Evolutia Si Impactul Investitiilor Straine Directe In Romania

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 INVESTIȚII STRĂINE DIRECTE – FUNDAMENTE TEORETICE

Investiția – definire, funcții și moduri de finanțare

Investiția străină directă – definiții, forme

Tipuri de investitori străini

CAPITOLUL 2 INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE-MOTOR AL CREȘETRII ECONOMICE

Decizia de investire

Stimularea investițiilor străine directe-importanță și forme

CAPITOLUL 3 IMPACTUL INVESTIȚIILOR STRĂINE ÎN ECONOMIE

Competiție în atragerea investițiilor străine

Performanțe ale reformei investiționale în România

CAPITOLUL 4 STUDIU DE CAZ

4.1 Evoluția investițiilor străine directe în România

4.2 Relația dintre PIB și ISD

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Istoria dezvoltării societății omenești atesta că atât individul cât și societatea nu pot progresa dacă se consumă tot ceea ce se produce. Atât individul cât și societatea, pot să progreseze numai atunci când se produce mai mult decât se consumă, sau, ceea ce este același lucru – se consumă mai puțin decât se produce in societatea respectivă. De aceea, repartiția venitului trebuie să ia în considerație atât necesitatea asigurării satisfacerii trebuințelor prezente cât și a celor viitoare. Subiecții economici trebuie, deci, să facă economii și investiții în numele viitorului și pentru viitor.

Într-un discurs din 1976 în Bundestag, fostul cancelar Helmuth Schmidt a lansat ideea potrivit căreia profiturile de astăzi asigură investițiile de mâine și locurile de muncă de poimâine. Axioma se baza pe constatări efectuate în anii '70, când partea profiturilor în valoarea adăugată a scăzut, ceea ce a condus la scăderea ratei investițiilor, urmată de o creștere a șomajului.

O legătură directă poate fi stabilită între investiție și inovație. Investiția este mijlocul de a difuza progresul tehnic, deci inovația. Pentru Joseph Schumpeter, inovația este funcția primă a întreprinzătorului. Profitul recompensează pe inovator câtă vreme concurența nu a recuperat avansul economic dobândit. Un salt în materie de inovație poate explica, de altfel, debitul unei faze de creștere în ciclul economic. Dar invenția nu se referă doar la tehnici noi, ci și la noi produse sau noi metode de organizare a muncii. Astăzi, după un val de modernizare tehnică accelerată, inovația rezidă în mobilizarea capitalului uman, investiția în om, în competența, imaginația, responsabilitatea și creativitatea lui.

CAPITOLUL 1

INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE – FUNDAMENTE TEORETICE

INVESTIȚIA – DEFINIRE, FUNCȚII ȘI MODURI DE FINANȚARE

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, verbul „a investi” înseamnă  a plasa, a aloca, a cheltui un fond, un capital, diverse mijloace materiale într-o întreprindere. Pornind de la această simplă și concretă definiție putem trece de la verbul „a investi” la acțiunea de „a investi” putând să deducem că a investi înseamnă a crea noi mijloace de producție. Investiția este un motor al creșterii economice, căci ea satisface oferta firmelor și acționează asupra cererii globale. Investiția propagă evoluția tehnică în economie și conduce la procurarea unor sporuri de productivitate. Acționează și asupra pieței muncii, având un impact continuu asupra structurii sale profesionale. Evoluția investițiilor formează deci în mare parte fluctuațiile conjuncturii economice.

Unii specialiști în materie consideră că investiția reprezintă plasarea unei părți a economiiîor deținute de subiecții economici – persoane fizice sau juridice – în scopul creării sau/și achiziționării de noi echipamente de producție, al perfecționării celor existente, al creșterii stocului de capital, construirii de locuințe proprietate personală, al cumpărării unor suprafețe de teren, al achiziționării de titluri de valoare, al dezvoltării și desfășurării mai bune (mai eficiente) a activității economice, financiare, bancare, științifice, culturale etc. După părerea altor specialiști investiția este o creștere a capitalului între două evaluări făcute în două momente diferite de timp t1 și t0.

Privite din punctul de vedere al scopului final, investițiile prezintă unitate și omogenitate. Investițiile sunt operațiuni de creștere a patrimoniului, sacrificiu de resurse curente contra unor câștiguri viitoare, alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix, imobilizarea de resurse bănești, plasamente bănești, activități cu scop prestabilit, activități de avangardă, producția de procese suplimentare etc.

Dintr-o primă perspectivă investiția apare ca operațiunea economică ce conduce la creșterea patrimoniului inițial, pe baza unor alocări de resurse de finanțare diverse, rezultate, fie din activitatea de economisire (surse proprii), fie pe baza apelului la diferite categorii de furnizori de capital (surse atrase). Deci în sens larg, investițiile reprezintă alocări permanente sau temporare de capitaluri pentru achiziția de active corporale, necorporale sau financiare menite desfășurării unei activități economice rentabile, activități sociale sau personale sau în scop speculativ. In sens restrâns această abordare poate viza doar alocările permanente de capital, iar utilizările se pot concretiza în active imobilizate corporale, necorporale sau financiare.

Într-o perspectivă financiară investițiile înseamnă schimbarea unei sume de bani prezente, certă, în speranța obținerii unor venituri viitoare, superioare, probabile, incerte. În această abordare alături de perspectiva balanței create între alocarea de resurse și obținerea de câștiguri se recunoaște în mod deosebit și caracteristica incertă a activității de investiții, caracteristică indusă de decalajul temporal care există între momentul angajării sumei de bani și momentul recuperării acesteia și obținerii unui câștig.

Deși trebuie să acceptăm că abordarea în sens larg a investițiilor este cea mai cuprinzătoare, totuși teoria economică tratează în marea majoritate a cazurilor investițiile din perspectiva mai restrânsă a utilizărilor permanente și anume a creșterii activelor imobilizate. Un argument al acestei abordări "restrictive" îl poate reprezenta faptul că investițiile în activele circulante (așazisele utilizări temporare) reprezintă un efect al exploatării activelor fixe, devenind, în acest context, investiții accesorii. In aceste condiții o clasificare care să exprime aceste relații poate fi următoarea: investiții strategice care vizează imobilizările necorporale, corporale și financiare; investiții funcționale care se regăsesc în nevoia de fond de rulment, investiții de echilibru în care sunt cuprinse plasamentele pe termen scurt și lichiditățile societății. O astfel de clasificare relevă funcționalitatea (destinația) investițiilor.

Investiției îi sunt proprii un șir de trăsături principale. În rândul acestora se înscriu:

subiectul care efectuează investiția este o unitate (entitate) economică-întreprindere, gospodărie, regiune, sector, națiune, grup de națiuni etc.

conținutul investiției depinde în mod esențial de conținutul capitalului. Așa se și explică faptul că multe dintre controversele legate de investiții provin din folosirea non explicită a diferitelor definiții date capitalului.

evaluarea investiției este identică cu evaluarea capitalului. Or, așa cum se știe, există multiple evaluări ale capitalului: tot așa, există multiple evaluări ale investiției efectuate de o unitate economică dată.

importanța evaluării depinde în mod evident de durata perioadei pentru care este calculată investiția. Cu cât această perioadă este mai lungă, cu atât trebuie să fie, în mod normal, mare investiția.

investiția este o mărime pozitivă. Atunci însă când diferența dintre cele două evaluări ale capitalului realizate în momentele t1 și t2 este negativă, ea se numește dezinvestiție. Conținutul principal al conceptului de dezinvestiție constă în actele de a vinde sau de a consuma bunuri obținute prin investiții anterioare. Dezinvestiția se poate produce și prin simpla greșeală sau nereușită a întreprinzătorului.

Specialiștii în materie susțin că investițiile reprezintă suportul material al creșterii și dezvoltării economico-sociale a țării. Acest rol se concretizzează în și se realizează prin următoarele funcții principale:

mijloc de creștere a capacității de producție la micro și macro scară, și deci de creștere a bazei tehnico-materiale a producției și a celorlalte genuri de activitate;

mijloc de perfecționare a bazei tehnico-materiale a micro și macroeconomiei;

mijloc de creare de noi locuri de muncă în economia națională și de creștere a gradului de ocupare brațelor de muncă.

factor de creștere și dezvoltare a bazei materiale a științei, învățământului și culturii spirituale.

mijloc de formare brută și netă a capitalului fix și de formare și creștere a capitalului uman.

