Factorii Dezvoltarii Economice Ai Republicii Populare Chineze

Factorii dezvoltării economice ai Republicii Populare Chineze

Cuprins

Conceptul de dezvoltare economică

Definiții

Factori ai dezvoltării

Indici ai nivelului de dezvoltare

Reforma economică în Republica Populară Chineză

Reforma economică în agricultură, a întreprinderilor publice, reforma pieței muncii,

fiscală și reforma în sistemul financiar

Crearea zonelor economice speciale

Dezvoltarea economică a Republicii Populare Chineze: Tendințe curente și de perspectivă

– Economia Chinei dintr-o perspectivă istorică

– Dezvoltarea economică a Chinei în prezent

– Evoluții de perspectivă ale economiei chineze

Introducere

Dezvoltarea economică a fost și va fi o preocupare permanentă a omenirii și un subiect mereu prezent în dezbateri științifice.

Depășirea oricăror dificultăți economice, fie că este vorba despre scăderea ratei șomajului sau despre echilibrului extern, are o legatură directă cu dezvoltarea economică. Orice decizie luată de un stat sau de supra-stat vizează atingerea acestui obiectiv. Astăzi, mai mult decât oricând, în plină recesiune, și liberalizare economică, într-o lume marcată de incapacitatea de asigurare a unor ritmuri de creștere economice care să susțină creșterea demografică, prin utilizarea ineficientă și irațională a resurselor naturale, de schimbările de climă și a distrugerii ecosistemului, suntem mai preocupați mai mult ca oricând de probleme de creștere și dezvoltare economică.

Principalul obiectiv al acestei lucrări este prezentarea conceptului de dezvoltare, factorii ce influențează acest fenomen și exemplificarea lor în ceea ce privește studiul de caz: Republica Populară Chineză. Pornind de la acest obiectiv, lucrarea se împarte în trei capitole.

În primul capitol al lucrării, am prezentat definiții ale conceptul de „dezvoltare economică”, principalii factori critici ai dezvoltării , dar și indici cu ajutorul cărora putem determina nivelul de dezvoltare al unui stat, utilizând materiale de specialitate, cum ar fi : cărți ( ”Economie mondială”, Ana Bal; ”Economie mondială”, Rodica Milena Zaharia ), publicații (Gracy Howard, „Noul salt înainte″ al Chinei nu a învățat nimic din „primul salt″), documente emise de instituții, dar și date ale organizațiilor internaționale ( OECD: ”Economic Surveys: China” ). Aceste documente au furnizat practic informații brute, care au necesitat un efort consistent de analiză, prelucrare și interpretare, în vederea transformării lor într-o lucrare științifică de valoare.

De asemenea, au fost utilizate date statistice pentru realizarea unor analize pertinente asupra fenomenelor economice, iar varietatea și natura surselor utilizate (în limba romană, engleză, spaniolă) garantează calitatea și relevanța informațiilor conținute de lucrare.

Cel de al doilea capitol se concentrează pe descrierea principalelor reforme din istoria Republicii Populare Chineze ce au dus la atingerea nivelului actual de creștere economică. Aceste reforme produse în sectoare, cum ar fi: agricultură, piața muncii, dar și în ceea ce privește sectorul financiar, continuă și în zilele noastre, au produs schimbări benefice semnificative ce se resimt și astăzi.

Putem observa rolul important al Chinei pe scena economică a lumii doar dacă ne uităm la locul pe care îl ocupă atunci când ne referim la exporturi, PIB, sectorul bancar, populație, gradul de urbanizare.

Despre poziția ocupată de China, evoluția sa macroeconomică, dar și despre perspectivele pe care le-ar putea avea în viitorul său, le-am prezentat succint în cel de al treilea capitol.

CAPITOLUL I: Conceptul de dezvoltare economică

I.1 Definiții

În ultimii ani, a apărut o nouă ramură a științelor economice, cunoscută sub numele de “economia dezvoltării”. Aceasta se ocupă de problemele de dezvoltare economică cu care se confruntă țările subdezvoltate.

Definirea conceptului de “dezvoltare economică”

Expresia ”dezvoltare economică” este folosită, în general, cu mai multe înțelesuri, cum ar fi: creștere economică, bunăstare economică, progres economic. Ca atare, nu este ușor să dăm o definire clară și precisă a conceptului de dezvoltare economică.

Dezvoltarea economică este un proces prin care venitul național real al unei țării, precum și veniturile pe cap de locuitor cresc de-al lungul unei perioade lungi de timp.

Acest proces implică schimbările ce au loc de-al lungul timpului:în ceea ce privește aprovizionarea cu resurse, rata de formare a capitalului, componenta demografică, schimbări în tehnologie, schimbări la nivel instituțional și organizatoric. De asemenea, intervin schimbări și la nivelul cererii de bunuri, nivelului de trai. Pe scurt, dezvoltarea economică constă într-un lanț lung de schimbări interdependente a factorilor de producție, în structura cererii, conducând la o creștere a produsului intern net al unei țări pe termen lung.

Prin dezvoltare economică înțelegem dezvoltarea agriculturii, industriei, comerțului, transportului, mijloacelor de irigare, fructificarea resurselor într-un mod mai eficient. De aceea este foarte greu să dăm o definiție unică, pe deplin satisfacătoare.

Conform Prof. Meier si Baldwin: ”Dezvoltarea economică este un proces prin care venitul național real al unei economii crește de-al lungul unei o perioade lungi de timp.

Sunt 3 elemente care trebuie clarificate pentru a înțelege noțiunea de dezvoltare economică:

a) procesele care o influențează

b) venitul real național

c) perioada lungă de timp

Termenul “proces” se referă aici la exploatarea anumitor forțe care aduc schimbări în anumite variabile. Diferite tipuri de schimbări au loc în timpul procesului de dezvoltare. Cele mai importante dintre acestea pot fi împărțite în două categorii:

schimbări cu privire la oferta de factori fundamentali, și

schimbări în structura cererii de produse.

Schimbări cu privire la oferta de factori fundamentali au avut loc ca urmare a descoperirii ulterioare de noi resurse, acumularea de capital, creșterea populației, adoptarea de tehnici mai bune de producție și schimbări instituționale.

Schimbările în structura cererii de produse au avut loc ca urmare a modificărilor nivelului și distribuției veniturilor, și schimbările preferințelor consumatorilor. Toate acestea au dus la o creștere a venitului național pe o perioadă lungă de timp.

Există o legătură stransă între venitul național si dezvoltarea economică. Un venit național mare înseamnă o puternică dezvoltare economică și invers. Pe scurt, putem spune că venitul național real este principalul criteriu de măsurare a nivelului de dezvoltare. Deși este o metodă de măsurare imperfectă a gradului de dezvoltare, este utilizată pentru comparațiile nivelelor de dezvoltare ale țărilor. Accentul se pune pe “real”, ceea ce înseamnă că trebuie luată în considerare puterea de cumpărare pentru cuantificarea dezvoltării.

În alte cuvinte, venitul national trebuie actualizat cu indicele prețurilor, așa cum este indicat în formula de mai jos:

Yr =, unde Yr = Venitul real național

Ym = Bugetul național

P = Indicele prețurilor

Formula indică faptul că fenomenul de dezvoltare nu poate fi semnificativ în cazul în care o creștere a venitului este însoțită de o creștere a nivelului prețurilor. Ea implică stabilitatea prețurilor-condiție esențială pentru realizarea dezvoltării. Astfel, dezvoltarea economică înseamnă un venit național mai mare.

Atunci când spunem că “dezvoltarea înseamnă creșterea venitului național pe o perioadă îndelungată de timp”, ne referim la o perioadă de creștere de cel puțin 25 ani, perioada în care PIB-ul real trebuie să aibă un trend ascendent.

Potrivit lui Bernard Okun și Richardson, dezvoltarea economică poate fi definită ca o îmbunătățire reflectată într-un flux tot mai mare de bunuri și servicii.

O examinare atentă a acestei definiții relevă faptul că este mai mult sau mai puțin similar cu cea explicată de GM Meier. Conform acestei definiții, dezvoltarea economică implică creșterea continuă a venitului național pentru promovarea bunăstării materiale a societății. Această definiție subliniează trei aspecte importante ale dezvoltării:

dezvoltarea este un proces dinamic și un fenomen pe termen lung

acest proces implică îmbunătățirea stării materiale

producția natională este principalul indice pentru măsurarea bunăstarii materiale.

Această definiție nu este considerată satisfacatoare pe deplin deoarece nu reușește să explice rolul forțelor sociale, politice, instituționale și internaționale. Aceste forțe sunt considerate vitale pentru dezvltarea economică a unei țării.

Unii economiști, cum ar fi Prof. Baran, Buchanan și Ellis consideră dezvoltarea economiei ca fiind ceva mai mult decât o creștere a producției totale, și mai degrabă o creștere vizibilă a standardului de viață. Ei definesc dezvoltarea economică ca fiind o creștere a venitului pe cap de locuitor.

Prof. Baran afirmă: “Creșterea economică sau dezvoltarea poate fi definită ca o creștere în timp a producției de bunuri materiale per capital utilizat”.

