Euro Si Rolul sau pe Plan International

Cap I- INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ- PREMISĂ FUNDAMENTALĂ PENTRU MONEDA EURO

Evoluția integrării economice europene

Ecomomia mondială, dar în mod special cea europeană, a dobândit formă și importanță deosebită începând cu 1 ianuarie 1999, atunci când Uniunea Europeană a dat startul celei de-a treia etape a Uniunii Economice și Monetare prin introducerea unei monede comune. Prin moneda Euro se crează al doilea mare bloc economic din lume după dolarul american și în același timp o provocare pentru supremația acestuia din urmă.

Întregul proces al integrării economice a apărut dintr-o necesitate istorică, dezvoltându-se în același timp cu fundamentarea sa teoretică într-un cadru economic și politic bine determinat. Acesta presupune analiza transformărilor cantitative și calitative ce decurg din evoluția sa, cauzele care îl determină, factorii care îl favorizează, efectele pe care le generează precum și scopurile pe care le urmărește.

O parte foarte importană în evoluția de ansamblu a procesului de integrare este reprezentată de latura sa economică, componentă care a fost îndelung studiată pornind de la ideea că, de fapt, prin zonele integrate scopurile urmărite erau cele politice, componenta economică constituind doar drumul de acces spre o politică comună în zona europei. Conceptul de integrare economică interstatală refectă multitudinea de relații care se stabilesc între două sau mai multe state care își conjugă eforturile spre atingerea obiectivului comun – maximizare bunăstării economice a statelor respective.

Integrarea economică apare, ca proces contemporan, după cel de-al doilea Război Mondial în contextul vest european din considerente ce au pornit inițial de la situația economică din acea perioadă.

Astfel, se apreciază că integrarea economică este impusă de necesitatea creării unor ansambluri economice tot mai vaste, care să permită o productivitate sporită a muncii și o calitate superioară a producției. Numai în marile spații se poate folosi pe deplin capacitatea de producție, progresul tehnic mărindu-și în fiecare zi limitele.

Literatura de specialitate a adus o nouă concepție cu privire la integrarea economică având în vedere mai multe grade de adâncime și trepte de extindere. Astfel, se apreciază că mai înainte de toate există o integrare de gradul întâi în care structura producției și cea a schimburilor este ordonată într-o formă mai mult sau mai puțin spontană, determinată de legea pieței concurențiale.

Cel de-al doilea grad de integrare are în vedere situația în care instituțiile interguvernamentale și autoritățile supranaționale joacă un rol major în dezvoltarea și orientarea schimburilor.

Al treilea grad, reprezentând stadiul suprem al integrării, trebuie să fie considerat ca un ideal al valorii umane. Acest punct de vedere este acceptat de majoritatea specialiștilor. Se consideră că primele două grade sunt doar trepte, două metode care fac posibil procesul integrării și distincția de alte forme istorice, iar al treilea grad reprezintă cu adevărat spiritul integrării interstatale.

Integrarea așa cum este definită în special pentru Europa reprezintă o evoluție, o mișcare în etape prin trecere de la o formă inferioară la una superioară, iar o grupare interstatală așa cum este Europa astăzi nu poate fi decât o orgnizație puternic integrativă.

Caracterul progresiv al acțiunii Europei de integrare este definitoriu pentru această zonă, progresivitatea realizându-se indirect, scopul final, integrarea politică, fiind realizat prin obiective intermediare de altă natură decât cel final .

Etapele prin care au trecut țările Uniunii Europene pentru a ajunge la obiectivul final propus sunt următoarele:

Zona de liber schimb (ZLS) – aceasta reprezintă prima formă a integrării și presupune ca în interiorul organizației taxele vamale și restricțiile cantitative să fie eliminate. Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) formează primul exemplu de acest tip, specificul acesteia fiind reprezentat de libera circulație a produselor. Zona comerțului liber a luat naștere în data de 3 mai 1960 ca rezultat în urma Convenției de la Stockholm desfășurată la 4 ianuarie 1960. AELS a însemnat soluția țărilor care, din diferite motive, nu erau incluse în CEE. Țările care au pus bazele zonei de liber schimb sunt: Austria, Danemarca, Elveția, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia și Suedia, ulterior alăturându-li-se și Finlanda, Islanda și Lichtenstein. În momemntul de față AELS este formată doar din Elveția, Islanda, Lichtenstein și Norvegia, celelate țări membre renunțând la zona de liber schimb în favoarea UE .

Uniunea vamală – formula de integrare sub această formă definește situația în care membrii organizației elimină între ei taxele vamale și realizează o politică comercială comună față de exterior. În această etapă se stabilește un tarif vamal comun. În Europa primul tarif vamal comun s-a stabilit în 1968 și a reprezentat o medie aritmetică a tarifelor vamale ale celor 6 țări participante, fiind apoi redus periodic. În esență, Uniunea Vamală completă generalizează libera circulație a mărfurilor, dar menține restricții la circulația factorilor de producție (a forței de muncă, a capitalului financiar și nu este permisă libera stabilire a agenților în spațiul uniunii).

Piața Comună – presupune liberalizarea factorilor de producție. În acestă formă a integrării se instituie exercitarea celor patru libertăți, și anume: a bunurilor, a capitalurilor, a forței de muncă și libertatea de stabilire. Marea piață europeană nu înseamnă numai eliminarea obstacolelor pentru realizarea celor patru libertăți fundamentale, ci și adoparea unui sistem care să elimine structurile și comportamentele susceptibile să distorsioneze concurența și să favorizeze pe cele care pot contribui la adâncirea procesului integraționist. În cadrul acestei forme a integrării apar elemente de legislație, politică și acțiuni sectoriale comune în următoarele domenii: comercial, agricol, transporturi, repectiv politica comună a pescuitului.

Piața unică (Uniunea economică) – reprezintă marea piață națională a spațiului integrat. Din perspectiva pieței, această etapă a integrării este cea mai evoluată; noțiunea de piață comună vizează eliminarea tuturor piedicilor față de restricțiile Europei în vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică, care este astăzi cea mai mare piață din lume.

Uniunea Economică Monetară și instituirea unei monede unice. Prin Tratatul de la Maastricht se realizează cea mai mare revizuire a Tatatului de la Roma care prevede instaurarea Uniunii Economice și Monetare prin crearea unei monede unice gestionată de o Bancă Centrală Europeană începând cu data de 01.01.1999. Din 1999 Uniunea Europeană devine o zonă monetară unică. Crearea Uniunii Economice și Monetare este legată de avantajele aduse de eliminarea costurilor tranzacționate și lichidarea independenței Europei față de dolarul american.

Uniunea politică reprezintă ultima treaptă a integrării și implică un transfer aproape total de competențe de la nivelul național la cel supranațional.

În definitiv, integrarea europeană, reprezintă o succesiune de acțiuni întreprinse pentru integrarea totală a economiilor naționale într-o nouă formă, delimitată ca întindere, având următoarele elemente specifice:

prin eliminarea barierelor tarifare și netarifare din calea schimburilor comerciale a fost marcat începutul procesului de integrare;

integrarea economică prinde contur concomitent, progresiv, etapizat, în toate domeniile conform unei legislații proprii, finalizându-se prin integrarea politică;

solidaritatea, sub toate formele sale, reprezintă fundamentul care stă la baza integrării;

de asemenea, sunt impuse o serie de instrumente de intervenție deoarece se consideră că simpla acțiune a legilor pieței nu conduce la situația dorită de fiecare participant și a întregului ansamblu în același timp.

Sistemul monetar vest-european și rolul său în realizarea cooperării monetare în cadrul CEE

Sistemul Monetar European a reprezentat un mare pas în evoluția integrării economice europene. Contrar tuturor așteptărilor acesta s-a constituit într-un factor de stailitate monetară în Europa, iar succesul său a inspirat înclusiv preocupările de reformă a Sistemului Monetar Internațional.

Un moment important în evoluția integrării monetare europene este reprezentat de Raportul Werner din anul 1970. Acesta prevedea pe lângă realizarea unei uniuni economice în cadrul căreia bunurile, serviciile și capitalurile să circule liber, și o zonă monetară care să asigure stabilitate, coordonarea politicilor economice și amplificarea cooperării băncilor centrale.

Pe baza hotărârilor luate de Consiliul Guvernatorilor din martie 1972 s-au instituit marje de fluctuație între monedele țărilor Comunității Economice Europene, cunoscute sub denumirea de ”șarpele monetar”. Astfel, băncile centrale din țările membre se angajau să intervină pentru a susține încadrarea evoluției cursurilor monedelor în marjele de fluctuație pentru a limita oscilațiile devizelor europene față de dolarul american. Fondul European de Cooperare Monetară (1973) a reprezentat un instrument la dispoziția băncilor centrale membre ale țărilor CEE pentru a susține flotarea concertată a monedelor statelor respective, mai exact, să faciliteze operațiunile de susținere între băncile centrale.

Consiliul European a adoptat în 1978 o rezoluție care viza crearea unui ”Sistem Monetar European” ce reprezenta un ansamblu de reguli cu privire la asigurarea stabilității cursurilor între monedele țărilor membre ale CEE, susținerea lor pe piețele valutare, crearea unor mecanisme de intervenție și de cooperare monetară.

Sistemul Monetar European și-a început activitatea la 13 aprilie 1979 și era așezat pe baza următoarelor fundamente:

promovarea unor cursuri de schimb fluctuante între monedele țărilor membre, cu o marjă de fluctuație de ±2,25%;

banca centrală a fiecărui stat participant la sistem se angaja să mențină rata de schimb în banda de fluctuație de ±2,25% față de cursul pivot;

raportarea monedelor țărilor participante la sistem la moneda ECU pentru a exprima cursul pivot;

ECU reprezenta o unitate monetară de cont, de rezervă și un mijloc de plată între băncile centrale, a cărei emisiune era garantată cu o parte din rezervele de aur și devize ale țărilor membre ale CEE participante la sistem;

asigurarea unui cadru de cooperare monetară între țările participante la sistem prin intermediul Fondului European de Cooperare Monetară, care administra o parte din rezervele de aur și devize ale țărilor respective;

crearea unui mecanism de creditare pe termen scurt pentru intervențiile băncilor centrale ale țărilor membre ale sistemului de piețe valutare în vederea susținerii cursului de schimb;

stabilitatea unui nivel al cursului de schimb (indicator de divergență) care semnala apropierea de limitele de fluctuație ale monedei față de ECU.

Obiectivul prioritar al SME a constat în ”stabilizarea diferitelor cursuri de schimb între monedele participante, cu scopul de a garanta o corectă funcționare a Pieței Comune, asigurând o zonă geografică de stabilitate monetară printr-o convergență a politicilor statelor membre”.

Sistemul Monetar European pus în funcțiune în 1979 a vizat stabilizarea ratelor de schimb, reducerea inflației și pregătirea unificării monetare europene. Nucleul de bază al SME a fost ”mecanismul privind rata de schimb și de intervenție”. Acesta stabilea pentru fiecare monedă un curs-pivot al acestuia în raport cu ECU (pivot bilateral) și rate de schimb și parități fixe între monede (pivot lateral).

Primii ani de funcționare ai Sistemului Monetar European au fost dificili. În SUA rata dobânzii a atins un nivel record, ceea ce a determinat celelate țări să aleagă între creșterea ratei dobânzii și deprecierea monetară. În contextul șocului inflaționist mondial, determinat de creșterea prețului petrolului, pe lângă creșterea inflației, șocul petrolier a afectat și balanțale comerciale, determinând stagnarea producției și creșterea șomajului. În plus, deficitele bugetare crescuseră semnificativ în multe dintre țările europene.

În acest context internațional, SME a funcționat ca un sistem de cursuri fixe, dar ajustabile, realinierile monetare accentuând responsabilitatea comună a tuturor țărilor participante. În cursul anilor `80, SME s-a transformat, trecând de la un sistem de cursuri fixe, dar ajustabile, la un sistem de cursuri fixe de natură rigidă. După realinierea din 1983, SME a intrat într-o perioadă mai stabilă. Spre deosebire de sistemul de la Bretton Woods, în care banda de fluctuație a fost relativ mică (+/- 1% față de valoarea paritară), în cadrul SME banda de fluctuație a fost fixată la ±2,25% față de paritățile oficiale (ratele centrale). Avest lucru a permis cursurilor de schimb să evolueze cu maximum 4,5%.

Dacă în primii ani ai funcționării SME exista o realiniere în medie la o perioadă de 8 luni, între 1983 și 1986 realinierea se efectua în medie la 12 luni, iar între 1987 și 1992 acestea nu au mai existat. Această evoluție a SME arată că stabilitatea ratei de schimb era o prioritate pentru țările membre, acestea făcând eforturi importante în direcția susținerii convergenței nominale și a coordonării politicilor monetare.

Perspectiva realizării Pieței Unice Europene (în urma implementării actului Unic vest –European) a constrâns țările membre să pună în practică libera circulație a capitalurilor. Începând cu 1 iulie 1990 are loc liberalizarea fluxurilor de capital, iar de la 1 ianuarie 1993 este asigurată funcționarea Pieței Unice Interne prin libera circulație a bunurilor, persoanelor și serviciilor.

Din păcate și SME și-a dovedit limitele, evoluția acestuia punând în evidență unele disfuncționalități. La începutul anilor ’90, SME a devenit, practic, un sistem de cursuri valutare fixe în condițiile mobilității perfecte a capitalurilor. În acest context, problemele de credibilitate și lichiditate și-au manifestat pe deplin efectele destabilizatoare.