Mijloacele de finanțare a investițiilor sunt:

Autofinanțarea se realizează prin reinvestirea profitului. Capacitatea de autofinanțare a unei firme (cash-flow-ul acesteia) se bazează pe următoarele surse: amortismente, fond de dezvoltare, valorificări mijloace fixe ș.a.

Credite bancare.

Recursul la piața financiară. Firma poate emite noi acțiuni pe piața financiară pentru a-și spori capitalul social sau fondurile sale proprii. Ea poate, de asemenea, emite obligațiuni, care sunt de fapt împrumuturi publice pe termen lung.

1.2 INVESȚIA STRĂINĂ DIRECTĂ-DEFINȚII, FORME

În economia de piață investițiile pot avea loc sub diferite forme, atât directe cât și indirecte în funcție de dezvolatrea procesului investițional. Investițiile indirecte se derulează prin instrumente intermediari cum este cazul bonurilor de tezaur, certificate de trezorerie, obligațiuni municipale ca formă de angajare a împrumuturilor de stat. Investiții indirecte trebuie considerate în general investițiile financiare.

În funcție de relația investitor-obiectiv de investiție se deosebesc: investiții directe, care se fac pentru obiectivul de bază, investiții colaterale, care asigură utilități investiției directe (căi de acces, utilități etc.) și investiții conexe care se realizează în amonte sau aval față de investiția directă pentru a asigura de exemplu materiile prime necesare pentru realizarea unor produse și rețeaua de desfacere a produsului, resursele umane calificate necesare etc.

Investiția străină directă este o categorie a investițiilor internaționale care reflectă scopul unei entități rezidente într-o țară (investitorul direct) de a obține un interes de durată într-o companie rezidentă într-o altă țară (investiția directă).

Interesul pe termen lung presupune existența unei relații pe termen lung între investitor și investiția directă, precum și participarea în mod semnificativ a investitorului direct la conducerea companiei respective.

Relația de investiție directă include atât tranzacția inițială între cele două entități, precum și toate tranzacțiile ulterioare ce au loc între acestea și întreprinderile afiliate, încorporate sau neîncorporate.

În accepțiunea manualului de balanță de plăți a FMI, principalul criteriu utilizat în identificarea unei investiții directe este influența semnificativă pe care o are investitorul în administrarea investiției directe. Beneficiile la care se așteaptă un investitor direct, conferite de deținerea puterii de vot, sunt diferite de acelea anticipate de un investitor de portofoliu ce nu are influență în administrarea companiei.

Întreprinderea în care s-a materializat investiția directă este o întreprindere încorporată sau neîncorporată în care un investitor străin deține 10 % sau mai mult din acțiunile obișnuite sau din puterea de vot (sau echivalentul într-o întreprindere neîncorporată).

Componentele tranzacțiilor de capital aferente investițiilor directe sunt:

Acțiunile: acțiunile deținute în sucursale, părțile sociale din capitalul filialelor și asociatelor, precum și alte contribuții la capital, cum ar fî participarea cu utilaje (care constituie parte a capitalului) din partea unui investitor direct. Acțiunile preferențiale nu constituie parte a capitalului, ele fiind considerate titluri de valoare de natura datoriei și se consideră ca fâcând parte din categoria „alte investiții directe de capital".

Alte investiții directe de capital: acestea se referă la fondurile împrumutate (inclusiv obligațiunile și creditele furnizor) între investitorul direct și sucursale, filiale și asociate. Spre deosebire de celelalte împrumuturi din contul financiar, în cazul împrumuturilor înregistrate la capitolul investiții directe, nu se face nici o distincție între ele, în funcție de maturitatea creditului (termen scurt sau mediu și lung).

Profituri reinvestite: constau în venituri (potrivit acțiunilor deținute în companie) pe care le primește investitorul direct și care nu au fost distribuite ca dividende de către filiale sau asociate, sau venituri pe care sucursala nu le-a remis investitorului direct.

În literatura de specialitate, mai ales în abordările juridice, se întâlnesc și definiții mai restrânse ale investițiilor străine (fără particula „directe"), respectiv limitări ale acestora la „raporturi juridice intervenite între un stat și o societate străină, în scopul realizării unui proiect de investiție."

Caracterul limitativ al acestor abordări decurge atât din tipul de parteneri la care se referă (un stat, de obicei în curs de dezvoltare sau în tranziție, pe de o parte și o firmă transnațională, de cealaltă parte), cât și din obiectul lor (investiții orientate, de obicei, către prelucrarea resurselor naturale sau investiții în infrastructură).

Investițiile străine directe reprezintă fluxuri financiare și de resurse, care traversează granițele juridice și economice ale statelor. Criteriul care deosebește investițiile străine de cele interne este că investitorul și receptorul au rezidențe în diferite țări. La fel reprezintă fluxuri financiare, științifice, tehnologice, informaționale, echipamente, utilaje, experiență managerială și organizațională, care se plasează de către investitori în diferite țări, receptoare de investiții. Scopul investițiilor străine este obținerea venitului. Prin urmare, investiția străină directă reprezintă o relație investițională de durată, între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă; de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit.

Investiția străină directă este o investiție realizată cu scopul stabilirii de relații economice de durată, care permite exercitarea unei infl uențe semnifi cative asupra managementului și care se realizează, în țara gazdă, de către nerezidenți sau, în străinătate, de către rezidenți prin: crearea, extinderea unei societăți, filiale, sucursale (deținute în proporție de 100%) sau achiziționarea întregului pachet de acțiuni la o societate existentă; participare la o nouă societate sau existentă; împrumuturi pentru o perioadă de cel puțin 5 ani. Totodată este o investiție care implică o relație pe termen lung reflectând interesul și controlul de durată al unei entități rezidente într-o economie (persoană fizică sau juridică) asupra unei entități economice rezidentă într-o altă economie.

Investiția străină directă nu este acaparată de corporațiile transnaționale (CTN), ea putând fi făcută și de către o persoană fi zică, precum și de către o persoană juridică afl ată în procesul de transnaționalizare.

Este o relație investițională de durată, între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă; de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei infl uențe manageriale semnifi cative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate investiții străine directe: capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi, creditele dintre acest investitor și întreprinderea în care a investit, precum și profi tul reinvestit de către acesta.

Investițiile străine directe sunt fluxuri internaționale complexe care includ resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială și organizațională, pe care se grefează interesul de durată și controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfășurării unor activități productive într-o altă economie decât cea în care firma respectivă sau persoana este rezidentă.

În materialele Fondului Monetar Internațional, investițiile străine directe sunt definite ca fiind investițiile efectuate pe termen lung de rezidentul unei țări într-o întreprindere – rezident al altei țări. Investițiile pe termen lung presupun existența relațiilor de lungă durată între investitor și întreprindere și influența considerabilă a investitorului asupra conducerii acestei întreprinderi.

Conform definiției date de UNCTAD (Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) investiția străină directă (ISD) reprezintă o relație pe termen lung, care reflectă interesul de durată al investitorului și posibilitatea sa reală de a controla entitatea situată în țara străină, unde se investește.

Investitorul străin direct reprezintă persoana juridică, persoana fizică sau grupul de persoane ce acționează împreună, care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris sau cel puțin 10% din voturi, într-o întreprindere situată în afara propriei țări de rezidență.

Întreprinderea investiție străină directă este o întreprindere cu sau fără personalitate juridică, în care un investitor străin deține cel puțin 10% din capitalul social subscris sau din voturi.

Investiția străină directă se determină prin cumularea cotei părți din capitalurile proprii ale societății primitoare de investiție, care revine investitorului străin direct, cu creditul net primit de către întreprindere de la acest investitor.