Prof Bachanan și Ellis: ”Dezvoltarea înseamnă valorificarea surselor potențiale de venit ale zonelor subdezvoltate cu ajutorul investițiilor, pentru a efectua schimbările necesare și pentru ca acele resurse să devină productive și să ridice venitul real pe cap de locuitor”.

Cu alte cuvinte, ca să putem vorbi de o dezvoltare economică, rata de creștere a venitului național trebuie sa fie mai mare decât rata de creștere a populației.

ΔYr > Δ P, unde Δ- creșterea

Yr- venitul național,

P – mărimea populației

Prof. Colin Clark definește dezvoltarea economică din unghiul bunăstării economice: ”Progresul economic poate fi definit ca o îmbunătățire a stării economice”. Bunăstarea economică este definită de către Colin Cark ca o abundență a unei game largi de produse și servicii, care sunt de obicei cumpărate cu bani. Mai precis, putem definii progresul economic atunci când o societate poate avea acces atât la resursele naturale, cât și la resursele artificiale cu o oarecare ușurință.

Conform Comitetului de experți ai Națiunilor Unite, dezvoltarea se referă nu numai la nevoile materiale ale omului, ci și la o îmbunătățire a condiției sociale a vieții sale.

Dezvoltarea este, prin urmare, o creștere economică acompaniată de schimbări sociale, culturale, instituționale și economice. Această definiție cuprinde atât aspecte economice, cât și aspecte non-economice ale dezvoltării. De asemenea, se pune accentul pe extinderea variabilelor de dezvoltare, dar și îmbunătățirea acestora. De exemplu, capitalul – variabilă de dezvoltare. Nu este suficientă numai creșterea capitalului, este necesară și îmbunătățirea structurii acestuia. Productivitatea este, de asemenea, necesară pentru realizarea dezvoltării economice. Ideea centrală a acestei definiții este că schimbările cantitative și calitative ale variabilelor de dezvoltare sunt considerate ingredientele esențiale ale dezvoltării economice.

În final, putem da o definiție simplă, dar cuprinzatoare : „dezvoltarea economică este un proces continuu ce trebuie desfășurat pe o perioada îndelungată de timp, astfel încât să se rupă cercul vicios al sărăciei și să conducă țara la un stadiu de dezvoltare de sine stătătoare sau auto-generatoare de creștere economică”.

Mai mult, putem concluziona că dezvoltarea economică este mai degrabă un proces, care duce la o creștere a venitului național real, iar venitul național net trebuie să aibă o creștere susținută, și anume, aceasta trebuie să fie pe o perioadă lungă de timp.

I.2. Factori critici ai dezvoltării

Principalii factori ai dezvoltării sunt:

Economiile, investițiile șiun proces continuu ce trebuie desfășurat pe o perioada îndelungată de timp, astfel încât să se rupă cercul vicios al sărăciei și să conducă țara la un stadiu de dezvoltare de sine stătătoare sau auto-generatoare de creștere economică”.

Mai mult, putem concluziona că dezvoltarea economică este mai degrabă un proces, care duce la o creștere a venitului național real, iar venitul național net trebuie să aibă o creștere susținută, și anume, aceasta trebuie să fie pe o perioadă lungă de timp.

I.2. Factori critici ai dezvoltării

Principalii factori ai dezvoltării sunt:

Economiile, investițiile și decalajul tehnologic

Transformarea structurală

Structura comerțului exterior

Ineficienta alocare a resurselor

Formarea capitalului uman și resursele pentru dezvoltare

Politici durabile de dezvoltare

Primul factor identificat sunt economiile, investițiile și decalajul tehnologic. Datorită insuficienței capitalului în țările în dezvoltare, fapt ce se traduce printr-o înzestrare precară a aparatului productiv, tările în dezvoltare nu se bucură de un nivel ridicat al tehnologiei, ceea ce duce la un grad scăzut de performanță. O altă cauză a lipsei capitalului este rata scăzută a investițiilor interne și aportul foarte limitat din parte investițiilor străine. Atunci când veniturile sunt scăzute, oamenii economisesc mai puțin, ceea ce duce la scăderea economiilor, împrumuturile externe sunt costisitoare, iar asistența straină este insuficientă si mai mult, foarte greu de obținut.

Cu privire la nivelul tehnologic și inovarea, se cunoaște că pe termen lung, acestea contribuie la eficentizarea investițiilor. Schimbările tehnologice duc atât la întărirea producție, diminuarea risipei, sporesc eficiența, cât și la o tehică mai performantă.

Cel de al doilea factor identificat al dezvoltării economice este transformarea structurală. Acest lucru implică industrializarea, urbanizarea și schimbarea modului traditional, făcându-se trecerea de la cel tradițional la cel modern.

Două caracteristici importante și legate de sectorul agricol disting o țară dezvoltată de una în dezvoltare. În primul rand, în aproape toate țările în dezvoltare agricultura este o industrie de proporții majore. În aceste țări, aproximativ 40 și 60% din venitul național este produs în agricultură, iar între 50 si 80% din forța de muncă lucrează în acest sector. Chiar dacă sunt cantități de resurse foarte mari, în principal terenuri și fortă de muncă, acestea sunt folosite la niveluri foarte scăzute a productivității.

O altă etapă în evoluția conceptului de dezvoltare economică a reprezentat-o asimilarea acestuia cu procesul de reorientare a unei economii și a forței de muncă, astfel încât ponderea agriculturii în P.I.B. și în forța de muncă să scadă în favoarea sectorului secundar și terțiar. Industrializarea a devenit aproape sinonimă cu dezvoltarea economică, pornindu-se de la ideea că o industrie performantă asigură mijloacele necesare modernizării unei economii și atingerii unui nivel cât mai înalt al venitului pe locuitor. Au apărut ca relevanți în aprecierea dezvoltării unei țări indicatori sociali de tipul rata alfabetizării, ani de școlarizare, acces la servicii sanitare etc..

Al treilea factor al dezvoltării economice este reprezentat de structura comerțului exterior. Exporturile, pe langă faptul că ele trebuie să sporească, ele necesită, de asemenea, și o diversificare și o creștere a ponderii produselor manufacturate, ele fiind singurele care pot contribui la atenuarea înrăutățirii termenilor schimbului ai țărilor în dezvoltare. Există o strânsă legatură între creșterea exporturilor și creșterea economică. Studiile econometrice au arătat că o creștere a exporturilor în produsul total cu 10%, determină o creștere economică a țării respective cu 0,06%.

Ineficienta alocare a resurselor reprezintă cel de al patrulea factor al dezvoltării economice. De multe ori, statul utilizează prețuri administrative, ceea ce duce de multe ori la o ineficientă alocare a resurselor. O modalitate mai eficientă de alocare a resurselor ar fi mecanismul de formare al prețurilor bazat pe o piată liberă, ceea ce duce la o implicare mai mare a inițiativei, reducerea pierderilor, limitarea corupției. De asemenea, atunci când statul dorește o alocare a resurselor mai eficientă, acest lucru presupune atât politici la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. O altă acțiune a statului presupune emisiunea de monedă fără acoperire in bunuri și servicii. Acest lucru ar duce imediat la creștere prețurilor, la inflație, ceea ce ar duce in final la migrarea capitalurilor către țări cu o stabilitate a prețurilor mai mare.

Al cincilea factor critic al dezvoltarii îl constituie formarea capitalului uman și resursele pentru dezvoltare. Creșterea economică depinde în mod esențial, în special pe termen lung, de capacitatea acetor țări de a forma capitalul uman.

Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung, la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educația, accesul la ea și calitatea acesteia. Se știe că aceste țări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educație este îngrădit, în special populației de sex feminin, iar studiile arată că o creștere cu doar 10% a celor înscriși la învățământul secundar contribuie cu 0,3% la creșterea economică.

De asemenea, în strânsă legătură cu acest aspect, pentru țările în dezvoltare, mai ales pentru cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă o contituie creșterea populației, organismele internaționale de profil recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială.

În sfârșit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialiști, este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta înseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creșteri economice posibil de atins, luarea în considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de creștere a populației, păstrarea în limite normale și stimulative a diferențelor sociale și economice etc. Un alt element important îl reprezintă și pacea socială din aceste țări, stabilitatea politică și socială, determinante pentru stabilitatea economică. Dupa instabilitate este necesară o perioada foarte lungă de timp pentru relansarea investițiilor, pentru aplicarea și vegherea la respectarea legilor etc. și un și mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiții.

I.3. Indici ai nivelului de dezvoltare

Nivelul de dezvoltare economică al unei țări arată în ce mod se reflectă gradul de valorificare a resurselor naturale asupra vieții locuitorilor acelei țări.

Evaluarea sintetică a nivelului de dezvoltare economică se face prin calcularea indicatorului PIB pe locuitor și a indicelui dezvoltării umane.

Pentru a avea o apreciere corectă, trebuie făcută o analiză calitativă pe două niveluri, din punct de vedere economic și social. Astfel, din punct de vedere economic se poate face o analiză a surselor de venit național (compoziția PIB pe surse de creare din punct de vedere sectorial), a eficienței utilizării resurselor (energointensivitatea pe produs, productivitatea factorilor de producție ș.a.). Din punct de vedere social, pentru aprecierea calității vieții populației, se utilizează un indicator creat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), numit Indicele Dezvoltării Umane (IDU).

