Etapele Integrarii Monetare Europene

CUPRINS

Introducere

I Etapele integrării monetare europene

1.1. Primele forme de cooperare monetară europeană

1.2. Planul Barre

1.3. Raportul Werner

1.4 Șarpele Monetar

1.5. Sistemul Monetar European

1.6. Tratatul de la Maastricht

1.7. Uniunea Economică și Monetară

II Euro-moneda europeana

2. 1. Euro-zonă monetară optimală?

2.2. Avantajele aduse de Euro

2.3. Opinii împotriva introducerii monedei unice

2.4. Banca Centrală Europeană- Pivotul Uniunii Monetare Europene

III Euro-monedă internațională

3.l. Funcțiile unei monede internaționale

3.2.Utilizarea internațională a euro

3.3. Competiția euro – dolar

IV Studiu de caz

Perspectivele aderării României la Uniunea Monetară

4. 1. România și drumul spre UE

4.2. Exigențe economice și monetare ale adoptării Euro de către România

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

Introducere

In domeniul științei economice, termenul de "integrare" a fost folosit pentru prima dată în corelație cu organizațiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacții între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în relație a furnizorilor cu utilizatorii și pe una orizontală referitoare la înțelegerile între competitori. În sensul de combinare a unor economii naționale distincte, termenul are un istoric relativ scurt în literatura de specialitate. Încercarea de a găsi momentele de început ale termenului "integrare economică" în accepțiunea pe care o vom folosi, arată că în literatura economică de referință el nu apare înainte de anii 1940.

Istoria integrării monetare europene nu începe imediat după cel de-al doilea război mondial, dar cu toate acestea, anii imediat postbelici sunt considerați de analiști punctul natural de pornire pentru analizele articulate ale dezvoltării integrării monetare ca și componentă a unui proces mai amplu. Acest proces devine necesar pentru că acea perioadă se definea ca etapă de minimum în integrare și coincidea cu demersurile de integrare a piețelor mărfurilor și factorilor de producție.

Din punct de vedere economic, integrarea este un proces. Prin intermediul său, două sau mai multe piețe naționale, anterior separate și de dimensiuni unitare, estimate ca puțin adecvate, se unesc pentru a forma o singură piață comună, de dimensiuni mai eficiente. Pentru a se atinge acest obiectiv este necesar a se realiza o serie de acțiuni de ajustare a structurilor naționale, cu scopul de a se ajunge cu minimul de cost social la spațiul ce se pretinde a se integra. Aceasta impune, în mod normal, o perioadă de tranziție, mai mult sau mai puțin lungă, cu scopul de a se realiza adaptările necesare. Perioada tranzitorie este o etapă de integrare, în cadrul căreia, pornind de la un anumit stadiu, se impune, în mod practic, ca necesară, transferarea unei părți a suveranității naționale către unele instituții comune, care dobândesc odată cu aceasta un caracter supranational.

Pentru a se ajunge la o adevărată integrare economică este necesară o bază ce constă într-o politică supranațională. Drept urmare, procesul integrării economice impune o coordonare politică mai strânsă, care, la sfârșit, nu poate să ducă decât la o integrare politică. De aici a descins și eroarea multor economiști, care au gândit că se poate extinde procesul de integrare economică fără implicații politice și, de asemenea, eroarea unor oameni politici care au susținut a priori unuiunea politică, rară să aibă în vedere că, în bună parte, această uniune se realizează zi de zi, de fiecare dată când se impun decizii comune asupra problemelor economice importante.

Această lucrare își propune în primul rând să ofere o mai bună înțelegere asupra integrării economice și monetare, a realizării acesteia, a factorilor care au influențat-o, perioadelor de-a lungul cărora s-a succedat, participanții la proces împreună cu statistici și perspective de viitor. In al doilea rând se analizează importanța efectuării de cercetări exacte pentru a realiza o bună cunoaștere a fenomenelor economice care au avut loc, astfel încât să se poată lua decizii benefice și teoretizarea să își găsească în mod frecvent un corespondent în practică. De mobilitatea și dinamica evoluțiilor economice depind soarta întregii vieți, atât individuale cât și naționale sau internaționale. De aceea lucrurile semnificative trebuie particularizate și să capete formă, să se materializeze în dauna celor nesemnificative care să aibă o pondere din ce în ce mai redusă.

În primul capitol, lucrarea redă o descriere etapizată a principalelor momente ale integrării monetare europene, începând de la primele forme de cooperare monetară, până la stadiul cel mai avansat al integrării și anume Uniunea Economică și Monetară. In ceea ce privește dinamica procesului de integrare, se poate afirma că traiectoria acestuia a fost deseori perturbată de disparități le manifestate la nivelul statelor comunitare, care au estompat posibilitatea de creare a unui tot unitar.

Capitolul al doilea încearcă să ofere o viziune de ansamblu asupra naturii și implicațiilor pe care le presupune moneda europeană, avantajele și dezavantajele acesteia, precum și rolul de pivot al Băncii Central Europene. Totodată, se dorește soluționarea dilemei dacă euro este o zonă monetară optimală. Având în vedere acele disparități menționate anterior, se poate concluziona faptul că statele membre nu au atins încă stadiul optimalității. Uniunea monetară este cea mai evoluată formă de integrare pusă în practică până în prezent. Aceasta presupune, pe lângă piața comună, o armonizare și o coordonare a politicilor economice naționale și de asemenea eliminarea discriminărilor determinate de neconcordanța politicilor naționale. Dincolo de aspectul general economic, presupus de uniune economică, uniunea monetară presupune o monedă unică și un curs valutar relativ stabil.

In cadrul capitolului III, atenția este focalizată asupra funcțiilor euro în calitate de monedă internațională, precum și utilizarea acesteia în relațiile internaționale. Un alt aspect important este acela al sublinierii competiției euro-dolar la nivel mondial, deși ponderea pe care dolarul o deține în tranzacțiile internaționale rămâne superioară ponderii euro.

În finalul lucrării, regăsim un studiu de caz asupra situației în care se află Romînia cu privire la perspectivele aderării sale la Uniunea Monetară. Pentru a putea face parte din rândul statelor care au adoptat moneda euro, se necesită îndeplinirea criteriilor de convergență prevăzute în Tratatul de la Maastricht, care până în prezent nu sunt total respectate. Deși ratele dobânzilor pe termen lung, datoria publică și fluctuațiile cursului de schimb se înscriu în limitele prevăzute în tratat, există anumite dificultăți în ceea ce privește nivelul inflației și deficitul bugetar, însă perspectiva se arată a fi una favorabilă.

Integrarea monetară europeană a fost o opțiune ambițioasă dar, în același timp, și absolut necesară. Ea reprezintă consecința ineluctabilă a integrării comerciale, productive și financiare. Lumea începutului de nou mileniu dorea să fie bipolară monetar și tripolară economic. Globalizată și mondializată, economia viitorului mileniu va avea alte legi și o altă dinamică. Intrarea "în joc" nu este opțională, iar regulile le vor face cei puternici nu cei mulți. În expresia ei cea mai sintetică, integrarea monetară se reduce la instituirea și utilizarea de către membrii uniunii monetare a monedei unice, care înlocuiește monedele naționale.

Dacă moneda unică definește integrarea monetară, aceasta din urmă la rândul ei este consecința integrării comerciale și financiare, fundalul celei productive în viitor. Moneda este un fenomen macroeconomic și prin aceasta un fenomen politic. Integrarea monetară este, prin esența ei, o integrare din perspectivă politică. în practică, atingerea unui asemenea obiectiv presupune o serie de etape și procese, un ansamblu de măsuri care, luate împreună, dau contur unei adevărate constituții monetare, pe baza căreia va funcționa spațiul monetar ce se va crea. Conturul unei asemenea constituții monetare 1-a dat Tratatul asupra Uniunii Economice (Tratatul de la Maastricht). Integrarea monetară relevă două categorii de probleme: oportunitatea unei monede unice, în funcție de avantajele și dezavantajele instituirii acesteia și modul concret de realizare a Uniunii Monetare.

Instituirea monedei unice înseamnă asigurarea stabilității prețurilor, garantată printr-o bancă centrală europeană și diminuarea costurilor întreprinderilor, ca urmare a eliminării cheltuielilor cu tranzacțiile de schimb și a variației trezoreriei în devize. Acest proces semnifică totodată și condiții mai bune de finanțare pentru întreprinderi și gospodării, ca urmare a unei politici monetare independente, perfecționate și a unor deficite bugetare reduse și reglate. O lărgire deosebită a debușeelor pentru rețelele bancare permite o mai bună repartizare a riscurilor. în plus, sunt reduse la minim incertitudinile în politica de investiții și în stimularea creșterii și ocupării, asigurând perfecta funcționare a pieței unice și greutatea monetară pentru Uniune, în raport cu greutatea specifică în economie și comerț mondial, cu diminuarea sensibilă a efectelor riscurilor externe.

I Etapele integrării monetare europene

1.1. Primele forme de cooperare monetară europeană

Unificarea monetară în spațiul european a cunoscut în evoluția sa diferite forme care au corespuns diferitelor etape de dezvoltare economică, monetară, plecând de la uniunile, blocurile și zonele monetare constituite începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și ajungând la uniunea monetară așa cum s-a structurat în prezent.

Până în anul 1944, anul creării sistemului monetar internațional, relațiile monetare s-au derulat pe baze bilaterale, fără existența unor reglementări concrete, adoptate expres de majoritatea țărilor. Au existat totuși, unele încercări de reglementare internațională a acestor relații sub formă de uniuni și blocuri monetare, acestea din urmă transformându-se în zone monetare.

Meritul promovării începutului de integrare economică europeană a revenit lui Jean Monnet, secretar adjunct al Societății Națiunilor, care a considerat că pacea Europei trebuie susținută de o uniune economică. în mai 1950, un alt om politic francez, Robert Schuman, ministru de externe, lansează propunerea de a se uni cele două ramuri strategice, a cărbunelui și oțelului, ale Franței și Germaniei și de a le plasa sub o autoritate comună. Propunerea s-a trasformat, în aprilie 1951 în Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat de către șase state: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. în același an în luna iulie tratatul a intrat în vigoare, fiind prima organizație condusă de un organism supranational, respectiv înalta Autoritate cu sediul la Luxemburg.

Un prim pas în conturarea procesului de integrare a fost crearea Uniunii Europene de Plăți (UEP) de către Organizația pentru Cooperare Economică Europeană în urma unui acord semnat la 1 iulie 1950, în contextul în care comerțul exterior european se desfășura numai în dolari SUA (monedele țărilor participante nefiind convertibile). în condițiile unor economii europene încă în dezvoltare, pe fundalul unui volum de exporturi încă nesatisfăcătoare și a unor nevoi de import încă foarte mari, lipsa rezervelor valutare genera dificultăți în schimburile comerciale, reduse de multe ori la barter (schimb marfă contra marfă). UEP urma să țină evidența schimburilor comerciale efectuate în barter, transferul sumelor datorate în urma compensărilor realizându-se la sfârșitul fiecărei luni. Acest mecanism de compensare a permis dezvoltarea spectaculoasă a comerțului exterior intra-european, pe baze multilaterale.

Având în vedere limitele inerente barterului, chiar în această formă instituționalizată, câțiva ani mai târziu, la 5 august 1955, mai multe state europene semnează Acordul Monetar Eupean se desfășura numai în dolari SUA (monedele țărilor participante nefiind convertibile). în condițiile unor economii europene încă în dezvoltare, pe fundalul unui volum de exporturi încă nesatisfăcătoare și a unor nevoi de import încă foarte mari, lipsa rezervelor valutare genera dificultăți în schimburile comerciale, reduse de multe ori la barter (schimb marfă contra marfă). UEP urma să țină evidența schimburilor comerciale efectuate în barter, transferul sumelor datorate în urma compensărilor realizându-se la sfârșitul fiecărei luni. Acest mecanism de compensare a permis dezvoltarea spectaculoasă a comerțului exterior intra-european, pe baze multilaterale.

Având în vedere limitele inerente barterului, chiar în această formă instituționalizată, câțiva ani mai târziu, la 5 august 1955, mai multe state europene semnează Acordul Monetar European (AME), prin care se angajau ca băncile lor centrale să mențină pe piață cursul monedelor naționale față de dolarul american într-o marjă de fluctuație față de o paritate redusă de la ±1% la ±0,75%. Acordul, conceput să înlocuiască UEP, a fost aplicat începând cu 27 decembrie 1958, amânarea aplicării sale fiind dictată de necesitatea esistenței convertibilității depline a monedelor naționale participante.

În cadrul Consiliului European de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, s-a ajuns la un acord care propunea trecerea la o uniune economică și monetară până în anul 1980, pentru a crește gradul de integrare și cooperare în plan politic.

"Actul Unic European" reprezintă una din cele mai importante reforme ale Comunității, care conține un program prin care s-a fixat un obiectiv prioritar, s-a propus o metodă de acțiune și s-au definit instrumentele necesare realizării sale. Obiectivul prioritar a fost de a crea o piață fără frontiere, Piața Unică, cu scopul de a reîntări competitivitatea europeană prin stimularea întreprinderilor pe calea concurenței și creșterea economică prin dezvoltarea schimburilor. Piața internă va implica un spațiu fără frontiere interne, în care să fie garantată libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

În vederea consolidării și diversificării procesului de integrare europeană, pentru depășirea stadiului Uniunii Vamale și Politicii Agricole Comune, se prevedea realizarea Uniunii Economice și Monetare pe baza Sistemului Monetar European, a concertării politicilor comune din diverse domenii și apropierii structurilor instituționale, iar prin aceasta, Uniunea Europeană să se adapteze la mutațiile ce au loc în economia mondială.

Prin Actul Unic European s-a stabilit un calendar precis, data finală de realizare a pieței interne fiind 31 decembrie 1992, și s-au pus la dispoziție mijloacele instituționale necesare, în primul rând prin instituirea votului prin majoritatea calificată în Consiliul Ministerial. Principiul recunoașterii reciproce a fost substituit printr-un sistem deschis, compatibil între statele membre, cu scopul de a face reală libera circulație a mărfurilor și a serviciilor. Controalele mărfurilor la frontieră au dispărut progresiv și destul de rapid. Progresele realizate în recunoașterea dreptului de stabilire și echivalarea diplomelor, precum și libera circulație în spațiul comunitar au stimulat mobilitatea lucrătorilor și apropierea între cetățenii țărilor respective. în plus, prin procedura numită de "cooperare "a sporit puterea Parlamentului European și s-a extins aria deciziilor ce pot fi luate cu majoritate calificată și nu cu unanimitate.

În 1956, miniștrii de externe ai celor șase membri au început negocierile concrete, iar după un an, la 25 martie 1957, șefii de stat și de guvern din țările membre ale CECO s-au întâlnit la Roma unde s-au semnat tratatele de constituire ale Comunității Economice Europene (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), considerate împreună cu cel privind crearea CECO, Carta Europei Comunitare.

Obiectivul principal al Tratatului de la Roma a fost crearea unei organizații cu personalitate proprie, Comunitatea Economică Europeană (CEE), care prin stabilirea unei piețe comune și prin aproprierea progresivă a politicilor economice a statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate în creștere, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele ce le reunește. în vederea realizării acestui obiectiv, Comunitatea trebuia să întreprindă o serie largă de acțiuni concrete: eliminarea treptată, între statele membre, a drepturilor de vamă și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor; stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale unitare față de țările terțe, în vederea formării unei piețe comune; suprimarea, între statele membre, a obstacolelor ce stau în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor; introducerea unei politici comune în domeniul agriculturii și transporturilor; coordonarea politicilor economice ale țărilor membre și prevenirea dezechilibrelor balanțelor de plăți; crearea unui Fond social european în vederea îmbunătățirii posibilităților de utilizare a populației active și ridicării nivelului său de trai.