În linii mari, investițiile străine directe includ fuziuni si achizitii, crearea de noi facilități, reinvestirea profiturilor obținute din operațiuni externe și a creditelor companiei. Într-un sens restrâns, investițiile străine directe se referă doar la construirea de noi facilități. ISD sunt definite ca intrările nete de investiții (intrare minus ieșire) pentru a dobândi un interes managerial de durată (10 la sută sau mai mult din drept de vot) într-o întreprindere care operează într-o economie alta decât cea a investitorului. ISD este suma capitalurilor proprii, altor capitaluri pe termen lung, precum și a capitalurilor pe termen scurt așa cum arată balanța de plăți. ISD implică, de obicei, participare la management, societăți mixte, transfer de tehnologie și expertiză. Stocul de ISD este ISD netă cumulată (intrări de ISD minus ieșiri de ISD) pentru orice perioadă dată. Investițiile directe exclud investițiile prin achiziționare de acțiuni. ISD este un exemplu de factor de circulație internațională.

Întâlnim trei tipuri de investiții străine directe:

Orizontale: în cazul în care societatea desfășoară aceleași activități în străinătate ca în țara de origine (de exemplu, Toyota asamblează mașini atât în Japonia cât și în Marea Britanie)

Verticale: atunci când diferite stadii de activități sunt adaugate în străinătate. ISD verticale înainte sunt în cazul în care ISD duc firma mai aproape de piață (de exemplu, Toyota achizitionează o distribuiție de mașini în America) și ISD înapoi verticale sunt în cazul în care integrarea internațională se mută înapoi spre materiile prime (de exemplu, Toyota achizitionează o fabrică de anvelope sau o plantație de cauciuc).

Conglomerate: atunci când o afacere nelegată de activitatea de bază este adăugată în străinătate. Aceasta este cea mai neobișnuită formă a ISD deoarece implică încercarea de a depăși două bariere simultan-intrarea într-o țară străină și într-o nouă industrie. Acest lucru concluzionează faptul că internaționalizarea și diversificarea sunt adesea strategii alternative și nu complementare.

ISD poate lua forma de investiție tip greenfield sau preluare.

Investiția de tip greenfield presupune asamblarea tuturor elementelor de la zero așa cum a făcut Honda în Marea Britanie, în timp ce preluarea străină înseamnă achiziționarea unei companii străine extinse, ca de exemplu preluarea companiilor Jaguar și Land Rover de către compania indiană Tata.

Preluările străine sunt adesea acoperite de termenul ”fuziuni și achiziții”, dar pe plan internațional, fuziunile sunt foarte puține reprezentând mai puțin de 1% din totalitatea achizițiilor străine.

În ceea ce privește formele ISD, în abordarea lui Dunning, pornind de la obiectivele de investire, se disting: ISD în căutare de resurse, ISD în căutare de piețe, ISD în căutare de eficiență, respectiv în căutare de active strategice, precum și alte ISD care nu se încadrează în tipologia celorlalte.

Privind formele de cooperare, sunt de reținut următoarele: societățile mixte (joint venture), subproducția internațională (de capacitate sau de specialitate), coproducția (între societăți cu activități în țări diferite), franciza, respectiv buy back-ul (livrarea de echipamente și utilaje pe credit rambursabil în produse).

Pentru a profita de externalități, firmele naționale au nevoie de resurse pentru finanțarea reorganizării structurii interne, cumpărarea de utilaje, angajarea de manageri și personal calificat. Absența fondurilor financiare sau costul lor ridicat, în contextul unei piețe financiare naționale insuficient dezvoltată, împiedică dezvoltarea firmelor naționale, devenind incapabile să facă față competiției internaționale și să beneficieze de pe urma prezenței străine. Nu doar disponibilitatea împrumuturilor contează, ci și buna funcționare a bursei de valori unde se creează de fapt legăturile între investitorul național și cel străin.

1.3 TIPURI DE INVESTITORI STRĂINI

Chiar dacă din punct de vedere financiar toți investitorii străini intră în aceeași categorie (nerezidenți care efectuează o investiție într-o țară), din punct de vedere al motivației deciziei de a investi, ei pot fi foarte diferiți. La rândul său, motivația diferită conduce la stabilirea unor priorități diferite și la mecanisme diferite de luare a deciziei.

Din punctul de vedere al motivației de a investi, investitorii străini se împart în următoarele categorii:

investitori care caută resurse (resource seeking). Acest tip de Investitori caută să utilizeze avantajele comparative pe care le prezintă o țară și sunt tipul de investitori cel mai adesea întâlniți în țările în curs de dezvoltare. Resursele căutate pot fi reprezentate de resursele naturale, forța de muncă ieftină sau specializată.

investitori care caută piețe (market seeking). Acești investitori vizează atingerea piețelor locale sau regionale. De obicei aceste investiții se fac în domenii precum producția de bunuri de consum sau produse Industriale. În anumite cazuri, poate fi vorba și de furnizori care urmează firmele client, de exemplu în industria auto. Investitorii care caută piețe utilizează adesea această măsură pentru a depăși bariere comerciale, de aceea, succesul în atragerea unor asemenea investitori este crucial legat de existența unor regimuri comerciale liberale.

investitori care caută eficiență (efficiency seeking). Această motivație de a investi este adesea întâlnită într-o fază de maturitate a operațiilor unui investitor străin care, inițial, investește pentru resurse naturale sau piețe și, ulterior, își consolidează activitatea prin investiții care vizează creșterea eficienței. Asemenea investiții se fac în cazurile în care investitorul are planuri pe termen lung sau nelimitat și când accesul la piețele regionale este liber, iar piețele respective sunt bine dezvoltate. De aceea, acest tip de investiții este întâlnit în special în America de Nord (în spațiul NAFTA) sau în Uniunea Europeană.

investiții bazate pe cumpărarea unor active strategice (strategic asset seeking). Aceste investiții se întâlnesc atunci când firmele decid achiziționarea unor active sau încheierea unor alianțe în vederea promovării intereselor lor strategice pe termen lung. De exemplu, o firmă multinațională poate cumpăra o companie locală (inclusiv prin participarea la procesul de privatizare a unor întreprinderi aflate în proprietate de stat) în vederea stabilirii prezenței pe o piață vizată.

O altă clasificare, mai sumară, a investitorilor străini, în funcție de orizontul de timp pe care aceștia îl au în vedere în abordarea locației respective îi imparte pe aceștia în trei tipuri principale:

investitori strategici;

investitori de portofoliu;

investitori speculativi.

Din punct de vedere al duratei prezenței capitalului străin în țara de destinație investițiile străine pot lua forma unor:

investiții de capital pe termen lung (investitori strategici și de portofoliu);

investiții de capital pe termen scurt (investitori speculativi).

Din punctul de vedere al politicilor economice și, implicit, al politicilor de atragere a investițiilor străine directe prezintă interes doar investitorii strategici și cei de portofoliu. De altfel, trebuie precizat că fluxurile de capital speculative, pe termen scurt, sunt evidențiate separat în conturile naționale și nu sunt înregistrate în statisticile privind investițiile străine directe.

Motivațiile de a investi ale acestor investitori sunt diferite și ei au, la rândul lor, efecte diferite asupra economiilor și/sau companiilor în care investesc.

Investitorii strategici sunt motivați de dorința de a dobândi acces la piețe locale sau regionale, precum și la factori de producție ieftini, în speță forță de muncă și/sau materii prime. În cazul societăților transnaționale, motivațiile pot fi legate de atingerea unei competitivități globale. În cazul investitorilor strategici de dimensiuni mai mici, interesele se referă mai puțin la abordarea globală, și mai mult la diferențele existente între costurile de producție din diverse țări.

Deoarece investițiile strategice implică, de obicei, exercitarea nemijlocită a drepturilor de vot în conducerea societăților respective, deci implicarea directă a investitorului străin în management, ele sunt mai puțin volatile (mobile) decât alte tipuri de investiții.

Investitorii de portofoliu sunt motivați de ideea realizării unor profituri pe termen lung reprezentate prin investiții în valori mobiliare emise de firme și în titluri de stat pe termen mediu și lung.

Investitorii de portofoliu clasici sunt instituții precum societățile de asigurări, mai ales cele de asigurări de viață, fondurile de pensii și cele de sănătate, băncile și fondurile de investiții.

Investitorii speculativi se orientează către investiții pe termen scurt în depozite bancare și titluri de valoare pe termen scurt. Motivația este de a realiza profituri mari pe termen scurt din modificările previzionate ale politicii sau situației economice (cum ar fi o devalorizare majoră a monedei).