Produsul Intern Brut (PIB) –este definit drept un agregat ce însumează valoarea adăugată brută a bunurilor și serviciilor produse într-o țară de către agenții economici naționali și străini, într-o perioadă dată de timp, de obicei un an.

PIB-ul pe cap de locuitor-este produsul intern brut împărțit la numărul de locuitori. PIB este suma valorii adăugate realizate de toți producătorii rezidenți în economia plus, orice taxe de produs și minus orice subvenții care nu sunt incluse în valoarea brută a produselor. Acesta este calculată fără a face deduceri pentru deprecierea activelor fabricate sau pentru epuizarea și degradarea resurselor naturale.

Conform ONU (după P. Touchard, 1994), dezvoltarea umană este „posibilitatea pentru indivizi de a duce o viață lungă având o sănătate bună, de a accede la cunoaștere și bunuri, slujbe și venituri, astfel încât să beneficieze de un nivel de viață decent”.

Indicele Dezvoltării Umane(IDU) -este un indice compozit, care înglobează mai multe evaluări, dintre care mai importante sunt: PIB pe locuitor, speranța de viață la naștere, gradul de alfabetizare a populației, numărul mediu de ani de școlarizare, numărul de calorii consumate zilnic pe locuitor. Valoarea IDU se înscrie între 0 (nevoile umane fundamentale nu sunt satisfăcute) și 1. Cu cât nivelul IDU se apropie mai mult de unitate, cu atât țara pentru care este calculat are un nivel mai ridicat de dezvoltare.

Nivelul de dezvoltare al unei țări ne indică, în plus, și potențialul economic valorificat, apartenența țării respective la structurile de putere mondiale, la guvernanța mondială.

Evaluarea corectă a potențialului economic al unei țări presupune analiza ambelor dimensiuni ale acestuia, atât a celui natural, cât și a celui valorificat. Putem întâlni situații în care țări cu un potențial natural modest să aibă un potențial economic valorificat important (Japonia) sau invers, țări cu potențial natural important, dar cu unul valorificat modest, cum este cazul Indiei. Potențialul economic influențează în mod decisiv interacțiunea unei economii cu ceilalți actori economici din economia mondială. Astfel, potențialul valorificat este un indicator al puterii economice a unui stat și, deci, implicit, al rolului jucat de acesta pe plan mondial, din punct de vedere politic și economic.

Structura unei economii mai poate fi analizată din perspectiva structurii fiecărui sector în parte, această analiză, mai aprofundată, conturând mai nuanțat particularitățile acelei economii. Astfel, cel mai frecvent se analizează structura pe ramuri industriale, deoarece aceasta indică nivelul de dezvoltare al acelei țări. Ramurile industriale de bază, ca industria extractivă și cea metalurgică și siderurgică indică, de regulă, atunci când sunt predominante în structura industriei, o economie mai puțin dezvoltată. De asemenea, analiza structurală a unei economii ne oferă indicii privind specializarea sa internațională și specificitatea participării sale la diviziunea mondială a muncii.

Importantă pentru analiza și caracterizarea unei economii naționale este evaluarea stabilității sale economice și sociale. Stabilitatea este dată de:

– existența egalității de șanse pentru toți cetățenii țării de analiză,

– repartizarea echitabilă a veniturilor (indicele Gini), care să nu conducă la o polarizare socială accentuată;

– macrostabilitatea sa economică (stabilitatea prețurilor, măsurată prin rata inflației; echilibrul bugetar, indicat de soldul bugetar; ocuparea forței de muncă, evaluată prin rata șomajului; echilibrul extern, estimat prin soldul balanței curente).

Indicele Gini

Coeficientul sau indicele Gini măsoara inegalitățile economico-sociale dintr-o economie pe seama evaluării gradului de distribuție a veniturilor, în comparație cu distribuția ideală (egală) a veniturilor. Tehnic, el se calculează ca raportul dintre aria dintre arcuirea Curbei Lorenz și axa distribuției perfect egale a veniturilor și aria triunghiului creat de abcisa și axa mediară a distribuției perfect egale a veniturilor. Cu cât aria este mai mare, cu atât distribuția veniturilor este mai inegală. Astfel, valoarea maximă a coeficientului de 1, exprimă o distribuție perfect inegală, iar valoarea sa minima, de 0, o ditribuție perfect egală.

Capitolul II: Reformele economice în Republica Populară Chineză

II.1. Reforma economică în agricultură, a întreprinderilor publice, reforma muncii, fiscală și reforma în sistemul financiar

1. Reforma în agricultură

Reformele în cadrul sectorului de stat în China au început inițial în agricultură în 1978 și s-a extins și către celelalte sectoare. Agricultura furniza cea mai mare parte a producției chinezești și concentra cea mai mare parte a forței de muncă pe vremea lui Mao, astefel că în 1976 reformele a putut fi inițiate în acest sector. Asumarea răspunderii pe gospodării asupra terenurilor aparținând fermelor colective a fost cea mai importantă acțiune care a stat la baza lansării reformei

Reformele din agricultură au început în mod spontan, chiar înainte de Congresul Partidului din 1978, în urma căruia reformatorul Deng Xiaoping a ajuns la putere. Un oficial reformator chinez a recunoscut mai târziu: „De fapt, nu s-a discutat despre reformă. Reforma nu era trecută pe agendă, nici nu era menționată în rapoartele oficiale”.Ceea ce a devenit cunoscut a fost faptul că „sistemul de răspundere contractuală (pe gospodării)” a fost declanșat în mod spontan de optsprezece țărani din satul Xiaogang în provincia Anhui. Ei au împărțit, în secret, pământul aflat în proprietate comună, în noiembrie 1978 și au căzut de acord să-și îngrijească loturile pe cont propriu, fiecare realizând partea lui din cota stabilită de către stat. Statul primea partea lui și țăranii păstrau pentru ei ce rămânea. Separarea pământului de proprietatea comună făcută de țărani era ilegală, extrem de periculoasă și efectuată fără aprobarea oficialilor regionali

Asumarea acestui risc a fost determinată de declanșarea din 1958-1961, din perioada „Marelui Salt Înainte”. Sistemul de răspundere contractuală pe gospodării în mediul rural și din provincie în provincie, fără aprobare sau susținere din partea autorităților regionale sau naționale.

Pe măsură ce producția agricolă creștea, Deng Xiaoping și P.C.C.(Partidul Comunist al R.P. Chineze) realizau faptul că nu ar trebui să se împotrivească inițiative care are succes. Până în 1982, peste 90% din locuitorii din mediul rural lucrau în sistemul de răspundere contractuală pe gospodării, dar li se permiteau numai contracte de la unul până la trei ani pentru terenurile agricole. Abia în 2003 statul a aprobat contracte de arendare cu termen mai îndelungat.

Reformele spontane din agricultură au avut ca rezultat creștere ofertei de produse alimentare, care la rândul său avea nevoie de piețe de desfacere și de infrastructură. Locuitorii din mediul rural au creat o rețea comercială privată proces ce a antrenat falimentul magazinelor alimentare de stat. Întreprinzătorii din mediul rural au dezvoltat ulterior noi afaceri în forme asociative în domeniile:hotelier, prestări servicii, restaurante private, fabrici de dimensiuni reduse. Cu acordul tacit și prin cointeresarea financiare a oficialilor regionali noii întreprinzători au înregistrat companiile lor ca „întreprinderi din comune și sate”. Au creat întreprinderi de tip „red hut” adică întreprinderi private prezentate ca fiind firme de stat și întreprinderi colective fictive ori, s-au folosit de întreprinderile de stat ca să emită facturi și să deschidă conturi bancare. Mari fabrici private s-au dezvoltat inițial în provincii predominant agricole. De exemplu, întreprinzători din mediul rural au creat cele mai mari companii de aparate frigorifice și aer condiționat din China.

2. Reforma întreprinderilor publice (Întreprinderi de Stat – SOEs)

Procesul reformă a întreprinderilor publice a început în jurul anului 1979, cu un set de reglementările care a extins autonomia acestor întreprinderi.

În 1981, un sistem de responsabilitate similar celui introdus în agricultură a fost pus în practică, așa-numitul Sistemul Economic de Responsabilitate Industrială.Acest sistem a fost unul de management care urmărirea îmbunătățirea eficienței în producție. Întreprinderi de stat în autonomia lor au fost responsabile cu respectarea cotelor, fiind capabile să-și însușească surplusul de producție, în timp ce salariile au ajuns în conformitate cu cota.
În 1984, cele Zece Articole asupra autonomiei extinse a Întreprinderilor de stat au dat posibilitatea acestor firme să vândă surplusul de producție pe piața liberă, de a decide asupra investițiilor în capital fizic și repartizarea lucrătorilor,dar și salariile lor în diferite zone de producție. În 1986, a fost introdus legea falimentului Întreprinderilor de stat și în 1987 un sistem de manageri liberi de contract. În 1988, odată cu Regulamentul asupra impozitelor pe venit în companiile private, firmele private dobândesc statut juridic.

