Executia DE Casa Bugetara

EXECUȚIA DE CASĂ BUGETARĂ

Cuprins

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind bugetul general consolidate și peocedura bugetară

1.1Conceptul de buget

1.2Natura juridică a bugetului de stat

1.3Conceptul de procedură bugetară

1.4Identificarea principiilor procedurii bugetare

CAPITOLUL II

Execuția parții de venituri a bugetului de stat

2.1 Aspecte generale privind etapele procedurii bugetare

2.2 Repartizarea pe trimester a veniturilor și cheltuielilor bugetare

2.3Execuția de casă bugetară

2.4Execuția parții de venituri

2.5Încheierea execuției bugetare

CAPITOLUL III

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I- Aspecte generale privind bugetul general consolidat și procedura bugetară

1.1Conceptul de buget

Formarea finanțelor este rezultatul unui proces istoric îndelungat și complex, care este determinat de evoluția vieții sociale, prin apariția și dezvoltarea comunităților umane, apariția proprietății private și scindarea in clase sociale, dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor marfă-bani, apariția statului și crearea mijloacelor bănești necesare întreținerii aparatului de stat și îndeplinirii funcțiilor sale.

Odata cu apariția unei forțe publice -adică a statului- au apărut și primele elemente de finanțe: impozitele, dările, tributurile, birurile, cheltuielile statului, datoria publică etc.

În condițiile unei economii monetare slab dezvoltate, cheltuielile statului erau satisfăcute numai în parte pe seama veniturilor în bani, restul fiind acoperite în natură.

În toate orânduirile social-economice, finanțele s-au manifestat ca relații sociale de natură economică, apărute în procesul repartiției produsului social si mai ales a venitului național, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului.

În raport cu orânduirea social-politică în care s-au manifestat, finanțele au avut un anumit conținut de clasă determinat de condițiile economice, politice și sociale – precum și de o anumită sferă de cuprindere.

Sfera finanțelor diferă de la o orânduire la alta. Astfel, în sclavagism și feudalism, sfera finanțelor a fost limitată de slaba dezvoltare a producției de mărfuri și a relațiilor bănești, precum și de necesitățile relativ reduse de mijloace pentru întreținerea aparatului de constrângere. În societatea capitalistă, finanțele au cunoscut o largă dezvoltare, determinată de generalizarea relațiilor marfă-bani și de necesitățile sporite de resurse bănești ale statului, pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale.

Sarcinile finanțelor sunt aduse la îndeplinire în mare măsură prin intermediul bugetului de stat, ca principal plan financiar al statului. Bugetul de stat este format din relații financiare, prin intermediul cărora au loc constituirea și repartizarea celui mai important fond bănesc al societații – fondul bugetar. Relațiile bugetare își găsesc expresia în principalul plan financiar al statului, care poartă denumirea de buget de stat.

Cuvântul buget provine din vechea limbă franceză, unde cuvinte ca bouge sau bougette desemnau o pungă din piele sau o pungă de bani.Termenul a fost preluat în Anglia odată cu cuceririle normande și de acolo s-a răspândit în toată lumea cu semnificația lui financiară.

În legislația franceză, noțiunea de buget a fost utilizată în anul 1806 în Legea privitoare la finanțe, și, ulterior, în dreptul francez din 1862 referitor la contabilitatea publică.

În Anglia, ministrul de finanțe se prezenta periodic în fața Parlamentului pentru o expunere a cheltuielilor coroanei regale și a posibilităților de acoperire a acestora. Consemnarea avea loc pe un document, introdusă apoi într-o pungă de piele. Documentul din pungă reprezintă în mod simbolic, punga tezaurului coroanei, iar scoaterea documentului din pungă se numea deschiderea pungii de bani a bugetului.

Termenul de buget a fost consacrat oficial și în restul statelor, dar diferit de la o țară la alta.

În România termenul de buget apare pentru prima oară în Regulamentele Organice din Muntenia și Moldova. Astfel, în capitolul III al Regulamentului Organic al Moldovei întâlnim cuvântul bindge dar și expresia închipuirea cheltuielilor anului viitor(art. 117, Reg. Organic).

Înainte de apariția Regulamentului Organic, în țările Românești nu a existat un buget în înțelesul actual al cuvântului. Totuși, pot fi menționate condicele de venituri și cheltuieli, apătute pentru prima oară în Moldova, în timpul domniei lui Gheorghe Ștefan Vodă, (1654) și apoi în Muntenia, în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu (1694-1704). Aceste condici nu aveau un caracter executoriu, ele fiind simple acte de gestiune, care se refereau la venituri și cheltuieli trecute.

Prima încercare de realizare a unui act financiar de tip modern aparține lui Vodă N. Mavrocordat (1712) care a prezentat sfatului domnesc așa numitul samă sau băncile visteriei. Acest act reprezenta o dare de seamă cu privire la natura veniturilor și cheltuielior.

În evoluția istorică a relațiilor politice, juridice și economico-financiare, conținutul relațiilor financiare, îndeosebi a relațiilor bugetare, devine din ce în ce mai cpmplex, corespunzător nivelului de dezvoltare a societății românești. Astfel, în baza Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, din anul 1858, ca o confirmare a Unirii Principatelor, prin dubla alegere a domnitorului A. I. Cuza, a fost votată în anul 1864 prima Constituție română. În această lege fundamentală se vorbește despre bugetul cheltuielilor și al veniturilor. În baza acestei prevederi constituționale, prima noastră Lege de contabilitate a prevăzut în terminologia de atunci că toate veniturile statului și cheltuielile neapărate pentru îndeplinirea osebitelor servicii, așezate conform legilor, trebuie autorizate pentru fiecare an de o lege anuală de finanțe și formează bugetul general al statului.

Constituția Română din 1866, în capitolul IV, intitulat Despre finanțe, reglementează că în fiecare an Adunarea deputaților încheie socoteli și votează bugetul(Art. 113, alin. 1). De asemenea, în alin.2 al aceluiași articol se arată că toate veniturile sau cheltuielile statului trebuiesc trecute în buget și socoteli.

Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, în capitolul IV, art. 5, prevede că votarea bugetului de stat, a încheierii exercițiilor bugetare, fixarea impozitelor și a modului lor de percepere sunt de competența directă a Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române.

În baza acestei importante prevederi constituționale, a fost votată Legea nr.3 / 1949 asupra întocmirii, executării și încheierii Bugetului General al Republicii Populare Române, prima lege-cadru privitoare, în exclusivitate, la bugetul de stat. În aplicarea Legii nr. 3/1949 a fost adoptat H.C.M. nr.551, privind executarea bugetului de stat pe bază de bugete trimestriale. Prin această lege este reglementat bugetul general al Republicii Populare Române, devenit buget de stat,(prin art. 1 din legea nr. 1/1951) și componența bugetului general al Republicii Populare Române format din bugetul administrației de stat și bugetele administrate de organele locale ale puterii de stat ( art. 2 ).

În încercarea de a defini relațiile deosebit de complexe care formează bugetul de stat se disting două categorii: definiții date de normele juridice și definiții moderne.

Cu privire la prima categorie, prima definiție a fost dată de Regulamentul de Finanțe din 20 noiembrie 1860, promulgat de domnitorul A. I. Cuza, în aplicarea Convenției de la Paris din 7 august 1858. În cap. I, art. 2, este definit bugetul general al statului ca fiind recetele(veniturile) și cheltuielile publice ce au a se efectua pentru serviciul fiecărui exercițiu.

Prima noastră Lege de Contabilitate Publică, din anul 1864, în art. 2, arată că toate veniturile și cheltuielile neapărate pentru îndeplinirea deosebitelor servicii, așezate conform legilor, autorizate în fiecare an de o lege anuală de finanțe- formează bugetul general al statului.

Legea nr. 3/1949 asupra întocmirii, executării și închierii bugetului general al Republicii Populare Române, în art. 1, definește bugetul ca fiind planul financiar anual al formării fondului unic al mijloacelor bănești necesare îndeplinirii funcțiilor statului și îndrumării lor, în conformitate cu planul economic general, în vederea dezvoltării puterii economice a țării, așezării economiei naționale pe baze socialiste, ridicării nivelului material și cultural al celor ce muncesc și garantării independenței naționale.

În literatura de specialitate, asupra bugetului de stat au fost emise numeroase definiții. Profesorul A. Wagner definește bugetul ca fiind un plan alcătuit din cifre, într-o ordine determinată, de obicei sistematic, privitor la intrările și ieșirile (veniturile și cheltuielile) probabile, în monedă sau în valori monetare, care se produc în gestiunea economică a unui corp public pentru o anumită perioadă.

Profesorul P. L. Beaulieu aprecia că un buget este o prevedere a veniturilor și cheltuielilor pe o perioadă determinată, un tablou evolutiv și comparativ al veniturilor de împlinit și al cheltuielilor de efectuat.

Profesorii V. Stănescu ( Manual de Drept Financiar – 1963), S. L. Pascal ( Drept Financiar – 1971), Ion Gliga, Gheorghe Gilescu, P. Olcescu ( Drept Financiar – 1981) au exprimat opinii relativ asemănătoare, arătând că bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora în concordanță cu obiectivele planului național unic, pentru finanțarea dezvoltării economiei naționale, a acțiunilor social – culturale, apărarea țării și a altor nevoi ale societății. Într-o altă opinie relativ recentă, bugetul de stat era definit ca fiind planul financiar operativ al statului, prin care se constituie și se repartizează mijloace financiare centralizate necesare satisfacerii trebuințelor generale ale societății.

Concepția modernă potrivit căreia bugetul este actul prin care sunt prevăzute și prealabil adoptate veniturile și cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii publice a fost consacrată oficial de Legea contabilității din 21 martie 1903 . Această lege a preluat caracterizarea obiectivă a bugetului statului cuprinsă în decretul francez din 1862 referitor la contabilitatea publică.

În Legea asupra contabilității publice și asupra controlului bugetului și patrimoniului public din 1929 se regăsește același concept al bugetului statului.

Potrivit celor doua legi de contabilitate publică din perioada interbelică, bugetul statului este :

un act anual, limitat în timp la o anumită perioadă, pentru a se prevedea mai bine sursele de venituri și a se urmări mai ușor execuția bugetării;

este un act de previziune , adică indică sursele de finanțare ale nevoilor statului;

bugetul este un act de autorizare, deoarece puterea executivă nu poate să perceapă venituri și să efectueze cheltuieli decât în limitele prevederilor legii bugetare.

După cel de-al doilea război mondial, pe fondul schimbărilor în viața economico-financiară a societății, instituția bugetului de stat cunoaște anumite modificări, dar își păstrează rolul important în îndeplinirea sarcinilor statului. Astfel, prin Legea nr. 3/1949 bugetul de stat a fost definit drept planul financiar anual al formării fondului unic de mijloace bănești necesare îndeplinirii funcțiilor statului și îndrumărilor, în conformitate cu planul economic general, în vederea dezvoltării puterii economice a țării, așezării economiei naționale pe baze socialiste, ridicării nivelului material și cultural al celor ce muncesc și garantării independenței naționale .

Din definiție rezultă că bugetul era un plan financiar, întocmit anual, subordonat planului economic general, cu scopul îndeplinirii funcțiilor statului.

Evenimentele din decembrie 1989 au adus modificări și în domeniul legislației fiscale.

Astfel, Constituția României a consacrat conceptul de bugetul public național, care cuprindea bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale aonomice a țării, așezării economiei naționale pe baze socialiste, ridicării nivelului material și cultural al celor ce muncesc și garantării independenței naționale .

Din definiție rezultă că bugetul era un plan financiar, întocmit anual, subordonat planului economic general, cu scopul îndeplinirii funcțiilor statului.

Evenimentele din decembrie 1989 au adus modificări și în domeniul legislației fiscale.

Astfel, Constituția României a consacrat conceptul de bugetul public național, care cuprindea bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale ale comunelor,ale orașelor și ale județelor.

Legea Finanțelor publice nr. 10/1991, în art. 1. , dă următoarea definiție: Activitatea privind finanțele publice include elaborarea și execuția bugetului public național, care cuprinde bugetul administrației generale de stat, bugetele locale și bugetul asigurărilor generale de stat, stabilirea și perceperea impozitelor, taxelor și altor venituri ale statului și utilizarea mijloacelor financiare ale organelor puterii legislative, judecătorești și executive.

De asemenea, cuprinde controlul asupra modului de folosire a mijloacelor materiale și bănești aparținând regiei autonome, instituțiilor publice și asupra capitalului social al statului în societățile comerciale. Definiția a fost reținută și în Legea nr. 72/1996.

Legea nr. 500/2002 – Legea Finanțelor publice – precizează că ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg reprezintă bugetul general consolidat.

În definirea bugetului de stat, sunt necesare două precizări. În primul rând bugetul nu este un act ce emană de la un organ al autorităților de stat, ci cuprinde un ansamblu coerent de indicatori de plan, cu caracter aleatoriu, în care sunt înscrise cheltuielile și veniturile statului pentru o perioadă viitoare. În al doilea rând, față de acest document, care cuprinde veniturile ( posibilitățile) și cheltuielile (trebuințele social – economice) ale statului pe o perioadă de timp, societatea manifestă un interes deosebit, interes ce este justificat de rolul banului public în viața unui popor.

În acest sens, bugetul public național poate fi definit ca fiind planul financiar al statului, prin care sunt prevăzute veniturile și cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp. De altfel, în țările cu economie de piață se considera, atât în doctrină cât și în practică, că finanțele publice reprezintă singurul domeniu unde este necesară o acțiune planificată de o manieră precisă prin care să se prevadă veniturile și cheltuielile statului pe o perioadă viitoare determinată, de obicei pe un an.

Noțiunea de buget poate fi abordată din mai multe puncte de vedere:

Sub aspect formal

Sub aspect juridic

Sub aspect economic.

Sub aspect formal, bugetul public reprezintă documentul- program în care statul înscrie anual mărimea și structura veniturilor și cheltuielilor din cadrul economiei publice. Veniturile sunt grupate după caracterul lor ( fiscal sau nefiscal ) și după sursa de proveniență. Cheltuielile se înscriu după destinația pe care o capătă ( pe domenii de activitate, ramuri sau subramuri ) și după conținutul lor economic ( cheltuieli de personal, cheltuieli materiale și servicii, cheltuieli de capital etc. ).