Inițial, în cadrul SME nu a fost permisă libera circulație a capitalurilor. În particular, Franța și Italia au menținut controlul mișcărilor de capital până la începutul anilor ’80. După această perioadă, atât Franța cât și Italia au eliminat, treptat, restricțiile asupra liberei circulații a capitalurilor. Această schimbare a fost rezultatul deciziei realizării unei piețe interne integrată la nivelul Comunității Europene. Liberalizarea circulației capitalurilor și evoluția spre o mai mare fixitate a cursurilor de schimb au modificat natura SME.

În urma Consiliului Ministerial din 31 iulie – 1 august 1993, în lipsa unor alternative viabile, s-a luat decizia lărgirii marjelor de variație până la nivelul de ±15%, ratele centrale rămânând neschimbate. Majorarea benzii de fluctuație presupunea că regulile de bază ale SME deveneau irelevante, operarea în cadrul acestor marje indicând faptul că SME se îndepărta de obiectivele sale și tindea să devină un sistem de cursuri flotante.

În anul 1995 SME cunoaște o perioadă tensionată, slăbirea francului francez și a altor monede europene ducând la o serie de evoluții nefavorabile, accentuate de deprecierea dolarului american. În plus, în condițiile unor previziuni pesimiste referitoare la creșterea economică, situația se agravează, accetuându-se neîncrederea în șansele de realizare a UEM. În 1995 are loc o redefinire a parităților, ultima de acestă dată, prin devalorizarea cu 7% a pesetei spaniole și cu 3,5% a escudoului portughez. După aceste evenimente oscilațiile au fost moderate.

Problemele din SME s-au agravat practic încă din 1987, când sistemul a evoluat spre un regim rigid al cursurilor de schimb. Absența restricțiilor în calea liberei circulații a capitalurilor a afectat momentul și dinamica dezintegrării SME, dar nu este evident că lipsa restricțiilor a dus la lezarea în mod fundamental a instabilității sistemului.

După anul 1997, când SME a evoluat spre un regim al cursurilor de schimb fixe, acesta nu a mai fost în măsură să facă față problemelor tipice de credibilitate și lichiditate, aceleași greutăți care au pus în dificultate sistemele similare din trecut. Recesiunea din anii 1992-1993 poate fi considerată o cauză a dezintegrării SME, aceasta amplificând conflictul dintre principalele țări din sistem.

La începutul funcționării sale, SME a supraviețuit datorită prezenței controlului capitalului (coexistența ratelor fixe de schimb și a unui anumit grad de independență monetară). Odată înlăturat controlul capitalului, alegerea trebuie făcută între o autoritate monetară unică sau o flotare liberă. De aici reiese că nu se poate realiza o compatibilitate simultană a cursului de schimb, a independenței politicii monetare și a mobilității perfecte a capitalurilor, ceea ce unii numesc imposibila triadă.

Necesitatea implementării mondei euro

Uniunea Economică și Monetară a fost pentru prima dată propusă în mod oficial în Raportul Werner din 1970 cu mențiunea că aceasta va asigura creșterea și stabilitatea economică în interiorul Comunității. Tratatul din 1992 asupra Uniunii Europene a citat și el drept obiectiv central ridicarea nivelului de trai și a calității vieții, precum și coeziunea economică și socială și solidaritatea între statele membre.

Introducerea monedei euro a fost numită ca fiind o bună oportunitate pentru a se ajunge la cel mai înalt grad de bunăstare și câștiguri comparativ cu oricare alt sistem economic din trecutul european postbelic. De asemenea crearea monedei comune a mai fost numită ca fiind un punct de cotitură pentru mediul european al afacerilor.

Se poate afirma că ideea creării unei uniuni monetare europene are ca fundament două motivații principale, și anume:

o motivație pragmatică legată de asigurarea cadrului necesar pentru funcționarea în condiții optime a pieței unice interne, perfect armonizate, înlesnindu-se astfel libera circulație a capitalurilor și armonizarea piețelor și sistemelor financiare.

o determinare teoretică care are ca pivot conceptul de sistem monetar care mizează pe rolul mobilității complete a factorilor de producție ca element de bază în absorbirea efectelor negative ale șocurilor asimetrice;…

În literatura de specialitate autohtonă întâlnim afirmații care susțin că moneda unică, eliminând segmentarea națională a pieței bunurilor, serviciilor și capitalurilor, va înlătura, în cea mai mare măsură segmentarea națională a pieței muncii realizându-se o vastă piață europeană a muncii. În virtutea mobilității factorilor spre condiții de valorificare superioare, vom putea asista și la o piață salarială comună, ceea ce va însemna și salarii unice.

…. Proiectul monedei euro este considerat de către unii specialiști ca fiind drept unul economic, însă o mare parte dintre observatori sunt de părere că moneda euro va ajuta țările Uniunii Europene să ajunngă la o politică comună.

Euro reprezintă elementul fundamental în atingerea obiectivului final propus, cel al integrări politice într-o formă compactă, datorită avantajelor pe care moneda unică le aduce odată cu implementarea sa.

Helmut Kol, fost cancelar german în persoana căreia întâlnim un susținător important al creării unei uniuni monetare, este de părere că deși avantajele monedei euro sunt foarte importante, acestea sunt plasate pe un loc secund, deorece numeroasele încercări prin care a trecut europa (războaie și dictaturi) au condus la amplificarea ideei că proiectul unificării formeză cea mai sigură garanție împotriva unei renașteri a egoismului național și a conflictelor violente dintre diferite țări.

Mai există și alte motivații politice care stau la baza necesității apariției monedei unice europene. Astfel, cu ajutorul monedei euro, Irlanda a reușit să fie considerată o țară independentă, eliminându-se ideea că reprezintă doar o prelungire a Regatului Unit; Italia dorea să evite să devină un paria politic; Franța a vrut ca prin euro influiențele care se răsfrângeau asupra ei din cauza deciziilor de politică monetară luate de Germania să se reducă. Este adevărat că în momentul aderării la moneda euro fiecare țară a găsit în această monedă răspunsul multor întrebări dificile care nu dădeau voie economiei să se dezvolte.

Efectele introducerii monedei euro constau în apariția unei noi monede de tranzacție, tezaurizare și investiții de talie mondială, mediu economic stabil în țările participante, creșterea coeziunii între țările membre și a capacității lor de a-și proiecta mai eficient forța economică pe o planetă globalizată, eliminarea costurilor de conversie și de protecție. Tot în sfera beneficiilor se include și faptul că moneda unică facilitează călătoriile.

Încrederea în moneda Euro crește prin faptul că aceasta mărește transparența prețurilor, elimină costurile schimbului monetar, pune în mișcare mecanismele economiei europene, facilitează comerțul internațional și consolidează poziția UE pe scena internațională. Dimensiunea și forța zonei euro oferă o mai bună protecție împotriva șocurilor economice externe precum și a turbulențeler de pe piața valutară…………………………………………
Pentru cetățenii Uniunii Europene unul dintre cele mai importante avantaje aduse de euro este reprezentat de faptul că aceasta definește un simbol tangibil al identității europene, de care se pot simți din ce în ce mai mândri, pe măsură ce zona euro se extinde și își multiplică avantajele pentru statele membre actuale și viitoare.

Ca avantaje la cele deja menționate se pot adăuga și altele, cum ar fi:

prin poziționarea euro la nivel de monedă mondială, deviza-cheie care să concureze puternic dolarul american, și prin caracteristicele acesteia ca valută puternică și stabilă, va relansa Europa în comparație cu SUA și Japonia prin reașezarea sferelor de influență valutară pe piața mondială;

introducerea euro în jocul valutar crează condițiile atenuării diferențelor considerabile dintre imaginea reflectată de cursurile valutare și statele economice fundamentale;

stoparea ineficienței politicilor monetare aplicate de unele state;

stimularea comerțului și a producției pe de o parte prin eliminarea costurilor legate de utilizarea unor monede diferite, iar pe de altă parte, prin eliminarea costurilor implicate de asigurarea riscurilor valutare;

dispariția decalajelor între gradul de dezvoltare economică a diverselor țări participante;

Deși introducerea monedei euro prezintă multiple avantaje, există însă numeroși contestatari ai acesteia care scot în evidență doar dezavantajele pe care apariția monedei comune avea să le producă. Argumentele pe care se bazează economiștii care nu cred în euro sunt următoarele:

cel mai des inconveniet întâlnit este cel al pierderii suveranității naționale. Prin mutarea unor componente de ordin monetar și fiscal de la nivelul național spre cel comunitar presupune faptul că țări mai puțin puternice și fără experiență în ceea ce privește lupta împotriva inflației ar avea un cuvânt de spus în problemele unor țări mai stabile și influiente. Prin pierderea cursurilor de schimb flexibile, contestatarii monedei euro sunt de părere că se elimină și un mecanism de ajustare pentru compensarea modificărilor și tratatelor cererilor între produsele a două țări, care pot conduce la probleme în ocuparea forței de muncă. Mecanismele de ajustare se referă la faptul că prin ieftinirea monedei țării cu cerere în scădere, produsele acesteia devin mai accesibile și astfel se realizează un nou proces de creștere a cererii și a ocupării forței de muncă în țara respectivă. Procesul va lua o întorsătură inversă în țara în care se înregistrează un nivel al cererii în creștere.

costuri ridicate ale conversiei- spere exemplu costurile mari ale implementării la toate nivelele sistemelor informatice capabile să execute prompt tranzacțiile în euro și să realizeze automat conversia monedelor naționale europene în euro.

centralizarea puterii- euro pare un nou pretext pentru monopolizarea deciziilor, a diferitelor prerogative la nivel comunitar ceea ce conduce la alterarea suveranității naționale a statelor membre cu toate consecințele care decurg de aici;

lipsa cunoștințelor în ceea ce privește deciziile ce sunt necesare a fi luate în funcționarea monedei euro în cazul unei crize. Autoritățile comunitare par a fi luat prea puțin în calcul modalitățile de gestiune, în cadrul UEM, a unor situații de criză de natură financiară sau ale economiei reale. În eventualitatea unei crize severe se considera că anumite țări participante și-ar putea dori să iasă din sistem, situație pentru care nu sunt întâlnite niciunde metodologii de aplicare în aceste sens. Impactul asupra balanței de plăți- dificultăți de finanțare a deficitelor în condițiile impuse de Pactul de Stabilitate și criteriile de convergență.

Consider că implementarea monedei euro a fost întradevăr necesară pentru Europa și a venit ca o materializare a eforturilor depuse de fiecare guvern în parte în ceea ce privește dezvoltarea economică și creșterea nivelului de trai al populației în special după cel de-al doilea Război Mondial. Având o singură monedă este mult mai ușor de comparat rezultatele economico-financiare și de dezvoltare obținute de diferite țări ale europei după aplicarea unor măsuri de unificare astfel încât decalajele dintre acestea să nu fie foarte mari. Chiar dacă există și dezavantaje, 18 state din Europa au considerat ca fiind avantajoase beneficiile ce le aduce odată cu ea moneda unică și au trecut prin toate demersurile spre adoptarea acesteia.

Însă, Danemarca, Marea Britanie și Suedia au considerat că renunțarea la moneda națională în favoarea euro presupune ruperea de istoricul lor monetar și au semnat în acest sens clauza de ”opting out” care le-a permis să facă parte din Uniunea Europeană fără să adere la Zona Euro deși îndeplineau criteriile de convergență încă de la început.

Cap II ETAPELE IMPLEMENTĂRII MONEDEI EURO

2.1 Etapele imple mentării monedei euro

La 1 ianuarie 1999 Europa a deschis porțile unei ere noi reprezentate prin intrarea în vigoare și funcționarea efectivă a Uniunii Economice și Monetare, respectiv lansarea Euro ca monedă unică a Uniunii Europene. UEM are o uriașă semnificație nu numai pentru Europa, ci și pentru întregul sistem economic și monetar internațional.

Uniunea Economică și Monetară a fost creată în trei etape stabilite prin Tratatul de la Maastricht, inspirat de planul Dolores, astfel:

Prima etapă derulată până la 1 ianuarie 1994, considerată etapa de pregătire, presupunea:

întărirea Uniunii Economice prin măsuri de desăvârșire a Pieței Unice Interne;

dezvoltarea coordonării politicilor economice;

extinderea la toate monedele țărilor comunitarea a mecanismului Sistemului Monetar European și lărgirea rolului ECU;

negocierea și aprobarea Tratatului Uniunii Europene.

În cea de-a doua etapă desfășurată între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1996 a fost înființat Institutul Monetar European, care a devenit de la 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană.

Țările membre UE au urmărit în acestă perioadă îndeplinirea criteriilor de convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht. În plus față de criteriile de convergență, în acestă fază s-a urmărit independența băncilor centrale naționale față de guverne și s-a interzis finanțarea monetară a deficitului bugetar.

A treia etapă, prevăzută inițial a se defășura între 1997 și 1999 a fost decalată cu 2 ani. Conform acordului prealabil, analizând lista țărilor care îndeplineau criteriile de convergență, Consiliul European urma să constate dacă jumătate plus unu din statele comunitare sunt pregătite să treacă la a treia etapă începând cu 1 ianuarie 1997.

La 16 decembrie 1995, în cadrul Consiliului European de la Madrid, s-a hotărât ca stadiul al treilea al UEM să înceapă la 1 ianuarie 1999.

În etapa a treia au fost fixate irevocabil paritățile între monedele țărilor care urmau să facă parte din Uniunea Monetară, iar BCE definitivează politica monetră comună pentru viitoarea zonă euro.

La 16 iunie 1997 Consiliul Uniunii Europene a dat următoarele dispoziții cu privire la înlocuirea ECU și introducerea euro:

de la data de 01.01.1999 toate referirile la moneda ECU din contracte erau înlocuite de euro, utlizându-se raportul de 1 la 1 pentru conversie;

continuitatea contractelor denominate în monedele naționale ale țărilor membre participante la euro;

respectarea regulilor de rotunjire stabilite la exprimarea prețurilor în noua monedă și era stabilit gradul de precizie folosit la determinarea raporturilor fixe de schimb dintre monedele țărilor din viitoarea UEM ce urma să intre în vigoare la data de 01.01.1999.

