Falimentul Si Riscul de Faliment

CUPRINS

INTRODUCERE

Am ales aceasta temă având în vedere faptul ca trăim într-o țară democratică cu tendința crescândă spre o economie de piață în care un accent tot mai mare se pune pe dezvoltarea și funcționarea firmelor mici și mijlocii. Având în vedere că în orice domeniu de activitate riscurile sunt iminente cu atât mai mult în afaceri, analiza acestora și reducerea efectelor lor costituie o preocupare permanentă a managementului firmelor. Am considerat că subiectul temei alese este interesant și aplicabil în viața economică a oricarei societăți comerciale.

Tema aflată în dezbatere în această lucrare nu aduce un alt grad de noutate ,ea este cunoscută și a fost dezbatută de multă vreme, fiind subiect important pentru mulți analiști și previzioniști în domeniul economic și nu numai.

Obiectivele avute în vedere în prezenta lucrare sunt acelea de a face o prezentare sumară a riscului ca și noțiune, a riscului în afaceri, de a prezenta principalele tipuri de riscuri cu influențele lor asupra activității firmelor, iar în ultima parte am ținut să scot in evidență riscurile la care este supusă activitatea societății comerciale Bîrzava S.A., prin analiza evidențelor economico-financiare și a managementului acestei firme. În funcție de rezultatele analizei riscului , am propus și câteva masuri pe care le-am considerat importante a fi luate în considerare de catre compartimentul de management al firmei Bîrzava S.A.

Metodologia de analiză pe care am aplicat-o pe parcursul acestei lucrări este inspirată din practica firmei analizate și din documentele de speciatitate care au fost amintite în bibliografie.

Titlul capitolelor și cronologia lor scot în evidență contținutul lor. Capitolele de teorie și analiză de la început pregătesc oarecum analiza concretă a activității analizate în studiul de caz

LISTA NOTAȚIILOR (ABREVIERILOR)

LISTA FIGURILOR

LISTA TABELELOR

CAPITOLUL 1.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE RISC

1.1 DEFINIREA RISCULUI

Specialiștii care studiază economia și în special cei care activează în acest domeniu sunt de parere că riscul în afaceri este un lucru normal. Cu alte cuvinte riscul este o componentă firescă și de neînlăturat din lumea afacerilor. Orice afacere, în orice domeniu trebuie să aibă în vedere două aspecte: rentabilitatea așteptată și riscul.

Riscul este în mod clasic definit ca fiind evenimentul aleatoriu care poate antrena pagube. Realizarea sa este generatoare de pierderi pentru întreprindere: “A risk is a chance of loss”(Lenz Matthew, 1971).

Întreprinderile derulează trei tipuri de activitați: operaționale, de investire și de finanțare. Riscul care se referă la activitațile operaționale și de investiții se numește risc operațional sau risc al afacerii.

În principal riscul reprezintă o masură a incertitudinii pe care o implică o investiție. Altfel spus “ riscul reprezintă posibilitatea ca o acțiune viitoare să genereze pierderi care vor afecta patrimonial, interesele, activitatea și rezultatele unui agent economic “ (Bulgea A. ,2009 ).

Din practică, înțelegem că riscul are două sensuri și anume:

pericol posibil;

eveniment viitor dar nesigur ce provoacă daune și care formează obiectul operațiunilor de asigurare.

Într-o altă accepțiune, noțiunea de risc se refeară la un eveniment viitor și probabil al cărui producere poate provoca anumite pierderi. Riscul poate fi previzibil, atunci când factorii care duc la pierderi pot fi anticipați și neprevizibil determinat de situații fortuite.

În economie majoritatea activitaților comportă riscuri mai mari sau mai mici.

O altă abordare a riscului se referă la partea benefică a acestuia, în sensul că riscul poate aduce nu numai pierderi ci și câștiguri. Deci se poate spune că “ a risca” înseamnă a câștiga sau a pierde. Această abordare a riscului este valabilă în toate domeniile vieții: sociale ,politice și economice.

În literatura juridică se insistă foarte mult pe evitarea pe cât posibil a eventualelor riscuri , asupra delimitării situațiilor de risc de cele care intră în domeniul răspunderii contractuale. Juridic vorbind, riscurile reprezintă consecințele patrimoniale ale neexecutării, ori executării tardive sau necorespunzătoare, a unor obligații născute în urma încheierii unui contract comercial, pentru care partea prejudiciată nu poate trage la răspundere partea prejudiciatoare.

Analiza riscului vizează incertitudinea fluxurilor viitoare la nivelul întrprinderii sau surselor individuale de capital (datorii, acțiuni preferențiale, acțiuni comune, etc.).

Riscul reprezintă una dintre cele mai mari și captivante provocări datorită prezenței acestuia în toate domeniile de activitate.

Riscul este un fenomen întalnit în viața de zi cu zi, el fiind asociat adeseori cu termenul de “ nesiguranță “, altfel spus riscul este văzut ca o ,,posbilitate de a suferi o pierdere “.

În concluzie, riscul este un “ partener “ de nedesparțit al oricărei activitați economice, având efecte directe și serioase asupra rezultatelor acelei activități.

Riscurile care pot aparea într-o afacere se pot clasifica în modul urmator:

mai mult sau mai puțin cunoscute ;

mai mult sau mai puțin serioase ;

mai usor sau mai greu de înlaturat.

Astăzi noțiunea de risc poate fi sinonimă cu cea de activitate. Deși omniprezent în mediul de afaceri, și nu numai , riscul este adesea, relativ dificil de detectat sau anticipat. Evenimentele ce pot afecta veniturile și performanțele ulterioare investiției sunt atât de numeroase și de variate încât identificarea lor reprezintă o provocare chiar și pentru cei mai abili și experimentați investitori, fiindcă viitorul este în mare măsură necunoscut. Multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la estimări asupra viitorului.

Definiția riscului economic dată în "Dicționarul de economie" de Nița Dobrotă este aceea de eveniment sau proces nesigur și probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere într-o activitate, operațiune sau acțiune a unui întreprinzător economic.

Majoritatea factorilor de decizie vor să ignore posibilele evenimente care ar fi neplăcute prin consecințele lor. Se mai poate întâmpla ca unii manageri să nu privească decât spre o parte din rezultatele posibile și nu spre totalitatea lor și să măsoare variația având în vedere doar de aceste rezultate. S-a observat că probabilitatea ca rezultatele și valorile lor să intre în calcularea riscului, în mod independent, este mai mare decât probabilitatea ca aceste valori să fie luate împreună. Cele de mai sus demonstrează că unii factori decizionali definesc riscul în mod diferit de teoria economică și diferiți manageri vor vedea aceeași situație în moduri diferite.

Succesul unei întreprinderi poate fi direct proporțional cu gradul în care conducerea acesteia înțelege să-și asume riscurile în adoptarea sau punerea în practică a deciziilor luate. Riscul se vede ca un element intrinsec în dezvoltarea unei întreprinderi, fie ea și societate comercială.

Riscul abordat din perspectiva câștigului sau a pierderii este specific proceselor manageriale, fiind întâlnit frecvent în literatura de specialitate sub denumirea de risc managerial sau risc speculativ.

În același dicționar, amintit mai sus, este definit în mod expres riscul managerial ca înglobând :

factorul de temut, determinat de ideea pericolului sau primejdiei ;

gravitatea riscului, cuantificată prin costul primejdiei ;

frecvența evenimentului periculos ;

acceptarea deliberată a unui pericol, în vederea obținerii unui avantaj.

Riscul managerial are două forme de manifestare :

riscul întreprinzatorului, asumat de managerul întreprinderii cu prilejul gestionării afacerilor sale, din care poate rezulta un câștig sau o pierdere ;

riscul aleatoriu, determinat de evenimente brutale neprevăzute și care se finalizeză, în toate cazurile, cu pierdere.

Trăsătura principală a riscului managerial sau speculativ este, relativitatea sa în raport cu decidentul. Riscul speculativ nu poate fi privit în mod absolut ci, raportat la resursele pe care le are la dispoziție decidentul în momentul în care își asumă acest risc. Înseamnă că aceeași stare de fapt poate fi percepută de o anumită categorie de indivizi ca fiind o situație de risc major sau chiar, fără risc.

Modalitățile de asumare a riscului se consideră a fi niște atribute stabile pe care le are fiecare individ, probabil legate de aspectul dezvoltării personalității sau culturii. S-a încercat asocierea riscului preferențial cu dimensiunile personalității, astfel încât să se obtină motivația. Diferențele globale dintre presupușii indivizi care își asumă riscul și alții care sunt lipsiți de cultura rămân insesizabile.

1.2.TIPOLOGIA RISCULUI

Riscul are o mulțime de forme asemeni cauzelor care-l produc .

Riscul îmbracă diverse forme și există mai multe criterii de clasificare. Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, acestea se pot manifesta mai intens sau mai puțin intens la nivelul agentului economic. Deoarece este supusă unui număr mare de riscuri, activitatea agentului economic este cu atât mai puțin riscantă cu cât acesta afișează un grad mai mare de flexibilitate.

Se întâlnesc mai multe criterii de clasificare si anume:

După dependența de voința managementului și în funcție de care avem : 

Riscul speculativ, care este acceptat, este delimitabil, se realizează în timp;

Riscul pur, care nu este acceptat în contrapartida unei posibilități de câștig , nu este delimitabil și nu se realizează în timp, este un eveniment aleatoriu, independent de voința părților.

După originea riscurilor, în funcție de care avem :

Riscuri endogene provenite de la și din activitatea întreprinderii, care sunt riscuri provenite din activitatea de concepție, de exploatare și comercializare;

Riscuri exogene, care sunt independente de voința celui care este expus la risc. Sunt generate de mediul politic , economic și social în care întreprinderea își desfașoară activitatea .

Dupa decizia manageriala, în funcție de care avem:

Riscuri predecizionale, care se referă la calitatea și eficiența colectării și tratării informației;

Riscuri decizionale sau riscuri de oportunitate, legate de consecința opțiunii alese dintre variantele posibile;

Riscuri postdecizionale, legate de rezultatele obținute în raport cu previziunea.

După activitatea din fiecare verigă a lanțului proceselor economice,activitate care este susceptibilă de a reprezenta un pericol pentru ea însăși , dar și pentru ansamblu.

După natura riscului ,în funcție de care avem;

Riscul de țară;

Riscul întreprinderii;

Riscul internațional.

Riscul de țară este acel risc care este strâns legat de stabilitatea economică, socială și politică a țării pentru care este analizat.

Riscul întreprinderii este riscul care planează asupra activitații desfășurate și anume:

Riscul de exploatare. Acesta reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului. Rezutatele întreprinderii sunt mai mult sau mai puțin influențate de evenimentele economico-sociale, creșterea prețului energiei, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică, etc. Riscul nu depinde numai de factorii generali ( preț de vânzare, cost, cifră de afaceri ) ci și de structura costului, respectiv comportamentul lor față de volumul de activitate.

Riscul financiar a unei întreprinderi poate fi apreciat prin analiza a două categorii de riscuri: riscul îndatorării și riscul de credit.

Riscul îndatorării arată influența pe care îndatorarea o are asupra rentabilitații capitalului propriu al întreprinderii.

Riscul de credit se calculează de către bănci atunci cănd acordă credite agenților economici .

Riscul de faliment este riscul legat strâns de solvabilitatea întreprinderii, de capacita capacitatea acesteia de a face față obligațiilor scadente care rezultă din angajamente anterioare, fie din operațiuni curente a căror realizare condiționează continuarea activității. Riscul de faliment apare atunci când dificultațile de achitare a obligațiilor financiare sunt permanente. dificultațile economice duc la restrângerea activității întreprinderii, reducerea efectivului sau falimentul acesteia.

