitor la altul, în ultimă instanță el reducându-se cel mai adesea la obținerea unui profit în condițiile satisfacerii unei anumite cereri de bunuri sau servicii.

Coplexitatea și caracteristicile procesului investițional își pun amprenta în mod vizibil asupra deciziei de investiții.

În primul rând, procesul decizional prezintă caracterul de durată, efortul și efectele acestuia etalându-se de-a lungul unei perioade mari de timp. Din această caracteristică a procesului investițional decurge și caracterul deciziei de investiții care este o decizie strategică, majoră cu impact puternic pe termen lung și mediu.

În al doile rând, o altă trăsătură caracteristică a procesului investițional este riscul, e realizându-se în condiții de risc, cu un grad mai mare sau mai mic de inceritudine. Riscul inerent oricărei investiții într-o economie de piață are o serie de cauze obiective. Astfel, una din cauzele care generează riscul în domeniul investițiilor o constituie evoluția tehnologică, progresul tehnic în ritm rapid și consecințele sale greu de prevăzut și stăpânit. O altă cauză o constituie incertitudinile pieței, politica vânzărilor. Nu în ultimul rând, una din cauzele riscului de investiții o constituie lipsa de prudență a investițiilor, recurgerea la împrumuturi foarte mare, care, într-o situație conjuncturală nefavorabilă pot transforma beneficiile în pierderi.

Procesul investițional prezintă în al treilea rând caracterul de rentabilitate sau profitabilitate. Într-o economie de piață, mobilul investiției îl constituie cel mai adesea obținerea de profit. Desigur, sunt și investiții a căror realizare nu conduce la obținerea de profit, cum ar fi construirea de spații de învățământ, obiective spitalicești etc. dar la fel de bine se poate înfăptui o astfel de investiție de către un investitor privat care să urmărească obținerea de profit. De regulă, obiectivele neproductive nu urmăresc obținerea de profit, realizarea și funcționarea lor servind altor scopuri.

În aceste condiții rezultă câteva trăsături specifice ale deciziei de investiții.

O primă caracteristică este, așa cum am văzut, aceea că decizia de investiții este o decizie strategică, adică o decizie pe termen lung, spre deosebire de decizia pe termen scurt, care este o decizie tactică.

Apoi, o altă trăsătură importantă a deciziei de investiții caracterul de unitate al acesteia. Această trăsătură decurge din faptul că efectele obținute prin transpunerea în practică a deciziei de investiții nu mai pot fi corectate decât printr-o altă problemă de decizie diferită totalmente față de prima, în cu totul alte condiții.

În altă ordine de idei, orice decizie de investiții atrage investitorul la angajarea unor fonduri de investiții în volum mare. Aceste fonduri rămân imobilizate pe parcursul duratei execuție a obiectivului de investiții, urmând a fi recuperate după punereaîn funcțiune a obiectivelor de investiții.

În sfârșit, decizia de investiții comportă două aspecte: unul financiar și celălalt fizic. Primul este reprezentat de constituirea și alocarea fondurilor, iar cel de-al doilea de realizarea efectivă a obiectivelor de investiții începând cu întocmirea documentației tehnico-economice și terminând cu punerea în funcțiune a obiectivului de investiții. Cele două aspecte se condiționează în sensul că existența fondurilor destinate investiției permite declanșarea și derularea procesului investițional, acestea neputând fi concepute fără a dispune de fonduri pentru achiziționarea sau construirea de componete necesare realizării fizice a obiectivului de investiții.

Ducerea la îndeplinire a deciziei de investiții presupune analiza și fundamentarea următoarelor componente:

Cererea de investiții, care înseamnă apariția sau existența unei nevoi, pentru a cărei satisfacere este necesară constituirea de noi capacități de producție sau dezvoltarea și modernizarea celor existente. Cererea de investiții constituie elementul care declanșează procesul investițional, în ultimă instanță orice obiect de investiții se realizează cu scopul de a satisface o anumită cerere de bunuri și servicii.

Capacitatea de investire, care are în vedere existența surselor posibile de a alimenta fondurile necesare investițiilor. Capacitatea de investire se referă atât la potențialul financiar al unui investitor, cât și la cel material (tehnic), uman și valutar.

Fundamentarea complexă a deciziei de investiții. În funcție de cererea la investiții, precum și de capacitatea de investire ținând cont de o serie de criterii și restricții, se fundamentează decizia de investiții, care presupune în ultimă instanță alegerea din mai multe variante posibile de acțiune pe aceea care corespunde cel mai bine scopului urmărit.

Programarea sau planificarea investiție, care presupune întocmirea unui program de realizare a investiției, eșalonarea în timp a execuției obiectivului de investiții, corelarea programului de realizare a investiției cu alte programe sau planuri de activități. Există posibilitatea ultilizării unor metode moderne de programe a execuției lucrărilor de investiții, care să asigure o durată mai scurtă de realizare a investiției sau un cost mai scăzut.

Alocarea resurselor necesare realizării obiectivului de investiții, având în vedere durata de execuție a obiectivului și necesitatea utilizării fondurilor în mod eșalonat.

Realizarea fizică a obiectivului de investiții, aceasta presupunând totalitatea lucrărilor de construcții, achiziții și montaj de utilaje.

Punerea în funcțiune a obiectivului de investiții și atingerea parametrilor proiectați.

Funcționarea obiectivului de investiții la parametri proiectați, în demersul duratei economice de funcționare a acestuia.

