Evolutii Si Orientari In Managementul Contemporan

MANAGEMENT: CONSIDERATII GENERALE

După ce veti citi acest capitol puteti sa :

definiti corect managementul ;

faceti distinctia intrea management si conducere;

cunoasteti etapele importante in istoria managementului ;

stiti principalele orientari in managementul contemporan.

CAPITOLUL I

1. IMPORTANTA CUNOASTERII

MANAGEMENTULUI

Managementul ca stiinta si practica este foarte sensibil la schimbarile care au loc in societate. El reflecta dinamismul inregistrat de societatea contemporana si in acelasi timp, el se adapteaza tot mai mult unor particularitati nationale determinate de traditii, cultura nationala, obiceiuri etc. Astfel, desi managementul ca principiu, concept, obiectiv s.a. este unic, ca mod de realizare in practica se diferentiaza de la tara la tara si chiar de la organizatie la organizatie, in cadrul aceleiasi tari. Trebuie sa avem in vedere si extensia managementul de la organizatiile economice spre toate celelalte tipuri de organizatii. Este firesc ca diferentierile in practica managementului sa fie determinate si de tipul si specificul organizatiei in care se aplica.

Indiferent de aceste aspecte, astazi managementul cunoaste o evolutie rapida generata de o serie de factori dintre care putem aminti urmatorii:

– accelerarea ritmului de inovare si de inoire tehnica si tehnologica care ridica in fata organizatiilor obtiuni largi privind prezentul si mai ales viitorul. Cei care se confrunta cu aceste probleme si trebuie sa le rezolve sunt manageri. Reactiile lor trebuie sa fie prompte si foarte rapide;

– complicarea mecanismelor de piata, datorita in special sporirii competitiei, atat in cadrul pietei interne cat si internationale;

– extinderea si adancirea proceselor de integrare economica la scara regionala si zonala, ceea ce ridica probleme de adaptare la noile conditii a organizatiilor economice dar nu numai;

– introducerea in proportii de masa a calculatoarelor electronice in activitatea de management;

– extinderea politicilor manageriale macroeconomice, in special care vizeaza actiuni de protectie a organizatiilor nationale;

– accentuarea dificultatilor pentru majoritatea organizatiilor de a avea acces liber si rapid la resursele de materii prime si energie s.a.

Desigur, sunt si factori conjuncturali care pot contribui in directia accentuari schimbarilor in domeniul managementului, avand in vedere factori care sunt generati de instabilitatea monetara, factori specifici unor economii care cunosc perioade de tranzitie etc.

Fara discutie, ca toti acesti factori ca si mutatiile de natura politica, sociala etc. care sunt inregistrate in toate tarile lumii, imprima o anumita evolutie managementului si determina anumite orientari de perspectiva ale acestuia.

Care sunt cele mai semnificative evolutii si orientari in managementul contemporan? (Corneliu Russu – Management, Ed. Expert, Bucuresti, 1993; Ovidiu Nicolescu, Noutati in managementul international, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1993; Mihailescu, Cornescu si Stanciu, Management, Ed. Actami, Bucuresti, 1997).

1. Cresterea interdisciplinaritatii prin absorbirea si asimilarea de noi elemente din alte stiinte, adaptarea acestora la nevoile concrete ale managementului aplicativ, ex. Matematici superioare, Teoria sistemelor, Psihologie, Pedagogie, Sociologie, Cibernetica etc.;

2. Accentuarea caracterului anticipativ al conducerii reflectat de cresterea importantei managementului strategic si firesc, a strategiilor de dezvoltare care definesc directiile de evolutie viitoare a organizatiilor si principalele obiective de atins intr-o perioada de timp. Pe aceasta baza se structureaza toate elementele manageriale care trebuie sa serveasca eficient dezvoltarea preconizata. Accentuarea caracterului anticipativ, putem spune previzional, al managementului se datoreste in cea mai mare masura impactului progresului tehnic si tehnologic care preseaza puternic si asupra inovarii in domeniul managementului. Presiunea progresului inovational asupra organizatiilor, impune necesitatea cunoasterii lui, a directiilor acestuia si a consecintelor ce decurg din introducerea inovatiei tehnice si tehnologice, a factorilor de risc inerenti lui etc. Toate acestea determina managementul sa se orienteze spre metode specifice de planificare a proceselor inovationale, spre anticipare elaborand strategii de dezvoltare indraznete, dar in acelasi timp si credibil;

3. Intarirea viziunii globale, integratoare a managementului, (viziunea din elicopter) abordarea problemelor conducerii nu se mai poate face segvential, pe bucatele, rezolvarea lor necesita atat realizarea corelarii si intrepatrunderii dintre sistemele oricarei organizatii cat si a desprinderii si luarii in calcul a interdependentelor dintre organizatie si mediul ei de existenta;

4. Cresterea flexibilitatii sistemelor de management care asigura un dinamism sporit ansamblului deciziilor si actiunilor factorilor de conducere. Cresterea flexibilitatii este posibila datorita tehnicii de calcul si a tuturor elementelor pe care le pune la dispozitie informatica. Cresterea flexibilitatii este generata si de ceea ce am surprins deja, necesitatea adaptarii continue a organizatiei la schimbarile rapide si profunde care au loc in mediul ambiant, in societate (tendintele de evolutie a criminalitatii in diverse domenii);

5. Profesionalizarea functiei de manager, reflectata, pe de o parte, de aptitudinile si calitatile pe care le cere o asemenea functie, iar pe de alta parte si de volumul deosebit de cunostinte profesionale si de deprinderi pe care le implica practicarea ei cu succes;

6. Accentuarea laturi motivationale, care reflecta schimbari privind abordarea de catre management a factorului uman si mai ales schimbari in ceea ce priveste instrumentele de antrenare utilizate. Deci, asistam la o reevaluare a motivarii si la proliferarea metodelor si tehnicilor de management care au ca obiectiv principal valorificarea complexa a potentialului uman al organizatiei;

7. Accentuarea caracterului national si sectorial al managementului, paralel cu cresterea universalitatii lui. Asa cum precizam mai inainte, managementul potrivit ca concept si practica este unic, cu toate ca astazi se vorbeste tot mai mault de experienta unui management japonez, american, vest-european etc. Este vorba de fapt de accentuarea unor laturi ale managementului care sunt accentuate de unele particularitati nationale. In acelasi timp, intalnim referiri la un management bancar, financiar, guvernamental, agrar, educational, politienesc etc. Este vorba de un transfer de concepte, metode, tehnici si instrumente manageriale din domeniul activitatii industriale (unde au aparut si dezvoltat managementul stiintific) spre toate celelate domenii de activiate umana. Desigur, nu putem vorbi de un simplu transfer ci si de adaptari care se impun, in functie de specificul domeniului.