Riscul comercial , care este generat de derularea unui contract de natură comercială. El trebuie prevăzut și evitat în faza precontractuală. Acest risc include: riscul de client, adică riscul privind bonitatea partenerilor comerciali ; riscul privind negocierea urmată de încheierea contractului; riscul de preț; riscul de schimb ( valutar ); riscul privind neproducerea mărfii sau nerealizarea serviciului; riscul legat de domeniulde activitate.

Riscul inovator ( tehnic ), care apare în urma investirii unor sume mari de bani în inovația tehnică și tehnologică. Riscul constă în probabilitatea ca sumele investite să nu mai poată fi recuperate.

Riscul de accident de muncă și/sau îmbolnăvire profesională reprezintă un posibil pericol care are efect asupra întegrității capacității de muncă sau care primejduiește viața omului.

Riscul investițional, reprezintă acel risc care apare în situațiile în care nu se cunosc cu certitudine caracteristicile unui eveniment viitor, dar în care se cunosc cel puțin numărul de alternative posibile ale valorilor respective și probabilitatea de apariție a fiecăreia dintre ele. Acest risc apare la trei categorii de subiecți și anume:

– la întreprindere, ca organizație economico-socială, care realizează investiții, fie materiale, fie financiare, în scopul maximizării profitului;

– la investitorii din afara întreprinderii, persoane fizice, care își plasează economiile realizând, de asemenea, investiții materiale (pentru dezvoltarea unei afaceri) sau pe piețe financiare, în scopul obținerii de profit;

– la investitorii pasivi care nu doresc, si în majoritatea cazurilor nu au posibilități financiare și manageriale, să-și dezvolte singuri o afacere. Economiile bănești pe care le dețin le vor fructifica, în general, prin plasamente în depozite bancare, titluri de participare la fonduri mutuale, C.E.C., etc.

Dupa consecințele realizării riscului. În funcție de acest criteriu avem:

Riscul care afectează persoanele. Acest risc poate proveni atât din interiorul întreprinderii (riscul accidentelor de muncă ) cât și din mediul extern , reprezentând fie accidente cauzate de terți, fie de acțiunea forțelor naturii;

Riscul care afectează bunurile întreprinderii. Bunurile întreprinderii care sunt supuse riscului sunt clădirile, mașinile, utilajele, instalațiile, mobilierul de birou, stocuri de materii prime, materiale, mărfuri care valorează enorm prin costul lor de reconstituire. Riscurile cele mai grave sunt : incendiile, exploziile, distrugerea în totalitate a acestor bunuri;

Riscul care privește securitatea financiară a întreprinderii , duce la pierderea financiară a întreprinderii.

1.3. MANAGEMENTUL RISCULUI

 În afaceri, riscul are mai multe fațete. În contextul deciziei strategice, nu se iau în calcul riscurile asigurabile cum ar fi: incendiile, furturile și evenimente care generează daune, ci riscul că rezultatele pe care le așteaptă o companie sa nu fie obținute. Din cauza acestor motive s-ar putea ca firma să nu mai evolueze așa cum se prevăzuse anterior.

Unele firme (sau manageri) au repulsie față de risc și vor evita orice decizie care include și posibilitatea de a se înregistra rezultate slabe. Alții însă, aplică vechiul dicton "nu riști, nu câștigi". Majoritatea managerilor prudenți vor încerca să minimizeze riscul comercial, răspunzând la întrebarea: "Dacă se va înregistra cel mai slab rezultat posibil, compania va reusi să supravietuiască, sau va eșua?". Însă, indiferent de atitudinea companiilor față de risc, este clar că nu se poate obține o rentabilitate superioară, fără a prelua un risc suplimentar.

După punctul de vedere al unei evaluări financiare, riscul poate fi definit într-o anumită manieră: exprimă variația asteptată a rentabilitații investiției. Matematic, se poate exprim sub forma unei abateri standard a rentabilitaților.

Deși calculele făcute sunt foarte complexe, precizia lor este mai mult aparentă. Poate apare impresia că au fost luate în calcul toate aspectele privind rentabilitațile posibile și că acestea nu se pot situa în afara intervalului previzionat. În realitate, calculele realizate în vederea determinării riscului au fost bazate pe estimări și nu pot fi corecte decât în masura în care previziunile au fost bune.

Uneori, se poate ca proiectul de investiții să ofere mai multe avantaje. Avantajele apar în urma efectului de sinergie, efect ce va fi menționat atât în cadrul scenariilor optimiste cât și a celor pesimiste. Aceste categorii de avantaje sunt:

Creșterea cererii pentru toata gama de produsele, drept urmare a introducerii unui produs nou;

Reducerea generală a cheltuielilor de regie, datorita repartizării lor între un număr mai mare de unități de produse;

Vânzările suplimentare ale altor produse, ca urmare a vânzării noului produs;

Cunoștințele, know-how-ul și experiența obținute în urma producerii unui nou produs ar putea fi importante pentru cercetarea și dezvoltarea în viitor a unor produse noi.

Aceste sinergii pozitive se pot obține sau nu și vor afecta rentabilitățile generale, atât ale scenariilor pesimiste, cât și optimiste. Însă, este posibil și ca introducerea unei noi linii de producție să genereze efecte negative pentru activitatea companiei, spre exemplu:

Introducerea unor produselor noi ar putea însemna o reducere a vânzărilor produselor mai vechi și mai puțin avansate din punct de vedere tehnologic.

Noile fabrici, piețe și forțe de munca implicate în vânzare pot conduce la creșterea cheltuielilor de regie, în loc ca ele să scadă pe termen scurt.

Unele proiecte foarte mari care nu au întotdeauna succes pot face ca întreaga companie să devină instabilă financiar.

1.3.1 Asumarea riscului managerial

Opoziția managerilor la asumarea riscului se presupune că este rezultatul experienței fiecăruia în domeniu și influenței diferențiate a unor factori motivaționali asociați riscului. Dintre aceștia se pare că sunt importanți factorii intrinseci asociați riscului ca o parte a personalității fiecaruia și aceia care rezultă din normative ce prevăd comportamentul managerial.

Se presupune că un manager care ezită să-și asume riscuri n-ar trebui să activeze în afaceri sau management. Când au fost întrebați dacă ar putea identifica predispoziția spre risc și aversiunea față de risc, managerii de nivel mediu au spus că predispoziția în fața riscului dispare la persoanele care au ascensiune pe o scara ierarhică. Persoanele cu calități manageriale consideră că cei ce sunt pregătiți în acest domeniu trebuie să fie obișnuiți și cu asumarea riscului. Atitudinile negative în paralel cu asumarea unui riscului sunt specifice managerilor ce cred că riscul este mai degrabă un pas către o pierdere proiectată decât ca o apreciere a profitului. Directorii executivi analizați au explicat preferința pentru riscuri calculate având la bază trei motivații. În primul rând, asumarea riscului este esențială pentru adoptarea unei decizii de succes.

În al doilea rând, acești manageri asociază asumarea riscului cu sarcinile de serviciu și nu cu calitațile personale. Ei consideră că asumarea riscului este o componentă esențiala a rolului de manager. În al treilea rând, acești manageri recunosc placerea emoțională a asumării riscului. Mulți dintre cei intervievați au afirmat că plăcerea succesului este argumentată de amenințarea insuccesului.

Aceste trei motivații stau și la baza justificării rolului factorilor contextuali în asumarea riscului. Managerii chestionați au afirmat că în anumite condiții au anumite preferințe în ceea ce privește asumarea riscului. Ei cred că ar trebui sa-și asume mai puține riscuri atunci când lucrurile merg bine. Alegerile riscante se fac atunci când firmele sunt falimentare.

Cei mai mulți manageri par să creadă că asumarea riscului este mai justificată atunci când există pericolul falimentului, decât atunci când realizarea obiectivelor este iminentă.

De obicei, riscul este tratat cu multă ușurință atunci când funcția celui ce și-l asumă este în pericol. Studiile efectuate au arătat că managerii evită riscul mai repede decât să îl accepte și aceasta aproape din reflex, utilizând reacția inversă, de tip feed-back.

1.3.2 Perspectiva managerială a riscului

În formulările convenționale ale teoriei deciziei, alegerea implică un schimb între risc și beneficiul prevăzut. Persoanele cu atribuții de decizie care sunt refractari la risc acceptă riscurile mici și sacrifică ceva din beneficiul prevăzut pentru a reduce variația unor rezultate posibile. Persoanele cu atribuții de decizie amatori ai riscurilor preferă riscurile mai mari și chiar sacrifică o parte din beneficiul prevăzut pentru a spori variația. Teoria presupune că factorii de decizie în primul rând calculează riscul și apoi aleg între alternativa risc-beneficiu, combinațiile favorabile, însă factorii de decizie neagă uneori existența riscului sau consideră că acesta este atât de mic încât poate fi ignorat.

O formă comună de negare implică acceptarea realitățiilor calculate ale riscului, în combinație cu refuzul de a asocia realitate cu anumite interese personale ale unuia sau altuia. Tendința indivizilor de a percepe evenimentele întâmplătoare ca fiind cauzale și sub control, demonstrată în diferite experimente, încearcă să dezvolte teorii cauzale ale evenimentelor chiar și atunci când se știe că relațiile dintre evenimente sunt accidentale. Mai jos vom prezenta anumite tipuri de riscuri și măsurile care trebuie să fie luate pentru diminuarea lor:

Tabelul nr. 1.1. Tipiri de riscuri si masuri de diminuare

CAPITOLUL 2.

CATEGORIILE DE RISC IDENTIFICATE, CEL MAI ADESEA

LA NIVELUL ÎNTREPRINDERILOR MICI ȘI MIJLOCII

2.1. Evaluarea riscului global al întreprinderilor mici si mijlocii

La nivelul fiecarei întrprinderi pot fi identificate mai multe categorii de risc. Analiza performanțelor financiare a unei întreprinderi nu poate fi comleta dacă nu se ține cont și de riscul asumat pentru a reuși atingerea performanțelor dorite.

Pentru că orice activitate economică necesită în derularea ei și riscuri, agenții economici nu și le asumă întotdeauna decât în cazul în care rentabilitatea economică compensează aceste riscuri.

În schema din figura de mai jos am sintetizat riscurile identificate la nivelul unei întreprinderi, cu excepția riscului de faliment, care va face obiectul unei analize mai ample pe parcursul acestui capitol. Toate aceste riscuri prezentate schematic formează așa-numitul ,, risc global ,,.

Toate aceste riscuri, împreună cu riscul de faliment, afectează activitatea economică a întreprinderilor din orice domeniu, într-o masură mai mică sau mai mare.

Riscul global al întreprinderii, este un indicator ce măsoară probabilitatea ca activitatea unei anume întreprinderi, în ansamblul ei, să fie influențată, mai mult sau mai puțin, de efectul sinergic, combinat, al acțiunii unor factori de natură economică, financiară, tehnică, socială, naturală, de management, etc. Factorii enumerați mai sus, la care se adaugă si alțiii, generează riscuri specifice, identificate în practică și care sunt tratate, detaliat, în teoria economică.

Figura nr.2.1. Riscul global al intreprinderii

Se consideră că numai două niveluri de mărime, respectiv minor și major, sunt suficiente pentru a reda dimensiunea unui risc parțial, deoarece nivelul mediu de mărime este corespunzător unei situații intermediare, aflată intre cele două extreme, în care, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge.

Simbolurilor utilizate în tabelul nr. 2.1. sunt următoarele:

A-risc de țară major

a-risc de țară minor

B-risc financiar major

b-risc financiar minor

C-risc commercial major

c-risc commercial minor

D-risc tehnic major

d-risc tehnic minor

E-risc managerial major

e-risc managerial minor

Tabelul nr.2.1.Stările întrprinderii

Diagrama cu 32 de stări .

În tabelul nr. 2.1 am caracterizat principalele stări(din cele 32 de cazuri rezultate) în care se poate afla o întreprinde, în baza ipotezelor prezentate anterior, și, în final, am apreciat riscul global pentru fiecare din ele.