În anii următori, mai multe reglementări au condus la deschiderea ulterioară a sectorului de afaceri, în scopul creării unui domeniul corporativ modern, special în sectoare economice cheie care favorizează valorificarea avantajului comparativ în cadrul companiilor mari.

Pe scurt, prin intermediul reformei s-a urmărit crearea unui sistem de afaceri de piață odată cu introducerea de stimulente pentru sporirea profitului, în timp ce se reduceau angajamentele de cote de producție și de susținere a prețurilor. Deși se fac progrese semnificative în procesul de reformă, în China există încă un număr substanțial de companii publice, care acoperă o mare parte a alocării resurselor, în special a cererii de credite. O politică de menținere la nivel statal a companiilor mari și de privatizare a IMM-uri este activă din 2001. Întreprinderile de stat rămân predominante în domeniile combustibililor, produselor chimice și industriei grea. Din acest motiv, procesul de restructurare reprezintă una dintre problemele fundamentale a agendei de reforme.

3. Reforma muncii

Reforma muncii a început odată cu crearea sistemului de pensii în 1978.

În 1981 se oferă posibilitatea de a angaja liber muncitori, iar în anul 1986 se stabilește că pentru firmele publice noul personal care urmează să fie angajat trebuie să se realizeze pe bază de contracte.

În 1992, reglementările privind transformarea mecanismelor de gestionare a întreprinderilor de stat le permite să concedieze muncitorii.

În 1993, reglementările urmăresc realocarea procedurilor de concediere a personalului excedentar stabilite și sumele de despăgubire. În același an, se stabilește alocarea unei asigurări de șomaj. Codul muncii din 1994 definește mecanismul de promovare a lucrătorilor și reglementările introduse în programul de lucru, condițiile de securitate și de sănătate, protecția femeilor și copiilor la locul de muncă, etc.

Reforma a adus îmbunătățirile în reglementarea pieței forței de muncă, cu toate acestea, încă nu a rezolva problema în ceea ce privește mobilitatea redusă a forței de muncă, în special din zonele rurale, dar și în mediul urban.

4. Reforma Fiscală

Procesul de reformă fiscală a început în jurul anului 1980, atunci când Guvernul Chinez a renunțat la organizarea fiscală tradițională, ce gestiona cheltuielile și colecta veniturile la nivel central.

Regimul vechi este înlocuit cu unul nou, în care Guvernul Central va stabili cum să fie transferate veniturile către autoritățile locale, dar și buget pe care îl au la dispoziție. În 1983 a fost stabilit un sistem la parteneriat prin care Guvernul Central distribuia întregul buget guvernelor locale.

În 1985 are loc reforma de impozitare care stabilește ce taxe trebuiesc plătite și care aparțin Guvernului Central. În următorii ani, alte reglementări au fost introduse în materie de impozitare cu scopul de a îmbunătăți colectarea deteriorata de reforma fiscală din 1985.

5. Reforma în sistemul financiar

Primele modificari in sistemul financiar au avut loc in anul 1983, când Banca Populară a Chinei a devenit Banca Centrala si departamentul sau de afaceri devine independent si devine Banca Industriala si Comerciala a Chinei. Unii autori, ca Yamamoto (2004) sustin ca reforma din sistemul financiar dateaza din anul 1986,atunci cand conducerea bancii a selectat cinci orase ca centre financiare. In Shanghai, dinainte de 1990 a existat o bursa de valori.

In 1993 s-a anuntat decizia reformarii sistemului financiar si au fost create trei banci: Banca Chineza de Stat pentru Dezvoltare, Banca de Exporturi si Importuri a Chinei, Banca de Dezvoltare Agricola a Chinei, toate cele trei banci realizau activitati in conformitate cu obiectivele politicii economice. Pana in anul 1994 decizia de reforma a sistemului financiar s-a extins pana la nivelul sistemului financiar din mediul rural.

Pentru a introduce pe piata bancara competitie, pana in anul 1995, s-au creat banci noi. Legea bancara din anul 1996 a marit gradul de control intern si de rigoare în contabilitate a bancilor publice , facandu-i pe directori responsabili de creditele acordate.

În anul 2000, portofoliul creditelor neperformante ale bancilor comerciale de stat a fost transferat catre societatile de administrare a investitiilor, cu scopul de a recupera soldurile.

II.2. Zonele economice speciale

Zonele economice speciale au fost specifice Chinei, fiind zone de dezvoltare create de autorităti pentru a încuraja investițiile străine, care să genereze noi locuri de munca, cunoștiințe tehnice si, bineînteles, venituri fiscale viitoare. Ele au reprezentat un element cheie deschiderii Chinei spre exterior, un canal special pentru atragerea capitalului străin, tehnologiilor avansate și de pătrundere pe piețe internaționale. Guvernul Chinez a aplicat aici politici și un management special. China a creat în 1979 cinci Zone Economice Speciale, pentru a atrage investitorii străini. Conform tradiției, ele au fost amplasate pe coasta de sud-est. Trei dintre ele erau amplsate în provincia Guangdong (Zhuhai, Shenzen și Shantou ), o alta o reprezenta insula Haihan și cea de-a cincea se situa în provincia Fujian ( ZES Xiarnen ). Ulterior s-au adăugat Hunchun și zona de dezvoltare Pudong ( Shanghai ). De la crearea lor, ZES s-au bucurat de aportul financiar al Hong-Kongului, Taiwanului și al chinezilor din diaspora, interesati de ele mai întâi din motive familiale și apoi din motive pur comerciale sau financiare. Și investițiile străine sunt bine reprezentate în cadrul ZES.

Diagrama nr.1: Zone economice speciale în China

Sursa: „Deng Xiaoping's economic reforms”, Jeffrey Hays, 2008 http://factsanddetails.com/china.php?itemid=79, data accesării: 17 ianuarie 2013

Prima zona economică specială a fost Shenzhen, care a apărut în anul 1980. În ciuda numeroaselor zone economice puternice din punct de vedere economic, Deng a ales sudul extrem pentru lansarea reformelor sale și a experimentelor economice.

Principalul scop al reformelor economice a fost înființarea zonelor economice speciale de-a lungul coastei de sud a Chinei. Aici, invetitori chinezi, cât și investitori străini au fost atrași de oportunitățile de a realiza profituri uriașe, dar și de stimulente, cum ar fi: taxe mici, terenuri ieftine, forță de muncă ieftină și o relativă libertate economică comparativă.

Cele mai productive zone, incluzând Schenzhen și alte locuri în Pearl River Delta, sunt situate în apopiere de Hong Kong și Guangzhou (Canton). Schenzhen a înregistrat o creștere economică uimitoare de 45% pe an, iar, în ceea ce privește numărul populației, acesta a crescut cu 20% pe an. Pentru a proteja această zonă de eventualii mafioți, aceasta a fost protejată de un gard electric.

Mai mult, îngrijorați că zona economică specială va fi invadată de oameni care doreau un loc de muncă, Guvernul a interzis intrarea persoanelor care nu aveau permis (acesta era emis doar pentru persoanele cu competențele necesare).

Zonele economice speciale au fost create cam în același timp cu trecerea Hong Kongului și Taiwanului la industria de înaltă tehnologie. Odată cu această schimbare, oamenii de afaceri din aceste țări au văzut ca pe o oportunitate zonele economice speciale din China, care erau la numai o ora distanță și care ofereau numeroasă forță de muncă ieftină.

Guvernul Chinez a modernizat infrastructura, a atras antreprenorii chinezi cu scutirile de impozite, pentru a derula afaceri cu companiile străine. Mai mult, a atras investitorii străini prin scutirea de taxe, implicit de taxe vamale, astfel se puteau importa materii prime. În 1989, au fost inființate aproape 22000 de societăți mixte, dintre care, 952 erau firme americane. Chrysler și Coca-Cola au fost printre primele firme americane ce au creat societăți mixte.

Mai mult, zonele economice erau favorabile dezvoltării unor afaceri și datorită lipsei birocrației. Pentru a inița o afacere în ZES era nevoie de puține aprobări. Un om de afaceri din Schnzhen a declarat pentru National Gepgraphic: „Dacă am fi ales să ne stabilim în Beijing, ne-am fi petrecut ani întregi pentru a obține apropările necesare implementării firmei, în schimb, în Shenzhen am avut firma gata într-un an”.

Capitolul III: Dezvoltarea economică a Republicii Populare Chineze: Tendințe curente și de perspectivă

Pentru a evalua dezvoltarea economică a Republicii Populare Chineze în trecut, prezent și viitor, consider că ar trebui să o fac dintr-o perspectivă dinamică comparativă. O voi face din punctul de vedere a cifrelor macroeconomice, dar pe parcursul studiului voi aprofunda, de asemenea, cifrele microeconomice.

Din 1820 China a început să devină o putere economică a lumii, în ciudă faptului că Războiul Civil s-a terminat la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acești aproape 150 de ani de stagnare economică s-au finalizat odată cu instaurarea Republicii Populare, cu o mai mare pronunțare după Reforma Economică din anul 1978.