Fara discutie, se pot desprinde si alte directii de evolutii si orientari in managementul contemporan. Am incercat sa surprindem ceea ce este evident si mai semnificativ in cadrul acestui proces. Oricum vom asista la acest inceput de secol, la schimbari insemnate, vizand, nu conceptia generala cu privire la management, ci in primul rand, maniera in care acesta se implica la toate nivelurile si in toate domeniile vietii sociale si in al doilea rand metodele, tehnicile si instrumentele de actiune. Importanta cunoasterii si aplicarii managementului stiintific este data si de faptul ca in tarile dezvoltate din occident, managementul este situat adesea, pe acelasi plan cu tehnica noua de varf, care oricat de performanta ar fi, eficienta ei nu poate fi valorificata decat de un management corespunzator. De asemenea poate constitui un punct de reflectie afirmatia unor autori care referindu-se la cunoasterea si aplicarea managementului stiintific diagnosticheaza de ce o tara este bogata sau saraca.

2. PRECIZARI CONCEPTUALE

Pana in anul 1990, in literatura de specialiate din Romania se foloseau termenii conducere si conducator pentru a denumi un anumit tip de activitate (execitarea influentei, a vointei unui individ asupra altuia intr-o organizatie) si pe cel care o desfasoara. In ultimii ani circula, in paralel cu acesti termeni (cu tendinta vadita de a elimina din vocabular), cei de management si manager.

Cauza aparitiei si dezvoltarii activitatii de conducere o constituie faptul ca, activitatile colective ale oamenilor trebuiesc coordonate, dirijate si indrumate in vederea atingerii scopurilor propuse.

Nu s-a ajuns in mod cert la un consesn asupra definitiei: precizam, ca in sens larg, prin conducere se intelege, de regula, o activitate complexa, care include o seama de atribute si functii cum sunt: prevederea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul, climatul, motivarea, proiectarea sistemului condus, evaluarea rezultatelor etc.

In sens restrans prin conducere se poate intelege doar infaptuirea intentiilor conducatorilor fata de cei condusi.

Conducerea este o activitate de sine statatoare – deosebita de activitatile de realizare si de executie si se exercita de catre oameni pregatiti speciali (profesionisti ai conducerii). Conducatorul este persoana (sau echipa), care exercita conducerea unei organizatii (politice, economice, militare, administrative etc.), sau a unui compartiment al acesteia.

Managementul are si el multiple intelesuri ca si conducerea. Dupa unele opinii, el deriva din latinescul “manus” (mana), semnificand “manevrare”, “pilotare”. Si “agere”, a actiona, a face ceva sa mearga, a conduce. Cel care realizeaza aceasta manevrare, pilotare este managerul. Managementul este deci actiunea de conducere cu fermitate, inseamna a stapani conducerea actiunii. Managerul participa efectiv la organizarea si desfasurarea activitatii manageriale.

De la radacina latina intalnim in limba italiana “manegio” (prelucrare cu mana); in limba franceza frantuzestul “manege” si a fost preluat si in limba romana, cu intelesul de “loc unde sunt dresati caii”. In limba engleza a trecut sub forma verbului “to manage” (a administra, a gestiona, a conduce). Englezii au derivat din el cuvintele “management” (conducere) si “manager” (conducator, persoana de conducere care controleaza si garanteaza activitatea, finantarea etc.).

Definitii ale conceptului de management

Conceptul de management are semnificatii multiple si se foloseste mult in teorie si practica. Esentialul in analiza si tratarea acestui concept il constituie determinarea continutului, a elementelor si directiilor care-i stabilesc trasaturile. Dat fiind caracterul complex al managementului, au aparut numeroase si variate definitii ale acestui concept redand cateva fara pretentia de a le epuiza.

Dupa opinia lui Corneliu Russu, managementul desemneaza stiinta conducerii organizatiilor socio-economice si conducerea lor stiintifica, atribuindu-i trei sensuri: de stiinta (explicarea proceselor si fenomenelor care au loc in conducerea organizatiilor), arta (maiestria managerului, aptitudinile si talentul de a aplica cunostintele stiintifice la realitatile si situatiile practice), de stare de spirit (e reflectata de felul de a vedea, a gandi, a cauta, a dori si a accepta progresul).

E. Peterson si E. Plowman arata ca “in sensul larg al cuvantului din punct de vedere social, managementul este o tehnica sau o metode dezvoltata datorita tendintei proprii a omului de a crea grupe”. In acest sens spun ei, “managementul poate defini ca totalitatea metodelor cu ajutorul carora se determina, se clarifica si realizeaza scopurile si sarcinile unui anumit colectiv”.

Willam Newman defineste managementul ca “disciplina distincta si determinata, care conduce la revolvarea unor obiective prestabilite, utilizand in modul cel mai eficient potentialul uman si material”.

Joseph Masie considera ca managementul este “procesul care comporta un numar oarecare de atributii fundamentale prin care un grup cooperativ orienteaza activitatile catre scopuri comune”.

In conceptia lui J. Tezenas “managementul – termen englezesc care are semnificatia generala: arta de a conduce, de a administra, functie de conducere cu urmatoarea acceptiune: stiinta si arta de a folosi mijloacele materiale si de a conduce oamenii ale caror functii sunt diferite si specializate dar care coopereaza in cadrul aceleiasi intreprinderi pentru a atinge un obiectiv comun”.

