Fenomenul Evaziunii Fiscale In Romania Si Dificultatile Combaterii Acestuia

STUDIU DE CAZ

Fenomenul evaziunii fiscale în România și dificultățile combaterii acestuia

Identificarea cazurilor de evaziune fiscală reprezintă o sarcină dificilă și nu poate fi concretizată decât printr-o colaborare foarte bună a tuturor instituțiilor competente. Din datele făcute publice referitoare la numărul verificărilor efectuate în scopul descoperirii și sancționării faptelor de evaziune fiscală de către organismele cu abilități de control financiar și fiscal, se observă că deși numărul contribuabililor care au încălcat regulile au scăzut, frecvența cazurilor de evaziune fiscală s-a menținut.

Figura 1 – Numărul verificărilor efectuate și a cazurilor de evaziune fiscală identificate

Sursa: Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) – Informări privind rezultatele înregistrate de organele de control cu privire la identificarea și combaterea evaziunii fiscale și calculi proprii

Această constatare arată că o mare parte din contribuabilii români încearcă să utilizeze și folosesc sau au în vedere un plan și diverse procedee pentru a se sustrage în totalitate sau partial de la plata obligațiilor fiscale ce le revin.

În anul 2014, activitatea de antifraudă fiscală s-a concretizat în sume totale atrase (respectiv, valoarea amenzilor contravenționale, valoarea estimată a confiscărilor și valoarea prejudiciilor aferente actelor de sesizare penală) în valoare totală de 3.838,7 mil. lei (echivalentul a 872,4 mil. euro).

Descoperirea evaziunii fiscale poate constitui o modalitate eficientă de a reduce deficitul bugetar, însă problema care se pune este cu privire la încasarea efectivă a acestor sume la buget, acest obiectiv nefiind atins, iar dacă se realizează, atunci este la un nivel scăzut. Organele fiscale ar trebui să intervină în acest sens și să asigure o cât mai bună colectare a creanțelor constatate în urmă identificării evaziunii fiscale. Creșterea gradului de conformare voluntară la declarare și la plată este esențială în ceea ce privește colectarea veniturilor bugetare, motiv pentru care ar trebui să reprezinte unul dintre obiectivele principale ale administrației fiscale. În ultimii ani, se poate vedea o îmbunătățire majoră a acestui scop.

Tabelul 1 – Realizarea veniturilor bugetare în perioada 2011- 2014 în structură, pe bugete și pe principalele impozite și taxe

Sursa: Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) – Raport de performanță 2011,2012,2013,2014, sistematizare proprie

Ponderea veniturilor bugetare a înregistrat o creștere semnificativă în timp. Această creștere trebuie interpretată ca fiind un success al organismelor cu atribuții de control ca urmare a eficacității controalelor efectuate și prin urmare a posibilităților de descoperire a evaziunii fiscale.

Trebuie menționat faptul că nu toată evaziunea fiscală identificată în urma controalelor este sigură întrucât intervine un proces de contestare sau de judecare a rezultatelor controalelor fiscale la diferite instanțe, iar sumele suplimentare constatate nu pot fi înregistrate ca debite în evidențele fiscale până la pronunțarea unei sentințe definitive.

Cea mai consistentă parte a evaziunii fiscale este produsă de T.V.A. întrucât are o contribuție foarte mare la formarea veniturilor bugetare.

Figura 2 – Evaziunea fiscală pe categorii de venituri în 2014

Sursa: Agenția Națională de Administrare Fiscală – Raport de performanță 2014

Recurgerea la practici evazioniste ține foarte mult de sistemul de valori ale contribuabilului, dar și de convingerile și moralitatea sa, cât și de conduita și mediul economico-social din care acesta face parte. Un alt fator important este dat de percepția contribuabilului asupra sistemului fiscal și anume dacă respectarea sa îi permite sau nu menținerea unui standard de viață și satisfacerea unor nevoi individuale pe seama venitului rămas după achitarea obligațiilor fiscale.

Un punct de vedere interesant este dat și de aspectul teritorial, fenomenul evaziunii fiscale oferind o imagine foarte diferențiată. Deși municipiul București reprezintă zona care concentrează cea mai mare parte a activității economice din România, acesta nu se află în fruntea clasamentului. Suprinzătoare este însă poziția pe care o ocupă județul Galați, motivul fiind slaba dezvoltare economică ce caracterizează această zonă.

Figura 3 – Evaziunea fiscală din punct de vedere teritorial

Sursa: Agenția Națională de Administrare Fiscală – Raport de performanță 2014

Creșterea calității actului de inspecție fiscală ar trebui sa considere o prioritate în această țară, incluzând elaborarea unor ghiduri de inspecție fiscală pe domenii de activitate cu risc fiscal ridicat, întreținerea și perfecționarea metodologiilor inspecției fiscale existente și nu în ultimul rând dezvoltarea bazei de date unice cu rezultatele inspecției fiscale desfășurate atât la persoane juridice, cât și la persoane fizice.

Un alt aspect important de care ar trebui să se țină cont, este necesitatea optimizării acțiunilor de control. Pentru o îndeplinire mult mai bună a misiunii de colectare a banilor publici, Agenția Națională de Administrare Fiscală are nevoie de o planificare mai bună a veniturilor administrate, dar și de o creștere a eficienței activităților în toate domeniile.

În ceea ce privește eficiența controlului fiscal, aceasta este diminuată în România de:

1. corupția din administrația fiscală;

2. lipsa specializării personalului ce face parte din aparatul de control;

3. suprapunerea atribuțiilor mai multor organisme;

4. lipsa de motivare și recompensare material a personalului din domeniul controlului;

5. lipsa unei acțiuni unitare în combaterea fenomenului de evaziune fiscală.

Evaziunea fiscală nu este o temă recentă în societate, însă în contextul actual, se impune cu adevărat necesitatea modernizării și implementării unor soluții, iar controlul fiscal ar trebui să vizeze în primul rând marii evazioniști, crescând astfel și gradul de conformare voluntară a contribuabililor la impozite. Politica fiscală nu trebuie limitată și orientată către un obiectiv sau altul în funcție de practica celorlalte țări sau în funcție de recomandările organismelor internaționale. Trebuie avut în vedere particularitățile sistemului existent în România pentru a putea modifica reglementările actuale ce nu corespund cerintelor economiei de piață și nici progreselor înregistrate în practica internațională în cee ace privește acest domeniu.

România încă nu are capacitatea de a avea un sistem fiscal modern, iar acest lucru se poate observa cu ușurință. Este necesar ca reforma fiscală sa continue, întrucât este nevoie de o evoluție și multiple analize până la obținerea unor rezultate.