Prin extensie, într-o anumită măsură investitorii speculativi pot fi întâlniți în domeniul investițiilor străine directe, fiind reprezentați de acele firme care intră pe o piață doar din dorința de a valorifica unele avantaje de moment (anumite stimulente acordate de guverne pe termen scurt sau mediu, conjuncturi favorabile etc.), ulterior vânzându-și participarea. Deși ponderea lor nu este ridicată, totuși, cei care definesc politici de atragere a investițiilor străine trebuie să aibă în vedere includerea unor măsuri clare și transparente care să permită evitarea unor situații sau manifestări de domeniul practicilor comerciale neloiale.

CAPITOLUL 2

INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE-MOTOR AL CREȘTERII ECONOMICE

2.1 DECIZIA DE INVESTIRE

Investițiile străine directe au avut și au, un rol important în stabilizarea proceselor macroeconomice din România, în relansarea creșterii economice, cu toate că efectele de antrenare și propagare nu au fost valorificate pe deplin, existând unele puncte cheie asupra cărora se impune să se acționeze în continuare. Importanța capitalului străin investit într-o economie a crescut, determinând numeroși cercetători să elaboreze un cadru conceptual unanim acceptat, eforturile fiind diminuate datorită percepției diferențiate privind subiectul.

Dincolo de a fi un simplu substitut pentru alte fluxuri de capital extern (rol rar financiar), ISD prezintă anumite avantaje care le fac în mod particular atractive dintre toate celelalte forme ale economisirii mondiale:

Spre deosebire de relațiile de împrumut în care riscul este asumat exclusiv de împrumutător, ISD permite partajarea riscului cu investitorul străin (Fry, Claessens, Burridge&Blanchet, 1995).

în timp ce ISD stimulează investiția națională, creditele contribuie la majorarea consumului, reducând economiile.

Raportul beneficii/riscuri este în favoarea ISD;

Mai mult decât creditorii sau investitorii de portofoliu, investitorii direcți (și mai ales cei aflați într-o poziție de control majoritar) au capacitatea de a face față asimetriei de informație generată de lipsa de transparență, standardele reduse în derularea afacerilor și protecția inadecvată a drepturilor investitorilor.

Cum balanța de plăți este mai vulnerabilă la ieșirile neașteptate a fluxurilor pe termen scurt, caracterul stabil și pe termen lung al ISD le dă un avantaj în raport cu creditele și investițiile de portofoliu.

ISD implică un efect non creator de datorii, ceea ce îi oferă un avantaj în comparație cu împrumuturile externe, în fața acumulărilor excesive a datoriilor. ISD nu implică fluxuri de sens contrar cu rambursarea și plata dobânzilor, cum este cazul împrumuturilor. Totuși, ISD ocazionează fluxuri de profituri repatriate, dar acest „cost" este scăzut în raport cu costul împrumuturilor (costuri asociate dobânzilor și accesului redus la credite).

Teoria sugerează că pentru a concura cu succes pe o piață străină o firmă trebuie să posede niște cunoștințe specifice în știință, tehnologie, organizare, management, sau abilități de marketing. O firmă care deține asemnea atribuții are mai multe modalități (cu excepția exportului) de a revendica veniturile pe care le vor aduce pe piețele externe, inclusiv filiala de producție, societățile mixte, contractele de licență, franciză, de management, contracte de marketing și contracte la cheie. Dintre acestea, filiala de producție și societățile mixte implică diferite grade de prezență străină și forțează firma să aleagă unde să localizeze activitatea lor din străinătate.

Criteriile de clasificare a investițiilor prezintă o semnificație aparte în contextul fundamentării și luării deciziei de investiții într-un mediu concurențial.

Câteva argumente pot fi aduse în acest sens:

Clasificarea investițiilor nu constituie doar un demers teoretic, criteriile de clasificare fiind identificabile în context practic.

Aceste criterii permit efectuarea unor judecăți de valoare care în ultimă instanță îmbogățesc cadrul informațional al deciziei de investiții;

Încadrarea tipologică a unei investiții în raport cu natura sa în corporală, necorporală sau financiară, oferă un prim cadru al abordărilor privind evaluarea eficienței economice a investițiilor. Încadrarea investițiilor după destinație vine să ofere ținta în evaluarea eficienței proiectului de investiții, una bazată pe eficiență financiară monetară (în cazul investițiilor productive), respectiv una bazată pe eficiență socială (în cazul investițiilor neproductive). Încadrarea după forma de proprietate indică modul de încadrare din punct de vedere legal al investițiilor, mai strict, mai normalizat (în cazul investițiilor publice) sau mai permisiv sau mai puțin normalizat (în căzul investițiilor private).

Destinația investițiilor (productive, neproductive, mixte) prezintă importanță atât în plan individual, la nivelul investitorului, cât și în plan general, la nivel macroeconomic, deoarece oferă baza specifică de elemente necesare fundamentării deciziei: tipul informațiilor de fundamentat, grupa de indicatori ce trebuie utilizați în aprecierea proiectului, impactul urmărit al deciziei.

Forma de proprietate (privată, publică, sau mixtă) în care se încadrează investiția evidențiază constrângerile legislative, sociale sau de altă natură la care este supus proiectul de investiții, oferind indicații privind un prim set de condiții pe care proiectul trebuie să le îndeplinească, mai mult intervin aici, în cazul investițiilor publice, metodologii exacte de fundamentare a opțiunii de investiții și de apreciere a proiectelor de investiții.

Riscul proiectului este unul dintre elementele importante atașate unui proiect de investiții, identificarea inițială a acestuia fiind obligatorie.

Încadrarea investiției în una sau mai multe din categoriile prezentate în tabelul de mai sus, constituie un prim demers al procesului de fundamentare a deciziei de investiții. Demersul încadrării tipologice a investiției are darul de a defini cadrul de manifestare al investiției atât din perspectiva efortului cât și din perspectiva efectului investițiilor.

În cadrul demersului de încadrare a unei investiții în tipologia prezentată, încadrarea acestora pe baza primului criteriu reprezintă un interes aparte pentru majoritatea autorilor, fiindu-i recunoscută întâietatea în fața celorlalte criterii, constituind de regulă primul pas în clasificarea unei investiții. Celelalte criterii tipologice răspund fiecare în parte unor cerințe reale, dar specifice fără a exclude încadrarea în una dintre cele trei componente ale criteriului naturii investițiilor.

Pentru a lua o decizie optimă în privința unei investiții, trebuie analizate și apreciate evoluțiile următorilor parametri:

nivelul anticipat al cererii. întreprinderile investesc dacă ele anticipează debușee suficiente;

profitabilitatea investițiilor este egală cu diferența între rata scontată a profitului și rata reală a dobînzii. întreprinderea va investi dacă profitul pe care-1 scontează este superior costului împrumutului;

rata utilizării capacităților productive. Dacă cererea crește, dar capacitățile de producție sînt subutilizate, întreprinderea va investi numai după o justă apreciere a costurilor alternative;

nivelul îndatorării întreprinderii. Chiar dacă îndatorarea permite creșterea rentabilității financiare (profit/capitaluri proprii), un nivel prea mare al datoriei va împiedica lansarea de noi împrumuturi pentru a finanța noi investiții;

costul relativ al factorilor de producție. Dacă costul muncii crește mai repede decît costul capitalului, întreprinderile vor fi constrînse să substituie capitalul muncii și deci să practice ceea ce se numește „investiții capita-listice", responsabile de o scădere a ocupării forței de muncă.

Decizia de investire este fundamentată și cu ajutorul unor factori cum sunt:

valoarea investiției — mărimea fondurilor necesare pentru realizarea obiectivului de investiție până în momentul punerii în funcțiune;

durata de execuție a lucrărilor de investiții — intervalul de timp în care se realizează obiectivul de investiție;

durata de funcționare a cupitalului fix;

investiția specifică adică efortul investițional exprimat în formă bănească, ce se face pentru obținerea unei unități de capacitate fixă, Kwh, tonă, metru pătrat etc.

termenul de recuperare a investiției — perioada de timp în care investiția este recuperată pe seama amortizărilor, a profitului etc.

coeficientul de eficiență economică a investiție: adică profitul anual obținut la o unitate monetară investită;

cheltuieli echivalente sau recalculate — efortul total investiția plus costurile de producție în perioada normată de recuperare sau efortul total (cu investiția și producția) necesar pentru obținerea unei unități de capacitate de producție;

randamentul economic al investiției adică raportul dintre profitul net obținut în urma realizării obiectivului investițional și efortul investițional.