Pentru aprecierea mărimii riscului global, am considerat o grilă de evaluare parametrizată astfel:

Figura nr.2.2. Grila de evaluare a riscului global

Tabelul nr. 2.2 Caracterizarea stărilor de risc

Vom trata în acest capitol acele riscuri care se îmtâlnesc frecvent la nivelul întreprinderilor mici și mijlocii , și anume:

Riscul de exploatare;

Riscul financiar;

Riscul de faliment.

2.2. Riscul de exploatare

Riscul de exploatare este generat de incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu costul cel mai mic , modificărilor mediului în care aceasta îsi desfășoară activitatea.Structura costurilor influențează foarte mult riscul economic ,adică comportamentul acestora față de volumul de activitate al întreprinderii.

Activitatea unei întreprinderi este supusă riscului economic (sau operațional) întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale rezultatului său (cost, cantitate, preț) și ale ciclului de exploatare (cumpărări, prelucrări, vânzări). Riscul economic evaluează posibilitatea înregistrării (obținerii) unor slabe rezultate sau chiar înregistrarea unor pierderi. Aceast aspect este legat de importanța cheltuielilor fixe care diminuează flexibilitatea întreprinderii, respectiv posibilitatea acesteia de a face față variației cifrei de afaceri.

Gradul de flexibilitate este dependent de potențialul tehnic al întreprinderii, de potențialul uman, cât și de structura ei organizatorică. Variabilitatea va fi cu atât mai bine stăpânită de agentul economic, cu cât acesta afișează un grad cât mai mare de flexibilitate. Putem spune că riscul activității economice este de fapt incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp , cu costuri cât mai mici, cu eforturi mici,pentru a face față variației mediului economic. Altfel spus, el arată volatilitatea unui rezultat economic la condițiile de exploatare.

Rezultatele firmei în funcție de natura activității și a poziției sale în mediul economic, sunt influențate de o seamă de evenimente economico-sociale, cum sunt: creșterea salariilor, creșterea prețurilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică. Riscul nu depinde doar de factorii genrali menționați, ci și de structura costurilor și de măsura de variație a lor față de volumul de activitate.

Structura cheltuielilor, și în special repartiția între cheltuielile fixe și cheltuielile variabile în compatație cu cifra de afaceri, atrage o influență asupra rentabilității, lucru care justifică determinarea unui « efect de levier al exploatării »(Camelia Szathmary M. ,2003), și mai mult, formarea modelului de analiză al « punctului mort ».

Cheltuielile variabile sunt direct proporționale cu nivelul producției (materiile prime și materiale directe, salariile personalului direct productiv).

Cheltuielile fixe, dependente de nivelul activității (sunt angajate în scopul funcționării normale a întreprinderii), fiind plătite chiar în absența cifrei de afaceri (apă, electricitate, întreținere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea, etc). Această grupare trebuie abordată prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile și numai pe termen scurt unele sunt variabile, iar altele fixe.

Riscul de exploatare depinde în principal de mărimea cheltuielilor fixe, nivel care este mult mai bine absorbit în condițiile unei cifre de afaceri mai mari.

Importanța cheltuielilor fixe nu poate fi apreciată în valoare absolută, ci numai în raport de marja generată de întreprindere, deoarece sunt sectoare, ca de exemplu cel al serviciilor, în care raportul cifra de afaceri/cumpărări este mare, situație în care cheltuielile fixe sunt mult mai absorbite prin cifra de afaceri. Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe și cel al marjei, o realizează punctul mort, evidențiat prin analiza Cost-Volum-Profit.

2.2.1. Masurarea riscului de exploatare

Pragul de rentabilitate este o măsură a flexibilității întreprinderii în raport cu fluctuațiile activității sale și deci o modalitate de măsurare a riscului. Denumită și « cifra de afaceri critică » sau « punct mort operațional », pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielil de exploatare, iar rezultatul este nul. După acest prag, activitatea devine rentabilă. Folosirea pragului de rentabilitate ca instrument de apreciere a riscului necesită, fără îndoială, cunoașterea metodologiei de calcul și a valorii lui cognitive.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, după caz, în uniătți fizice sau valorice, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a firmei.

a) Pragul de rentabilitate în unități fizice este operațional la firmele monoproductive. La cele care produc și comercializează o gamă variată de produse, cu costuri și prețuri diferite, calculul pragului de rentabilitate și valoarea lui informațională sunt condiționate de modul de organizare a evidenței cheltuielilor și mai ales de maniera de repartizare a celor fixe.

Calculul pragului de rentabilitate în unități fizice pornește de la relațiile :

CA = Cht

Q* p = Chv + Chf

Q* p = Q* v + Chf

unde, Q – volumul fizic al vânzărilor

p – prețul de vânzare unitar

v – costul variabil unitar

CA – cifra de afaceri

Cht – cheltuieli totale

Chv – cheltuieli variabile

Chf – cheltuieli fixe

Prin urmare, volumul fizic al producției pentru care rezultatul exploatării este nul, se calculează după relația :

pr =

îtrucât diferența p – v reprezintă marja unitară a cheltuielilor variabile (mcv), relația mai poate fi scrisă sub forma :

Qpr =

unde, mcv – marja unitară asupra cheltuielilor variabile.

Graficul din figura 2.3 oferă managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea profitului :

Fig. 2.3. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate liniar

În Qpr – întreprinderea nu înregistrează nici profit dar nici pierdere. In această situație instabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate (CA) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variație a cifrei de afaceri antrenează o mare variație a profitului.

Când Q < Qpr,, costurile depășesc cifra de afaceri, iar întreprinderea lucrează în pierdere.

Când Q > Qpr, costurile sunt compensate de cifra de afaceri suficient de mare pentru a degaja și profit. Cu cât Q este mai mare față de acest punct critic, cu atât mai mult profitul crește, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt absorbite deja de veniturile realizate până la punctul mort).

În realitatea economică, prețul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece concurența oferă situații diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piață (neprevăzută de întreprindere), prețurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoțit de întârzierea plăților, creșterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare, cât și a celor pentru riscuri și cheltuieli. În consecință, cheltuielile aproximativ constante sporesc consistent,situație în care profitul va înregistra o scădere semnificativă. În consecință, va crește nivelul pragului de rentabilitate, iar în imaginea grafică pragul de rentabilitate se va deplasa înspre partea dreaptă pe axa absciselor.

În cazul în care cererea de produse pe piață crește, prețurile și implicit profitul vor crește, determinând diminuare a punctului critic, adică o deplasare spre partea stânga pe axa absciselor. Așadar, punctul de echilibru nu poate fi considerat un concept static, deci nu există în realitate un punct critic absolut, deci există un prag de rentabilitate care presupune un anumit orizont de calcul.

b). Pentru a determina pragul de rentabilitate în unități valorice, la unitățile monoproductive se folosesc aceleași relații de bază :

CA = Ch

CA = Chv + Chf

CA = CA* Rv + Chf

Unde, Rv – rata cheltuielilor variabile;

1 – Rv = Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile;

Dacă se operează cu sistemul marjelor, cifra de afaceri critică se determină după formula:

CApr =

Potrivit ultimei relații, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.

Pentru unitățile care produc și comercializează o gamă variată de produse, pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a întreprinderii, stabilit pe baza contului de profit și pierdere, are următorul model :

CApr = =

CApr = =

Unde, – rata medie a cheltuielilor variabile

– rata medie a marjei cheltuielilor variabile

– rata marjei cheltuielilor variabile pe produs

– rata cheltuielilor variabile individuale

gi – structura cifrei de afaceri (ponderea fiecărui produs în cifra de afaceri globală)

i – (1, n) produse vândute.

Această metodă de analiză este foarte utilă întreprinderii pentru calculele de previziune, permițând obținere a unor informații cum sunt:

cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (pragul de rentabilitate sau punctul critic);

mărimea profitului realizabil la o creștere dată a cifrei de afaceri ;

mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obținerea unui profit dori ;

mărimea cifrei de afaceri necesară pentru menținerea unui anumit profit, în condițiile în care cresc cheltuielile fixe.

Pentru firmele din domeniul distribuției, pragul de rentabilitate se calculează după aceleași relații, cu precizarea că se iau în calcul toate cheltuielile firmei, inclusiv costul mărfurilor vândute cu amănuntul sau cu ridicata. Dacă se are în vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din marja comercială cuprinsă în prețul de vânzare cu amănuntul, atunci determinarea pragului de rentabilitate se poate face și pe baza relațiilor :

Mc = Ch

Mc = Chv + Chf

CA** = CA** + Chf

CApr =

Unde, Mc – marja comercială

– rata medie a cheltuielilor variabile

– rata medie a marjei comerciale

Pentru procesul de decizie, prezintă interes stabilirea momentului, datei calendaristice, la care pragul de rentabilitate este atins.

Anumiți teoreticieni dau acestui moment denumirea de punct mort (Pm).

Pm =

Întreaga metodologie de determinare a pragului de rentabilitate este fundamentată pe ideea linearității cifrei de afaceri, pe parcursul perioadei supuse analizei. Pentru întreprinderile cu activitate sezonieră, acest prag nu corespunde realității. Aceasta a condus la determinarea așa-zisului « prag de rentabilitate real », prin luarea în considerare a factorului sezonier.

Pragul de rentabilitate real se calculează după aceleași relații, dar începând din trimestrul în care marja cheltuielilor variabile cumulată de la începutul anului și pâna la momentul respectiv, este pozitivă. Aceste condiții sunt necesare deoarece marja poate fi pozitivă sau negativă în decursul celor patru trimestre ale anului, pe total rezultând o marjă pozitivă pe baza căreia s-ar determina pragul de rentabilitate aparent, care pune sub semnul întrebării realitatea.

În aceste condiții, relațiile de calculul pentru pragul de rentabilitate sunt :

CApr =

unde, CApr = pragul de rentabilitate aparent (care nu ia în calcul sezonalitatea)

Rmva =

Rmva – rata marjei cheltuielilor variabile (anuala)

CApr =

unde, CApr = prag de rentabilitate cu implicarea sezonalității

Rmvt =

mcvtrim, CAtrim – aferente trimestrului în care marja cumulată de la începutul anului devine pozitivă

Rmvt – rata marjei cheltuielilor variabile (trimestriala)

Dacă se adoptă ideea mai realistă a neliniarității între evoluția eforturilor (cheltuieli variabile) și cea a efectelor (cifra de afaceri), se remarcă apariția mai multor praguri de rentabilitate. Variația neliniară a costurilor de producție și a vânzărilor (prezentată în figura 2.3) determină două puncte critice.

În modelul neliniar, prețul de vânzare poate avea o evoluție descrescătoare în raport cu cifra de afaceri, creșterea volumului vânzărilor făcându-se cu acordarea unor reduceri de prețuri din ce în ce mai mari. Variația cifrei de afaceri determină o scădere a cheltuielilor în prima parte a variației (PR1, PR2) și o creștere accentuată în ultima parte a acestuia.

În aceste condiții se ivesc două praguri de rentabilitate (PR1, PR2). În intervalul dintre cele două puncte critice se observă că activitatea întreprinderii este rentabilă, profitabilă. Se vede că cea mai mare rentabilitate se obține la niveul cifrei de afaceri (Qopt) care egalează costul marginal cu venitul marginal. Grafic, panta curbei costurilor totale (tg) este corespunzătoare costului marginal, pe când cea a veniturilor totale asigură măsurarea venitului marginal.

Costul marginal exprimă creșterea costului total antrenată de obținerea ultimului produs, sau serie de produse. Cu alte cuvinte, costul marginal este dat de variația cheltuielilor de producție determinată de variația cu o unitate a producției.