Realizarea tuturor acestor obiective a fost încredințată celor patru instituții create: Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Comisia Comunității și Curtea de Jusitie, adevărați apărători ai Tratatului în vederea garantării realizărilor sale efective.

Prin obiectivele înscrise în Tratatul de la Roma se urmărea, în primul rând, realizarea unei uniuni vamale prin suprimarea obstacolelor existente în calea schimburilor economice dintre țările membre și stabilirea unei politici comerciale comune față de exterior. In al doilea rând, formarea unei piețe comune prin care la libera circulație a mărfurilor se adaugă și cea a capitalurilor și persoanelor. In al treilea rând, optând pentru o comunitate economică se urmărea armonizarea legislațiilor naționale în vederea evitării distorsiunilor rezultate din elaborarea politicilor economice naționale.

Recunoscând importanța problemei mediului ambiant, "Actul Unic European" situează acțiunea în concordanță cu celelalte politici ale sale. în domeniul transporturilor, eforturile făcute au avut drept rezultat reducerea contaminărilor produse prin automobile și stimularea utilizării benzinei fără plumb. In agricultură, s-au realizat îmbunătățiri în utilizarea îngrășămintelor, în cadrul măsurilor destinate a favoriza culturile intensive, iar măsurile de refacere a terenurilor agricole au contribuit la restabilirea echilibrului natural.

Datoria Actului Unic European, prin programele sale de cercetare și dezvoltare tehnologică a creat premisele creșterii competitivității economice a întreprinderilor sale. S-au obținut succese notabile în fuziunea termonucleară, menținând constante eforturile realizate în materie de securitate nucleară, sporind potențialul comunitar în acest domeniu, în condițiile în care în jurul Comunității gravitatea acestor probleme devine tot mai evidentă. Prin atenția prioritară acordată tehnologiilor de informație, Uniunea Europeană s-a menținut activă și inovatoare în sectoare atât de importante precum: electronică, informatică sau telematică. Datorită stimulării mobilității cercetărilor și difuzării cunoștințelor științifice în toate statele membre, s-a construit o autentică Comunitate de cercetare europeană.

1.2. Planul Barre

Primul pas spre coordonarea cooperării monetare a fost făcut prin punerea în aplicare a propunerilor pe care instituțiile comunitare le-au formulat pentru a face față problemelor economice și financiare. Memorandumul, cunoscut și sub denumirea de „planul Barre", prezentat la data de 12 februarie 1969 cuprindea două principii:

1). Convergența politicilor economice

2). Coordonarea politicilor monetare.

Convergența politicilor economice se bazează pe evoluția obiectivelor agregatelor economice: producție, prețuri, soldul balanței de plăți și al balanței comerciale. Planul Barre propune o confruntare a politicilor statelor membre prin intermediul întâlnirii și discuțiilor dintre miniștrii responsabili cu politica financiară și monetară.

Coordonarea politicilor economice a statelor membre urma să fie realizată prin punerea în practică a unui sistem de indicatori de alertare, care trebuiau să declanșeze automat o examinare a situației țării care se confrunta cu o deviere de la obiectivele fundamentale de politică economică.

Acest plan a constituit punctul de plecare al uniunii monetare al cărui obiectiv urma să fie realizat în deceniul opt, prin realizarea unui transfer progresiv al principalelor politici economice de la nivel național pe plan comunitar.

Planul a avut un ecou favorabil. La 17 iulie 1969, Consiliul Miniștrilor de Finanțe ai Celor 6 decide ca în cazul în care un stat membru ia decizii de politică monetară pe termen scurt, în măsură să afecteze celelalte state sau de natură să se îndepărteze de la obiectivele stabilite în comun, vor avea loc consultări prealabile între cele trei comitete de experți (Comitetul monetar, Comitetul de politică conjuncturală și Comitetul de politică bugetară).

Planul Barre subliniază necesitatea introducerii unei veritabile solidarități monetare între state. In acest sens, Comisia propune înființarea unui dublu sistem de finanțare pe termen scurt, menit să ajute statele aflate în dificultate.

1.3. Raportul Werner

Hotărârea de a crea o uniune economică și monetară a fost adoptată abia în decembrie 1969 la întâlnirea la vârf a șefilor de stat de la Haga. Aici a fost constituit și un grup de experți condus de P. Werner, prim-ministrul guvernului luxemburghez, care să studieze problemele pe care le ridică aplicarea în practică a acestei hotărâri.

La începutul deceniului al șaptelea, pe fondul încheierii formării uniunii vamale și a lansării, cu rezultate pozitive, a Politicii Agricole Comune, s-au înregistrat o serie de evenimente de natură monetar financiară, divergente, la nivelul statelor membre. Din acest considerent, în 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit obiectivele și etapele Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, uniunea monetară avea drept scop " convertibilitatea deplină și ireversibilă a monedelor statelor membre, eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parității și cursurilor valutare și completa liberalizare a fluxurilor de capital. Acest proces trebuia însoțit de menținerea monedelor naționale la început, și pregătirea lansării unei monede unice comunitare. Raportul, în contrast cu eforturile ulterioare de a defini o structurăinstituțională a UEM și de articulare a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), a fost vag, referitor la rolul autorității monetare și a relațiilor sale cu autoritățile politice.

Cu toate că Raportul Werner a acordat un rol important proceselor determinate de regulile pieței, libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă, el afirmă că mobilitatea factorilor de producție va fi susținută și prin transferuri de fonduri publice pentru a monitoriza dezechilibrele regionale și structurale care se vor accentua. Nivelurile de prețuri erau privite a avea o evoluție moderată pe fondul unor negocieri salariale pacifiste, rolul central în dinamica lor revenind evoluției costurilor.

Destul de concret și ambițios referitor la prevederile vizând realizarea uniunii economice și monetare, Planul Werner a fost abilitat la nivel politic de către ECOFIN (Consiliul Afacerilor Economice si Financiare) prin rezoluția din 22 martie 1971 cu privire la realizarea pe etape a UEM, prima etapă trebuind atinsă în 1973. Obiectivele UEM au fost aprobate și de șefii de state și de guverne în octombrie 1972.

Planul Werner a adopat o poziție intermediară între abordările integrării europene și anume: cea economică susținută de Germania și Olanda și abordarea cu caracter monetarist susținută de Franța, Belgia și Italia. Abordarea economică stipula cursurile valutare irevocabil fixe și crearea unei autorități monetare unice ca obiective care se vor putea realiza doar după o perioadă mai lungă de timp. Această abordare avea ca premisă experimentarea coordonării pe baze voluntariale, obținerea de performanțe economice convergente și transferul de abilități bugetare de la nivel național la nivelul organelor comunitare. Abordarea cu caracter monetarist accentua rolul de integrator al adâncirii armonizării monetare în cadrul Comunității.

Raportul Werner nu a fost niciodată implementat cu toate că obiectivele UEM au fost în totalitate aprobate de ECOFIN în martie 1971. Consiliul Ministerial de la acea dată nu a acceptat necesitatea creării unor noi instituții în afara celor existente și prin urmare, nu a aprobat necesitatea modificării Tratatului de la Roma. Eșuarea tentativei de a demonstra necesitatea unei instituții comune de politică monetară s-a datorat incompatibilității acestei idei cu percepția existentă în acea perioadă asupra stadiului de uniune monetară și rolului important acordat Fondului Monetar Internațional care, la momentul respectiv, crea posibilitatea menținerii unor cursuri de schimb fixe, fără să fie nevoie de alte instituții monetare.

Neșansa momentului ales pentru aplicarea Planului Werner a fost că a coincis cu eșecul sistemului de la Bretton Woods. Ratele inflației erau reduse iar șomajul era moderat, de aceea nuerau necesare politici fiscale și monetare riguroase pentru a corecta dezechilibre importante. Mai mult la acel moment, mobilitatea capitalurilor era modestă, ceea ce dădea un oarecare răgaz politicilor monetare pe termen scurt. Raportul Werner propunea ca marjele de fluctuație ale monedelor europene să fie reduse la ± 0,6% de la ± 0,75% urmând să se elimine treptat. Pentru că aceasta era una din puținele prevederi cuantificabile ale avansării pe etape a procesului de realizare a UEM, ea a fost bine primită de toți actorii implicați, fiind percepută ca un indicator evident al progreselor pe calea integrării monetare.

Țările europene au trecut pentru prima dată la o aplicare mai fermă a recomandărilor cuprinse în raportul Werner. Astfel, printr-o rezoluție adoptată la 21 martie 1972 de Consiliul Comunității Europene, urmată de un acord între băncile centrale încheiat la 10 aprilie 1972 la Basel, s-a decis ca monedele europene să oscileze una față de alta cu cel mult ± 2,25%. Totuși, s-a convenit ca țările europene să continue să limiteze la ± 2,25% fluctuațiile monedelor față de dolarul american. Acest aranjament a fost cunoscut în epocă sub numele de "șarpele valutar" .

Pentru a impune aceste marje de variație, băncile centrale trebuiau, după caz, să vândă sau să cumpere valută în schimbul monedei naționale, influențând astfel cursurile de schimb ale acesteia din urmă. Băncile centrale, s-au angajat să se sprijine reciproc prin credite pe termen scurt, acordate una alteia în propria lor monedă națională, necesară băncii centrale partenere pentru a-și finanța operațiunile de intervenție pe piața valutară.

Compensarea acestor creanțe și datorii, reglate la început în mod bilateral de statele în cauză, a fost preluată de către Fondul European de Cooperare Monetară (F.E.C.O.M) creat în luna iunie 1973. Totodată, a fost instituită o "unitate de cont europeană" (European Currency Unit), definită inițial prin raportare la aur, și anume la o cantitate de aur egală cu cea din definiția oficială a dolarului american, iar apoi prin raportare la un "coș de monede" europene. Această unitate monetară europeană, numită E.C.U de anglosaxoni și "ecu" de francezi, se va regăsi la baza Sistemului Monetar European, creat mai târziu.

Sub presiunea evenimentelor, într-un interval de timp foarte scurt, de doar câteva luni, au fost create trei elemente esențiale ale unei uniuni monetare europene: cursuri valutare fixe, embrionul unei bănci centrale comunitare și o unitate monetară comună.

Toate acestea se referă la un proces cu semnificație nu numai economică ci și politică, convergența economică și unificarea politică dezvoltându-se în mod paralel. Consiliul Europei acceptat, prin Rezoluția din 22 martie, concluziile Raportului Werner și a stabilit începerea, la 1 ianuarie 1974, aplicării anumitor măsuri. Planul Werner nu a fost aplicat deși se consideră a fi avut un mare merit, nu doar prin faptul că a pus în evidență nevoia Uniunii Monetare, ci și prin faptul că a prezentat cele două principii fundamentale ale procesului realizării acestuia: realizarea în etape și, ceea ce este esențial, convergența politicilor economice.

In anul 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul de creare a UEM și a numit un comitet format din experți în domeniul politicii monetare, în special guvernatori ai băncilor centrale din Comunitatea Economică, cu scopul de a propune măsuri concrete de realizare a Uniunii Economice și Monetare.

Raportul Delors care a rezultat, a propus realizarea UEM în trei etape, dar era necesară elaborarea unui temei juridic pentru UEM. Raportul a condus la negocieri care s-au concretizat în Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht în data de 7 februarie 1992. Tratatul a instituit Uniunea Europeană (UE) și a modificat tratatele fondatoare ale Comunităților Europene prin adăugarea unui nou capitol privind politica economică și monetară. Acest nou capitol a pus bazele UEM și a stabilit o metodă și un program în vederea realizării acesteia.

1.4 Șarpele Monetar

La 12 aprilie 1972, Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, țările CEE la acel moment semnează la Basel un acord prin care convin ca începând din 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuație este limitată la ±1,25%.

În acest mod se creează "șarpele monetar", denumirea simbolizând mișcarea solidară a monedelor europene, care flotează concertat față de celelalte valute.

Mecanismul șarpelui monetar a prevăzut inițial o dublă corelare:

– ± 2,25% față de paritate între fiecare monedă din sistem și dolarul SUA – conturând "tunelul" – obligație pentru băncile centrale prevăzută prin Acordul de la Washington, rezultând o bandă de fluctuație de 4,5%.

– ± 1,125% față de paritate între o monedă europeană din sistem și fiecare dintre celelalte monede membre- formând astfel "șarpele" – constrângere nou-asumată de băncile centrale europene participante, adică o bandă de fluctuație de 2,25%.

Rezultatul celor două constrângeri, urmărirea variației unei monede atât față de dolarul american, cât și față de toate celelalte monede din sistem, a fost denumit "șarpele în tunel". Practic, totul se reduce la urmărirea ecartului dintre moneda cea mai puternică și cea mai slabă. în aceste condiții diametrul șarpelui (2,25%) este egal cu jumătatea diametrului tunelului (4,5%), iar șarpele fluctuează liber în tunel .Băncile centrale membre își asumau obligația de a interveni în dolari la limitele tunelului și în una dintre monedele comunitare, după caz, la limitele șarpelui.

Obligația băncilor centrale participante de a menține cursurile fixe și față de monedele europene, a determinat apariția unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve valutare în dolari SUA ( monedă internațională recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în rezervele lor valutare), ci și în monedele tuturor celorlalte țări membre ale mecanismului șarpelui monetar, din care unele de importanță nesemnificativă în comerțul mondial și fără statut de monede internaționale.

Incovenientul creării unor rezerve valutare consistente în toate monedele participante a fost evitat printr-o înțelegere între băncile centrale, prin care își acordau reciproc, în mod automat, facilități de credit, în cantități nelimitate, pe termen foarte scurt, reînnoibile până la trei luni. Dobânda plătită pentru creditul acordat era media aritmetică a ratelor de scont ale băncilor centrale. Cauza creării Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM) a fost de a ușura gestionarea acestor împrumuturi.

În data de 16 martie 1973, în cadrul Conferinței Monetare de la Paris, participanții la mecanismul șarpelui monetar convin asupra unor modificări în modul de funcționare, impuse de recentele schimbări produse în sistemul monetar internațional. în condițiile renunțării pe plan internațional la cursurile fixe și generalizării cursurilor flotante (din 15 martie 1973), se renunță la obligativitatea susținerii cursului monedelor naționale față de dolarul SUA, mai ales că acesta fusese devalorizat din nou la 12 februarie 1973, dar rămâne valabilă obligația fluctuării concertate a cursurilor monedelor europene. Dispare tunelul în care fluctua "șarpele monetar" și începe cea de-a doua etapă a șarpelui monetar, "șarpele fără tunel". în perioada de existență a șarpelui monetar, între 24 aprilie 1972 și 12 martie 1979, au avut loc mai multe revizuiri ale parităților oficiale.

Întrucât menținerea cursului monedelor naționale în limitele stabilite se făcea uneori cu dificultate și cu prețul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de parități nu au maifost suficiente, autoritățile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a retragerii monedei naționale din sistem. înainte de renunțarea la șarpele monetar, în sistem rămăseseră doar cinci monede comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian, cel luxemburghez și coroana daneză.

Absența coordonării între țări a transformat șarpele monetar într-un recul al integrării europene, la dispariția sa țările fiind mai departe de uniunea monetară decât fuseseră cu câțiva ani înainte, în momentul Planului Werner.

1.5. Sistemul Monetar European

Marea instabilitate a cursurilor și agitația cvasipermanentă pe care au produs-o au arătat că, Comunitatea Europeană trebuie să se îndrepte spre un sistem monetar propriu, care să evite dependența supărătoare de dolarul american, monedă care, după trecerea la flotare și anularea convertibilității în aur, a provocat pierderi băncilor centrale străine. întâlnirile de la Bremen (iulie 1978) și Bruxelles (decembrie 1978) au hotărât crearea unui Sistem Monetar European, care a devenit operațional începând cu luna martie a anului 1979.