O definitie clara si sintetica a managementului ne ofera M. Dumitrescu, aratand ca acesta reprezinta “stiinta prin care se asigura conducerea tuturor proceselor din unitatile economice si din celelalte sectoare de activitate, in toate functiunile acestora, avand in prim plan omul, participarea motivata a acestuia si care presupune rezolvarea problemelor profesionale, organizatorice, de conducere, de luare a deciziilor si de control, cu concretizarea acestora in cresterea eficientei economice”.

Cea mai simpla si mai utila definitie ar fi urmatoarea: “atingerea unor obiective prin intermediul altor oameni”.

Din punctul nostru de vedere managementul constituie o stiinta, adica un ansamblu organizat si coerent de concepte, principii, functii, reguli, norme, structuri, metode, instrumente si tehnici, prin care se explica fenomenele ce se produc in conducerea organizatiei.

In realitate, managementul este un proces (o succesiune de activitati), care implica anumite functii si anumite principii general acceptate, care orienteaza gandirea si actiunea managerului.

Scopul fundamental al managementului nu este altul decat ameliorarea eficacitatii economice si sociale a organizatiilor:

– eficacitatea economica: orice organizatie trebuie sa-si atinga cat mai bine obiectivele si la costurile cele mai mici, gratie unei utilizari rationale a resurselor de cele mai multe ori limitate de care ea poate sa dispuna;

– eficacitatea sociala: orice organizatie ce are ca obiectiv final satisfacerea necesitatilor materiale sau nemateriale ale oamenilor, aceasta satisfacere trebuie sa fie cat se poate de mare atat pentru membrii sai cat si pentru cei ce beneficiaza de activitatea sa. Cautarea unei mai bune eficacitati economice si sociale nu este fara indoiala o problema noua pentru organizatie. Se poate spune ca managementul a existat intotdeauna, chiar inaintea cuvantului, decand oamenii s-au grupat in organizatii (grupuri) pentru a coopera in vederea unei mai bune satisfaceri a necesitatilor lor materiale si nemateriale, individuale sau colective, pornind de la resursele materiale si nemateriale totdeauna rare si scumpe.

Managementul modern trebuie sa fie o realitate noua ce permite rezolvarea a doau incoerente majore de care organizatiile actuale par a nu fi inca in mod clar constiente si nici nu le-au inteles consecintele, si care impiedica totusi cautarea – adesea prea voluntarista de altfel – unei eficacitati devenite indispensabile, dar din ce in ce mai dificil de atins.

Aceste incoerente rezulta:

– dintr-un decalaj crescand intre noutatea problemelor cu care sunt confruntate organizatiile si folosirea metodelor traditionale de gandire, de decizie si gestiune la care se face inca prea des apel pentru a rezolva aceste probleme.

– din distorsiunea, care rezulta de aici, intre existenta noilor metode si tehnicile de actiune bazate pe dezvoltarile recente ale numeroaselor discipline, si folosirea inca limitata care se realizeaza cu adevarat in practica.

Managementul modern aduce oamenilor – mai cu seama responsabililor organizatiilor – numeroase si puternice instrumente de sustinere a gandirii, deciziei si gestiunii. Dar oamenii si managerii – nu recurg inca suficient de mult la aceste instrumente ce le stau totusi la dispozitie.

Conducatorii trebuie sa puna in fata organizatiilor obiective clar definite si masurabile, sa urmareasca realizarea lor, sa stie sa-si asume riscuri, sa-si foloseasca resursele de creativitate, sa incurajeze pe cei din jur. Prin administrare se intelege abordarea problemelor cotidiene, conventionale, iar prin conducere – abordarea problemelor mari, de perspectiva, strategice.

3. DISTINCTIA DINTRE CONDUCERE SI

MANAGEMENT

Managementul este procesul de combinare a resurselor de toate felurile aflate la dispozitie in vederea atingerii scopurilor organizatiei.

Conducerea reprezinta capacitatea conducatorului (managerului), de ai determina pe subordonati sa-si indeplineasca indatoririle in mod benevol, la un nivel acceptabil de performanta.

Managementul se ocupa, in primul rand, cu directionarea activitatilor de grup, spre atingerea scopurilor. Conduce reareprezinta esenta managementului si are ca scop orientarea organizatiei in directia dorita, determinand indivizii si grupurile sa duca la indeplinire misiunea unitatii.

Management si conducere (materializare conceptuala comparativa)

– Conducatorul intreaba: De ce?

– Managerul intreaba: Cum?

– Conducatorul: dezvolta.

– Managerul: mentine.

– Conducatorul: face ce trebuie.

– Managerul : face cum trebuie.

– Conducatorul: se concentreaza asupra oamenilor, managerul se concetreaza asupra sistemelor si structurilor;

– Conducatorul inspira incredere, managerul este pe termen scurt;

– Conducatorul inoveaza, managerul administreaza, gestioneaza;

Exprimarea corecta a catorva atitudini de conducatori:

– conducatorii au capacitatea de a crea si realiza o viziune;

– conducatorii accepta greseala;

– conducatorii incurajeaza solutiile bine gandite si onestitatea;

– conducatorii incurajeaza opiniile contrare;

– conducatorii poseda optimism, incredere si speranta;

– conducatorii inteleg diferenta dintre “a forta” o persoana sau un grup si “a distruge” persoana sau grupul;

– conducatorii vad pe termen lung;

– conducatorii inteleg simetria competitorilor, a competitiei;

– conducatorii creaza aliante si parteneriate strategice.

Pe masura ce creste volumul si complexitatea activitatii conduse, rolul intuitiei, al talentului personal, al experientei practice si al bunului simt se diminueaza ca influenta asupra rezultatelor obtinute de organizatie, crescand in schimb, ponderea metodelor stiintifice de conducere, a scenariilor previzionale pe termen mediu si lung, a tehnicilor riguroase de observare a fenomenelor si proceselor conduse, de masurare si evaluare a rezultatelor.