Etapele introducerii monedei euro sunt următoarele:

Prima etapă a avut ca perioadă de desfășurare intervalul de timp dintre 2 mai 1998 și 1 ianuarie 1999, când în urma deciziilor Consililui European de la Bruxelles au fost selectate țările membre UE care îndeplineau criteriile de convergență. Statele care au putut trece la următoarea etapă a adoptării euro au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. De la 1 ianuarie 2001 s-a alăturat celor 11 țări și Grecia. Au fost însă și țări care au dorit să își păstreze moneda națională chiar dacă îndeplineau criteriile de convergență încă de la început. Aceastea au fost: Danemarca, Marea Britanie și Suedia. Banca Centrală Europeană a înlocuit Institutul Monetar European începând cu data de 01.05.1998. În acestă perioadă s-au pregătit din punct de vedere tehnic primele emisiuni ale euro, de asemenea sistemele naționale au suferit modificări tehnice de funcționare pentru a permite circulația noii monede.

A doua etapă s-a desfășurat în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001, interval în care euro s-a situat doar la nivel de monedă de cont. La 1 ianuarie 1999 au intrat în vigoare cursurile de schimb fixe irevocabile dintre monedele naționale ale țărilor membre ale UEM și Euro.

Din tabelul următoar se pot observa paritățile oficiale stabilite de către BCE în raport cu euro pentru cele 11 monede europene selectate inițial spre aderarea la moneda unică împreună cu țările membre în prezent:

Tabelul Nr.1 Paritățile fixe dintre monedele naționale ale țărilor perticipante la UEM și Euro, intrate în vigoare după 1 ianuarie 1999

Sursa: http://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/index.ro.html

Pentru acestă fază Uniunea Europeană a adoptat regula sintetizată în formula ”nici o obligație, nici o interdicție” în ceea ce privește folosirea euro.

Pentru a trece mai departe, la cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, țările candidate erau obligate să respecte următoarele criterii de convergență nominală:

lipsa unui deficit bugetar excesiv;

stabilitatea de lungă durată a prețurilor și rata medie a inflației să nu depășescă în anul premergător examinarii cu mai mult de 1,5% rata medie a inflației acelor state, maxim 3, care au îngregistrat cel mai bun nivel pe acest segment;

rata nominală a dobânzii pe termen lung să nu depășescă cu mai mult de 2% rata nominală a dobânzii înregistrată de primelor 3 state care au cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor;

marjele de fluctuație normale stabilite prin mecanismul cursului de schimb în Sistemul Monetar European trebuie să fi fost respectate fără mari presiuni, cel puțin în cei doi ani premergători verificării;

fiecare stat membru trebuie să se asigure că legislația națională, inclusiv statutul propriei bănci centrale naționale este compatibilă atât cu articolele 130 și 131 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona–TFUE), cât și cu Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (Statutul SEBC). Această obligație care se aplică statelor membre cu derogare este denumită „convergență juridică“.

Criteriile de convergență care s-au stabilit în Tratatul de la Maastricht sunt obligatorii de îndeplinit și au ca scop principal asigurarea unei evoluții economice echilibrate în cadrul UEM.

A treia etapă prevăzută inițial a se desfășura de la 1 ianuarie 2002 până la 1 iulie 2002 a fost ulterior redusă până la data de 28 februarie 2002. În această ultimă au fost puse în circulație bancnotele și monedele euro, respectiv au fost retrase din circulație cele naționale din țările participante.

Moneda euro a devenit unicul mijloc de plată în toate cele 12 țări inițiale ale zonei euro începând cu data de 1 martie 2002. Tot de la acea dată monedele naționale ale țărilor respective și-au pierdut puterea liberatorie.

Trecerea la euro și dispariția banilor naționali s-a realizat conform unui calendar prestabilit după cum reiese din tabelul următor:

Tabel Nr.2 Calendarul trecerii la moneda euro: schimbarea celor 12 monede naționale în moneda unică și termenul pentru preschimbarea vechilor monede și bancnote

Sursa: Ovidiu Stoica, Integrare financiar monetară europeană, Editura Junimea, Iași, 2003, p.64

Începând cu data de 1 ianuarie 2007 euro a fost mijloc de plată legal în 13 state UE, de la 1 ianuarie 2008 în 15 state UE, de la 1 ianuarie 2009 în 16 state UE, de la 1 ianurie 2011 în 17 state ale Uniunii Europene, iar de la 1 ianuarie 2014 în 18 state UE. Tările care au aderat

după anul 2002 la moneda euro și anul aderării se pot abserva în tabelul următor:

Tabel Nr. 3 Țările care au aderat la Zona Euro după 2002 până în prezent

Sursa: Prelucrare proprie după The European Central Bank

În afară de Danemarca și Marea Britanie, care au semnat clauza de opting out ceea ce le permite să facă parte din UE fără însă să fie obligate să adopte moneda unică europeană, și Suedia care nu au dorit trecerea la moneda euro, mai sunt încă șapte state care fără dreptul de a rămâne în afara zonei euro (doar dreptul de amânare a aderării) folosesc mondele lor naționale până când vor îndeplini criteriile de convergență nominale și reale necesare pentru a putea trece la moneda unică. Statele în curs de aderare la zona euro sunt: Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Lituania, Polonia, România și Ungaria.

2.2 Simbolistica și cupiura monedei euro

În cadrul Consiliului European întrunit la Madrid între 15-16 decembrie 1995 s-a stabilit ca noua monedă unică să poarte numele de Euro. Doi ani mai târziu a fost stabilită o prescurtare oficială pentru moneda euro, și anume ”EUR”, aceasta fiind înregistrată la Organizația Internațională pentru standardizare. Noua monedă a făcut obiectul mai multor controverse din acea perioadă deoarece erau susținători care cereau ca moneda unică să fie marca germană sau francul francez. S-au întâlnit și idei de a adăuga prefixul ”euro” la monedele naționale, însă această opinie a fost respinsă încă de la inceput deoarece printr-o astfel de denumire s-ar fi putut face numeroase clasificării cu referire la puterea acestora, în sesnsul că euromarca este mai puternică decât eurofrancul, etc.

Simbolul oficial al monedei unice ales în 1997 este ”€” și a fost inspirat din epsilon (greacă) precum și de la prima literă a Europei, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea monedei euro. Particularitățile legate de culoare, compoziție și diametru ale monedei euro au fost stabilite în același an urmărindu-se de la bun început două obiective, și anume: pe de o parte s-a dorit recunoașterea monedelor de către echipamentele și sistemele deja existente, iar pe de altă parte a fost urmărită evitarea falsificări monedei.

În ceea ce privește alegerea machetelor seriei de bancnote EURO, a fost lansat la 12 februarie 1996 un concurs grafic pentru candidații care aveau o mare experiență în domeniul creării bancnotelor și cunoșteau problemele tehnice. La sfârșitul lunii septembrie 1996, un juriu format din experți in domeniul marketingului, stilisticii și al istoriei artei au examinat proiectele si au preselectat 5 serii de machete pe tema ”Epoci și stiluri în Europa” și 5 serii cu privire la tema abstract modernă.

Bancnotele Euro se emit în valoare de 5,10,20,50,100,200 și 500 Euro având culori și mărimi diferite, mărimea bancnotei crescând odată cu valoarea acesteia. Machetele bancnotelor au fost executate de graficianul austriac Robert Kalina și prezentate la reuniunea țărilor europene de la Dublin.

Moneda metalică Euro cuprinde piesele de 1, 2 Euro și 1, 2, 5, 10, 50 eurocenți. Fiecare monedă Euro are o față comună și o față națională. Bancnotele au o grafică ce se inspiră din tema ”Epoci și stiluri în Europa” în care sunt reflectate ferestrele, porțile, podurile și stilurile arhitecturale ce caracterizează evoluția culturii europene: clasicismul, romantismul, renașterea, arhitectura barocă, arhitectura rococo, arhitectura care utilizează fierul și sticla.

Grafica reflectă într-un ansamblu armonios evoluțiile tehnicii, artei și mijloacelor de comunicare în Europa și simbolizează nașterea unei Europe, depozitarea unei moșteniri comune și imaginea unui viitor comun. Ferestrele și porțile care sunt reprezentate pe prima față a bancnotelor Euro reflectă spiritul de deschidere și cooperare care domnește în interiorul uniunii Europene. Stelele exprimă dinamismul și armonia Europei contemporane. Podurile reflectate pe cealaltă parte a bancnotelor euro simbolizează legăturile care unesc popoarele europei între ele precum și legăturile care se stabilesc între Europa și restul lumii.

Bancnotele Euro mai reflectă numele monedei, drapelul U.E., inițialele Băncii Centrale Europene și semnătura președintelui băncii.

Toate seturile de bancnote au o culoare specifică dominantă pentru a se distinge cu ușurință și pentru a asigura buna circulație a acestora. Culoarea specifică fiecărei bancnote în parte se poate oberva în tabelul următor:

Tabel Nr. 4 Trăsăturile bancnotelor EURO

Sursa: Gheorghe M. Voinea, Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Ed. Sedcom Libris,Iași, 2004, p. 45

Prin directiva 94/27 CE, Consiliul și Parlamentul Europei au stabilit ca prima serie de monede Euro să includă 8 denominații ce variază de la 1 eurocent la 2 Euro, cu următoarele specificații tehnice:

Tabelul Nr. 5 Particularitățile cu referire la formă ale mondelor euro

Sursa: Victor Stoica, Petre Deaconu,Bani și Credit, Ed. Economică, București, 2003, p. 206

Fața monedelor euro specifică fiecărei țări plus Vatican, Monaco și San Marino.

2.3 Efectele introducerii monedei euro

Euro este moneda unică a Uniunii Europene și succede ECU (European Currency Unit-Uniunea Monetară Europeană). Moneda Euro a fost introdusă pe 1 ianuarie 1999, însă numai în calitate de monedă de cont, iar bancnotele împreună cu monedele naționale ale țărilor participante și-au continuat utilizarea până la introducerea noilor bancnote și a monedei euro pe 1 ianuarie 2002.

Avantajele esențiale pe plan economic ale euro (eliminarea riscului legat de rata de schimb, reducerea costurilor tranzacțiilor, sporirea transparenței prețurilor și dezvoltarea piețelor fianciare) au efect datorită înlocuirii monedelor naționale cu o singură monedă. Euro a fost definit ca fiind un factor stimulator în realizarea pieței unice europene deschise milioanelor de consumatori pe care circulă în mod liber bunurile, capitalurile și persoanele. Dezvoltarea schimburilor economice internaționale în interiorul Uniunii Europene precum și lărgirea sferi de activitate în raporturile cu țările din întreaga lume sunt obiective care se pot materializa cu ajutorul monedei unice.

Însă, chiar cu puțin timp înaintea lansării Euro, unii economiști au avut dubii în ceea ce privea proiectul UEM. Cei sceptici argumentau faptul că înlocuirea celor 12 monede inițial avea să fie haotică și greu de dus până la final. Asemenea îndoieli s-au abătut chiar și asupra cadrului de politică macroeconomică, cei în cauză nefiind încrezători că aceasta va putea face față provocărilor generate de lansarea monedei Euro.

Primii ani ai monedei Euro și impactul său asupra economiilor țărilor UE poate fi considerat un succes luând în considerare obiectivul asigurării stabilității macroeconomice. Construit pe convergența membrilor UEM, acest succes are la bază stabilitatea prețurilor.

Odată cu introducerea monedei unice europene, zona euro a devenit o piață cu noi oportunități în cadrul economiei mondiale. Euro a făcut ca țările terțe să formeze o zonă atractivă în domeniul afacerilor, promovând în acest fel comerțul și mai ales investițiile.

Specialiștii din domeniu au ajuns la concluzia că schimburile comerciale s-au triplat între statele care folosesc aceeași monedă, iar dacă aceste state ar avea și o politică comună ar crește si mai mult relațiile comerciale dintre ele.

Introducerea monedei euro a produs efecte atât pe plan macroeconomic cât și pe plan microeconomic.

În tratarea urmărilor cauzate de introducerea monedei euro pe plan macroeconomic trebuie avute în vedere cele patru efecte care apar între aranjamentele monetare–Uniunea Monetară în particular- și creșterea ofertei, și anume:

Efectul stabilității prețurilor;

Efectul cursului de schimb;

Efectul comercial și cel legat de creșterea competiției, și

Efectele politicilor economice.

Consider că ar fi indicat ca pentru început să subliniez principalele efecte generate de introducerea monedei euro, astfel:

inflația redistribuie venitul de la creditori la debitori, de la cei cu venituri fixe la cei cu compensări variabile, de la sectorul privat la cel guvernamental;

în plan secund, inflatia mărește atât lipsa preciziei planurilor pe termen lung cât și confuzia dintre prețul nominal și cel real, în special prin sistemul de taxe și impozite și piețele financiare.

Inflația este, de fapt, o ”taxă” asupra banilor care afectează comportamentul sectorului privat, iar prin redistribuire are implicații și asupra comportamentului guvernamental.

Reducerea riscurilor părților implicate în schimburi se poate realiza printr-o politică credibilă de aranjament împotriva inflației care să elimine incertitudinile din deciziile financiare.

Costul incertitudinii cauzate de inflație poate fi redus de uniunile monetare și se dorește acest lucru mai ales în țările în care ar fi destul de greu de obținut într-un alt mod. Instituțiile naționale sau transnaționale au fost create în acest scop, iar UEM a fost concepută pentru a veni în întâmpinarea acestei nevoi.