Sistemul Monetar European, lansat în martie 1979 este conceput într-un moment în care Europa cunoaște o mare instabilitate. Diferența de inflație a Italiei și a Regatului Unit în raport cu cea a Germaniei atinge 15% în 1975. O diferență importantă persistă până în 1980. După creșterea inflației și după fluctuația ratelor de schimb în anii 1970 obiectivul Sistemului Monetar European era stabilitatea ratelor de schimb. Constituind SME, țările europene vizau obiective diferite: Germania dorea stabilizarea ratei sale de schimb pentru a favoriza comerțul, în contextul în care deprecierea dolarului făcuse să crească marca germană nu numai față de dolar, dar și față de alte monezi europene. Alte țări precum Franța doreau să-și stăpânească mai bine inflația.

La sfârșitul "șarpelui", Germania se remarca prin politica sa antiinflaționistă, drept țara cea mai influentă din Europa. Celelalte țări, nereușind să-i influențeze în mod direct politica, au încercat, dirijate de Franța, să instaureze mai multă simetrie creând Sistemul Monetar European. Acesta a supraviețuit mai mult decât predecesorul său, șarpele european, la crize importante cum ar fi al doilea șoc petrolier și variațiile neregulate ale dolarului.

Susținerea unor politici naționale pentru a face față creșterii prețului petrolului sau alinierea la politica Statelor Unite, a arătat că țările comunitare nu erau pregătite să-și coordoneze politicile economice și monetare. Cele nouă țări membre, la momentul respectiv, ale CEE păreau ireconciliabil împărțite în două tabere cu performanțe economice foarte diferite și cu regimuri ale cursurilor de schimb practic nearmonizabile.

Crearea Sistemului Monetar European negociat în cursul anului a avut mai degrabă determinanți politici decât economici. Inițiativa acestui salt real în planul integrării monetare europene s-a concentrat la cel mai înalt nivel de decizie politică și, a fost încă de la început promovată în afara cadrului uzual al arhitecturii decizionale comunitare.

Sistemul Monetar European s-a constituit printr-un acord între Băncile Centrale referitor la gestionarea cursurilor valutare intra-comunitare și la finanțarea intervențiilor pe piețele valutare. Pornindu-se de la "scheletul" șarpelui monetar, SME a dobândit încă de la lansare și mai ales, în evoluția sa, anumite aspecte particulare. Obiectivul prioritar al Sistemului Monetar European a constat în " stabilizarea diferitelor cursuri de schimb dintre monedele participante, cu scopul de a garanta o corectă funcționare a Pieței Comune, asigurând o zonă geografică de stabilitate monetară printr-o convergență a politicilor statelor membre ".

Sistemul a fost creat pentru a fi mai simetric, adică pentru a obliga toți participanții să susțină cursurile prin măsuri adecvate și a se raporta la moneda menită să se afle în "centrul sistemului", la ECU. în realitate, sistemul a fost asimetric, monedele participante s-au "legat" nu atât de ECU, moneda de cont, cât de marca germană, care a preluat de facto rolul de ancoră. Studiile asupra funcționării SME, au arătat că asimetria s-a manifestat și în ceea ce privește intervențiile făcute de către diverse bănci centrale pentru menținerea cursurilor. De asemenea, asimetria sistemului a mai fost demonstrată și de comportamentul ratelor dobânzilor.

Diferențele între Sistemul Monetar European, considerat un "șarpe ameliorat" și vechiul șarpe monetar pot fi sintetizate astfe

-Crearea ECU. ECU nu este o monedă, este un numerar care corespunde unui cos de monede și evoluează în funcție de ansamblul monedelor europene. Până la apariția euro, el servea la contabilizarea datoriilor și a creanțelor în moneda națională și este în esență un mijloc de a exprima o rată de schimb.

-Un indicator de divergență elaborat. Este principala inovație a SME, care permitea reechilibrarea unui sistem judecat prea favorabil statelor puternice monetar, punând în evidență comportamentul divergent al unui partener raportat la media comunitară. Avea rolul de semnalizator pentru acțiunea preventivă, înainte ca moneda în cauză să atingă limita minimă sau maximă.

-Utilizarea unui dispozitiv de credite mai important: FECOM (Fondul European de Cooperare Monetară), care permitea autorităților monetare ce gestionau în sistemul lor monetar de a găsi finanțări cu o dobândă mai mică pe piața mondială.

Sistemul Monetar European s-a caracterizat printr-un sistem de cursuri de schimb flexibile și nu fixe. In primii ani, SME a arătat o mare instabilitate a cursurilor de schimb. în cei 15 ani de funcționare au avut loc 14 reajustări ale cursurilor de schimb centrale ale țărilor membre. SME este expresia amestecului a două sisteme posibile: aprecierea poziției monedei se putea face bilateral, ca în șarpele monetar, iar problema partajului responsabilităților între băncile centrale este apreciată în funcție de poziția fiecărei monede, raportată la ECU.

Dacă ar fi să scoatem în evidență criticile Sistemului Monetar European se poate spune că el a moștenit inconvenientele celor două sisteme, el corespunzând unui cartel de bănci centrale unde participanții au decis partajul unei piețe parțiale și unde acestea caută să suprime concurența anunțând fixitatea ratelor de schimb. Stabilitatea și eficacitatea sa sunt cele ale unui cartel amenințat de posibilitatea participanților de a ieși din sistem, ceea ce a condus la negocieri continue. El are posibilitatea de a-și exploata cetățenii, dispunând de o putere de monopol, avantajând astfel marii producători în dauna consumatorilor.

SME a fost considerat un instrument important în lupta contra inflației, iar crearea sa a însemnat implicit acceptarea priorităților politicii germane. Crearea SME s-a dorit a fi și un răspuns la poziția dominantă a dolarului pe piața valutar financiară internațională. Europa comunitară nu a reușit să se sustragă total efectelor acestei monede, deoarece prețurile materiilor prime importate de către țările europene se exprimau în dolari, influențând astfel costurile produselor prelucrate și competitivitatea acestora. Totodată, fiecare monedă din SME are un dublu regim de schimb valutar: în interior, participă la mecanismul cururilor bilaterale dar, în exterior, flotează liber față de dolar și față de celelalte monede aflate în acest regim.

Până în anul 1991, se considera că SME a fost un succes în ceea ce privește următoarele aspecte: a indus reducerea ratelor inflației și un grad sporit de convergență; a redus caracterul

Imprevizibil al evoluției cursurilor, a încurajat ratele mai scăzute de sporire a cantității de bani în circulație și a redus variabilitatea ratelor dobânzii. Țările SME au reușit să asigure mai multă libertate mobilității capitalului, prin înlăturarea restricțiilor care mai persistau, astfel încât la 1 iulie 1990 s-a marcat liberalizarea deplină a mișcării capitalului în toate țările SME, cu excepția unei gradualități în cazul Greciei și al Portugaliei.

Cel mai important succes poate fi considerat intensificarea preocupărilor pentru avansarea procesului integrării, ceea ce a dus în 1986 la Actul European Unic pentru formarea Pieței Comune și, în 1989, la Raportul asupra Uniunii Economice și Monetare.

SME a contribuit la păstrarea și afirmarea autonomiei spațiului monetar comunitar și chiar față de cea a yenului japonez. A creat o identitate comunitară, reușind parțial să disciplineze statele comunitare în ceea ce privește politicile economice și monetare. Aspirația europenilor spre o monedă unică, a fost întărită indiscutabil și de realizările parțiale ale SME.

1.6. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht, denumit oficial Tratatul privind Uniunea Europeană, este o revizuire și o extindere majoră a Tratatului CEE. Cu formarea pieței interne și a lansării planului pentru o uniune economică și monetară, nevoia relansării ideii uniunii politice și a reformei instituțiilor devenise presantă .

În decembrie 1991, summit-ul de la Maastricht, o mică localitate în sudul Olandei, a dus la încheierea Tratatului cu privire la Uniunea Economică și Monetară, a Tratatului privind Uniunea Europeană, denumire care include dimensiunea politică a Uniunii. Tratatul a fost semnat de către miniștrii de externe ai statelor respective la 7 februarie 1992 și ulterior ratificat de către statele membre.

Scopul Uniunii se definește ca fiind:

-Promovarea progresului economic și social prin crearea unei zone fără frontiere interne și printr-o uniune economică și monetară, care să ducă în final la o singură monedă;

-Politica externă și de securitate comună ale cărei obiective constau în salvarea valorilor europene comune, întărirea securității internaționale, crearea în timp a cadrului pentru o politică de apărare comună.

-Protecția drepturilor cetățenilor, prin instituirea cetățeniei europene, alături de cetățenia națională, ceea ce conferă cetățenilor următoarele drepturi: drept de circulație și de sejur pe întreg teritoriul Uniunii Europene; drept de vot și de a candida la alegerile municipale și europene în țara/localitatea de rezidență; protecție diplomatică în terțe țări din partea oricărei Ambasade sau Consulat a țărilor Uniunii Europene; drept de petiție în fața Parlamentului European și posibilitatea de a se adresa instituției numită ombudsman, de control și de verificare a reclamațiilor. O serie de simboluri, precum steagul Uniunii Europene, pașaportul unic, licența comună de conducere auto, marchează apartenenta la Uniunea Europeană;

-Cooperare strânsă în problemele referitoare la azil, imigrare, droguri, terorism și o politică comună în domeniul vizelor.Analiștii consideră că acest tratat reprezintă un adevărat monument, fiind unul dintre cele mai importante evenimente din ultima jumătate de secol. Tratatul Maastricht reprezintă punctul de ancorare a 12 țări într-o comunitate în care sunt constrânse de acum să acționeze împreună în domeniile cele mai importante ale activității politice. Tratatul construia Uniunea Europeană ca un pol al identității bine afirmate în comparatie cu exteriorul. Cei trei, adevarati stâlpi de bază ai constructiei, sunt:

Consolidarea spațiului economic, prin introducerea unei monede comune;

Coordonarea în domeniul politicii externe și de securitate și în domeniul apărării;

Edificarea unui spațiu unificat de justiție și poliție.

"Nucleul dur" al tratatului de la Maastricht se referă la înființarea unei Uniuni Economice și Monetare, cel mai târziu până la 1 ianuarie 1999, când cele 11 monede naționale vor fi înlocuite de o monedă unică. Erau vizate acele state membre care puteau dovedi o bună sănătate economică și financiară, satisfăcând cinci criterii:

– Stabilitatea prețurilor – inflația medie nu va depăși cu mai mult de 1,5% rata atinsă de cele mai performante trei state, în acest domeniu;

– Echilibrul bugetar – deficitul bugetar nu va depăși 3% din PIB ( decât dacă este în scădere continuă sau în caz de circumstanțe excepționale);

– Nivelul datoriei publice – datoria nu va depăși 60% din PIB al statului vizat

– Nivelul ratei dobânzilor – rata pe termen lung nu va trebui să depășească cu mai mult de 2 puncte cele mai bune trei rate ale Comunității;

– Stabilitatea ratei de schimb – schimbul va trebui să rămână stabil, timp de 2 ani, în cadrul Sistemului Monetar European.

Pentru a facilita dezvoltarea unei politici monetare de stabilitate a prețurilor, Acordurile de la Mastricht configurează Sistemul European al Băncilor Centrale ca o instituție independentă, în sensul că nici Banca Centrală Europeană, nici Băncile Centrale Naționale și membrii lor de decizie, nu vor putea solicita sau accepta instrucțiuni de la instituțiile sau organismele comunitare și nici de la guvernele statelor membre sau alt organism decizional.

1.7. Uniunea Economică și Monetară

Procesul de unificare economică și monetară nu este nou. El a început în diverse momente în care sistemele sociale, politice și mai ales economice erau diferite fundamental de cele de astăzi. Primele unificări monetare au avut loc în contextul unificării politice și în condițiile în care moneda avea valoare intrinsecă, atunci când funcționa sistemul monetar metalist. Rațiunea reprezentată de unificarea monetară se baza pe întărirea politică și economică a entității respective sau pe asigurarea convertibilității între monede pentru a putea derula comerț exterior. Astăzi determinanții sunt doar puțin diferiți, condițiile de realizare sunt însă fundamental diferite ceea ce complică procesul de unificare monetară. Integrarea monetară este un concept de mare intensitate în practica economică internațională, care a devenit argumentul esențial al oricărei uniuni economice prin a cărei operaționalizare se asigură accesul la acest deziderat.

Teoretic, Uniunea Monetară este definită ca o zonă caracterizată prin: convertibilitate totală și ireversibilă a monedelor, prin anularea marjelor de fluctuație a ratelor de schimb, prin stabilirea definitivă a parității reciproce și prin eliberarea completă a circulației capitalurilor. Totodată, regruparea rezervelor de schimb și centralizarea politicii monetare reprezintă elementele esențiale ale unei uniuni monetare. în ultimă instanță, procesul de unificare monetară trebuie să conducă la crearea unei monede unice administrate de o bancă centrală. în momentul în care, în stadiul final al Uniunii Monetare, monedele naționale vor dispărea, iar rezervele de schimb vor fi reunite, atunci statele monetare nu ar mai trebui să intervină pe piețele de schimb în caz de dezechilibre reciproce ale balanțelor de plăți.

Uniunea economică și monetară poate fi caracterizată și ca " o zonă formată din două sau mai multe țări în care este realizată libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, odată cu implementarea metodelor de integrare pozitivă, coordonarea politicilor economice și utilizarea unei singure monede" . Teoria uniunii monetare oferă explicația legăturii dintre diferitele componente ale mecanismului economic pentru realizarea echilibrului intern și extern .

Prima etapă a Uniunii Economice și Monetare a început în vara anului 1990, prin introducerea liberei circulații a capitalurilor între cele 15 țări membre. Tot atunci s-a trecut la o coordonare mai strânsă a politicilor monetare între statele membre și la definirea unui program de convergență. S-a încheiat în octombrie 1993 prin definitivarea Pieței Interne Unice.

A doua etapă a Uniunii Economice și Monetare de la 1 ianuarie 1994 s-a încheiat la 31 decembrie 1998. Ea corespunde intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, intensificării coordonării politicilor monetare între țările membre și desemnării țărilor care trec în primul val la moneda unică, eveniment petrecut la Bruxelles la 2 mai 1998. In cadrul acestei etape a fost înființat Institutul Monetar European având ca principal rol coordonarea eforturilor de respectare a criteriilor de convergență, precum și realizarea pregătirilor de creare a Băncii Centrale Europene.

A treia etapă a început la 1 ianuarie 1999, în cadrul căreia s-a urmărit fixarea irevocabilă a parităților dintre moneda unică și monedele țărilor participante, și introducerea efectivă a monedei unice. O dată cu începutul celei de a treia etape a UEM, au avut loc și emisiuni de obligațiuni și acțiuni în euro. Aceasta este și faza finală a Uniunii Economice și Monetare, la care pot participa doar țările ce îndeplinesc criteriile de convergență. A treia etapă este reprezentată de lansarea monedei unice, ceea ce înseamnă de fapt atingerea stadiului de Uniune Economică și Monetară. Deoarece în prima fază a etapei a treia, euro a circulat doar ca monedă scripturală, avem de-a face cu o perioadă de tranziție, care a durat de la 4 aprilie 1999 până la 28 februarie 2002.