Decizia de investire nu este sensibilă la tratamentul preferențial acordat investitorului străin în raport cu cel național, ci la tratamentele fiscale de care poate beneficia în alte țări.

Din punct de vedere al considerentelor economice se constată că, principalii factori care influențează decizia de a investi în străinătate sunt următorii:

existența resurselor naturale. Acest factor are o influență în scădere, dată fiind noua bază tehnologică, intensivă în informație, a proceselor de producție. Totuși, pentru o serie de domenii de activitate (industrie forestieră, minerit, materiale de construcții, industria petrolieră etc.) acest factor continuă să prezinte o importanță deosebită;

poziția geografică a locației este importantă în raport fie cu piețele de desfacere vizate, fie cu amplasamentul unor furnizori sau chiar a unor concurenți;

costul forței de muncă. De subliniat însă că nu este vorba de nivelul absolut al costului ci de costul forței de muncă raportat la un anumit nivel de calificare și disciplină;

existența unor furnizori care pot produce componente la nivel mondial (pentru domenii ca electronică, industria auto, industria chimică etc);

nivelul impozitului pe profit (care este considerat mai important decât acordarea de scutiri de impozit pe o perioadă de timp) în special și al fiscalității în general;

nivelul de dezvoltare al infrastructurii în general și al telecomunicațiilor în special;

cadrul instituțional și legislativ în domeniul afacerilor;

aspecte legate de protecția mediului.

Este interesant de comparat aceste considerente teoretice cu situațiile concrete. Astfel, un studiu realizat de Corporate Location în 1996 a evidențiat criteriile avute în vedere de mai mulți mari investitori în luarea deciziei de efectuare a investiției. Criteriile au fost marcate de la 1 la 10 în funcție de importanța lor în luarea deciziei:

potențialul de obținere a profitului (10);

existența unor manageri cunoscători de limbi străine, în principal limba engleză (9);

disponibilitatea de forță de muncă calificată (8);

costul forței de muncă (8);

personal cunoscător de limbi străine (7);

existența unor centre universitare (7);

existența unei atitudini conforme standardelor și principiilor occidentale (7);

apropierea de un aeroport (7);

existența unei zone dezvoltate din punctul de vedere al industriei respective (7);

atitudine cooperantă din partea sindicatelor (6);

rețea de drumuri corespunzătoare (5);

apropierea de furnizori (5);

apropierea de clienți (5);

siguranța și costul utilităților (energie, gaze, apă)(5);

apropierea de sediul central al firmei investitoare (3);

situația telecomunicațiilor (3).

Investitorii interesați de extinderea pieței consideră prioritar numărul de locuitori, în timp ce investitorii interesați de reducerea costurilor de producție apreciază mai mult costul redus al forței de muncă. Ambele grupuri sunt interesate de stabilitatea politică și experiențele anterioare investiției avute cu partenerii locali. Cea mai importantă reținere de a investi este determinată de riscurile economice mari, aceasta fiind o barieră pentru toate tipurile de investiții. O altă reținere serioasă de a efectua o investiție este determinată de nivelul scăzut al cererii solvabile.

Decizia de a investi este rezultatul unui proces complex, influențat deopotrivă de factori obiectivi și subiectivi. Dacă în cazul investițiilor de portofoliu există deja o multitudine de formule și modele matematice, în cazul investițiilor directe, o mare importanță o prezintă „deplasarea în teren” contactul cu oamenii, încrederea pe care o inspiră potențialului investitor interlocutorii săi, precum și climatul general din țara vizitată, așa cum este el perceput pe aeroport, pe stradă, în instituțiile publice sau la partenerii de afaceri.

Pentru a înțelege complexitatea procesului decizional, dar și a factorilor de influență ai deciziei unui investitor străin, prezentăm în continuare structura Indexului triunghiular al avuției națiunilor.

Acest Index este publicat de două ori pe an de The World Times Money Matters Institute pe baza referințelor prezentate de următoarele instituții: Amrop International, AEW International, Banque Naționale de Paris, Fidelity Investments, Kuwait Investments Project Company, K.S.C., MBIA & Associates-Intemational Consulting, State Street Corporation, United Nations Development programme, The World Bank Group.

Indexul cuprinde trei domenii (mediul economic, schimbul de informații și mediul social) și un total de 63 de factori care intră cu o pondere egală în calcularea indexului.

Mediul economic

Economia națională

Rata de creștere a PIB

PIB real pe locuitor (PPP)

Rata anuală a inflației

Rata de acumulare

Deficit/excedent bugetar (% din PIB)

Sold cont curent (% din PIB)

Datoria externă/PIB

Serviciul datoriei/exporturi

Rezerve valutare (exclusiv aur)/importuri

Internaționalizarea economiei

Comerț internațional (% din PIB)

Viteza de integrare

Convertibilitatea monedei naționale

Investiții străine directe

Investiții de portofoliu

Capitalizarea pieței

Climatul de afaceri

Indexul liberalizării economice

Bancă centrală independentă

Servicii centrale de clearing complete

Protecția proprietății comerciale

Indexul privatizării

Indexul percepției corupției

Schimbul de informații

Deschiderea spre informare

Număr de cititori de cotidiane (la 1000 locuitori)

Rata alfabetizării

Studenți în științe aplicate și naturale (% din populație)

Studenți în străinătate (% din populație)

Gradul de folosire a limbii engleze în afaceri

Infrastructura informației

Receptoare radio la 1000 locuitori

Receptoare TV la 1000 locuitori

Număr posturi telefonice la 1000 locuitori

Număr de calculatoare utilizate acasă la 1000 locuitori

Număr aparate fax la 1000 locuitori

Număr telefoane celulare la 1000 locuitori

Apartenența la INTELSAT/ITU/WIPO

Cheltuieli cu tehnologia informatică (% din PIB)

Distribuția informației

Cărți publicate anual (la 100.000 locuitori)

Indexul presei libere

Număr de cotidiane independente

Număr de posturi de radio independente

Număr de posturi TV independente

Existența televiziunii prin cablu

Acces la transmisii TV prin satelit

Număr de furnizori servicii INTERNET

Mediul social

Stabilitate și dezvoltare

Distribuția veniturilor

Paritatea salariilor la bărbați și femei

Rata șomajului

Ponderea refugiaților în total populație

Existența disputelor teritoriale

Indexul drepturilor politice

Aplicarea independentă a legii

Aulomobile/camioane în proprietate privată la 1000 locuitori

Sănătate

Rata natalității

Speranța de viață

Rata mortalității

Sistemul național de ocrotire a sănătății

Cheltuieli pentru sănătate (% din PIB)

Cheltuieli cu pensiile (% din PIB)

Număr de locuitori per medie

Suprafața cultivată cu cereale pe locuitor

Consum mediu zilnic de calorii

Mediul natural

Protecția terenurilor

Indexul poluării atmosferice

Ponderea populației cu acces la apa potabilă

Semnatar al CITES / ITTA / Protocolul Montreal / UNCLOS

Fără a absolutiza importanța unui astfel de Index, trebuie totuși să remarcăm faptul că gradul de încredere într-o țară, „imaginea" acestei țări, sunt dependente de mult mai mulți factori decât suntem în mod normal tentați să credem.

Neglijarea acestui aspect poate conduce nu numai la ratarea unor afaceri, dar și la un sentiment de frustare și neînțelegere a comportamentului și motivațiilor partenerilor de afaceri care, uneori, refuză oferte punctual avantajoase sau par a avea „idei preconcepute” , bazate însă pe analiza indicatorilor menționați mai sus.

2.2 STIMULAREA INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE-IMPORTANȚĂ ȘI FORME

Investițiile străine directe participă la creșterea economică având un rol primordial căci crează locuri de muncă, alocă resursele într-un mod adecvat, realizează transfer de tehnologie și totodată impulsionează comerțul reducând rata șomajului.