O remarcă importantă ce se impune a fi subliniată este aceea că procesul investițional nu se încheie odată cu punerea în funcțiune a obiectivului, ce se derulează și după acesta. Analiza eficienței economice a investițiilor presupune o comparație între efortul necesar realizării și funcționării unui obiectiv de investiții și efectele obținute. În ceea ce privește efortul, acesta trebuie să cuprindă efortul din perioada de execuție concretizat în costurile de investiții, cât și cel din perioada de funcționare, concretizat în costurile de exploatare. În privința efectului, acesta se obține, în exclusivitate în decursul perioadei de funcționare.

Toate acestea pledează pentru o fundamentare riguroasă a deciziei de investiții și îi imprină acesteia caracterul de decizie profesioanlă, elaborarea deciziei de investiții fiind în exclusivitate o activitate creativă. Modele de decizii invetiționale sunt:

în condiții de certitudine;

decizii de grup;

algoritmul Deutch-Martin;

în condiții de risc;

în condiții de incertitudine;

arborele decizional.

Așadar, investiția este o alocare importantă, fie pentru înființare, fie pentru dezvoltare, fie pentru modernizare. Investirea este urmarea unei decizii.

Fazele aceste decizii sunt:

Planificarea, cuprinde:

punerea problemei;

alternativele;

diagnosticarea;

decizia.

Realizarea/aplicarea;

Controlul.

Cea mai importantă fază este planificarea. În această fază managementul trebuie să hotărască ce dorește, care sunt scopurile urmărite; este numit și un sistem operațional al scopurilor. Există, în multe cazuri, un scop principal și mai multe derivate. Scopurile sunt atașate atașate unui sistem de indicatori specifici operaționali provind lichiditatea și rentabilitatea. Este important ca managementul întreprinderii să aibă clară imaginea valorilor ce trebuie atinse, a scopurilor fixate pentru investiția respectivă.

Căutarea alternativelor se bazează pe procese și tehnologii moderne. În această subfază se filtrează alternativele până rămân doar câteva de luat în considerare. Astfel, primele două etape ale planificării, penrea problemei și alternativele, se bazează pe date complete puse la dispoziție.

Soluția este un rezultat al calculelor dintr-un sistem multicriterial. După calculele pe alternative se ia decizia finală.

Decizia, pe baza efectelor altrenative nu este ușor de luat. Aceasta depinde în funcție de obiectivul investițional, luându-se în considerare diverși factori, de la o investiție la alta.

Realizarea deciziei este de competența conducerii întreprinderii, care are mare putere în aprobarea aplicării deciziei.

Controlul asigură cunoașterea gradului de atingere a scopurilor, obiectivelor stabilite. În cazul în care nu sunt satisfăcute obiectivele, se corijează deciziile anterioare sau se renunță la ele.

Eficiența investițiilor

Eficiența economică se exprimă, în forma ei cea mai sintetică, printr-un raport între efectul și efortul economic pe care le implică orice activitate economică, inclusiv activitățile economice din sfera neproductivă sau între efortul și efectele economice pe care le implică.

Având în vedere că eficiența economică, exprimă relații economice cu privire la activitatea desfășurată la nivel micro și macroeconomic, ea constituie o categorie economică.

În delimitarea conținutului acestei categorii economice este necesar să se aibă în vedere cel puțin două accepțiuni și anume: în sens larg ca „eficiență a activității economice”, iar în sens restrâns ca „eficiență economică a activității”.

Formele concrete de manifestare a eficienței activității economice depind de domeniul și nivelul la care se calculează. Astfel, se poate vorbi de: eficiența activității economice a unei întreprinderi, eficiența economică a producției industriale, agricole, a transportului, comerțului, eficiența economică a investițiilor, eficiența economică a tehnicii noi, a cercetării și învățământului, etc.

Eficiența economică a investițiilor, ca formă a eficienței activității economice, se caracterizează cu ajutorul raportului dintre efortul (de investiții) și efectele (din exploatare) obținute, sau ca raport invers, între efect și efort implicat. Se consideră că prima accepțiune, cea a raportului efort – efect, exprimă într-o mai bună măsură eficiența economică întrucât are în vedere legătura logică de cauzalitate, deci efortul precede și determină efectul și nu invers, precum și datorită faptului că exprimând numărul de unități de efort ce revine pe o unitate de efect (valoric), raportul respectiv este suficient de concludent.

Eficiența economică a investițiilor vizează atât procesul investițional, cât și procesul de producție, deși cele două procese au loc succesiv în timp, primul reflectând cu deosebire efortul (de investiții), al doilea reflectând efectele datorate efortului (de investiții și de exploatare). În analiza conceptului de eficiență economică a investițiilor, însă, cele două procese sunt privite ca un tot unitar.

Eficiența economică a investițiilor prezintă o serie de particularități. În primul rând apare caracterul său de previziune, datorat faptului că determinarea și analiza eficienței economice a investițiilor au loc într-o etapă care precede înfăptuirea procesului investițional și, cu atât mai mult, declanșarea procesului de producție. Determinările au însă în vedere tocmai parametrii acestor procese, ele trebuind să reflecte nevoia socială, evoluția tehnologiilor, previziunea efortului și a efectelor economice și sociale.

În al doile rând, pentru necesități de decizie, eficiența economică a investițiilor are caracter relativ, reflectate de luarea în analiză a mai multor variante de proiect, dintre care una se consideră a fi varianta de referință. Deci, eficiența este absolută pentru fiecare variantă în parte, dar este relativă atunci când intervin comparații de variante.

În al treilea rând, caracterul complex al proceselor economice se reflectă și asupra conceptului de eficiență economică, în sensul că acesta nu rămâne la gradul de a reflecta în mod simplist raportul efect/efort, ci se amplifică în raport cu natura efectelor și efortului de investiții, în cadrul unei game largi de indicatori, nici unul din indicatorii respectivi neputând acoperi întru totul calitățile celorlalți.