Principiile pe care se bazează realizarea UEM și care constituie o componentă principală a obiectivelor uniunii sunt:

-Sistemul economiei de piață sau al concurenței este liber acolo unde piețele sunt deschise;

-Stabilitatea monetară este garantată de o dezvoltare ritmică a economiei;

-Existența unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă și a stabilității sociale;

-Finanțe publice puternice și sănătoase în toate statele membre;

-Libertate deplină a mișcării capitalurilor și o perfectă integrare a pieței financiare;

-Stabilitate irevocabilă în ceea ce privește cursul de schimb și, o monedă unică;

-Uniunea economică se corolează indispensabil cu uniunea monetară;

-Politica monetară trebuie să însemne încredere și stabilitate.

Realizarea Uniunii Economice și Monetare nu a fost un scop în sine, ci doar mijlocul de generare a unor efecte benefice în plan economic și nu numai. Prin trecerea la o monedă unică a dispărut definitiv incertitudinea legată de cursul de schimb între statele membre. Caracterul irevocabil al monedei unice oferă agenților economici o siguranță incomparabilă cu orice altă formă de colaborare.

Moneda unică a determinat și economisirea unor importante sume plătite cu titlu de comisioane bancare pentru schimbul valutar. O monedă comună înlătură segmentarea națională a piețelor de capital, încurajând dezvoltarea unei singure piețe de capital, de vaste dimensiuni.

Țările UE sunt țări cu economii deschise. Această caracteristică este favorabilă definirii unor reguli de coordonare și în plan comercial. Țările sunt adaptate pentru realizarea unei Uniuni Monetare, cu condiția ca nici un membru al UE să nu deturneze obiectivele de politică economică, cum ar fi, de exemplu, stabilitatea prețurilor. Beneficiile unei uniuni mnetare, pentru un grup de țări sunt relevante dacă interrelațiile comerciale sunt importante, UE având caracterul unei zone monetare și oferind condiții favorabile de coordonare reglementată a politicilor economice.

Conform prevederilor exprese ale Tratatului UE, principalele elemente care definesc Uniunea Economică și Monetară la nivel european sunt autoritatea monetară unică, moneda comună și finanțele publice sănătoase.

Obiectivul principal al autorității monetare unice este asigurarea stabilității prețurilor. în acest scop, trebuie garantată și asigurată deplina independență a autorității monetare față de guvernele statelor membre ale UE.

Moneda comună. In urma deciziilor luate de Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995, moneda unică a UEM este euro. Introducerea Euro reclamă o serie de pregătiri legate de soluționarea unor probleme logistice și de creștere a gradului de utilizare din momentul definirii sale ca monedă de sine stătătoare, substitutul perfect al monedelor naționale pe teritoriul țărilor participante la Uniunea Economică și Monetară.

Finanțele publice sănătoase. Participarea la Uniunea Monetară, presupune în mod automat renunțarea la posibilitatea de a monetiza deficitele bugetare, adică imposibilitatea finanțărilor lor prin emisiune monetară de către banca centrală națională, ceea ce creează în mod cert inflație. Cu această excepție, celelalte instrumente monetare rămân în intregime naționale.

O uniune monetară, reclamă o coordonare strânsă între politicile fiscale naționale și o restrângere a deficitelor datoriei sectorului public. Reducerea deficitelor bugetare și a datoriei publice sunt cerințe imperative în vederea fundamentării unei uniuni monetare.

II Euro-moneda europeana

2. 1. Euro-zonă monetară optimală?

Teoria clasică a zonelor monetare optimale reprezintă un instrument util de analiză al procesului de integrare monetară europeană. Noile teorii ale zonelor monetare optimale au încercat să plaseze criteriile de optimalitate ale unei zone monetare în sfera politicilor economice, punând accentul pe coordonarea politicilor economice și pe procesul de integrare a piețelor de capital. Din această perspectivă, noile teorii prezintă un caracter dinamic, care încearcă să elimine " deficitul" teoriilor clasice.

O uniune monetară trebuie să corespundă unei zone monetare optime, înțelegându-se prin aceasta un spațiu economic care poate urma aceeași politică monetară: țările respective renunță la politica monetară proprie, la folosirea instrumentelor de politică monetară, în special la instrumentul curs valutar, în favoarea unei politici monetare și de curs comune.

Optimalitatea este definită prin prisma proprietăților, caracteristicilor zonei, respectiv mobilitatea forței de muncă și a altor factori de producție, flexibilitatea prețurilor și a salariilor; gradul de deschidere a economiei, diversificarea producției și a consumului; similitudinea ratelor inflației; integrarea fiscală și integrarea politică. Existența acestor proprietăți reduce utilitatea ajustărilor cursului nominal de schimb în cadrul zonei monetare, prin asigurarea echilibrului intern și extern, reducerea impactului anumitor șocuri sau facilitatea ulterioară a ajustărilor. Ca principiu generic, statele formează o zonă monetară în așteptarea unor beneficii curente și viitoare, net superioare costurilor .

Teoria zonelor monetare optime are ca obiect criteriile economice în funcție de care se definește o zonă geografică optimă, în interiorul unui spațiu monetar constituit pe baza unei monede unice sau a unui sistem de cursuri de schimb fixe între diverse monede. Coform acestei teorii, o zonă monetară optimă este un ansamblu de regiuni sau de țări între care relațiile monetare se caracterizează prin cursuri fixe sau printr-o monedă unică, iar întregul este capabil să facă față șocurilor reale sau monetare.

Teoria uniunii monetare s-a dezvoltat în cadrul conceptului de zonă monetară optimală, formulată de Mundell (1961), McKinnon (1963) și Kenen (1969). Economistul canadian Robert Mundell, într-un articol celebru, publicat în anul 1961: "A Theory Of Optimum Currency Areas" examinează diversele mecanisme de ajustare a economiei, care pot exista în cazul în care unele țări sau regiuni tind să facă față unor șocuri exogene specifice. Mundell sugerează că pentru o regiune ar fi cel mai avantajos să aibă propria sa monedă și să o devalorizeze . Problema pe care o ridică Mundell este cea a costurilor și a beneficiilor care le aduce o uniune monetara.

-Avantajele adoptării unei monede comune sunt reducerea costurilor de tranzacționare, pe care le generează existența mai multor monede și creșterea lichidității monedei, ca urmare a extinderii spațiului său de circulație. De această însușire beneficiază toate piețele pe care se folosește moneda respectivă, indiferent că sunt piețe de bunuri sau piete financiare si indifferent ca apartin sau nu zonei monetare comune

-Dezavantajele potențiale provin din dispariția cursurilor de schimb între monedele țărilor membre ale uniunii. Din cauza acestui fapt, nu mai este posibilă absorbția de către cursurile de schimb a șocurilor susceptibile să afecteze în mod asimetric diverse regiuni ale uniunii monetare.

Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o zonă monetară pentru a fi optimă, durabila sunt urmatoarele:

-In primul rând este necesar să nu existe șocuri asimetrice frecvente și de mare amploare. Prin șocuri asimetrice se înțeleg bulversări puternice ale condițiilor de producție, de genul celor care se produc de exemplu in caz de razboi;

In al doilea rând, este necesar ca factorii de producție (capitalul și mâna de lucru) sa se poata misca liber;

-Structura producției și a exporturilor trebuie să fie diversificată, deoarece această diversitate sortimentală reduce impactul pe care îl produc asupra economiei socurile care afecteaza o categorie restransa de bunuri de export;

-Gradul de deschidere a economiilor participante trebuie să fie suficient de ridicat. Cu cât gradul de deschidere a economiei este mai ridicat, cu atât economia respectivă este mai sensibila la socuri, iar moneda sa este mai stabila si mai lichida.

Mundell descrie zona monetară optimă ca fiind un spațiu în care factorii de producție și în primul rând, forța de muncă sunt perfect mobili. Zona optimă de circulație a unei monede se definește așadar, prin raportare la criteriul economic al gradului de mobilitate (internă și externă) a factorilor de producție, nu în funcție de criteriul politic al teritoriului statelor constituite ca subiecte de drept internațional, sau de alte repere geografice.

În UE, bugetul comunitar este redus comparativ cu bugetele naționale și PIB agregat, nu se poate vorbi de un adevărat buget federal iar politicile bugetare naționale sunt independente. Cu toate acestea, fondurile structurale asigură o redistribuire către țările mai puțin dezvoltate din Uniunea Europeană. Gradul de stabilizare prin bugetul UE este relativ redus din perspectiva fiscalitătii si a transferurilor către cei de la bugetul comunitar.

Chiar dacă introducerea Euro și-a dovedit beneficiile și evoluția pozitivă, această problemă a zonei monetare optime încă generează discuții. Robert Mundell arată faptul că un ingredient esențial pentru atingerea acestui obiectiv este "un grad înalt al mobilității factorilor de producție ". Deși structura economică europeană s-a dezvoltat nu există încă o perfectă mobilitate a factorilor de producție. Aceasta nu înseamnă că acest element menționat reprezintă singurul factor care poate descrie această noțiune.

McKinnon extinde analiza lui Mundell, introducând între factorii favorizanți ai integrării monetare, gradul de deschidere a țărilor, calculat ca raport între bunurile comercializabile și cele necomercializabile pe plan extern. în opinia sa, cu cât țările sunt mai deschise unele spre altele, cu atât ele sunt mai interesate să creeze o uniune monetară, pentru a evita efectele perturbatoare ale flexibilității cursurilor de schimb. în plus, McKinnon consideră că optimalitatea ar trebui să includă stabilitatea prețurilor interne ca obiectiv, pe lângă stabilitatea venitului și echilibrului extern.

Kenen, dezvoltând, de asemenea, conceptul lui Mundell, include drept criteriu de formare a unei uniuni monetare și gradul de diversificare a producției. Cu cât acesta este mai ridicat, cu atât impactul șocului extern este mai redus, ceea ce determină o utilizare mai redusă a cursurilor de schimb ca instrumente de reajustare în caz de dezechilibru.

Literatura tradițională sugerează unele criterii structurale: mobilitatea factorilor, gradul de integrare comercială și tiparele regionale de producție. Se pune accentul pe importanța flexibilității cursurilor de schimb sau diferențierii mecanismelor de absorbție a șocurilor. Literatura recentă se concentrează asupra țărilor care ar trebui să participe la UME, sau dacă această uniune ar trebui să existe.

Zona euro nu poate fi considerată o zonă monetară optimală, însă acest fapt nu înseamnă că nu poate deveni în viitor o asemenea zonă. Astfel, zona euro îndeplinește criteriile deschiderii spre exterior și diversificării producției dar nu și criteriul mobilității forței de muncă. Diferențele de limbă, tradiții precum și prețurile ridicate ale locuințelor în țările membre ale UE comparativ cu SUA constituie încă un impediment serios pentru sporirea mobilității forței de muncă în cadrul Uniunii Europene. Prin prisma criteriului integrării piețelor de capital, zona euro a făcut progrese importante comparativ cu situația existentă înainte de introducerea euro. Prin urmare, evoluția zonei euro în direcția unei zone monetare optimale nu poate fi exclusă.

Chiar și considerând progresul și beneficiile aduse de introducerea monedei unice europene, în speță Euro, Zona Euro nu este încă o zonă monetară optimă dacă se au în vedere criteriile lui Robert Mundell. Acesta este un obiectiv care poate fi atins în viitor, perspectiva unui număr mare de membrii putând duce la îndeplinirea acestor criterii.

Aderarea la UEM implică în afara unui anumit nivel de dezvoltare economică în diferite domenii, și costuri ale tranziției pentru finanțarea dezvoltării și restructurării instituționale și funcționale. Aceste costuri sunt reprezentate și de pierderea autonomiei în operarea cu politica monetară și a cursului de schimb. Dilema este aceea că o țară nu poate avea simultan fluxuri libere de capital, cursuri de schimb fixe și o politică monetară independentă. Este surprinzător faptul că statele central europene par să fie mai aproape de UE decât Danemarca, Suedia sau Marea Britanie care nu s-au alăturat uniunii monetare.

De la introducerea euro rezultatele macroeconomice ale zonei euro pot fi considerate mai degrabă mediocre, dacă se au în vedere marile ambiții anunțate cu ocazia lansării, respectiv impulsionarea creșterii economice, sporirea ocupării forței de muncă și "autonomizarea" conjucturii zonei euro prin reducerea dependenței de evoluțiile ciclice înregistrate de economia americană.

Concluzia ar fi că actualii membrii ai uniunii monetare vor trebui să aștepte un timp mai îndelungat până la atingerea zonei monetare optime. Pentru unele state diferența cost-beneficii este mai puțin favorabilă dar acesta este prețul pe care membrii uniunii vor trebui să-1 plătească pentru avantajele obținute ca urmare a existenței monedei unice.

2.2 Avantajele aduse de Euro

Introducerea Euro și renunțarea la monedele naționale a generat numeroase controverse, idei pro și contra. Ea însă a transmis lumii un mesaj referitor la ireversibilitatea Uniunii Monetare.

Dintre beneficiile aduse de Euro, incontestabile de altfel, cele mai importante sunt reducerea costurilor pentru schimburile valutare, eliminarea riscului valutar în cazul schimburilor comerciale între țările membre și transparentă prețurilor.

Astfel, costurile pentru efectuarea schimburilor valutare între monedele naționale, ocazionate de plată contrvaluarii mărfurilor și serviciile comercializate între firmele sau persoanele din 2 țări diferite erau destul de mari. După unii autori ele atingeau 0,4% din PNB-ul țărilor din zona Euro. Recuperarea acestor costuri s-a făcut întotdeauna prin transferul lor asupra preturior bunurilor și serviciilor și suportarea lor de către consumator.

Eliminarea riscului valutar în tranzacțiile comerciale în zona Euro reprezintă de departe marele avantaj al țărilor care au dobândit această moneda și s-a reflectat imediat în creșterea volumului tranzatiilor comerciale intracomunitare, Deși, până la Euro țările membre, chiar în condițiile cursurilor fixe au operat cu marje de fluctuație flexibile, chiar foarte mari (+15%), cursurile au rămas în continuare volatile. Deși tehnicile de acoperire a riscului cum ar fi hedging-ul valutar, contractele forward, futures, swap, sunt uzuale , ele adiționează întotdeauna costuri tranzacțiilor, care în ultimă instanță se vor reflecta în prețuri.

Un alt avantaj direct al introducerii Euro îl reprezintă transparenta prețurilor. Utilizarea aceleiași monede pentru exprimarea prețurilor produselor din țări diferite, permite nu doar comparații, dar generează o tendință de aliniere a acestora. Cu alte cuvinte compararea prețurilor, a salariilor vor stimula competiția între țările europene și în mod firesc vor rezulta din această concurentă prețuri mai mici pentru consumatori.

Avantajele economice indirecte ale adoptării monedelor unice ar putea fi:

-in primul rând o politică monetară coordonata care va stimula țările membre să continue reformele restructurale.Astfel, în primul rând, fiecare țară membră va renunța la controlul asupra politicii monetare, responsabilă de acest lucru fiint Banca Central Europeană

-in al doilea rând,îndeplinirea criteriilor de convergență este urmărită cu mare severitate de către instituțiile europene, iar pentru abateri de la reguli,sancțiunile sunt foarte dure.

-reducerea ratelor dobânzilor. În condițiile unei politici monetare coordinate,luarea deciziilor este prerogativul țărilor membre.Cu alte cuvinte și deciziile referitoare la dobânzi nu vor ignora nici măcar statele mici.

-stabilitatea și credibilitatea Euro.Banca Centrală Europeană este singura din lume a cărei independenta este reglementată de un tratat internațional.

Prin interdicția de finanțare a deficitelor bugetare, se dezvoltă o mare piața financiară în Europa, iar Euro dobândește statutul de monedă puternică, moneda mondială, deviza –cheie și monedă de rezervă.

Zona Euro a devenit o super putere ecoonomica,comparabilă cu SUA.