Panta curbei costurilor totale, reprezentând derivata funcției cost de producție în raport cu producția, corespunde costului marginal (Cm) :

Cm = dCT/dQ

Fig. 2.4. Punctul critic neliniar

Dar, fiecărei unități de producție îi corespunde pe lângă un cost marginal și un venit marginal obținut din vânzarea ultimei unități de producție. Venitul marginal (Vm), fiind derivata încasărilor totale (Ît) în raport cu cantitatea vândută, măsoară panta curbei veniturilor totale :

Vm = d%t/dQ

Când cele două pante devin identice, abaterea între cele două curbe va fi maximă, și profitul total va atinge valoarea maximă în punctul Qopt.

Evaluarea riscului de exploatare, având în vedere modelul pragului de rentabilitate, se concretizează în două maniere complementare :

Fie calculând rata care exprimă direct riscul de exploataree (Rpr) :

Rpr =

Se observă ca în condițiile în care rata aceasta este mai mare, atunci și riscul va fi sigur mai mare și invers.

Fie calculând indicele de securitate (Is), care scoate în evidență marja de securitate pe care o are întreprinderea :

Is =

Marja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât si acest indice este mai mare.

Aprecierea riscului de exploatare poate fi făcută și cu ajutorul unui « indicator de poziție » față de pragul de rentabilitate, indicator exprimat, atât în mărimi absolute (), cât și în mărimi relative (’) potrivit relațiilor :

= CAreala – CApr

’ =

Poziția absolută () denumită și flexibilitate absolută, evidențiază capacitatea întreprinderii de ai adapta producția la cerințele pieței. Este de dorit ca acest indicator să fie cât mai mare, pentru a evidenția o flexibilitate ridicată a întreprinderii, respectiv un risc de exploatare cât mai redus.

Indicatorul de poziție relativ (’) denumit și coeficient de volatilitate, înregistrează valori mai mari atunci când riscul este minim. El are aceeași valoare informațională ca și indicatorul absolut. El mai poate fi calculat astfel :

’ =

Din studii statistice s-a dedus că firmele se găsesc în una din situațiile următoare :

instabilă, când cifra de afaceri este la un nivel cu până la 10% deasupra pragului de rentabilitate;

relativ stabilă, atunci când cifra de afaceri este mai mare cu un procent de 20% decât aceea care corespunde punctului mort;

confortabilă, atunci când cifra de afaceri trece de pragul de rentabilitate cu mai mult de 20%.

Studiul pragului de rentabilitate asigură informații de gestiune interesante cu privire la calculul economic, dar puțin pertinente sub aspectul realității economice, datorită următoarelor limite :

presupune o cerere limitată, la un preț fix, cât și randamente constante ;

orizontul pe care îl are în vedere este scurt și nu determină modificări în structura producției. În realitate, separația în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe nu rămâne constantă în timp niciîn condițiile unor variații mai mari ale cifrei de afaceri. Din acest motiv, metoda poate fi aplicată cu succes numai la întreprinderile mici, la nivel de atelier, precum și la întreprinderile comerciale la care această structură (separație) nu suportă modificări sensibile.

Calculul pragului de rentabilitate poate să fie luat în considerare si utilizat de conducerea unei întreprinderii având în vedere următoarele considerente :

generează informații referitoare la nivelul minim de activitate care să asigure profit ;

permite sub diferite forme anticiparea profitului ;

este considerat un instrument ce asigură luarea deciziei privind investițiile pentru obținerea unor produsele noi, pentru investițiile ce privesc modernizarea sau dezvoltarea întreprinderii:

oferă explicații privind abaterile dintre previziuni și realizări. În acest sens, punctul critic indică într-o anumită măsură, faptul că scăderea profitului este datorată, fie scăderii vânzărilor, fie unei creșteri a costurilor fixe sau a celor variabile, și invers.

2.3.Riscul financiar

Acest risc caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei. Capitalul unei firme este format din două componente (capital propriu și datorii). Ele se deosebesc fundamental prin costul pe care-l generează.

Recurgerea la împrumuturi este cauzată de lipsa resurselor proprii și necesitatea sau oportunitatea realizării unei investiții. Capitalul existent poate sa asigure realizarea investiției care va genera rezultate suplimentare.

O firmă care apeleaza la împrumuturi trebuie să suporte permanent și cheltuielile financiare aferente.

De aceea, îndatorarea, prin mărimea și costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar.

La nivelul unei întreprinderi, decizia de a investi generează riscul activității economice (prin creșterea costurilor fixe), iar decizia de finanțare generează riscul financiar.

O întreprindere este supusă riscului financiar deoarece nu orice act investițional este generator de eficiență financiară. Eficiența financiară este generată atunci când, în cazul apelării la credite, rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii capitalului împrumutat.

Analiza riscului financiar este nedesar a se face după o metodologie asemanatoare celei prezentate in cadrul riscului de exploatare. Se necesită a se avea în vedere la calcularea cheltuielilor financiare (dobânda), care la un anumit nivel de activitate pentru a acoperi o nevoie de capital dată,aceste cheltuieli sunt considerate fixe. În acest caz, se calculează un prag de rentabilitate global după relația :

unde, = rata medie a cheltuielilor variabile

= rata medie a marjei cheltuielilor variabile

Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul:

indicatorului de poziție (absolut și relativ) față de pragul de rentabilitate global ;

coeficientului de elasticitate.

Analiza variabilității rentabilității capitalului propriu sub incidența politicii financiare a firmei este un aspect fundamental al riscului financiar, care-l preocupă în mod special pe acționari. Mărimea influenței politicii financiare, a structurii financiare asupra performanțelor firmei, a dat naștere unei modelări simple, cunoscută sub denumirea de « efect de levier financiar », respectiv efect de pârghie financiară.

Levierul financiar exprimă incidența îndatorării firmei asupra rentabilității capitalului propriu. Prezentarea cea mai frecventă a efectului de levier financiar este evidentiată în figura 2,5.:

Figura nr. 2.5. Efectul de levier financiar

Presupunem că activul economic degajă o rentabilitate economică « re ». În aceste condiții, rezultatul exploatării va fi :

Re = At * re

Dacă se face abstracție de rezultatele excepționale, de veniturile financiare și de impozite și taxe, rezultatul exercițiului va fi :

Rex = Re – dobânda

Rex = At * re – Dob, unde At = Cpr + D

deci, rf = re + (re – rd)

unde, Cpr = capitalul propriu

D = datoriile

rf = rentabilitatea financiară a capitalului propriu

rd = rata dobânzii

(re – rd) * efectul de levier

Eficiența îndatorării asupra rentabilității financiare este dependentă de raportul dintre rentabilitatea economică și procentul de dobândă :

Dacă re > rd situația este profitabilă acționarilor. Apelarea la credite apare ca un mijloc de ameliorare a rentabilității capitalului propriu. Rentabilitatea financiară este în aceste condiții o funcție crescătoare de gradul de îndatorare al firmei.

Dacă costul datoriilor este mai mare decât rentabilitatea economică (re< rd) rentabilitatea financiară este o funcție descrescătoare de gradul de îndatorare (rf < re.) întrucât îndatorarea deteriorează performanțele întreprinderii, se impune minimizarea raportului D/Cpr.

În acest caz, firma nu va trebui să apeleze la împrumuturi pe termen mediu sau lung, iar piața financiară nu prezintă interes privind tranzacționarea de acțiuni. Cumpărarea firmei falimentare prezintă interes pentru potențialii cumpărători, în măsura în care aceștia pot obține avantaje prin negocierea prețului firmei și prin oportunitățile de eficientizare în viitor a activităților acesteia.

Egalitatea re = rd, semnifică stabilitatea structurii financiare.

Din cele prezentate se deduce că îndatorarea mărește variabilitatea rezultatelor și deci riscul financiar.

Relația efectului de levier permite explicarea nivelului și evoluției rentabilității financiare în funcție de doi factori principali : îndatorarea firmei și rentabilitatea economică. Fiecare din acești doi factori fac să intervină, pe a doua treaptă de analiză, alte rate explicative :

Figura 2.6. Schema de analiză a rentabilității financiare bazată pe efectul de levier

În acest sistem analitic, rata rentabilității financiare este rezultatul eficienței întregii activități comerciale, de exploatare și financiare a firmei, așa cum rezultă și din rela]ia :

rf =

unde, = rata rentabilității comerciale ;

= viteza de rotație a activului total ;

= gradul de îndatorare al întreprinderii.

Prin urmare, îmbunătățirea performanțelor financiare ale întreprinderii necesită :

Sporirea rentabilității activelor, creșterea eficienței folosirii acestora ;

Accelerarea rotației activelor, creșterea eficienței folosirii acestora;

Fundamentarea judicioasă a politicii financiare, care să permită întreprinderii valorificarea unor conjuncturi favorabile.

Pentru ca efectul de levier să acționeze favorabil, este necesar ca diferența (re – rd) să rămână pozitivă. În practica economică, această diferență evoluează mai întâi în manieră satisfăcătoare pentru a atinge la un moment dat valoarea maximă sau chiar negativă. Menținerea avantajelor generate de o rentabilitate economică mai mare decât costul capitalului împrumutat, respectiv a efectului de levier favorabil întreprinderii, necesită eforturi pe linia înnoirii permanente a produselor, a pătrunderii pe noi piețe, corelate cu intensificarea preocupărilor pentru asigurarea unui potențial tehnic și uman conform unei competiții tot mai intense.

2.4. Riscul de faliment

2.4.1. Definirea falimentului și a riscului de faliment

Falimentul și riscul de faliment sunt doua noțiuni cu înțeles econo-

mic diferit.Între cele două este o relație de proporționalitate , în sensul că riscul apariției falimentului este cu atât mai mare cu cât riscul de faliment este mai mare. Deci este o relație de direct proporționalitate.

Falimentul reprezinta o stare a unui debitor (întreprinzător,bancher,etc)

aflat in imposibilitatea de a mai onora obligatiile de plata catre creditori,stare declarată de către instanța judecatorească.Sub supraveghere judecătorească, se procedează la evaluarea patrimonială a falitului , la închiderea activului și la repartizarea veniturilor catre creditori,aceasta facându-se într-o anumită ordine stabilită de lege.

Riscul de faliment reprezintă probabilitatea ca un debitor (comerciant, industrias, bancher) ,ca din diverse motive , la un moment dat , in viitor să ajungă în faliment.

Diferența esențială dintre cele două notiuni este urmatoarea :falimentul se referă la o stare de fapt , este constatat , iar riscul de faliment se referă la o stare viitoare , probabila a unei întreprinderi , stare care poate fi chiar cea de faliment. Cauzele cele mai frecvente ale apariției falimentului sunt urmatoarele :

Accentuare concurenței interne și internaționale ;

Apariția unor produse de substituție ;

Pierderea unui client important ;

Falimentul unui furnizor important ;

Falimentul băncii cu care întreprindera avea relații financiare ;

Apariția unor reglementări noi în domeniul mediului ;

Scăderea continuă a cotației acțiunilor la bursă.

Din studii statistice s-a constatat că aceste cauze duc în proporție de cca. 51% la declanșarea unui faliment (Niculescu M., 1997).

2.4.2. Concepția financiară a bilanțului

Din punct de vedere financiar, bilanțul contabil creprezintă un inventar al averii societății comerciale, realizat în vederea reflectării valorii reale a patrimoniului. Această evaluare este cerută de către acționari, care sunt proprietarii întreprinderii și care vor să cunoască valoarea patrimoniului lor, iar pe de altă parte această evaluare este cerută de creditori, pentru care activul constituie gajul ultim pentru creanțele lor.

Evaluarea patrimoniului întreprinderii se face pornind de la informațiile contabile. Mărimea contabilă a patrimoniului pornește de la o evaluare fondată pe prețurile de achiziție și procedează la apropierea de valorile reale (valorile de piață), recurgând la corectarea valorilor fondate pe principiile contabile.