Deci, “arta conducerii” cedeaza locul “stiintei conducerii”, calitatile personale ale conducatorului fiind “amplificate” de un sistem de principii, metode si tehnici care asigura succesul activitatii conduse si diminueaza la minimum, riscurile posibile.

4. ETAPE ALE DEZVOLTARII

MANAGEMENTULUI

Etapa de inceput a managementului, cUnoscuta si sub denumirea etapa managementului empiric care se intinde – dupa unele opinii – din momentul aparitiei primelor intreprinderi si pana la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, se caracterizeaza prin incercarea de a rationaliza munca, prin desprinderea conducerii de executie, delimitarea unor principii si functii, pe baza carora sa se asigure o activitate cat mai eficienta (patronul exercita si functia de conducere: organizeaza productia, o planifica, se ocupa de aprovizionare si desfacere, adica de cele doua laturi manageriale – organizatorica si economica; intuitia, experianta practica si bunul simt avand rol precumpanitor).

Etapa a doua incepe o data cu dezvoltarea stiintei si tehnicii, cu cresterea gradului de complexitate a proceselor de productie, fiind denumita etapa de inceput a managementului stiintific cand incep deja ca unele atribute ale conducerii sa fie transferate unor specialisti, unor manageri profesionisti care se ocupa in mod special de comportamentul uman si relatiile interumane in procesul de productie. In aceasta etapa ii intalnim si pe cei care sunt considerati parintii managementului stiintific: James Burnham care a impus de fapt folosirea termenului de management si manager datorita raspandirii imediate si a tot cuprinzatoare a lucrarii “The Managerial Revolution” publicata pentru prima oara la New York in anul 1941. Acesta tinand seama de realitatile vietii sociale si economice ale epocii sale a impus in mod categoric si definitiv notiunea de manager, ca vector al inovatiei si progresului, aceea ce management, iar adjectivul managerial la cuprins in titlul lucrarii, cu semnificatia de analiza interdisciplinara a pozitiei si a rolului managerului in societatea contemporana. J. Burnham a atras atentia asupra rolului esential, dinamic si al adevaratului manager si a pus in evidenta primatul managerial. Ideea noua si de mare valoare si actualitate pusa in circulatie de Burnham este aceea ca orice societate, indiferent de regimul ideologic, juridic sau politic are nevoie de manageri si de management daca vrea ca economia ei sa prospere in ritm novator si creator. Frederick W. Taylor (1856-1915) si Henri Fayol (1841-1925) a caror contributii teoretice si practice sunt dominate de un puternic pragmatism, structuralism si rationalism mecanic.

Se contureaza conceptele generale de conducere, concomitent cu aparitia legislatiei privind functionarea intreprinderilor.

Frederick Taylor este de fapt apreciat in S.U.A., drept “parintele conducerii stiintifice”, el introducand ideea de conducere eficienta, stabilind o parte dintre principiile si functiile conducerii si insistand pentru introducerea conducerii stiintifice ca disciplina obligatorie in scoli. Totusi Taylor are in vedere mai mult latura tehnica si organizationista si apoi omul.

Henri Fayol (inginer minier si apoi director al minelor din Commentrey) elaboreaza o doctrina “administrativa” aplicabila la toate formele de cooperare umana organizata. In 1916, prezinta, intr-o lucrare intitulata “Administration industrielle et generale”, aparuta la Paris principiile generale ale conducerii intreprinderilor; diviziunea muncii, probleme legate de autoritate, de disciplina, de unitatea de comanda si are meritul de a fi desfacut procesul de management in functii ale managementului. De asemenea, are meritul de a ridica abordarea conducerii stiintifice de la nivelul locurilor de munca si al atelierelor, la acela al intreprinderii in ansamblu, desprinzand o teorie a conducerii.

Cea de a treia etapa in dezvoltarea managementului poate fi considerata cea actuala, a managementului stiintific dupa perioada postbelica, cand intervine aportul matematicii, informaticii, a teoriei sistemelor, economiei politice etc. si de ceea ce s-a numit “Revolutia relatiilor umane” avand ca reprezentanti de frunte pe: Argyris Duglas, Mc. Gregor, Levin si mai cu seama Elton Mayo. Practic nu exista domeniu de activitate care azi nu beneficiaza de stiinta managementului.

In aceasta etapa a managementului stiintific, specialistii in domeniul psihologiei sociale au propus patru sisteme de management, carora le corespund tot atatea tipuri.

Primul sistem este cel de tipul exploatativ – autoritar, in care conducerea se foloseste de frica provocata de amenintari, comunicarea decurge numai de sus in jos, subordonatii si superiorii sunt din punct de vedere psihologic, foarte separati unii de altii, majoritatea deciziilor sunt luate la varf.

Al doilea sistem este tipul binevoitor – autoritar, in care conducerea acorda recompense, atitudinea subordonatilor este de supunere fata de superiori, informatia de jos in sus este limitata la ceea ce vrea seful sa auda, deciziile strategice sunt luate numai la varf, desi pentru indeplinirea unora pot fi delegate nivelurilor inferioare.

Al treilea sistem de tip consulativ, in care conducerea acorda recompense, aplica penalizari, exista un anumit grad de implicare a subordonatilor, comunicarea este in ambele sensuri (cea de jos in sus numai ce vrea seful sa auda), deciziile strategice se iau la varf, iar cele cu caracter curent la nivelul sectoarelor inferioare.

Cel de al patrulea sistem este caracterizat prin managementul de grup participativ. Conducerea acorda recompense, foloseste din plin participarea grupului, implicarea membrilor acestuia in realizarea obiectivelor de inalta performanta. Comunicarea este exacta si functioneaza in toate sensurile (verticala – orizontala), subordonatii si superiorii sunt apropiati psihologic, elaborarea deciziilor se face prin procedee colective. Este cel mai performant.