Euro este una din cele mai puternice monedă din lume alături de dolar și Yenul japonez.

2.3. Opinii împotriva introducerii monedei unice

Contestatarii monedei unice ”euroscepticii” invoca mai multe criterii.

Una dintre acestea este legată de costurile introducerii Euro.Introducerea Euro a ocazionat costuri enorme nu doar cu tipărirea și baterea monedei noi și retragerea din circulație a monedelor naționale ale țărilor membre, ci și costuri legate companiilor de informare a consumatorilor asupra Euro, de înlocuirea software-lor băncilor,bancomatelor inteprinderilor, calculația și afișarea prețurilor inmoneda nouă.Astfel criticile spun că aceste costuri grevează bugetele naționale și nu sunt compensate de avantaje immediate pentru utilizatorii Euro.

Alții considera că existența Uniunii Monetare fără o uniune bugetară va conduce la disfuncționalități.De asemenea, introducerea Euro a determinat comportamente ale societăților financiare și a investitorilor care a Indus transformări radicale pe piețele financiare.Au loc realocari, creșteri de plasamente, dar și transfer al unor captaluri pe alte piețe internaționale considerate mai profitabile.

Existau temeri și unele dintre ele s-au confirmat în legătură cu creșterea prețurilor.(efectul rotunjirilor pe care le-au specular comenciantii în detrimental consumatorilor).

Nu trebuie neglijate îndoielile lansate în legătură cu funcționarea independentă a Băncii Centrale în condițiile în care ea are sediul la Frankfurt și urma să fie structurata pe modelul Bundesbank.Pentru a câștiga credibilitatea ea ar trebui să se conducă după reguli stricte.

Mai mult decât atât scepticii pun o întrebare:Poate funcționa o bancă centrală fără o autoritate politică corespunzătoare?Și dacă dă cât de legitime sunt deciziile ei?

Iar,…peste toate nostalgicii”monedele naționale”și ai suveranităților monetare care acceptă cu greu despărțirea de însemnele monetare naționale.

Și cu toate acestea Europa are o monedă unică.Parcurcul sau de la introducere la momentul analizei ne permite câteva considerații.

Prin urmare dacă am inventaria efectele introducerii Euro am constata următoarele:

1.Introducerea monedei Euro crează o piață monetară de dimensiuni mari în Europa cuprinzând 11state inițial, cărora li se adăugă apoi Grecia, susceptibila de asi spori dimensiunile prin aderarea țărilor central și est europene.

2.Introducerea Euro contribuie la creșterea lichidității pieței monetare, băncile dobândind o mai mare libertate de mișcare atât în ce privește plasarea surplusului de surse cât și posibilitățile de a se împrumuta.

3.Politica monetară dobândește mai multă riguare și răspunde exigentelor comune.Independența Băncii Central Europene,singura responsabilă de politica monetară a țărilor membre garantează controlul criteriilor de convergență și penalizează “abaterile”conducând la o disciplinare a guvernelor și a băncilor centrale în urmărirea angajamentelor.

4.Piața monetară unică având în centru moneda unică accentuează procesul de intergare a celorlalte piețe,în special al pieței financiare și al pieței muncii.Pe piața financiară europeană se vor concentra un număr mare de operatori financiari și are loc o creștere a fuziunilor și apsorbtiilor între instituțiile financiare expresia creșterii creșterii gradului de conncetrare a capitalului financiar.

5.Introducerea Euro a facilitate creșterea volumului investițiilor.Capitalurile financiare”migrează”către această zonă unde găsesc oportunități profitabile generate în principal de nevoia de similaritate în ce privește nivelul dezvoltării economice.

6.O accentuare a concurenței pe piețele financiare concomitant și poate “paradoxal”cu uniformizarea practicilor financiare.

7.Creșterea transparentelor prețurilor ca urmare a dispariției riscului de schimb valutar.Rata unică a dobânzii practicată a țărilor din spațial Euro a determinat reducerea costurilor de tranzacționale a valutelor între participanții a schimburilor de mărfuri și servicii din țări diferite.Aceste reduceri se vor reflecta în ultimă instanță în prețul mărfurilor și serviciilor în sensul reducerii acestora.

8.Dispariția riscului de schimb nu propaga reducerea celorlalte categorii de riscuri în spațial Euro,ci din potriva elemente ale riscului de credit,de lichiditate devin vulnerabile și proliferează chiar riscul legal.În acest ultimo sens ținând seama de atractivitatea pieței financiare europene și de “mirajul”unei monede dominante către această zonă vor migra “bani murdari”capitaluri dobândite fraudulos pentru a fi”spălate” și deținute apoi în mod legal.

II.4.Banca Centrală Europeană- Pivotul Uniunii Monetare Europene

Banca Centrală Europeană și Băncile Centrale Naționale formează un sistem cunoscut sub numele de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). SEBC acționează după principiul economiei de piață deschisă în care concurența este liberă pentru a aloca eficient resursele economice disponibile.

Structura băncii este similară Bundesbank. Ca și aceasta, B.C.E. are un Birou Executiv și un Consiliu de conducere. Biroul Executiv este compus din 6 membri, iar Consiliul este format din membrii Biroului Executiv și din guvernatorii băncilor centrale ai statelor membre. Consiliul decide liniile importante ale politicii monetare, dar pentru că se întâlnește trimestrial, gestiunea cotidiană este încredințată Biroului Executiv. Membrii Consiliului de conducere nu primesc instrucțiuni de la autoritățile naționale sau instituții UE.

Banca Centrală Europeană are următoarele atribuții:

-fixează rata inflației;

– asigura stabilitatea preturilor prijinind politica economica

-conduce politica monetară în cadrul UE.

De la 1 ianuarie 1999, Europa a intrat într-o nouă eră reprezentată prin intrarea în vigoare și funcționarea efectivă a Uniunii Economice și Monetare (UEM) și lansarea Euro ca monedă unică a Uniunii Europene. UEM are o uriașă semnificație nu numai pentru Europa, dar și pentru întregul sistem economic și monetar internațional.

Elemente sine qua non pentru funcționarea UEM:

• O bază economică solidă. Realitatea arată cu pregnanță că stabilitatea este o condiție prealabilă pentru o creștere economică susținută și pentru reducerea șomajului. Prin asigurarea unei stabilități economice, moneda unică intensifică concurența pe piață și ajută la o alocare eficientă a resurselor în economia unită a UE.

O structură legislativă, bine fundamentată re prezintă o condiție esențială pentru creșterea încrederii și securității utilizatorilor Euro.

Preparative tehnice detaliate care au fost adoptate în timp util. BCE a stabilit cadrul de conduită pentru politica monetară unică; s-au produs schimbări în legislația cu privire la administrația națională; s-au primit acordul părților cu privire la armonizarea standardelor de bază ale piețelor de capital-ale piețelor valutare și monetare, etc.

Un sistem financiar internațional mai stabil. Europa, fiind cea mai mare piață liberă din lume, realizările și transformările pozitive din Zona Euro se vor repercuta pozitiv și asupra partenerilor Europei.

Dinamica integrării monetare a evoluat în paralel cu schimbarea lentă, dar progresivă, a conținutului amestecului de politici. Problematica s-a deplasat treptat dinspre dozarea optimă a două politici, bugetară și monetară, spre combinarea optimă a mai multor politici bugetare, pe fondul politicii monetare unice.

III Euro-monedă internațională

O monedă este folosită pe plan internațional atât datorită prestigiului țării de emisiune, cât și ca urmare a utilizării sale în tranzacțiile comerciale. De aceea, rolul potențial al unei monede poate fi asociat cu dorința străinilor de a deține o cantitate semnificativă din acea monedă. în consecință, rolul internațional al unei monede este cu atât mai mare cu cât este o monedă stabilă. O monedă slabă nu are șanse să fie dorită la nivel internațional, deoarece o asemenea valută aduce cu sine inflație și nu poate să îndeplinească funcția de economisire, respectiv acumularea de rezerve. O monedă puternică este utilizată pentru tipărirea de bonuri de tezaur internaționale și ca monedă paralelă care să fie preferată în țări unde există o inflație semnificativă.

Țara a cărei monedă este internațională realizează schimburi cu toată lumea. Nevoia de monedă este justificată prin necesitatea de a cumpăra bunuri și servicii. Moneda internațională este obișnuit considerată ca fiind cea mai stabilă în raport cu bunurile pe care ea este susceptibilă de a le evalua, precum și în raport cu alte monede. O monedă internațională servește, pentru a defini valoarea tranzacțiilor internaționale și pentru a garanta stabilitatea.

O caracteristică a monedei internaționale este reprezentată de mărimea pieței și volumul tranzacțiilor. Această trăsătură se referă la importanța demografică și financiară a zonei unde se emite moneda. Mărimea pieței, în sensul adâncimii și lățimii sale, este o măsură a gradului în care o monedă poate fructifica economia prin caracteristicile intrinseci ale banului. Această caracteristică, produce stabilitate, iar stabilitatea determină creșterea atractivității unei monede. Cu cât este mai mare domeniul tranzacțiilor, cu atât moneda are lichiditate mai mare, deoarece cu atât mai puțin șocurile particulare vor afecta prețul tranzacțiilor și al titlurilor. Moneda cu vocație internațională reprezintă un simbol al puterii economice si implicit al puterii politice. Transformarea euro în principala monedă în sistemul monetar internațional depinde în mod hotărâtor de reacția forțelor pieței, respectiv de comportamentul mai mult sau mai puțin inerțial al acestora.

3.l. Funcțiile unei monede internaționale

Introducerea euro a reprezentat probabil cel mai important eveniment după căderea Berlinului, de natură a provoca în mod serios sistemul monetar internațional actual. Acesta este confruntat cu o situație fără precedent în sensul că plasează față în față, pe de o parte dolarul american care s-a impus ca monedă internațională, datorită utilizării lui extinse ca mijloc de plată și de rezervă, iar pe de altă parte, euro, o monedă în plină expansiune.

Este unanim acceptat faptul că, pentru a dobândi vocație internațională, o monedă trebuie să exercite funcțiile de mijloc de plată, mijloc de rezervă și unitate de cont.

Ca mijloc de plată, moneda internațională este utilizată de către sectorul privat în tranzacțiile comerciale și de capital, iar de către autoritățile monetare pentru intervențiile pe piața valutară.

Mijloc de rezervă este acea monedă internațională care este utilizată de sectorul public și de cel privat pentru a asigura menținerea valoriilor economiilor. în acest sens, motivația investtitorilor privați este reprezentată de compromisul optim între randament și diversificarea riscului, iar cea a autorităților monetare de necesitatea de supraveghere a cursului de schimb, bineînțels în funcție de regimul cursului de schimb.

Ca unitate de cont, moneda internațională este folosită de către sectorul privat pentru denominarea împrumuturilor și a obligațiunilor, iar de către autoritățile monetare pentru legarea de aceasta a propriei monede naționale.

Există o serie de factori care conduc la creșterea rolului euro în lume. Cererea relativă pentru euro a țărilor care și-au legat moneda națională de euro are un rol decisiv în determinarea rolului monedei unice europene, mai ales dacă avem în vedere faptul că extinderea cu noi state membre a UE duce la creșterea utilizării acestei valute pe plan internațional. Dacă statele din sud-estul Asiei își vor schimba sistemul valutar de la unul simplu, bazat pe moneda națională, la un curs valutar bazat pe un coș de valute, așa cum au sugerat o serie de analiști, atunci drumul monedei unice spre locul unu în sistemul monetar internațional este aproape sigur. S-a argumentatcă aceste state ar trebui să treacă de la un curs valutar bazat pe dolar la un coș format din dolar, euro și yen, pentru a reflecta cât mai adecvat structura comerțului acestor țări.

O monedă dobândește statutul de monedă internațională în cazul în care își asumă rolul de vehicul în tranzacțiile internaționale, dacă este utilizată internațional pentru a denumi active și de asemenea dacă este stocată ca rezervă oficială. Datorită ponderii însemnate a statelor din zona euro în comerțul internațional cu bunuri și servicii, în 1998 se aprecia că introducerea monedei unice europene va provoca o redistribuire a rolului deținut de devizele internaționale. Ținând cont de solidaritatea economiilor care au trecut la moneda unică, garantată prin respectarea criteriilor de convergență, euro va deveni una dintre principalele monede de tranzacționare și de rezervă. în 1998, se aprecia pe bună dreptate că euro va accede la rangul de monedă internațională, asigurând Europei un rol confortabil în concertul monetar internațional și va putea concura cu dolarul american și yenul japonez pe picior de egalitate".

Conform statisticilor Fondului Monetar Internațional, la sfârșitul primului an de existență, euro deținea o pondere de 16,3% din rezervele oficiale, fapt care a consacrat-o drept cea de a doua monedă de rezervă din lume. în următorii ani, ponderea euro în totalul rezervelor oficiale a crescut treptat. Această evoluție reprezintă, în special, corolarul creșterii ponderii euro în rezervele oficiale ale țărilor din Europa Centrală și de Est, precum și ale țărilor balcanice, datorită rolului de monedă ancoră jucat de euro în contextul politicii cursului de schimb a acestor țări.

Odată cu introducerea monedei unice, pe lângă avantajele de ordin economic vor exista și avantaje geopolitice. Europa va avea o putere și influență monetară și financiară proporțional cu importanța sa economică, iar politica europeană va avea un caracter pronunțat de independență. Zona euro reprezintă o forță economică stabilă având o monedă internațională. Reunind economii de dimensiuni relative mici în cadrul unui singur bloc, UEM favorizează o bună coordonare la nivel internațional a deciziilor de politică economică.

Conform statisticilor Băncii Centrale Europene, euro se situează pe locul doi în utilizările internaționale, după dolarul american. Acest lucru se datorează și moștenirii de către Euro a unor operațiuni anterioare în ECU, precum și a operațiunilor externe ale monedelor naționale ale țărilor participante la Uniunea Monetară Europeană.

În general, este acceptată ideea că cererea monetară ar putea fi mai puțin stabilă deoarece investitorii străini pot foarte ușor să-și modifice preferința valutară. Dacă euro va fi din ce în ce mai utilizat în relațiile pe scară mondială în următorii ani, atunci în final, zona euro va avea un rol internațional notabil. Dacă creșterea rolului monedei unice s-ar produce ca efect al colapsului înregistrat de dolarul SUA, atunci ar exista și efecte negative, deoarece zona euro nu este pregătită pentru o mișcare de proporție, pentru o asemenea cerere masivă de bani. Importanța euro ar crește substanțial, dar odată cu aceasta și riscurile pe care le impune un asemenea rol.

La 1 ianuarie 2007 a avut loc a cincea aniversare a monedei euro, în forma sa ca monedă fizică. Introducerea sa a fost văzută în mare parte ca o poveste de succes. Moneda euro puternică și stabilă a devenit una dintre monedele internaționale care conduc în economia globală. Statele membre ale zonei Euro beneficiază de faptul că sunt parte a unui bloc mult mai mare de monedă. Este mult mai dificil, de exemplu, pentru cei care speculează să facă profit rapid din schimbarea de monedă și astfel să înlăture mare parte din presiunea care afectează valoarea. Zona Euro este mult mai capabilă să absoarbă creșterile de prețuri decât statele membre în mod individual, iar influența monedei euro este mult mai extinsă. Comerțul în afara zonei Euro reprezintă doar o treime din produsul intern brut al zonei Euro, și totuși ratele de schimb au un efect asupra acestuia. Un euro puternic afectează în mod negativ exportatorii și descurajează investițiile în zona Euro, dar de asemenea ajută importatorii și investițiile din zona Euro oriunde în lume.