După definiția financiară, bilanțul este situația elementelor de activ ale întreprinderii. Metodele contabile de evaluare apreciază că acest bilanț reprezintă o imagine deformată în raport cu veritabila valoare a întreprinderii, așa cum ar rezulta din evaluări date de piață.

Evaluarea contabilă se face îndeosebi prin aplicarea metodei costurilor istorice, în perspectiva continuității activității de exploatare și având în vedere principiul prudenței.

Gradul de exigibilitate al unei datorii este în funcție de timpul care trebuie să se scurgă până la scadență. Capitalurile proprii sunt neexigibile. Datoriile pe termen lung (cu scadență mai mare de un an) sunt mai puțin exigibile decât datoriile pe termen scurt, a căror scadență este într-o perioadă mai mică de un an. Exigibilitatea globală a pasivului se apreciază în funcție de proporția capitalurilor proprii, a datoriilor pe termen lung (%TML) și a datoriilor pe termen scurt (DTS).

Structura bilan]ului financiar se bazează pe clasificarea activeleor și a pasivelor în funcție de lichiditate, respectiv exigibilitate.

Tabelul nr.2.3. Structura bilantului financiar

Este nevoie să se facă o serie de corecturi bilanțului contabil, pentru a-l transforma într-un bilanț financiar.

Analiza financiară necesită determinarea activului net corectat și prezentarea structurii activului și pasivului în funcție de criteriul lichidității, respectiv exigibilității. Analiza se face pornind de la bilanțul întocmit după repartizarea rezultatului. Principalele corecturi care se fac pentru constituirea bilanțului financiar sunt următoarele :

Eliminarea din activ a cheltuielilor de înființare, de cercetare, de dezvoltare și a cheltuielilor care se repartizează pe mai multe exerciții. Suma acestor cheltuieli se va scădea și din capitalurile proprii pentru a determina activului net corectat ;

Reintegrarea în activ și în pasiv a angajamentelor în afara bilanțului, cum ar fi de exemplu operațiunile de leasing și efectele comerciale scontate și neâncasabile. Leasingul se analizează ca o finanțare care se substituie unui împrumut pe termen lung și mediu ți trebuie corectat bilanțul în acest sens. Valoarea netă contabilă a imobilizărilor finanțate prin leasing se adaugă la valoarea imobilizărilor nete dinn activ, iar în pasiv vor crește datoriile pe termen lung.

Considerarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli ca datorii pe termen scurt ;

Ordonarea posturilor de activ în fucție de lichidarea lor reală, mai mare sau mai mică de un an și a posturilor de pasiv în funcție de exigibilitatea lor reală (neexigibile, exigibile peste mai mult de un an, exigibile cu mai puțin de un an).

2.4.3. Analiza riscului de faliment prin metoda ratelor

În analiza riscului de faliment se utilizează ratele de lichiditate, solvabile și ratele de structură financiară de pasiv.

1.Ratele de lichiditate și solvabilitate

Analiza lichiditții firmei urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile curente din resurse curente. Pe baza acestui indicator se face evaluarea riscului incapacității de plată pe termen scurt.

Lichiditatea curentă (Lc) arată măsura în care datoriile curente pot fi acoperite pe seama activelor curente. Compară ansamblul lichidităților potențiale, asociate activelor circulante cu ansamblul datoriilor scadente sub un an. Societățile bancare și de rating consideră că valoarea minim acceptabilă a acestui indicator este de 1,00, adică o corespondență deplină în acoperirea datoriilor pe termen scurt din active circulante. Sub nivelul minim firma se află în pericolul incapacității de plată. Valoarea maxim acceptată este de 2,00, peste acest nivel considerându-se că nu se utilizează corespunzător activelor curente, fiind alocate prea multe resurse permanente pentru finanțarea exploatării.

Lc = Lc =

Lichiditatea rapidă (Lr) exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități bănești. Lichiditatea rapidă exclude stocurile din mijloacele curente de plată, acestea constituind elementul cel mai lent sub aspectul gradului de lichiditate al activelor circulante. Indicatorul este puternic dependent de structura elementelor de calcul și viteza de transformare a lor. Valoarea minim acceptabilă a acestui indicator este de 0,6, sub acest nivel firma aflându-se în pericolul incapacității de plată. Valoarea maxim acceptabilă este de 1, peste acest nivel considerându-se că nu se utilizează corespunzător activele curente.

Lr =

Lichiditatea imediată (Li) apreciază măsura în care datoriile exigibile pot fi acoperite pe seama disponiobilită]ilor bănești. Pune în corespondență elementele cele mai lichide ale activului cu datoriile pe termen scurt.

Li =

Valoarea minim acceptabilă este de 0,2, sub acest nivel firma aflându-se în pericolul incapacității de plată, iar valoarea maxim acceptabilă este de 0,3. Peste acest nivel nu se utilizează corespunzător resursele disponibile. Aceste nivele au fost stabilite statistic, nu întotdeauna având relevanță. De asemenea, relevanța indicatorului depinde de structura elementelor. Rata de solvabilitate patrimonială reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen mediu și lung.

Solvabilitatea patrimonială (Sp) exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea obligațiilor pe termen mediu și lung, determinându-se cu relația :

Sp =

Unde, ITML – împrumuturi pe termen mediu și lung.

Acest indicator reflectă o situație favorabilă dacă are valori cuprinse între 40 – 60%. Limita inferioară este de 30%. Folosirea indicatorului este recomandată când întreprinderea este în stare de faliment și urmează să fie aplicată procedura de lichidare.

2.Rata autonomiei financiare

Această rată exprimă gradul de finanțare a elementelor de activ pe seama resurselor proprii. Poate fi calculată în două modalități:

Rata autonomiei financiare globale (rafg)

Rafg = * 100

Ponderea capitalului propriu, respectiv a obligațiilor în totalul pasivelor diferă de la o întreprindere la alta în funcție de politica financiară a acesteia. Tocmai de aceea este foarte dificil de stabilit valoarea optimă (de referință) a acestei rate. Se consideră satisfăcătoare pentru echilibrul financiar o rată rafg ≥ 33%.

Rata autonomiei financiare la termen (raft) este mai semnificativă decât precedenta deoarece aprecierile sunt mai precise prin luarea în considerare a capitalului permanent. Se calculează cu relațiile :

raft =

În acest caz, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent : raft ≥ 50%.

raft =

De data aceasta, autonomia financiară este asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ, cu obligațiile pe termen mediu și lung : raft ≥ 100%.

3.Rata de îndatorare (rt )

Măsoară ponderea obligațiilor în patrimoniul întreprinderii, calculându-se în următoarele variante :

Rata de îndatorare globală (r^g) măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul firmei :

r^g =

unde, Datorii totale = %TML + %TS + Obligații

Această rată trebuie să fie subunitară (2/3), îndepărtarea de 1 semnificând o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.

Rata de îndatorare la termen (r^t) se determină cu rela]iile :

r^t =

Valoarea acestei rate : r^t < 50% .

r^t =

Valoarea acestei rate: r^t < 100%.

4.Rata cheltuielilor financiare (rCF)

Măsoară ponderea cheltuielilor financiare din totalul cifrei de afaceri.

rCF =

Valoarea acestei rate : rCF ≤ 3%.

rCF =

Valoarea acestei rate : rCF < 50%.

2.4.4. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Această metodă vizează constituirea de modele pentru previzionarea riscului de faliment al firmei. Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare cu ajutorul ratelor. Aplicarea ei presupune obținerea pentru firmă a unui scor « Z » ca funcție liniară a unui ansamblu de rate, prin care se diferențiază firmele sănătoase de cele în dificultate.

Z = k1x1 + k2x2 + …..+ k0x0

Unde, k – coeficientul de pondere al ratelor

X – ratele implicate în analiză.

Metodele scorurilor cele mai des utilizate în analiza riscului de faliment sunt :

Modelul Conan & Holder

Modelul Altman

Modelul Băncii Centrale din Franța

Modelul Conan & Holder

Pentru întreprinderile industriale, modelul propus de Joel Conan și Michel Holder, elaborat pe un eșantion de 200 de firme franceze, are la bază următoarea funcție scor :

Z = 0,24×1 + 0,22×2 + 0,16×3 – 0,87×4 – 0,10×5

Unde, x1 =  ; x2 =  ; x3 =  ;

x4 =  ; x5 =

RBE – rezultatul brut al exploatării.

În funcție de valoarea scorului Z, se stabilește probabilitatea falimentului :

Tabelul 2.4.Valorile funcției Z și probabilitățile de faliment asociate

Pentru formele comerciale, modelul propus se fundamentează pe funcția scor :

Z = 0,0136×2 + 0,0197×3 + 0,0341×6 – 0,185×7 – 0,0158×8 – 0,0122

x6 =  ; x7 =  ; x8 =

Scorul pentru riscul de faliment al firmelor comerciale este dat în tabelul 2.5.

Tabelul 2.5.Valorile funcției Z și probabilitățile de faliment asociate

Modelul Altman

Modelul Altman a debutat în anii 1970, fiind capabil de previzionarea a peste 75% dintre falimentele firmelor la care a fost aplicat cu doi înainte de producerea acestora.

Modelul funcției scor este:

Z = 3,3×1 + 1,4×2 + 1,2×3 – 0,9×4 -0,6×5

x1 = x2 = x3 = x4 =  ; x5 =

Interpretarea rezultatului funcției scor este redată în tabelul 2.6.:

Tabelul 2.6.Interpretarea rezultatului funcției scor model Altman

Valorile funcției Z și probabilitățile de faliment asociate

Modelul Băncii Centrale din Franța

Modelul Băncii Centrale din Franța se poate aplică firmelor cu mai puțin de 500 de angajați.

Z = 0,255×1+2×2–0,824×3–5,212×4–0,698×5–1,164×6+7,06×7–1,408×8–85,544

X1 = rata cheltuielilor financiare

X2= rata de acoperire a capitalului investit din capitalul permanent

X3 = rata capacității de rambursare a datoriilor

Unde, CAF – capacitatea de autofinanțare

X4 = rata rentabilității comerciale

X5 = 360 – durata medie în zile a creditului furnizorilor

Unde, CMf – cumpărări de mărfuri

X6 = indicele de creștere a valorii adăugate

X7 = 360 – durata medie în zile a creditului clienților

X8 = rata investițiilor

Interpretarea funcției scor este următoarea :

Tabelul 2.7.Interpretarea rezultatelor funcției scor , model Banca Centrală Franța

Valorile funcției Z și probabilitățile de faliment asociate

Modelele scorurilor completează celelalte metode de analiză a riscului de faliment.

CAPITOLUL 3.

ANALIZA RISCURILOR LA S.C.BÎRZAVA S.A.

3.1.Date de identificare

SC Bîrzava S.A. este o societate comercială, pe acțiuni , de mică care funcționează în baza Legii nr. 31/1991, modificată și republicată. Este o societate mică, cu un numar de 15 angajați și prestează servcii în domeniul auto. Societatea își desfășoară activitatea sub îndrumarea Adunării Generale a Acționarilor, iar între două ședințe ale acesteia activitatea comercială este condusă de către Consiliul de Administrație, care deleagă atribuții unui comitet director. Sediul social al societății este în orașul Bocșa, str.Carpați nr.5, județul Caraș-Severin. Este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub numărul J11/163/1991.Societatea Bîrzava S.A. este înregistrată în scopuri de TVA, având atributul fiscal RO.Codul de înregistrare fiscală al societătii este: 1075915. Societatea are subscris și vărsat un capital social în sumă de 238.110 RON, care este împărțit în acțiuni nominative în valoare de 2,5 RON / acțiune , acțiuni care sunt tranzacționate pe piața extrabursieră Rasdaq. Pentru operațiuni financiare, societatea are deschise conturi la două banci comerciale. Activitatea societății se desfășoară în spații deținute în proprietate de către aceasta, spații care cuprind platforme betonate destinate parcării autovehiculelor, hale de reparații și intreținere și căi de acces.