China este, în prezent, a doua putere economică a lumii dacă ne uităm la PIB-ul nominal. Totuși, este o economie slabă din punct de vedere al PIB pe cap de locuitor, cu o tendință în scădere. Diferențele sociale, randamentele diminuate generate de boom-ul imobiliar, industriile supradimensionate, poluarea mediului, încetinirea sectorului de export, deși are o balanță excedentară în relația cu Statele Unite, controlul de capital, devalorizarea artificială a monedei naționale, ratele ridicate de economisire sau ratele dobânzilor de intervenție reprezintă o provocare pentru gigantul asiatic. Provocări identificate de teoria economică ce nu ar trebui ignorate, dar nici exagerate. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că Republică Populară Chineză este încă o țara în curs de dezvoltare în care reformele și creșterea economică se află în plină desfășurare.

III.1. Economia Chinei dintr-o perspectivă istorică

Mulți analiști vorbesc despre China ca o potențială putere economică. Pin urmare, înainte de a studia situția economică a Chinei, trebuiesc menționate aspecte istorice despre această țara, pe care o cunoaștem sub numele de „Republica Populară Chineză”.

Epoca de aur a Imperiului Central

Între secolul al V lea și secolul al XIV lea, China a fost prima putere a lumii din punct de vedere al valorii producției și a populației.

Între anii 450 și 100 d. Hr., valoarea producției a Chinei este aproape constant. În timp ce în Europa, începe să scadă odată cu căderea Imperiului Român de Apus.

În anul 960 d.Hr., Dinastia Song preia conducerea Chinei. Atunci începe creșterea economică a Chinei ce nu va mai avea loc doar după 1000 de ani mai târziu. Dezvoltarea științifică și culturală ce are loc în timpul dinastiei Song explică creșterea anuală a PIB-ului din China, tendință ce se va păstra până la jumătatea secolui al XIII lea. În 1271, când Khublai Kahn-nepotul legendarului cuceritor mongol Khublai, proclamă Dinastia Yuan, China se afla deja la jumătatea drumului de a deține titlul de mare putere economică detronând India.

În anul 1500, China depășește India, deținând 25 % din valoarea totală a producției.

În anul 1820 atunci când China și Europa de Vest au început să fie recunoscute ca Marile Puteri Hegemonice Mondiale deținea o valoare a producției cu trei puncte procentuale mai mare decât Europa de Vest, coloniile sale și Statele Unite laolaltă.

1842-1949: Colapsul economic

Angus Maddison: ”intre 1840 si 1950, economia Chinei s-a prăbușit”. Cauzele colapsului pot fi explicate din mai multe puncte de vedere, dar acest lucru s-a datorat în principal izolării economice și tehnologice începând cu secolul al XVI-lea. Acest lucru a făcut din China mai vulnerabilă în comparație cu celelalte puteri ce au cunoscut o dezvoltare mai rapidă, ca Marea Britanie și Japonia. Acest lucru este sugerat și de graficul următor:

Grafic nr.1 Venitul producției/loc: China și Europa de Vest (409-1998)

Sursa: Banca Mondială: China 2030, Building a Modern, Harmonius and Creative High Income Society. 2012, http://www.worldbank.org/content/dam/Worldbank/document/China-2030-complete.pdf, data accesării: 17 februarie 2013

Atunci când Marea Britanie deja consolidase Revolutia Industrială, autoritățile chineze expediau toți comercianții britanici care au trecut prin zonele lor: “nu ducem lipsă de nimic, nu suntem interesați de articolele voastre”. Dacă în 1820, China era prima putere economică mondială cu un procent de 32,9 % din valoarea producției la nivel mondial, 20 de ani mai târziu, era invadată de britanici. Mai târziu a început dezmembrarea statului, invazia japoneză și Războiul Civil ce nu a fost finalizat până în anul 1949.

1949-1978 Trecerea de la perioada dominată de Mao, la Reforma Economică

Odată cu învingerea japonezilor, Razboiul Civil Chinez atinge apogeul. Maoismul reprezintă una dintre cele mai triste perioade ale umanității. Marele Salt Înainte și Revoluția Culturală au adus nu numai recesiuni economice dureroase, dar și decesul a milioane de oameni.

Totusi, China a început din nou să crească în mod constant în perioada 1949-1979, creștere asemănătoare celei din anii 1000-1250 d. Hr..

Tabelul nr. 1

Sursa: MADDISON, Angus. The World Economy: Historical Statistics, 2001 http://blogs2.lesechos.fr/IMG/pdf/Statistiques_historiques_OCDE_par_pays_depuis_1820.pdf , data accesării:

Potrivit lui Angus Maddison, în perioada maoistă, China a cunoscut o creștere superioară mediei globale, din punct de vedere al populației și al PIB .

Dintre cele cinci țări BRICS ( Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) doar gigantul Americii Latine a reușit să depășească nivelul de creștere al PIB chinez, atât la nivelul absolut, cât și la nivel de PIB pe cap de locuitor.

După perioada maosită, China nu a sărăcit, dimpotrivă, a recuperat creșterea economică un secol mai târziu. Mai mult, în fiecare an, China a avut o creștere economică de 5% ( să nu uităm faptul că nivelul PIB a fost constant între anii 1820 și 1949). China a fost prima putere economică ( potențială) a lumii până în anul 1820 în baza indicatorilor macroeconomici absoluți. Apoi, între anii 1820-1949, China a avut un colaps economic. Mâi tarziu, în anul 1950 a reluat perioada de creștere economică ce s-a evidențiat odată cu instaurarea reformele din 1978. Este probabil faptul că Republica Populara Chineza ar fi putut avea un nivel de creștere mai rapid și cu mai puține pierderi umane. Dar reforma economică a lui Deng Xiaoping a avut ca scop creșterea PIB, fapt ce s-a și întâmplat, PIB al Chinei crescut de patru ori între 1950 și 1978.

1978-2013 Reforma economică a Chinei

Așa cum am menționat mai sus, Reforma Chineză din ’78 a fost precedată de o perioadă economică turbulentă și dureroasă. Totuși, perioada 1950-1978 a permis acumularea de mai mulți factori productivi, cum ar fi : muncă și capital. Pe fondul acestor factori, Deng Xiaoping, a slăbit controlul asupra sectorului agricol, permițând apariția unor industrii mici. Odată cu devalorizarea Yuanului, China a reușit să stabilească un model economic de investiții, de economii și exporturi ieftine ce persistă și în zilele noastre, model, care întâmplător, a amortizat efectele crizei financiare din anul 2008, dar pe seama unor costuri sociale extraordinare (J. Medaille vorbește despre fabricile cu sclavi din China: dumping-ul social- salarii mici , program lung de lucru ).

Conform Bancii Mondiale, sunt 5 reforme care au făcut posibilă legătura Chinei Cu Marile Puteri Occidentale:

Liberalizarea și promovarea întreprinderilor private în sectoarele non-strategice;

Armonizarea creșterii, inflația și stabilitatea socială. Între anii 1985 și 1990, inflația anuală în China atingea deseori procentul de 10%, în timp ce, PIB-ul său real abia atingea 4%;

Stimulente competitive între regiunile țării;

Eliminarea barierelor de pe piața internă;

Integrarea în economia mondială, marcaând finalul perioadei de izolare permanentă. China este membru al Organizației Mondiale a Comerțului începând cu anul 2001. Odată cu aderarea sa, volumul comerțului exterior a crescut de cinci ori (vezi Graficul nr.2 Sursa:World Economic and Financial Surveys: “World Economic Outlook Database”). Totusi, nu este considerată o piață liberă și are aproape douăzeci de plângeri de dumping comercial.

În doar trei decenii, China a construit o rețea de autostrăzi ce deține locul al doilea din lume.

Cele șase bănci principale ale țării conduc clasamentul mondial al capitalizării bursiere (Banca Industrială și Comercială a Chinei – ICBC este în prezent cea mai mare bancă din lume în termeni de capitalizare de piață), iar 61 dintre firmele chineze sunt în topul Global Fortune 500 List (vezi anexa 1).

Tabelul nr. 2 Topul băncilor din Lume

Sursa: Banksdaily, http://www.banksdaily.com/topbanks/World/2013.html , ultima dată a accesării: 1 Iulie 2013

Reforma din ’78 a avut ca principalele efecte macroeconomice asupra Republicii Populare Chineze:

PIB a crescut de 130 de ori în perioada 1978-2012, având o medie anuală de 10%. Nici o altă țară nu a reușit aceasta performanță în această perioadă;

Diferențele sociale s-au infesificat între mediul rural și mediul urban. Indicatorul Gini chinez este cel mai mic dintre țările BRICS;

Nivelul sărăciei a scăzut de la 97,8% la 36,3% între anii 1981 și 2005, în timp ce, datele pentru restul lumii pentru acei ani sunt 69,9%, respectiv 47,3%;

China a devenit a doua putere economică a Lumii. De asemenea, este lider absolut în ceea ce privește producția, exporturile și primul titular de valută străină.