Există însă numerose surse structurale care pot duce la inflație și pot provoca diferențe ale acesteia. Câteodată diferențele pot rezulta în urma evoluțiilor asimetrice ale cererii agregate. De exemplu acesta a fost cazul Olandei care a avut rate mai mari ale inflației în condițiile în care creșterea productivității a fost la fel ca în celelalte țări din zona euro cu venituri mari. Acest lucru demonstrează că diferențele de inflație observate în zona euro în primii ani ai UEM poate fi rezultatul evoluțiilor diferite ale cererii.

Diferențele între ratele medii ale inflații în primii ani ai UEM se pot oberva în graficul următor:

Grafic Nr. 1 Diferența între ratele medii ale inflației în primii ani ai UEM

Sursa: Prelucrare proprie după Mihai Sebea, Politica monetară europeană, Ed. Pro universitaria, București, 2007, p. 117

Cel de-al doilea efect enumerat, cel al cursului de schimb, reprezintă metoda prin care se încearcă:

diminuarea riscului valutar;

Euro îndepărtează riscurile dintre țările membre euro, fapt care conduce la extinderea sferei schimburilor comerciale și a foloaselor legate de acestea. Așadar, prin introducerea euro, mărfurile sunt destinate unei piețe cu o mai mare întindere, ceea ce duce la o competiție mult mai puternică și, în definitiv, firmele vor avea un stimulent în plus pentru a reduce costurile.

prevenirea unor atacuri speculative;

Din perspeciva atacurilor speculative se poate spune că atât cursurile de schimb fixe cât și cele semifixe pot fi vulnerabile.

Guvernele au acționat împotriva speculațiilor cu monedă națională prin majorarea dobânzilor, influiențând astfel creșterea deținerilor în moneda respectivă. Dar creșterea dobânzilor duce la creșterea costurilor împrumuturilor, costuri care sunt suportate de către împrumutați, aceștia putând să scadă volumul activității și al investițiilor și, prin urmare, să influiențeze negativ creșterea economică.

luarea de măsuri în privința devalorizării competitive;

Devalorizarea poate fi o măsură inflaționistă, așadar devalorizarea competitivă poate genera o ”spirală inflaționistă”. Inclusiv în perioada dinainteaa introducerii monedei euro, chiar dacă existau aranjamente care reduceau pericolul unor devalorizări competitive care au rămas posibile din cauza faptului că în unele țări cursurile de schimb erau stabilite de către autorități și nu de către forțele pieței.

alinierea eronată a cursurilor pe termen mediu;

Urmările unei alinieri greșite a cursului de schimb au efecte economice complexe și dificile de prezis. Din latura practică este greu de anticipat când raportul dintre două monede nu este cel optim. La o aliniere greșită se poate ajunge în ciuda rânduirii corecte a cursului la un momentdat, însă din cauza variației acestor alinieri, în timp, se poate ajunge la unele rapoarte incorect stabilite. În UEM nu există nici o alternativă, căci variația ratelor nominale nu mai există. Mai mult, politicile monetare naționale și-au pierdut capabilitățile în acest domeniu, lăsând responsabilitatea obținerii flexibilității economice în grija altor instituții.

Al treilea efect major pe plan macroeconomic -efectul comercial și cel legat de creșterea competiției- aduce ca prime avantaje eliminarea costurilor legate de schimburile valutare și cele de asigurare a riscului.

Specialiștii din domeniu au ajuns la concluzia că schimburile comerciale s-au triplat între statele care folosesc aceeași monedă, iar dacă aceste state ar avea și o politică comună ar crește si mai mult relațiile comerciale dintre ele. Uniunea Economică și Monetară facilitează schimburile comerciale dintre participanți, ceea ce conduce la câștiguri suplimentare pentru consumatorii din cadrul uniunii.

În direcția creșterii economice, competiția acționează în principal pe trei canale, astfel:

Îmbunătățirea alocării muncii și a capitalului pentru activitățile productive;

Punerea în valoare într-un mod mai eficient a economiilor de scară;

Inovația și difuzarea îmbunătățirilor tehnologice.

Pentru o bună funcționare, aceste trei canale trebuie să beneficieze de mobilitatea factorilor și de un comerț liber.

Efectele politicilor economice (ultimul efect menționat) au ca urmări ale aplicărilor sale creșterea competitivității în domeniul comerțului. Există însă și alte interacțiuni între UEM și politicile guvernamentale care pot influiența creșterea economică, și anume:

la nivel macroeconomic, cadrul fiscal și cel monetar sunt interrelaționate din moment ce stabilitatea fiscală este complementul principal al stabilității monetare;

politica fiscală face parte din mecanismul de ajustare și vine ca răspuns la scopurile simetrice din interiorul zonei monetare comune;

flexibilitatea economică este importantă pentru creșterea și prosperitatea economică. Importanța acesteia este subliniată de către UEM, căci politica monetară națională și cursul valutar nominal practicat în cadrul Uniunii nu mai funcționează ca mecanisme de ajustare;

trebuie reținut că nu există niciun fel de aranjament monetar care să oblige economia la creștere și prosperitate. Acestea depind de cât de bine funcționează economia reală.

În calitate de monedă de schimb și de rezervă, EURO intră în competiție cu monedele țărilor dezvoltate și modifică schimburile economice internaționale permițându-le băncilor și întreprinderilor să obțină beneficii din tranzacțiile decontate în moneda unică europeană și să diminueze impactul provocat de monedele țărilor dezvoltate limidând dependența de dolarul american.

Euro a susținut afirmarea și întărirea poziției Uniunii Europene și Monetare Europene de pol economic în cadrul economiei mondiale în primii ani ai lansării sale, după cum cum se poate observa din tabelul următor:

Tabel Nr. 5 Poziția monedei euro pe plan mondial în primii ani de la apariție

Sursa:Gheorghe M. Voinea, Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Ed. Sedcom Libris,Iași, 2004, p. 47

Efectele aduse de euro pe plan microeconomic sunt următoarele:

În acest plan, crearea monedei euro duce la armonizarea fiscală în economiile întreprinderilor. Euro oferă a transparență totală a diferențelor de impozitare care ar putea crea, la unele dintre statele membre, o tentație a dumpingului fiscal. Acest lucru i-ar prejudicia pe toți pentru că s-ar traduce printr-o scădere a încasărilor sau printr-un transfer al principiilor de impozitare înspre facturile cel mai puțin mobile, mai precis înspre salarii.

Realizările pe care Uniunea Economică Monetară le aduce la nivelul economiilor statelor membre furnizează un mediu economic propice creșterii durabile, un mediu în care afacerile prosperă și în care atât salariații cât și consumatorii sunt mulțumiți.

În afară de mediu economic prosper, odată cu introducerea euro, se mai pot adăuga o serie de avantaje la nivelul firmelor, dar și la nivelul consumatorilor după cum urmeză:

Diminuarea cheltuielilor cu schimburile vamale;

Când un importator cumpără o marfă de la un agent economic din altă țară, acesta trebuie să convertească suma necesară contravalorii marfurilor din moneda sa națională în moneda exportatorului sau în moneda prevăzută în contract. Pentru acestă operațiune importatorul va pierde o sumă de bani aferentă comisionului pe care banca îl percepe la operațiunea de schimb valutar. Dacă un importator lucrează cu mai mulți exportatori din țări diferite, bineînțeles că acceste operațiuni vor genera costuri ridicate care se vor reflecta în prețul final al produsului, mai exact, contravaloarea bunului sau a serviciului pe care o plătește consumatorul final. Introducerea monedei unice a eliminat aceste costuri pentru schimburile valutare între țările membre zonei euro.

Creșterea transparenței;

O singură monedă asigură o mai mare transparență a prețurilor bunurilor și serviciilor; Simplificare oferită de moneda euro economisește timpul cetățeanului, comparând în tip real ofertele aceluiași serviciu din mai multe state, dar în același timp, crește și concurența dintre agenții economici conducând în final la servicii de calitate superioară la un pret corect evaluat în urma raportului calitate/preț.

Pentru cetățenii UE moneda euro a adus odată cu ea următoarele avantaje:

creșterea gradului de ocupare a forței de muncă;

persoanele care călătoresc în interiorul zonei euro nu vor mai trebui să schimbe banii de fiecare dată când pășesc în altă țară;

posibilitatea de a compara prețurile reale ale bunurilor de același fel din țări diferite și astfel achiziționarea bunului la prețul cel mai convenabil;

dispariția comisioanelor la bănci pentru tranzacțiile între țările zonei euro.

Sintetizând cele spuse în acest subcapitol se poate afirma că atât pe plan macroeconomic cât și pe plan microeconomic, efectele introducerii monedei euro au dus spre o mai bună funcționare a economiei, atât prin transparența prețurilor, cât și prin reducerea costurilor pentru schimburile valutare, ceea ce duce la o concurență mult mai strânsă între agenții economici nu numai dintr-o singură țară, ci din întreaga zonă euro. În același timp trebuie spus că moneda euro reprezintă pentru cetățenii Uniunii un simbol tangibil al identității lor europene de care se pot simți din ce în ce mai mândri pe măsură ce zona euro se extinde și își multiplică avantajele pentru statele membre actuale și viitoare. Desigur că pe lângă toate aceste avantaje, materializarea proiectului euro a reprezentat pentru unii economiști mai mult risipirea unor bani, deoarece nu au crezut în puterea acesteia, unii scceptici afirmând chiar că aceasta va dispărea.

CAP III FUNCȚIONALITATEA MONEDEI EURO

3.1 Banca Centrală Europeană și rolul ei în funcționarea monedei Euro

Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai nouă autoritate monetară din zona euro, are sediul la Frankfurt și este responsabilă de moneda unică europeană. Obiectivul principal al BCE este reprezentat de menținerea stabilității prețurilor reprectiv protejarea valorii monedei euro. Acestea au fost stabilite chiar din momentul formării BCE la data de 1 iunie 1998. Având funcția de creator și gestionar al politicii monetare în zona euro, Banca Centrală Europeană este singura și cel mai important factor determinant al stabilității și succesului monedei euro. Reușita Uniunii Monetare depinde în mod direct de capacitatea și iscusința de care dă dovadă Bana Centrală Europeană în exercitarea îndatoririlor sale asupra monedei euro. Înființarea Băncii Centrale Europene și a Sistemului European al Băncilor Centrale a reprezentat materializarea a două inovații normative, nu atât prin modul de înființare a acestor organisme, cât mai ales prin sarcinile și competențele atribuite lor.

Pentru buna funcționare a econominei trebuie menționată independența Băncii Centrale Europene în cadrul Uniunii Europene care este stipulată în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (Statutul SEBC) și include 4 mari direcții: independența funcțională, instituțională, personală și financiară, în acord cu un obiectiv fundamental clar definit, un statut aparte al membrilor băncii centrale (se interzice orice influiență asupra deciziilor din partea instituțiilor și organismelor din Uniunea Europeană sau a autorităților unui stat membru), stabilitatea mandatului membrilor organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene și accesul autonom la resursele financiare în vederea desfășurării activității în bune condiții.

Din latura istorică, BCE este predecesorul instituțional al Institutului Monetar European înființat în 1994, care de-a lungul a patru ani și-a desfășurat activitatea pentru a se transforma într-o bancă centrală operațională.

Banca Centrală Europeană reprezintă o instituție singulară și complexă. Este denumită singulară datorită faptului că este prima bancă centrală modernă care a fost creată prin voința politică a 15 state dezvoltate prin cadrul Tratatului asupra Uniunii Europene prin intermediul căruia au fost alocate obiectivele și responsabilitățile pentru autoritățile însărcinate cu implementarea diferitelor politici macroeconomice. Iar numele de autoritate complexă este primit deoarece aceasta reprezintă suprema instituție a sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) ce se caracterizează prin influiența deosebită pe care o are asupra băncilor centrale naționale. Fără a neglija obiectivul principal, cel al stabilității prețurilor, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) sau Eurosistemul, este preocupat de politicile economice generale la nivel comunitar, cuprinzând aici eforturile depuse pentru creșterea nivelului ocupării forței de muncă și creșterea economică durabilă ne-inflaționistă.

Sistemul European al Băncilor Centrale este format din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor membre UE. Structura acestora se poate obsera în următoarea figură:

Fig. Nr. 1. Structura Sistemului European al Băncilor Centrale

Sursa: Prelucrare proprie după Ovidiu Stoica, Integrare financiar-monetară europeană, Suport de curs, anul universitar 2013-2014

Misiunile de bază ale Sistemului European al Băncilor Centrale sunt următoarele:

Conturarea și punerea în practică a politicii monetare unice în zona euro;

Derularea operațiunilor de schimb valutar;

Păstrarea și gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

Asigurarea funcționării sistemelor de plăți;

Autorizarea și urmărirea emisiunii monetare în zona euro;

Promovarea controlului prudențial de către instituțiile de credit din țările membre.

Banca Centrală Europeană se asigură de îndeplinirea prin eforturi proprii a atribuțiilor transmise Sistemului European al Băncilor Centrale astfel încât acestea să fie duse la îndeplinire în conformitate cu statutul său. Acceleași competențe trebuiesc îndeplinite și de către băncile centrale naționale, bineînțeles, în limitele puterii prevăzute de acestea prin statute proprii.

Banca Centrală Europeană folosește în completarea definiției stabilității prețurilor două pespective analitice care poartă denumirea de ”cei doi piloni” (fig. Nr. 2) ca fundament pentru abordarea sa privind organizarea, evaluarea și coraborarea informațiilor relevante pentru aprecierea riscurilor la adresa stabilității prețurilor:

prima perspectivă are drept scop examinarea elementelor care condiționează ascensiunea prețurilor pe termen scurt, respectiv pe termen mediu, focalizându-se pe activitatea economică reală și pe condițiile financiare din economie;

cea de-a doua perspectivă, analiza monetară, servește în mod principal ca instrument de coroborare, dintr-o perspectivă pe termen mediu și lung a semnalelor furnizate de analiza economică.