Sub aspect juridic, bugetul public este actul prin care se prevăd și se aprobă prin lege veniturile și cheltuilelile anuale ale statului și ale altor entități de drept public. Se desprind, de aici, următoarele trăsături ale bugetului public:

caracterul de previziune, acesta prezentându-se ca un tablou evaluativ și comparativ al veniturilor și cheltuielilor publice;

caracterul de autorizare, acesta fiind actul prin care puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă să perceapă anumite venituri publice și să le cheltuiască în acord cu prevederile legale;

caracterul anual, anul bugetar fiind considerat cel mai potrivit interval pentru a previziona și urmări execuția indicatorilor bugetari.

Sub aspect economic, bugetul de stat exprimă relațiile economice sub formă bănească care iau naștere în procesul de distribuire a produsului intern brut pentru realizarea nevoilor generale ale societății. El apare ca un dublu sistem de fluxuri financiare:

fluxuri financiare de mobilizare a resurselor financiare publice

fluxuri financiare de repartizare ce se degajă în procesul de gestionare a acestor resurse.

Prin intermediul bugetului, un segment important din PIB ( profit intern brut ) – peste 40 % în țările dezvoltate – este inclus în procesul de planificare la nivel macroeconomic.

În diverse țări ale lumii, pe lângă buget, în forma sa clasică se întocmește și un buget al economiei naționale sau un buget economic.

În Marea Britanie, bugetul economiei naționale se întocmește sub forma așa-numitelor cărți albe, care se dau publicității de către guverne și cuprind veniturile și cheltuielile la nivel național pe anul expirat și prevederile respective pentru anul viitor.

În Franța, bugetul economic apare sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs, care însoțesc proiectul legii bugetare.

În Statele Unite ale Americii, bugetul economic îmbracă forma unui document în care sunt cuprinse cifric veniturile și cheltuielile și soldul dintre acestea pe principalele sectoare ale economiei naționale.

În concluzie, putem defini bugetul cafiind un act de prevedere anuală a veniturilor de realizat și cheltuielilor de efectuat, adoptat, ulterior, printr-o lege bugetară.

Bugetul public național îndeplinește un rol deosebit în procesul redistribuirii de valori între economia națională, pe de-o parte, și între stat și populație, pe de altă parte. Bugetul public național intervine, de asemenea, în redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă și cea neproductivă, în asigurarea protecției sociale, între unele zone ale teritoriului și chiar în diviziunea internațională a muncii. Prin intermediul bugetului public național se exercită, în același timp, un control permanent și sistematic asupra constituirii, repartizării și utilizării fondurilor publice, precum și asupra activității societăților comerciale care au raporturi cu bugetul de stat.

Importanța bugetului public național poate fi sintetizată astfel :

participă în mod direct la îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului ;

asigură autonomia reală a colectivităților locale, constituite în cadrul unităților administrativ – teritoriale ;

garantează realizarea efectivă a protecției sociale a unor categorii importante din rândul populației ;

asigură echilibrul financiar, monetar și valutar al statului ;

are un important rol stabilizator al economiei naționale.

1.2 Natura juridică a bugetului de stat

Din punctul de vedere al naturii juridice, bugetul statului a fost caracterizat diferit în literatura finanțelor publice. Cele mai comentate teorii de acest fel sunt cele care susțin fie că bugetul statului este act – condițiune de natură administrativă, fie că acest buget este întotdeauna o lege, fie că bugetul statului este și lege si act administrativ, fie că bugetul statului este un act de planificare financiară, fie că bugetul statului este un plan financiar.

a. Teoria bugetului de stat ca act – condițiune de natură administrativă.

Potrivit acestei opinii, sistemul bugetar este un act administrativ pentru că atât veniturile, cât și cheltuielile bugetare sunt simple evaluări de ordin financiar realizate de agenții administrativi. Sistemul bugetar, potrivit acestei opinii, ar fi un act – condiție pus de legiuitori la dispoziția agenților administrativi, pentru a realiza acte juridice prin care sunt create creanțe de la și în favoarea tezaurului public și prin care se efectuează plata acestor creanțe.

Dacă, potrivit necesității de stabilire și autorizare a veniturilor bugetare, prin bugetele anuale se condiționează realizarea anumitor venituri publice ca venituri ale respectivelor bugete, pe baza acestui efect specific administrativ se formulează concluzia că bugetul veniturilor este un act – condițiune.

Referitor la cheltuieli, potrivit acestei opinii, bugetul anual al statului este condiția obținerii din trezoreria publică a sumelor de bani destinate cheltuielilor bugetare, pe lânga faptul că prin acest buget se stabilesc și se aprobă cuantumul bănesc al fiecăreia dintre cheltuielile programate a se efectua. În temeiul acestor argumente se apreciază că și bugetul cheltuielilor este un act – condițiune.

b. Teoria naturii juridice de lege a bugetului statului

Conform acestei opinii, bugetul constituie un adevărat program de administrație, o dispoziție statutară, o decizie emanată de la puterea legislativă, în acest sens, conform principiului potrivit căruia tot ce îmbracă forma legii este o normă de drept, sistemul bugetar neputând fi, la rândul său, decât o lege.

c. Teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege cât și de act administrativ

Pornind de la deosebirea dintre legea formală și legea materială se consideră că sistemul bugetar este o lege, în partea lui creatoare de dispoziții generale, și un act de administrație, în partea creatoare de acte individuale, concrete.

Dintre cele două părți componente ale bugetului statului, ca de altfel ale oricărui buget, partea de venituri este considerată creatoare de dispoziții generale în toate statele în care se aplică principiul anualității impozitelor și taxelor. În acest sens, aprobarea anuală a părții de venituri a bugetului statului este o adevărată lege materială, deoarece determină în fiecare an, prin dispoziție generală, perceperea impozitelor și taxelor ca și când ar fi reglementate din acel moment. Este cert deci, că actele prin care se creează obligațiuni de plată a impozitelor și taxelor sunt acte legislative.

Spre deosebire de partea de venituri, partea de cheltuieli a bugetului statului este considerată creatoare de acte individuale și concrete de natură administrativă, deoarece votul dat cheltuielilor bugetare de către parlament se produce în sfera de aplicare a legilor preexistente referitoare la deschiderea de credite bugetare și alte procedee de cheltuieli bugetare. Din moment ce acest vot nu aduce nici o modificare unor norme juridice preexistente și rămane conform unor reguli generale, este un act individual de natură administrativă.

d. Teoria potrivit căreia bugetul statului este un act de planificare financiară

Potrivit acestei teorii, sistemul bugetar, în urma adoptării de către organul suprem al puterii de stat, printr-o lege emisă în acest scop, dobândește natura juridică specifică de lege : bugetul statului nostru, fiind planul financiar anual, este adoptat de către organul suprem al puterii de stat printr-o lege, ceea ce determină natura juridică a acestui buget; bugetul de stat este un plan financiar învestit cu putere de lege juricică; bugetul, ca plan financiar, constituie un plan de directivă care se aprobă în fiecare an prin lege și devine obligatoriu pentru toate unitățile economice și instituții.

e. Teoria potrivit căreia bugetul statului este un plan financiar

Potrivit acestei ultime teorii, sistemul bugetar nu este decât un plan, principalul plan financiar cu caracter executoriu al statului sau principalul plan financiar anual cu caracter operativ al statului.

Fiind principalul plan financiar al statului,sistemul bugetar cuprinde indicatori financiari privind modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor centralizate ale statului. Fiind principalul plan financiar cu caracter operativ al statului, este firesc ca societatea să manifeste un interes deosebit. Acest interes este justificat prin atenția de care sistemul bugetar se bucură din partea legiuitorului. Legiuitorul însă nu poate și nici nu este posibil să adopte un plan, adică să aplice procedura de adoptare a legilor unui act al cărui conținut nu are trăsătirile unei norme juridice, fiind format, în principal, din indicatori de plan care sunt aleatorii, susceptibili de modificare pe perioada de plan. Și totuși, nefiind posibil să se aplice procedura de adoptare a legilor unui document al cărui conținut este format din indicatori de plan, pentru a-i da caracter obligatoriu, legiuitorul va dezbate și adopta un alt document, și anume legea bugetară anuală de aprobare a sistemului bugetar. Prin urmare, Parlamentul nu adoptă un plan, ci legile bugetare anuale. Astfel, acest lucru conferă sistemului bugetar – care, în esență, este și rămâne un plan – forța obligatorie a normei de drept și, în consecință, sistemul bugetar are o natură juridică de lege.

Majoritatea acestor teorii au fost formulate în prima jumătate a secolului nostru, în atenția specialiștilor rămânând doar teoria naturii juridice de lege a bugetului statului.

1.3 Conceptul de procedură bugetară

Expresia procedură bugetară este folosită de către unii autori pentru a desemna ansamblul actelor și operațiunilor care se succed anual, privind întocmirea proiectului de buget, aprobarea lui, executarea bugetului, încheierea și aprobarea contului general de execuție bugetară și controlul execuției bugetare.

Sub aspectul conținutului, procesul bugetar este reprezentat de ansamblul acțiunilor și măsurilor întreprinse de instituțiile competente ale statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea executivă. Optând, în cadrul politicii economico – financiare, pentru un anumit volum și structură de bunuri si servicii publice ( educație, îngrijirea sănătății, cultură, apărare, ordine publică, etc.), distribuite prin rețeaua instituțiilor guvernamentale, autoritatea de stat este împuternicită, prin Constituția țării și sistemul de legi specifice, să procedeze la punerea în mișcare a complexului mecanism de producere și distribuirea acestor bunuri și servicii.

Sub aspect strict juridic, procesul bugetar se prezintă ca fiin ansamblul actelor și operațiunilor referitoare la întocmirea proiectului de buget, aprobarea și executarea lui, încheierea și aprobarea contului general de execuție bugetară, precum și controlul execuției bugetare.

Procesul bugetar se caracterizează prin următoarele trăsături:

este un proces decizional, care constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport de și cu nevoile societății, pentru bunuri și servicii publice;

este un proces complex care antrenează, în etape diferite și în proporții diferite și pe paliere diferite ale procesului bugetar, toate puterile statului: legislativă, executivă și judecătorească. Împrejurarea că modul de formare, administrare și întrebuințare a resurselor publice este controlat de Curtea de Conturi, instituție aflată sub autoritatea Parlamentului, nu exclude intervenția autorității judecătorești, deoarece și atunci când Curtea de Conturi a avut și activitate jurisdicțională, aceasta a fost sub controlul jurisdicțional al instanțelor de contencios administrativ, iar actele emise de Curte în exercitarea atribuțiilor ce îi revin pot fi atacate la instanțele de drept comun potrivit art. 4 din Legea nr. 29/1991. În prezent, Curtea de Conturi nu mai are activitate jurisdicțională, iar actele de control ale acesteia sunt supuse controlului instanțelor specializate care fac parte din puterea judecătorească;

este un proces preponderent politic, deoarece opțiunea pentru un anumit tip de politică economică, în general, de politică financiară și monetară în particular, reprezintă un act de decizie politică a majorității parlamentare;

este un proces cu implicații sociale și economice, bugetul influențând evoluția creșterii economice, nivelul prețurilor, rata șomajului, evoluția ratei dobânzilor și a soldului curent al balanței de plăți;

5. este un proces ciclic, în baza principiului anualității, cu termene concrete de derulare și finalizare, stabilite prin legi speciale.

Procesul bugetar presupune, așa cum rezultă de altfel din definiția noțiunii, parcurgerea mai multor etape. Aceste etape sunt:

pregătirea proiectului de buget, care constă în activitatea de determinare a veniturilor și a cheltuielilor bugetului public;

aprobarea bugetului, care presupune dezbaterea și votarea bugetului de către Parlament;

executarea bugetului, sau execuția bugetară care constă în realizarea veniturilor la termenele și la nivelurile prevăzute, precum și în efectuarea cheltuielilor în limitele și potrivit destinațiilor stabilite;

controlul execuției bugetare, care constă în verificarea modului în care au fost aduse la îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public;

aprobarea execuției bugetului care presupune realizarea unei dări de seamă cu privire la modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.

În raport de obiectivele programate, organele competente ale statului stabilesc, pentru fiecare an bugetar, necesarul de venituri și cheltuieli, precum și modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor.

Realizarea veniturilor bugetare și efectuarea cheltuielilor bugetare determină, datorită anualității bugetului, o succesiune de etape, care au ca scop asigurarea resurselor financiare publice necesare îndeplinirii cerințelor generale ale societății.

Astfel, sintetizând, procedura bugetară cuprinde ansamblul de acte și operațiuni referitoare la elaborarea și aprobarea bugetului general consolidat ( de stat, al asigurărilor generale de stat, local, ș.a. ), executarea acestuia, încheierea execuției bugetare, precum și controlul bugetar.

În timp, procedura bugetară se întinde pe aproape 3 ani calendaristici, deoarece elaborarea proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmește, continuă cu executarea în cursul anului respectiv și se definitivează prin contul de încheiere a execuției bugetare în anul următor.

1.4 Identificarea principiilor procedurii bugetare

Termenul principiu derivă din latinescul principium, care inseamnă început, obîrșie.

În drept, principiile sunt norme juridice de mare generalitate de care trebuie să țină seama atât în elaborarea, cât și în aplicarea sa. Unele dintre ele au îmbrăcat forma unor adagii sau axiome, mai ales cele formulate de pe vremea romanilor.

Între principiile dreptului există un raport de la general la particular. Cele mai importante și cele mai cuprinzătoare sunt numite principii generale sau fundamentale.

Constituția consacră multe dintre ele, cum ar fi principiul pluralismului politic, principiul democrației, principiul separației puterilor în stat, ș.a., așa încât, au forță

juridică superioară față de principiile ramurilor dreptului.

Principiile generale sau fundamentale se întrepătrund și se completează cu principiile proprii unei ramuri de drept sau unor instituții juridice, cuprinse în coduri sau legi.

Procedura bugetară se desfășoară pe baza unor principii care se aplică fie întregului sistem bugetar, fie numai etapelor procedurii bugetare.

Principiile procedurii bugetare sunt consacrate expres, în cea mai mare parte, de Legea 500/2002 privind finanțele publice, iar altele reies implicit din analiza prevederilor Legii 500/2002 :

a) principiul universalității bugetare;

b) principiul echilibrului bugetar;

c) principiul realității bugetare;

d) principiul unității bugetare;

e) principiul anualității bugetare;

f) principiul publicității bugetare;

g) principiul specializării bugetare.

Principiilor enumerate mai sus li se adaugă și principiul neafectării veniturilor bugetare, a cărui aplicare este recunoscută de doctrina contemporană.

Unele dintre aceste principii și-au pierdut în bună măsură semnificația inițială, iar altele au fost adaptate cerințelor perioadei contemporane.

Modul de aplicare în practică a acestor principii bugetare diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta în cadrul aceluiași stat.

a) Principiul universalității bugetare

Potrivit acestui principiu, veniturile și cheltuielile publice trebuie să figureze în bugetul public național cu sumele lor totale. Cu alte cuvinte, nici un venit și nici o cheltuială de stat nu trebuie să se realizeze în afara cadrului bugetar. Deoarece obținerea veniturilor publice determină anumite cheltuieli, este necesar ca veniturile respective să se înscrie în buget cu produsul lor brut, iar cheltuielile cu cifra lor totală, iar nu cu soldul dintre acestea. Bugetul întocmit cu respectarea principiului universalității poartă denumirea de buget brut, în timp ce bugetul care cuprinde numai rezultatul final al acțiunilor producătoare de venit și al celor generatoare de cheltuieli poartă denumirea de buget net.

Principiul universalității permite cunoașterea și controlul sumei exacte a cheltuielilor publice.

Distingând, pe de-o parte, veniturile și, pe de alta, cheltuielile, devin imposibil fie să se compenseze veniturile și cheltuielile, fie să se afecteze un anume venit unei cheltuieli. În primul caz, cheltuiala ar fi inferioară sumei reale ( venitul ar diminua cheltuiala efectiv realizată) sau necunoscută ( venitul net fiind sigur reținut ca atare). În cel de-al doilea caz, mărimea cheltuielii ar fi incertă, deoarece aceasta ar depinde de cuantumul venitului, care nu este niciodată pe deplin cunoscut dinainte ( art. 78, Legea nr. 72/1996).

În fapt, principiul universalității permite să se evite ca anumite servicii publice să nu dispună de fonduri proprii și să nu reușească astfel să-și dobândească independența față de autoritățile centrale.

Astfel, statul și-a asumat sarcina de a înființa anumite unități economice, sub formă de regie. Având personalitate juridică și o largă autonomie funcțională, aceste unități au fost supuse unor reglementări financiare diferite de cele aplicabile instituțiilor de drept public; ele nu mai figurează cu totalitatea veniturilor și cheltuielilor în bugetul de stat, ci numai cu sumele pe care le varsă, respectiv le primesc de la buget. Nici unitățile administrativ-teritoriale nu mai sunt incluse cu toate veniturile și cheltuielile lor în bugetul de stat, ci numai cu eventualele subvenții primite de la acesta sau cu vărsămintele către acesta.

Unele instituții publice locale fără scop lucrativ, cum ar fi universități și chiar școli cu grad secundar, centre de cercetare științifică, servicii de aprovizionare cu apă și altele, au căpătat, de asemenea, personalitate juridică și, odata cu aceasta dreptul de a-și organiza gestiunea financiară după alte criterii decât cele specifice serviciilor publice.

Pe această bază, ele își rețin veniturile pe care le realizează din diverse surse pentru acoperirea cheltuielilor proprii, primind de la buget subvenții în completare ( cap. 4, art. 70-74 din Legea nr. 72/1996).

Organizațiile care gestionează fondurile asigurărilor sociale de boală, invaliditate, șomaj, pensii de bătrânețe etc. se bucură de o existență de sine stătătoare, dispun de personalitate juridică și de autonomie financiară, ceea ce constituie argumente de a nu figura cu veniturile și cheltuielile lor totale în bugetul de stat.

În practică a început să se renunțe la bugetele brute și au apărut bugetele mixte în care pentru anumite sectoare sau instituții există autonomie financiară deplină asupra veniturilor extrabugetare realizate, pentru acoperirea propriilor nevoi. Cheltuielile bugetare îmbracă forma unor alocații bugetare, fără nicio legătură cu veniturile extrabugetare sau subvenții pentru acoperirea diferenței dintre venituri și cheltuieli.

b) Principiul echilibrului bugetar

Acest principiu presupune acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare din veniturile bugetare ordinare.Doctrina clasică consideră acest principiu ca fiind cheia de boltă a finanțelor publice.

În practică, doctrina clasică a cunoscut două tendințe: pe de-o parte, au fost realizate echilibre artificiale prin politica de debugetizare a investițiilor sau politica bugetelor extraordinare.

Confruntați cu dificultățile realizării echilibrului bugetar și cu fluctuațiile vieții economice, teoreticienii au elaborat noi teorii cu privire la echilibrul bugetar:

– teoria bugetelor ciclice care cunoaște mai multe tehnici de echilibrare ( crearea fondului de egalizare, crearea fondului de rezervă, folosirea amortizării alternative);

– teoria deficitelor sistematice ca mod de relansare a unei economii în stagnare;

– teoria impasului.

Deși reprezintă construcții teoretice, există mari dificultăți în aplicarea practică a acestor teorii, deoarece nu există posibilități certe de estimare a momentului declanșării crizelor economice, a duratei și a intensității lor.

Astăzi, unele țări au renunțat definitiv la aplicarea în practică a principiului echilibrului bugetar ( Suedia), altele întocmesc un buget ordinar echilibrat și altul extraordinar deficitar ( Germania) iar altele recurg la debugetizare ca mijloc fictiv de asigurare a echilibrului bugetar ( Franța).

În SUA, deficitele bugetare au devenit cronice și se apreciază că aceasta este o cale sigură de înviorare a economiei.

Deci, realizarea unor venituri, mai mari decât volumul cheltuielilor constituie excedentul bugetar;atunci când veniturile realizate sunt mai mici decât volumul cheltuielilor ne aflăm în situația deficitului bugetar.

La noi, prin Legea Finanțelor Publice este prevăzută expres necesitatea realizării echilibrului bugetar, interzicându-se, totodată, acoperirea cheltuielilor bugetare prin emisiunea monetară sau finanțarea directă de către bănci. Ținând, însă, seama de experiența altor state în materie bugetară și realitățile economiei românești alfate în tranziție, legea admite și posibilitatea administrării unui buget deficitar.

Pentru acoperirea golurilor temporale de casă apărute în procesul execuției bugetare, legislația noastră bugetară prevede următoarele posibilități:

utilizarea resurselor din conturile de trezorerie ale statului;

emiterea de bonuri de tezaur în anumite limite ( 8% din volumul total al bugetului aprobat) și condiții ( cu aprobarea Guvernului și cu răscumpărarea până la finele anului);

acordarea de împrumuturi de către Banca Națională în anumite limite ( 10%

din totalul bugetului aprobat) și condiții ( cu rambursare în cel mult 6 luni).

c) Principiul realității bugetare

Acest principiu este consacrat expres de prevederile Legii finanțelor publice locale.

Potrivit acestui principiu veniturile și cheltuielile înscrise în bugetul general trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să răspundă situației economico-financiare previzibilă pentru anul bugetar, și, totodată, aceste venituri și cheltuieli să se poată realiza și efectua în așa fel încât să nu apară dificultăți financiare serioase în cursul execuției bugetare.

Pe parcursul execuției bugetare pot să apară situații care fac necesară rectificarea bugetului, adică majorarea sau micșorarea cuantumului veniturilor sau al cheltuielilor.

d) Principiul unității bugetare

În conformitate cu accepțiunea lui clasică, principiul unității bugetare presupune înscrierea tututror veniturilor și cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document. Respectarea acestei cerințe conduce la elaborarea unui buget clar, care oferă informații de ansamblu privind resursele publice și utilizarea lor, permite aprecierea importanței relative a diverselor categorii de venituri și cheltuieli și facilitează nivelul soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor. Un buget unitar permite puterii legislative să emită judecăți de valoare asupra structurii și volumului cheltuielilor propuse de guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amânare sau respingere a anumitor cheltuieli considerate inoportune, oferind cadrul favorabil exercitării unui control mai riguros asupra execuției veniturilor și cheltuielilor publice.

Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naționale, în cadrul căruia conturile administrației publice grupează atât cheltuielile și veniturile statului, cât și pe cele aferente colectivităților locale și bugetului asigurărilor sociale.

Principiul tradițional al unității bugetare,riguros respectat în trecut, a fost adaptat

cerințelor finanțelor publice moderne prin intermediul unor derogări ce facilitează operațiunea de debugetizare. Debugetizarea este o politică care constă în modificarea modului de finanțare a cheltuielilor, în sensul că pentru acoperirea acestora sunt folosite și alte resurse pe lângă veniturile ordinare ale statului.Debugetizarea presupune două accepțiuni: pe de-o parte, trecerea de la finanțarea publică la cea privată, iar pe de altă parte, semnifică un proces de dezangajare a statului prin glisarea unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe și conturi speciale de trezorerie. Debugetizarea constă, așadar, în scoaterea unor cheltuieli în afara bugetului general al statului ( ca de ex.: cheltuieli privind construcția de autostrăzi, construcția de locuințe, etc.) și acoperirea lor din surse alternative.

Derogările de la principiul unității bugetare, acceptate în prezent în practica internațională, se referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe și conturi speciale de trezorerie precum și întoc mirea unor bugete extraordinare și a unor bugete autonome.

Bugetele anexe sunt bugete distincte de bugetul general al statului, votate separat de parlament și supuse controlului puterii legislative. Practica internațională pune în evidență faptul că în bugetele anexe se înscriu veniturile și cheltuielile unor instituții publice și ale unor întreprinderi industriale proprietate de stat și care nu au în mod obligatoriu personalitate juridică. Pentru acoperirea cheltuielilor se poate recurge la împrumuturi, ceea ce înseamnă că se substituie finanțarea prin impozite cu finanțarea nebugetară prin împrumuturi.

Bugetele anexe sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor figurează la partea de venituri a bugetului de stat, dacă nivelul veniturilor este mai mare decât cel al cheltuielilor, sau la partea de cheltuieli a bugetului de stat, dacă primesc subvenții de la acesta.

Conturile speciale de trezorerie evidențiază încasări ce nu reprezintă un venit propriu-zis pentru bugetul de stat și plăți care nu au caracter definitiv. Se pot deschide conturi speciale de trezorerie pentru:

evidențierea sumelor de bani depuse drept garanție de funcționarii publici care gestionează bani și alte valori materiale;

reflectarea în contabilitate a avansurilor acordate de stat unor întreprinderi particulare și care urmează a fi decontate pe măsura livrării bunurilor comandate de stat;

achiziționarea la prețuri avantajoase a unor bunuri necesare statului, în cantități ce depășesc nevoile anuale de consum și care urmează a fi, apoi, decontate din resursele bugetare ale anilor următori.

Aceste conturi speciale de trezorerie au caracterul unor conturi în asteptare, deoarece, în condiții normale, dacă angajamentul care le-a generat este executat, ele trebuie să se soldeze. Indiferent de caracterul și scopul pentru care se deschid aceste conturi speciale de trezorerie, veniturile și cheltuielile care se înscriu în aceste conturi trebuie să se echilibreze, dar există situații frecvente când echilibrul nu se realizează, iar soldurile debitoare sunt acoperite pe seama resurselor generale ale bugetului de stat, accentuându-se deficitul bugetului ordinar.

Bugetele extraordinare sunt bugete distincte de cele ordinare, în care se înscriu cheltuielile considerate excepționale ocazionate de situații deosebite, cum sunt: crizele economice, calamitățile naturale, măsurile de intensificare a înarmărilor sau situațiile de război. Acestea se întocmesc și pentru evidențierea cheltuielilor de investiții civile finanțate din împrumuturi contractate de stat.

Adevăratul motiv pentru care se recurge la întocmirea de bugete extraordinare, rezidă în dificultățile financiare cu care se confruntă statele și în faptul că guvernele nu doresc să se facă publică adevărata destinație pe care o capătă resursele financiare publice în totalitatea lor. În anumite cazuri se întocmesc bugete extraordinare pentru a masca existența deficitului bugetar sau pentru a scoate unele venituri și cheltuieli de sub controlul parlamentului.

Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică și cu largă autonomie funcțională, de instituțiile publice din sfera administrației de stat, de serviciile publice care dispun de personalitate juridică și nu au caracter industrial și comercial, cum ar fi: serviciile sociale, financiare, culturale și de educație.

O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităților locale, care sunt votate de reprezentanții aleși ai unităților administrativ-teritoriale și sunt supuse reglementărilor în materie de control bugetar. Autonomia juridică pentru a fi reală presupune o autonomie financiară deplină.În acest context, se înscriu bugetele locale care se întocmesc pentru fiecare unitate administrativ-teritorială (județ, oraș, comună). Autonomia bugetară este reală pentru aceste colectivități locale, dar, uneori, aceasta nu se identifică cu o autonomie financiară, deoarece resursele lor proprii nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor. Din acest punct de vedere bugetele locale sunt corelate cu bugetul general al statului ( bugetul administrației generale de stat), în măsura în care primesc de la acesta subvenții pentru echilibrare.

În România, există o multitudine de bugete elaborate și aprobate la nivel central și local, determinate de specificul economiei noastre, ceea ce face ca unitatea bugetară să nu fie respectată în forma ei clasică.

Potrivit Legii privind finanțele publice, veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice. Toate veniturile reținute și utilizate în sistem extra bugetar, sub diverse forme și denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile și principiile acestui buget. Excepție fac veniturile proprii și subvențiile acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, utilizate pentru finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale instituțiilor publice, precum și cele pentru constituirea, potrivit legii, a fondurilor de stimulare a personalului.

e) Principiul anualității bugetare

Anualitatea bugetului definește întinderea bugetului de stat, dimensiunile în spațiu, pe orizontală și verticală, ale bugetului de stat. Dimensiunea în timp a bugetului vizează periodicitatea acestuia, adică durata de timp pentru care parlamentul autorizează guvernul să încaseze veniturile și să efectueze cheltuielile aprobate, după care se impune reînnoirea autorizației parlamentare pentru o nouă perioadă de timp.

Din punct de vedere istoric, principiul anualității bugetare este primul principiu aplicat în practica bugetară.

Adoptarea anuală a bugetului a fost menționată mai întâi în legislația financiară a Marii Britanii, apoi în Constituțiile țărilor ce au format Beneluxul (Belgia, Olanda, Luxemburgul) și în Italia.

În Franța această regulă a fost impusă prin Ordonanța regală din 14 septembrie 1822.

Principiul anualității cere ca bugetul de stat să fie aprobat în fiecare an de către parlament. Limitarea autorizației parlamentare la un an de zile rezidă în considerente de ordin politic cât și financiar. Astfel, sub aspect politic, dezbaterea proiectului de buget de către puterea legislativă a țării îi dă acesteia posibilitatea exercitării unui control asupra politicii guvernului aflat la putere.

Sub aspect financiar, se apreciază că evaluările de venituri și cheltuieli făcute pe perioade scurte de timp pot reflecta mai corect posibilitățile și necesitățile financiare ale statului, decât cele având un orizont mai îndepărtat.

Perioada de valabilitate a autorizației bugetare – adică anul bugetar – poate să corespundăcu anul calendaristic, ca în România, Franța, Belgia, Grecia, Indonezia, Brazilia sau să nu corespundă, cum e cazul SUA, Canada, Japonia, Danemarca, Australia, Italia.

Data începerii anului bugetar depinde de caracteristicile economiei naționale, de tradiție, de regimul de lucru al Parlamentului, de activitatea ramurilor care asigură cea mai mare parte din veniturile bugetare.

Anualitatea bugetară se referă de asemenea și la durata execuției bugetului, în sensul că, în decursul anului bugetar, guvernul este obligat să încaseze veniturile și să efectueze cheltuielile aprobate de parlament ( art. 75, Legea nr. 72/1996).

În practica financiară, deseori se întâmplă ca unele venituri aferente anului bugetar să nu se realizeze până la finele acestuia, iar unele cheltuieli angajate în anul respectiv să se efectueze abia în anul bugetar următor.

În unele state, durata exercițiului bugetar este mai mare de un an, deoarece se lasă o perioadă de 3-6 luni, din momentul expirării anului bugetar, până la închiderea propriu-zisă a bugetului, pentru a se lichida operațiile aferente bugetului anterior.

Cu alte cuvinte, veniturile și cheltuielile aprobate pentru un an bugetar se realizează în decursul unei perioade mai mari de un an ( 15-18 luni), denumită exercițiu bugetar. Acest sistem se numește de exercițiu, deoarece veniturile și cheltuielile aferente unui buget incubă același buget, chiat dacă s-au realizat după expirarea anului bugetar, dar în cadrul exercițiului bugetar.

În România, exercițiul bugetar este anual și se încheie în baza normelor metodologice elaborate de Ministerul Finanțelor Publice. Aceasta înseamnă că veniturile bugetare aferente unui buget vor fi considerate numai cele încasate în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie a anului calendaristic în cauză, urmând ca veniturile bugetare cuvenite aceluiași buget, dar încasate în anul următor, sa fie considerate venituri ale noului buget.

Referitor la cheltuieli, acestea se vor efectua tot pe parcursul anului, din fondurile publice ale aceluiași buget anual. Mijloacele bănești neachitate până la sfârșitul anului sunt considerate economii și constituie excedentul bugetar, iar cheltuielile neefectuate până la această dată, în măsura în care va fi necesar, se vor efectua din mijloacele bănești ale bugetului anului următor, condiția de a fi prevăzute în acest buget.

f) Principiul publicității bugetare

Aplicarea acestui principiu este un rezultat al democratizării societății noastre.

În practica bugetară, publicitatea este principiul potrivit căruia după ce este supus dezbaterii și aprobării parlamentului, bugetul trebuie adus la cunoștința opiniei publice.

Principiul publicității bugetare se aplică întregului sistem bugetar și instituie

necesitatea aducerii la cunoștința cetățenilor prin dezbateri publice, a proiectelor de buget și a conturilor anuale de execuție a acestora.

De altfel, și dezbaterile în parlament, privind aprobarea bugetului de stat, trebuie să fie publice.

Acest principiu este consacrat expres de Legea Finanțelor Publice și Legea Finanțelor Publice Locale.

Legea privind adoptarea bugetului de stat și contul de încheiere a exercițiului bugetar pe anul precedent celui în curs sunt publicate în Monitorul Oficial și în culegeri de legi. Cifrele înscrise în proiectul de buget sunt date publicității în presa scrisă și audio-vizuală.

Pentru ca populația să se poată informa asupra situației financiare a statului, este necesar ca bugetul să fie publicat într-o formă simplă, clară și precisă. Or, diversitatea

clasificațiilor bugetare folosite nu răspunde întotdeauna acestei cerințe. Volumul mare și complexitatea documentelor privind bugetul de stat fac tot mai dificile, mai ales pentru nespecialiști, înțelegerea și urmărirea veniturilor pe surse de proveniență și a cheltuielilor pe destinații. Totodată, în condițiile folosirii atâtor modalități de abatere de la aplicarea principiilor bugetare, informarea opiniei publice asupra situației financiare a statului devine din ce în ce mai puțin exactă.

Publicitatea bugetului se impune ca o necesitate și în contextul participării fiecărei țări la relațiile economice, financiare și monetare internaționale, în cadrul cărora statele partenere solicită informații cu privire la situația finanțelor publice, evoluția veniturilor și a cheltuielilor bugetare, starea de echilibru sau dezechilibru bugetar, nivelul fiscalității, evoluția serviciului datoriei publice și alte asemenea date, pe baza cărora să poată fi stabilit gradul de bonitate și de risc al țării respective.

Art. 9 din Legea Finanțelor Publice prevede: sistemul bugetar este deschis și transparent, aceste cerințe realizându-se prin :

a. dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

b. dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuție a bugetelor cu prilejul aprobării acestora;

c. publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a bugetelor și conturilor anuale de execuție a acestora;

d. mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informațiilor asupra conținutului bugetelor, exceptând informațiile și documentele nepublicabile, prevăzute de lege.

Publicarea de informații cu privire la bugetul de stat constituie o necesitate, nu numai pe plan intern, dar și pe plan extern. Situația finanțelor publice, mersul execuției bugetului de stat, evoluția puterii de cumpărare a monedei naționale, alături de dinamica producției industriale și de creșterea economică, influențează asupra poziției de care se bucură un stat pe piața internațională de capitaluri.

Pentru bugetele locale, publicarea lor și a conturilor de încheiere se realizează în documente sau în publicații oficiale ale Consiliilor Locale și ale primăriilor.

g. Principiul specializării bugetare

Potrivit acestui pricipiu, veniturile bugetare trebuie înscrise în buget și aprobate de Parlament pe surse de proveniență, iar cheltuielile publice care urmează să se efectueze, pe categorii, destinații și în funcție de conținutul lor economic, potrivit clasificației bugetare.

La începutul activității bugetare, parlamentele dădeau o autorizație în bloc pentru toate veniturile și cheltuielile statului. Cu timpul s-a trecut la soluția individualizării veniturilor și cheltuielilor, adică la aprobarea veniturilor pe resurse și a cheltuielilor pe categorii de destinații.Individualizarea pozițiilor privind veniturile și cheltuielile publice, pe baza unor criterii definite semnifică specializarea bugetară. În plus, Parlamentul aprobă nivelul cheltuielilor ca limite maxime, care, pentru fiecare destinație reprezintă creditele bugetare, în limita cărora se pot efectua plățile.

În timpul execuției bugetare apar, însă, nenumărate situații care fac necesară reconsiderarea veniturilor și cheltuielilor bugetare inițial aprobate, în sensul majorării lor la unele poziții și al reducerii la altele.

De aceea, în statele dezvoltate a apărut necesitarea evitării detalierii exagerate a veniturilor și cheltuielilor de către parlament, permițându-se, în condițiile legii, guvernului de a opera unele modificări ale acestora în timpul anului bugetar, fără aprobarea prealabilă a parlamentului, dar fiind supuse controlului acestuia, prin operațiunea de ratificare. Astfel, de pildă, în cadrul exercițiului bugetar al anului 1991, guvernul a fost abilitat să intervină în indicatorii veniturilor și cheltuielilor bugetului administrației centrale, în funcție de evoluția prețurilor, de cerințele care apar sau de cele ce dispar ori își diminuează însemnătatea pe parcurscul execuției bugetare (art. 20 și 21 din legea nr. 22/1991). Această soluție de ordin practic nu îndreptățește guvernul de a-și aroga atribuțiile ce revin legislativului, deoarece își asumă obligația de a informa trimestrial parlamentul despre activitatea bugetară, prezentând, dacă este necesar, un proiect rectificativ al bugetului.

Veniturile și cheltuielile care se înscriu în bugetul administrației centrale de stat se grupează în : venituri și cheltuieli ordinare și extraordinare, cheltuieli curente și de capital, cu specificarea naturii veniturilor și cheltuielilor și desfășurarea acestora pe baza clasificației bugetare.

Clasificația bugetară reprezintă gruparea veniturilor și cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie și după criterii unitare.

Clasificația veniturilor și cheltuielilor bugetare este un document tehnic conceput și realizat de Ministerul Finanțelor, din necesități de sistematizare, raționalizare, simplificare

și din cerințele aplicării mijloacelor și metodelor de transmitere și de prelucrare automată a datelor.

Clasificația bugetară tip, elaborată de Ministerul Finanțelor și publicată în Monitorul Oficial, grupează veniturile și cheltuielile într-o anumită ordine, pe titluri, capitole,

subcapitole, articole și paragrafe, precum și aliniate, atunci când este necesară o și mai mare detaliere.

O clasificație bugetară științifică trebuie să dea răspuns următoarelor întrebări:

a. Care sunt sursele de venit ale bugetului și cum se repartizează povara fiscală pe clase sociale;

b. Care este destinația dată resurselor bugetare și în interesul cui se folosesc mijloacele bănești ale statului;

c. Care sunt instituțiile publice în care se realizează veniturile și care efectuează cheltuielile prevăzute în buget.

Clasificația bugetară trebuie să fie cât mai simplă și clară, pentru a putea fi înțeleasă și de cei care nu au pregătire de specialitate.

Respectarea riguroasă a clasificației bugetare oferă posibilitatea cunoașterii precise și în orice moment a modului de execuție a bugetului, precum și a exercitării controlului financiar.

Clasificația bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după proveniență, iar cheltuielile pe destinația lor efectivă și în funcție de conținutul economic. Legea în vigoare și Ordinul nr.1394/1995 folosesc, respectiv definesc, două tipuri de clsificație bugetară, ambele pentru cheltuieli.În privința veniturilor, atât legea cât și Ordinul Ministerului Finanțelor Publice, se limitează la o sistematizare și numerotare a diverselor surse de venituri.

Folosirea acestei clasificații bugetare este obligatorie pentru toate instituțiile publice ( ministere și celelalte organe centrale ale administrației publice și alte instituții centrale sau locale ), aceasta demonstrându-și utilitatea atât în programarea bugetară și în evidența contabilă bugetară, cât și în cunoașterea detaliată a cuprinsului bugetului.

Principiul neafectării veniturilor bugetare

Deși neînscris ca atare în legea finanțelor publice, acest principiu se găsește exprimat în teoria finanțelor publice.

Conform acestui principiu, veniturile bugetare, prin perceperea lor, se depersonalizează, nefiind permisă perceperea unui venit public pentru finanțarea unei anumite cheltuieli publice determinate.

Cheltuielile publice se stabilesc pornind de la nevoile publice recunoscute de puterea politică. Existența resurselor financiare este o condiție generală a acoperirii cheltuielilor publice pe ansamblu. Orice nouă cheltuială în cursul anului bugetar se poate aproba cu condiția ca inițiatorii să prevadă și resursele acoperirii acestora.

În textul în viguare, Legea finanțelor publice prevede la art. 8 alin. 2 veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare comune, cu excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilite destinații distincte.

În practică se întâlnesc numeroase abateri de la principiul neafectării veniturilor bugetare. Astfel, legea poate permite efectuarea unor venituri, chiar în cadrul bugetului general( ordinar ). La acestea se adaugă cele autorizate de lege să rămână în afara bugetului general și să fie folosite pentru finanțarea unor acțiuni bine fundamentate.

Nerespectarea acestui principiu este rezultatul încălcării și altor principii bugetare, cum ar fi universalitatea și unitatea bugetară.

Astfel, pentru finanțarea unor servicii publice sunt scoase în afara bugetului general venituri care provin din anumite surse.Acestea fac obiectul bugetelor extraordinare, anexe, autonome sau conturi speciale de trezorerie. Uneori, când se introduce un nou impozit, Guvernul, pentru a preveni nemulțumirea contribuabililor, indică și scopul în care vor fi utilizate încasările din impozitul respectiv. Se întâlnesc așa-numitele impozite tematice: ecologice; pentru creșterea siguranței populației împotriva atentatelor ș.a.

CAPITOLUL II- Ececuția parții de venituri a bugetului de stat

2.1 Aspecte generale privind etapele procedurii bugetare

După promulgarea de către Președinte, legea privind bugetul se publică în Monitorul Oficial al țării, moment în care bugetul devine operațional, trecându-se la execuția acestuia.

Procedura execuție bugetului general consolidat cuprinde acte juridice și operațiuni prin care se realizează veniturile publice și se efectuează cheltuielile publice prevăzute în legea bugetară anuală, la care se adaugă operațiuni de trezorerie, respectiv de încasare, păstrare și eliberare a fondurilor bănești. Cu alte cuvinte, execuția bugetului de stat presupune încasarea integrală și la termen a impozitelor, taxelor și a celorlalte venituri publice și efectuarea cheltuielilor publice în concordanță cu destinațiile stabilite.

Acest proces al execuției bugetului, deosebit de amplu și de complex, antrenează participarea unui număr foarte mare de operatori bugetari, și anume:

aparatul fiscal, cu toate structurile sale centrale și teritoriale;

instituțiile bugetare, de la ministere și alte agenții guvenamentale și până la instituțiile publice operative ( școli, spitale, muzee, teatre, unități militare, instanțe judecătorești etc.);

unități administrativ – teritoriale și alte entități publice care primesc transferuri de la bugetul de stat;

organizații internaționale care primesc de la sau transferă la buget sume de bani.

Execuția bugetului genaral începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie a fiecărui an calendaristic.

Sub aspect general al execuției bugetului general, veniturile și cheltuielile bugetare anuale se repartizează pe trimestre în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Pentru realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor bugetare eset necesar un complex de acte, fapte și operațiuni, îndeosebi cu privire la încasarea, păstrarea și eliberarea fondurilor bănești, în și din contul bugetului public național.

Execuția bugetară cuprinde mai multe faze:

repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare;

execuția de casă;

execuția părții de venituri;

execuția părții de cheltuieli.

Actele și operațiunile de realizare și de efectuare a cheltuielilor au la bază o metodologie proprie, adaptată la noul mecanism al finanțelor publice.

Instituțiile care au competență legală pe linia execuției bugetului de stat sunt:

1.Guvernul;

2.Ministerul Finanțelor Publice;

3.Ordonatorii de credite.

În derularea actelor și operațiunilor de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor intervin foarte mulți participanți – instituții financiare, Trezoreria statului, societățile bancare, contribuabilii, dar răspunderea generală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor legilor bugetare anuale revine Guvernului.

1. Guvernul

Exercită conducerea generală a execuției bugetelor centrale. Conducerea generală a administrației publice implică și răspunderea pentru realizarea prevederilor bugetare, scop în care Guvernul examinează periodic situația financiară pe economie, execuția bugetară și stabilește măsuri pentru menținerea sau îmbunătățirea echilibrului bugetar.

Prin legea bugetară, Guvernului i s-a stabilit competența de a aproba modificări în structură și între ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în nivelul total al cheltuielilor din credite externe, în funcție de derularea programelor de împrumut extern, aprobate potrivit legii.

De asemenea, prin legile bugetare anuale, Guvernul poate fi autorizat pentru a efectua sau pentru a urmări:

contractarea unor împrumuturi pentru finanțarea deficitului bugetului de stat, precum și pentru refinanțarea datoriei publice interne, ale cărei rate sunt scadente în anul bugetar de referință;

folosirea ca resurse de rambursare a datoriei publice preluate de către stat a sumelor provenite din vânzarea acțiunilor pe care statul le deține la societățile comerciale;

aprobarea acțiunilor și categoriilor de cheltuieli pentru care se vor putea efectua plăți în avans din fondurile publice ale noului an bugetar, în vederea accelerării procesului investițional, îmbunătățirii infrastructurii în transporturi, precum și pentru achiziții de bunuri, realizări de lucrări sau prestări de servicii și de executarea contractelor de cercetare științifică;

propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a schimbărilor intervenite în evoluția indicatorilor macroeconomici, a unor măsuri fiscale adoptate legislativ și a altor cauze justificate;

contractarea de împrumuturi externe în numele și în contul statului pentru realizarea programelor de dezvoltare, restructurare economică, realizarea altor obiective sau acțiuni de interes public, crearea și menținerea rezervei valutare a statului, asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamități naturale sau în alte cazuri de forță majoră.

Deci, responsabilitatea execuției bugetare îi revine Guvernului care, prin instituțiile sale componente, trebuie să-și dovedească capacitatea de administrare atît a procesului de

colectare la un nivel cât mai ridicat a veniturilor, cât și a procesului de utilizare eficientă a alocațiilor bugetare.

2. Ministerul Finanțelor Publice

Potrivit Legii Finanțelor Publice acesta asigură monitorizarea execuției bugetare, ia măsuri necesare pentru aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficiență a resurselor financiare, iar în cazul în care se constată abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației.

De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice exercită atribuții importante ca:

repartizarea pe trimestre a veniturilorși cheltuielilor din bugetul de stat, pe capitole de clasificație bugetare;

deschiderea creditelor bugetare și alimentarea cu fonduri a conturilor bancare deschise pentru ordonatorii principali de credite.

Acordarea fondurilor de la bugetul de stat se face în limita creditelor bugetare și potrivit destinațiilor aprobate, în raport de gradul de folosire a resurselor puse la dispoziție anterior, cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective;

efectuarea tranferurilor către autoritățile colectivităților locale, în limitele prevăzute în bugetul de stat în funcție de necesitățile execuției bugetare;

efectuarea controlului preventiv și de gestiune asupra veniturilor și cheltuielilor publice, precum și controlul de gestiune asupra patrimoniului public;

conducerea trezoreriei naționale.

3. Ordonatorii de credite

Aceștia sunt persoanele împuternicite prin lege sau prin delegare, potrivit legii, să dispună și să aprobe orice acțiuni cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, indiferent de natura acestuia. Aceștia sunt, de regulă, conducătorii instituțiilor publice care primesc credite bugetare prin legea bugetului de stat.

Ordonatorii de credite au obligația de a angaja și utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.

Ordonatorii de credite sunt de trei grade:

ordonatorii principali de credite ale bugetului de stat, bugetului asigurării sociale de stat și bugetele fondurilor speciale sunt conducătorii autorităților publice, miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, conducătorii autorităților administrative autonome; La Camera Deputaților și la Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare, aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, pe unitățile ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective se aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, cu respectarea dispozițiilor legale.

ordonatorii secundari de credite sunt conducători ai instituțiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite care aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii și a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispozițiilor legale și repartizează proiectele bugetare aprobate pe unitățile ierarhic inferiare, ai căror conducători sunt ordonatori terțiali de credite

ordonatorii terțiali de credite sunt conducători de instituții publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali sau secundari de credite, care utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituțiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale.

Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea și repartizarea creditelor bugetare, înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop.

Ordonatorii de credite bugetare răspund de:

respectarea dispozițiilor legale în utilizarea creditelor;

folosirea cu eficiență a sumelor primite de la bugetul de stat;

integritate a bunurilor încredințate unității pe care o conduc;

organizarea și ținerea la zi a contabilității;

prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuției bugetare.

Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare numai după reținerea de 10 % din prevederile aprobate unităților subordonate, pentru asigurarea unei execuții bugetare prudente, cu excepția cheltuielilor de personal și a celor care decurg din obligații internaționale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor reținute se face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern a execuției bugetare pe primul semestru.

Ordonatorii principali și cei secundari au pe lângă atribuții legate de întrebuințarea sumelor aprobate pentru instituțiile proprii și atribuții de repatizare a alocațiilor bugetare pe instituții aflate în relație de subordonare.

În conținutul acestor raporturi de subordonare există și dreptul ordonatorilor principali și, respectiv, secundari, de credite, de a verifica modul de respectare a disciplinei bugetare și financiare de către ordonatorul subordonat.

Atunci când se constată încălcarea normelor legale, ordonatorii supraordonați pot aplica sancțiuni ordonatorilor subordonați, cum ar fi neacordarea de noi alocații bugetare sau retragerea alocațiilor bugetare alocate. Alături de aceste măsuri de ordin financiar, cei vinovați își pot atrage răspunderea disciplinară, administrativă sau de altă natură.

Potrivit Legii finanțelor publice, ordonatorii de credite răspund de :

angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate și aprobate legal;

realizarea veniturilor;

angajarea și utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;

integritatea bunurilor încredințate instituției pe care o conduc;

organizarea și ținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a situațiilor financiare asupra situației patrimoniului aflat în administrare și execuției bugetare;

organizarea monitorizării programului de achiziții publice și a programului de lucrări de investiții publice;

organizarea evidenței programelor, inclusiv a indicatorilor aferenți acestora;

organizarea și ținerea la zi a evidenței patrimoniului, conform prevederilor legale.

În concluzie, ordonatorii de credite au obligașia de a angaja și utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.

2.2 Repartizarea pe trimester a veniturilor si cheltuielilor bugetare

Veniturile și cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursibile și bugetele instituțiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele și posibilitățile de asigurare a surselor de finanțare a deficitului bugetar și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare în bugetele centrale se aprobă de către:

a. Ministerul Finanțelor Publice

– pe capitole de cheltuieli și în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite;

– pe capitole și subcapitole la venituri și pe capitole și în cadrul acestora, pe titlu de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite;

– pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de Direcțiile generale ale finanțelor publice la Ministerul Finanțelor Publice.

b. Ordonatorii principali de credite, pentru bugetele proprii și pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terțiari de credite.

c. Ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii și pentru bugetele ordonatorilor terțiali de credite bugetare.

Creditele bugetare aprobate prin bugetul administrației centrale de stat pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite sau alimentarea cu fonduri de către Ministerul Finanțelor a conturilor bancare deschise pe seama acestora.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor este justificată de faptul că, datorită specificului activităților și acțiunilor social – economice, indicatorii financiari nu se pot repartiza în mod egal pe semestrele, trimestrele sau lunile anului și, deci, veniturile și cheltuielile nu se pot realiza ori efectua în mod uniform în cursul anului bugetar. În acest sens, există unități economice a căror activitate se desfășoară într-un ritm relativ constant în tot cursul anului ( în industrie, transporturi, telecomunicații ), dar, în cazul acestora, cu diferențieri ale volumului producției de la un trimestru la altul. De asemenea, există unități economice, unde diferențele, de la un trimestru la altul, sau de la o perioadă la alta, sunt mai mari ( contrucții, comerț, etc. ). În fine, există unități economice, la care specificul activității impune efectuarea de cheltuieli în unele trimestre ale anului, urmând ca producția și, respectiv, veniturile să fie realizate în alte trimestre ( agricultură ). În cazul instituțiilor publice finanțate de la bugetul de stat ( instituții bugetare ), pot exista instituții cu un ritm constant de efectuare a cheltuielilor ( organele puterii și administrației de stat, judecătorești, procuraturii, sănmătății, etc. ), precum și instituții care au cheltuieli mai mari în unele trimestre și mai mici în altele (învățământ, cultură, asigurări sociale, etc. ).

Aceste situații se vor reflecta,desigur, în procesul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor, determinând unele dereglări în execuția echilibrată a bugetului public național.

Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru, în cadrul fiecărui trimestru, între veniturile și cheltuielile bugetare și pentru a se evita eventualele diferențe între volumul veniturilor și cel al cheltuielilor. În cazul în care apar, totuși, în cursul execuției bugetare, asemenea diferențe, ele se vor acoperi din așa numitele surse în completare, adică fondurile de rezervă bugetară. De asemenea, atunci când situațiile concrete permit, se pot trece unele categorii de cheltuieli în trimestrele următoare, în care există posibilități de acoperire, prin veniturile ce se vor realiza.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare impune organelor financiar – bancare, organelor centrale ale administrației de stat și agenților economici obligația de a realiza la termen și în cuantumul prevăzut indicatorii financiari, aceasta fiind condiția esențială pentru execuția echilibrată, în cursul anului, a bugetului public național.

2.3 Execuția de casă bugetară

Execuția bugetului public cu etapele sale, care privesc încasarea propriu – zisă a veniturilor, deschiderea creditelor bugetare, efectuarea plăților din buget în contul cheltuielilor, mobilizarea resurselor financiare pentru finanțarea deficitului bugetar, se realizează printr-o multitudine de operațiuni derulate prin sistemul de conturi bancare, care poartă numele de execuție de casă a bugetului public. Deci, execuția de casă bugetară înseamnă încasarea veniturilor,deschiderea creditelor bugetare și efectruarea de plăți din buget în contul cheltuielilor,precum și mobilizarea resurselor financiare pentru finanțarea deficitului bugetar.

Operațiunile care se efectuează pentru execuția bugetului sunt,din punct de vedere numeric,extrem de multe și presupun existența unui sistem organizat de conturi deschise pentru bugetul de stat sau de legaătură cu bugetul de stat,a plătitorilor de venituri,a beneficiarilor de credite bugetare,a sistemului bancar antrenat în efectuarea acestor operațiuni.

Prin sistemul organizat al circuitului de fluxuri monetare se urmăresc și alte obiective legate de execuția bugetului,cum ar fi:

-supervizarea plăților și a încasărilor;

-gestiunea disponibilităților bugetare;

-asigurarea informației pentru înregistrarea în contabilitate a fluxurilor bugetare;

-întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare.

Operațiunile derulate prin sistemul de conturi deschise pentru bugetul de stat sau de legătură cu bugetul de stat a plătitorilor de venituri,a beneficiarilor de credite,a sistemului bancar antrenat în efectuarea operațiunilor se numește execuția de casă a bugetului.

Execuția de casă a bugetului public cunoaște două mari sisteme de organizare:

1. Execuția de casă prin sistemul bancar, care constă în îndeplinirea funcției de casier al statului de către o bancă, de regulă banca centrală.

Aceasta efectuează operațiunile de încasări,plăți și de finanțare a deficitului în contul bugetului.Instituțiile publice au conturi la bănci,iar fluxurile monetare cu bugetul sunt desfășurate prin intermediul băncii împuternicite cu execuția de casă a bugetului.

Acest sistem prezintă avantajul că în execuția bugetului public se folosește rețeaua de casierii și conturi ale băncilor,iar banca centrală,împuternicită cu execuția de casă poate exercita,în mod direct,controlul asupra masei monetare aflată în fluxurile de încasări și plăți în numele bugetului statului.

Sistemul de execuție de casă prin banca centrală prezintă și unele dezavantaje,între care cele mai importante sunt următoarele:

-gestiunea fondurilor făcându-se cu dificultate,pentru că implică un sistem distinct de supraveghere a plăților,încasărilor și cheltuielilor înainte de eliberarea fondurilor de către Ministerul Finanțelor Publice;

-disponibilitățile bănești ale instituțiilor publice existente la băncile în care sunt ținute conturile acestora reprezintă imobilizări pentru buget,statul fiind nevoit să împrumute de pe piața de capital sume mai mari decât cele necesare,în mod normal,pentru finanțarea deficitului bugetar;

-analiza execuției bugetare și cunoașterea poziției de casă a bugetului depind de operativitatea și calitatea informațiilor primite de la sistemul bancar al execuției de casă.

2. Execuția de casă prin sistemul trezoreriei publice

În țara noastră,execuția de casă a bugetului prin trezoreria publică a fost introdusă,treptat,după revoluția din Decembrie 1989,prin Legea contabilității sau Legea pentru aprobarea Statutului Băncii Naționale și Hotărârea de Guvern nr.78/1992 privind organizarea și funcționarea trezoreriei finanțelor publice.

O reglementare unitară privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului s-a realizat în anul 1994,prin Ordonanța Guvernului nr.66/1994,act normativ prin care,în vederea întăririi rolului finanțelor publice și asigurării unei discipline bugetare ferme,s-a instituit obligația tuturor instituțiilor publice de a efectua operațiunile de încasări și plăți prin trezoreria generală a statului.

Legea nr.500/2002,în art.60,dispune,de asemenea,că execuția de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează de trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanțelor Publice.

Trezoreria publică este o instituție financiară organizată în cadrul aparatului Ministerului Finanțelor Publice, care îndeplinește două funcții de bază:

– de casier public,

– de bancă a statului.

În calitate de casier, trezoreria efectuează, prin sistemul conturilor deschise pentru bugetul de stat:

a. toate operațiunile de încasare a veniturilor și de plăți de la buget;

b. controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fonduri de la buget;

c. gestiunea echilibrului zilnic al bugetului prin asigurarea lichidităților necesare prin cunoașterea fluxurilor de încasări și plăți;

d.asigurarea infomației necesare privind execuția de casă a bugetului,în vederea întocmirii conturilor execuției bugetare și a rapoartelor periodice asupra acesteia;

e.sincronizarea plăților și încasărilor mai ales a celor legate de finanțarea deficitului și serviciului datoriei publice.

În calitate de bancher, trezoreria are următoarele obligații:

a. organizează evidența contabilă a instituțiilor publice, realizând astfel gestiunea disponibilităților bănești ale sectorului public și integrarea acestora în politica de lichidități a bugetului;

b. gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget pentru finanțarea deficitului bugetar, plățile în contul serviciului datoriei publice, operațiunile de refinanțare a acesteia;

c. operațiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia la acordarea de împrumuturi unor instituții guvernamentale.

Trezoreria finanțelor publice intră în relații directe cu sistemul bancar,prin gestiunea disponibilitaților bănești ale sectorului public și a datoriei publice.În acest scop,trezoreria dispune de un cont de corespondent în sistemul bancar,de regulă la banca centrală ( în sistemul nostru la Banca Națională a României ),în acest fel,disponibilitățile bănești ale sectorului public din conturile trezoreriei fiind integrate în circulația monetară și în circuitul economic.

Gestiunea datoriei publice de către trezorerie reprezintă o altă sarcină a acestui serviciu.Potrivit art.7 din Legea nr.313/2004,Ministerul Finanțelor Publice este singurul contractant și administrator al datoriei publice și are autoritatea să stabilească balanța zilnică a contului general al trezoreriei statului,viitoarele niveluri ale cerinței de lichiditate,scadența datoriei publice,costurile cu dobânda corespunzătoare și refinanțarea sau diminuarea datoriei publice.În scopul menținerii în permananță a unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului,Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturu externe și interne,prin Ministerul Finanțelor Publice.Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură,după caz,din surse stabilite prin dispoziții legale,din surse ale contului general al trezoreriei statului și din împrumuturi de stat pentru refinanțarea datoriei publice.

Refinanțarea datoriei publice reprezintă o activitate continuă de înlocuire a instrumentelor financiare ajunse la scadență ( bonuri de tezaur,obligațiuni ) emise cu diferite termene de rambursare ( pe termen scurt,mijlociu,lung ) și cu dobânzi diferite,prin emisiuni de noi instrumente financiare.În acest proces,obiectivul minimizării costului datoriei publice impune adoptarea structurii acesteia pe instrumente financiare și pe deținători de titluri de creanță asupra trezoreriei,în funcție de evoluția în principal a inflației și a dobânzilor.De exemplu,în perioada de inflație,se contractează de regulă împrumuturi pe termen scurt,pentru a preveni plata de dobânzi ridicate pe termen lung,când inflația scade.

În scopul întăririi rolului finanțelor publice și al asigurării unei discipline bugetare ferme, în țara noastră, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 146/2002 este reglementată obligativitatea instituțiilor publice de a efectua operațiunile de încasări și plăți prin trezoreria generală a statului.

Trezoreria generală a statului cuprinde operațiuni de încasări și plăți în lei și în valută, după caz, care privesc:

– veniturile și cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale;

– veniturile și cheltuielile bugetelor fondurilor speciale, care se constituie și se utilizează, potrivit reglementărilor în vigoare;

-veniturile și cheltuielile instituțiilor publice care se administrează în regim extra-bugetar;

– datoria publică internă și externă, inclusiv evidența și plata serviciului datoriei publice interne și externe;

– alte venituri și cheltuieli ale sectorului public, reglementate prin dispoziții legale, inclusiv drepturile de încasat și obligațiile de plată ale statului, la baza cărora stau acorduri și convenții guvernamentale.

Procesul de execuție de casă se caracterizează, în principal, prin separarea activităților de realizare a veniturilor și cele de efectuare a cheltuielilor, fiecare folosind instrumente și proceduri diferite.

Potrivit articolului 60 din Legea finanțelor publice, execuția de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanțelor Publice, care asigură:

a. încasarea veniturilor bugetare;

b. efectuarea plăților dispuse de persoanele autorizate ale instituțiilor publice, în limita creditelor bugetare și destinațiilor aprobate potrivit dispozițiilor legale;

c. efectuarea operațiunilor de încasări și plăți privind datoria publică internă și externă rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadență și plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și altor costuri aferente;

d. efectuarea altor operațiuni financiare în contul autorităților administrației publice centrale și locale.

Tot prin trezoreria statului se pot efectua și următoarele operațiuni:

a. păstrarea disponibilităților reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri și înțelegeri guvenamentale și de la organisme internaționale, și utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de hotărâri ale Guvernului, potrivit destinațiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în sectoarele publice și economice, după caz;

b. efectuarea de plasamente financiare din disponibilitățile aflate în contul general al trezoreriei statului prin Banca Națională a României;

c. alte operațiuni financiare prevăzute de lege.

Trezoreria este organizată și funcționează ca un sistem unitar, atât la nivel central, în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, cât și la nivelul unităților teritoriale ale acestuia, în cadrul direcțiilor generale județene, al administrațiilor, circumscripțiilor și percepțiilor rurale.

Contul general al trezoreriei statului funcționează la Banca Națională a României, iar soldul activ al acesteia se formează din disponibilitățile trezoreriei centrale din Ministerul Finanțelor Publice și din disponibilitățile trezoreriilor din cadrul serviciilor publice descentralizate ale Ministerului Finanțelor Publice. Totodată, trezoreria centrală elaborează și perfecționează normele privind funcționarea unităților trezoreriei și evidența lor contabilă, dispune decontările necesare între trezoreriile județene, efectuează operațiunile specifice gestiunii datoriei publice și alte atribuții, având și un cont de corespondent al trezoreriei statului la Banca Națională.

Trezoreria centrală are atribuții atât specifice execuției de casă bugetară, cât și de coordonare a tuturor unitaților de trezorerie și evident de sinteză a indicatorilor de activitate curentă a acestor unități ca și a indicatorilor de evidență în timp a execuției bugetare publice.

Trezoreriile locale, ca unități teritoriale ale trezoreriei publice, sunt județene și a municipiului București, ale celorlalte municipii,ale orașelor și comunelor. Toate acestea funcționează în cadrul organelor județene, municipale, orășenești și comunale ale administrației finanțelor publice, respectiv în cadrul direcțiilor finanțelor publice și controlului financiar de stat județene și a municipiului București, în cadrul administrațiilor financiare municipale, circumscripțiilor financiare orășenești și percepțiilor rurale comunale.

Trezoreriile locale efectuează operațiunile de casă și de evidență ale execuției bugetare publice necesare în limitele unităților administrativ – teritoriale pentru care funcționează, cu obligația informării operative a trezoreriei centrale despre execuția bugetară și cu îndrituirea de control financiar preventiv asupra încasării veniturilor bugetare si asupra utilizării fondurilor bănești bugetare.

În organizarea și activitatea trezoreriei centrale și a trezoreriilor locale au importanța operativă primordială conturile de venituri și cheltuieli bugetare, conturile sintetice ale fiecărei trezorerii și conturile organelor de stat și instituțiilor publice ale căror disponibilități bănești se concentrează la trezoreriile în raza cărora își au sediul și își desfășoară activitatea.

Conturile de venituri bugetare sunt decise în raport cu clasificația bugetară a veniturilor, astfel ca să ofere curent datele privind impozitele, taxele, contribuțiunile obligatorii și celelalte venituri bugetare încasate și deci stadiul execuției în timp a părților de venituri ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetele locale. În conturile de venituri bugetare se înscriu, în mod operativ, încasările de impozite, taxe și alte creanțe bugetare plătite atât numerar, cât și prin viramente, ale impozitelor și alte creanțe bugetare datorate din conturile bancare ale regiilor autonome, societăților economice și comerciale ori ale altor debitori către conturile de venituri bugetare existente la fiecare dintre unitățile teritoriale ale trezoreriei publice.

Conturile de cheltuieli bugetare, corespunzătoare subdiviziunilor clasificației bugetare a cheltuielilor oferă datele privind creditele bugetare deschise pentru cheltuielile organelor de stat și instituțiilor publice sau regiilor autonome subordonate administrativ ierarhic acestor organe.

Datele din conturile de venituri și cheltuieli bugetare concentrate pe trezorerii locale în ordinea ierarhiei lor și în cele din urmă la trezoreria centrală permit cunoașterea evoluției în cursul fiecărui an a execuției bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor locale.

Concomitent cu aceste conturi de venituri și cheltuieli ale fiecărei trezorerii, pentru îndeplinirea celorlalte atribuții ale trezoreriei publice decât cele specifice execuției de casă, la unitățile trezoreriei la care este necesar, se deschid conturi distincte pentru gestiunea datoriei publice, pentru constituirea de depozite bănești ale persoanelor fizice și juridice, pentru plasamentul disponibilităților bănești ale trezoreriei și pentru alte operațiuni aparte.

Pe lângă aceste conturi necesare execuției de casă bugetare și îndeplinirii altor atribuții, sunt remarcabile conturile ministerelor, ale altor organe de stat și instituții publice obligate să funcționeze în raporturi juridice de cont cu trezoreria publică. În acest sens, actul normativ privind organizarea trezoreriei finanțelor publice prevede că ministerele, celelalte organe centrale, consiliile județene și locale, inclusiv instituțiile publice din subordine, sunt obligate să efectueze operațiunile de încasări și plăți și să păstreze disponibilitățile bănești numai la trezoreria în raza căreia își au domiciliul.

În conformitate cu aceste dispoziții imperative, organele de stat și instituțiile publice de învățământ, sănătate etc. au conturi deschise la trezoreriile în raza cărora funcționează. Aceste conturi sunt înscrisuri ce poartă denumirea de cont, în care veniturile realizate se înregistrează în situația de credit, iar ridicările de bani și cheltuielile se înregistrează în situația de debit, titularul de cont fiind informat periodic despre înregistrările intervenite prin extrasul de cont.

Conturile ministerelor, organelor de stat și instituțiilor publice întrunesc elementele specifice răspânditelor conturi bancare și se apreciază și ele ca procedeu tehnic – bancar de servicii prestate de către bănci în folosul unor titulari de conturi – persoane juridice și fizice – în cadrul unor raporturi de cont bancar.

Conform funcționalității principale, în conturile deschide ministerelor, organelor de stat și instituțiilor publice la unitățile trezoreriei se concentrează veniturile curente ale acestor titulari, se păstrează disponibilitățile formate în contextul gestiunii lor bănești, se ridică din aceste conturi sumele de bani necesare plății salariilor și altor cheltuieli în numerar și se efectuează cheltuieli sau plăți către alți titulari de conturi prin așa – zise decontări fără numerar. Aceste conturi bancare pot fi principale din punctul de vedere al concentrării celor mai importante venituri și al efectuării celor mai importante cheltuieli ale titularilor de cont, după cum ele pot fi și speciale pentru anumite destinații. Conturile principale sunt individualizate prin combinații de cifră unică și pot cuprinde subconturi cu resurse și destinații limitate.

Indiferent de importanța și destinația conturilor bancare, acestea se utilizează în raporturi juridice de cont bancar în cadrul cărora titularii de conturi bancare păstrează dreptul de dispoziție asupra sumelor de bani ce se concentrează în conturile proprii, iar băncile sunt ținute să execute deciziile titularilor de conturi, cu excepția cazurilor de executări silite asupra disponibilităților bănești din conturi și alte cazuri legal prevăzute.

În cadrul raporturilor juridice de cont cu ministere, organe de stat și instituții publice, trezoreriei îi este acordată și îndrituirea de control financiar preventiv, pentru a se garanta conformitatea atât a plăților de venituri bugetare datorată de către unii dintre acești titulari de conturi, cât și a cheltuielilor efectuate din alocațiile bugetare primite sau din alte resurse bănești ale titularilor de conturi.

Soldul contului general al trezoreriei statului se cuprinde în bilanțul Băncii Naționale a României.

Ministerul Finanțelor Publice elaborează, administrează și execută bugetul trezoreriei statului.Bugetul se întocmește anual și se prezintă spre aprobare Guvernului, odată cu propunerile pentru proiectul bugetului de stat.

Bugetul trezoreriei statului se poate modifica, de regulă, semestrial și ori de câte ori este necesar, de către Guvern, la propunerea justificată a Ministerului Finanțelor Publice, în funcție de schimbările intervenite în politica monetară, cu deosebire în cea a dobânzilor, de modificările care apar în rulajele depozitelor care se păstrează în trezoreria statului, față de cele avute în vedere la fundamentarea și aplicarea bugetului trezoreriei statului.

Tot Ministerului Finanțelor Publice îi revine sarcina legală de a elabora și bilanțul general al trezoreriei statului în structura stabilită de acesta.

Bilanțul anual, împreună cu contul de execuție a bugetului de venituri și cheltuieli al trezoreriei statului se prezintă Guvernului, spre aprobare, până la data de 31 mai a anului următor celui în execuție.

Metodele de înregistrare a operațiunilor ( încasare, păstrare, eliberare ) în Contul Curent al Trezoreriei Statului se stabilesc prin convenții între Ministerul Finanțelor Publice și Banca Națională a României.

Soldul contului general al trezoreriei statului se regăsește și în bilanțul Băncii Naționale a României.

2.4 Execuția parții de venituri

Scopul execuției părții de venituri a bugetului de stat este realizarea integrală și in termenele legale a veniturilor prevăzute în legea de aprobare a fiecărui buget anual.Această realizare constituie premisa elementară a efectuării cheltuielilor programate pe același exercițiu bugetar și deci este condiția primordială a execuției conforme a întregului buget anual de stat.Deci,execuția parții de venituri a bugetului general al statului constă în mobilizarea integrală și la termenele prevăzute a venituriolor bugetare.

Întrunirea cumulativă a celor două condiții în procesul de încasare a veniturilor bugetare este hotărâtoare pentru finanțarea obiectivelor și acțiunilor prevăzute în partea de cheltuieli.

Venuturile publice sunt formate,în principal,din:

a.impozite și taxe de la agenții economoci cu capital privat și de la populație;

b.venituri nefiscale provenite de la regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat;

c.împrumuturi interne și externe.