În al patrulea rând, eficiența economică a investițiilor reflectă raportul efect/efort în strânsă corelație cu factorul timp. Se știe că în activitatea de investiții, efortul precede efectul.

Existența decalajului în timp între efortul și efectul investițiilor, contituie un argument important pentru luarea în considerare în calculele de eficiență economică, a influenței factorului timp în diferite ipostaze de manifestare, cât și cu privire la necesitatea folosirii tehnicilor de actualizare a valorii viitoare.

În al cincilea rând, conceptul de eficiență economică a investițiilor abordează unitar micro și macroeconomia, ținând seama de raportul dintre acestea, de restricțiile pe care le implică acest raport asupra efortului și efectului investițiilor.

Pentru alegerea variantei optime însă, acest raport, deși necesar, nu este suficient, nu poate constitui criteriul unic de opțiune și decizie economică. În primul rând, pentru că acest raport nu reflectă decât parțial efectele materiale și sociale ale variantei de investiții, deoarece din el nu rezultă un calcul cu privire la natura și volumul valorilor de întrebuințare ce se pot obține de pe urma investiție sub aspect cantitativ și calitativ. În al doilea rând, chiar și efectele valorice sunt incomplet reflectate în acest raport, ca urmare a prețurilor în funcție de care se stabilește efortul și efectele (prețuri care uneori se abat de la valoare).

Având în vedere faptul că examinarea eficienței economice a investițiilor, numai sub aspect valoric este incompletă, pentru o analiză mai largă este necesar să se recurgă la un număr mai mare de indicatoi valorici și naturali.

Indicatorii fac parte din instrumentarul de bază folosit pentru măsurarea și analiza eficienței economice în cadrul evaluării proiectelor de investiții. Ei reprezintă caracteristici cantitative, mărimi/valori cu ajutorul cărora se exprimă nivelul eficienței economice a diverselor proiecte din practica investițiilor.

Indicatorii de eficiență economică se obțin prin calcule și prelucrare a informațiilor inițiale, existente în documentația de proiect a investițiilor, pe baza unor modele matematice care, în diverse modalități, redau și realizează compararea costurilor necesare cu efectele preconizate a se obține. Deci, la fiecare variantă de proiect de investiții eforturile/costurile și efectele economice corespunzătoare constituie datele de intrare pentru calculul indicatorilor de eficiență economică, pentru măsurarea acesteia.

Indicatorii de eficiență economică a investițiilor constituie o informație calitativ nouă, cu alt conținut economic și alte semnificații și capacitate cognitivă în raport cu informațiile inițiale ale proiectului referitoare la eforturi și efecte. Această informație, calitativ nouă, asupra proiectelor de investiții pe care o furnizează indicatorii de eficiență economică, permite investitorilor, băncilor care acordă credit pentru investiții, factorilor de decizie în domeniu să cunoscă și să aprecieze gradul de utilizare rațională a investițiilor, într-o variantă sau alta de proiect, care este rentabilitatea financiară a investițiilor, la cât se ridică mărimea capitalului angajat pentru construirea și funcționarea capacităților de producție și servicii ce se realizează prin proiectul respectiv, după cât timp se reconstituie capitalul avansat pe seama veniturilor și se va dispune, din nou, de lichidități financiare pentru lansarea unor noi proiecte, care este câștigul, profitul net pe care-l va aduce proiectul dat de investiții etc. Fără a prelucra informațiile primare privind costurile și efectele economice și a calcula indicatorii de eficiență economică, nu se poate vorbi de măsurarea eficienței investițiilor, nu se pot analiza complex proiectele, nu se poate aprecia viabilitatea acestora din punct de vedere economic și financiar.

Orice indicator de eficiență economică are o anumită capacitate cognitivă, de informare și exprimă, caracterizează o latură, un anumit aspect al eficienței investițiilor, în funcție de categoria de eforturi și efecte comparate.

Cele mai frecvente modele pentru formularea indicatorilor de eficiență economică a investițiilor sunt:

modelul raportului matematic:

între eforturi și efecte;

între efctele economice și eforturile corespunzătoare.

Acești indicatori se exprimă sub formă de: eforturi (costuri) specifice pentru obținerea unei unități de efecte economice; efecte (rezultate) specifice pe unitatea de măsură a costurilor necesare, antrenate de realizarea proiectului în varianta dată; coeficienți; rate de rentabilitate sau inversul acestora;

modelul diferenței între veniturile (încasările) totale și costurile totale, considerate pe un orizont de timp egal cu durata realizării investițiilor + durata de funcționare rentabilă a capacităților ce se construiesc.

Pe baza modelului se obțin indicatori de eficiență economică a investițiilor de tipul câștigului sau al profitului net pe seama realizării unui anumit proiect;

modelul costurilor totale de investiții și de exploatare, corespunzătoare necesităților de construire și funcționare a capacităților de producție și servicii.

Cu ajutorul modelului se evaluează angajamentul de capital, format din costurile inițiale de investiții și costurile totale de exploatare.

modelul indicilor de structură, atât pentru costuri, cât și pentru unele efecte economice.

În condițiile economiei de piață, mai mult decât pentru orice altă activitate, afacere, etc., în cazul investiție, compararea rezultatelor cu eforturile/costurile aferente este o cerință esențială a conducerii raționale și rentabile. Niciodată scopurile urmărite, ca și efectele pe care le exprimă și le concretizează, nu vor putea fi evaluate și apreciate dacă sunt luate în mod separat, independent de cheltuielile și resursele necesare pentru realizarea lor.