Pentru cetățenii UE, călătoria în zona Euro este mult mai facilă, fără a necesita schimburi împovărătoare de valută. De asemenea, comparația prețurilor bunurilor și a serviciilor este mult mai ușoară, ceea ce contribuie la îmbunătățirea funcționării pieței interne și la sprijinirea concurenței sănătoase, aducând beneficii consumatorilor. Stabilitatea economică și a prețurilor pe ansamblu adusă de euro este favorabilă pentru întreg climatul economic, de la familii la agenți economici. Datele estimează că introducerea monedei euro a determinat o creștere a ariei de comerț intra-euro cu 5-15%.

3.2.Utilizarea internațională a euro

Rata de schimb și rata dobânzii monedei euro sunt determinate în cadrul pieței financiare internaționale, oferta și cererea de euro putând varia în mod independent de evoluția balanței de plăți a țărilor membre din cadrul UEM.

Ceea ce este relevant în ultimii ani este faptul că, dacă partenerii comerciali preferă o anumită valută pentru derularea tranzacțiilor, atunci aceștia intervin să stabilizeze cursurile de schimb între moneda lor și acea valută. Cu cât există mai mulți oameni care cumpără o anumită valută, cu atât mai mult este mai atractiv pentru alții să utilizeze aceeași valută.

Așa numita "rețea de externalități" face ca o valută să fie preferată într-un grup de țări partenere. Cu cât numărul de state crește, cu atât valuta respectivă capătă un prestigiu internațional mai mare. Acest argument sugerează că euro va rivaliza cu dolarul SUA pe plan mondial cu cât numărul statelor din Zona Euro crește din ce în ce mai mult și cu cât partenerii vor prefera să utilizeze în schimburile lor comerciale moneda unică în loc de altă valută. Acest efect explică și de ce dolarul a devenit prima valută a lumii dupa crearea sistemului de la Bretton Woods și de ce treptat preferința pentru dolar a fost atât de mare încât să fie utilizat în schimburile statelor care nu erau în zona de influență SUA. Spre exemplu, dolarul SUA este preferat în schimburile Argentinei, deoarece este mai ușor să se schimbe pesosul în dolari și apoi să se importe produse din Rusia decât să se schimbe direct pesos cu rubla rusească. Nu există un număr atât de mare de cumpărători de pesos contra ruble pe piața internațională comparativ cu cei dornici să tranzacționeze pesos contra dolari sau ruble contra dolari. în schimb, o piață slabă a unei anumite valute face ca aceasta să fie tranzacționată la un preț mai mic și cursul de schimb să fie mai puțin volatil. Pe de altă parte, schimbarea preferințelor în tranzacțiile derulate pe piețele financiare și de mărfuri ale lumii pentru altă valută este costisitoare, deoarece ar trebui să fie modificate atât programele de operare din calculatoare, cât și conturile în valută nouă. Acest pas s-ar face în favoarea monedei unice, dacă utilizarea dolarului SUA devine prea costisitoare ca urmare a unei inflații prea mari pe care ar induce-o moneda americană sau dacă celelalte state partenere vor utiliza preponderent euro în tranzactiile lor comerciale.

Tabel Nr.1. :Utilizarea internațională a euro

Conform tabelului, se evidențiază faptul că implicațiile monedei euro sunt ample, aceasta fiind utilizată atât în decontarea tranzacțiilor internaționale (export, import), cât și în constituirea de depozite sau de rezerve valutare globale. Ponderea cea mai ridicată de 67% se regăsește în cazul facturării exporturilor apartenențe statelor din afara zonei euro, urmată de facturarea importurilor țărilor din afara zonei euro. La polul opus o pondere scăzută se înregistrează la împrumuturile din afara zonei euro doar 8,5% și la depozitele transfrontaliere în euro ale statelor din afara zonei, cu excepția celor care au trecut la moneda unică.

Un aspect important de menționat este acela dacă Banca Centrală Europeană poate să emită mai multă masă monetară în euro decât este nevoie la nivelul Zonei Euro, pentru aceasta fiind necesare fonduri suplimentare. Investitorii străini care cumpără euro dau automat un credit BCE. Printre beneficiile care apar din statutul de valută de prim rang ar fi prestigiul internațional al euro. Este convenabil pentru populația și firmele din Zona Euro să aibă posibilitatea să utilizeze propria monedă în tranzacțiile financiare fără perceperea de comision de schimb valutar sau alte costuri suplimentare induse de tranzacții.

Atât băncile, cât și majoritatea burselor realizează cotații în euro. Un mangement simplificat al resurselor financiare ale companiilor duce la scăderea costurilor de tranzacționare, a elementelor de contabilitate și a forței de muncă. începând cu finanțarea, introducerea monedeieuro facilitează accesul la fonduri ieftine, datorită piețelor de capital mai lichide și concurenței sporite la nivelul băncilor și al sectoarelor financiare.

Un beneficiu important este acela al sprijinului acordat prin eventualele intervenții pe piața valutară internațională de către celelalte bănci centrale ale lumii pentru stabilitatea cursului de schimb al euro, în cazul în care aceasta va deveni valută preferată. Astfel, rezidenții statelor care folosesc euro ca monedă proprie vor avea siguranță în economiile acumulate în timp.

Fiind o valută de prim rang, pe care celelalte state ale lumii o preferă pentru a-și lega cursul de schimb, aceasta poate duce la imposibilitatea de a combina autonomia monetară cu stabilitatea cursului de schimb. Totodată, o cerere internațională în creștere pentru o monedă duce la scumpirea produselor pe piața internă a economiei emitente. O apreciere în euro ar putea avea un efect nefavorabil asupra competitivității produselor și serviciilor europene pe piețele internaționale. Totodată, aprecierea euro ar reduce presiunea prețurilor produselor importate, compensând creșterea masei monetare. S-ar ajunge la ieftinirea importurilor, raportul dintre importuri și exporturi devenind mai eficient și ducând la creșterea veniturilor bugetare reale.

Problema majoră pentru EMU în anii care urmează, în ceea ce privește Uniunea pe ansamblu, va fi reprezentată de interesele europene versus cele naționale. în ianuarie 2007, Financial Times a raportat că o mare parte din cetățenii Franței, Italiei și Germaniei credeau că moneda euro a adus prejudicii economiilor lor în timp ce a avut un efect pozitiv asupra economiei per ansamblu a UE. O frază descrie foarte bine situația: "Nici o țară nu poate să-și desfășoare activitatea în mod izolat, fără să antreneze și ceilalți actori de pe scena internațională a economiei". Un sondaj diferit condus de International Herald Tribune a arătat încrederea în moneda euro. Sondajul din 2007 arăta că 89% din populația Franței și a Italiei, 93% din cea a Spaniei și 83% din cea a Germaniei cred că moneda euro va fi moneda standard în Europa în anul 2057.

Trecerea de la o valută dominantă la alta nu se face instantaneu. încrederea nu se câștigă automat. Istoria arată că sunt necesare perioade mari de timp în care se face trecerea de la o valută preferată la altă valută preferată. în secolul XX, dolarul a ajuns să dețină chiar până la 85% din rezervele valutare internaționale. Perioadele de criză suportate de economia americană nu au speriat investitorii internaționali care oricum nu aveau de ales, deoarece nu există o altă valută de forța dolarului. Acum, când euro a ajuns din urmă dolarul SUA, ar putea exista și varianta împărțirii primului loc, cel puțin pentru o perioadă lungă de timp.

3.3. Competiția euro – dolar

Monedele unice sunt de obicei asociate cu entități politice complexe care ocupă un teritoriu vast și încorporează de cele mai multe ori entități politice, sociale sau economice distincte. Toate monedele unice au întâmpinat rezistență atât în plan ideologic cât și pragmatic la momentul introducerii lor .

Dolarul SUA este moneda unică a statelor americane, emisă exclusiv de o autoritate monetară unică, fiind astfel un predecesor nu mult mai vechi al EURO.

Utilizarea dolarului în tranzacțiile comerciale depășește cu mai mult de două ori ponderea SUA în comerțul mondial. Astfel, la data introducerii euro, circa 45% din tranzacțiile comerciale internaționale erau derulate în dolari, iar ponderea monedelor țărilor membre ale Uuniunii Europene care au aderat la euro s-au situat la 33%. De asemenea, 42% din tranzacțiile valutare erau denominate în dolari, comparativ cu o pondere de 35%, care a revenit monedelor țărilor membre ale Uniunii Europene.

Euro a trecut printr-o depreciere puternică față de dolarul american imediat după lansarea sa, ceea ce părea să reflecte în parte forța pe care dolarul o afișase față de majoritatea valutelor internaționale începând de la mijlocul anilor 1990. Diferențele ratei dobânzii sunt importante pentru că dirijează fluxurile de portofolii în ceea ce privește titlurile cu venit fix. Ratele dobânzii mai mari în SUA decât în Zona Euro au fost asociate cu deprecierea euro în raport cu dolarul în primii ani ai existenței sale. Atunci când diferența pozitivă a fost în favoarea euro, în cursul anului 2001, moneda Euro a început să- și întărească pozițiile. Explicarea variației Euro referitoare la cursul de schimb valutar se poate face într-o manieră foarte directă și la obiect.

Introducerea euro a determinat apariția unui concurent important pentru dolar, rolul său crescând de la an la an. începând cu primăvara anului 2002, euro a resimțit o apreciere progresivă care a dus moneda europeană la un nivel semnificativ mai ridicat decât cel de la lansarea sa. La sfârșitul anului 2002, aproximativ 50% din comerțul exterior al zonei euro era denominat în această monedă și, în 20% din comerțul mondial euro era folosit ca monedă de schimb. Ponderea instrumentelor financiare emise de non-rezidenți în euro a ajuns la 29% din total, în timp ce dolarul înregistra doar 44%. Un număr semnificativ de țări și-au ancorat moneda națională la euro ca monedă de referință ( deși aceste țări reprezinta doar 4% din PIB-ul mondial).

În februarie 2004, euro și-a atins maximul de până atunci, 1.26 USD, după care urma să se reducă până la 1,24 USD în luna mai. în septembrie 2005, cursul dolar/euro se situa la nivelul de 0,76, la acea vreme existând teama că o apreciere și mai mare a euro va duce la compromiterea perspectivelor de creștere a principalelor țări europene. în ultimele luni din 2006, euro s-a ridicat față de dolar de la 1,25 până la 1,33 de unități, iar aprecierea monedei unice a continuat și în 2007, când raportul euro/dolar a atins noi maxime cuprinse între 1,37 și 1,40. Această evoluție a fost încurajată de îngustarea diferențialului dintre dobânzile la dolari și cele patru zerouri.

În 2008, raportul dintre monede a oscilat între 1,23 și 1,6 de dolari pe euro, perechea valutară terminând anul la o cotă de 1,4. Trendul multianual al principalei perechi valutare internaționale a rămas în creștere și în 2009, în ciuda "corecției" din ultimul trimestru al lui 2008 care a depășit cotațiile suport ale tunelului început în 2002. Previziunile pentru 2009 sunt în sensul că euro ar putea testa din nou maximele de 1,5-1,6

din 2008 dar, experiența anului 2008 a demonstrat că atât analiza fundamentală, cât și cea tehnică pot da informatii greșite.

Apariția euro, dorită ca o valută puternică și stabilă, a fost menită să relanseze Europa în competiția mondială cu SUA și Japonia, prin reașezarea sferelor de influență valutară pe piața mondială. Reunirea în euro a trei dintre cele mai importante valute ca volum al fluxurilor financiare a creat premisele creșterii numărului statelor aflate pe orbita economică europeană. Cu toate acestea, euro a trebuit să treacă mai întâi testul încrederii. Slăbirea încrederii americane chiar în preajma lansării euro părea favorabilă, însă forța dolarului este greu de înfrânt, mai ales când este vorba despre moneda celei mai mari și mai puternice economii din lume. Creșterea treptată a ponderii țărilor cu rezerve valutare constituite în euro a dus în timp la echilibrarea sistemului monetar internațional. Acesta a fost dominat net de dolar în condițiile în care aproape jumătate din comerțul exterior american se derulează cu țări ale cărei monede sunt strict legate de monedăamericană, sprijinând poziția favorabilă a dolarului în raport cu puterea reală de cumpărare a acestuia pe piața mondială.

Lansarea euro a fost gândită să aducă o adâncire a cooperării la nivel mondial, pe baza apropierii și convergențelor în politicile valutare ale liderilor economici mondiali. Proba acestei tendințe a fost făcută în mai multe rânduri, când băncile centrale din zona euro, SUA și Japonia și-au coordonat eforturile spre a tempera piețele financiare, atenuând șocurile la care erau expuse euro, dolarul american sau yenul japonez. Conștientizarea de către lumea financiară a riscului de a acționa "de unul singur" și a avantajelor pe care le poate aduce coordonarea demersurilor a fost unul din marile câștiguri ale lansării euro .

Percepția în legătură cu piața s-a modificat și ea. Dacă la început analiștii blamau nivelul mai slab al dolarului din punctul de vedere al titlurilor de valoare cu venit fix denominate în dolari, pentru o perioadă atenția s-a mutat asupra diferenței dintre creșterea PIB-ului american și a aceluia din zona Euro. Poziția ciclic mai avantajată a SUA a fost asociată unor venituri mai mari provenite din zona acelorași titluri de valoare. Oricum, în timp ce corelația cursului de schimb bilateral Euro-dolar și diferențele preconizate au fost elemente semnificative pentru analiză pe unele perioade de timp, legătura între ratele relative de creștere preconizate pentru PIB și cursul de schimb Euro-dolar a devenit mai puțin evidentă. Euro a început să se aprecieze în fața dolarului american chiar în timp ce previziunile de creștere erau continuate în favoarea SUA.

Toate aspectele surprinse conduc la ideea, care se conturează tot mai mult, că ne îndreptăm spre o lume monetară tripolară. Dacă la început America de Nord( SUA și Canada) era singura putere economică reală, a apărut și al doilea pol, în zona Asiei. Al treilea pilon de concentrare economică care s-a constituit în ultimul timp îl reprezintă continentul european, mai exact Europa Occidentală. Legătura între ratele relative de creștere preconizate pentru PIB și cursul de schimb Euro-dolar a devenit mai puțin evidentă. Euro a început să se aprecieze în fața dolarului american chiar în timp ce previziunile de creștere erau continuate în favoarea SUA.

Faptul că vânzările de petrol și împrumuturile de la FMI sunt evaluate în dolari, încurajează țările sărace să-și evalueze exporturile în dolari, pentru a reduce riscul pierderilor datorate fluctuației valorii dolarului. Căderea dolarului american cumulată cu recesiunea de pe piețele ipotecare de risc ridicat din SUA constituie un dezavantaj al monedei americane în lupta cu euro pentru supremația mondială. Deja ca pondere în tranzacțiile internaționale moneda europeană a depășit dolarul american și după cum se află veștile este posibil ca acesta diferență să se consolideze. Acest fapt practic consemnează supremația Europei unite în fața USA.

IV Studiu de caz

Perspectivele aderării României la Uniunea Monetară

4. 1. România și drumul spre UE

Așezați într-o zonă cu multiple și complexe interferențe politice, comerciale, culturale și strategice, românii au fost și sunt purtătorii unei conștiințe europene. Viața spirituală, originea etnică și zbuciumata istorie i-au făcut să opteze și să conștientizeze necesitatea integrării europene .