Gregory Mankiw, profesor de economie la Universitatea Harvard, evidențiază două optici diferite cu privire la rolul și impactul investițiilor pentru a restarta unul din motoarele creșterii economice în caz de criză economică sau chiar recesiune. Pe de o parte, el situează poziția grupului de economiști care militează pentru teoria tradiționalistă a stimulentelor fiscale, potrivit căreia investițiile scăzute sunt un simptom și nu o cauză a unei ieșiri din criză lentă și greoaie. Deoarece consumatorii se tem de viitorul incert și de repercursiunile crizei, cererea din partea acestora pentru bunuri și servicii scad, ceea ce îi va determina pe ofertanți să își mențină sau chiar restrângă nivelul afacerii derulate. Cât despre procesul investițional, acesta este evitat sau uitat. Modul prin care investițiile se deblochează presupune, în viziunea acestui grup de economiști, intervenția statului în a stimula cererea agregată (stimulente fiscale, achiziții directe ale statului etc.) O altă viziune evidențiată de Mankiw este aceea că procesul investițional se supune preeminenței "spiritelor animale" (sintagma îi aparține lui Keynes), un îndemn spontan la acțiune mai degrabă decât la inacțiune. Potrivit acestei perspective, o recesiune se vindecă atunci când încrederea investitorilor în economie și în viitorul previzibil este restabilită.

Măsurile de stimulare a investițiilor către sectoarele inovative împreună cu măsurile de relaxare fiscală vor constitui argumente forte în perioada următoare, atât în ceea ce privește capacitatea României de a atrage investiții străine directe, dar și în puterea de convingere a investitorilor străini de a dezvolta o afacere profitabilă în România, decât în țara sa de rezidență.

Deoarece, în ultimele decenii, între țările lumii s-a declanșat o concurență aspră în ceea ce privește formarea celor mai prielnice condiții pentru a capta ISD, experiența mondială denotă că relaxarea climatului investițional evocă condiția principală de atragere a investitorilor străini.

Mediul de afaceri românesc solicită libertate economică și fiscalitate atrăgătoare pentru întreprinzători, mai ales pentru investitorii străini.

Pentru a crea un cadru favorabil mediului economic este nevoie de susținerea unor condiții avantajoase pentru captarea investitorilor străini. Un tratament corect, echitabil și nediscriminatoriu; protecție față de exproprierile ilegale; recursul direct la arbitrajul internațional, precum și transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal sunt câteva condiții care ar putea soluționa problema atragerii investitorilor străini.

De o manieră generală, stimulentele/facilitățile/incitațiile sunt definite ca fiind avantaje economice măsurabile, acordate întreprinderilor străine de către stat sau de o entitate publică, in scopul atragerii investitorilor străini și/sau incitării acestora să își modifice comportamentul așa incăt să contribuie la realizarea anumitor obiective ale politicii publice din țara gazdă. Incitațiile pot fi necondiționate sau condiționate de îndeplinirea anumitor cerințe particulare de către investitori.

Incitațiile, în sens strict, nu includ politicile publice cum sunt dezvoltarea infrastructurii, reglementarea generală a economiei, regulile de drept comun în materie de fiscalitate și gestiunea afacerilor, regimul general al schimburilor externe. Acestea au un impact potențial asupra investițiilor străine, dar nu sunt incitații propriu-zise, nefiind specifice investițiilor străine. Numite cel mai adesea „instituții", ele oferă regulile formale și informale care guvernează interacțiunea între agenți, mecanismele pentru respectarea acestor reguli și organizațiile care aplică aceste reguli și coduri de conduită.

Stimulentele pot fi extrem de diverse, ele fiind determinate în ultimă instanță de interesul pentru atragerea de investiții străine: cu cât interesul este mai mare, cu atât stimulentele sunt mai generoase.

Dintre stimulente se remarcă:

participarea cu titlu gratuit la capital de până la 50% (uneori și peste) din valoarea proiectului, în condițiile satisfacerii unor cerințe vizând domeniul în care se investește, durata investiției, mărimea producției, numărul de locuri create;

acordarea gratuită de teren;

vânzarea terenului la preț subvenționat;

închirierea de terenuri sau clădiri cu o perioadă de grație în care nu se plătește chirie;

posibilitatea cumpărării de terenuri sau clădiri pentru care investitorul nu plătește impozit pe proprietate o perioada de timp;

suportarea de către agenția de promovare a investițiilor străine a cheltuielilor legate de transportul și instalarea echipamentelor și utilajelor;

repararea și modernizarea clădirilor existente pe cheltuiala agenției de promovare a investițiilor străine;

acordarea de credite cu dobândă bonificată la începutul proiectului de investiții;

acordarea unor perioade de grație la creditele luate de investitorul străin;

acordarea de garanții guvernamentale;

sprijinirea investitorului în atingerea mai rapida a unei mase critice a producției prin subvenționarea cheltuielilor cu forța de muncă;

participarea guvernului, prin intermediul agenției de promovare a investițiilor străine, la capitalul societății comerciale;

finanțarea pregătirii personalului angajat de investitorul străin;

subvenționarea salariilor personalului angajat de investitorul străin;

numirea unei persoane de la agenția de promovare a investițiilor străine care va însoți investitorul străin în toate demersurile sale legate de realizarea investiției;

realizarea, pe cheltuiala agenției de promovare a investițiilor străine, a studiilor de marketing sau a celor legate de protecția mediului pentru investitorul străin.

Un aspect foarte important este următorul: analiza schemei de stimulente trebuie făcută în raport cu gradul de atractivitate al fiecărei țări și în raport cu nevoia acestei țări de investiții străine.

De exemplu, Olanda dorește să atragă investitori străini în domenii ale tehnologiei de vârf, domenii care presupun ca o pre-condiție asigurarea unor servicii de telecomunicații deosebite, la un preț de cost accesibil. Pentru a putea atrage astfel de investitori , Olanda a stabilit prețuri la tarifele telefonice de 60 % din nivelul mediu pe OECD.

În concluzie, nu este suficient să constatăm că Marea Britanie sau Germania nu acordă scutiri de impozit pe profit și să deducem de aici că și România trebuie să procedeze la fel, deoarece tarifele menționate, pe lângă că au economii dezvoltate, acordă mari stimulente directe (sume cu titlu gratuit, suportarea cheltuielilor de pregătire profesională, oferirea de birouri sau terenuri) pe care România nu le acordă.

Printre actualele stimulente pentru investiții directe se numără:

Scăderea impozitului pe profit și a cotelor de impozitare pe venit individuale

Vacanțe fiscale

Alte tipuri de facilități fiscale

Taxe preferențiale

Zone economice speciale

EPZ-zone de prelucrare pentru export

Filiale de depozitare

Subvenții pentru investiții financiare

Acordare de teren gratuit sau de subvenții pentru terenuri

Relocare și repatriere

Subvenții de infrastructură

Sprijin pentru cercetare-dezvoltare

Derogare de la regulamente (în general pentru proiecte foarte mari)

Dată fiind competiția enormă care se întâlnește în prezent în lumea afacerilor, firmele transnaționale sunt constrânse să reducă costurile de construcție și operare și, în același timp, să asigure perfecționarea continuă a forței de muncă.

Stimulentele pentru investiții pot sprijini companiile să facă față acestor constângeri, astfel încât toate firmele care își dezvoltă operațiunile la scară globală sunt sensibile la acordarea de stimulente fiscale, asistență financiară pentru dezvoltarea infrastructurii sau pentru pregătirea forței de muncă sau orice alte forme de asistență financiară.

Interesul pentru stimulente este atât de mare, încât unele firme multinaționale de origine americană au înființat încă de la jumătatea anilor 90 posturi distincte de directori care au ca obiective identificarea, negocierea și administrarea stimulentelor.

Dincolo de disputele teoretice privind utilitatea sau moralitatea acordării de stimulente pentru investitori, pragmatismul specific american a făcut ca obligația de maximizare a profitului pe care o are managerul față de acționarii companiei să conducă la acordarea unui interes sporit stimulentelor pentru investiții.

Negocierea stimulentelor cu autoritățile locale presupune clarificarea prealabilă a două aspecte: 1) care este valoarea economică a investiției pentru țara sau comunitatea respectivă și 2) care sunt stimulentele oferite.

Abordarea stimulentelor pentru investiții de către firmele multinaționale se bazează pe ideea că proiectele economice realizate de aceste firme în cadrul unei comunități au o valoare economică intrinsecă pentru comunitatea respectivă, ceea ce justifică acordarea unor beneficii economice (stimulente) în compensație.