Calculele de eficiență necesită stabilirea atât a cheltuielilor, cât și a efectelor sau rezultatelor aferente proiectului.

Cheltuielile de investiții se stabilesc cu rigurozitate, pentru că, din momentul concretizării lor în construcții, utilaje, etc., ele devin ireversibile, nu mai este posibil, în general, de a reveni asupra lor în condiții avantajoase. Erorile săvârșite în privința investițiilor sunt deosebit de costisitoare, generând irosirea unor resurse sau cheltuieli mari pentru remedieri, refaceri etc.

Efctele economice ale proiectului nu pot fi calculate decât pornindu-se de la cele obținute la întreprinderile similare din țară sau străinătate. Pentru estimarea nivelului lor, se operează cu informații previzionate pe un orizont de timp destul de îndelungat, specific duratei de viață a obiectului, referitoare la: performanțele și parametrii de funcționare al viitoarelor capacități de producție și servicii; aspectele comerciale ale activității, legate atât de condițiile aprovizionării, cât și de cele privind vânzarea produselor (piața, cererea, prețurile, încasările); aspectele și rezultatele financiare finale. Însăși durata de viață economică a produselor ce se vor realiza, precum și durata de funcționare eficientă a activelor fixe sunt parametrii previzionați.

Așadar, în domeniul investițiilor trebuie avute în vedere unele caracteristici ale eficienței economice:

eficiența economică a investiției este o parte a întregii activități productive, se depinde în ultima instanță de acțiunea în comun a tuturor factorilor și a fazelor produsului de reproducție;

eficiența economică a investițiilor își conturează conținutul prin raportarea diverselor efecte scontate sau obținute la cheltuielile necesare obținerii lor;

nivelul eficienței economice a investițiilor se stabilește pe baza de previziune, deoarece calculele respective se fac într-o etapă care prevede executarea obiectivului, cât și funcționarea acestuia;

raportu efect/efort se ia în strânsă corelație cu factorul timp datorită existenței decalajului între momentul cheltuirii resurselor de investiții și a obținerii efectului economic;

eficiența economică a investițiilor îmbracă în procesul realizării sale, o formă absolută, dar se calculează și în formă relativă, pentru a face comparație între variantele de proiect;

determinarea eficienței economice a investiției se bazează pe o abordare sistemică datorită interdependenței dintre procesele economice, dintre întreprinderi și ramuri.

Criteriile de eficiență economică a investițiilor exprimă aspecte definitorii, cele mai importante ale procesului de investiții, îndeosebi rezultatele ce se obțin în urma înfăptuirii sale.

În zilele noastre eficiența economică este un element de judecată și criteriu de apreciere a activității din orice domeniu. Indicatorul care sintetizează cel mai bine efectele proiectului național este valoarea adăugată netă. Acesata oferă o măsură a contribuției proiectului de investiții la sporirea venitului național.

Valoarea adăugată brută reprezintă diferența dintre încasările din vânzarea produselor finite și costul materialelor și serviciilor achiziționate de la terți. După excluderea amortizării din această diferență se obține valoarea adăugată netă. Valoarea adăugată netă se compune din: costurile de prelucrare și venitul net (plus produsul).

Pentru studierea și înțelegerea cât mai exactă a procesului și fenemenelor economice se folosesc o serie de metode și modele matematice.

Metodele și modelel matematice folosite sunt:

Balanța legăturilor dintre ramuri;

Funcțiile de producție;

Metoda programării liniare.

Balanța legăturilor dintre ramuri – ia în calcul și volumul și structura cererii finale, factorul cel mai important al formării structurii ramurilor economice. Ținându-se seama de coeficienții cheltuielilor materiale directe și indirecte, se determină volumul producției globale pe ansamblu și pe ramuri, se estimează necesarul resurselor de investiții.

Metoda programării liniare – ne permite ca la un volum de investiții dat să determinăm cheltuiala de investiții minime necesare, în vederea găsirii soluției, cele mai multe variante ale problemei de programare liniară schimă criteriul de eficiență.

Pentru previzionarea efectelor economice ale investițiilor se utilizează funcțiile de regresie și cele de corelație, cu ajutorul lor se prognozează modificările ce vor avea loc în tehnologiile de fabricație, în cererea produsului pe piața internă, în evoluția prețurilor.

În activitatea de investiție se utilizează și metoda denumită analiza drumului critic, pentru organizarea științifică a lucrărilor de execuție a obiectivului. Pentru a fundamenta decizia de investiție trebuie să prelucrăm corespunzător datele din domeniu, să se analizeze, să se compare, să se aleagă modalitatea optimă de soluționare dintr-o multitudine de variante.

Studiu de caz privind finațarea investițiilor la S.C. Car Trans International S.R.L.

5.1. Descrierea firmei

Societatea analizată în cadrul lucrării se numește S.C. Car Trans International S.R.L. și este persoană juridică română, organizată sub forma unei societăți cu răspundere limitată.

S.C. Car Trans International S.R.L. a fost înființată în anul 1994, pe baza Legii societăților comerciale nr. 31/1990, având ca obiect principal de activitate conforn codificării CAEN 4941 – Trasnporturi rutiere de mărfuri.

Societatea are sediul social în Oradea, județul Bihor. Este înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul de ordine J05/3197/1994, având codul unic de înregistrare 6177874.

Întreprinderea are un capital social format din 20 de părți sociale, valoarea unei părți sociale fiind de 10 lei. În anul 2013 a înregistrat un volum al capitalului de 2.398 lei, iar rezultatul exercițiului a fost sub forma profitului, în valoare de 57.919 lei.

Dintre activitățile secundare, conform codificării CAEN, fac parte:

4511 – Comerț cu autoturisme și autovehicule ușoare (sub 3,5 tone);

4519 – Comerț cu alte autovehicule;

4520 – Întreținerea și repararea autovehiculelor;

4531 – Comerț cu ridicata de piese și accesorii pentru autovehicule;

4619 – Intermedieri în comerțul cu produse diverse;

4939 – Alte transporturi terestre de călători n.c.a.;

4942 – Servicii de mutare;

5221 – Activități de servicii anexe pentru transporturi terestre;

5320 – Alte activități poștale și de curier;

7712 – Activitati de închiriere si  leasing cu autovehicule rutiere grele;

9609 – Alte activitati de servicii n.c.a.

Societatea acceptă comenzi de transportare a încărcăturilor de până la 25.000 cm3, 7,5 tone asigură îndeplinirea la timp și calitativ a lor. S.C. Car Trans International S.R.L. posedă un parc modern de mijloace de transport în valoare de 5 automobile. Din structura parcului majoritatea autoturismelor le constituie renumite firme-producătoare din Europa ca: Mercedes Benz , Volvo.

Societatea oferă transport rutier de mărfuri:

extern – transport confecții cu ponderea cea mai mare pe ruta România – Germania, respectiv România – Italia, la tarif de 0,5 euro/km parcurși.

intern – transport confecții între fabricile din România.

Având în vedere faptul că sunt colaboratori tradiționali, societatea lucrează pe bază de comenzi.

S.C. Car Trans International S.R.L. nu desfășoară activități proprii de birou pentru societate. Societatea își întocmește situațiile contabile în Lei, în conformitate cu legea romanească, iar conturile anuale sunt întocmite în conformitate cu legea contabilității din România și regulamentele contabile emise de către Ministerul Finanțelor Publice din România.

Societatea are un număr de 8 salariați.

5.2. Evoluția principalilor indicatori economici

Pe baza situațiilor financiare, puse la dispoziție de către S.C. Car Trans International S.R.L., am realizat o analiză a evoluției principalilor indicatori economico-financiari, în perioada 2011-2013.

Lichiditatea curentă evidențiază capacitatea firmei de a-și acoperi datoriile pe termen scurt prin intermediul activelor pe termen scurt.

Lichiditatea imediată evidențiază capacitatea întreprinderii de a-și acoperi datoriile termen scurt prin intermediul celor mai lichide active din bilanț.

Figura nr. 3. Evoluția lichidității curente, a lichidității imediate

– realizată de autor pe baza datelor preluate de la societate –

Gradul de îndatorare pe termen mediu și lung arată nivelul îndatorării societății.

Figura nr. 4. Evoluția gradului de îndatorare pe termen mediu și lung

– realizată de autor pe baza datelor preluate de la societate –

Viteza de rotație a clienților și ce a furnizorilor arată numărul de zile în care societatea își încasează cranțele de la clienți, respectiv își achită datoriile față de furnizori.

Durata de încasare a creanțelor: Dcr=

Durata de plată a furnizorilor: Dfz=

Figura nr. 5. Evoluția vitezei de rotație a clienților, a furnizorilor

– realizată de autor pe baza datelor preluate de la societate –

Viteza de rotație a activelor imobilizate evidențiază eficacitatea managementului mijloacelor fixe, prin exprimarea cifrei de afaceri generată de o cantitate dată de active imobilizate.

Figura nr. 6. Evoluția vitezei de rotație a activelor imobilizate

– realizată de autor pe baza datelor preluate de la societate –

Rentabilitatea finaciară arată performanța capitalurilor proprii ale societății, celor aduse de investitori și a profitului curent.

Rf=

Figura nr. 7. Evoluția rentabilității financiare

– realizată de autor pe baza datelor preluate de la societate –

Cifra de afaceri arată mărimea vânzărilor realizate într-o perioadă, fără a include TVA-ul și reducerile comerciale.

În perioada analizată 2011-2013 societatea înregistrează o îmbunătățire a activității, reflectată atât prin creșterea cifrei de afaceri, cât și prin redresarea profitului net.

Figura nr. 8. Evoluția cifrei de afaceri, a rezultatului net

– realizată de autor pe baza datelor preluate de la societate –

5.3. Obiectivul investițional și analiza modului de finanțare al acestuia

Firma a decis lărgirea activității firmei prin achiziționarea unui mijloc de transport datorită creșterii cererii de servicii și a dezvoltării pieței pe care firma își desfășoară activitatea. Odată cu lărgirea activității va crește și numărul clienților, și totodată, profiturile firmei.

Scopul investiției este lărgirea activității firmei pentru o satisfacere mai bună a nevoilor clienților, în ceea ce privește transportul de mărfuri și pentru fidelizarea clienților, care în final duce la obținerea de profit.

În prezent societatea deține cinci autocamioane, dar lucrează doar cu patru dintre ele, datorită faptului că a cincea mașină nu poate susține o rută singură, astfel societatea a optat pentru a cumpăra încă un autocamion, pentru ca toate mașinile să lucreze la capacitate maximă. Societatea transportă confecții pe umerașe.

Conform situațiilor financiare, dacă societatea cu cele patru mașini cu care operează serviciile de transport, realizează o cifră de afaceri de aproximativ 1.300.000 lei, cu șase mașini aceasta va realiza o cifră de afaceri de circa 2.000.000 lei, în creștere cu aproape 50%.

Autocamionul pe care societatea dorește să-l achiziționeze a fost câștigat la licitație la valoarea de 40.200 euro și reprezintă o oportunitate, având în vedere caracteristicile tehnice ale acestuia, cât și gradul de uzură.

Pentru achiziția acestui autocamion societatea apelează la un credit de investiții.