Figura. Nr.2 Strategiile de politică monetară a Băncii Centrale Europene

Primul Coroborarea Al Al pilon doilea pilon

Rezultatelor

Sursa: Prelucrare proprie după Gheorghe M. Voinea, Finanțe Internaționale, Ed. Tehnopress, Iași, 2013

Prin abordarea bazată pe 2 piloni, reprezentată în figura de mai sus, se acordă atenția corespunzătoare diferitelor perspective în ceea ce privește formularea unei concluzii generale referitoare la aceste riscuri. Abordarea diversificată a interpretării condițiilor economice reduce riscul apariției unei erori de politică monetară cauzate de dependența excesivă față de un singur indicator, o singură prognoză sau un singur model.

Banca Centrală Europeană urmărește, din perspectiva politicii monetare oferta de monedă Euro, evoluția inflației din zona Euro, precum și influiențele anumitor factori asupra prețurilor.

SEBC are obligația de a sprijini implementarea politicilor economice generale ale UE, în măsura în care aceasta nu contravine obiectivului principal trasat.

Pentru atingerea scopurilor propuse, SEBC este guvernat de cele trei organe de decizie ale BCE și anume: Comitetul Executiv, Consiliul Guvernatorilor, Consiliul General.

Comitetul Executiv – conduce Banca Centrală Europeană cu ajutorul celor 6 membri ai săi care sunt ierarhizați în următorul mod:

un președinte (Mario Draghi-Italia în momentul acutual);

un vicepreședinte;

4 membri (Yves Mersch-Luxemburg, Peter Praet-Belgia, JÖRG Asmussen-Germania și Benoît Coeurѐ –Franța).

Membrii comitetului executiv sunt numiți de comun acord de șefii de state sau de guverne din zona euro, la recomndarea Consiliului Uniunii Europene, după consultarea Parlamentului European și a Consiliului Guvernatorilor BCE. Membrii Comitetului Executiv trebuie să fie rezidenți în țările UE participante la zona euro, să aibă autoritate și experiență profesională în domeniul monetar-bancar recunoscute. Mandatul tuturor membrilor este de 8 ani, nereînoibil.

Consiliul Guvernatorilor – Conform art. 101 din Statutul SEBC și al BCE, Consiliul Guvernatorilor este format din membrii Comitetului Executiv și din cei 18 guvernatori ai băncilor centrale din zona euro. C.G. Este organul suprem de decizie al SEBC și are următoarele responsabilități:

definirea politicii monetare a eurosistemului;

fixarea ratelor dobânzii oficiale la care sunt creditate băncile centrale;

ia decizii cu privire la obiectivele monetare internaționale;

reglementează limita rezervelor minime obligatorii;

decide asupra regulilor contabile și de informații ale operațiunilor Băncilor Centrale Naționale;

dirijarea operațiunilor valutare, vânzări/cumpărări de euro contra valută, pe piețele valutare.

Consiliul General ce-l de-al treila organ de decizie al BCE este alcătuit dintr-un președinte, un vicepreședinte la care se mai adaugă guvernatorii băncilor centrale naționale ale tuturor țărilor membre. Consiliul guvernatorilor contribuie la funcțiile consultative și de coordonare ale BCE, ca și al pregătirile în vederea unei eventuale lărgiri a zonei euro.

Cap 3.2 Criteriile de convergență nominală și reală

Conform Tratatului de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, țările din Uniunea Europeană pentru a putea intra în sistemul european de monedă unică trebuie să îndeplinească criteriile de convergență nominală și reală.

Condițiile specificate în tabelul Nr.1 au fost puse pentru a garanta urmărirea obiectivului comun de stabilitate monetară internă și internațională de către guvernele candidate la moneda unică și sunt aceleași criterii care au fost urmărite și îndeplinite de către toate statele care sunt în prezent în zona euro.

Aderarea la Uniunea Monetară a țărilor membre ale Uniunii Europene depinde de gradul de îndeplinire a criteriilor de convergență de către fiecare țară în parte.

Criteriile de convergență nominală sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul Nr.1 Lista criteriilor de convergență nominală stipulate de Tratatul de la Maastricht

Sursa: Aurel Iancu, Integrare europeană-Convergență nominaăl, p. 7

Trebuie amintit aici faptul că în Tratat nu sunt trecute căi de întoarcere de la adoptarea monedei euro. Tratatul nu are precizate posibilități ca un stat membru a Uniunii Economice și Monetare să se poată retrage și de asemenea nu sunt prevăzute nici modalitățile ca o țară care a adoptat moneda unică să fie exclusă din uniune. Toatea acestea se găsesc sub denumirea de principiul ireversabilității procesului de unificare monetară rezultate din:

Fixarea datei de 1 ianuarie 1999 ca fiind dată scadentă pentru începerea celei de-a treia etapă a UEM;

Respingerea clauzei „opting out” (clauză de optare pentru neparticiparea la zona euro), care ar fi permis unei țări să nu participe la faza finală, dar să rămână în continuare membră a Uniunii Europene (excepție au făcut Danemarca și Marea Britanie);

Modalitatea de trecere la faza a treia care era condiționată de îndeplinirea precisă a criteriilor de convergență.

Primul criteriu menționat, cel al stabilității prețurilor, este un obiectiv care se încearcă a fi atins de către multe din țările lumii, așadar condiționarea stabilității prețurilor prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene nu face obiectul unei condiții neașteptate. O astfel de condițe era necesară mai ales pentru statele din Europa Centrală și de Est care au parcurs o perioadă relativ lungă de creștere continuă a prețurilor.

Evaluările recente ale gradului de îndeplinire a acestui criteriu pentru ultimii ani în țările din Europa Centrală și de Est arată că deocamdată inflația se află sub control, în limitele aceeptate, însă este de așteptat ca integrarea europeană să contribuie la o creștere a prețurilor, mai ales în primele luni, această creștere reprezintând uniformizarea prețurilor cu media europeană.

În literatura autohtonă de specialitate afiră că pentru toate satatele noi aderate la UE prețurile au urcat în perioada imediat post-aderare. Pentru a aduce un exeplu putem lua cazul Poloniei pentru care s-a prezis o creștere a prețurilor cu 1% pe an în primii ani după aderare, însă guvernele și băncile centrale, au clarificat situația afrmând că rata inflației nu va avea o creștere semnificativă imediat după adoptarea euro.

În evaluarea cât mai corectă a unor modificări pe care le suferă prețurile după intrarea în zona euro trebuie să încludem și influiența pe care o au eliminarea taxelor vamale în relația cu UE, dar mai ales, impunerea unor noi taxe, sau creșterea celor existente deja în relațiile cu statele non-UE, în condițiile în care politica vamală acum nu mai este națională ci, din contră, trebuie adoptată cea europeană.

Cel de-al doilea criteriu menționat, și anume cel al îndeplinirii unei poziții fiscale sustenabile se referă, în esență, la 2 cerințe materializate în: 1-deficitele publice nu pot depăși 3% din PIB, și 2 -datoria publică nu poate depăși 60% din PIB.

Semnificația acestor 2 criterii de convergență bugetară este următoarea:

procentul de 60% reprezintă media raportului dintre datoria publică brută și PIB în Comunitatea Europeană în anul 1990 -an care preceda semnarea Acordului de la Maastricht- și cea a fiecărui an începând din 1985;

cifra de 3 % reprezintă deficitul necesar impus matematic pentru a stabiliza datoria la 60% din PIB, dacă rata de creștere normală este de 5%. În realitate, acest deficit corespundea situației Germaniei din anii ´80, în celelalte țări, un deficit de 3% implicând o datorie inferioară procentului de 60%. Deficitul bugetar de 3% pare să fi fost prea restrictiv pentru majoritatea țărilor.

În ceea ce privește stabilitatea cursului de schimb, Tratatul presupune ca acele țări care s-au angajat la ce-a de-a treia etapă să nu fi realizat devalorizări în timpul celor 2 ani premergători fixării parităților. Este adevărat că menținerea ratelor de schimb în limitele de fluctuație stabilite timp de 2 ani crește probabilitatea ca înainte de intrarea acestora în Uniunea Economică și Monetară să aibă loc o realiniere, astfel încât, acele țări care înregistrează o inflație în procente mai mari să poată recupera pierderea de competitivitate.

Criteriile de convergență ale ratelor dobânzii pe termen lung tind să realizeze alinierea la inflanția anticipată de către piețele financiare. Pe termen lung, ratele reflectă doi factori: echilibrul între oferta și cererea de fonduri de împrumut pe termen lung și deprecierea monetară anticipată de către agenții asupra plasamentelor lungi. Pe o piață europeană unificată a capitalurilor, în care mișcarea acestora este liberă, nu trebuie să fie o ofertă și o cerere globală de fonduri, ceea ce ar tinde să unifice ratele plasamentelor pe termen lung -singurul factor de diferențiere al ratelor pe termen lung vine de la decalajele între ratele de inflație anticipată în diferite țări. Pentru a realiza convergența ratelor pe termen lung, diferitele guverne, trebuie să demonstreze pentru piețele financiare atașamentul lor la politica de convergență a ratelor de inflație în modul în care investitorii anticipând o reducere durabilă a decalajelor de inflație acceptă să reducă, în consecință, ratele dobânzilor. Această constrângere de credibilitate pe lângă piețele financiare vine să întărească constrângerea de convergență a ratelor de inflație. Succesul U.E.M. era legat de îndeplinirea la un grad cât mai înalt de convergență a politicii macroeconomice precum și de restrângerea domeniilor de aplicare a politicilor naționale.

Gradul de îndeplinire a criteriilor de convergență nominală de către țările candidate la aderare în zona euro la momentul negocierii tratatului de la Maastricht se poate observa în tabelul următor:

Tabel Nr.2 Nivelul gradului de îndeplinire a convergenței nominale în momentul negocierii Tratatului de la Maastricht-1991

Sursa: Prelucrare proprie după Grigore Silași, Integrare monetară europeană-între teorie și politică monetară, Ed. Orizonuri Universitare, Timișoara-1998, p. 9

Se observă din tabel că în anul semnării Tratatului de la Maastricht doar 2 din țările analizate puteau să intre în U.E.M. și anume Franța și Luxemburg, însă în măsură să îndeplinească aceste condiții mai era și Germania, Danemarca, Spania și Regatul Unit. În extrema cealaltă erau Olanda, Belgia, Irlanda, Grecia, Italia și Portugalia.

Criteriile de convergență reală, spre deosebire de cele nominale, nu au impuse reguli stricte de respectat și nici nu sunt făcute referiri cu privire la acestea în documentele generatoare de efecte juridice, însă acest fapt nu trebuie să ducă la scăderea interesului îndeplinirii lor de către țările Uniunii Europene în aceeași măsură ca cea a criteriilor nominale. Lucrând cu devotament și pentru atingerea criteriilor de convergență reală, țările emergente ar putea ține pasul cu economia țărilor dezvoltate participante deja la moneda unică europeană.

Tratatul de la Maastricht menționează indirect faptul că este necesară coeziunea economică și socială pentru a elimina disparitățile dintre țări și regiuni. De aici reiese fapul că modelul european de integrare economică are ca principal obiectiv creșterea standardului de viață al cetățenilor UE în condițiile diminuării discrepanțelor din nivelul diferit al gradului de dezvoltare dintre țări.

Convergența reală presupune un înalt grad de similaritate și coeziune între statele membre ale UE care se poate evalua pe baza unormătorilor indicatori:

gradul de deschidere a economiei (acest indicator se poate calcula prin raportatrea sumei exporturilor și importurilor unei țări la PIB și exprimat în mod procentual);

ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale UE în totalul comerțului exterior al țării (ponderea exporturilor și importurilor);

structura economiei naționale –contribuția sectoarelor la crearea PIB, exprimată în procente;

nivelul PIB/cap de locuitor (exprimat la cursul nominal sau pe baza parității puterii de cumpărare).

Convergența reală ne indică necesitatea parcurgerii unui proces amplu desfășurat pe o perioadă destul de mare raporată ca întindere în timp în vederea diminuării disparităților dintre diferitele nivele ale standardului de viață din țările membre.

De asemenea, trebuie reamintit faptul că este obligatorie continuarea respectării criteriilor referitoare la deficitul public și datoria publică și după începerea celei de-a treia etapă a UEM. În acest sens, a fost adoptat Pactul de stabilitate și creștere în cadrul Consiliului European reunit la Amsterdam în luna iunie 1997.

Convergența economică a unei țări ține atât de surse interne (ca rezultat a politicilor interne promovate, în conformitate cu politicile comune), cât și comunitare (cu ajutorul politicii de coeziune). Acestea două conduc la o schimbare pe plan structural a economiei, contribuind în acest mod la încurajarea procesului de creștere economică precum și la diminuarea într-un interval de timp mai scurt a diferențelor de dezvoltare. În modelul european, politica de coeziune constituie instrumentul comunitar prin care se sprijină procesul de convergență economică. Această politică are ca rezultat o rată mai ridicată de creștere la care se adaugă modernizarea economică a statelor beneficiare. Următoarea figură surprinde corelația dintre creștere-coeziune-convergență în viziunea modelului european.

Figura Nr. 1 Sursele convergenței economice în viziunea modelului european

Sursa: Prelucrare proprie după Marius Marinaș,Convergența economică, Ed. Economică, București, 2008,p. 17

În literatura economică, noțiunile de coeziune și convergență sunt confundate, semnificația dată fiind aceea a reducerii diferenței între diferitele nivele de dezvoltare. În momentul în care se vorbește despre sursele interne ale convergenței sunt luați în vedere factorii care stipulează procesul de creștere economică. Dacă acestia produc o transformare a economiei, atunci vor influiența în mod pozitiv potențialul economiei, și prin urmare, procesul de convergență economică pe termen lung.