Estimarea valorii economice a proiectului de investiții nu se limitează doar la valoarea capitalului investit sau la numărul de locuri de muncă create, ci are în vedere și efectul de multiplicare, respectiv orice dezvoltare economică suplimentară generată direct sau indirect de proiect.

Pe baza practicii, firmele multinaționale se așteaptă ca aceste stimulente să reprezinte echivalentul a 10 – 20% din costurile inițiale și între 5 – 10 % din costurile de operare pe o perioadă de 10 ani. O altă modalitate rapidă de calculare a stimulentelor dorite de o firmă multinațională pentru a lua decizia de a investi este următoarea: se calculează care este mărimea impozitului pe proprietate care va fi plătit, precum și mărimea impozitului pe salarii pentru primii 10 ani. Dacă se pot obține stimulente care să reprezinte până la 50% din valoarea acestor doi indicatori, firma multinațională va lua cu siguranță decizia de a investi.

Majoritatea acestor firme sunt pregătite să negocieze cu statele sau comunitățile în care efectuează investiția, așa cum se întâmplă în orice tranzacție comercială având la bază legea cererii și a ofertei.

Având în vedere faptul că stimulentele pentru investiții generează implicații complexe, pentru a înțelege foarte clar ce se oferă, firmele multinaționale se adresează unei multitudini de surse de informare:

agenți imobiliari locali, firme de avocați și de consultanță;

experți locali pe probleme de impozitare;

experții pe impozite ai firmei;

literatura promoțională a țării/comunității respective;

analize de presă și culegere de date din Internet;

analiza stimulentelor primite de alte firme care deja operează în zona respectivă

angajarea unei firme de consultanță;

discuții cu oamenii de afaceri locali.

O deosebită atenție este acordată de firmele multinaționale analizării condițiilor care sunt eventual atașate stimulentelor. Din practica economică s-a desprins concluzia că, dacă condiționările sunt prea complexe lipsite de flexibilitate este de preferat să se renunțe la folosirea lor și să se negocieze eventual alte stimulente.

După selectarea câtorva amplasamente posibile, marii investitori preferă vizite inițiale fără a consulta oficialitățile locale pentru a lua un prim contact direct cu realitățile locului. În urma vizitei se pregătesc chestionare detaliate și abia apoi se vizitează autoritățile locale cărora li se pun întrebări foarte concrete.

În acest punct este foarte important rolul agenției de promovare a investițiilor străine care trebuie să aibă acces direct la cele mai înalte nivele de autoritate.

Este foarte important ca agenția să fie percepută de investitorul străin ca fiind investită cu autoritate și având un cuvânt de spus în relațiile cu celelalte instituții. Agenția trebuie să demonstreze că poate facilita derularea formalităților de înregistrare și începere a activității.

Scopul acordării stimulentelor este acela de a asigura creșterea rentabilității ISD precum și reducerea incertitudinii și riscului (asociate asimetriei de informații) la care se expun investitorii străini.

Acordate într-o primă etapă înrr-o manieră discriminantă, favorizând investitorii străini în competiția cu investitorii autohtoni, stimulentele s-au generalizat ulterior în virtutea principiului „tratamentului național" (investitorii străini se supun acelorași reguli ca și investitorii autohtoni).

În economia centralizată, specifică țarilor din Europa Centrală și Orientală, regimul aplicat întreprinderilor (în principal aparținând Statului) nu era adaptat impozitării veniturilor firmelor străine conform practicii OCDE (”Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică” prevedea deduceri limitate pentru dobânzi sau salarii, rate de amortizare lente) (OCDE. 1995).

Odată cu trecerea la economia de piață, a devenit tot mai necesară adoptarea unui regim provizoriu de relaxare pentru atragerea investitorilor străini, atâta vreme cât sistemul fiscal din ECE nu era aliniat la cel din OCDE. Relaxarea, luând forma stimulentelor fiscale și nu numai, a fost adaptată diferitelor tipuri de investiții (Hunya, 2000). Astfel, investițiile de tip greenfield au beneficiat de facilități la importul de echipamente; societățile mixte – subvenții pentru infrastructură, acces la parcuri industriale, zone economice speciale; filialele de depozitare – acces în zonele libere. Dintre facilitățile fiscale, cele mai uzitate au fost exonerările temporare și facilitățile la import (asupra taxelor vamale și TVA).

Cu timpul, relaxarea fiscală pentru investitorii străini s-a generalizat în regiune, dar argumentele care o susțineau erau diferite: țările din Centrul Europei doreau trecerea de la stabilizare la promovarea creșterii (dintre acestea, Ungaria a realizat cea mai complexă schemă de stimulente, care de altfel și-a dovedit eficiența), pe când țările din S-E Europei doreau depășirea unor ”handicapuri” date de ratele reduse de acumulare a capitalurilor, interesul scăzut al investitorilor etc.

Atâta timp cât întreprinderile naționale nu au beneficiat de stimulentele create pentru investitorii străini, costul lor prin prisma încasărilor fiscale era redus, de unde și interesul autorității fiscale pentru a menține această situație. Pe măsură însă ce privatizările s-au multiplicat, întreprinderile naționale au intrat in concurență cu cele străine, însă pe o poziție de dezavantaj competitiv, nefiind beneficiare ale stimulentelor. În acest context, statul cedează presiunilor și extinde aria de acțiune a stimulentelor la investitorii autohtoni, tentați altfel să iasă de sub incidența regulilor sistemului.

Uneori însă, chiar dacă statul nu limitează direct accesul investitorilor interni la stimulente, el realizează o excludere mascată a acestora. De exemplu, stimulente acordate marilor investitori (exonerări etc) nu sunt accesibile firmelor naționale (întreprinderi mici și mijlocii) pentru că acestea nu îndeplinesc cerințele de investiție minimă și de angajare a forței de muncă. Asta se întâmpla în Ungaria anului 1998, când filialele străine deși realizau 86% din profiturile impozabile, suportau doar 59% din impozitul pe profit încasat la buget (Hunya G., 2000).

Practica primelor faze ale tranziției arată că autoritățile naționale au procedat la acordarea unor stimulente (în special fiscale), conștiente fiind de lipsa de atractivitate a locației (mediu instabil, corupt etc). Se ridică o întrebare aici: au fost sau nu stimulentele fiscale în măsură să crească atractivitatea țării gazdă ?

Stimulentele fiscale care vin să compenseze neajunsurile de natura birocrației, reglementarilor defectuoase, a instabilității politice sau legislative, reușesc să o facă (atrag ISD) doar dacă firma investitoare este capabilă să genereze profit, căci companiile multinaționale sunt sensibile în primul rând la costurile de producție scăzute care le aduc competitivitate pe piața mondială (Clark. 2000a).

Dovezi ale ineficienței stimulentelor rezultă din acordarea acestora unor companii neprofitabile (deci nelaxabile), care nu pot beneficia efectiv de avantajele asociate facilității, dar și din strategia fiscală agresivă din partea companiilor nevizate de respectivele stimulente pentru a intra in categoria beneficiarilor. Totuși, numeroase sunt situațiile în care facilitățile fiscale, deși ineficiente, continuă să fie acordate în virtutea concurenței în domeniu (când stimulente fiscale similare sunt oferite și de alte țări interesate în atragerea ISD).

Există o rezervă în ceea ce privește acordarea stimulentelor ca mijloc principal de depășire a impedimentelor fundamentale ale unei locații și de sensibilizare a investitorilor.

Până de curând, a existat un consens puternic în literatura de specialitate cu privire la întrebarea de ce companiile multinaționale investesc în locuri specifice (a se vedea de exemplu Dunning, 1993, Globerman și Shapiro, 1999, și Shapiro și Globerman, 2001). Răspunsul a fost acela că companiile multinaționale sunt atrase în principal de puternice fundamente economice în economiile gazdă. Cele mai importante dintre acestea sunt dimensiunea pieței și nivelul veniturilor reale, cu niveluri de calificare în economia gazdă, disponibilitatea infrastructurii și alte resurse care facilitează specializarea eficientă a producției, politicii comerțului și stabilitatea politică și macroeconomică și a altor factori determinanți. Această ierarhie de caracteristici a țării gazde presupune în mare măsură că ISD cercetează piața. S-a constatat că investitorii străini care doresc o bază de export ar fi mai puțin axați pe dimensiunea pieței locale și mai mult preocupați de costul relativ al producției. Totuși, stimulentele de investiții au fost văzute ca factori determinanți relativ minori ai deciziilor ISD. Deși ele ar putea inclina decizia de a investi in favoarea unui sau mai multor locuri de investiții altfel similare, efectele au fost considerate doar marginale.

Oricum, opiniile cu privire la importanța stimulentelor au început să se schimbe în ultimul timp. Un indiciu este proliferarea de stimulente pentru investiții din întreaga lume. Mai mult de 100 de țări au furnizat diferite stimulente de investiții străine directe deja la mijlocul anilor `90 și zeci mai multe au introdus astfel de stimulente de atunci până în prezent – câteva țări concurează pentru investiții străine fără nici o formă de subvenții astăzi (UNCTAD 1996). În țările industrializate unde stimulentele financiare sunt mai frecvente, subvențiile pe fiecare investiție străină directă care creează locuri de muncă ating de multe ori zeci de mii de dolari SUA.

Cu excepția zonelor de prelucrare pentru export și proprietăți industriale, în cazul în care infrastructura și terenurile sunt subvenționate, țările în curs de dezvoltare își vor baza mai probabil sistemele lor de stimulare pe vacanțele fiscale și pe alte măsuri fiscale care nu necesită plăți directe ale fondurilor publice limitate. Din motive evidente, nu există calcule fiabile a costurilor acestor programe. ​​Este aproape imposibilă determinarea cantității de ISD care s-ar fi scurs în fiecare țară în lipsa unor stimulente. Din cauza lipsei publicării datelor cu privire la forma și valoarea subvențiilor ISD, este de asemenea dificil de a face comparații explicite despre cum diferite tipuri de stimulente influențează fluxurilor de investiții și compotamentul firmei, deși este probabil ca există diferențe semnificative între programele de subvenționare. De exemplu, subvențiile financiare directe sunt susceptibile de a avea influența lor principal asupra deciziei de locație în sine, în timp ce vacanțele fiscale pot efectua bine deciziile operaționale timp de mai mulți ani (în special în momentul în care vacanță de impozitare se scurge). În pofida acestui fapt, deși directorii companiilor multinaționale obișnuiau să minimalizeze rolul stimulentelor, ei acum recunosc importanța lor tot mai mare pentru deciziile de investiții. Mai mult decât atât, studiile econometrice recente cu privire la efectele stimulentor ISD, în special preferințele fiscale, sugerează că au devenit factori determinanți mai semnificativi ale fluxurilor internaționale de investiții directe. Este interesant, nu în ultimul rând, deoarece cele mai multe stimulente de investiții străine directe se aplică mai mult la investițiile de tip greenfield decât la achizițiile de companii străine deja existente. Aceste achiziții domină fluxurile agregate de ISD, în special în țările dezvoltate.

Principalul motiv pentru creșterea proeminentă a stimulentelor ISD este fără îndoială internaționalizarea economiei mondiale. Libelarizarea comerțului global a făcut ca instituirea rețelelor internaționale de producție să fie mai ușoară pentru companiile multinaționale, așa că o pondere mai mare a producției a fost expediată către clienții internaționali sau către companiile afiliate în alte țări, mai degrabă decât vândută clienților locali. Acest lucru a redus impactul dimensiunii pieței și a permis țărilor mai mici să concure pentru investițiile care ar fi fost în mod automat direcționate către piețele mari cu câteva decenii în urmă. Integrarea regională are efecte similare, permițând companiilor multinaționale să furnizeze tuturor sau mai multor state membre dintr-o singură locație, în regiune. Stimulentele au devenit, de asemenea, foarte importante pentru factorii de decizie la nivel național care încearcă să promoveze producția locală, ocuparea forței de muncă, precum și bunăstarea. Domeniul de aplicare al comerțului național și a politicii ratei cursului valutar s-a micșorat în mare măsură datorită deciziilor luate de Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană – și mutată atenția asupra politicii industriale, incluzând măsuri cum ar fi stimulentele pentru investiții. Prin urmare, stimulentele oferite de multe țări au deveni mai generoase de-a lungul anilor, și "decizii care nu pot fi influențate de o simplă vacanță fiscală de doi ani pot fi bine influențate de una de 10 ani "(Easson 2001: 272). Având în vedere că integrarea pieței a atins mai mult la nivel regional, decât la nivel mondial, este de asemenea clar că efectele stimulentelor sunt susceptibile de a fi deosebit de puternice în conmpetiția pentru ISD în cadrul regiunilor (sau chiar a țărilor), în cazul în care decizia inițială de investiții a fost luată, iar investitorul alege între locații dintr-o anumită regiune.

Întrebarea este dacă costurile țării gazdă cu privire la furnizarea suplimentelor sub formă de subvenții și alte cheltuieli sunt justificate. Sunt stimulentele pentru investișii capabile să producă beneficii care sunt cel puțin la fel de mari precum costurile ?

Pentru a răspunde la aceasta, este bine să luăm în considerare un caz ipotetic în care companii multinaționale străine nu diferă în nici un fel de o firmă locală (totuși cunoaștem faptul că multinaționalele de obicei dețin active necorporale care nu sunt recunoscute în țările gazde). Chiar și în acest caz extrem, ar putea fi posibil să se construiască argumente teoretice în favoarea stimulentelor pentru investiții care sunt bazate pe diferite tipuri de externalități sau imperfecțiuni ale pieței. Costurile stimulentelor inițiale pentru investiții ar putea fi fără îndoială recuperate pe parcursul creșterii economice datorită intrărilor de invesșiții străine directe. Există cel puțin două argumente contra acestui tip de stimulente. În primul rând, este dificil a face calcule de încredere cu privire la beneficiile viitoare preconizate din punctul de vedere al creșterii economice, al ocupării forței de muncă, al impozitelor pe venit, care sunt necesare pentru a determina suma alocată pentru subvenții. Acest lucuru este deosebit de complex în cazurile în care proiectele pentru investiții străine străine directe sunt conduse mai degrabă de stimulentele pentru investiții decât de fundamentele economice ale țării gazde. Motivul este acela că acești investitori sunt relativ ”liberi ca pasărea cerului” și pot foarte ușor să se hotărască să se mute în alte locuri care oferă stimulente mult mai atractive înainte ca beneficiile economice preconizate în primul loc să se realizeze. În al doilea rând, dacă investitorii străini nu diferă în nici un mod fundamental față de investitorii locali, subvenționarea investițiilor străine directe ar putea denatura competiția provocând pierderi semnificative pentru firmele locale.

Astfel, este grea justificarea focusării stimulentelor pentru investiții pe companiile multinaționale străine care nu diferă în mod fundamental de companiile locale. Totodată, trebuie luat în considerare faptul că această concluzie nu exclude intervenția politică sub forma subvențiilor pentru investiții în situațiile în care șomajul, investițiile insuficiente sau slaba creștere economică sunt probleme politice centrale. Este recomandată tratarea aceste probleme cu politici care să nu facă diferențiere între investitorii străini și locali.

În cazuri mai realiste când condițiile pentru firmele străine diferă de cele pentru firmele locale este mai ușoară motivarea stimulentelor pentru ISD cu argumentul că ar putea exista denaturări asupra pieței specifice producției companiilor multinaționale. Cele mai evidente denaturări apar atunci când regulile și reglementările sunt părtinitoare pentru proprietarii străini-în asemenea cazuri, stimulentele de ISD ar fi necesare pentru a depăși diverse obstacole cu care se confruntă investitorii străini. Totuși această motivare pentru stimulente a fost probabil importantă în trecut. După cum spune teoria, o firmă trebuie să posede un caracter public bun (de exemplu produse și proccese tehnologice sau abilități manageriale) pentru a putea concura pe piața străină. Dacă corporația multinațională nu poate capta toate cvasi-veniturile legate de activitățile de producție din economia gazdă sau dacă afiliatul crește presiunile competitive și înlătură denaturările, sectorul privat al țării gazde poate câștiga indirect când productivitatea se revarsă ala nivelul firmelor deținute local. Astfel, când piețele nu reușesc să reflecte beneficiile sociale ale ISD, acțiunea guvernului poate fi justificată prin acoperirea decalajului dintre randamentul social și privat pentru proiectele ISD care crează efecte pozitive.