Banca acordă creditul pentru investiții în următoarele condiții:

scop: achiziția de vehicule, echipamente, acțiuni și/sau organizarea și modernizarea incintelor, inclusiv preluarea de facilități de la alte instituții pentru aceleași scopuri;

valuta creditului: lei, euro sau dolari;

perioada de creditare: minim un an, maxim 7 ani;

disponibilitate: după instituirea și înregistrarea garanțiilor, nu exită tranzacții în numerar, doar transfer bancar;

valoarea creditului: pentru IMM-uri din sectorul transporturi valoarea maximă este de 937.500 euro sau echivalentul în lei; pentru facilitățile mai mari sau egale cu 1.000.000 euro (sau echivalent în lei/dolari) este necesară prezentarea studiului de fezabilitate;

contribuție debitor: 15% din valoarea facturilor (factura nu mai veche de 2 luni); 20% din valoarea facturii (factura achitată cu maxim 6 luni înainte pentru refinanțarea surselor proprii ale clientului); 0% numai pentru clienții cu credite de investiții legate de proiecte cu finanțare europeană/națională;

perioada de valabilitate: maxim 6 luni de la semnarea contractului de credit;

perioada de garanție la rambursarea capitalului: maxim 6 luni sau până la implementarea finală a investiției (de exemplu în cazul liniilor de producție);

condiții de îndeplinit: total datorii pe termen mediu și lung/total pasive ≤70% (inclusiv creditul solicitat); total capitaluri proprii/total pasive ≥15% (inclusiv creditul solicitat);

garanții: rating 6- → acoperire materială 0% pentru sume de până la 25.000 euro și acoperire materială 100% pentru sume de peste 25.000 euro; rating 7+, 7, 7-, 8+ → acoperire materială 100%. Valoarea maximă totală a creditelor acordate unui client, fără garanții materiale este de 25.000 euro (sau echivalent lei/dolari) – ca valoare cumulată a tuturor creditelor acordate aceluiași client.

Etapele mecanismului de creditare:

Reprezentații băncii oferă clientului toate informațiile necesare, oferă consultanță potențialilor clienți cu privire la caracteristicile creditelor.

Se stabilește, pe urmă, împreună cu clientul data întâlnirii și locația pentru a cunoaște mai bine activitatea acestuia. După această întâlnire și în urma discuțiilor avute cu clientul, reprezentantul băncii informează clientul cu privire la încadrarea într-un procent maxim din cifra de afaceri actuală a expunerilor pe termen scurt în sistemul bancar.

După ce îi sunt expuse clientului variantele de creditare care i se potrivesc, acesta completează cererea de credit (anexa nr.1), precum și Acrodul de consultare a bazei de date a Centralei Riscului de Credit și Declarația firmei (anexele nr.2 și 3). Toate documentele sunt completate integral de către client, consiliat, eventual, de către reprezentantul băncii. Clientul aduce la bancă toate documentele prevăzute în formularul „Lista de documente obligatorii pentru acceptarea solicitării de credit” (anexa nr.4).

Reprezentanții bănci verifică apoi existența tuturor acestor documente obligatorii.

Urmează verificarea criteriilor Knok-Out (K.O.) – anexa nr.5 – acestea sunt criterii de respingere automată. Dacă cel puțin unul din criteriile de K.O. – capitolul A nu este satisfăcut, dosarul de credit este respins.

Acestea sunt:

Profitul operațional al companiei este mai mare decât 0. Acesta se calculează ca: total vânzări nete – variația stocurilor – cheltuieli productive directe + alte venituri din exploatare – cheltuieli cu personalul – cheltuieli genereale și administrative – cheltuieli din chirii.

Capitalul companiei este mai mare decât 0. Capitalurile proprii sunt formate din capital social, rezerve, profit reportat, profitul exercițiului actual.

Rezultatul interogării Centralei Riscurilor de Credit nu este mai mare de categoria B.

Compania are maxim 3 incidente majore în Centrala Incidențelor de Plăți în ultimele 12 luni.

Compania nu se află în interdicție de a emite cecuri.

Compania nu apare în Registrul Insolvenței.

Compania nu are înregistrate popriri.

Clientul este verificat în listele de teroriști, popriri, insolvență, black list în aceeași zi cu inițierea aplicației de credit.

Banca verifică dacă clientul are datorii restante la bugetul de stat pe baza informațiilor din ultima balanță, acceptându-se debite restante de cel mult 3 luni, maxim 0,5-1,5% din cifra de afaceri.

Dacă sunt respectate toate criteriile de mai sus, i se cere clientului depunerea Certificatului constator de la Registrul Comerțului, care cuprinde date despre firmă, date de contact, modificările suferite pe parcursul desfășurării activității.

Următorul pas este conceperea Group Structure-ului (anexa nr.6), pentru a se stabili legătura între societate și persoanele implicate în societate, asociați, administratori, garanți și legătura persoanelor între ele.

În cazul existenței legăturilor dintre aceștia se constituie grupul. În aces caz, pentru firmele rezidente cu care legătura de grup este interdependența comercială, se solicită cifre cheie. Acestea sunt: cifra de afaceri, profit net, gradul de îndatorare și capitalizarea. Dacă expunerea este mai mică de 100.000 lei nu aceste cifre cheie nu vor fi solicitate.

În continuare se va întocmi Risk position-ul (anexa nr.7). Acesta arată gradul de acoperire a creditului prin garanții. Aceste garanții sunt ponderate în funcție de carcteristicile lor și sunt cumulate pentru a acoperi creditul.