În opinia mea, criteriile de convergență nominală cât și cele de convergență reală au ca obiectiv principal asigurarea unor evoluții economice echilibrate și de durată în cadrul UEM concretizate în creșterea nivelului de trai al populației. Criteriile trebuie puse în practică și armonizate în așa fel încât ascensiunea mai rapidă a unei țări din uniune să nu umbrească eforturile celorlalte țări al căror ritm este mai lent, respectiv, acele state cu ritmul mai scăzut să nu propage în jurul lor turbulențe importante care să zguduie economia întregii europe.

Criza zonei euro

S-au scurs peste 13 ani de când 11 țări ale Uniunii Europene au renunțat la monedele lor naționale și au adoptat euro. Atunci țări puternice și influente din Uniunea Europeană au acceptat să renunțe la politica monetară proprie în favoarea unei politici monetare unice în zona europei. Renunțarea la suveranitatea națională prin trecerea la nivel comunitar a unor componente naționale de ordin monetar și fiscal a inclus faptul ca țări puternice și stabile să accepte lucrări de decizie ale altor țări, uneori mai slabe și mai lipsite de rezistență pe planul luptei împotriva inflației. În ochii contestatarilor monedei euro această renunțare a reprezentat pasul greșit a unor țări ca Germania, Franța, Italia. Criticile inițiale referitoare la moneda unică erau legate de lipsa unei convergențe reale între principalele economii ce urmau să adopte euro precum și absența unei uniuni politice între viitoarele țări membre ale zonei euro.

Criza prin care a trecut moneda euro a reprezentat primul său impas ca monedă multi-națională. În afara faptului că euro poate contribui la consolidarea instituțiilor Uniunii Economice și Monetare, aceasta poate genera însă și o serie de riscuri pentru care statele membre trebuie să găsească răspunsuri adecvate. Pe durata crizei economice cele mai multe dintre băncile din europa au depins de sprijinul primit de la băncile mamă. Accesul la împrumuturile Băncii Centrale Europene a fost o măsură luată de urgență în scopul menținerii solvabilității multor bănci din Grecia, Portugalia, Italia, Spania și contribuie la finanțarea altora, în timp ce dobânzile scăzute și achizițiile de obligațiuni guvernamentale au ținut sub control costurile creditelor. Cert este însă că intervenția BCE de a susține titlurile de stat ale țărilor cu datorii suverane foarte mari nu poate continua la nesfârșit fără a pune sub semnul întrebării întregul proiect al Zonei Euro din punct de vedere economic și politic. Întreaga acțiune a BCE de a susține titlurile de stat ale țărilor membre aflate în dificultate din punct de vedere financiar a depășit deja 40 de miliarde de euro și prin urmare expunerea BCE la situația din Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania este destul de mare.

Cazul Greciei ilustrează limitele decupajului între lichiditate și solvabilitate ale statului pentru țările cu monedă puternică. Până în anul 2008, Grecia făcea parte, fără vreo demarcare veritabilă, dintr-un grup de țări cu o solvabilitate mai degrabă degradată a sectorului public, fără constrângeri de lichiditate. În 2009, raporturile datoriei publice și PIB explodând.

Uniunea Monetară Europeană reprezintă un experiment unic, care se bazează pe angajamentul ferm al statelor membre. Liderii europeni au adoptat decizii instituționale în vederea realizării unei conduceri economice și financiare mai centralizate, chiar de la începutul crizei. Majoritatea statelor membre ale zonei euro au aplicat măsuri ample de reformă. Cu toate acestea, o cercetare mai amănunțită asupra politicilor economice din zona euro oferă suficiente motive de îngrijorare pentru moneda comună.

Diferanța mare între gradul de competitivitate între diferite țări ale zonei euro, îmbinată cu dimunuarea consumului în state ca Germania și Olanda, a condus la înrăutățirea dezechilibrelor înregistrate la nivelul zonei euro. Creșterea economică de care a avut parte Germania în anii 2006 și 2007 a avut ca sursă exclusivă creșterea exporturilor și a investițiilor din sectoarele orientate spre export. Mai mult, consumul Germaniei s-a micșorat în anul 2007 cu 0,5%, iar pentru anul 2008 s-a menținut constant. Chiar dacă Germania a înregistrat un surplus comercial la finalul anului 2008 ce avea o valoare în jur de 6,4% din PIB, aceasta este departe de ceea ce presa numește ”locomotiva europei”. În evidențierea diferenței între nivele de creștere economică înregistrate de țările europei, mai precis cele din zona euro, se poate spune că în ciuda surplusului înregistrat de Germania la nivelul contului curent se notează creșterea deficitelor altor țări membre ale zonei euro, explicația constând în faptul că o bună parte din exporturile Germaniei sunt destinate către celelalte țări ale europei.

Deficitele de 9,6% din PIB ale Spaniei și 14,4% ale Greciei, înregistrate la nivelul anului 2008, reflectă situația de dezechilibru în care s-a situat zona euro

Tabel Nr. 1 Nivelul balanțelor contului curent ale principalelor țări membre ale zonei euro în anul 2001 comparativ cu anul 2008

Sursa: Prelucrare proprie după Gheorghe Voinea, Angela Roman, Dan Chirleșan, 10 ani de la lansarea euro: prefacerile și viitorul monedei în contextul crizei mondiale, Ed. Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010, p.43

După cum se poate observa, de departe Grecia a avut cea mai grea situație după declanșarea crizei având nevoie de o susținere din partea europei, susținere cu care germanii nu prea au fost deacord. Germanii înțelegând, în opinia economistului Philipp Bagus în lucrarea sa intitultă Tragedia mondei euro, ”că ei se află într-un sistem complex în care au doar de pierdut”. Germanii dându-și seama că fac economii în timp ce guvernele altor țări cheltuiesc în contiunare. Putem continua aici cazul Greciei care a oferit ajutoare celor nevoiași pentru a merge în vacanță chiar și pe timp de criză. Același guvern susține un sistem public de pensii mai generos decât cel german, astfel explicânsu-se cifrele din tabelul de mai sus. În timp ce grecii primesc o pensie de până la 80% din salariul lor mediu, germanii primesc o pensie în jurului unui procent de 44%, aproape în jumătate față de greci. În timp ce grecii primesc 14 pensii pe an, germanii primesc 12 pensii pe an. Germnaii în opinia aceluiași autor menționat, Philipp Bagus, consideră salvarea Greciei o mare escrocherie.

Însă, calculele făcute au estimat că deficitele publice din zona euro aveau să scădă de la o medie de peste 6% din PIB în 2010 la puțin peste 3% în 2012. De asemenea s-a spus că în anul 2013 în zona euro și în 2014 în întreaga UE, datoria publică va atinge un nivel maxim de aproximativ 94,5 %, iar apoi ar trebui să înceapă să scadă ca procent din PIB.

Structura industrială, cea fiscală, productivitatea, competitivitatea, flexibilitatea și standardele de viață ale țărilor Uniumii Monetare Europene diferă semnificativ de la o țară la alta, înregistrând de-a lungul timpului rate diferite ale nivelului inflației. Aceste diferențe însă nu trebuie să împiedice funcționarea euro. Moneda unică europeană reprezintă în ochii contestatarilor un eșec nu din cauza structurii diferite a țărilor care o folosesc, ci pentru că ea permite redistribuiri de bogăție în beneficiul acelor state ale căror sisteme bancare împreună cu sistemele de guvernare măresc oferta de monedă într-un mod mai accelerat decât o fac celelate țări participane la zona euro. Banii sunt creați de către guverne prin deficite bugetare și prin emisiunea de obligațiuni; obligațiuni pe care Banca Centrală Europeană le acceptă drept garanție pentru noi credite, guvernele respective convertind obligațiunile în euro (bani proaspăt tipăriți). Statele care înregistrează deficite bugetare mai ridicate pot menține deficitele comerciale și pot cumpăra mărfuri de la țările exportatoare care au bugete mai echilibrate. Acest proces ilustrează tragedia bunurilor comune. O țară beneficiază din procesul de redistribuire dacă generazaă inflație într-un ritm mai alert decât altele, mai pe scurt, dacă aceasta are deficite bugetere mai mari decât celelate țări din sistem.

În zona euro rata inflației este calculată cu ajutorul mediei ponderate a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC). Componentele principale care se i-au în calcul în determinarea rezultatului sunt: alimentație, alcool, tutun (toate 3 reprezentând 19% din total), energie (11%), bunuri industrial non-energetice (29%), și servicii (41%). Rata inflației în zona euro a înregistrat în luna mai a acestui an valoarea 0,50 %. Rata medie a inflației în zona euro din 1991 până în 2014 este 2,20%.

Grafic Nr. 1 Rata inflației în zona euro (aprilie 2013 – aprilie 2014)

Sursa: http://www.tradingeconomics.com/euro-area/inflation-cpi

În țările PIIGS cauza crizei nu este dată de dezechilibrele bugetare și nici de nivelurile datoriilor publice. În intervalul anilor 1999-2007, înaintea perioadei de criză, statele care au înregistrat deficite bugetare medii mai mari de 3% din PIB au fost Greia, Portugalia, Malta și Slovacia (a se vedea figura următoare). Pragul maxim de 60% din PIB care se poate înregistra la datoria publică a fost încălcat doar de Italia și Grecia, două din cele cele 5 state ale grupului PIIGS. Italiei și Greciei li se adaugă Belgia, Franța, Cipru, Malta, Austria și Germania.(fig următoare).

Fig. Nr. 1 Deficitele bugetare medii (% din PIB) în perioada 1997-2007 și 2009-2010

Sursa: http://bancherul.ro/files/1201111231_lucian-croitoru-zona-euro-analiza-tarile-piigs.pdf

Fig. Nr. 2 Abaterea Datoriei publice de la nivelul de 60 procente din PIB în perioada 1999-2010

Sursa: http://bancherul.ro/files/1201111231_lucian-croitoru-zona-euro-analiza-tarile-piigs.pdf

Problema zonei euro este constituită de dezechilibrele externe. Una dintre asemănările țărilor PIIGS este formată tocmai din deficitele de cont curent relativ mari. Aceste deficite mărindu-și valoare în perioada 1999-2007 față de perioada 1990-1998, excepție de la acesta făcând doar Italia. (a se vedea figura următoare). Însă, tot în acelați interval de timp, s-au redus deficele lor fiscale. Aceste reduceri devenind chiar surplusuri pentru Irlanda și pentru Spania. De aici rezultă că pentru aceste state (exceptând Italia) problema adevărată care a stat la baza crizei este reprezentată de dezechilibrele de cont curent ale sectorului privat.

Fig. Nr 4 Deficitele de cont curent în zona euro în perioada 1997-2010 (%din PIB)

Sursa: http://bancherul.ro/files/1201111231_lucian-croitoru-zona-euro-analiza-tarile-piigs.pdf

Confruntarea cu dezechilibre extere în sectorul privat în Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania au fost adâncite și de faptul că au trecut la moneda euro. Trecerea la moneda unică europeană le-a făcut mai dependente pe aceste țări de costurile unitare cu forța de muncă, adică raportul dintre salariile nominale și productivitatea muncii. Ideea că productivitatea în toate țările din zona euro va înregistra un nivel asemănător nu s-a adeverit. Fig. Nr. 4 Deficitele de cont curent curent în zona euro în perioada 1990-2007

Sursa: http://bancherul.ro/files/1201111231_lucian-croitoru-zona-euro-analiza-tarile-piigs.pdf

Fig. Nr. 5 Deficitele bugetare în zona euro în perioada 1990-2007

Sursa: http://bancherul.ro/files/1201111231_lucian-croitoru-zona-euro-analiza-tarile-piigs.pdf

Dacă țările ale căror costuri unitare ale muncii au crescut relativ repede ar fi avut monede proprii, atunci acestea s-ar fi depreciat pentru a compensa creșterea prea rapidă a salariilor și creșterea realtiv lentă a productivității muncii. Exporturile ar fi fost stimulate prin deprecierea monedei, respectiv ar fi condus la reducerea importurilor, reducând astfel deficitele externe private pentru Portugalia, Spania, Irlanda și Grecia concomitent cu reducerea surplusurilor comerciale ale Germaniei și Olandei. Folosind Euro, deficitele au rămas dependente de rata de creștere a salariilor și de cea a productivității.

Modul în care a evoluat competitivitatea în țările PIIGS după introducerea euro arată un adevăr care nu convine: acele țări care înregistrau o competitivitate de un nivel scăzut când au intrat în zona euro, nu au putut ține pasul cu nivelurile de productivitate care se înregistrau în țările din nord. Din cauza îndatorărilor foarte mari în euro, pentru a deveni suficient de competitive aceste țări nu mai pot părăsi zona unică fără costuri enorme pentru ele.

Sintetizând se pote spune că una din marile probleme care a condus la aceste derapaje în zona euro este tocmai absența unui sistem fiscal comun care ar putea să absoarbă o parte din probleme, dar din păcate acest tip de instituție supranațională nu poate fi realizat în lipsa unei uniformizări politice mai mari care ar putea întări coordonarea politicilor economice.