Deservește , în principal, zonele limitrofe orașului Bocșa oferind consumatorilor din această zonă majoritatea seviciilor sale.

3.2. Istoricul activității

S.C. Bîrzava S.A. s-a înființat în anul 1991 pe scheletul fostei întreprinderi de stat Autobaza T.A. ,Bocșa. Ea a fost înființată prin hotărâre de guvern și și-a desfășurat activitatea în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, modificată și republicată. La început capitalul social era integral de stat însa în timp, în urma mai multor etape de privatizare capitalul social a devenit integral privat. Anul privatizării totale a fost 2000. Acțiunile au fost achiziționate de către trei acționari semnificativi care dețin 75% din capitalul social. Activitatea de bază , la înființare a fost transportul auto de marfă și persoane în trafic intern. Ulterior, societatea și-a diversificat activitatea . Până în anul 2004 societatea a efectuat, cu autovehicule achiziționate în sistem leasing , transport internațional de marfă. Pe perioada 2004-2009 ,S.C. Bîrzava S.A., datorită unor probleme financiare, datorate pierderii unor mari segmente de piață, a intrat în procedura de insolvența în urma căreia a pierdut spații, mijloace de transport, și angajați. Prin activitatea sa și prin vânzarea de active, în 2009 s-a reușit ieșirea din insolvența și continuarea activității.

3.3. Obiectul de activitate si organizarea

Principalul obiect de activitate înscris în actul constitutiv al societății este : Transport urban , suburban și metropolitan de călători, cod CAEN 4931. Pe lângă acesta, societatea mai desfășoară și alte activități anexe, aducătoare de venituri și anume :

Inspecții Tehnice Auto ( I.T.P.) la toate tipurile de autovehicule;

Reparații auto în sistem service ;

Montaj și verificare aparate tahograf și limitatoare de viteză;

Transport turistic cu asigurarea de servicii suplimentare (cazare, masă , vizitare de obiective, etc.).

Ponderea în totalul veniturilor societății o reprezintă transporturile. Societatea este licențiată de către Autoritatea Rutieră Română să efectueze transporturi de persoane în trafic intern pe bază de bilete, pe bază de convenții cu persoane juridice și pe bază de comenzi ocazionale. Cursele ocazionale se fac la solicitarea unor beneficiari pentru diverse ocazii sau se inițiază de către societate pentru vizitarea unor obiective turistice sau religioase. Acest tip de transport a luat amploare în ultima vreme ca urmare a cererii de pe piața. Pentru celelalte tipuri de activități societatea este de asemenea autorizată de către Registrul Auto Român (R.A.R. ). Aceste servicii se efectuează în spații, proprietatea societății, utilate conform normelor europene pentru acest tip de activități. În actul constitutiv societatea are inserate mai multe activități și managementul acesteia are permanent în vedere diversificarea activității acesteia în vederea obținerii de venituri suplimentare. Deasemenea departamentul de marketing al societății caută noi modalități de impunere pe piață cu activitățile vechi și cu altele noi.

Departamentul financiar – contabil, subordonat directorului general, coordonează activitatea economico-financiară a societății, stabilește circuitul documentelor financiar-contabile în interiorul societății, supraveghează și aplică prvederile Legii nr.82 în ținerea contabilității societății. Acest department are un director economic și angajați în subordine care execută directivele acestui department. Asigură relația cu unitățile bancare urmărind situația plăților și încasărilor firmei. Datorită faptului că societatea este de dimensiuni mici, departamentul financiar- contabil are ca atribuții și problemele de personal.

Departamentul de execuție și exploatare auto este subordonat directorului general și are ca atribuții în organizarea activității de întreținere și reparații precum și a celei de exploatare a autovehiculelor.

Departamentul de marketing este condus de către un director de marketing. Relațiile sunt ierarhice cu directorul general, funcționale cu ceilalți directori de department din cadrul societății și de reprezentare cu toți colaboratorii sau potențialii clienți ai firmei. Are ca srcină, promovarea imaginii firmei, elaborarea strategiilor de marketing , coordonarea campaniilor de marketing. Acest department asigură promovarea produselor și serviciilor societății, realizează cercetări de piață pe care apoi le propune pentru analiză, urmărește asigurarea planului de vânzări și profit, calitatea relației cu furnizorii și cu beneficiarii serviciilor societății. Acesta reprezintă firma față de furnizori și clienți, întocmește rapoarte de vânzari pe produse /servicii/ furnizori.

Dezvoltarea cu success a unei organizații depinde de modul în care managementul înțelege rolul și importanța organizării și planificării atât la nivel de organizație, cât și la nivel de departamente.

3.4. Mediul economic , politic, tehnologic, social

S.C. Bîrzava S.A., în activitatea sa de prestator de servicii în domeniul auto, pe piața local, are parteneri de afaceri (furnizori de materii prime și materiale) firme din județ și din țara. Pentru desfășurarea activității, societatea achiziționează combustibil, piese auto, anvelope, alte materiale de diverse tipuri pentru procesul tehnologic. Colaborarea cu furnizorii este pe bază de contracte cu clauze ferme de livrare, termene și modalități de plată. Ponderea achizițiilor o constituie combustibilul, elementul cu procentul cel mai mare în cheltuiala societății. Clienții societății, indiferent de poziția lor geografică, de poziția lor socială (în cazul persoanelor fizice) se pot baza pe o gamă largă de servicii, prestate în condiții de calitate, recunoscute pe piața internă. Aceștia sunt atât personae fizice, cât și personae juridice. Societatea deține pe piața locală un segment important datortiă faptului că majoritatea activităților desfășurate (I.T.P., reparații auto, transport auto, verificări tahografe) au ca beneficiari personae fizice și juridice din zonă. Doar activitatea de transport persoane prin curse ocazionale și verificările aparatelor tahograf și a limitatoarelor de viteză au ca beneficiari și clienți de pe piața internă (națională ). Serviciile societății sunt oferite direct către beneficiari, de către serviciul comercial al acesteia sau prin alte personae (intermediari ) , pe bază de contracte comerciale specifice acestui tip de activități.

De-a lungul timpului activitatea firmei a fost influențată de toate schimbarile din exteriorul ei, astfel încat s-au produs modificări serioase asupra activității firmei. Factorii externi care au determinat schimbări în activitatea firmei au fost cei din macromediul de marketing. Macromediul de marketing are urmatoarele component: mediul demografic, mediul economic, mediul tehnologic, mediul natural și fizico-geografic, mediul politic, mediul juridic și mediul cultural. Dacă ar fi să le luăm pe toate aceste componente în parte am putea evidenția, spre exemplu, că activitatea firmei a înregistrat o scădere cu circa 25% în anul 2013, datorită problemelor apărute în mediul economic din România datorate crizei mondiale și datorită instabilității politice și nesiguranța unui loc de muncă pentru populația țarii.

Chiar dacă S.C. Bîrzava S.A. este o firmă mică și oferă servicii cu precădere pe piața locală, aceste probleme au influențat și acest mediu.Cu alte cuvinte, societatea a fost supusa mai multor riscuri, riscuri care au dus in anul 2004 la starea de insolventa, aproape de faliment.

O altă cauză a modificărilor activității firmei este datorată scimburilor culturale care se petrec în prezent, datorită migrației persoanelor în străinătate, care produc modificari culturale pe plan local, astfel încât se poate ajunge în viitor la o uniformizare a pieței.

Progresul tehnologic afectează și el activitatea firmei , acest lucru se poate observa în sectoarele firmei unde s-au făcut achiziții de utilaje și aparate moderne care sunt mult mai rapide decat cele vechi, toate acestea pentru a face față concurenței și ritmului tot mai rapid de viață al societății. Concret, autobuzele achiziționate de pe piața externă , deși utilizate, oferă condiții și fiabilitate net superioare celor deținute, de producție internă. Toate aceste elemente modifică semnificativ activitatea firmei atât în bine cât și în rău.

3.5. Analiza riscului de exploatare

Riscul de exploatare exprimă incapacitatea întreprinderii de a se adapta în cel mai scurt timp și cu cele mai reduse costuri la schimbările intervenite în mediul său exterior.

Riscul de exploatare se apreciază pe baza pragului de rentabilitate (punct critic) de exploatare, care presupune separarea cheltuielilor de exploatare în rate fixe și variabile. Rezultatul separării cheltuielilor de exploatare este prezentat în tabelul 3.1.

Datele din tabel sunt preluate din anexa 2(Contul de profit și pierderi ).

Tabelul 3.1.Cheltuieli fixe și variabile

– lei –

Analiza riscului de exploatare este prezentată în tabelul nr.3.2.

Tabelul nr.3.2.

Analiza riscului de exploatare

Pe baza datelor prezentate, se desprind următoarele concluzii :

Marja de siguranță în cele două perioade estenegativă, ceea ce relevă că întreprinderea nu reușeșțte să realizeze venituri mai mari decât nivelul aferent punctului critic ;

Indicele de siguranță este de – 11,53% în anul 2013, reprezentând un nivel de risc de exploatare mare; în anul 2014 valoarea acestuia este de -26,31%, ceea ce sugerează că riscul de exploatare aferent activității întreprinderii este si mai mic. Tendința de scădere a nivelului indicatorului (în 2014 față de 2013), precum și scăderea marjei de siguranță reprezintă evoluții nefavorabile, fiind necesare măsuri de ameliorare a sensului acestei dinamici a nivelului indicatorilor.

Coeficientul de elasticitate în anii 2013 și 2014 înregistrează valorile următoare : -7,66 și -2,80, motiv pentru care rezultă că în cei doi ani de activitate riscul de exploatare este mare.

Societatea atinge punctul critic, respectiv își acoperă cheltuielile totale după aproximativ 13,5 luni de activitate în anul 2013, 18,2 luni în anul 2014. Astfel, profitul care să asigure siguranța în fața riscului de activitate se poate asigura în perioadele menționate mai sus.

În concluzie, din calculele făcute se constată că firma Bîrzava S.A. se găsește într-o situație instabilă deoarece cifra de afaceri se situează sub pragul de rentabilitate.

3.6. Analiza riscului financiar

La analiza riscului financiar se poate utiliza : pragul de rentabilitate financiar : CApr = acesta fiind analizat prin aceeași indicatori ca și în cazul riscului de exploatare: marjă de siguranță, indice de siguranță și momentul realizării pragului de rentabilitate.

Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate financiar – tabelul 3.3.

Tabelul 3.3.

Analiza riscului financiar lei

Pe baza datelor prezentate, se desprind următoarele concluzii :

Unica diferență între pragul de rentabilitate de exploatare și cel financiar este suplimentarea cheltuielilor fixe cu dobânzile plătite de întreprindere, considerându-se că cheltuielile cu dobânzile nu sunt sensibile la variația volumului producției, având un caracter relativ constant, dependent de structura financiară a întreprinderii.

Nivelul veniturilor aferent pragului de rentabilitate este mai ridicat (991.040 lei în anul 2014, față de 742.575 lei în anul 2013), ceea ce sugerează că întreprinderea este afectată de riscul financiar, având în structura sa financiară datorii ce generează cheltuieli cu dobânzile.

Astfel, marja de siguranță este mai mică decât în cazul pragului de rentabilitate de de exploatare. Cei doi ani analizați nu inregistrează creșteri deosebite, iar din analiza datelor financiare rezultă ca cei doi ani au fost încheiați cu profit ,însă societatea este pasibilă de riscul financiar mediu.

Nivelul veniturilor aferent pragului de rentabilitate este atins în 406,8 zile în anul 2012 și în 488,54 zile în anul 2014, evidențiind astfel, prin creșterea acestei perioade, o creștere a probabilității de apariție a riscului financiar. Coeficientul de elasticitate ia valori mai mari decât în cazul pragului de rentabilitate de exploatare. Astfel, în anul 2013 riscul financiar al întreprinderii poate fi considrat mai mic, dar cu o tendință de agravare. În 2014, firma înregistrează un risc financiar mai mare.