Din punct de vedere geografic, România este o țară care aparține Estului Europei, ea fiind considerată o "țară de frontieră" între Occident și Orient, iar noul context geopolitic a plasat-o, începând cu perioada post 1989, la extremitatea estică a spațiului European democratic. Așezarea României peste limita Nordică a Balcanilor, la litoralul Mării Negre și pe malurile Dunării a transformat țara noastră într-o zonă de confluență pentru diferite culturi, dar și drumuri comerciale sau interese politice. Cifric, România controlează peste 1000 km din cursul navigabil al Dunării, iar Canalul Dunăre-Marea Neagră potențează importanța noii conexiuni Rin-Main-Dunăre, prin stabilirea unei legături navigabile între Marea Neagră și Marea Nordului. Asemenea avantaje conferă țării noastre rolul de poartă comercială sud-estică a Europei.

Departajând poziția țării noastre în funcție de multiplele definiții ale sistemului European de uniune (Europa cu mai multe viteze, Europa cu geometrie variabilă, Europa cercurilor concentrice), cel puțin din prima perspectivă- a Europei cu mai multe viteze, România se situează la "frontiera" dintre centru și periferie. Nimic nu se poate apropia sau depărta într-o mare sau mai mică măsură de nici una dintre cele două zone. România îndeplinește astăzi și cu certitudine va îndeplini și în viitor rolul fundamental de spațiu de conexiune europeană.

Încercările de stabilire a unor relații cu Comunitățile Europene datează încă din 1980, când România a încheiat un acord comercial cu acestea, dar care a fost suspendat datorită situației precare a drepturilor omului și, în general, a inexistenței statului de drept în România.

După schimbarea regimului politic în România în decembrie 1989, România s-a apropiat de comunitățile europene încă din primii ani. Astfel, în anul 1991 a intrat în vigoare Acordul De Comerț și Cooperare. Evenimentele au evoluat rapid și a apărut ideea asocierii României la Comunitățile Europene.

Unul din cele mai importante momente ale integrării europene a României, ca strategie politică fundamentală pentru viitorul poporului român, a fost reprezentat de depunerea Cererii de aderare a României la Uniuunea Europeană, la 22 iunie 1995, împreună cu Strategia națională de pregătire a aderării.

Anul 2004 a reprezentat pentru România cel mai important moment pentru îndeplinirea obiectivului de încheiere a negocierilor cu Uniunea Europeană condiție pentru semnarea tratatului de aderare în primul semetru al anului 2005. In luna decembrie 2004, s-a semnat tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, urmată de ratificarea acestuia de către Parlamentul European, de toate parlamentele celor 25 de state membre ale Uniunii Europene și de Parlamentul României.

A reprezentat un pas important faptul că în 2006, 25 de state membre au aprobat bugetul pentru 27 de țări, ceea ce este semnificativ din punct de vedere al intrării României în Uniunea Europeană". La 1 ianuarie 2007, România, alături de Bulgaria a devenit membră a Uniunii Europene. Aderarea la Uniunea Europeană a reprezentat pentru România o oportunitate de apartenență la un bloc economic foarte dinamic.

Printre atu-urile României se pot enumera:

– Piața internă, care numără în jur de 21 milioane de consumatori, a doua ca mărime în zonă, după Polonia;

– Apropierea de piețele vest-europene;

– Forța de muncă educată și ieftină;

– Capacitate industrială;

– Importante resurse naturale;

– Poziția de punct nodal între Asia și Europa.

4.2. Exigențe economice și monetare ale adoptării Euro de către România

Extinderea Uniunii Europene la nivelul "valurilor integraționiste" din 2004 și 2007 a implicat participarea obligatorie, cu un decalaj temporal, a noilor state membre în Uniunea Economică și Monetară. Din această perspectivă este foarte important ca noii veniți să parcurgă în prealabil procesul de asigurare a convergenței reale și nominale și ca reforma Consiliului Guvernatorilor BCE, angajată în primăvara anului 2003, să poată rapid intra în vigoare. Pentru a fi un membru viabil, activ al Uniunii, este necesar ca țara să înregistreze succese în eforturile de dinamizare a economiei sale. Disfuncționalitățile economice actuale la nivelul Uniunii Monetare Europene riscă să se amplifice o dată cu integrarea noilor state membre.

Criteriile și valorile standard ale indicatorilor ce stau la baza selectării țărilor membre ale UEM (ulterior, ale zonei euro) au fost statuate în Tratatul de la Maastricht și Protocoalele adiționale:

– criteriul stabilității prețurilor – inflația, exprimată cu ajutorul indicelui prețurilor de consum armonizat (IPCA), nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5% media aritmetică simplă a ratelor inflației din cele trei state membre cu cele mai bune performanțe în acest sens.

În România, în primul semestru al anului 2008 s-a înregistrat un trend descendent al inflației, în semestrul al doilea având loc o inversare a trendului. Aceasta se poate explica prin deficitul de produse agroalimentare înregistrat pe plan mondial, atingerea unor noi recorduri ale prețului petrolului, dar și prin criza de pe piața creditelor ipotecare din SUA (criza subprime), care a modificat percepția investitorilor asupra riscurilor, conducând la ieșiri de pe piețele de capital.

– criteriul situației finanțelor publice- a avut în vedere două cerințe: deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB al fiecărei țări, iar datoria publică să nu depășească 60% din PIB.

În anul 2008, deficitul bugetar măsurat conform standardelor europene (SEC 1995) a fost de 5,4%o din PIB. Conform Programului de convergență, guvernul își propune o scădere a deficitului bugetar până în 2011, obiectivul fiind atingerea unui nivel de 0,9% din PIB al deficitului structural.

– criteriul ratei dobânzii -rata dobânzii pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale media aritmetică simplă a mediei pe 12 luni a ratelor dobânzii din cele trei state membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor.

în România, nivelul mediu al ratelor dobânzilor la obligațiunile de stat pe termen lung s-a situat, în 2007, la 7,1% pe an, cu puțin peste valoarea de referință de 6,2%. Având în vedere nivelul redus al lichidității pe piața obligațiunilor de stat pe termen lung din România, este greu de formulat o concluzie cu privire la momentul îndeplinirii acestui criteriu. în anul 2008 rata dobânzilor pe termen lung a atins pragul de 7,7%.

– criteriul cursului de schimb- țările membre UE sunt considerate calificate dacă au respectat, fără să provoace tensiuni, timp de doi ani premergători adoptării euro, limitele normale de fluctuație prevăzute în cadrul Exchange Rate Mechanism II (banda îngustă de ±2,25%, extinsă la o bandă mai largă de ±15 față de paritatea centrală în raport cu euro a monedei naționale).

România se află în situația de a nu îndeplini anumite aspecte, fapt care pune în dificultate posibilitatea monedei euro de către țara noastră. în 2008, rata inflației a atins un prag de 7,85%, plasând țara noastră în afara intervalului admis de către criteriile de la Maastricht, care prevăd un nivel de maxim 5,6% (4,1%+ procentul 1,5% admis peste media celor mai performanți trei membri).

Inclusiv în sfera deficitului bugetar România se confruntă cu un procent de 5,4%, depășind astfel nivelul maxim de 3%. România îndeplinește totuși anumite aspecte precum nivelul datoriei publice, care era în anul 2008 de 13,6%, mult sub nivelul de 60% maxim permis, ceea ce reprezintă un atu. Chiar și din perspectiva situației ratelor dobânzilor pe termen lung, situația este una favorabilă, întrucât procentul acestora este de 7,7%, față de 8,2% cât s-ar permite în mod normal.

Fluctuația cursului de schimb este de asemenea menținută în limite inferioare celor menționate în Tratatul de la Maastricht, atingând un punct de maxim de + 9,7%, respectiv un punct de minim de -14,6%.

Procesul integrării României în structurile europene a avut impact la nivel global asupra economiei, afectând însă în mod particular sfera relațiilor comerciale externe în două direcții. Pe de o parte, statul român trebuia să suprime taxele vamale pentru ansamblul importurilor din Uniune, urmând apoi a adopta tariful vamal comun și politica comercială comună a Uniunii Europene.

În 2004, de exemplu, România avea taxe vamale de trei ori mai mari pentru țările beneficiare ale clauzei națiunii celei mai favorizate, un tarif vamal aproape dublu pentru produse agricole și o piață a produselor manufacturate de trei ori mai protecționistă. Cu toate că raporturile de țară periodic întocmite de Comisia Europeană relatau alinierea României la acquisul comunitar și reducerea treptată a protecției tarifare, efectele s-au resimțit diferit și ele trebuie analizate pornind de la modul în care au fost afectate importurile din UE.

Dacă facem referire la dinamica fluxurilor comerciale externe ale României, conform datelor furnizate de Ministerul Economiei și Comerțului, în primele cinci luni ale lui 2006, comerțul exterior cu mărfuri a crescut cu 23,5% față de perioada similară a anului anterior.

Exportul a crescut cu 19,8%, iar importul 26,2% . Dinamica exportului a fost susținută de produsele cu avantaje comparative și conjuncturale pe piețele a căror pondere are tendințe de creștere mai accelerate în totalul exportului. Acest aspect evidențiază gradul crescut de adaptare al produselor românești la condițiile piețelor internaționale și tendința de valorificare superioară a resurselor naționale. România a înregistrat, în luna iunie 2008, comparativ cu perioada similară din 2007, o creștere de 23,3 procente a comerțului cu amănuntul, cel mai mare avans din rândul celor 27 de state membre ale Uniunii Europene.în luna martie a anului 2009, comerțul cu amănuntul din România a scăzut cu 6,4 procente, comparativ cu aceeași perioadă a anului 2008. Vânzările au scăzut într-un ritm dublu față de media din UE, de 3,1 procente, potrivit datelor Eurostat.

Companiile din România nu sunt în mod egal pregătite să facă față exigențelor decurgând din participarea la Piața Unică. Această afirmație trebuie însă puternic nuanțată deoarece aceste companii sunt departe de a avea trăsături omogene. Firmele românești cu participare străină la capital vor fi cele mai în măsură să valorifice avantajele decurgând din combinarea statutului de membru al Uniunii Europene cu costurile mai reduse ale desfășurării de activități economice în România.

În concluzie, aderarea României la UE a dus la îmbunătățirea mediului de afaceri din România prin filtrarea companiilor care sunt active pe piață dar a creat și cadrul concurențial care a contribuit la îmbunătățirea calității produselor oferite de firme. Astfel, o parte dintre ele vor ieși de pe piață, din cauza incapacității lor de a se adapta mediului concurențial și de a găsi surse de finanțare necesare investițiilor, iar cealaltă parte vor reuși să se adapteze creând astfel un nucleu al firmelor românești capabile să acționeze pe piața UE. România se află cu mult în urma mediei UE în termenii venitului pe locuitor și a nivelului inflației. Această situație generează la nivelul opiniei publice dar și la nivel politic temerea unei posibile emigrări în masă. Decalajele uriașe ale câștigurilor și standardelor de viață față de UE determină o ieșire considerabilă de lucrători din România în condițiile liberei circulații. Inflația, ca principală formă de manifestare a dezechilibrului monetar, generează multe efecte negative asupra economiei care sunt resimtite preturilor.

Există o legătură foarte strânsă între inflație și ritmul de creștere sau scădere economică. în ceea ce privește rata medie a inflației în 2008, România s-a aflat pe locul cinci în UE. Cea mai mare rată medie a inflației medie din 2008 a fost înregistrată în Letonia (15,3%), urmată de Bulgaria (12%), Lituania (11,1%), Estonia (10,6%) și România (6,3%). Rata anuală a inflației în zona euro a crescut, în luna februarie 2009, la valoarea de 1,2%, de la nivelul de 1,1% înregistrat în luna ianuarie 2009, conform unei estimări revizuite publicată de Oficiul European de Statistica(Eurostat).

În Uniunea Europeană, rata anuală a inflației a atins, în februarie 2009, nivelul de 1,7 procente, în scădere față de nivelul de 1,8 procente înregistrat în luna ianuarie 2009. Cele mai scăzute rate anuale ale inflației au fost înregistrate în Irlanda (-0,7%), și Portugalia(-o,6%).

Pentru a contracara deficiențele legate de aderarea la UE, sunt necesare o serie de măsuri pe o dublă dimensiune. Pe de o parte, ele vizează implicarea agenților economici, iar de cealaltă parte, țin de intervenția guvernamentală. La nivelul agenților economici avantajele de membru ale UE pot fi superior valorificate dacă producția de export este adaptată operativ la specificul pieței fiecărei țări din UE și din alte zone. Firmele ar trebui să prospecteze sistematic evoluțiile piețelor străine cărora intenționeză să li se adreseze. Cum veniturile agenților economici români nu permit întotdeauna derularea profesionistă a unor asemenea activități, util ar fi crearea de asociații care să preia unele activități de informare, prospectare și promovare pe piețele străine.

O altă problemă o reprezintă încadrarea produselor în standardele și normele europene și internaționale, pentru a păstra ritmul dezvoltării durabile promovate intens în spațiul Uniunii. Altemăsuri vizează și promovarea imaginii firmei și produselor în mediul internațional, împreună cu specializarea personalului antrenat în desfășurarea operațiunilor de import-export.

Summitul G20 din această primăvară a fost considerat un succes dar problemele pe care le are Europa de Est încă nu își găsesc rezolvarea. Se spune că pentru țările membre ale UE intrarea în zona euro înseamnă un beneficiu uriaș oferindu-le posibilitatea de a-și rezolva problemele legate de datoriile în valută, înlăturând incertitudinile și redând încrederea investitorilor. Atât din experiența statelor care au realizat acest progres dar și din experiența proprie a respectării diferitelor sugestii venite din partea unor importante instituții, trebuie să mai adăugăm că integrarea economică și monetară trebuie însoțită și de o schimbare a mentalităților, de acceptare a riscurilor și compromisurilor, de asumare a responsabilităților, de o activitate economică activă și susținută la toate nivelele.

Reciproca este valabilă deoarece Comisia Europeană a prezentat unele studii care arată că, prin realizarea UEM volumul investițiilor străine directe a crescut semnificativ. Rezultatele cercetării susțin că recenta încetinire a investițiilor străine directe atrase de Marea Britanie nu se datorează numai efectelor ratelor de schimb, ci este și o consecință a neadoptării euro. Este necesar de menționat faptul că, în cazul unei țări dezvoltate, care de această dată nu dorește integrarea monetară, sunt valabile riscuri, compromisuri și multe alte consecințe.

În legătură cu provocările globalizării și regionalizării, cărora România trebuie să le facă față neîntârziat și la un nivel maxim profitabil, acestea sunt reale și imperative, nu sunt opționale, de ele nu se poate face abstracție dacă dorim să ne înscriem pe o tendință a evoluției prezente și viitoare. Acestea reprezintă expresia concretă ușor sesizabilă a multiplicării și adâncirii interdependențelor dintre statele lumii, indiferent de nivelul lor de mărime și dezvoltare.

Luarea lor în considerare presupune întocmirea și promovarea unor programe naționale de gândire și acțiune concertată. Deși sunt atât de costisitoare încât nici o țară nu le poate face față în termeni temporali și economico-financiari fără întrajutorare globală și regională, oricât de vital și de însemnat ar fi ajutorul venit din exterior, elementul forte, hotărâtor, determinant și permanent rămâne efortul propriu.

Integrarea în Uniunea Europeană determină și impune trei procese, deosebit de complexe, concomitente și interdependente:

compatibilitate instituțională în fond și nu doar în formă;

adaptarea la nivelul concurenței din țările dezvoltate;

• schimbarea mentalităților: de la țărani la profesori universitari, de la manageri la lideri politici.

Tabel Nr.2.: Previziuni în ceea ce privește integrarea în zona euro.

Calendar privind integrarea în zona euro a unor state noi membre UE

* nu mai devreme de această dată

Sursa: banci centrale, BCE, Comisia Europeana

Conform unor rapoarte aferente Comisiei Europene, se preconizează faptul că România va fi capabilă să adopte moneda euro abia în anul 2014, întrucât a fost necesară ca și etapă intermediară intrarea României în cadrul celui de-al doilea Mecanism al Ratelor de Schimb, moment care a avut loc în anul 2012.