CAP IV EURO SI ROLUL SĂU PE PLAN INTERNEȚIONAL

4.1 Rolul euro în schimburile comerciale internaționale

Piața formată de țările din Uniunea Europeană alcătuiește cea mai mare și mai integrată zonă de liber schimb din lume. Odată cu introducerea monedei euro, competitivitatea Europei a crescut, s-au multiplicat locurile de muncă, iar investitorii străini au găsit în acesta o zonă mult mai stabilă și atractivă pentru realizarea schimburilor economice, miliane de oameni depinzând de relațiiile comerciale ce sunt stabilite între UE și partenerii săi. Uniunea Europeană a ajuns prin moneda euro să joace un rol central în realizarea schimburilor comerciale internaționale, în 2012 fiind cel mai mare investitor și exportator la nivel mondial.

Moneda Euro se situează pe locul 2, după dolarul american, în ceea ce privește moneda folosită în schimburile comerciale internaționale, aceata fiind urmată de GBP și YEN.

Una din trăsăturile definitorii ale realțiilor economice internaționale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane și coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între statele independente și suverane.

Uniunea Europeană realizează schimburi comerciale cu parteneri din lumea întreagă, dar procentele cele mai însemnate la nivelul anului 2013 sunt determinate de relațiile cu următoarele state:

Tabel Nr.1 Partnerii schimburilor comerciale ai Uniunii Europene

Sursa: https://www.ecb.europa.eu/stats/html/index.en.html

În relațiile cu China structura schimburilor comerciale are următoarea formă:

În comerțul cu bunurile la nivelul anului 2013:

IMPORTURI din China în valoare de 289,7 miliarde de euro (2013);

EXPORTURI către China în valoare de 143, 9 miliare euro;

În comerțul cu serviciile la nivelul anlui 2013:

IMPORTURI din China în valoare de 18,3 miliarde de euro

EXPORTURI către China în valoare de 26, 2 miliarde de euro

Țările lumii fac schimburi între ele pentru a obține lucruri de o mai bună calitate, la un preț cât mai accesibil, sau pus și simplu nu se găsește în țara lor bunul respectiv și astfel trebuie importat dintr-o altă țară.

Realizarea schimburile comerciale internaționale depinde în mod fundamental de cursul de schimb, acesta reprezentând prețul la care se schimbă moneda unei țări în rapot cu moneda unei alte țări. Așadar, pentru bunuri importate dintr-o țară a zonei unice pentru care Romania va trebui să plătească un anumit preț pentru conversia în euro, atunci se va căuta dacă nu cumva același bun important dintr-o altă țară, non-euro, este mai ieftin și mai avantajos pentru partenerul roman din relația economică stabilită.

Volumul schimburilor comerciale ce se stabilesc între parteneri din state ce folosesc monede diferite depinde de stabilitatea cursului de schimb. Astfel, cu cât acesta este mai stabil cu atât nivelul schimburilor crește, iar în sens invers, volatilitatea cursului de schimb tinde să reducă volumul comerțului internațional. Însă, sunt specialiști care au anlizat și efectul invers, și anume dacă comerțul internațional poate condiționa volatilitatea cursului de schimb.

Din cele menționate se poate spune că între schimburile comerciale internaționale și cursul de schimb există o strânsă corelație. Așadar, relațiile economice internaționale sunt influiențate de volatilitatea cursului de schimb, iar privind din partea cealaltă se poate spune că dinamica și nivelul cursului valutar influiențează schimburile economice internaționale.

Tranzacțiile internaționale ce se stabilesc între ageți economici, state, persoane fizice, etc., au loc pa baza unor contracte semnate în monede de o credibilitate ridicată, de cele mai multe ori reprezentate de dolarul american, euro și lira sterlină, etc.

Cursul de schimb nu este însă singurul factor de influiență în ceea ce privește nivelul schimburilor comerciale dintre state, acestea putând fi influiențate și de valuta în care sunt exprimate relațiile, de conjunctura de pe piețele internaționale, de sectorul din care provin bunurile și serviciile din schimburi și de situația economico-financiară a participanților în schimburile comerciale internaționale.

Principalii factori de influiență asupra cursului de schimb sunt într-o abordare generală cerecea și orferta de valută. În literarura autohtonă de specialitatea acestor primi factori li se adaugă și rata inflației, balanța de plăți și rata dobânzii. Analizând pe scurt fiecare dintre acești factori putem spune că teoria parităților puterii de cumpărare are un rol deosebit de important în politica monetară. Unii specialiști susțin că majoritatea țărilor aleg un anumit prag al inflației astfel încât acesta să fie în concordanță cu interesele lor națilonale, lăsând cursul de schimb să oscileze pentru a compensa diferențialul inflației. În schimb, cealaltă parte a țărilor aleg să folosescă un curs fix al monedei naționale față de o monedă puternică pentru a importat în acest mod stabilitatea prețurilor.

Dacă ne axăm pe cazul României putem spune că în țara noastră rata inflației este ridicată în raport cu alte țări. Dezinfația din țara noastră a fost susținută în anii precedenți de aprecierea cursului de schimb, în condițiile majorării salariilor din sistemul bigetar și a pensiilor, și defictul bugetar, în principal, prin scăderi d eprețuri la produsele importate. Însă, în condițiile economice din momentul de față, recesiunea ajută în dimunuarea inflației, dar se poate declanșa un efect invers în condițiile în care sunt scumpite produse cu influineță în calcului inflației cum sunt cele reprezentate de cheltuiel cu energia și combustibilul. Cursul de schimb din țara noastă a fost influiențat de intervențiile venite din partea BNR care au fost un instrument utilizat în dimunarea presiunilor inflaționiste din țara noastră. Cursul de schimb din Romania nu a putut fi insensibil în fața schimborilor care au intervenit în economia reală și în piața financiară de-a lungul crizei actale, înregistrându-se, în acest mod, un trend de depreziere a leului românesc față de moneda europeană.

Trecând la următorul factor, cel al efectului balanței de plăți asupra cursului de schimb mergând tot pe cazul țării noastre se poate afrima că pe fondul crizei fianciare internaționale în România s-au diminuat importurile, dar și exporturile. În anul 2009, luna iauarie, balanța comercială a înregistrat un sold pozitiv pentru prim dată, acest lucru datorânsu-se exporturilor mai mari ca mărime și valoare decât importurile. Același lucru s-a întamplat și în anul 2013, pe fondul creșterii volumului de exporturi, susuținut, în principal, de industria auto. În anul 2012 balanța de plăți s-a încheiat însă cu un deficit de cont curent de apropare 6 milioande euro ce a fost finanțat prin ajutorul intrărilor de fluxuri financiare și de capital și din rezervele valutare de la BNR. Deficitul de cont curend s-a format, în mod exclusivist, de schimburile comerciale cu Uniunea Europeană, iar dintre aceste 50% fiind generate de relația cu zona euro după cum se poate observa și din urmărotul tabel.

Tabel nr. 1 Balanța de păți cu Uniunea Europeană și zona euro

Sursa: Banca Națională a României, www. Bnr.ro, Raportul anual 2012

Ultimul factor fundamental de influiență asupra cursului de schimb menționat, cel al modificării ratei dobânzii. Explicația ce stă la baza factorilor care determină cursul de schimb la termen este teoria parității ratelor dobânzii. Acestă teorie, afiră în esență, că cursul la termen al unei monede față de altă monedă depinde de ratele dobânzii corespunzătoare scadenței respective, mai precis, de ratele relative ale dobânzilor (diferențiarul dobânzilor) din țările în cazuă.

În Romania,, pe fondul crizei financiare care a afectat întreaga lume, s-a manifestat o diminuare a încrederii în competențele pieței financiare ce a u avut efecte în ceea ce privește deprecierea monedei naționale. Din 2007 leul românesc a cunoscut o depreciere masivă față de moneda unică europeană până la finele primului trimestru din anul 2009, în ciuda creșterii ratelor de dobândă. Creșterea ratelor dobânzii de politică monetară pe perioada crizei de la nivelul de 7% la 10,25% în luna august a anului 2008, a fost însoțită de creșterea ratelor de dobândă la nivelul întregului sistem financiar. Diminuarea ratei dobânzii de politică monetară până la pragul de 4,25% în anul 2013, se pare că nu este suficientă pentru a contracara contracția activității de creditare.

4.2 Rolul euro în rezevele internaționale

După 10 ani de la introducerea oficială a monedei euro (1 ianuarie 1999) în cercurile financiare europene și internaționale, dar și în literatura de specialitate occidentală, opiniile și comentariile privind locul și rolul monedei unice în cadrul relațiilor internaționale abundă în aprecieri positive. "Bilanțul" după mai bine de 10 ani de la introducerea oficială a euro, în opinia majorității specialiștilor în domeniu, evidențiază următoarele evoluții ale monedei:

În opinia specialiștilor, euro reprezintă, în prezent, mai întâi moneda unică a Zonei euro, apoi moneda comună a Uniunii Europene și a altor zone învecinate geografic, cu perspective certe de a rivaliza dolarul pe plan mondial într-o perioadă nu prea îndepărtată. Alan Greenspan, fostul președinte al Sistemului Federal de Rezerve al S.U.A, sceptic înainte de 1999, se arată acum admirativ în memoriile sale: "este o realizare extraordinară și eu sunt încă uimit de ce au reușit să facă în final colegii mei europeni".

Experții comunitari consideră că țările din Europa Centrală și de Est membre ale U.E înregistrează o credibilitate monetară și financiară sporită ca urmare a angajamentelor asumate de adoptarea euro, făcând monedele lor mai atractive, sporinduși capacitatea lor de împrumut pe piețele europene, atrăgând un volum mai mare de capitaluri străine și valorificând mai bine activele lor bursiere sau imobiliare. Moneda euro se afirmă tot mai pregnant, ca o prelungire naturală a pieței interne unice, acesta jucând rolul de adevărat scut, protejând țările membre de numeroase șocuri valutare ce au avut loc după anul 2000. Moneda unică a conferit guvernelor țărilor membre ale Zonei Euro mai multă libertate de acțiune și, totodată, mai multă responsabilitate.

Excedentele balanțelor de plăți curente ale unor țări membre compensează deficitele altora fără dezordine monetară și fără consecințe negative asupra nivelului ratei dobânzilor. Succesul adoptării euro, respectiv bilanțul pozitiv al celor 10 ani de existență, a făcut din euro a doua monedă utilizată pe plan internațional, marginaliznd de lira sterlină, francul elvețian și yen-ul, deoarece peste 80% din ansamblul tranzacțiilor și operațiunilor internaționale (comerț,

 plasamente, rezerve valutare) sunt efectuate în dolari sau euro. Această poziție deținută de moneda euro reflectă puterea economică a Zonei Euro, aflată pe locul secund pe plan mondial, dupa S.U.A. Existența și experiența Zonei Euro poate astfel constitui un punct de reflecție și referință în vederea reorganizării sistemului monetar și financiar internațional.

Monedă de rezervă este denumirea dată unei valute străine deținute de un guvern ca o parte a rezervelor sale valutare, utilizată pentru finanțarea comerțului internațional. O astfel de valută trebuie să aibă patru caracteristici:

să aibă o valoare stabilă;

să aparțină unei țări care joacă un rol semnificativ în comerțul mondial;

să existe o piață valutară viabilă, pe care valuta respectivă să poate fi schimbată și

să fie liber convertibilă.

Rolul internațional al euro se referă la utilizarea acestei monede pe piețele mondiale și de către rezidenți ai țărilor din afara zonei euro. Aceștia din urmă pot utiliza euro, de exemplu, în operațiunile de plăți sau tranzacțiile pe piețele financiare derulate cu rezidenți ai zonei euro sau cu alți nerezidenți. În special, euro este utilizat de sectorul oficial al mai multor țări din afara zonei euro ca monedă de rezervă sau ca ancoră monetară.

BCE are o orientare neutră în ceea ce privește utilizarea euro pe plan internațional, respectiv nici nu împiedică, nici nu favorizează utilizarea monedei în afara zonei euro, considerând că această utilizare este, în mare parte, rezultatul forțelor pieței.

Tabel Nr. 3 Compoziția rezervelor valutare oficiale

Sursa: http://eu-forex.eu/ro/forex/rezerve-valutare.html

Comparând situația actuală cu cea din momentul adoptării monedei unice, ascensiunea monedei europene este vizibilă în mod clar, în defavoarea yenului japonez și a dolarului american.

Studiu de caz asupra condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească România pentru adoptarea monedei EURO

Toate țările noi care au aderat la Uniunea Europeană se străduie să îndeplinească cât mai curând și într-un mod cat mai eficient și bazat pe teorii economico-financiare sustenabile criteriile de convergentă nominale și reale stabilite la Maastrich pentru a putea trece la moneda unică europeană.

România este una dintre aceste țări care de la 1 ianuarie 2007, data la care a aderat la Uniunea Europeană, face tot posibilul să respecte angajamentele asumate prin Tratatul de Aderare pentru a intra în zona euro. Pentru aceasta sunt necesare eforturi uriașe din partea statului, a Băncii Centrale Naționale, dar și din partea populației, de ce nu, în ceea ce privește stabilirea nivelurilor performante în domeniul politicii fiscale, politicii ratelor de schimb, deficitului bugetar, datoriei publice și garadului de dezvoltare al economiei reale. Prima condiție spre aderare este deja bifată, și anume aceea ca țara candidată să facă parte din Uniunea Europeană.

Criteriile de convergență care sunt necesare a fi îndeplinite de către România pentru a renunța la RON în favoarea EUR se clasifică în criterii monetare și criterii bugetare de convergență, iar instituirea lor, deși criticată în literatura de specialitate, a stat la baza creării actualei monede unice, demonstrându-și puterea prin efectele benefice pe care le are în stabilitatea și solidaritatea monedei unice europene.

Criteriile de convergență reprezintă testul economic de evaluare a stadiului de pregătire a unei economii, a României în cazul de față, pentru a participa la cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare.