3.7. Analiza riscului de faliment

Analiza riscului de faliment prin metoda ratelor

Pentru calculul ratelor este necesară transformarea bilanțului contabil în bilanț financiar. Se vor face corecturile de rigoare bilanțului contabil (anexa 1).

Bilanțul financiar este prezentat în tabelul 3.4.

Tabelul 3.4.

Bilanț financiar

– lei-

Principalele rate care trebuiesc analizate sunt ratele de lichiditate și solvabilitate, rata autonomiei financiare, rata de îndatorare și rata cheltuielilor financiare.

Ratele de lichiditate

Ratele de lichiditate măsoară capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor pe care le are pe termen scurt.

Pentru calculul ratelor se întocmește tabelul 3.5.

Tabelul 3.5.

Lichiditatea

-mii lei-

Pe baza datelor prezentate, se desprind următoarele concluzii 

Lichiditatea curentă în anul 2013 se încadrează în nivelul optim al acestei rate. Capacitatea întreprinderii de a-și plăti obligațiile pe termen scurt din active circulante este bună. Spre deosebire de acest an, în anul 2014, lichiditatea curentă este mai mică decât 1, ceea ce înseamnă că întreprinderea nu-și poate plăti datoriile pe termen scurt ajunse la scadență.

În anul 2014, lichiditatea rapidă fiind de 0,48, este mai mică decât nivelul optim al acestei rate, ceea ce semnifică faptul că întreprinderea înregistrează fie o utilizare ineficientă a creanțelor (dificultăți în încasarea lor), fie o utilizare ineficientă a disponibilităților (lipsa strategiilor de utilizare a acestora). În anii 2013, 2014 acest indicator prezintă o situație bună, având ca rezultat creșterea capacității întreprinderii de a-și onora obligațiile din creanțe și disponibilități.

Nivelul indicatorului lichidității imediate nu are valori cuprinse între 0,2 – 0,3 pentru nici unul din anii de referință. Întreprinderea analizată nu are capacitatea de a-și plăti datoriile imediate deoarece disponibilitățile de care dispune sunt foarte mici.

Rata de solvabilitate

Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen mediu și lung, deci de a asigura resurse bănești capabile să susțină continuitatea exploatării.

Tabelul 3.6.

Solvabilitatea

– lei-

Pe baza datelor prezentate, se desprind următoarele concluzii:

În anul 2013, rata de solvabilitate patrimonială înregistrează un nivel favorabil pentru întreprindere. Ea poate să-și acopere obligațiile pe termen mediu și lung din capitalul social. În anul 2014, societatea are împrumuturi pe termen mediu și lung,puțin mai mari deci solvabilitatea patrimonială este mai mica , adică 71%.

În perioada analizată , societatea înregistrează un nivel peste bun de solvabilitate, putând să-și plătească datoriile pe termen lung din capitalul social într-o proporție mai mare.

Rata îndatorării financiare

Măsoară ponderea obligațiilor în patrimoniul întreprinderii.

Tabelul 3.7.

Rata de îndatorare

– lei-

Pe baza datelor prezentate anterior, se desprind următoarele concluzii :

Rata de îndatorare globală înregistrează valori pozitive când este cât mai îndepărtată de 100%, acest lucru semnificând o reduere a îndatorării firmei și o creștere a autonomiei financiare. În cei doi ani de activitate, firma înregistrează un nivel al îndatorării nu foarte ridicat. În anul 2014 se observă o creșteresc a acestei rate, semn că datoriile totale au o pondere mai mare în total pasiv.

Rata de îndatorare la termen (1) în anul 2013, indică o situație favorabilă pentru întreprindere. Gradul de îndatorare la termen scăzut permite întreprinderii să apeleze la împrumuturi pe termen mediu și lung, fără ca riscul financiar să atingă un nivel ridicat.

Rata de îndatorare la termen (2) trebuie să fie mai mică decât 100. Împrumuturile nu pot fi finanțate în întregime din capitalul propriu. firma poate contracta și alte împrumuturi.

B) Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Modelul Conan & Holder

Modelul propus de Joel Conan și Michel Holder, elaborat pe un eșantion de 200 firme franceze, are la bază următoarea funcție scor :

Z = 0,24×1 + 0,22×2 + 0,16×3 – 0,87×4 – 0,10×5

Unde, x1 =  ; x2 = x3 =

x4 x5 =

RBE – rezultatul brut al exploatării

În funcție de valoarea scorului Z, se stabilește probabilitatea falimentului:

Tabelul 3.8.

Valorile funcției Z și probabilitatea de faliment asociate

Tabelul 3.9.

Modelul Conan & Holder

– lei –

Pe baza datelor prezentate, se desprinde următoarea concluzie:

Având în vedere că încei doi ani valoarea funcției Z este cuprinsă între [0,2], probabilitatea de faliment a firmei este de 75% – 80%. Întreprinderea se află într-o zonă cu risc mare de faliment, în cei doi ani de activitate analizați.

4.3.4. ANALIZA DINAMIC~ A RISCULUI DE FALIMENT

%n analiza dinamic@ a riscului de faliment se utilizeaz@ bilan]ul func]ional al ^ntreprinderii. Acesta se ob]ine pe baza corecturilor aplicate bilan]ului contabil (anexa 1).

Tabelul 4.14.

Bilan]ul func]ional

-mii lei-

A) Fondul de rulment func]ional

Tabelul 4.15

Fondul de rulment func]ional

-mii lei-

Pe baza datelor prezentate anterior, se desprind urm@toarele concluzii :

%n anul 2000fondul de rulment este pozitiv, ceea ce %nseamn@ c@ exist@ un excedent al lichidit@]ilor poten]iale asupra exigibilit@]ilor poten]iale. Resursele permanente au fost utilizate pentru finan]area activelor imobilizate brute ^n propor]ie de 55%, iar pentru finan]area activelor circulante ^n propor]ie de 45%.

%n anii 2001 }i 2002, fondul de rulment este negAtiv (Ac<DTS), ceea ce ^nseamn@ c@ activele circulante ^n lichidit@]i nu acoper@ datoriile pe termen scurt. o parte a activelor imobilizate sunt acoperite tot din DTS. Aceast@ stare reflect@ un dezechilibru financiar la nivelul ^ntreprinderii. %n anul 2001, ^ntreprinderea nu a contractat deloc ^mprumuturi pe termen mediu }i lung, ceea ce a restr$ns valoarea capitalului permanent la nivelul capitalului propriu. Activele imobilizate brute au sc@zut ^n 2001 fa]@ de 2000, dar ^ntr-o propor]ie mai mic@ dec$t a sc@zut capitalul permanent.

%n anul 2002, valoarea activelor imobilizate a crescut din nou (de la 12.676.205 mii lei la 14.231.143 mii lei) }i valoarea capitalului permanent s-a diminuat }i mai mult. Acest lucru a determinat un nivel al fondului de rulment de -5.846.910 mii lei.

B) Necesarul de fond de rulment

Tabelul 4.16.

Necesarul de fond de rulment

-mii lei-

Pe baza datelor prezentate, se desprind urm@toarele concluzii :

%n anul 2000, NFR > 0 (active ciclice > pasive ciclice). NFR pozitiv semnific@ faptul c@ exist@ un surplus de active ciclice ^n raport cu pasivele ciclice, adic@ un surplus de nevoi temporare fa]@ de resursele temporare. Pasivele ciclice sunt alc@tuite doar din datoriile pe termen scurt deoarece firma nu are credite de trezorerie.

%n urm@torii ani, NFR ^nregistreaz@ valori negative, ceea ce ^nseamn@ c@ activele ciclice < pasivele ciclice. Exist@ un surplus de resurse temporare ^n raport cu nevoile temporare.

C) Rela]iile de trezorerie

Tabelul 4.17.

Trezoreria

-mii lei-

Pe baza datelor prezentate, se desprind urm@toarele concluzii :

%n to]i cei trei ani trezoreria este pozitiv@, adic@ FR > NFR. %n 2001, trezoreria a crescut fa]@ de 2000 cu 2.102 mii lei, iar ^n 2002 aceasta a sc@zut, ajung$nd la nivelul de 145.849 mii lei. Cu toate c@ ^n 2001 }i ^n 2002, fondul de rulment }i necesarul de fond de rulment au ^nregistrat valori negative, diferen]a lor este pozitiv@.

%n optica func]ional@, echilibrul financiar este respectat dac@ : FRNG > NFR; aceasta implic@ un sold pozitiv de trezorerie: T > 0. Deci, fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finan]area necesarului de fond de rulment, ci }i pentru asigurarea unei trezorerii care s@-i permit@ efectuarea de plasamente }i de]inerea unor disponibilit@]i. Capitalul permanent asigur@, ^n acest caz, finan]area stabil@ a :

ansamblului imobiliz@rilor ;

mecesarului de fond de rulment din exploatare }i din afara exploat@rii ;

lichidit@]i excedentare.

O asemena structur@ financiar@ apare la prima vedere favorabil@ ^n termeni de echilibru financiar, respectiv de risc. Pe termen scurt pot ap@rea unele dificult@]i financiare dac@ anumite resurse de trezorerie au termene scurte de plat@. Dar o astfel de situa]ie nu poate s@ genereze probleme grave de solvabilitate, eoarece negocierea unui nou credit sau realizarea unor active, ar trebui s@ permit@ ^ntreprinderii s@ treac@ peste dificult@]ile evocate.

4.4. CONCLUZII GENERALE

Orice ^ntreprindere, prin activitatea pe care o desf@}oar@, este supus@ unui risc. Acesta ^}i pune amprenta asupra activit@]ii firmei, }i deci asupra rentabilit@]ii scontate a se ob]ine.

La nivel de firm@, un prim risc care trebuie evaluat este riscul de exploatare. Acesta reprezint@ incapacitatea ^ntreprinderii de a se adapta la timp }i cu cel mai mic cost la varia]iile mediului. Pe cei trei ani de activitate, S.C. ENERGOCONSTRUC[IA S.A. a atins diferite niveluri ale riscului de exploatare. Astfel, marja de siguran]@ ^n cele trei perioade este pozitiv@, ceea ce relev@ c@ ^ntreprinderea reu}e}te s@ realizeze venituri mai mari dec$t nivelul aferent punctului critic. Conform valorilor ^nregistrate de indicele de siguran]@, ^ntreprinderea prezint@ un risc de exploatare relativ mic ^n primii doi ani analiza]i. Nu acela}I lucru se poate spune }i despre anul 2002, c$nd nivelul riscului de exploatare la nivel de ^ntreprindere atinge un nivel normal, crescut fa]@ de 2000 }i 2001.

Tendin]a de sc@dere a nivelului indicatorului (^n 2002 fa]@ de 2001), precum }i sc@derea marjei de siguran]@ reprezint@ evolu]ii nefavorabile, fiind necesare m@suri de ameliorare a sensului acestei dinamici a nivelului indicatorilor.

Acelea}i rezultate vor fi ob]inute }i ^n cazul ^n care analiza se face dup@ coeficientul de elasticitate, adic@ ^n primii doi ani riscul minim, iar apoi ^nregistreaz@ o cre}tere.

Societatea atinge punctul critic, respectiv ^}i acoper@ cheltuielile totale dup@ aproximativ nou@ luni de activitate ^n anul 2000, opt luni ^n anul 2001 }i zece luni ^n anul 2002. Astfel, p$n@ la sf$r}itul anului, ^ntreprinderea lucreaz@ pe profit.

Este evident c@ pentru S.C. ENERGOCONSTRUC[IA A.S., situa]ia a devenit nefavorabil@ ^n anul 2002 deoarece riscul de exploatare a crescut.