Soluția care a permis acordul politic al liderilor UE asupra perspectivelor financiare pentru perioada 2007-2013 a reconfirmat capacitatea Uniunii de depășire a crizelor prin "tactica pașilor mărunți" și a probat valabilitatea unuia din principiile fundamentale ce stau la baza construcției comunitare, cel al solidarității . Solidaritatea reprezintă un principiu esențial al proceselor de integrare. Un spațiu integrat este un spațiu de solidaritate. Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea și echilibrul unei entități. Alfred Marshall susține faptul că: " legăturile de solidaritate care există sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui și este în profitul tuturor ".

Sintetizând, apreciem că integrarea monetară europeană se realizează în principal prin mecanisme de ordin economic, financiar și monetar, însă cadrul normativ trebuie să se conformeze regulilor imperative la nivel comunitar. Modificările operate asupra cadrului normativ în țara noastră, de exemplu în domeniul bancar pregătesc integrarea în Uniunea Monetară Europeană, dar nu impulsionează ritmul previzionat. Această strategie se fundamentează pe ideea că adoptarea rapidă a euro ar avea certe avantaje de ordin politic și financiar, dar măsura trebuie judecată și din perspectiva economică și socială pentru care ar constitui echivalentul unei terapii de șoc.

Concluzii

La aproape jumătate de secol de la lansarea procesului de integrare economică, 17 din cele 28 state membre UE au ajuns să folosească aceeași monedă, marcând momente de referință în istorie.

Introducerea monedei unice, etapă finală a unui proces ambițios a cărui sorginte se regăsește în anii '60, a fost percepută ca un simbol al unificării europene, care poate susține formarea identității comune a cetățenilor Europei și în același timp, ca un catalizator al continuării integrării economice și politice în Uniunea Europeană.

În acest sens euro reprezintă mai mult decât funcții bănești, este o necesitate care poate asigura progresul integrării europene. Introducerea euro are implicații și pe plan global. Este clar că evoluțiile din zona euro sau din Uniunea Europeană pot fi decisive pentru economia mondială. Mai mult poziția Uniunii, pe plan global depinde de buna funcționare a monedei unice chiar dacă euro nu este adoptată de toți membrii.

Lipsa autonomiei conjuncturale a zonei euro reprezintă o sursă de decepție, întrucât în ciuda previziunilor inițiale, și după introducerea euro, Uniunea Europeană continuă să resimtă influențele conjuncturii economiei americane. De exemplu, consecințele atacului terorist din 11 septembrie 2001, care au determinat comprimarea severă a cererii interne americane s-au repercutat în mod negativ și asupra performanțelor economiei Uniunii Europene. Relațiile comerciale reprezintă doar unele dintre canalele de transmisie a influențelor exercitate de economia americană asupra economiei mondiale.

Există însă alte canale de transmisie care s-au manifestat pregnant în ultimii ani și care influențează economia Uniunii Europene. În primul rând este vorba de supremația SUA în domeniul tehnologiei informației și a cercetării, iar în al doilea rând de rolul proeminent al pieței financiare americane în formarea prețului activelor financiare internaționale. Totuși americanii s-au lăcomit, au crezut că o creditare fără limite reprezintă un nou corn al abundenței din care iei oricât și nu se termină. Trezirea la realitate a fost dureroasă provocând cea mai mare criză de după al doilea război mondial.

Sigur că nu există societate care să se poată dezvolta fără credite, dar împrumuturile fără discernământ și fără prudență conduc la crize cu efecte extrem de dureroase. Internaționalizarea crizei este certă în aproape toate domeniile, iar pentru Europa cele mai afectate sunt piața creditelor și piața imobiliară. Acest efect de domino arată tocmai dependența uriașă față de economia americană care nu a încetat să existe pe tot parcursul recent al istoriei și care în anumite momente importante își face resimțită prezența în mod evident. În cadrul dinamic al integrării europene trebuie avuți în vedere și factori a căror producere nu poate fi prevăzută, dar există și care pot afecta evoluția economică prin șocuri precum atacuri teroriste, schimbarea politicilor economice sau chiar criza economică.

Viitorul economic al Uniunii Europene depinde în mod hotărâtor de implementarea unor reforme structurale adecvate, ritmul scăzut de creștere economică neputând fi imputat doar aprecierii euro față de dolar în ultimii ani. Flexibilitatea limitată a pieței muncii în Uniunea Europeană, afectează în mod negativ productivitatea și capacitatea de ajustare a Uniunii Europene la eventualele evoluții negative înregistrate la scară mondială. Astfel, reformele structurale orientate spre sporirea flexibilității forței de muncă, reprezintă o premisă esențială pentru impulsionarea creșterii economice sustenabile, sporirea ocupării forței de muncă, promovarea inovării și asigurarea stabilității sistemelor de securitate socială în Unuiune Europeană.

Înainte de a se accentua atât de mult importanța integrării și dinamizarea acesteia, ar trebui să se formuleze și să se implementeze reforme la nivel intern și de la domenii de bază pentru a exista un suport stabil și rezistent pe care să se poată mai apoi dezvolta politici complicate, relații complexe și pentru a se putea lua decizii ireversibile precum adoptarea monedei unice.

Avantajele oferite de introducerea euro par să fi fost epuizate astfel încât continuarea procesului de integrare financiară la nivelul Uniunii Europene depinde în mare măsură de eforturile de armonizare la nivel legislativ. In acest sens UE trebuie să-și canalizeze eforturile asupra modernizării cadrului de reglementare a piețelor financiare europene, a infrastructurii de compensare a tranzacțiilor și a practicilor de supraveghere a piețelor financiare.

Evoluțiile viitoare vor demonstra dacă aportul monedei unice europene la crearea identității europene este de asemenea anvergură încât să sporească coeziunea țărilor Uniunii Europene în fața sfidărilor secolului XXI.

Indiferent de modul în care va evolua piața unică, aceasta va aduce cu sine implicații vaste și ireversibile pentru toți cetățenii săi, cât și pentru partenerii săi comerciali. Deși dinamica procesului de integrare a fost una lentă, în momentul de față efectele acesteia sunt vizibile: a creat o nouă bunăstare și noi oportunități, a înlăturat o mulțime de bariere care au separat timp de zeci de ani locuitorii Europei și a deschis drumul către crearea unor legături economice trans-europene care au redus din diferențele naționale.

BIBLIOGRAFIE

1). Avram Cezar, Radu Roxana, Pîrvu Gheorghe, Gruescu Ramona, România și exigențele Integrării europene, vol. I, Editura Alma, Craiova, 2007.

2). Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

3). Berceanu Oana, Integrarea Monetară Europeană, Editura Sitech, Craiova, 2007.

4). Bîrsan Maria, Integrarea economică europeană, vol.I., Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.

5). Bossoni Marc, Problemes monetaires internationaux, Armând Colin, Paris, 1994. 6). Brociner Andrew, Europa monetară, SME, UE-moneda unică, Editura Institutul European, Iași, 1999.

7). Ciupagea Constantin, Moldoveanu Marcel, România în contextul globalizării și integrării europene – evoluție, tendințe, strategii, Editura Expert, București, 2008.

8). Cerna Silviu, Teoria Zonelor Monetare Optime, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2006.

9). Cerna Silviu, Unificarea monetară în Europa, Editura Enciclopedică, București, 1997.

10). Dănilă Nicolae, EURO – Bipolarizarea Monetară, Editura Economică, București, 1999.

11). Domokos Erno, Levente Katona, Pași către integrarea europeană, Editura Expert, București, 2002.

12). Gruescu Costina Ramona, Uniunea Economică și Monetară Europeană. Succese și provocări, Editura Sitech, Craiova, 2006.

13). Henn Christian, Leonard Jacques, Uniunea Europeană, Ediția a 10-a, Editura C.N.I."Coresi", București, 2002.

14). Ignat Ion, Uniunea economică și monetară, Editura Synposion, Iași, 1994.

15). Ignat Ion, Uniunea Europeană- De la Piața Comună la Moneda Unică, Editura Economică, București, 2002.

16). Jinga Ion, Uniunea Europeană –incăutarea viitorului, Editura C.H. Beck, București, 2008.

17). Lutzeler Paul Michael, Europa după Maastricht: Perspective americane și europene, Editura Institutul European, Iași, 2004.

18). Luțas Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999.

19). Mangra Mădălina Giorgiana, Relații financiar-monetare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2007.

20). Manolescu Gheorghe, Monedă și Credit, Editura Fundației "România de Mâine", București, 2001.

21). Miron Dumitru, Ovidiu Folcuț, Economia integrării Europei, Editura Universitară, București, 2008.

22). Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2002.

23). Nanu Roxana Maria, Economie Monetară Internațională, Editura Sitech, Craiova, 2008.

24). Pascariu Gabriela Carmen, Iațu Corneliu, Maha Liviu-George, România și Uniunea Europeană. Provocările integrării, Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași, 2008.

25). Pascariu Gabriela, Iațu Corneliu, Maha Liviu-George, Modelul European în dezvoltarea României, Editura. Sedcom Libris, Iași, 2005.

26). Pelkmans Jacques, Integrarea Europeană — Metode și Analiză Economică, Ediția a 2-a, Editura Institutul European din România, București, 2003.

27). Popescu H. Gheorghe, Economie europeană, Editura Economică, București,

2007

28). Rădulescu Mugurel, Europa în mișcare, Editura Copyright Tritonic, București, 2005.

29). Rădulescu Mugurel, Integrarea României în UE din perspectiva liberei circulații a persoanelor, Editura Tritonic, București, 2005.

30). Sebea Mihai, Politica monetară europeană, Editura Pro Universitaria, București, 2007.

31). Silași Grigore, Integrarea monetară între teorie și politică, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998

32). Stănescu Stanciu Teodora, Istoria integrării europene, Editura Fundației "România de Mâine", București, 2007.

33). Stoica Ovidiu, Integrare financiar monetară europeană, Editura Junimea, Iași, 2003.

34). Stoica Victor, Deaconu Petre, Bani și credit. Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor și politica monetară, Editura Economică, București, 2003.

35). Șaguna Dan Drosu, Tratat de drept financiar și fiscal , Editura Eminescu, București, 2000.

36). Szasz Andre Calea Unificării Monetare a Europei, Editura Pandora-M, Târgoviște, 2002.

37). Tănasie Anca, Euro. Implicații economice la nivel european. Editura Universitaria, Craiova, 2007.

38). Tofan Mihaela, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Editura Ch. Beck, București, 2008.

39). Trifu Alexandru, Comerțul Internațional și globalizarea între teorie și practică, Editura Performantica, Iași, 2006.

40). Turliuc Vasile, Cocriș Vasile, Roman Angela, Dornescu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleșan Dan, Monedă și credit, Ediția a 2-a, Editura Universității "Alexandru loan Cuza", Iași, 2008.

41). Vese Vasile, Ivan Adrian, Istoria Integrării Europene, Editura Presa Universitară Clujeană,Cluj-Napoca,2001

BIBLIOGRAFIE

1). Avram Cezar, Radu Roxana, Pîrvu Gheorghe, Gruescu Ramona, România și exigențele Integrării europene, vol. I, Editura Alma, Craiova, 2007.

2). Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

3). Berceanu Oana, Integrarea Monetară Europeană, Editura Sitech, Craiova, 2007.

4). Bîrsan Maria, Integrarea economică europeană, vol.I., Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.

5). Bossoni Marc, Problemes monetaires internationaux, Armând Colin, Paris, 1994. 6). Brociner Andrew, Europa monetară, SME, UE-moneda unică, Editura Institutul European, Iași, 1999.

7). Ciupagea Constantin, Moldoveanu Marcel, România în contextul globalizării și integrării europene – evoluție, tendințe, strategii, Editura Expert, București, 2008.

8). Cerna Silviu, Teoria Zonelor Monetare Optime, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2006.

9). Cerna Silviu, Unificarea monetară în Europa, Editura Enciclopedică, București, 1997.

10). Dănilă Nicolae, EURO – Bipolarizarea Monetară, Editura Economică, București, 1999.

11). Domokos Erno, Levente Katona, Pași către integrarea europeană, Editura Expert, București, 2002.

12). Gruescu Costina Ramona, Uniunea Economică și Monetară Europeană. Succese și provocări, Editura Sitech, Craiova, 2006.

13). Henn Christian, Leonard Jacques, Uniunea Europeană, Ediția a 10-a, Editura C.N.I."Coresi", București, 2002.

14). Ignat Ion, Uniunea economică și monetară, Editura Synposion, Iași, 1994.

15). Ignat Ion, Uniunea Europeană- De la Piața Comună la Moneda Unică, Editura Economică, București, 2002.

16). Jinga Ion, Uniunea Europeană –incăutarea viitorului, Editura C.H. Beck, București, 2008.

17). Lutzeler Paul Michael, Europa după Maastricht: Perspective americane și europene, Editura Institutul European, Iași, 2004.

18). Luțas Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999.

19). Mangra Mădălina Giorgiana, Relații financiar-monetare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2007.

20). Manolescu Gheorghe, Monedă și Credit, Editura Fundației "România de Mâine", București, 2001.

21). Miron Dumitru, Ovidiu Folcuț, Economia integrării Europei, Editura Universitară, București, 2008.

22). Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2002.

23). Nanu Roxana Maria, Economie Monetară Internațională, Editura Sitech, Craiova, 2008.

24). Pascariu Gabriela Carmen, Iațu Corneliu, Maha Liviu-George, România și Uniunea Europeană. Provocările integrării, Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași, 2008.

25). Pascariu Gabriela, Iațu Corneliu, Maha Liviu-George, Modelul European în dezvoltarea României, Editura. Sedcom Libris, Iași, 2005.

26). Pelkmans Jacques, Integrarea Europeană — Metode și Analiză Economică, Ediția a 2-a, Editura Institutul European din România, București, 2003.

27). Popescu H. Gheorghe, Economie europeană, Editura Economică, București,

2007

28). Rădulescu Mugurel, Europa în mișcare, Editura Copyright Tritonic, București, 2005.

29). Rădulescu Mugurel, Integrarea României în UE din perspectiva liberei circulații a persoanelor, Editura Tritonic, București, 2005.

30). Sebea Mihai, Politica monetară europeană, Editura Pro Universitaria, București, 2007.

31). Silași Grigore, Integrarea monetară între teorie și politică, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998

32). Stănescu Stanciu Teodora, Istoria integrării europene, Editura Fundației "România de Mâine", București, 2007.

33). Stoica Ovidiu, Integrare financiar monetară europeană, Editura Junimea, Iași, 2003.

34). Stoica Victor, Deaconu Petre, Bani și credit. Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor și politica monetară, Editura Economică, București, 2003.

35). Șaguna Dan Drosu, Tratat de drept financiar și fiscal , Editura Eminescu, București, 2000.

36). Szasz Andre Calea Unificării Monetare a Europei, Editura Pandora-M, Târgoviște, 2002.

37). Tănasie Anca, Euro. Implicații economice la nivel european. Editura Universitaria, Craiova, 2007.

38). Tofan Mihaela, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Editura Ch. Beck, București, 2008.

39). Trifu Alexandru, Comerțul Internațional și globalizarea între teorie și practică, Editura Performantica, Iași, 2006.

40). Turliuc Vasile, Cocriș Vasile, Roman Angela, Dornescu Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleșan Dan, Monedă și credit, Ediția a 2-a, Editura Universității "Alexandru loan Cuza", Iași, 2008.

41). Vese Vasile, Ivan Adrian, Istoria Integrării Europene, Editura Presa Universitară Clujeană,Cluj-Napoca,2001