După ultimile evaluări, România încă nu este pregătitiă pentru euro, termenul de aderare fiind stabilit în ultimă instanță pentru data de 1 ianuarie 2019, după ce a fost amânată data de intrare în zona euro la 1 ianuarie 2015 ce avea să fie semnată în cursul acestui an. Specialiștii în domeniu susțin că această dată (n.r. 1 ian 2019) este ambițioasă și în același timp mult mai realistă decât precedenta.

Din totalul de cinci criterii de convergență nominală necesare a fi îndeplinite pentru aderare, Romania mai are de lucrat la 2 dintre ele și anume la criteriul ratei inflației și cel al stabilității cursului de schimb, îndeplinindu-le pe cele referitoare la nivelul datoriei, cel al deficitului și ratele dobânzilor pe termen lung și, parțial pe cel al calității economice.

În următorul tabel se poate observa evoluția gradului de îndepliire de către România a criteriilor de convergență nominală stabilte prin Tratatul de la Maastricht.

Tabel Nr. 1 Gradul de îndeplinire de către Romania criteriilor de convrgență nominală

Sursa: Prelucrare proprie după Raportul de convergență al Băncii centrale Europene din luna iunie 2014

În anii 2000 iflația cunoștea valori foarte mari,urmând ca până în anul 2007 rata media anuală a acesteia să scadă, iar din 2007 aceasta și-a reluat trendul ascendent.

Până în anul 2009 inflația nu a cunoscut oscilații forte mari, râmânând însă la un nivel destul de ridicat. Din 2009 aceasta a început iarăși să scadă ajungând până la niveluri minime de 3,4% și 3,2% în 2012, valori namaiînregistrate până atunci. Inflația a fost marcată într-un mod însemnat în acea perioadă de costurile unitare cu forța de muncă (pe măsură ce șomajul a cunoscut o nouă intensificare și dinamica salariilor a înregistrat o atenuare considerabilă, ritmul de creștere a costurilor unitare cu forța de muncă s-au restrâns de la 22,9% în anul 2008 la 2,5% în anul 2013) și de șocurile puternice și succesive de natura ofertei (inclusiv majorarea cotei TVA în anul 2010 de la 19% la 24%).

În următoarea reprezentare grafică se poate observa situația României în momentul actual în ceea ce privește nivelul inflației în comparație cu țintele propuse.

Grafic Nr. 1 Previziuni privind evoluția inflației

Sursa: http://www.bnro.ro/Raportul-asupra-inflatiei-3342.aspx

La sfârșitul trimestrului IV al anului 2013, rata anuală a inflației IPC a atins un minim istoric (1,55%), coborând până la limita inferioară a intervalului de variație de ±1 % al țintei de 2,5%.

Scenariul de bază al proiecției macroeconomice plasează rata anuală a inflației IPC la limita superioară a intervalului de variație din jurul țintei centrale, respectiv la 3,5% la sfârșitul anului curent și la 3,2% la finele anului 2015. Traiectoria inflației anuale IPC este marcată de un salt semnificativ în trimestrul III al anului curent, aproximativ 1,6%, pe fondul majorării accizelor la carburanți. În același timp, rata medie anuală a inflației se va situa, pe întregul interval de proiecție al anului în curs între un minim de 1,5% și un maxim de 3,2 %.

În ceea ce privește cursul valutar, denumit și curs de schimb sau rată de schimb, acesta expimă raportul valoric dintre monede. Problematica cursului de schimb prezintă un real interes atât în plan teoretic, cât și în activitatea practică, datorită implicațiilor sale asupra schimburilor internaționale și asupra economiei reale. Comisia Europeană efectueză o dată la 2 ani un raport asupra criteriilor de convergență îndeplinite de România, iar în ultimul raport efectuat la categoria stabilitatea cursului de schimb CE a notat o depreciere a leului românesc în raport cu euro de 1,9% în ultimii 2 ani (de la ultimul raport).

Grafic Nr. 2 Cursul de schimb RON/EURO (PROGNOZĂ)

Sursa: EURO ADOPTION – THE ILLUSION OF THE MONETARY INTEGRATION OF ROMANIA, Cristina Duhnea, Silvia Ghita-Mitrescu, Diane Paula Corina Vancea

Regimul de curs de schimb din România este controlat, administrat, pentru a menține rata de schimb într-o zonă de echilibru și pentru a evita volatilități foarte mari. Guvernatorul BNR spunea că intervalul de echilibru urmărit ar fi de plus/minus 5%. În aceste condiții, modificări de curs de 1-2% sunt normale, susținând că acestea „sunt de natură să bonifice sau să penalizeze anumite mișcări". În anul 2014 comparat cu anul 2013 evoluția cursului de schimb este  mai volatilă. Acesta ar putea să oscileze într-o bandă destul de largă cuprinsă între 4,35 RON/EUR și 4,65 RON/EUR, iar pentru sfârșitul anului majoritatea prognozelor indică un curs cuprins în intervalul 4,35-4,55 lei/euro.

În ceea ce privește ratele dobânzilor pe termen lung analizate în procesul îndeplinirii criteriilor de convergență de către țările din Europa Centrală și de Est angajate la îndeplinirea acestora după aderarea la Uniunea Europeană, printre care și România, deși afectate de criza financiară globală, au făcut modificări în ceea ce privește rata dobânzii pe termen lung. În următoarul grafic se poate observa că dintre Ungaria, România, Polonia și Bulgaria doar Ungaria a reușit să obțină o creștere a acestui indicator, celelate țări, inclusiv România, au înregistrând o scădere ușoară a acestuia după anul 2009.

În România, ratele dobânzilor pe termen lung au fost afectate de evoluțiile economice nefavorabile, în timp ce Ungaria a suportat, în plus, consecințele percepției investitorilor în raport cu politicile guvernamentale aplicate. În perioada analizată, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 7,3% în România și la 8,0% în Ungaria. Diferențialele de dobândă față de media zonei euro au fost de aproximativ 2,8%, în medie, în cazul României.

Grafin Nr. 3 Ratele armonizate ale dobânzilor pe termen lung în scopuri de evaluare a convergenței

Sursa: EURO ADOPTION – THE ILLUSION OF THE MONETARY INTEGRATION OF ROMANIA, Cristina Duhnea, Silvia Ghita-Mitrescu, Diane Paula Corina Vancea

În prezent, România face obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența unui deficit excesiv. În anul 2011, România a înregistrat un deficit bugetar de 5,2% din PIB, valoare net superioară celei de referință de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB s-a situat la 33,3%, fiind net inferioară valorii de referință de 60%.

Pentru anul 2012, Comisia Europeană a prognozat o scăderea deficitului bugetar la 2,8% din PIB și majorarea ponderii datoriei publice în PIB la 34,6%.

Analizând criteriile de economie reală, România înregistrează o evoluție în sens pozitiv a Produsul Intern Brut, ceea ce reprezintă definiția creșterii economice. Acesta a înregistrat o majorare de 3,8% în primul trimestru al acestui an comparativ cu primul trimestru din anul 2013 acest rezultat fiind chiar cel mai mare avans înregistrat în Uniunea Europenă. Este al doilea trimestru consecutiv cand România are cea mai mare creștere economică din Europa depășind țări ca Cehia, Franța chiar și Olanda, a cărei economie a înregistrat chiar o contracție de 1, 4%.

Tagel Nr. 1 Ritmul mediu anual de creștere a PIB în perioada 2009-2013 (%)

Sursa: Prelucrare proprie după Programul de convergenșă 2014-2017 publicat de Guvernul Românie

Cel mai probabil Romania va beneficia de intrarea în UEM, datorită rezultatelor încurajatoare obținute de către țara noastră în ultimii ani în urma analizei nivelului inflației, a costurilor de tranzacție precum și a ratelor de dobândă. Totuși, o întrebare relevantă este dacă România trebuie să se aștepte și la costuri ridicate din aderarea la Uniunea Economică și Monetară. Teoria Zonelor Optime Monetare, dezvoltată inițial de Mundell(1961) subliniază importanța pe care o are sincronizarea între ciclurile economice ale țărilor membre ale unei uniuni monetare în a contracara efectele negative ale pierderii politicii monetare proprii. Dacă ciclurile economice ale unei țări sunt intens corelate cu ciclurile agregatului pentru Zona Euro, atunci politica anticiclică aplicată de Banca Centrală Europeană va putea substitui fără probleme prea mari politica monetară a BNR. Mai mult, sincronizarea are implicații importante și pentru abilitatea de a implementa o politică monetară comună.

Unul dintre cele mai importante și necesare lucruri acum pentru România este acela de a recupera decalajele în domeniul economiei reale pentru a asigura succesul adoptării monedei unice. Robert Mundell, laureat al premiului Nobel în economie, a demonstrat într-un articol că adoptarea monedei euro într-un moment nepotrivit poate avea urmări mai mult negative decât pozitive.

Dacă România nu va înregistra o creștere în ceea ce privește competitivitatea economică nu va putea face față cu brio schimbărilor aduse de moneda euro și astfel se va confrunta cu mari probleme și decalaje așa cum au întâmpinat Portugalia, Spania și Grecia. Creșterea economică trebuie să aibă loc fără o zguduire a valorilor înregistrate de deficitul bugetar, deficitul de cont curent și inflație. Toate acestea având valoarea de 2% la sfârșitul anului 2013, iar creșterea economică care a avut o valoare tot de 2% trebuie să crească fără ascensiunea celorlalte valori.

Bibliografie:

1.Adrian Tănase, Economie Mondială, Ed. Eftimie Murgu, Reșița, 2010

Webografie:

http://www.capital. ro/romania-a-avut-cea-mai-mare-crestere-economica-din-ue.ht

http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/romania-vrea-sa-treaca-la-euro

http://www.businessmagazin.ro/analize/servicii-financiare/cum-vad-bancherii-evolutia-cursului-leu-euro-in-2014-12099210

http://ceocebc.ipe.ro/rjef/rjef4_10/rjef4_10_2.pdf

http://www.ecb.europa.eu/stats/exchange/eurofxref/html/eurofxref-graph-ron.en.html

http://www.bnro.ro/Raportul-asupra-inflatiei-3342.aspx

www.ecbhistoryrolefunctions2006ro.pdf

http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/romanian/C23/

http://bancherul.ro/files/1201111231_lucian-croitoru-zona-euro-analiza-tarile-piigs.pdf

http://www.currencysolutions.co.uk/euro/euro-exchange-rate-trend-against-the-us-dollar

http://eu-forex.eu/ro/forex/rezerve-valutare.html

Articole de specialitate:

1.Colecția ” Biblioteca Băncii Naționale” România în Uniunea Europeană-oportunități și provocări- Editura Enciclopedică, București;

2. Notă privind Raportul de Convergență al Băncii centrale Europene;

3. Euro adoption – the illusion of the monetary integration of romania, Cristina Duhnea, Silvia Ghita-Mitrescu, Diane Paula Corina Vancea;

4. BNR, Raport asupra inflației, Februarie 2014;

5. Doctorand -Garbriel Cătălin Șopandă, Crize financiare: cauze, politici și răspunsuri ale politicilor monetare, (coordonator știintific Mugur Constantin Isărescu);

6. Ionela Bălțătescu, Criza datoriilor publice din zona euro:intervenția BCE prin cumpărarea de obligațiuni guvernamentale ale țărilor membre și crearea Mecanismului European pentru Stabilitate Financiară", Revista de economie mondială, Vol. 2, No. 1/2010;

7. Apostoaie Constantin Marius, Adoptarea monedei euro de către Romania.. în 2014?

8. Alan Greenspan – The Age of Turbulence: Adventures in a New World", Penguin Press, septembre 2007, New York

Bibliografie:

1.Adrian Tănase, Economie Mondială, Ed. Eftimie Murgu, Reșița, 2010

Webografie:

http://www.capital. ro/romania-a-avut-cea-mai-mare-crestere-economica-din-ue.ht

http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/romania-vrea-sa-treaca-la-euro

http://www.businessmagazin.ro/analize/servicii-financiare/cum-vad-bancherii-evolutia-cursului-leu-euro-in-2014-12099210

http://ceocebc.ipe.ro/rjef/rjef4_10/rjef4_10_2.pdf

http://www.ecb.europa.eu/stats/exchange/eurofxref/html/eurofxref-graph-ron.en.html

http://www.bnro.ro/Raportul-asupra-inflatiei-3342.aspx

www.ecbhistoryrolefunctions2006ro.pdf

http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/romanian/C23/

http://bancherul.ro/files/1201111231_lucian-croitoru-zona-euro-analiza-tarile-piigs.pdf

http://www.currencysolutions.co.uk/euro/euro-exchange-rate-trend-against-the-us-dollar

http://eu-forex.eu/ro/forex/rezerve-valutare.html

Articole de specialitate:

1.Colecția ” Biblioteca Băncii Naționale” România în Uniunea Europeană-oportunități și provocări- Editura Enciclopedică, București;

2. Notă privind Raportul de Convergență al Băncii centrale Europene;

3. Euro adoption – the illusion of the monetary integration of romania, Cristina Duhnea, Silvia Ghita-Mitrescu, Diane Paula Corina Vancea;

4. BNR, Raport asupra inflației, Februarie 2014;

5. Doctorand -Garbriel Cătălin Șopandă, Crize financiare: cauze, politici și răspunsuri ale politicilor monetare, (coordonator știintific Mugur Constantin Isărescu);

6. Ionela Bălțătescu, Criza datoriilor publice din zona euro:intervenția BCE prin cumpărarea de obligațiuni guvernamentale ale țărilor membre și crearea Mecanismului European pentru Stabilitate Financiară", Revista de economie mondială, Vol. 2, No. 1/2010;

7. Apostoaie Constantin Marius, Adoptarea monedei euro de către Romania.. în 2014?

8. Alan Greenspan – The Age of Turbulence: Adventures in a New World", Penguin Press, septembre 2007, New York