Un alt risc la care este supus@ firma este riscul financiar. Acesta caracterizeaz@ variabilitatea indicatorilor de rezultate sub inciden]]]a structurii financiare a firmei. Riscul financiar a fost evaluat tot cu ajutorul pragului de rentabilitate, unica diferen]@ ^ntre pragul de rentabilitate de exploatare }i cel financiar fiind suplimentarea cheltuielilor fixe cu dob$nzile pl@tite de ^ntreprindere, consider$ndu-se c@ cheltuielile cu dob$nzile nu sunt sensibile la varia]ia volumului produc]iei, av$nd un caracter relativ constant, dependent de structura financiar@ a ^ntreprinderii.

Nivelul veniturilor aferent pragului de rentabilitate este mai ridicat dec$t la riscul de exploatare, ceea ce sugereaz@ c@ ^ntreprinderea este afectat@ de riscul financiar, av$nd ^n structura sa financiar@ datorii ce genereaz@ cheltuieli cu dob$nzile.

Astfel, marja de siguran]@ este mai mic@ dec$t ^n cazul pragului de rentabilitate de exploatare, iar indicele de siguran]@ se ^ncadreaz@ ^ntre 110% ^n anul de baz@, 123% ^n anul 2001 }i 108% ^n anul 2002. Cunosc$nd o tendin]@ de cre}tere de la anul 2000 la anul 2001, rezult@ o ^mbun@t@]ire a situa]iei de la o perioad@ la alta. %n anul 2000, riscul financiar este mediu, ^n 2001 este sc@zut, iar ^n 2002 riscul de exploatare este foarte ridicat.

Nivelul veniturilor aferent pragului de rentabilitate este atind ^n 325 zile ^n anul 2000 }i ^n 292 zile ^n anul 2001, eviden]iind astfel, prin reducerea acestei perioade, o reducere a probabilit2]ii de apari]ie a riscului financiar. %n anul 2002, punctul mort este atins ^n 333 zile, ceea ce ^nseamn@ un risc financiar ridicat.

Coeficientul de elasticitate ia valori mai mari dec$t ^n cazul pragului de rentabilitate de exploatare, dar se situeaz@ sub nivelul minim pentru anul 2001. Astfel, ^n anul 2000 riscul financiar al ^ntreprinderii poate fi considerat normal, dar cu o tendin]@ de agravare. %n 2001, firma ^nregistreaz@ un risc financiar minim. Situa]ia devine nefavorabil@ ^n anul 2002, C$nd coeficientul de elasticitate atinge un nivel foarte ridicat fa]@ de limita maxim@, riscul financiar fiind foarte mare.

Analiza riscului de faliment la S.C. ENERGOCONSTRUC[IA S.A. s-a f@cut at$t static, c$t }i dinamic. Analiza static@ s-a efectuat pe baza metodei ratelor }i cea a scorurilor. Prin metoda ratelor s-a avut ^n vedere lichiditatea, solvabilitatea, autonomia financiar@ }i ^ndatorarea firmei. Ratele de lichiditate m@soar@ capacitatea ^ntreprinderii de a face fa]@ obliga]iilor pe care le are pe termen scurt.

Lichiditatea curent@ ^n anul 2000 se ^ncadreaz@ ^n nivelul optim al acestei rate. Capacitatea ^ntreprinderii de a-}i pl@ti obliga]iile pe termen scurt din active circulante e buna. Spre deosebire de acest an, ^n anii 2001, 2002 lichiditatea curent@ este mai mic@ dec$t nivelul optim, ceea ce ^nseamn@ c@ ^ntreprinderea nu-}i poate pl@ti datoriile pe termen scurt ajunse la scaden]@.

%n anul 2001, lichiditatea rapid@ este mai mic@ dec$t nivelul optim al acestei rate, ceea ce semnific@ faptul c@ ^ntreprinderea ^nregistreaz@ fie o utilizare ineficient@ a crean]elor (dificult@]i ^n ^ncasarea lor), fie o utilizare ineficient@ a disponibilit@]ilor (lipsa strategiilor de utilizare a acestora). %n anii 2000, 2002 acest indicator prezint@ o situa]ie bun@, av@nd ca rezultat cre}terea capacit@]ii ^ntreprinderii de a-}i onora obliga]iile din crean]e}i disponibilit@]i.

Nivelul indicatorului lichidit@]i imediate nu are valori cuprinse ^ntre valorile considerate optime pentru nici unul din anii de referin]@. %ntreprinderea analizat@ nu are capacitatea de a-}i pl@ti datoriille imediate deoarece disponibilit@]ile de care dispune sunt foarte mici.

Rata de solvabilitate reflect@ capacitatea ^ntreprinderii de a-}i onora obliga]iile pe termen mediu }i lung, deci de a asigura resurse b@ne}ti capabile s@ sus]in@ continuitatea exploat@rii.

%n anul 2000, rata de solvabilitate patrimonial@ ^nregistreaz@ un nivel favorabil pentru ^ntreprindere. Ea poate s@-]i acopere obliga]iile pe termen mediu }i lung din capitalul social. %n anul 2001, societatea nu are deloc ^mprumuturi pe termen mediu }i lung, deci solvabilitatea patrimonial@ este 100%.

%n anul 2002, ea ^nregistreaz@ un nivel peste cel optim, put$nd s@-}i pl@tesc@ datoriile pe termen lung din capitalul social ^ntr-o propor]ie mai mare.

Rata autonomiei financiare exprim@ gradul de finan]are a elementelor de activ pe seama rsurselor proprii.

%n nici unul din cei trei ani, rata autonomiei financiare globale nu se ^ncadreaz@ ^n nivelul optim. Capitalul propriu de]ine o pondere mai mic@ de 30% din totalul resurselor, ceea ce ^nseamn@ c@ ^ntreprinderea nu prezint@ garan]ii pentru a beneficia de noi credite.

Rata autonomiei financiare la termen (ponderea capitalului propriu ^n capitalul permanent) ^nregistreaz@ niveluri favorabile ^n 2001 }i 2002. ^n anul 2001, aceast@ rat@ este de 100%, ceea ce ^nseamn@ c@ firma nu a contractat ^mprumuturi, capitalul propriu fiind egal cu cel permanent. %n anul 2002 capitalul propriu reprezint@ mai mult de jum@tate din capitalul permanent, situa]ia fiind favorabil@ pentru firm@.

Rata autonomiei financiare la termen (ponderea capitalului propriu ^n ^mprumuturile pe termen mediu }i lung) trebuie s@ fie mai mare dec$t 100%. Acest lucru se ^nt$mpl@ ^n anul 2002. %mprumuturile pe termen mediu }i lung pot fi acoperite din capitalul propriu, firma beneficiind de o autonomie financiar@ la termen foarte mare. %n anul 2000, ^ntreprinderea nu-}i poate acoperi ^mprumuturile din capitalul propriu.

Rata de ^ndatorare m@soar@ ponderea obliga]iilor ^n patrimoniul ^ntreprinderii.

%n cei trei ani de activitate, firma ^nregistreaz@ un nivel al ^ndator@rii foarte ridicat. %n anul 2001 se observ@ o sc@dere a acestei rate, semn c@ datoriile totale au o pondere mai mic@ ^n total pasiv.

Rata de ^ndatorare la termen (ponderea %TML ^n capitalul permanent) ^n anul 2002, indic@ o situa]ie favorabil@ pentru ^ntreprindere. Gradul de ^ndatorare la termen sc@zut permite ^ntreprinderii s@ apeleze la ^mprumuturi pe termen mediu }i lung, f@r@ ca riscul financiar s@ ating@ un nivel ridicat. %n anul 2000, situa]ia este schimbat@ ^ntruc$t firma are un nivel al ^ndator@rii mare. Acest lucru semnific@ faptul c@ ea nu se poate ^ndatora mai mul t dec$t este deja.

Rata de ^ndatorare la termen (ponderea %TML ^n capitalul propriu) trebuie s@ fie mai mic@ dec$t 100%. %n anul 2000, situa]ia ^n care se g@se}te firma este una defavorabil@. %mprumuturile nu pot fi finan]ate ^n ^ntregime din capitalul propriu. ^n anul 2001 neexist$nd ^mprumuturi pe termen mediu }i lung, nu exist@ nici ^ndatorare. %n anul 2002, firma poate s@-}i finan]eze ^mprumuturile din capitalul propriu, ea put$ndu-}i contracta }i alte ^mprumuturi.

Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor expune o situa]ie foarte clar@ asupra firmei S.C. ENERGOCONSTRUC[IA S.A. se afl@ ^ntr-o zon@ cu risc mare de faliment, ^n to]i cei trei ani de activitate analiza]i.

Analiza dinamic@ a riscului de faliment s-a f@cut pe baza indicatorilor de echilibru : fondul de rulment, necesarul de fond de rulment }i trezorerie.

%n anul 2000, fondul de rulment este pozitiv, ceea ce ^nseamn@ c@ exist@ un excedent al lichidit@]ilor poten]iale asupra exigibilit@]ilor poten]iale.

%n anii 2001 }i 2002, fondul de rulment este negativ (Ac < DTS), ceea ce ^nseamn@ c@ activele circulante ^n lichidit@]i nu acoper@ datoriile pe termen scurt. O parte a activelor imobilizate sunt acoperite tot din DTS. Aceast@ stare reflect@ un dezechilibru financiar la nivelul ^ntreprinderii. %n anul 2001, ^ntreprinderea nu a contractat deloc ^mprumuturi pe termen mediu }i lung, ceea ce a restr$ns valoarea capitalului permanent la nivelul capitalului propriu. Activele imobilizate brute au sc@zut ^n 2001 fa]@ de 2000, dar ^ntr-o propor]ie mai mic@ dec$t a sc@zut capitalul permanent.

%n anul 2002, valoarea activelor imobilizate a crescut din nou }i valoarea capitalului permanent s-a diminuat }i mai mult. Acest lucru a determinat un nivel al fondului de rulment de -5.846.910 mii lei.

%n anul 2000, NFR > 0 (active ciclice > pasive ciclice). NFR pozitiv semnific@ faptul c@ exist@ un surplus de active ciclice ^n raport cu pasivele ciclice, adic@ un surplus de nevoi temporare fa]@ de resursele temporare. Pasivele ciclice sunt alc@tuite doar din datoriile pe termen scurt deoarece firma nu are credite de trezorerie.

%n urm@torii ani, NFR ^nregistreaz@ valori negative, ceea ce ^nseamn@ c@ activele ciclice < pasivele ciclice. Exist@ un surplus de resurse temporare ^n raport cu nevoile temporare.

%n to]i cei trei ani analiza]i, trezoreria este pozitiv@, adic@ FR > NFR. %n 2001, trezoreria a crescut fa]@ de 2000, iar ^n 2002 aceasta a sc@zut. Cu toate c@ ^n 2001 }i ^n 2002, fondul de rulment }i necesarul de fond de rulment au ^nregistrat valori negative, diferen]a lor este pozitiv@.

%n optica func]ional@, echilibrul financiar este respectat dac@ : FRNG > NFR; aceasta implic@ un sold pozitiv de trezorerie: T > 0. Deci, fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finan]area necesarului de rulment, ci }i pentru asigurarea unei trezorerii care s@-i permit@ efectuarea de plasamente }i de]inerea unor disponibilit@]i. Capitalul permanent asigur@, ^n acest caz, finan]area stabil@ a : ansamblului imobiliz@rilor ; mecesarului de fond de rulment din exploatare }i din afara exploat@rii }i a lichidit@]ii excedentare.

ANEXE

ANEXA 1.

Structura bilanțului

– lei-

ANEXA 2

Contul de profit și pierdere

– lei-

ANEXE

ANEXA 1.

Structura bilanțului

– lei-

ANEXA 2

Contul de profit și pierdere

– lei-