C A P I T O L U L II

1. EVOLUTII SI ORIENTARI IN MANAGEMENTUL CONTEMPORAN

Managementul ca activitate practica, in forma ei empirica avand la baza elementele intuitive, talentul, calitatile personale ale managerului, a aparut odata cu diviziunea muncii si traiul omului in grupuri organizate. Chiar in secolele XVIII – XIX, managerul era un autodidact, bazandu-se pe judecata intuitiva, iar practicile de management erau improvizate, ele avand ca scop rezolvarea problemelor pe masura aparitiei lor.

Drumul parcurs de management este de la managementul empiric la stiinta managementului si de aici la managementul stiintific. In ecolutia si dezvoltarea stiintei managementului au aparut o serie de curente care pot fi grupate dupa principiile si modalitatile de gandire in legatura cu eficientizarea activitatii organizatiilor in urmatoarele scoli de baza: clasica, sociologica, cantitativa, sistematica si contextuala.

a) Scoala clasica

Primele preocupari privind managementul stiintific s-au manifestat la sfarsitul secolului XIX, asa cum am aratat anterior cand, Frederick W.Taylor a criticat principiile traditionale de management si a recurs la o analiza stiintifica pentru formularea unor metode mai bune de management. Primele sale concluzii l-au condus la punerea bazelor stiintei managementului, el fiind considerat fondatorul acestei stiinte.

In lucrarea sa “The Principles of Scientific Management”, publicata in 1911, Taylor arata ca in esenta “sistemul managementului stiintific implica o revolutie completa a starii de spirit a celor care sunt de partea conducerii”. De asemenea, Taylor arata ca la baza managementului stiintific trebuie sa stea urmatoarele principii fundamentale:

– studiul tuturor cunostintelor traditionale, inregistrarea, clasificarea lor si transformarea acestor cunostinte in legi stiintifice;

– selectia stiintifica a muncitorilor si perfectionarea calitatilor si cunostintelor lor;

– punerea in aplicare a studiului muncii de catre muncitori stiintific antrenati;

– repartizarea aproape egala a muncii executate in organizatii intre muncitori si manageri;

– realizarea cooperarii intre oameni, in locul individualismului haotic.

Ca urmare a rationalizarii muncii executantilor prin utilizarea unor metode noi, se complica si activitatea managerilor, ceea ce-l determina pe Taylor sa propuna renuntarea la sistemul liniar de organizare si constituirea unor compartimente specializate (de organizare, de planificare, financiare, de vanzari etc.) care sa ajute managerii in exercitarea functiei managementului. In sistemul propus de Taylor compartimentele functionale astfel constituite aveau competenta decizionala asupra muncitorilor.

F. W. Taylor subliniaza tendinta muncitorilor la delasare in munca, acestia fiind convinsi ca daca ar lucra mai intens conducerea ar modifica normele. Prin metodele pe care le propune se observa un dusman inversunat al risipei de timp. El ajunge la concluzia ca “muncitorul american pe terenul de sport lupta cu inversunare spre a obtine victoria, insa acelasi muncitor in fabrica tinde in mod deliberat sa lucreze cat mai putin”. El explica acest fenomen prin aceea ca spre deosebire de sport unde performantele obtinute sunt imediat apreciate si chiar recompensate, in productie, din cauza unui management slab, rezultatele nu sunt bine evidentiate. De asemenea, Taylor ajunge la concluzia ca “gradul de atasament si de participare a muncitorilor in productie este direct proportional cu parerea si increderea pe care el o are ca va fi recompensat in mod corespunzator contributiei pe care o va aduce la realizarea obiectivelor stabilite”.

Multe dintre ideile lui Taylor, cum ar fi folosirea unor metode stiintifice de organizare, selectia stiintifica a personalului, ridicarea calificarii, necesitatea constituirii unor compartimente specializte etc. isi mentin valablitatea si azi, ele fiind dezvoltate si aprofundate. Dar Taylor are o serie de limite, din care:

– caracterizarea muncitorului ca fiind o persoana care reactioneaza numai la stimulente materiale, pe motiv ca interesele lui se epuizeaza la nivelul satisfactiilor de natura fiziologica;

– incalcarea principiului unitatii de decizie si actiune, prin acordarea de competenta decizionala compartimentelor functionale asupra muncitorului.

Cu toate acestea, F.W. Taylor ramane fondatorul managementului stiintific mai ales prin studiile efectuate asupra organizarii muncii la nivelul atelierelor.

Intre reprezentantii scolii clasice se numara si o serie de discipoli ai lui F.W. Taylor, intre care amintim pe Georg Barth, Hanry L. Gantt, Frank si Lilian Gilbreth si Edward A. Filene.

G. Barth a fost pentru cativa ani un apropiat asociat al lui Taylor, la Bethlehem Steel Company pentru ca mai tarziu sa lucreze independent in calitate de consultant in management. Ca matematician, Barth dezvolta unele formule matematice care l-au ajutat pe Taylor sa-si puna in aplicare ideile.

H. L. Gantt (1861-1919) inginer mecanic, ia intalnit pe Barth si Taylor in1887 la Mitvale Steel Company, iar dupa anul 1901 el isi creaza propria firma de consultanta. Ca si Taylor, el promoveaza “cooperea armonioasa “ dintre manageri si muncitori, subliniind importanta procesului de invatare si apreciind ca “in toate problemele de management elementul uman ramane cel mai important. Gantt este poate cel mai bine cunoscut prin graficul ce-i poarta numele folosit in domeniul planificarii ce face posibila cresterea paralelismului in executarea operatiilor.

Ideile lui Taylor au fost dezvoltate de catre sotii Frank si Lilian Gilbreth prin studiul aprofundat al miscarilor si timpilor proprii diferitelor activitati. Astfel,ei au studiat activitatea de punere a caramizilor de catre zidari, reusind sa propuna masuri care au dus la dublarea productivitatii muncii. Ei au stabilit o grupare a miscarilor in 17 grupe denumite dupa inversul numelui lor “Therbling” – uri.

Un alt urmas al lui Taylor a fost Edward A. Filene, care l-a angajat pe F. Gilbreth pentru al ajuta sa aplice metodele managementului stiintific in magazinul familiei sale din Boston. Filene a fost interesata in primul rand de pregatirea si evaluarea personalului, care, aplicate in propriile afaceri, i-au adus un mare succes.