După parcurgerea acestor pași se face de către angajatul băncii aplicația de credit. În aceasta sunt trecute datele din situațiile financiare din ultimii doi ani (anexle nr.8 și 9), din ultima balanță (anexa nr.10), se anexează contractele încheiate cu clienții și conturile analitice Furnizori – 401 și Clienți – 411 (anexele nr.11 și 12). În baza acestora se vor calcula raiting-ul și performanța financiară.

După ce s-au înregistrat toate datele în aplicația de credit, programul băncii generează scoring-ul clientului, adică punctajul obținut de client, în funcție de indicatorii economici analizați. Acesta poate merge până la 8+, fiind valoarea maximă acceptată de către bancă. Cu cât punctajul este mai mic, cu atât firma deține o bonitate mai mare.

Indicatorii utilizați pentru determinarea scoring-ului clientului sunt:

Gradul de capitalizare ≥ 15%;

Lichiditatea curentă ≥ 100%;

Lichiditatea imediată ≥ 80%;

Perioada medie de încasare creanțe – clienți;

Perioada medie de plată a furnizorilor;

Perioada medie de stocare;

Necesar de finanțare;

Perioada de încasare creanțe + Perioada de stocare – perioada de plată furniyoti

Gradul de acoperire a datoriilor pe termen scurt ≤40%;

Gradul de îndatorare pe termen mediu și lung ≤ 70%;

Sursa de rambursare;

Profit net + Amortizare > Ratele de principal la toate creditele + creditul nou pe 12 luni

Acoperirea serviciului datoriei ≥1,2;

Calcul majorare capitalizare;

După realizarea ultimilor doi pași este generată descrierea creditului (anexele nr.13, 14, 15, 16, 17 și 18), și graficul de rambursare (anexa nr. 19), pe baza cărora se întocmesc contractele de credit. Se întocmește un contract numit Condiții generale de creditare (anexa nr.20), care reprzintă un contract cadru ce va fi semnat de către cel împrumutat o singură dată, în cel puțin 3 exemplare, și unul numit Condiții speciale de creditare (anexa nr.21), se semnează la fiecare creditare de către împrumutat și garanți, și se face trimitere la Condițiile Generale de Creditare, semnate în primă fază. Reprezentanții băncii contanctează clientul pentru a-l anunța în legătură cu aprobarea creditului și prezentării de către client a Hotărârii AGA (anexa nr.22), dacă la semnarea contractului nu se vor prezenta toți asociații.

După semanrea contractelor, reprezentantul băncii încheie pentru fiecare garanție înscrisă în Risck position, câte un contract pe care îl va înregistra în Arhiva Electronică pentru Garanții Reale Mobiliare (anexele nr. 23, 24, 25, 26, 27, 28 și 29).

Ultimul pas presupune completarea formularului de punere la dispoziție a creditului și virarea sumei creditului în contul beneficiarului.

Concluzii

Finanțarea investițiilor constituie o categorie economică de o importanță deosebită în mediul economic, acționând ca și un „motor” al dezvoltării societățiilor și, implicit, al economiei, în ansamblu.

În cadrul acestei lucrări am vrut să evidențiez importanța investițiilor asupra dezvoltării societății, cât și principalele moduri de susținerea al acestora, etapele invetițiilor, care în final duc la decizia de finanțare.

Investițiile pot fi privite sub forma unor resurse angajate în vederea obținerii unor beneficii, într-un interval de timp, în viitor. Altfel spus, investițiile sunt concretizate sub forma unor acțiuni, care presupun cheltuirea amunitor sume de bani sau a unor resurse, în scopul încasării în viitor a unor sume de bani mai mari.

Pentru a vorbi despre noțiunea de investiții, într-o viziune mai largă, se pot folosi și sintagmele de plasare, dotare, alocare, în timp ce, în sensul financiar-contabil, aceasta este privită ca și o cheltuială efectuată pentru a fi obținute bunuri materiale de folosință îndelungată, cu o valoare mare.

Așadar, investițiile sunt acele părți din venitul persoanelor juridice utilizate în vederea formării capitalului. Venitul utilizat în scopul creșterii capitalului, cât și a stocurilor constituie investiția netă, în timp ce investiția brută include pe lângă veniturile investite și amortizarea.

Acțiunea de investire se referă la alocarea resurselor necesare sporirii capitalului real, care există într-un moment anume în cadrul societății.

Cumpărarea de hârtii de valoare, de pe piața de capital, utilizând veniturile deținute la un moment dat, este tot o investiție, ce urmărește obținerea veniturilor viitoare.

Astfel, este evidențiat conținutul material al investițiilor – acele resurse materiale, financiare, umane utilizate, dar și scopul lor final – profitul sau beneficiul. Elementele definitorii ale investițiilor sunt: durata, eficiența și riscul.

În practica economică, investițiile sunt privite drept cheltuieli realizate de către persoanele fizice și juridice în scopul obținerii de bunuri și servicii.

Este necesar de subliniat faptul că scopul final al unei investiții nu este acela de a realiza mijloace de producție, mijloace fixe, ci este cel de a obține beneficii de natură socială, economică.

După cum am prezenetat anterior, între momentul investirii și momentul obținerii rezultalor, beneficiilor urmărite, există un decalaj.

Este evindentă condiția conform căreia se impune ca sistemul economic să funcționeze în mod normal, pentru a se acumula capital fix în viitor.

Investițiile sunt fluxuri valorice, care au ca punct de pornire, economiile realizate, fondurile financiare, anumite părți ale veniturilor.