Prin legea finanțelor publice,sunt statuate principiile care stau la baza executării veniturilor bugetare:

1.nici un impozit,taxă sau alte obligații de natura acestora nu pot fi înscrise în buget și încasate,dacă acestea nu au fost stabilite prin lege.Prin aceasta se consacră caracterul legal al veniturilor bugetare,urmărindu-se prevenirea abuzurilor ce s-ar putea produce din partea instituțiilor publice împotriva persoanelor fizice sau juridice prin stabilirea sau perceperea de impozite sau alte contribuții către stat care nu sunt prevăzute de lege;

2.Legea bugetară anuală aprobă pentru fiecare exercițiu bugetar lista impozitelor,taxelor și a cotelor acestora,precum și a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă.Veniturile ce nu au fost nominalizate în lista aprobată prin legea bugetară anuală ar trebui considerate ca venituri întâmplătoare,noțiune în care ar urma să cuprindem orice alte venituri neprevăzute sau care au fost instituite după votarea bugetului de stat;

3.pentru a întări caracterul legal al impozitelor,Legea finanțelor publice dispune că legea bugetară anuală prevede și autorizează,pentru anul bugetar,veniturile și cheltuielile bugetare ( art.4),fiind deci,interzisă perceperea,sub orice titlu și orice denumire,de contribuții directe sau indirecte,în afara celor stabilite de lege;

4.execuția bugetară se încadrează strict în anul financiar,care are aceeași durată ca și exercițiul bugetar.Toate drepturile dobândite de stat referitoare la încasarea veniturilor aparțin exercițiului bugetar corespunzător anului respectiv.Orice venit neâncasat până la 31 decembrie a anului se va încasa în contul bugetului pe anul următor.

Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală și la temenele stabilite a veniturilor bugetare.Prin urmare,în realizarea veniturilor bugetare sunt necesare două condiții:

1.încasarea la termen;

2.încasarea în cuantumul prevăzut.

Reunirea cumulativă a celor două condiții în realizarea veniturilor bugetare este determinantă pentru finanțarea obiectivelor și a acțiunilor prevăzute la capitolul cheltuieli bugetare.

Încasarea la termenele prevăzute a veniturilor bugetare este condiționată de corelarea termenelor de realizare a veniturilor în bugetele de venituri șicheltuieli cu termenele de plată stabilite prin acte normative,pentru fiecare venit bugetar în parte.

În execuția părții de venituri a bugetului de stat,sunt necesare o serie de acte și oprațiuni,cum ar fi urmatoarele:

1.Identificarea veniturilor și bunurilor impozabile și taxabile și stabilirea obligațiilor față de bugetul de stat.Acesta se realizează prin unele metode,adică:

calcularea obligațiilor bugetare datorate chiar de către subiectele plătitoare-metodă utilizată în cadrul veniturilor bugetare datorate de agenții economici;

calcularea și reținerea obligațiilor bugetare de către terțul plătitor,pentru unele venituri datorate de persoane fizice:

-impozite pe venituri datorate de persoane fizice meseriași,pentru livrări de marfă,executări de lucrări și prestări de servicii;

-impozitul de venituri pe veniturile oamenilor de știință,litere,artă și cultură,care se calculează și se rețin de către societățile comerciale prin care și-au verificat operele;

c.calcularea obligațiilor bugetare,de către organele financiare locale,metodă folosită pentru taxele și impozitele datorate de către persoanele fizice.

2.Încasarea veniturilor bugetare realizată în urma plații de către subiectele plătitoare a sumelor datorate bugetului de stat.

Încasarea veniturilor bugetare se face prin unitațile operative ale societăților bancare,organele financiare locale,precum și alte organe,instituții ori persoane(casele colectorilor speciali,casieriile comunale) împuternicite special în acest scop.

Casele colectorilor speciali sunt instituții speciale,autorizate de Ministerul Finanțelor să facă încasări pentru bugetul administrației centrale de stat,pe care le varsă periodic la Banca Națională.Asemenea instituții sunt:unitățile vamale,unități ale Ministerului Afacerilor Externe și ale Ministerului de Interne,pentru taxele consulare,Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie,pentru încasarea taxelor arbitrare în litigiile soluționate de acestea.Aceste insituții nu pot încasa alte venituri,decât cele pentru care au fost autorizate.

Persoanele fizice pot remite direct Băncii Naționale sau prin mandat poștal sumele datorate bugetului de stat.

De asemenea,persoanele fizice,pe bază de convenție,pot deschide conturi curente personale la C.E.C., urmând ca unitățile să vireze la bugetul de stat,din disponibilul aflat în aceste conturi.

Cât privește mecanismul veniturilor bugetare,acesta este alcătuit din:metode de încasare,forme de decontare,documentația folosită pentru realizarea veniturilor,filiera parcursă de sumele încasate,până ajung în contul bugetului de stat.

Încasarea veniturilor bugetului de stat se realizează prin:

Plata prin virament ( metoda plății directe ).

Această metodă este utilizată de către agenții economici,care vor dispune virarea,din contul lor de la bancă în contul bugetului de stat,a sumelor ce reprezintă venituri datorate bugetului de stat.Potrivit metodei plății directe,calcularea sumelor datorate se face de către însăși unitățile plătitoare,ele fiind,în același timp,responsabile pentru vărsarea sumelor la termen și în cuantumul prevăzut.Organele financiar-bancare au obligația de a verifica exactitatea calculelor și respectarea termenelor de vărsare.

Plata în numerar este utilizată,în general,de către persoanele fizice.Plățile se fac fie pe baza actelor emise de către organele financiare,fie pe baza unei declarații date de cel care face plata.De asemenea,pentru venituri realizate prin societățile comerciale,se aplică metoda reținerii și vărsării(stopajul la sursă). Potrivit acestei metode,unitățile care fac plăți către persoane fizice,sub diverse forme(plata drepturilor de autor,a onorariilor de expertiză,a drepturilor cuvenite colaboratorilor externi,plata colaborărilor la ziare,reviste,emisiuni radio si televiziune etc.),au obligația să calculeze impozitele legale,să le rețină și să le vireze periodic în contul bugetului de stat.

Plata prin aplicarea și anularea de timbre mobile fiscale pe actele solicitate.Această metodă este utilizată numai în cazul taxelor de timbru a căror valoare nu depășește suma de 100.000 lei.Emisiunea de timbru fiscal este în competența Ministerului Finanțelor.Timbrele fiscale sunt puse în vânzare prin unitățile poștale,care,la rândul lor,se folosesc atât de rețeaua proprie,cât și de unitățile comerciale.

3.Urmărirea realizării veniturilor bugetare.

Aceasta reprezintă a treia categorie de acte și operațiuni necesare pentru realizarea veniturilor bugetului de stat și cuprinde o serie de măsuri inițiate de organele financiar-bancare,în vederea asigurării integrale și la termenele prevăzute a tuturor veniturilor bugetare.Urmărirea realizării veniturilor bugetare se face atât de organele care au dreptul de a le încasa,cât și de organele care nu încasează direct veniturile bugetare,adică Ministerul Finanțelor și organele financiare locale,de pe lângă primării și prefecturi.

În procesul încasării veniturilor bugetare,pot să apară venituri încasate fără să cunoască veriga bugetară căreia îi sunt destinate sau subdiviziunea clasificației bugetare în care trebuie înscrise.Aceste venituri se înregistreză provizoriu într-un cont de venituri neclarificate,urmând ca,într-un anumit termen ( de regulă până la o lună ),situația lor să fie clarificată și să fie înregistrate în conturile bugetare respective.În cazul în care nu se reușește identificarea veniturilor în cauză,acestea vor fi trecute în contul încasări din diverse alte surse ale bugetului de stat.

De asemenea,pot sa apară sume încasate în plus față de cele datorate legal sau încasate fără temei legal.Aceste sume se pot compensa cu alte venituri,datorate,sau care vor fi datorate în viitor de același plătitor,ori vor fi restituite.

În cazul neplății integrale și la termenele legele fixate a impozitelor și taxelor datorate statului,se procedează la încasarea acestora pe calea executării silite a debitorului obligației de plată.Nerespectarea temenelor de plată a sumelor datorate bugetului de stat,bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale atrage obligația calculării și încasării majorărilor de întârziere,al căror cuantum este stabilit prin legile fiscale.

Execuția veniturilor din taxe și impozite cunoaște următoarele etape:

a.așezarea veniturilor-este operația prin care se urmărește identificarea materiei impozabile,care constituie baza pentru perceperea de venituri la bugetul statului și determinarea mărimii acesteia;

b.lichidarea-operația care presupune stabilirea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile,pe baza cotelor sau a altor indicatori prevăzuți de lege.În materie de impozite,în cadrul acestei faze,se deschide poziția de rol pentru fiecare plătitor,înscriindu-se suma datorată ca impozit în debitul acesteia;

c.emiterea titlului de percepere-reprezintă operația care constă în înscrierea cuantumului impozitului ( care reprezintă debit pentru plătitor și venit pentru buget ) într-un act pe baza căruia se autorizează organul fiscal pentru perceperea impozitului.Titlul de percepere îmbracă forme diferite,în funcție de modalitatea concretă de încasare:

-titlu de încasare,când plătitorul achită la termen datoria la bugetul de stat;

-ordin de încasare,pentru executarea silită;

d.perceperea sau încasarea efectivă a veniturilor,respectiv a impozitelor și taxelor datorate la bugetul de stat.În procedurile specifice acestei faze,este inclusă și urmărirea,la care se recurge,inclusiv prin metoda executării silite,atunci când contribuabilii nu-și achită obligațiile bugetare în termenele stabilite de lege.În unele cazuri,procedura urmăririi se poate concretiza și în ipotecarea bunurilor aflate în proprietatea debitorilor,Ministreul Finanțelor Publice fiind reprezentantul statului în litigii de această natură.

Pentru impozitele indirecte,ca și pentru celelalte venituri bugetare,există proceduri specifice de execuție.

În execuția practică a veniturilor bugetare,fazele de natura administrativă (așezarea,lichidarea,emiterea titlului de percepere a impozitului ) sunt delimitate instituțional de opratiunea de percepere ( încasare efectivă ) a impozitelor.

Primele trei faze sunt executate de organele cu atribuții fiscale,iar operațiunea de încasare de către organele trezoreriei statului.

Răspunderea pentru realizarea veniturilor bugetare revine Ministerului Finanțelor Publice,care organizează și controlează modul de stabilire și încasare a veniturilor ce se cuvin bugetului de stat,ministerelor și celorlalte organe ale administrației de stat ,precum și contribuabililor ( persoane fizice și juridice ).Aceștia răspund numai pentru veniturile care le datorează bugetului de stat.

În țara noastră,așa cum am mai arătat,exercițiul bugetar coincide cu anul calendaristic,adică începe la 1 ianuarie și se închide la 31 decembrie a aceluiași an.Aceasta înseamnă că veniturile neîncasate până la finele anului se vor încasa în contul bugetului anului următor.

2.5 Încheierea ececuției bugetare

PotrivitdispozițiilorLegii finanțelor publice ( art.42 ),procedura bugetară se finalizează cu ultima sa etapă-contul general anual de execuție a bugetului.

În conformitate cu reglementarea execuției bugetare,aceasta se încheie la data de 31 decembrie,moment când are loc încetarea tuturor actelor și operațiunilor ce decurg din executarea bugetului respectiv.Veniturile rămase de încasat,precum și cheltuielile neefectuate până la 31 decembrie vor constitui acte și oprații ale bugetului pe anul următor.

Încheierea exercițiilor bugetare reprezintă un procedeu de contabilitate și nu afectează drepurile creditorilor.Modul de gestionare a bugetului se evidențiază în contul de execuție bugetară,document care reflectă operațiunile de executare a veniturilor și cheltuielilor bugetare și modul în care instituțiile publice au respectat încadrarea în veniturile,cheltuielile și soldul bugetar ( echilibru,deficit sau excedent ) aprobat de Parlament.

Contul general al execuției bugetului de stat se întocmește de către Ministerul Finanțelor Publice,pe baza dărilor de seamă contabile prezentate de ordonatorii principali de credite ,a conturilor privind execuția de casă a bugetului de stat prezentate de organele care au această sarcină.Aceste documente de raportare contabilă se centralizează la nivelul ordonatorilor principali de credite și apoi la Ministerul Finanțelor Publice care,pe baza lor,întocmește contul general de execuție,pe care îl prezintă Guvernului,la rândul său,aceste supunându-ldezbaterii și aprobării Parlamentului.Termenul limită de depunere a contului general de execuție este de 1 iunie a anului următor celui de execuție,iar termenul pentru aprobarea acestui cont de către Parlament este stabilit de lege la data de 30 noiembrie a anului următor celui la care se referă. Odată cu contul general anual de execuție a bugetului de stat se depun,se analizează și se aprobă și conturile fondurilor speciale aprobate.

După verificarea de către Curtea de Conturi,contul general anual de execuție a bugetului de stat,a bugetului asigurărilor sociale de stat și celorlalte conturi anuale de execuție se aprobă prin lege de Parlament . Acestora li se adaugă ca anexă a contului general de execuție a bugetului de stat,contul general al datoriei publice.

Potrivit legii,conturile enumerate mai sus cuprind:

a.La venituri:

-prevederi bugetare inițiale;

-prevederi bugetare definitive;

-încasări realizate.

b.La cheltuieli:

-credite bugetare inițiale;

-credite bugetare definitive;

-plăți efecuate;

-obligații cu termene legale până la 31 decembrie.

Parlamentul țării,având îndrituirea de a aptoba contul general anual de execuție a bugetului statului,exercită prin această aprobare controlul parlamentar asupra modului în care a afost executat bugetul de stat în fiecare exercițiu bugetar și ajunge să cunoască exact situația financiară a statului,rezultatele și perspectivele ei.

Disponibilitățile din fondurile externe nerambursabile și cele din fondurile publice destinate cofinanțării financiare a Comunității Europene,rămase la finele exercițiului bugetar în conturile structurilor de implementare se reportează în anul următor.

Pentru cunoașterea și aprecierea situației financiare a statului cu prilejul aprobării de către Parlament a contului general de execuție a bugetului de stat,este remarcabil că în finalul acestui cont se precizează excedentul ori deficitul bugetului statului rezultat din compararea veniturilor realizate cu cheltuielile efectuate.

În caz de excedent,Parlamentul decide,la propunerea Guvernului,modul de utilizare a excedentului,avându-se în vedere posibilitatea de a repartiza cel puțin o parte din excedent pentru crearea unui fond de tezaur al statului,ce se păstrează în contul trezoreriei statului deschis la Banca Națională,a cărui utilizare să fie decisă în viitor de către Parlament.