Graficul nr.2 Volumul exporturilor de bunuri și servicii în R. P. Chineză*

Sursa:World Economic and Financial Surveys: “World Economic Outlook Database”

http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2011/02/weodata/weorept.aspx?sy=2009&ey=2016&scsm=1&ssd=1&sort=country&ds=.&br=1&c=924&s=TX_RPCH%2CTXG_RPCH&grp=0&a=&pr1.x=34&pr1.y=10, data accesării: 5 aprilie 2013

III.1. Dezvoltarea economică a Chinei în prezent

Există o multitudine de articole și reportaje ce apar în presa economică cu privire la situația economică a Republicii Populare Chineze.

În timp ce unii analiști folosesc cuvinte precum: „infern” pentru a se referi la creșterea imobiliară, alții sunt de părere că aceasta nu există. Nivelurile ridicate ale consumului sunt percepute ca fiind o instabilitate pe care trebuie să o avem în vedere. Cuvântul „criză” este des folosit la Beijing, în ciuda creșterii economice de aproximativ 8% înregistrat în anul 2012. Se îndreaptă China spre un colaps, sau, din contră, nu are motive de îngrijorare?

Hans Timmer: „ China este aproape de creșterea sa potențială”. Acestă afirmație poate însemna trei lucruri:

– deficit de ofertă

– exces de cerere

– ambele lucruri.

China a înregistrat în 2010 o rată ridicată a creșterii economice de peste 10%, și o inflație de 3,3%. Creșterea, deși a încetinit în anul 2011, a atins procentul de 9,2%, în timp ce, inflația a câștigat procente, ajungând la valoarea de 5,4%. În ceea ce privește anul 2012, Produsul Intern Brut al Chinei a înregistrat un avans de 7,8%, cel mai slab ritm de creștere din 1999, iar procentul inflației este de aproximativ 4%. Cea mai recentă estimare a Băncii Mondiale reduce prognoza de creștere a economiei Chinei la 8,3% în 2013, din cauza eforturilor autorităților de la Beijing de restructurare a economiei.

Între anii 2010-2012 putem observa tendință generală: creșterea încetinește, iar inflația o face să scadă și mai mult.

Această tendință, de încetinire a nivelului PIB este ceea ce numim „rata de creștere potențială”, iar cererea chineză ar putea exercita o presiune prea mare asupra ofertei a cărei capacitate de creștere este mai mică prin definiție. Pentru a evita acest scenariu, va fi nevoie să acționeze prin ajustarea cererii agregate, pe termen scurt, iar în ceea ce privește oferta, creșterea pe termen mediu și lung.

Până acum știm că Republica Populară Chineză acționează în mod activ asupra cererii sale agregate prin măsuri anticiclice și de expansiune pentru a încerca să mențină echilibrul macroeconomic sănătos (creștere economică ridicată, inflație scăzută și ocuparea locurilor de muncă). Mai mult, evoluția crizei economice începută în urmă cu aproape cinci ani ne indică faptul că ne-am putea confrunta cu un ciclu recesionis de forma literei „W”. Acest lucru este indicat de căderea bruscă în 2008 și începutul lui 2009, apoi revenirea la finalul lui 2009, iar în 2010 și 2011 avem parte din nou de o cădere brusca, în timp ce în 2012-2013 avem parte o perioadă similară celei ințiale a ciclului.

În cele trei faze ale crizei numită „W” ( prin care am trecut prin căderi bruște, recuperări și cădere din nou ), China răspunde cu politici anticiclice fiscale și monetare. În prima faza a crizei economice, la Beijing a fost aprobat un plan fiscal pentru 2009 și 2010 de aproximativ 4 miliarde de yuani. Mai mult, în perioada septembrie-decembrie al aceluiași an, 2008, Banca Centrală a micșorat ratele dobănzii la 5,31% (rata aplicată împrumuturilor).

Măsurile de stimulare fiscale și monetare au continuat până la sfârșitul anului 2010. În ultimul trimestru al aceluiași an, economia Chinei a început să crească cu 10,7%, perioadă precedata de trei trimestre în care s-a reușit o creștere de 8%. Economia Chinei părea ca începe să își revină, ajungând aproape la nivelul PIB potențial. Cu toate acestea, așa cum s-a întamplat cu economia mondială, acest lucru a fost prima etapa ascedentă a ciclului „W”. Din acest moment, economia Chinei se va confrunta cu puternice presiuni inflaționiste, fapt ce va mării tarifele pentru prima dată din 2007, ajugând în anul 2012 ca inflația să atingă valoarea de 6%.

Prețurile imobiliare, datorită creditelor ieftine, au crescut cu 25% în 2009. Creșterea substanțială a inflației a fost datorată stimulilor monetari dar și din cauza unor distorsiuni ale sistemului financiar chinez. Un lucru este cert, la finele anului 2010, era absolut nevoie să stopeze trendul ascedent al cererii agregate în China. Creditele au creat o bulă imobiliară, dar a cărei spargere nu implica niciun risc datorită sistemului bancar sănătos existent în China. Cu toate acestea, prețurile mari ale imobilelor au distorsionat în mod clar activitatea unei industrii, care ar putea crește nivelul șomajului dintr-o dată și în cele din urmă ar provoca instabilitate socială. Mai mult, nivelul prețurilor atât de mare al imobilelor făcea mult mai dificilă mutarea populației din mediul rural în cel urban datorită obstacolului imens de a nu-și permite asemenea prețuri. Dat fiind faptul că economia Chinei se bazează mai mult pe servicii este necesar diminuarea substantială a populației din mediul rural. Acest lucru se întâmplă și în prezent. Comitetul permanent al Congresului Național al Poporului plănuiește crearea unui oraș de 260 milioane de locuitori în speranța de a stimula creșterea economică și consumul.

O revenire atât de rapidă a nivelului de creștere economică potențială a evidențiat faptul că cererea era foarte mare, fiind totul în strânsă legătură cu sectorul imobiliar. Sau, dimpotrivă, oferta nu a fost suficientă pentru a satisface cererea, ceea ce a dus la crearea reformelor structurale.

În afară de creșterea ratelor, Beijingul a luat și măsuri administrative pentru a controla inflația imobiliară. De asemenea, au fost impuse restricții în ceea ce privește achiziția de bunuri în scopuri speculative. Dar cea mai mediatizată a fost, fără îndoială, creșterea constantă a ratei rezervelor bancare.

Decât să acționeze asupra nivelului ratei de schimb, China adoptă o politică monetară cantitativă (controlează direct nivelul sau cantitatea de lichidități). China retrage lichidități din sistem de fiecare dată când crește ponderea ratei rezervelor bancare obligatorii și viceversa. Raportul rezervelor bancare este un procent din depozitele pe care băncile comerciale sunt obligate să le mențină în cadrul băncii.

Am menționat că politica monetară restrictivă ,aplicată în special în anul 2011, răspundea, în special, pentru a controla inflația. Cererea era foarte mare în special datorită injecțiilor masive de lichiditate. Atunci, eforturile chineze au început să sufere un regres istoric în ultimul trimestru al anului 2008, astfel încât a fost necesar identificarea unor modalități de creștere.

Toate modificările RRR ( rezervelor bancare obligatorii ) din anul 2011, au evidențiat încă o anomalie structurală a Chinei: intervențiile pe piața valutară. Efectiv, yuanul chinezesc nu tranzacționează în mod liber, și, pentru a menține nivelul său relativ scăzut, Banca Centrală trebuie să absoarbă valută (dolari americani ) în timp ce emite moneda națională. Aceste lichiditati suplimentare de yuani cresc nivelul RRR (ratele de revervă obligatorii ale băncilor).

Conform guvernelor de la Washington, aceasta este ceea ce numesc ei „o premisă de a menține artificial nivelul scăzut a yuanului”. Acest lucru se datorează în special dorinței de a menține competivitatea exporturilor chineze. Să nu uităm că miracolul economic al Chinei se bazează, în special, pe un model de investiții, economii și exporturi ieftine. Un model, care, după părerea specialiștilor, trebuie să se schimbe.

Înclinația spre economisire

China are o rată foarte mare de economisire, mai mult de 50%, iar jumătate este deținută de companiile de stat. Economisirea, prin definiție, reprezintă venitul sau PIB ce nu este consumat. Iar investițiile, de asemena, prin definiție, sunt finanțate din economii. Cu cât nivelul economisirii este mai ridicat, cu atât, mai puțin consum va fi. Investițiile în exces sunt dăunătoare pentru bunăstare. De exemplu, construirea de autostrăzi poate fi benefică societății și pe termen scurt, cât și pe termen lung ( stimulează economia ) , doar dacă este absolut necesar, dar dacă nu este necesară, atunci ea devine o risipă de bani.

China are o economisire foarte mare deoarece modelul său economic se bazează pe sistemul: investiții excesive-exporturi ieftine.

Pentru a exporta ieftin, este necesar să se mențină moneda devalorizată. Și pentru ca acest lucru să fie posibil, regimul ratei tipul de schimb trebuie să fie unul fix. Asta înseamnă că valoarea yuanului nu poate fi determinat în mod liber pe piața valutară. Cursul monedei este determinat de relațiile țării cu celelalte țării partenere. De exemplu, relația dintre China și SUA. Schimbul dintre cele două valute poate fi determinat de:

Exportatorii chinezi în SUA ce vând dolari americani pe piața valutară pentru a cumpăra yuani

Importatorii chinezi ce doresc să cumpere produse americane, cumpară dolari și vând yuani.