Dupa unii autori adevaratul “parinte” ala managementului modern a fost industriasul francez Henry Fayol, care a scris lucrarea “Administration Industrielle et Generale”, Fayol descopera pentru prima data ca activitatile industriale desfasurate intr-o intreprindere se pot diviza in urmatoarele grupe (conform fig. 1), precizand astfel functiunile unei organizatii.

Dupa cum reiese din figura, organizatia prezinta ca functiuni urmatoarele: tehnica, comerciala, financiara, contabila, de securitate si manageriala. Functiunea manageriala (administrativa) concretizeaza activitatea de conducere, in cadrul careia Fayol identifica pentru prima data functiile managementului (a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona si a controla).

Totodata Fayol considera ca managerii trebuie sa dispuna de o serie de calitati fizice (sanatate, vigoare), mentale (abilitatea de a intelege si de a invata, judecata, vigoare mentala si adaptabilitate), morale (fermitate, responsabilitate, initiativa, loialitate, tact si demnitate), educationale (autoperfectionare), experienta (vechime in munca).

H. Fayol formuleaza si o serie de principii ale managementului intre care:

1. Diviziunea muncii bazata pe specializarea pe care economistii o considera necesara pentru cresterea eficientei;

2. Autoritate si responsabilitate. El considera autoritatea ca o combinatie intre competenta data de pozitia managerului si cea data de trasaturi ale personalitatii (inteligenta, experienta, trasaturi morale etc.);

3. Disciplina, prin care se intelege respectul intelegerilor;

4. Unitatea de comanda prin care se intelege ca fiecare salariat sa primeasca ordine de la un singur superior;

5. Unitatea de conducere care se deosebeste de cel de al patrulea principiu si presupune ca toate deciziile sa porneasca din varful ierarhiei;

6. Subordonarea intereselor individuale, celor generale;

7. Remunerarea , care trebuie sa aduca maximum de satisfactii atat executantilor cat si managerilor;

8. Centralizarea in virtutea careia se urmareste stabilirea unui raport optim intre centralizarea si descentralizarea autoritatii;

9. Inlantuirea nivelelor ierarhice care presupune circuite scurte intre nivelul superior si cel inferior al managementului;

10. Ordinea conceputa de Fayol in sensul de “omul potrivit la locul potrivit”;

11. Echitate;

12. Stabilitate si stapanire;

13. Initiativa;

14. Spirit de echipa.

In concluzie, se pot desprinde o serie de idei comune care caracterizeaza scoala clasica, si anume:

– preocuparea pentru elaborarea unor principii stiintifice de management care sa constituie ghiduri in activitatea practica;

– considerarea principiilor stiintifice de management ca fiind universal valabile indiferent de obiectul condus;

– considerarea organizatiei ca un sistem inchis, neglijand raporturile acesteia cu mediul;

– abordarea mecanicista a structurii organizatorice, prin luarea in considerare numai a relatiilor formale ce decurg din documentele de consemnare a structurii organizatorice;

– ignorarea aspectelor umane ale conducerii.

Aceasta scoala a avut o contributie importanta in perfectionarea managementului ca activitate practica si chiar pentru consolidarea stiintei managementului. Este adevarat ca majoritatea reprezentatilor acestei scoli au avut preocupari in special in domeniul functiei de organizare a managementului si in domeniul functiunii de productie.

b) Scoala sociologica

Acest curent de dezvoltare si consolidare a stiintei managementului a aparut in urma criticilor aduse reprezentantilor scolii clasice a caror abordare formala ii impiedica sa vada in aceasta o cale de crestere a eficientei. Conceptia lui Taylor dupa care omul s-ar comporta ca o masina ce trebuie utilizata la maximum este aspru criticata de Friedman care arata ca “motorul uman” nu poate fi comparat cu un motor cu ardere interna, ci trebuie avuta in vedere intotdeauna atitudinea omului in raport cu propria sa munca.

Principalii reprezentanti ai scolii sociologice au fost: Elton Mayo, Gh. Argyris, C. Handy, H. Maslow, D. Mc. Gregor s.a. In conceptia acestora situeaza resursele umane ale organizatiei pe primul plan in procesul de management, stabilind o serie de principii, reguli, metode care sa asigure punerea in valoare, la un nivel superior, a potentialului uman. Relationistii promoveaza ideea potrivit careia omul ar puea fi determinat sa munceeasca mai productiv daca i se satisfac anumite nevoi de ordin psihosocial. E. Mayo arata ca “munca industriala fiind o activitate de grup, dorinta de a fi apreciat de colegi este deseori mai importanta decat conditiile remunerarii”.

Potrivit conceptiei reprezentantilor aceste scoli, se impune ca in locul unei stricte formalizari a structurii organizatorice (bazata pe linia ierarhica, pe precizarea detaliata a atributiilor fiecarui post etc.) sa se ia in considerare aspectele informale ale managementului, bazate pe grupul informal, autoritatea informala s.a.m.d.

In anii 1930, Mayo a condus o cercetare la Hawthorne Plant General Electric si a fost precursorul teoriilor despre grup. Mai jos sunt listate unele dintre rezultatele cercetarii lui:

– puterea unui grup este mult mai mare decat suma puterii indivizilor;

– cand oamenii sunt tratati special, se comporta diferit;

– grupurile informale se realizeaza in mod natural si sunt mai puternice decat cele formale;

– regulile si expectantele grupurilor informale sunt mult mai exigente decat pentru grupurile formale.

Un aport deosebit in cadrul scolii sociologice l-a avut Douglas Mc. Gregor, autorul lucrarii “The Human Side of Entreprise”, care, pornind de la ideea ca, in exercitarea functiilor managementului, managerii pornesc de la o anumita opinie asupra naturii si comportamentului factorului uman, a emis cunoscutele teorii X si Y.

Teoria X are la baza urmatoarele premise:

– fiinta umana medie este inevitabil predispusa la delasare in munca, pe care ar evita-o daca ar putea;

– datorita delasarii si dispretului fata de munca, oamenii trebuie constransi, controlati, condusi, amenintati sau pedepsiti pentru a-i face sa munceasca;

– omul mediu prefera sa fie condus, doreste sa evite raspunderea, are o ambitie relativ redusa si mai presus de orice vrea sa fie linistit;

– omul mediu este egoist si indiferent la problemele organizatiei din care face parte;

– omul mediu doreste sa-si maximizeze doar avantajele materiale, neglijand nevoile psihosociale.

Teoria Y se bazeaza pe urmatoarele premise:

– consumul de efort fizic si intelectual in munca este tot atat de necesar ca si odihna si distractia;

– omul mediu invata nu numai sa accepte si sa execute sarcini si responsabilitati, dar si sa-si asume din proprie initiativa;

– omul mediu are o mare capacitate de imaginatie si creativitate, dar acest potential este doar partial utilizat;

– omul mediu nu doreste sa-si maximalizeze numai avantajele materiale ci si pe cele de natura psihosociale;

– controlul permanent si amenintarea nu sunt singurele mijloace de atragere a executantilor la realizarea obiectivelor

Managerii care pornesc de la premisele teoriei X vor dezvolta un stil de management autoritar, vor intari controlul de tip coercitiv si vor adopta metode de management autoritare. Cei care pornesc de la teroriile premisei Y vor dezvolta un stil de management democratic, folosind metode participative. Avand ca model cele doua teorii ale lui Mc. Gregor, profesorul Wiliam Auchi, vine cu o completare pe care o numeste teoria Z pornind de la studiul managementului in cadrul firmelor japoneze ale carei premise sunt urmatoarele:

– conducatorul bun implica subordonatii la conducere la toate nivelurile;

– tratarea subordonatilor ca o familie;

– garantarea angajarii pe viata;

– fiecare subordonat participa la procesul decizional;

– sarcinile sunt rotate intre salariati, cu scopul de a se evita plictiseala, specializarea extrema si rigiditatea;

– totii membrii organizatiei contribuie la realizarea acelorasi obiective.

Teoria Z reflecta promovarea unui stil de conducere de tip paternalist, caracterizat in principal prin:

– lucru in colectiv;

– asumarea responsabilitatilor de catre subordonati si participarea acestora la decizii;

– bunastarea fiecaruia.

In concluzie scoala sociologica se caracterizeaza prin:

– punerea in prim plan a factorului uman;

– scoaterea in evidenta a importantei stimulentelor de natura psihosociala;

– promovarea unui management participativ;

– scoaterea in evidenta a elementelor informale.

Promotorii acestei scoli urmaresc gasirea unor noi cai de crestere a eficientei activitatii in cadrul organizatiei.

c) Scoala cantitativa

Un numar mare de specialisti care au utilizat instrumentul matematic si statistic in modelarea fenomenelor de management au elaborat numeroase idei, concepte si metode ce s-au constituit in scoala cantitativa. Aceasta scoala se caracterizeaza prin rigurozitatea abordarii fenomenelor si proceselor de management, printr-o fundamentare superioara a deciziilor folosind instrumentarul matematic si statistic.

Intre reprezentantii scolii cantitative pot fi enumerati: A. Kaufman, J. Starr s.a. Caracteristicile principale ale scolii cantitative sunt:

– folosirea conceptelor si metodelor matematice si statistice;

– abordarea mai ales a functiilor de previziune si de organizare;

– abordarea cu prioritate a functiilor de cercetare si dezvoltare, productie si comerciale.

d) Scoala sistematica

Complexitatea crescanda a fenomenelor economico-sociale si de management a impus un nou mod de abordare a acestora, capabil sa le surprinda in dinamismul lor, si anume abordarea sistematica.

La baza ideiilor acestei scoli sta conceptul de sistem, care reprezinta un ansamblu de elemente organizat pe baza legaturilor de interconditionare, a carui functionare permite atingerea unor obiective. Si organizatia poate fi considerata ca un sistem productiv ( caracterizat prin intrari, procese, iesiri ), ca un sistem social (ansamblul relatiilor interumane). De asemenea, managementul organizatiei reprezinta un sistem format din subsistemul conducator (decizional), subsistemul condus, sistemul informational.

Principalele caracteristici ale organizatiei privita ca sistem dinamic si complex sunt:

– integritatea care exprima legaturile ce se stabilesc intre elementele componente;

– ierarhizarea reprezentata de agregarea stricta dupa raportul de supra si subordonare;

– dinamismul reprezentat de modificarea in timp a variabilelor sistemului si a legaturilor dintre acestea si mediu;

– finalitatea ca orientare spre atingerea unor obiective;

– adaptabilitatea si stabilitatea exprimate de capacitatea sistemului de a se adapta continuu influentelor perturbatoare, asigurandu-si, in acelasi timp o stabilitate relativa.

Principalii reprezentanti ai scolii sistematice au fost: C. Barnard, H. A. Simon, A. Etzioni, R. Jonson, P. Druker s.a.

O modalitate specifica prin care reprezentatii acestei scoli urmareau cresterea capacitatii organizatiei de a se adapta la cerintele mediului ambiant (social, economic, politic etc.). Aceasta idee a fost semnificativ explicata de catre Mircea Malita atunci cand arata ca “in sistemele create de om si in cadrul carora se integreaza omul, intregul, nu se reduce la suma partilor, existand inca ceva, un element nou, care este reprezentat de relatia dintre elementele componente ale sistemului”. Aceasta idee exprima de fapt esenta conceptiei sistematice si evidentiaza o cale importanta de crestere a eficientei, acest plus de eficienta fiind cunoscut sub denumirea de “efect de sinergie”. Tot o cale de crestere a eficientei promovate de scoala sistematica se refera la rolul structurii sistemului. Aceasta explica de ce anumite organizatii, mai bine structurate obtin rezultate superioare.

e) Scoala contextuala

Scoala contextuala a fost fondata si dezvoltata de manageri, consultanti si cercetatori care au promovat ideea ca nu exista o singura modalitate de conducere, care este cea mai buna in toate situatiile. Acestia au respins ideea formarii unor principii, metode, tehnici si instrumente de conducere universal valabile. Au pornit de la realitatea ca o anumita structura organizatorica functioneaza foarte bine la o anumita firma si esueaza lamentabil la o alta firma. Sustinatorii abordarii contextuale au raspuns logic la aceasta intrebare. Rezultatele sunt diferite pentru ca si situatiile, sunt diferite; o metoda care da rezultate la o anumita firma nu este sigur ca va da rezultate la toae firmele la care se aplica.

In concordanta cu abordarea contextuala, sarcina principala a managerilor este sa identifice situatia particulara si imprejurarile particulare ale situatiei, circumstantelor si momentului.

Scoala contextuala se bazeaza pe principiile, regulile, conceptii, metodele, tehnicile si instrumentele formulate de celelalte scoli, recomandand sa se aleaga acelea care sunt adecvate situatiei specifice.

Concluzii

In deceniul care tocmai a inceput, managementul are de infruntat un test extrem de sever determinat de marile mutatii profilate in toate domeniile si sectoarele: demografic, social, educativ, politic etc.

Problemele de management constituie un imperativ acut de natura sa determine esecul sau succesul aplicarii unui mecanism socio-economic. Asemenea activitati, rezolvarea unor atare probleme solicita efort intelectual la orice manager. Oamenii au devenit constienti de faptul ca managementul poate constitui un obiect de studiu, reprezinta o disciplina care poate fi invatata, dezvoltata si ameliorata, cercetata si predata.

Nu incape indoiala ca preocuparea pentru managementul stiintific este un produs al logicii de maximizare a eficientei. Managementul este o preocupare atat de importanta incat este incadrat la statutul stiintific si teoretic. Managementul, ca teorie si practica constituie de fapt , o cale stiintifica de rezolvare a problemelor puse in fata conducerii in conditiile complexitatii interdependentelor si schimbarilor care caracterizeaza lumea moderna atat de dinamica.

Managementul asigura descoperirea adevaratelor probleme si formularea lor corecta, inlaturarea falselor probleme, stabilirea scopurilor, a obiectivelor si prioritatilor precum si abordarea sistematica, rationala in vederea obtinerii de rezultate reale.

Astazi in intreaga lume, managementul, desi este recunoscut in mod unanim ca indispensabil, a devenit pe undeva si controversat.

Se considera ca viitorii zece ani vor constitui perioade de mutatii in management in care se vor schimba restrictiile, sistemul de control, structura, puterea si retorica sa, urmand sa se verifice potentialul si promisiunile sale (corectarea operationala, teoria statistica, teoria deciziei, teoria sistemelor si cibernetica, preluarea automata a datelor, teoria informatiei, econometria) vor fi in stare sa se transforme in realizari consistente.

Pe primul nivel, cel operational, managerul, in conditiile rolului din ce in ce mai important pe care-l vor juca cunostintele va trebui sa devina din ce in ce, mai mult o “resursa”, un sfatuitor, un “formator” al colaboratorilor din subordine.

Provocarea cea mai mare in cele mai importante schimbari vizeaza desigur conducerea de varf, respectiv functiunile, legaturile si responsabilitatile sale.

Pentru a lua deciziile strategice de natura a determina in timp directia de dezvoltare a organizatiilor, managerii vor trebui sa tina seama de:

– viitoarea dinamica si structura a populatiei;

– revolutia economiei mondiale – globalizarea;

– schimbarile in mediul inconjurator;

– evolutia conceptelor si proceselor politice;

– critica sociala.

Intr-o societate devenita pluralista, managerii din toate organizatiile vor trebui sa invete, sa gandeasca politic. In limbajul politic, satisfacator, inseamna compromis acceptabil. Acest compromis trebuie sa-l realizeze managerul in armonizarea resurselor aflate la dispozitie cu obiectivele exprimate sub forma de rezultate.

Managerii de varf ai organizatiilor vor trebui sa fie capabili sa se integreze in procesul de luarea deciziilor cumpanind mereu cel mai potrivit echilibru, interesele furnizorului de produse si servicii si ale beneficiarului dovedindu-se astfel cu adevarat constructivi.

Pentru a putea raspunde acestor cerinte, managerul, omul de afaceri, inginerul, economistul, studentul trebuie sa-si insuseasca in profunzime, sa cunoasca modul cum a evoluat si sa stapaneasca metodele sale analitice. Numai in felul acesta, managerul poate sa obtina rezultate insemnate si sa-si aduca contributia la dezvoltarea organizatiei pe care o conduce.

In final va propunem spre reflectie gandurile cunoscutului sociopsiholog american Adair.

Cele mai importante sase cuvinte in management: admit ca am comis o greseala;

Cele mai importante cinci cuvinte: sunt foarte mandru de voi;

Cele mai importante patru cuvinte: care este pererea voastra?

Cele mai importante trei cuvinte: Daca sunteti amabili;

Cele mai importante doua cuvinte: Va multumesc;

Cel mai important un cuvant: Noi.

Cel mai neimportant cuvant: Eu.

Bibliografie

E. Burdus, G. Caprarescu – Fundamentele managementului organizational, Ed. Economica, bucuresti, 1999;

Dan Anghel Constantinescu, Ana Maria Ungureanu – Management I si II, Ed. National, Bucuresti, 1998 ;

Costache Rusu si altii – ABC-ul managerului, Ed. Ghe. Asachi, Iasi, 1996 ;

Ion Petrescu – Management, Ed. Holding Reporter, Bucuresti, 1991;

Peel Malcolm – introducere in management, Ed. Alternative, Bucuresti, 1994.

Cuprins:

Cap I

I.1. Importanta cunoasterii managementului;

I.2. Precizari conceptuale ;

I.3. Distinctia intre conducere si management

I.4. Etape ale dezvoltarii managementului.

Capi II

II.1. Evolutii si orientari in managementul contemporan.