Acestea se clasifică după mai multe criterii, dintre care amintesc: după natura lor (investiții corporale, investiții necorporale, investiții financiare), după obiectivul care se urmărește prin realizarea proiectului (investiții productive, investiții obligatorii, investiții strategice), după rolul funcțional pe care îl joacă în cadrul proiectului (investiții directe, investiții colaterale, investiții conexe), după destinația obiectivelor de investiții (investiții productive, investiții neproductive), după modul de finanțare (din sursa proprie a agentului economic, din sursa străină, din alocații bugetare).

Sursele de finanțare a investițiilor se pot grupa în interne – autofinanțarea, care se bazează pe sursele proprii ale entității; de pe piețele de capital – presupun tranzacții cu valorile mobiliare; alocațiile bugetare – au la bază finanțarea unor ramuri importante ale economiei; sursele externe de investiții – care cuprind creditele bancare, împrumuturile participative, cele din emisiunea de obligațiuni, sponsorizările, fondurile mutuale, acordate ca un ajutor pentru dezvoltarea societății.

Influența investițiilor asupra economiei se concreizează în creșterea venitului național, în principal prin dezvoltarea sectorului de producție.

În cadrul vieții economice este evident locul central ocupat de către investiții, deopotrivă în sfera producției de bunuri și servicii și în cea a consumului. Ele influențează atât cererea, cât și oferta.

Astfel, investiția este principalul instrument de concretizare a modernizării economiei, pe baza structurilor nou-create, performante, care privesc strategia viitoare a societății.

Pe de altă parte, pe plan social, investițiile pot fi privite ca și un reglator al ocupării forței de muncă, dar și al îmbunătățirii calității vieții.

Influența investițiilor asupra creșterii economice se referă la coeficientul de eficiență al investițiilor, care influențează în mod direct relația dintre creșterea economică și investițiile propriu-zise, prin modul în care el redă gradul de valorificare pentru o anumită sumă cheltuită.

Proiectul de investiții este constituit dintr-un set de acțiuni de investiții bazate pe o planificare clară, fiind o combinație de resurse umane, materiale, financiare, care duc la o anumită dezvoltare economică.

Într-o viziune simplificată a procesului de realizare a proiectului de investiții, se pot cuprinde două părți: proprietarul proiectului și antreprenorul – cel care va furniza cele necesare proiectului. În această accepțiune, relația dintre cele două părți poate fi privită sub forma unui act de vânzare-cumpărare, cumpărătorul fiind investitorul, în timp ce antreprenorul joacă rolul furnizorului. Investitorul cumpără instalații, utilaje, clădiri sau alte bunuri economice de la furnizor, care sunt gata să intre în ciclul de exploatare. Astfel se realizează un transfer de proprietate între cei doi.

Eficiența unei investiții se va considera pe baza raportului dintre efortul investițional al societății și efectul obținut din exploatarea investiției.

Această eficiență face referire la procesul investițional, dar și la cel de producție, primul evidențiind efortul de investiții, în timp ce al doilea reprezintă efectele generate de către efort. Astfel cele două procese pot fi privite drept un ansamblu.

Societatea comercială Car Trans International S.R.L. își finanțează investițiile atât din surse proprii, cât și din surse externe.

Din studiul de caz realizat se poate observa decizia de investire într-un nou mijloc de transport, investiție finanțată în proporție de 15% din surse proprii, iar restul de 85% printr-un credit bancar de investiții.

Această nouă investiție va duce la creșterea activității și sporirea veniturilor, preconizându-se o creștere a cifrei de afaceri cu până la 50%.

Prin studiul de caz am arătat efectiv modul de realizare a deciziei de investiții, precum și procesul de finanțare al acesteia, ca scop final.

Bibliografie

Boloș Marcel I., Eficiența investițiilor – Note de curs, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2002;

Cristea Horia, Ștefănescu Nicolae, Finanțele întreprinderii, Ed. CECCAR, București, 2003;

Ladar Călin, Investiții, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2006;

Lazăr M. Cistelecan, Iordachi I. Dimitriu, Anghel I. Nicolae, Vladimir T. Bunea, Eficiența și finanțarea investițiilor, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1980;

Prelipcean Gabriela, Fundamentele economice ale investițiilor, Ed. Universității Suceava, 2000

Ratio-Suciu Camelia, Investițiile și relansarea economică, Ed. Academiei de științe economice, București, 1997

Românu Ion, Vasilescu Ion – coordonatori, Managementul investițiilor, Ed. Mărgăritar, București, 1997;

Staicu Florea – coordonator, Pârvu Dumitru, Dumitriu Maria, Stoian Marian, Vasilescu Ion, Eficiența economică a investițiilor, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1995;

Zait Dumitru, Eficiența economica a investițiilor, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași, 1987

www.mfinante.ro.

ANEXE

Bibliografie

Boloș Marcel I., Eficiența investițiilor – Note de curs, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2002;

Cristea Horia, Ștefănescu Nicolae, Finanțele întreprinderii, Ed. CECCAR, București, 2003;

Ladar Călin, Investiții, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2006;

Lazăr M. Cistelecan, Iordachi I. Dimitriu, Anghel I. Nicolae, Vladimir T. Bunea, Eficiența și finanțarea investițiilor, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1980;

Prelipcean Gabriela, Fundamentele economice ale investițiilor, Ed. Universității Suceava, 2000

Ratio-Suciu Camelia, Investițiile și relansarea economică, Ed. Academiei de științe economice, București, 1997

Românu Ion, Vasilescu Ion – coordonatori, Managementul investițiilor, Ed. Mărgăritar, București, 1997;

Staicu Florea – coordonator, Pârvu Dumitru, Dumitriu Maria, Stoian Marian, Vasilescu Ion, Eficiența economică a investițiilor, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1995;

Zait Dumitru, Eficiența economica a investițiilor, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași, 1987

www.mfinante.ro.