Investitorii americani în China. Ei cumpară yuani cu dolari americani pentru a derula afaceri în China.

Investitorii chinezi în SUA ce fac exact opusul investitorilor americani stabiliți în China.

În concluzie, atunci când China are un excedent comercial cu SUA, pe piața valutară sunt mai mulți dolari decat yuani. Același lucru se întamplă și atunci când turiștii americani cheltuiesc mai mult în China decât cheltuiesc turiștii chinezi în SUA.

Pentru a controla ratele de schimb, Beijingul are nevoia să limiteze fluxurile de capital. Ca regulă generală, orice cetățean al acestei țării nu poate schimba mai mult de 50000$/an. Acest lucru înseamnă că economiile private au loc în China, cu o capacitate redusă de a obține randamente mai mari în afară.

Aceste restricții cu privire la libera circulație a capitalului servesc susținerii modelului actual „export-investiții-economisire”, dar și justifică un nivel atât de ridicat al economisirilor, generat, de asemenea, de alte disfuncționalități economice suplimentare:

O mare parte din aceste economisiri private și de tip ”corporate”, aflate în imposibiltatea de a fi transferate în afara, ajung în cele din urmă în depozite bancare (50%). Aceste depozite reprezintă un atuu de a oferii finanțare ieftină pentru investițiile de stat, dar nu întotdeauna sunt eficiente, deoarece prețul nu reflectă în mod adecvat costul real al capitalului.

Rata scăzută oferită depozitelor bancare favorizează crizele locale, precum cea din Wenzhou (Zhejiang). Atunci când ratele la depozite au crescut pentru ultima oară în iulie 2012, inflația a dublat acestă rată. Tipurile dobânzilor la depozite au fost, sunt și vor fi negative.

Wenzhou este strâns legat de lipsa de alternative de economisire, care, de multe ori, este sortit să reducă randamentele, atunci când nu sunt negative, așa cum s-a menționat mai sus. Cea de a doua opțiune de economisire pentru China, altele decât depozitele bancare, sunt reprezentate de investițiile pe piață de locuințe și achiziții de titluri financiare. Și aici, cel mai mare pericol este reprezentat de crearea unor bule speculative.

Oferta agregată și productivitatea

Creșterea cererii agregate în China nu ar trebui să aducă o creștere economică mai mică sau să exercite presiuni inflaționiste, dacă oferta sau capacitatea de producție crește în același ritm.

Putem vorbi de stagnare sau inflație atunci când cererea este foarte mare, dar și atunci când oferta unei economii nu satisface cererea. Asupra primului punct am explicat că lichiditatea explică unele tensiuni ale cererii în China, deși există factori care împiedică oferta să crească, suficient cât să mențină cererea la un nivel ridicat.

Putem vorbi de ofertă pentru a defini producția totală a unei țări sau PIB. Acestă producție totală se obține prin combinarea factorilor de producție : pământ, capital și muncă. Menținerea acestor factori constanți va determina un nivel constant al producției totale oferite. Creșterea celor trei factori sau a unuia dintre ei, va determina creșterea ofertei într-un ritm identic. Chiar și ținând cei trei factori la nivel constant, în ceea ce privește sistemul chinez, productivitatea ar putea crește. Acest lucru ar putea fi explicat de factorul tehnologic sau de productivitatea totală a factorilor de producție.

Așa cum am menționat anterior, China a avut o medie de creștere de 10% în ultimii 30 de ani. Deoarece cererea a fost stimulată cu ajutorul modelului investiții-export, iar în ceea ce privește oferta, creșterea a fost posibilă datorită capacității de producție crescută.

În continuare am analizat următorul tabel, pentru a identifica tendințele ce pot fi observate în China începând cu anul 1978, și care, ar putea continua pana în anul 2030.

Tabelul nr. 3 Previziuni asupra dezvoltării economice chineze ( % )

Sursa: China 2030, Building a Modern, Harmonius and Creative High Income Society”

http://wwwwds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2013/03/27/000350881_20130327163105/Rendered/PDF/762990PUB0china0Box374372B00PUBLIC0.pdf, data accesării: 10 iunie 2013

Din câte putem observa, există o diferență între ritmul de creștere înregistrat în perioada 1995-2010 și cel preconizat în perioada 2026-2030, acesta fiind estimat să fie redus la jumatate. Motivul acestei epuizării poate fi găsit analizând relația dintre forța de muncă, capital si productivitate (tehnologie).

Pe de o parte, putem observa că acumularea factorilor de producție muncă tinde să scadă (de la 0,9%
1995, până la punctul de negativ 4 pentru perioada 2026-30). În cazul în care este mai puțină forță de muncă, PIB nu va putea avea un ritm de creștere ridicat. Mai mult, observăm că productivitatea muncii a încetinit, de la 8,9% la 5,5%. Acumularea de capital, factor-cheie a creșterii economice, pare să urmeze un ritm de încetinire. Investițiile asupra PIB au ajuns la 46,4% în 2010, în timp ce, până în anul 2030, se așteaptă să fie sub 35%. Acest declin al invesțitiilor necesar pentru finanțarea economiilor mici ar trebui să ducă la creșterea consumului de la 48,6 % în prezent, la 66% în 2030. Aceste tendințe vor determina mărirea sectorului de servicii în detrimentul sectoarelor : agricultură și industrie.

Structura economică a Chinei se schimbă, ceea ce explică presiunile inflaționiste exercitate asupra unui model condus bazat pe investiții și exporturi ieftine. Noua economice, orientată mai mult sper consumul intern, necesită o restructurare a modelului. Este nevoie de o creștere economică mai echilibrată.

III. 3 Evoluții de perspectivă ale economiei chineze

În conformitate cu evaluarea economiei chineze efectuate anterior, în continuare, voi prezenta previziunile economice asupra Republicii Populare Chineze, sau, mai degrabă estimările cu privire la evoluția economică a Chinei. Evident, viitorul economic al Chinei este strâns legat de evoluția socio-politică, de unde limitarea cu privire la imaginea economiei gigantului asiatic, viitor, ce este condiționat și de viitorul lumii, dar și de multimea factorilor pe care teoria economică nu poate și nu-i va putea controla vreodată.

China știe că trebuie să liberalizeze rata dobânzii și cea valută și asta și face. Modelul curent este saturat din mai multe motive:

1. Excesul de investitii cu randamente în scădere în unele sectoare cum ar fi: infrastructura, industria siderurgică.

2. Europa și SUA-principalele destinații ale exporturilor chinezești sunt puternic îndatorate în momentul de față. Un lucru ce ar trebui făcut este reducerea dependenței de sectorul exporturi.

Liberalizarea ratelor de schimb ar determina unele schimbări , precum:

Industria chineză ar avea stimulente pentru a deveni mai competitivă, odată rămasă fără ratele de schimb reduse în mod artificial. Tranzacționarea liberă a yuanului ar contracara efectele măsurilor protecționiste asupra produselor chinezești. Un curs liber al yuanului ar facilita depășirea crizei prin exporturi competitive în China. Consumatorii chinezi ar importa mai mult și ar câștiga în bunăstare. China ar putea investi în firme străine, cu un nivel ridicat al componentei tehnologice ducând la un cost foarte mic și care ar duce cu sine locuri de muncă, salarii mai mari și beneficii.

Ar ajuta la atenuarea presiunilor inflaționiste. Pe de o parte, intervenția asupra ratei de schimb ar dispărea. În plus, o liberalizare mai mare ar ieftini importurile de materii prime ( acesta fiind, de asemena, un lucru pozitiv pentru dezvoltarea industrială a țării).

S-ar liberaliza contul de capital, permițând astfel, o liberă circulație a economiilor. Acest lucru înseamnă că economisirile chineze ar putea aspira la obținerea de profituri mai mari. Mai mult, canalizarea mai eficientă a economiilor chineze ar permite creșterea consumului intern odată cu repatrierea beneficiilor.

Cu toate acestea, acest proces prezinta și riscuri. Yuanul, în opinia analistului Andy Xie, este „Marele Zid Chinezesc Financiar”, protecția Chinei față de acțiunile speclative. Beijingul se teme de fluctuațiile bruște; odată liberalizat yuangul și cu libera circulație a capitalului, se poate pune în pericol economia, așa cum s-a întâmplat în timpul crizei asiatice din anul 1998.

O reforma a sistemului financiar, inclusiv liberalizarea ratelor dobânzilor, permite:

economisire cu mai multe alternative de plasare, ce ar putea mării ratele depozitelor. Băncile ar concura pentru a capta acele economii, dar și pentru asumarea riscurilor în finanțarea investițiilor profitabile și productive. Aceste cerințe mai mari ale costurilor de capital ar reduce nivelul împrumuturilor și ar încetini creșterea economică, dar, în schimb, ar asigura alocarea de fonduri investițiilor profitabile. Astfel, ar crește veniturile potențiale și s-ar reduce presiunile inflaționiste.