În ipoteza contrară,în care din contul general de execuție a bugetului statului rezultă deficit bugetar,Parlamentului îi revine îndatorirea de a decide,tot la propunerea Guvernului,modul și termenul de acoperire a deficitului,precum și acțiunile necesare pentru a se preveni repetarea deficitelor bugetare.Hotărârile de acest fel ale parlamentului sunt de importanță deosebită în împrejurările în care execuția bugetului anual a fost susținută prin împrumuturi interne de stat realizate prin emisiunea unor bonuri de tezaur nerambursate sau prin împrumuturi contractate de la Banca Națională.

Organul central de stat care administrează bugetul asigurărilor sociale de stat ( Ministerul Muncii și Protecției Sociale ) elaborează contul anual de execuție a bugetului asigurărilor sociale de stat,pe care îl prezintă Guvernului,împreună cu raportul de verificare și analiză a Ministerului Finanțelor,cel mai târziu până la data de 1 mai a anului următor la care se referă.Guvernul va prezenta acest cont Parlamentului,o dată cu contul general de execuție a bugetului administrației centrale de stat.

Contul general anual de execuție a bugetului administrației centrale de stat este întocmit în structura bugetului aprobat de Parlament și are ca anexe conturile anuale de execuție a bugetelor ordonatorilor principali de credite bugetare,precum și anexele acestora.

La nivelul bugetelor locale,organele de decizie ale unităților administrativ-teritoriale ( primăria ) întocmesc și prezintă conturile anuale de execuție a bugetelor locale,spre aprobare,organelor locale alese ( consiliile locale ),până la data de 1 iulie a anului următor.

Capitolul III- Concluzii

În domeniul financiar autoritatea publică este obligată să întocmească un plan anual prin care să prevadă suma veniturilor și cheltuielilor publice. Acest program este supus apoi discuției și aprobării puterii legislative.

În condițiile finanțelor clasice, bugetul public era considerat, ca act legislativ, doar o listă a cheltuielilor si a veniturilor publice, fără specificarea vreunei legături cu starea și perspectivele economiei naționale.

În toate țările dezvoltate noțiunea de buget se referea la două structuri diferite:

bugetul economiei naționale;

bugetul de stat (bugetul propriu-zis ale autorității publice).

Bugetul economiei naționale este un plan/program ce se întocmește anual și cuprinde totalitatea veniturilor și a cheltuielilor dintr-o economie națională, indiferent dacă acestea sunt publice sau private.

Bugetul public (de stat) se elaborează pornind de la bugetul economiei naționale, însă cuprinde numai resursele și cheltuielile autorității publice.

Bugetul public se supune în mod obligatoriu discuției amănunțite a Parlamentului și aprobării acestuia. După aprobarea de către Parlament, bugetul de stat devine lege și astfel, este posibilă încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor publice.

O problemă esențială în cadrul procesului bugetar o reprezintă repartizarea veniturilor și cheltuielilor între diferitele nivele ale sistemului bugetar. Această repartizare se face în raport cu atribuțiile ce revin la fiecare nivel în realizarea acțiunilor publice. Ca regulă generală, toate impozitele indirecte sunt venituri ale administrației centrale de stat, iar impozitul pe avere se face venit la bugetele locale. Impozitele pe venituri se repartizează între organele administrației centrale și locale, în funcție de sarcinile ce revin fiecărui nivel organizatoric al statului.

Procedura bugetară se desfășoară pe baza unor principii care se aplică fie întregului sistem bugetar,fie numai etapelor procedurii bugetare.

Principiile bugetare sunt urmatoarele:

principiul universalității bugetului;

principiul unității bugetului;

principiul realității bugetare;

principiul anualitățtii bugetului;

principiul echilibrului bugetar;

principiul neafectării veniturilor bugetare;

principiul specializării;

principiul publicității bugetului.

1.Principiul universalității bugetului se referă la faptul că totalitatea veniturile și cheltuielile unui nivel al autorității publice trebuie să fie cuprinse în proiectul de buget pe total venituri și cheltuieli (pe două poziții distincte) astfel încât, organul legislativ să poată aprecia și aproba/respinge colectarea resurselor și cheltuirea lor.

2.Principiul unității bugetului se referă la faptul că toate veniturile și cheltuielile statului ar trebui cuprinse într-un singur buget după o schema unitară de clasificare a veniturilor și cheltuielilor.

3.Principiul realității bugetare impune ca toate veniturile și cheltuielile să pornească de la starea reală a economiei naționale, adică proiectul de buget să fie elaborat pornind de la realitatea economico-socială.

4.Principiul anualității bugetului se referă la perioada pentru care se elaborează bugetul. De regulă, bugetul se intocmește pentru un an. În ultimii douăzeci de ani însă, s-a încetățenit tot mai mult practica de a se elabora bugetul statului pe două paliere. Pe de o parte, bugetul multianual, cu caracter informativ și, pe baza acestuia se elaborează bugetul de stat, pe de altă parte.

5.Principiul echilibrului bugetar impune ca acoperirea cheltuielilor statului să se realizeze doar pe seama veniturilor ordinare ale acestuia. Potrivit concepției clasice asupra finanțelor publice asigurarea echilibrului financiar era socotită cheia de boltă a intregii politici financiare a autorității publice. În prezent, se poate admite un anumit deficit bugetar la nivel anual, în anumite limite și cu posibilitatea absorbției sale într-un interval mai mic sau mai mare de timp. În funcție de cum au fost cheltuiți banii, un astfel de deficit ar putea avea chiar efecte pozitive, contribuind la dezvoltarea economiei și rezultand din aceasta, în viitor, o creștere a bazei generatoare de venituri publice.

6.Principiul neafectării veniturilor bugetare se referă la faptul că un venit odată încasat se administrează global, fiind destinat acoperirii cheltuielilor privite în ansamblul lor; aceasta înseamna, în cuvinte mai puține, că veniturile bugetare trebuie depersonalizate.

7.Principiul specializării se referă la faptul că în bugetul de stat, atât cheltuielile cât și veniturile, nu se cuprind doar în suma globală ci și defalcat, adică cheltuielile pe destinații și veniturile pe tipuri de impozite și taxe. Astfel, prin vot Parlamentul acordă o autorizație executivului nu în mod global, ci pe fiecare tip de cheltuieli și venituri. În vederea realizării acestui obiectiv se întocmește o clasificație bugetară a veniturilor și cheltuielilor.

8.Principiul publicității bugetului cere ca bugetul aprobat de Parlament să fie publicat în presă (la noi in țară în Monitorul Oficial și în presa centrală) pentru ca astfel contribuabilii să cunoască suma globală și structura veniturilor și cheltuielilor statului.

Bugetul de stat se elaborează ca proiect de catre puterea executivă, deoarece numai guvernul are inițiativă legislativă în domeniul finanțelor publice.

În cadrul puterii executive, ca regulă generală, proiectul de buget se elaborează de către Ministerul Finanțelor.

Elaborarea proiectului de buget începe încă de la jumatatea anului precedent, pentru că de atunci autoritatea publică și instituțiile sale cunosc deja execuția bugetului din penultimul an.

Elaborarea proiectului de buget se face concomitent pentru toate verigile organizatorice ale statului.

Proiectul de buget guvernamental, înainte de a fi dezbatut în Parlament, se supune analizei comisiilor de specialitate ale Parlamentului care au dreptul de a propune modificări și intocmesc un raport. După dezbaterile din comisii, proiectul se supune discuției și aprobării în plenul Parlamentului, împreună cu raportul comisiilor. În final, Parlamentul aprobă proiectul de buget pe fiecare tip de sursă și destinație de cheltuieli. Prin votarea proiectului de buget rezultă legea bugetului, care aprobă cheltuielile și veniturile statului, dar și autorizează guvernul să înceapă execuția bugetului.

În ceea ce privește veniturile întreaga execuție bugetară se realizează de către Ministerul Finanțelor și de către administrațiile financiare.

Pentru a asigura execuția părții de cheltuieli s-a organizat sistemul ordonatorilor de credite. Ordonatorul este o persoană care are dreptul de a repartiza creditele bugetare. La nivel central există ordonatori principali, ordonatori secundari și ordonatori terțiari.

Ordonatorii principali sunt miniștrii pentru toate cheltuielile care cad în sarcina ministerelor lor și în limita creditelor aprobate.

Ordonatorii secundari sunt secretarii de stat sau directorii generali din ministere și sarcina acestora este repartizarea creditelor bugetare pe executanții direcți.

Ordonatorii terțiari sunt spre exemplu rectorii, inspectorii generali la învățământul preuniversitar etc.

Pentru bugetele locale există doar ordonatori primari și terțiari.

Ordonatorii răspund de execuția bugetului de stat în domeniul lor. Execuția cheltuielilor presupune următoarele tipuri de operațiuni: angajarea cheltuielilor, lichidarea, ordonanțarea și plata.

Execuția de casă a bugetului înseamnă încasarea propriu-zisă a veniturilor și efectuarea plăților în și din contul bugetului de stat. Această operație se realizează fie prin intermediul sistemului bancar, fie prin Trezoreria Publică, fie prin ambele. Trezoreria Publică este ca un fel de "bancă a Finanțelor Publice" și prin ea se realizează execuția de casă a bugetului dar, are și rolul de a mobiliza și păstra disponibilitățile bănești ale tuturor ordonatorilor de credite, precum și a veniturilor agenților economici care doresc să-și păstreze diponibilitățile aici.

Deosebit de important este controlul bugetar care se realizează la trei nivele: politic (exercitat de Parlament), administrativ (realizat de către Guvern prin organisme specializate ale Ministerului Finațelor) si jurisdicțional (exercitat de Curtea de Conturi, numită de Parlament).

BIBLIOGRAFIE

1.Șaguna Dan Drosu, Tratat de Drept Finaciar și Fiscal,Editura All BECK, 2001

2.Șaguna Dan Drosu, Drept Finaciar și Fiscal,Editura Oscar Print,1997

3.Ciuvăț Vasile,Anișoara Băbălau,Drept Financiar,Editura Universitaria, Craiova, 2001

4.M.Șt.,E.Iordăchescu, A.M.Georoceanu,Drept finaciar,Bucuresti,1998

5. Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Moșteanu, Florin Georgescu, Finanțe Publice, editia a IV-a, Editura „Didactică și Pedagogică”, Bucuresti, 2003

6.Viorel Roș,Curs Universitar,Drept Financiar,Editura All BECK, București, 2001

7.Emil Bălan,Drept Financiar,Editura CH BECK,București 2003

8.T.Moșteanu,Buget și trezorerie publică,Editura Didactică și Pedagogică, București,1997

9.N.G.Leon,Elemente de Știință Financiară,Vol.2,Editura Cartea Românească, București, 1930

10.Băbălău Anișoara,Contractul civil și contractul bancar,asemănări și specificitate, Editura Universitaria, Craiova,2002

11. Băbălău Anișoara,Dreptul Financiar,Vol.1,Editura Universitaria, Craiova, 2004

12. Ciuvăț Vasile,Drept Financiar,Vol.3,Editura Universitaria, Craiova, 2002

13.Condor Ioan,Drept Fiscal și Financiar,Tribuna Economică, București, 1996

14.Ioan Gliga, Drept Financiar, Editura „Humanitas”, București, 1998

15.  Ioan Condor, Radu Stancu, Drept Financiar, Editura „Fundația România de mâine”, Bucuresti, 2002

16. Ioan Gliga, Drept Financiar Public, Editura “All”, Bucuresti, 1994

17. Gliga Ioan, Drept Financiar, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1996

18.Drăcea Marcel,Berceanu Dorel, Sichigea Nicolae,Ciurezu Tudor, Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova,1999

19, Gh. Matei, I. Tomita, Finanțe generale, partea I-a, Reprografia Universității din Craiova, 1992

20. Constituția României,modificată în 2003.

21.Codul Fiscal.

22.Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.146/2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului,publicată în M.Of. Nr.824/2002 arpobată cu modificări prin Legea Nr.201.

23.Legea Nr.500/2002 privind finațele publice

24.Legea Bugetară pe 2008 Nr.388/2007 publicată in M.Of. nr.902 din data de 31.12.2007

BIBLIOGRAFIE

1.Șaguna Dan Drosu, Tratat de Drept Finaciar și Fiscal,Editura All BECK, 2001

2.Șaguna Dan Drosu, Drept Finaciar și Fiscal,Editura Oscar Print,1997

3.Ciuvăț Vasile,Anișoara Băbălau,Drept Financiar,Editura Universitaria, Craiova, 2001

4.M.Șt.,E.Iordăchescu, A.M.Georoceanu,Drept finaciar,Bucuresti,1998

5. Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Moșteanu, Florin Georgescu, Finanțe Publice, editia a IV-a, Editura „Didactică și Pedagogică”, Bucuresti, 2003

6.Viorel Roș,Curs Universitar,Drept Financiar,Editura All BECK, București, 2001

7.Emil Bălan,Drept Financiar,Editura CH BECK,București 2003

8.T.Moșteanu,Buget și trezorerie publică,Editura Didactică și Pedagogică, București,1997

9.N.G.Leon,Elemente de Știință Financiară,Vol.2,Editura Cartea Românească, București, 1930

10.Băbălău Anișoara,Contractul civil și contractul bancar,asemănări și specificitate, Editura Universitaria, Craiova,2002

11. Băbălău Anișoara,Dreptul Financiar,Vol.1,Editura Universitaria, Craiova, 2004

12. Ciuvăț Vasile,Drept Financiar,Vol.3,Editura Universitaria, Craiova, 2002

13.Condor Ioan,Drept Fiscal și Financiar,Tribuna Economică, București, 1996

14.Ioan Gliga, Drept Financiar, Editura „Humanitas”, București, 1998

15.  Ioan Condor, Radu Stancu, Drept Financiar, Editura „Fundația România de mâine”, Bucuresti, 2002

16. Ioan Gliga, Drept Financiar Public, Editura “All”, Bucuresti, 1994

17. Gliga Ioan, Drept Financiar, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1996

18.Drăcea Marcel,Berceanu Dorel, Sichigea Nicolae,Ciurezu Tudor, Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova,1999

19, Gh. Matei, I. Tomita, Finanțe generale, partea I-a, Reprografia Universității din Craiova, 1992

20. Constituția României,modificată în 2003.

21.Codul Fiscal.

22.Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.146/2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului,publicată în M.Of. Nr.824/2002 arpobată cu modificări prin Legea Nr.201.

23.Legea Nr.500/2002 privind finațele publice

24.Legea Bugetară pe 2008 Nr.388/2007 publicată in M.Of. nr.902 din data de 31.12.2007