Creșterea în mod semnificativ a eficienței sistemului financiar.

Protejarea băncilor pentru acumularea de credite neperformante. Ar proteja China de costul pe care ar trebui să îl plătească odată cu recapitalizarea băncilor ca urmare a unei crize bancare ipotecare.

Permiterea întreprinderilor pivate (”non-state companies”) să aibă acces liber la credite bancare. Acest lucru ar crește calitatea investițiilor chineze, odată ce firmele ar căuta să își maximizeze profitul. Firmele investesc în conformitate cu rezultatele așteptate, în timp ce, sectorul de stat investește în conformitate cu beneficiile politice. Aceste criterii politice coincid uneori cu o rentabiliate a investițiilor. Dar nu întotdeauna este așa.

Producția potențială a investițiilor ar crește nivelul actual al PIB. Mai mult, prin investiții rentabile înțelegem acele „investiții profitabile, care ar reduce costurile și permit realizarea unor economisirii de scară fără a provoca presiuni inflaționiste”.

Investițiile productive determină o selecție mai riguroasă a calității creditului bancar. Prin urmare, costurile de capital trebuie să crească. Finanțarea unor proiecte cu nivel scăzut al randamentelor, la costuri reduse duce la o irosire a economisirii. Prin urmare, este necesar liberalizarea dobânzilor.

În plus, față de schimbarea regimului cursului valutar, China ar trebui să își consolideze noua structura economică. Pentru a nu mai depinde atât de mult de exporturi și de atragerea investițiilor, ar trebui să se bazeze mai mult pe mărirea consumului intern prin reducerea economisirii, generând companii și locuri de muncă. Economisirea Chinei, direct sau indirect, servește pentru a finanța proiecte de stat din ce în ce mai puțin viabile. Înlocuirea investițiilor publice cu consumul privat este, fără îndoială, Marea Reformă de care are acum nevoie, China.

Cum am menționat mai sus, reformele au legătură cu factorii de producție: munca și capitalul (în principal în sfere la care se presupune avansul tehnologic). Există numeroase perspective despre cum va evolua economia Chinei în viitor.

Una dintre ele vizează piața forței de muncă. Este necesar asigurarea liberei circulații a lucrătorilor. Actualul sistem de înregistrare fix, sau hukou, împiedică o astfel de mobilitate. Sistemul hukou acordă drepturi la serviciile de sănătate și educație doar pesoanelor ce locuiesc în orașele unde s-au născut. Acest lucru împiedică mobilitatea populației în mod liber acolo unde ar găsi cele mai bune locuri de muncă. Prin urmare, China dorește o mobilitate a forței de muncă, dar, în același timp să evite aglomerațiile din marile orașe.

Se pare că ultimele planuri cincinale prevăd acțiuni în acest sens, în ceea ce privește centrul și vestul țării.

Comitetul permanent al Congresului Național al Poporului plănuiește crearea unui oraș de 260 milioane de locuitori în speranța de a stimula creșterea economică și consumul.

Gordon G. Chang, un colaborator al revistei Forbes, a numit acest gigantic plan de urbanizare „un experiment în stilul anilor '50“. Guvernul are în plan o mutare forțată a populației la oraș: „250 de milioane de oameni vor fi mutați de la sat la oraș în următorii doisprezece ani“. Se dorește ca 70% din populația Chinei – aproximativ 900 de milioane – să locuiască la orașe până în 2025.

Plănuita „zonă economică Bohai“ va lega Beijingul de Tianjin. China intenționează să creeze zone urbane de 100 de milioane de locuitori, înconjurate de ciorchini de orașe mai mici a căror populație să fie cuprinsă între 10-20 de milioane de locuitori. În următorii 20 de ani, liderii chinezi plănuiesc să construiască anual câte un nou oraș.

Mulți dintre sătenii strămutați erau țărani autarhici, produceau și consumau propriile lor produse. Aceasta este, potrivit guvernului chinez, marea problemă: „Dacă jumătate din populația Chinei începe să consume, creșterea este inevitabilă. Acum această populație trăiește în zone rurale, unde nu consumă“, a spus Li Xiangyang. În timp ce altor țări le-au trebuit secole pentru a se urbaniza, China are în plan să orchestreze acest plan masiv de urbanizare în câteva decenii: „Chinezii cred că țara lor va deveni automat o țară dezvoltată cu o economie viguroasă dacă vor construi mai multe orașe“, a spus Chang. „Ei uită că în alte societăți orașele au crescut organic, nu au fost create prin dispoziții date de birocrați din ministerele planificării“.

Tot în cadrul pieței forței de muncă, este nevoie de continuarea eficientizării productivității a fiecărui lucrător în parte. Timp de două decenii China continuă acest procest, reușind astfel să dubleze productivitatea muncii, prin salarii sub limita normalului cu program prelungit de muncă ( adică prin încălcarea drepturilor omului ceea ce este posibil într-o economie planificată ). În 2008, creșterea a fost de 8,6%, depășită doar de Armenia, Belarus, România și Uruguay. Totuși, câștigurile Chinei din productivitatea muncii prezintă o tendință de scădere. Să nu uităm faptul că, scăderea productivității muncii poate duce la șomaj și la instabilitate socială. China trebuie să reducă rata șomajului, care în prezent, este de 10%. Creșterea productivității ar scădea rata șomajului, ar crește salariile, și prin urmare, consumul ar crește. Folosirea capitalului uman într-o manieră optimă, ar diminua acumularea capitalului fiscal atât de mare folosit până acum pentru o creștere economică. Acumularea optimă de capital fiscal oferă randamente în creștere. Cu o rată scăzută a șomajului, economisirea s-ar reduce, favorizând un consum mai mare. De asemenea, și structura economică a Chinei ar evolua având un model economic propriu al țărilor dezvoltate, cu o creștere mai mică, dar eficientă. Această structură economică se bazează pe dezvoltarea sectorului serviciilor, cu un grad mare al consumului și exporturi primare cu o valoare adăugată mare. Acest lucru presupune prioritizarea investițiilor în cercetare și dezvoltare, dar și educație, acolo unde deja se alocă resurse substanțiale.

Pentru a promova acumularea de capital de calitate superioară, așa cum am menționat în reformele propuse în ceea ce privește cererea, este necesar creșterea PIB-ului potențial pe termen mediu și lung, iar accesul companiilor private ar presupune o rentabilitate mai crescută a investițiilor.

Schimbarea structurii PIB chinez s-ar completa odată cu trecerea de la o economie industrială, la una bazată pe servicii. Acest lucru ar diminua economisirea și investițiile. Consumul ar trebui să crescă, și pentru ca acest lucru să fie posibil, salariile ar trebui să crescă, iar economisirile să se reducă. Modelul bazat pe investiții, economisiri și exporturi ieftine este epuizat. China trebuie să consume mai mult.

Asemenea factorilor de producție, forța de muncă și capitalul, ar trebui să se reflecte un cost corespunzător sistemului cerere și ofertă. Utilizarea energiei într-un mod ineficient ar duce la mărirea costurilor. Prețul plătit de consumatorii finali reflectă doar costul de producție. Cu toate acestea, există costuri legate de poluarea mediului (probleme legate de distrugerea resurselor, cum ar fi: apa și probleme sanitare).

Concluzii

În acestă lucrare am prezentat o serie de măsuri care ar trebui să maximizeze creșterea economică. Am vorbit de echilibrul macroeconomic ce constă într-o rată a somajului foarte scăzută și un nivel al PIB ridicat, ce duce la o dezvoltare economică durabilă. Dar sunt și alte aspecte care trebuie luate în considerare, cum ar fi: redistribuirea veniturilor corect și eficient; respectarea drepturilor omului (acest lucru însemna că cetățenii chinezi pot decide liber și democratic asupra viitorului lor); asigurarea securității juridice (printr-o justiție severană și independentă) și, nu în ultimul rând, asigurarea stabilității sociale.

În acest sens, am realizat o previziune asupra viitorului economiei chineze: China necesită o nouă reformă structurală a ofertei și a cererii pentru a nu afecta echilibrul macroeconomic, iar acțiunile asupra acestora duce la îndeplinirea scopului, sau cel puțin, ar trebui să asigure atingerea unui echilibru social la toate nivelurile sociale.

China are nevoie de schimbări, și a suferit anumite schimbări de a lungul crizei economice începute în anul 2008. Aceste schimbări presupun numeroase riscuri, dar și oportunitatea este unică: atingerea unei prosperității cum nu a mai fost până acum. Dintr-un punct de vedere occidental, China se îndreptă către principiul de a fi ei înșiși cei care se sărăcesc, dar acest lucru nu presupune redistribuirea bogăției între țările lumii. China, ca și celelalte țări în curs de dezvoltare își cer dreptul lor, producând 50% din PIB mondial estimat pentru anul 2030.

Centrul puterii economice este de mult timp localizat în zona Pacificului. Înlocuirea G8 cu G20 reflectă cel mai bine această tendință, și China, ca prima putere emergentă a lumii, reprezintă o piesă esențială în această schimbare economică a lumii.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE