Esecul Comunitatii Internationale In a Preveni Conflictele din Croatia

EȘECUL COMUNITĂȚII INTERNAȚIONALE ÎN A PREVENI CONFLICTELE DIN CROAȚIA

CUPRINS

INTRODUCERE

Unii călători au numit teritoriul Balcanic ca fiind teritoriul ignoranței și al barbariei mirându-se de o atât de mare barbarie necultivată, de cele mai multe ori Balcanii fiind situați, de către geografi, călători, scriitori, între Europa și Asia, un loc în care Asia s-a întâlnit cu Europa, erau niște țări care scăpau atât de asocierea cu Europa, cât și cu Orientul rival, țări pe care nici enciclopediștii și nici geografii nu le puteau cunoaște cu certitudine. Totuși, o hartă din 1772 îi includea până și pe tătarii din Crimeea printre poparele din Europa.

Orientul și Occidentul sunt prezentate de obicei ca entități incompatibile, Balcanii invocând întotdeauna imaginea unui pod, de aceea dezvoltarea din această regiune a fost una distinctă, fiind influențată de ambele părți.

Secolele de dominație otomană au inspirat un caracter particular la nivelul regiunii, care ulterior s-a transformat într-un naționalism agresiv, ajungând cel mai puternic factor motivant pentru regiune.

Un punct de răscruce în istoria Balcanilor îl constituie cucerirea Constantinopolului, în 1453, de către Mahomed al II-lea. Limitele exacte ale Balcanilor sunt dificil de stabilit, deoarece unele state, precum Slovenia, Croația, Ungaria și România, nu doresc să fie considerate Balcanice, totuși limita Nordică a peninsulei Balcanice este considerată linia formată din râurile Dunăre, Sava și Kupa, germanul Karl Kaser fiind cel care a adus limita Nordică până la Munții Carpați.

Etimologia termenului identifică drept sursă, limba turcă, în care înțelesul e acelaș de lanț muntos, otomanii folosind pentru prima dată termenul Balkan în Rumelia, cu înțelesul său general de munte. Denumirea Balkan provine din cuvântul balk, derivat cu sufixul turcesc an.

Noțiunea geografică, destul de recentă, de Peninsulă Balcanică este văzută ca un concept stabil care nu și-a schimbat deloc sensul inițial. Putem spune clar că ea reprezintă o zonă geografică, care include mai multe state, mai multe națiuni și naționalități, mai multe religii, și ca întreg poate fi văzută sub egida multiculturalității spațiale.

Delimitarea Peninsulei Balcanice la est, la vest și sud este lesnicioasă deoarece aici țărmurile constituie o linie de separație evidentă a uscatului de mările înconjurătoare. La nord, în schimb, nu există un element de relief care să ne permită să afirmăm cu certitudine unde se termină peninsulă.b#%l!^+a?b#%l!^+a?

G.Prevelakis folosește ca element fluviul din partea de nord a peninsulei afirmând următorul lucru: “Dunărea constituie o linie care ar putea servi drept limită; acest fluviu nu are totuși semnificația geografică a unui element de separație între două mari ansambluri regionale. Cele două maluri ale sale nu țin de lumi diferite”. În viziunea lui, este mai greu să alcătuim o delimitare geografică în timp ce ne deplasăm pe uscat înspre vestul .

Pe de altă parte, unele dicționare și enciclopedii folosesc drept elemente care despart Peninsula Balcanică de Europa Centrală, fluviile Dunărea și Sava. De asemenea, într-o enciclopedie destul de cunoscută, întâlnim acele probleme ale delimitării fizico-geografice ale peninsulei: „nu există nici un element fizio-geografic de separare între peninsulă și Europa Centrală.

De obicei, țările care sunt incluse în această zonă variază; în majoritatea cazurilor, statele și regiunile întâlnite sunt: România, Bulgaria, Serbia, Grecia, Macedonia, Albania, Muntenegru, Turcia (partea europeană), Bosnia și Herțegovina, Croația și Slovenia. Câteodată, în această regiune sunt incluse Ungaria și Moldova. Din motivul criteriilor variabile ale delimitării geografice, multe din statele din Balcani contestă apartenența lor la Peninsula Balcanică, identificându-se mai mult cu Europa Centrală – este cazul României – sau cu țări mediteraneene, precum încearcă Grecia.

Totuși, limitele variabile ale peninsulei nu au schimbat cu nimic noțiunea geografică b#%l!^+a?de „Peninsula Balcanică”. Ceea ce ne frământă tot timpul este un subiect de actualitate despre noțiunea geografică „Peninsulă Balcanică” și are legătură cu limitele teritoriale care de fiecare dată includ sau exclud unele state. Această problemă legată de limitele teritoriale rămâne, în observația lui Misha Glenny. o întrebare încă fără răspuns, din cauză că definirea regiunii de către anumiți diplomați, jurnaliști, un număr larg de oameni de știință și politicieni, a avut la bază argumente geografice, istorice, etnice sau politice.

Este necesar să amintim în acest context analiza lui Larry Wolf asupra epocii iluministe, în care apare un nou fenomen de împărțire spațială a Europei, în Est și Vest, ce a modificat radical percepția mentală a celor două jumătăți. Din punctul lui de vedere, în Epoca Luminilor, perspectiva geografică asupra Europei se coagulează, capătă forme bine întărite, transformând vechea perspectivă asupra continentului de la sud-nord într-o axă asemănătoare, vest-est.

Podul acestei transformări geografice, în secolul al XVIII-lea, a fost noțiunea de „civilizație”, care în acea epocă, după cum relatează autorul, era un neologism în centrele intelectuale ale Europei, dezvoltându-se pe acelaș continent ca opoziție a estului. Axa geografică a format, în paralel, acel etalon spațial de centru periferie, contrast prin care a fost construită percepția vest-est. În mintea intelectualilor din centrele intelectuale din Vestul Europei, Europei de Est îi erau atribuite formele contrare ale dezvoltării și ale civilizației, noțiunile de înapoiere și barbarie

Pasivitatea s-a transformat în actualitate, iar centrul de greutate a rămas pe loc, fără să se deplaseze. Astfel, Balcanii au fost incluși în Europa de Est încă din Epoca Luminilor, de unde au apărut acele asocieri ca fiind periferia Europei. Pe parcurs, zona balcanică a evoluat, integrată în cadrul geografic al Europei de Est, Balcanii fiind identificați cu metafora folosită de mulți autori: „Balcanii reprezintă ușa de dos a Europei”.

CAPITOLUL 1

CROAȚIA, REPERE ISTORICE b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Ținuturile care astăzi reprezintă Croația au făcut parte din Imperiul Austro-Ungar până la sfârșitul Primului Război Mondial. Separarea Iugoslviei în 1991, la 11 ani după moarte lui Tito, care s-a aflat la conducerea ei timp de 35 de ani, a pus capăt celui mai dur conflict care a afectate Europa de la cel de-al II-lea Război Mondial încoace. Doar eliberarea Sloveniei din federația iugoslavă a fost mai rapidă și relativ liniștită.

Prețul pe care l-a plătit Croația pentru independență a fost războiul de patru ani împotriva vecinei sale Serbia, care a înarmat și a întărâtat spiritele etnicilor sârbi de pe teritoriul Croație. Epurarea tehnică și naționalismul înverșunat era adânc înrădăcinate în istorie – sârbi contra croați, catolici – ortodocși, Constantinopol împotriva Romei- au sfâșiat cele 2 națiuni. Naționalismul croat susținut de președintele Tudjman în timpul „Războiului pentru Teritoriul Natal”, ce s-a afirmat cu vehemență și în trecut, mai ales în timpul celui de-al II-lea război mondial, când în Croația să impus o guvernare fascistă. Intensitatea acestuia nu ar fi trebuit să fie surprinzătoare, dat fiind faptul că, din 1089-1991, Croația nu a știu ce înseamnă independență. Hărțuită din toate părțile de Austria, Ungaria, Turcia și Italia secole întregi și exclipsată de Serbia în frunte cu Tito, Croația s-a luptat să își păstreze cultura, cu care se mândrește.

De la sfârșitul războiului, acesta mândrie a fost analizată spre renaștere și dezvoltarea industriei turistice a Croației, care este considerată, a avea un potențial impresionant, având în vedere cei 2000 km de plaje și cele aproximativ 1000 de insule. Istoria pe scurt a Croație poate fi regăsită în Anexa 1.

1.1 Istoria Croației, perioada 2500 î.C – 1102 d.C

În secolul al III-lea î.C domninația culturală și economică grecească aspura Adriaticii cedase în favoarea forței superioare a Romei. Extinzându-se constant în ceea ce numeau ei Iliricum, armatale romane i-au subjugat treptat pe iliri belicoși din interior, inculzând regiunea în granițele imperiului, în jurul anului 168 î.C. Ilirii care nu au fost asimilați de societatea romană au fost împinși spre munți, iar locuitori Albaniei de astăzi ar putea fi foarte bine descendenții acestora. O mare parte a Croației și Bosniei moderne a deveni parte a provinciei Dalmația, în timp ce nordul a deveni parte a Pannoniei. Așezările grecești de pe insulele Hvar b#%l!^+a?și Korcula au evoluat în orașe latine, iar romani au dezvoltat noi orașe în interiorul țării. Multe orașe croate de pe coasta își datează începutul în era romană, inclusiv Zadar, Trogir și Dubrovnik.

Cel mai cunoscut fiul al Dalmației romane a fost împăratul Dioclețian, care s-a restras în orașul său natal, Salona, în jurul anul 300 d.C, și și-a construit o casă de proporții la câteva mile depărtare de Spalatum, cu fața spre port. Bătrânul oraș Split este, ce mai impresionantă moștenire a Croației. Dar acesta are un rival puternic în nord, și anume forul de la Pula, din penisula Istria. Construit aproximativ din anul 20 î.C până în anul 70 d.C , amfiteatrul din Pula – având 3 rânduri de loji și 72 de arce, este considerat al doilea după Collosseumul din Roma, în ceea ce privește dimensiunea și gradul de conservare ale acestui. Și astăzi aici mai pot fi urmărite piese de teatru și chiar și filme.

După divizarea Imperiului Roman, din anul 395 d.C, în urma căreia au apărut Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol și Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, Dalmația a revenit părții apusene a imperiului. Dar cum Roma a cedat sub presiunea unor invazii barbare succesive, frontierele sau prăbușit. Vizigoții, vandalii, avarii, și alte triburi au năvălit, prădând și distrugând în drumul lor orașele bogate. Faptul că deja din secolul al V-lea arena magnifică din Pula a funcționat ca o piață de vite umilă arată cât de mult a decăzut, cultura și economia regiunii.

Unele dintre cele mai importante așezări romane din Dalmația au dispărut odată cu populația care a fost nevoită să se mute în altă parte. Căutând siguranță, refugiații din Salona distrusă s-au îndreptat sper palatul de la Spalatum, la începutul anilor 600, transformând palatul lui Dioclețian într-un oraș. Mai departe spre sud, locuitorii orașului Epidaurum au inundat fostul lor cămin pentru a construi un nou oraș la câteva mile depărtare, într-un loc mai mlăștinos și mai puțin aceesibil. În acest fel, ei au pus bazele la ceea ce avea să devină mai târziu marele oraș negustoresc Ragusa, sau Dubrovnik.

Emigrând din patria lor, de pe teritoriul Ucrainei și a Belarusului de astăzi, numeroase triburi slave s-au îndreptat în masă spre Peninsula Balcanică. Aceștia, se poate să fi migrat, cel puțin la început la invitația împăraților bizantini, care au văzut în slavi o sursă de soldați pentru a apăra frontiera Imperiului cu barbari. În „De Amnistrado Imperio”, un manual din secolul al X-lea, scris de împăratul Constantin Profirogenetul, autorul susține că un înaintaș al său, Heraclius (610 – 641), a invitat un trib slav, cunoscut sub numele de Hrvati (croați), să se stabilescă în Dalmația dintr-un motiv similar, pentru a ține piept prădăciunilor avarilor, un trib de origine probabil turcică care se stabilese în Câmpia Pannonică, în jurul Belgradului. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Nou – veniții s-au comportant ca o forță stabilizatoare, întrucât nu sunt înregistrate conflicte armate între supraviețuitorii latini de pe costa și croații din aproprie. Croații s-au adaptat ușor, adoptând rapid credința creștină a vecinilor lor latini. În secolele VIII – IX existau deja mai multe formațiuni statale ale croaților. În anii 820, un conducător pe nume Vadislav s-a numit duce al croaților și dalmaților.

1 scris de împăratul Constantin Profirogenetul, autorul susține că un înaintaș al său, Heraclius (610 – 641), a invitat un trib slav, cunoscut sub numele de Hrvati (croați), să se stabilescă în Dalmația dintr-un motiv similar, pentru a ține piept prădăciunilor avarilor, un trib de origine probabil turcică care se stabilese în Câmpia Pannonică, în jurul Belgradului. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Nou – veniții s-au comportant ca o forță stabilizatoare, întrucât nu sunt înregistrate conflicte armate între supraviețuitorii latini de pe costa și croații din aproprie. Croații s-au adaptat ușor, adoptând rapid credința creștină a vecinilor lor latini. În secolele VIII – IX existau deja mai multe formațiuni statale ale croaților. În anii 820, un conducător pe nume Vadislav s-a numit duce al croaților și dalmaților.

1.2 Primul rege al Croației

Statul timpuriu croat a atins apogeul sub Tomislav, care, potrivit unei legende locale a fost încoronat pentru prima dată ca rege al Croație în 925, în Câmpia Duvno, pe teritoriul de sud-vest al Bosniei-Herțegovina.

Regatul croat s-a bucurat de prosperitate din 1058 până în 1074, sub domnia lui Krasimir al IV-lea, care a mutat capitala Knin, din interiorul Dalmației, la Biograd, pe coastă. Acesta a fondat și un oraș slav la coasta, la sud de Biograd, pentru a rivaliza cu vechile orașe latinești. Acest oraș s-a numit Sibenik.

Moartea lui Krasimir, care nu a avut nici un moștenitor, a lăsat regatul fără cârmuitor și divizat, puterea căzând în mâna guvernatorului regiunii nordice pannonice.

La moartea lui Zvonimir din 1089, vecinul din nord al Croației profit de ocazie pentru a invidat țară . Revendicând coroana, ca frate al reginei încă în viață a lui Zvonimir, Jelena, regele Laszlo al Ungariei pornește cu o armată spre sud, ocupând marea partea a câmpiilor nordice ale Croaței, și fondând o episcopie în 1904 la Zagreb care era pe atunci o așezare nesemnificativă. Fratele său, Coloman a continuat campania de subjugare a Croației, dar a decis mai degrabă să mituiască nobilimea croată decât să poarte un război de cucerire.

Rezultatul negocierilor lui Coloman a fost Pacta Conventa din 1102, prin care Ungaria promitea să respecte vechile drepturi al regatului Croație, urmând ca prin acesta croații să aibă propriul ban, care să-i conducă în numele regelui și propriul sabor.

1.3 Istoria secolelor XII – XVI

Unirea coroanelor croată și ungară sub Coloman nu le-a adus croațiilor siguranță în fața Veneției, sau a alor invadatori. După moarte lui Coloman, în 1116, Veneția a atacat orașele Sibenik, Zadar și Biograd, distrugând practic vechiul oraș al încoronări în 1126.

Cel mai puternic asalt a avut loc în 1202, când mii de soldați care sosiseră în Veneția pentru cea de-a Patra Cruciadă, au atacat orașul Zadar. Prădarea Zadarului a constituit doar începutul expansiunii venețiene în Adriatica.

În anii 1320 și 1330, conducerea italiană a orașului a prelulat controlul asupra orașelor Split, Trogir, Sibenik, și Pula. În 1409, regele Ladislau de Neapole, pretendent la coroana Ungariei, și-a vândut drepturile asupra Zadarului și asupra restului Dalmațieii pentru 100.000 de ducați. În mai mult de 10 ani, Veneția a obținut controlul asupra unei mari părți din Dalmația și l-a menținut până în 1797, când armata franceză a lui Napoleon a pus capăt independenței Veneției.

Coroana ungară a fost la fel de ineficientă în fața invaziei mongolilor dinspre est, care au devastat Ungaria și Croația în 1241, demolând catedrala din Zagreb, care fusese terminată cu doar 21 de ani înainte. Regele Bela al IV-lea al Ungariei și Croației a fost urmărit până în orașul dalmat Trogir, care risca să aibă aceeași soartă ca și Zagrebul, însă armata mongolă să retras spre Est, iar orașul Trogir a scăpat.

Ca urmare a cuceririi costei dalmate de către venețieni, centru de greutate al Croației, s-a mutat spre nord, din Dalmația către Câmpia Pannonică, cunoscută acum ca Slavonia. Întrucât Dalmația era sub stăpânire venețiană, Zagrebul și-a început ușoară ascensiune. În 1242, Zagreb a primit statutul de oraș liber regal oferit de regele Bela al IV- lea. Zagrebul medieval a devenit curând destul de mare și prosper pentru a genera lupte în teritoriul său între clericii din zonă Kaptol, în jurul catedralei și stăpânii laici ai orașului, din familia Gradec.

1.3.1 Invazia otomană

În secolul al XIV-lea Penisula Balcanică a fost pusă în fața invaziei turcilor otomani, unde unele elemete ale sistemului polic și social le-a ușurat sarcina cuceritorilor . Cu toate că erau de aceeași religie, mulți dintre conducători balcanici s-au aliat practic cu puterea musulmană. Numele otoman care le-a fost dat acestor neamuri derivă de la cel al capeteniilor de frunte, Osman sau Othman. Expansiunea puterilor a fost rapidă, începând cu marelor cuceriri din Balcani. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bătălia de la Kosova din 1389, deși a fost o confrundare militarea nedecisivă, a marcat începutul decăderi Serbiei vecine că stat independent. Prin recuperarea temporară a unei bune părți a Bosniei, regele Matei Corvin al Ungariei și Croației a ținut piept în mod energic înaintări otomane, dar procesul cucerii musulmane a fost doar încetinit și nu anulat. Într-o bătălie decisivă de pe câmpiile Krbava din regiunea Lika, din vestul Croației, în anul 1493, turcii au învins forțele croate. La începutul secolului al XVI-lea, armata turcilor otomani au pătruns în Dalmația și au devastat totul în calea lor, cu excepția orașelor de pe coastă, aflate sub stăpânirea Veneției, și a prosperului oraș – stat Dubrovnik, care i-a promis sultanului otoman supunere formală, în anul 1526, în schimbului păstrării unei largi autonomii. Ocuparea treptată a Croației de către otomani părea inevitabilă.

De la Roma, papalitatea a sprijit mai mult cu vorbe rezistența croaților, deși, până la urmă de Croația depindea și securitatea Italiei. Când militarul Soliman Magnificul a devenit sultan, în anul 1520, Ungaria a suferit în continuare o serie de înfrângeri și, mai mult, teritoriul său a fost cucerit de turci. Nobilii croați au solicitat ajutor din parte puterilor creștine.

Episcopul Simun Kozicic de Modrus a mers la Roma pentru a susține cauza Croației în fața episcopilor catolici, care participau la al V-lea Concilui Lateran din 1513. Nobili precum Bernardin Frankopan, în vârstă de 82 de ani, s-au prezentat în fața parlamentului de la Nurnberg, convocat de împăratul Imperiului Romano-German, Carol al V-lea în 1522. Dar papalitatea și Imperiul Romano-German erau ambele slăbite și atenția lor era îndreptată asupra revoltei luterane împotriva Bisericii Catolice, care amenința să atragă întreaga Europă într-un război civil. Preocupat de problemă sa religioasă care se deschidea pe domeniile stăpânite de el, Carol al V-lea i-a lăsat pe croați în voia sorți.

Sfârșitul Regatului Ungaro-Croat a venit la 5 ani după căderea Belgradului. În august 1526, în bătălia de la Mohasc, din sudul Ungariei, otomanii au nimicit armata ungaro-croată, omorându-l pe regel Ludovic al II-lea, deschizând astfel drumul spre capitala ungară, Buda. Mare parte a Ungariei a căzut în mâinile otomanilor. În decembrie, o porțiune care a mai rămas în nord-vestul țării a acceptat pretențiile habsburgilor la coroana ungară, Croația făcând la fel. În ziua de anul nou, 1527, parlamentul de la Cetin i-a oferit arhiducelui habsburg Ferdinand de Austria coroana croată, sub titlul de dominație otomană.

Cucericea otomana a avut consecințe negative pentru croați. Sârbii, greci, bosniacii și albanezii, toți au detestat stăpânirea turcilor otomani dar, aflându-se în interiorul teritoriilor ocupate de otomani, au putut avea parte de unele beneficii material de pe urma unei guvernări b#%l!^+a?stabile. Otomani au construit durmuri și poduri pe teritoriile lor și au înălțat capitale administrative locale extraordinare.

Croații, pe de altă parte erau condamnați să îndure toate dezavantajele unei vieți duse pe o frontierea instabilă și schimbătoare. Religia lor romano-catolică trezea adversiunea turcilor, care vedeau în papa unul dintre cei mai periculoși dușmani politici. Rezultatul a fost depopularea a numeroase regiuni ale Croației și schimbări etnice și religioase radicale în celelalte.

În teritoriile pe jumătate pustii ale Slavoniei s-au stabilit noi comunități de turci musulmani și slavi convertiți, în orașele pustiite, Osijek și Ilok. Bihac, în vestul Croației, a suferit de asemenea o schimbare totală după ce otomani au asediat orașul în anul 1592 și l-au populat aproape în întregime cu musulmani. În timp ce orașele erau repopulate cu coloniști musulmani, în regiunile din provincine sau stabilit pastori transhumanți. Majoritatea erau etnici vlahi ortodocși.

În a doua jumatat a secolul al XVI-lea roata a început să se întoarcă. Un evenimet deosebit la constituit asediul Siget-ului din sudul Ungariei din anul 1566, unde, timp de o lună, o mână de croații conduși de banul Nikola Subic-Zrinki au ținut piept armatei superioare numeric a turcilor, condusă de sultanul Soliman Magnificul. Deși otomani au cucerit în cele din urmă orașul, faptele gloriase ale banului l-au făcut pe acesta un erou al croaților și au câștigat admirația Europei creștine, în timp ce imaginea de invicinibil a otomanilor a fost umbrită de moartea sultanului însuși în timpul asediului.

În anul 1593 un puternic atac turc asupra teritoriul croat de la sud de Zagreb a fost respins în urma binecunoscutei Bătălii de la Sisk. Cu toate că turci aveau să amenințe Europa, și în același timp Viena, pentru încă un secol, era evident că imperiul otoman ajunsese la un nivel critic.

În tot acest timp, austriecii și-au intrarit defensiva în Croația. Într-o acțiune de mare semnificație pentru viitorul politic al națiunii, aceștia au înființat un set de garnizoane de-a lungul frontierei croate cu Turcia, scoțând teritoriul din jur de sub jurisdicția așa-numitului sabor croat și plasându-l sub controlul direct al armatei austriece. Vojna Krajina, sau districtul militar de granița a fost creat să servească preț pavăză în fața viitoarelor incursiuni otomane.

Nobili croați din Sabor nu au suportat faptul că au pierdut controlul asupra unei părții atât de mări a teritoriului care a mai rămas din Croația și nici instalearea aici unui număr atât b#%l!^+a?b#%l!^+a?de mare de non-catolici. De asemenea, detestau statutul imigranților de țărani liberi, scutiți de controlul feudal. Saborul a cerut ca propria sa jurisdicție să fie restaurată asupra noilior locuitori ai Krajinei, însă acestea au fost ignorate de regele Ferdinand al II-lea.

Furia în legătură cu problema Vojnei Krajina și un sentiment în permanentă creștere de deziluzie generată de eșecul habsburgilor în încercarea de a pune capăt cuceririlor otomane au constituit fundamentul pe care să dezvoltat o serie de comploturi antiaustriace organizate de unui nobili austrieci. Frustrarea lor a atins apogeul când Austria i-a învins pe turci la Szeged în anul 1664, doar pentru a ceda și mai mult teritoriul.

Sfârșitul mult aștept al dominației otomane asupra Croație a urmat incredibil de repede, deși turcii și nu austriecii au fost cei care au inițiat un lanț de evenimente care le-au grăbit.

Greșeala lor fatală de tactică a fost asediul Vienei din anul 1683, care ia provocat pe austrieci la o confurntare decisivă. După ce asediul a fost înlăturat, armatale habsburge au înaintat în inima Balcanilor, ajungând în Kosovo, în sudul Serbiei, în 1689. Zece ani mai târziu, Pacea de la Sriemnski Karlovski i-a lăsat Turciei mare parte din imperiul sau din Balcani, dar Ungaria și Slavonia au fost unite sub sceptrul habsburgic.

1.4 Croația sub stăpânirea habsburgică

Spre deosebire de Imperiul Otoman, în cazul habsburgilor, control asupra masei populației îl avea nobilimea locală. Dreptul de a strânge dările și de a recruta soldații se afla în mâinile mai marilor din pronvincii. În secolul al XVIII-lea, scopul conducerii era de a institui un sistem de absolutism regal care să-l aducă pe cetățeanul de rând sub jurisdicția directă a conducătorului și a aparatului său birocratic.

Diferența dintre evoluția imperiilor otoman și habsburgic poate fi explicată în mare parte prin trecutul contrastant. Ținuturile otomane fuseseră dobândite de sultanii victorioși aflați în fruntea unor armate cuceritoare. Nu fusese nevoie de concesii față de nobilii locali; aceștia erau anihilați dacă nu cedau și nu treceau la islamism, după care devenau supușii sultanului.

Imperiul Habsburgic nu era doar un amalgam de unități politice cu caracter divers, dar avea și o poziție geografică dezavantajoasă. Înainte de eșuarea celui de-al doilea asediu al Vienei, conducătorii Austriei se temeau vrând-nevrând de activitățile a două puteri expansioniste, Franța și Imperiul Otoman, care colaborau adresea.

Pe parcursul secolului al XVII-lea, pricipalele populații sud-slave ale monarhiei habsburgice erau croații și slovenii. În urma războiului de la sfârșitul secolului și mai ales după Tratatul de la Karlowitz, numărul lor a crescut considerabil prin includerea romanilor nonslavi, a croaților și a sârbilor din Slavonia. În 1718, odată cu anexarea Banatului, s-au adăugat încă o serie de romani și sârbi. Pe lângă acesta, se stabiliseră în imperiul refugiații sârbi din timpul războielor, inclusiv cei care îl însoțiseră pe Arsenie al III-lea, și catolicii croați, în special din Bosnia și Dalmatia. Toate teritoriile erau foste posesiuni ale regatului Ungariei. Ele erau acum încorporate într-un imperiu ca un sistem politic și social ce oferea populației anumite avantaje.

În secolul al XVIII -lea, în fruntea Imperiului Habsburgic s-au aflat patru monarhi capabili: Carol al VI-lea (1711-1740), Maria Tereza (1740-1780), Joseph al II-lea (1780-1790) și Leopold al II-lea (1790-1792). Toți patru au încercat și au reușit mai mult sau mai puțin să rezolve ceea ce avea să fie problema centrală a statului lor până la prăbușirea din 1918 a acestuia: instituirea și menținerea puterii centrale în guvern și găsirea unei baze în vederea unirii diverselor ținuturi și popore. Scopul monarhilor din secolul al XVIII -lea, în special cel al Mariei Tereza și al lui Joseph al II-lea, era extinderea puterilor cârmuirii centrale în intervenția directă în problemele claselor sociale de jos, în primul rând în cele al țărănimii. Tentativa de a institui un fel de abosolutism regal similar celui din Franța sau Prusia avea să eșueze în mare parte din cauza forței deținute de reprezentații claselor sociale locale, mai ale cei din Ungaria.

În ciuda controlului limitat deținut asupra problemelor interne, monarhia habsburgică avea autoritate deplină asupra politicii externe, inclusiv a relațiilor comerciale cu alte țări.

Împăratul era cel care conducea negocieirile cu alte națiuni: el îi numea și îi primea pe ambasadori, declara război, face pace și încheia alianțe. Împăratul era totodată comandantul suprem ale forței armate, deși autoritatea lui în acest domeniu era îngrădită de faptul că era nevoit să se bazeze pe instituțiile locale pentru taxele de război și recrutări, mai ales în ținuturile ungurilor, inclusiv în Transilvania și Croația. Aflate sub stăpânirea nobilimii locale, aceste organisme încercau să contribuie cu cât mai puțin posibil și să pretindă favoruri în schimb.

La începutul secolului al XVIII-lea, puterea politică se afla în mâinile nobilimii provinciale. Cei care aveau rang de nobili constituiau o minoritatea din totalul populației și erau categorisiți atât după bogăția și posesiuni, cât și după origine și titlurile lor. Nobileamea b#%l!^+a?b#%l!^+a?își extinde autoritatea în provincii prin intermediul dietelor, în cadrul cărora cea mai mare putere era deținută de cei mai mari proprietari funciari și magnați, cu toate că în dieta maghiară controlul se afla în mâinile nobilimii rurale.

1.4.1 Relațiile externe habsburgice în secolul al XVIII-lea

Obstacolele și limitările cu care s-a confruntat puterea statului habsburgic pe plan internațional datorită sistemului social și politic au fost extreme de evidente de-a lungul întregului secol al XVIII-lea. Conducerea întâmpina tot timpul dificultăți în strângerea banilor pentru neîncetatele razboie și pentru plata soldaților recrutați. Armatele habsburgice au fost nevoite în perioade cruciale să se retragă de pe câmpurile de luptă din est ca să facă față provocărilor din vest.

Singură perioadă mai îndelungată de pace de care s-a bucurat Imperiul Habsurg a fost între 1739-1768 și s-a datorat faptului că puterile europene erau angajate până peste cap în două războaie majore, războiul succesiunii Austriei ( 1740-1748) și Războiul de Șapte Ani ( 1756-1763). În 1711, după urcare pe tron a lui Carol al VI-lea, acesta s-a confruntat cu dificultatea creată de faptul că nu avea un moștenitor de sex masculin. În 1713, ca să mențină unitatea ținuturilor imperiului și să apere interesele familiei habsburgice, el a proclamat Sancțiunea Pragmatică, care prevedea ca succesiunea să continuie pe linie feminină pentru că intregritatea teritorială a imperiului să fie păstrată.

Maria Tereza, fiica lui Carol s-a urcat pe tron în 1740. Ea s-a confruntată imediat cu necesitatea de a-și apăra moștenirea în momentul în care Frederic cel Mare a ocupat Silezia. În războiul general european care a urmat, Austria a fost sprijinită de Mare Britanie, care și-a adus contribuția mai ales prin subvenții. În tabăra adversă se afla o coaliție puternică alcătuită din Prusia, Franța, Bavaria, Spania și Saxonia, toate acestea sperând să obțină o serie de câștiguri din învingerea și destrămarea monarhiei.

În urma păcii încheiate în 1748, Austria a trebuie să cedeze Silezia, dar Sancțiunea Pragmatică a rămas totuși în picioare În ciuda faptului că integritatea imperiului fusese salvată, ostilitatea habsburgilor față de Prusia s-a intensificat extrem de mult..

În acesta perioadă, Maria Tereza beneficia de serviciile unuia dintre cei mai abili diplomați ai secolului, contele Wenzel von Kaunitz. Considerând că Prusia era cel mai periculos dușman a statului, el a încercat să constituie un front diplomatic impotriva acestei puteri. În acest scop, Kaunitz a făcut o tentativă de răsturnare a combinațiilor diplomatice din trecut și de a ajunge la o înțelegere cu inamică tradițională a Imperiului Habsburgic, Franța. O asemenea modificare radicală, a aliniamentelor erau greu de realizat pentru ambele puteri, dar în mai 1756 a fost încheiată o alianță defensivă.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, după izgonirea armatei și a administrației otomane, nobilimea maghiară era decisă să restabilieasca controlul deținut de ea asupra ținuturilor cunoscute sub numele de "posesiunile coroanei Sfântului Ștefan" și să își reafirme poziția politică dominantă. Puterea ungurilor nu era bazată pe marii propietari funciari și pe magnați, ci pe nobilimea de jos, cea rurală și pe controlul ei asupra comitetelor, unitățile administrative de bază. Acestea avea propriile lor adunări, care controlalul guvernele locale și alegeu reprezentanții în dieta.

În 1687, acest organism, întrunit la Pozsony (Bratislava), l-a acceptat pe împăratul habsburg Leopold I ca rege ereditar al Ungariei, dar numai cu condiția ca acesta să asigure că titlul de conducător habsburgic era cel de rege în acesta parte a domeniilor lui; cel de împărat se aplică teritoriilor incluse în Sfântul Imperiu Roman, din care Ungaria nu face parte.

Ulterior, dieta maghiară a continuat să se opună presiunilor de centralizare ale Vienei. Acesta adunare, care putea fi convocată de rege și de platin (vice-rege al Ungariei medievale), reprezentatul regelui, era împărțit în două camere, cea dintâi reprezentând interesele marilor moșieri, iar cea de a doua pe cele ale nobilimii rurale.

Pentru conducerea habsburgică, care administra afacerile ungurilor prin birourile Cancelariei Curții Maghiare de la Viena, controlul asupra dietei în privința perceperii impozitelor, mai ales a veniturilor suplimentare necesare în vreme de război și a recrutărilor era extrem de frustrant.

Condițiile cumplite de trai cauzate de război în mediul sătesc au provocat multe răscoale țărănești. Acesta situație, alături de opoziția permanentă a unei părți de nobili ungari, a dus în 1703 a unei revolte majore împotriva dominației habsburgice.

Condusă de Ferenc Rakoczy, mișcarea avea drept obiectiv rezolvarea problemelor evidente conflictuale ale opoziției nobilimii față de Viena și dorința țărănimii de a-și îmbunătăți statutul și eventual de a pune capăt iobăgiei. Nobilul și țăranul erau uniți împotriva dominației habsburgice. În ciuda faptului că armata habsburgică putea învinge forțele rebelilor , prin Pacea de la Szatmar (Satu-Mare), Carol al VI-lea a fost obligat în 1711 să accepte ceea ce constitue de fapt o soluție de compomis. În schimbul recunoașterii dominației imperiale, Viena trebuia să reconfirme privilegiile nobililor și să accepte acordarea unei mari autonomii a ținuturilor ungare din cadrul Imperiului Habsburgic.

Prin Tratatul de la Karlowitz, Slavonia și o parte a teritoriului croat au trecut în b#%l!^+a?b#%l!^+a?stăpânirea Imperiului Habsburgic; Dalamatia, care făcuseră parte din fostul Regat Triuniat, a devenit posesiuna venețiana. Puterea habsburgică și-a asumat întreaga răspundere a organizării nou-achizitionatului teritoriu, cu toate că înainte de cucerirea otomană acesta aparținuse coroanei ungare.

Aproximativ jumătate din teritoriul Croației și Slavoniei a fost inclusă în Frontierea Militară, sub directa administrației a Vienei. Cealaltă jumătate, cunoscută sub numele de Croația Civilă și Slavonia Civilă, au devenit două unități despărțite de un sector al Frontierei Militare. Centrul vieții politice croate era Croația Civilă, a cărei dieta își avea sediul la Zagreb. Aici, influența principală se afla în mâinile unei nobilimi mijlocii și mici de naționalitate croată și de religie catolică.

Ca și în Ungaria propriu-zisă, puterea nobilimii consta în controlul exercitat de acesta asupra comitetelor. Nobilii croați se confruntau cu o situație dificilă. Ei erau atât împotriva dominației Vienei cât și a celei a dietei ungare, dar doreau să-și păstreze intacte privilegiile feudale asupra domeniilor și a șerbilor lor. Biserica catolică deținea și ea o poziție puternică în Croația. Conducerea Croației Civile avea în frunte un ban, adică un guvernator, care era numit de coroană și era de obieci ungur. Parlamentul unicameral, saborul, era format din mări moșieri, din reprezentații nobilimii de jos aleși la nivel național, din prelații catolici, din delegați ai orașelor libere și dintr-o serie de alți cetățeni aparținând altor categorii.

Pe tot parcursul secolului a XVIII-lea, într-un efort de a-și păstra autonomia internă și privilegiile lor speciale, nobilii croați au adoptat în general o poziție de mijloc în certurile dintre Viena și opoziția maghiară, sprijinindu-i pe habsburgi în timpul revoltei lui Rakoczy. Dieta Croației a acceptat de asemena Sancțiunea Pragmatică, dar numai în schimbul asigurărilor că drepturile lor speciale vor fi protejate.

Reformele Mariei Tereza și ale lui Joseph al II-lea au modificat o serie de aspecte ale administrației croate. Împărăteasa a introdus în 1767 un nou sistem ca parte a programului ei de reorganizare a imperiului. Un Consiliu Regal avându-l în frunte pe ban, a înlocuit dieta ca organ pricipal de guvernare. Contribuția pe termen lung a acestuia a constat în restructurarea sistemului de invațămant și de înființarea Academiei Regale, devenite mai târziu Universitatea din Zagreb. Consiliul acesta care era urât de nobilime, a fost desființat în 1779, și atât Croația Civilă cât și Slavonia Civilă au fost surordonate Cosililui Regenței Ungare. Odată cu acesta schimbare banul și saborul croat și-au pierdut autoritatea.

Cele mai radicale măsuri au fost luate în timpul domniei lui Joseph al II-lea. Acesta a abrogat organizarea pe comitete a regatului ungar și l-a împărțit în district conduse de oficiali numiți de corona. Acest amestec brutal în ceea ce considereau ei ca fiind drepturile lor legale și istorice au dus la unirea nobililor croați și maghiari. Proprietarii de pământuri, fie ei mari sau mici, s-au opus iobăgiei și limitării scutirii lor tradiționale de impozite; atacurile la adresa privilegilor bisericii catolice și ale mănăstirii au stârnit mânia croaților. Atât ungarii cât și croații s-au ridicat împotriva înlocuirii limbii latine că limba a administraței cu germana.

Accentul pus pe protejarea privilegiilor lor sociale explică multe dintre acțiunile nobililor croați din 1790. Opunându-se cu îndârjire reformelor lui Josph al II-lea și centralismului austriac, ei au cedat o mare pare din autonomia lor dietei Ungarei, fiind de acord că ținuturile croate să treacă sub controlul uneia autoritate administrative generele maghiare și că puterea banului și a saborului să fie limitată .

Încercarea lui Joseph al II-lea de a face limba germană limba administrației a avut o importanță deosebită pentru regatul maghiar. Atât croații cât și ungurii s-au opus introducerii limbii germane, dar ulterior interesele lor au devenit diferite. Dieta comună din 1791 a stabilit menținerea latinei că limba a administrației, dar a fost de acord că maghiara să constituie o materie școlară obligatorie în Ungaria propriu-zisă și facultativă în Croația și Slavonia.

În 1745, odată cu instituirea unei administrații efectiv civile, o parte a teritoriului a fost atribuită Frontierei Militare și Ungariei, dar cea mai mare parte a lui a fost împărțită în trei comitete. Ca și în alte părți, acestea constituiau unitățile de bază ale guvernului local; adunările lor trimiteau delegații atât în dieta Croației cât și în cea a Ungariei,

Majoritatea locuitorilor din Croația și Slavonia erau țărani care aveau același probleme ca și cei de aceeași stare cu ei din alte părți ale regatului maghiar. Ei plăteau dari sau prestau corvezi pentru stăpânul domeniului respectiv, plus taxele cuvenite statului și bisericii.

Carol al VI-lea a încercat el să introducă o reforma în agricultură, dar a fost descurajat de opoziția îndârjită a nobililor. Prima lui măsură importantă a fost reglamentarea din 1756, cunoscută sub numele de urbarium, care a fost aplicată în Slavonia în 1762. Conforma acestei reglemetari, seniorii își rezervau drepturi importante, cum era cel de a vâna și a pescui și cel de a deține cârciumi și măcelarii pe tot cuprinsul domeniului. Ei erau răspunzători de forțele polițienești și de împărțirea dreptății și își putea pedepsi șerbii.

1.4.2 Frontiera Militară b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, Imperiul Habsburgic, includea o numeroasă populație sârbească, concentrată în Banat și în sudul Ungariei, dar și în ținuturile precum Croația, Slavonia, Banat, Serbia și Bosnia, cele din urmă alcătuind Frontiera Militară. În timpul lungii perioade cât imperiile habsburgic și otoman au avut granițe comune, a existat o migrație constantă în ambele sensuri.

Unica migrație de proporții a coincis cu imigrarea lui Arsenie al III-lea și a adepților lui, dar indivizi și grupuri izolate puteau oricând pătrunde pe teritoriul monarhiei destul de ușor. Deși cea mai mare parte a acestora erau sârbi, unii dintre ei erau croații, mai ales din Bosnia. Negustorii și meșteșugarii sârbi alcătuiau un element puternic în orașe, dar majoritatea refugiaților sârbi erau țărani, dintre care mult făceau parte din populația Frontierei Militare. Ocuparea unor zone întinse care făcuseră cândva parte din Regatul Triuniat de către o populație sârbă de credința ordotoxa avea să aibă un efec de lungă durată asupra regiunii și a relațiilor dintre croați și sârbi.

Granița dintre cele două imperii era greu de aparat și de organizat pentru fiecare dintre ele. Conducerea habsburgică avea tot timpul probleme cu strângerea banilor și recrutarea soldaților în vreme de război. Fiind o zonă deschisă, zona de frontieră era supus unor raiduri frecvențe din ambele părți. Trupe neregulate otomane organizau periodic expediții ca să-i captureze pe locuitori și să-i vândă ca sclavi sau să treacă peste graniță vitele și produsele acestora.

La începutul secolului al XVI-lea, conducerea habsburgică a început să apeleze la populația instabilă și nesupusă. În schimbul garantării exercitării libere a religie ortodoxe și a folosirii unui lot de pământ, unii dintre membrii acesteia au fost de acord să se stabilească în calitate de coloniști militari. Ei apărau regiunea frontierei, dar se întrețineau singuri. Statul a construit și un aliment de state fortificate și avanposturi ale căror garnizoane erau formate din acești coloniști și dintr-o serie de soldați profesioniști. Frontierea Militară era avantajoasă pentru stat prin faptul că asigură o sursă ieftină de forța umană pentru organizarea graniței.

Sistemul de organizare a frontierei a dus la apariția unor probleme specifice. Principalul motiv era conflictul permananet cu dieta Croației. Pe măsură ce granița Austriei înainta în fostele ținuturi otomane, nobilimea croată voia desigur să dobândească controlul asupra acestora și să reinstituie ordinea teritoriului din timpurile anterioare cuceririi. Puterea habsburgică a luat însă în stăpânire teritoriul și l-a organizat conform intereselor ei.

Reformele introduse în timpul domniei Mariei Terza aveau drept obiectiv impunerea unei mai mari discipline și a unui control mai strict asupra populației din zona de graniță. Soldații erau organizați în regimente atașate unor anumite districte. Au fost impuse restricții privind dreptul lor de a-și alege oficialii și a fost introdusă o organizare mai severă. În 1754 au fost introduse o serie de reglementări care limitau și mai mult autoguvernarea. Singurii coloniști care li se permitea accesul în regiune urmau să fie soldații țărani și cei care aveau legături directe cu organizațiile din zona de frontieră.

Presiunile dietelor croata și maghiara de a deține controlul asupra regiunii au continuat pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Din cauza resentimentelor provocate de faptul că majoritatea ofițerilor erau germani, a fost emisă în 1754 o reglementare care prevedea ca două treimi din brevetele de ofițeri să fie acordate coloniștilor militari, de preferință catolici sau uniați. A fost astfel creat un corp ofițeresc din rândul populație slave. În ciuda numeroselor critici, atât din partea dietei croate cât și din rândul coloniștilor, frontierea a rămas intactă până în 1881.

Centrul vieții politice croate era Croația Civia, o regiune în care administrația locală se afla în mâinile unei nobilimi croate. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, acest grup a renunțat de bunăvoie la cea mai mare parte a autonomiei lui în favoarea dietei ungare, care era dominată de nobilimea rurală maghiara. Acesta acțiune se datora temerii că nu cumva reformele de centralizare ale Vienei să priveze clasele privilegiate de statutul lor special, inclusiv de scutire de impozite și de control asupra țărănimii.

Existența Frontierei Militare a fost cauza apariției unor noi fricțiuni. Dieta croată s-a opus permanent administrării de la centru a teritoriilor asociate istoric cu Regatul Triuniat care avea o importanță vitală pentru statutul național al croaților.

1.4.3 Revoluția franceză

De la urcarea pe tron a lui Leopold al II-lea în 1790, până la Congresul de la Viena din 1815 conducerea habsburgică a fost preocupată în primul rând de relațiile cu Franța. Conflictele dintre habsburgi și Franța au dus la o lungă serie de înfrângeri deprimante și nefavorabile încheierii tratelor de pace. Aproape toate au dus la pierderi pentru teritoriul habsburgic, care implicau în general granița de sud-vest. Între 1792 și 1797, Austria a purtat lupte în Războiul Primei Coaliții, în alianță cu Prusia, Mare Britanie, Olanda și Spania.

Prin Tratatul de la Campo Formio, imperiul ceda teritoriile lui din Belgia, primind în b#%l!^+a?b#%l!^+a?schimb Veneția, Istria și Dalmația. Războiul celei de a Două Coaliții, purtat între anii 1798 și 1801, în care Austria a luptat cu Rusia, Marea Britanie, Neapole, Portugalia și Imperiul Otoman a luat sfârșit prin Tratatul de la Luneville, care a adus modificări importante în Europa Centrală, dar a permis monarhiei să păstreze fostele ei teritorii venețiene. Războiul celei de a Treia Coaliții, care a început în 1805, a adus noi înfrângeri, în special dezastru de la Austerlitz din 1805, și s-a încheiat prin Tratatul de la Pressburg. Imperiu a cedat ținuturile venețiene noului Regat al Italiei și a mai pierdut o serie de teritorii germane.

În 1809, după o tentativă majoră de renaștere națională, avându-l în frunte pe arhiducele Carol, armata austriacă a depus un mare efort ca să-l învingă pe Napoleon, care la vremea acea ocupa Spania. O nouă serie de pierderi zguduitoare a forțat monarhia să încheie încă o pace rușinoasă. Prin tratatul de la Schonbrunn erau cedate Galiția și mai multe ținuturi germane, odată cu un teritoriu pe care Napoleon avea să-l încorporeze ulterior într-o nouă entitate politică numită Provinciile Ilire.

După 1805, vreme de o scurtă perioadă, statul francez a deținut controlul asupra unor importante ținuturi ale slavilor de sud. În 1809, Dalmația, câteva teritorii slovene, unele părți ale Frotierei Militare croate și Croația Civilă s-au unit între ele, formând Proviciile Ilire, zona încorporată direct statului francez. Prin crearea acestei colonii în Balcani, Franța voia să dețină o puternică baza politică în regiune ca să își apere pozițiile din Italia și să poată exrcita presiuni asupra Imperiului Habsburgic. În cei câțiva ani cât Franță a deținut controlul asupra Proviciilor Ilire nu au putut fi aplicate în întregime toate reformele. Atenția francezilor era concentrată în primul rând asupra altor părți mai importante ale Europei. Ofițerii armatei franceze admirau foarte mult organizarea Frontierei Militare, așa încât aici au existat puține schimbări.

Ocupația franceză a avut unele efecte de lungă durată. În primul rând fost răsturnată complet vechea ordine, iar populația a venit în contact cu noi idei și cel puțin cu un plan al unui sistem administrativ mai eficient. Provinciile Ilirei erau locuite de două popoare: croații în Dalmația și Croația, care vorbeau dialecte ale aceleiași limbi, și slovenii, a căror limbă slavă era distinctă de cea a croaților.

Succesele militare ale habsburgilor au continuat să fie nesemnificative până în 1812, când Napoleon a lansat neinspiratul atac împotriva Rusiei. După aceea, sub conducerea prințului Clemens von Metternich, conducere habsburgică a fost unul dintre liderii coaliției care a dus la înfrângerea lui Napoleon.

În martie 1814, trupele aliate au intrat în Paris. La negocierile de pace care au urmat, desfășurate la Viena în 1814 și 1815, mare controversa din cadrul acestor tratative a constituit-o soarta ținuturilor poloneze.

Tratatul de la Viena avea să aibă o mare importanță pentru Imperiu Habsburgic. Cu toate înfrângerile repetate în războaie, prevederile acordului de pace plasau imperiul în postura de putere dominantă în Peninsulă Italică și în cadrul statelor germane. Pe parcursul următorilor cinzeci și cinci de ani, până la înfrângerea suferită față de Prusia din 1866, monarhia avea să se concentreze asupra menținerii influenței sale în aceste regiuni. Problema Balcanilor și chestiunea orientală trecuseră pe plan secund.

1.4.5 Imperiul habsburgic după 1815

După congresul de la Viena, guvernul habsburgic deținea din nou o poziție favorabil în relațiile internaționale, dar multe dintre problemele interne rămăseseră nerezolvate. După 1815, dintre teritoriile habsburgice, Viena avea sub jurisdicția ei ținuturile Sloveniei, Dalmației, Transilvaniei și zonele Frontierei Militare. Croația și Slovenia care dețineau anumite instituții provinciale autonome, făceau parte din posesiunile coroanei ungare.

Populațiile românească și sârbă din Banat și din sudul Ungariei se aflau sub administrație maghiară directă. Clasa dominantă în croația era tot nobilimea funciară; însă ea nu reprezenta o conducere națională puternică. Mare nobilime era alcătuită în cea mai mare parte din familii italiene; germane și maghiare; și avea vederi cosmopolite. În toate ținuturile coroanei ungare limba administrației și a învățământului era latină.

Limba latină în acea perioada avea enormul avantaj de a fi o limbă internațională în adevăratul sens al cuvântului, fiind vorbită de oameni de cultură de pe tot curpinsul Europei și totodată limba bisericii catolice. Înainte de secolul al XIX-lea acesta unitate ligvistica facilita administrarea ținuturilor maghiare, latină fiind limba comună a politicii și culturii.

Naționaliști unguri au început însă să insiste asupra unei schimbări a situației. Ei dorea înlocuirea limbii latine cu maghiara în structurile guvernamentale și în sitemul de învățământ. Atitudinea acesta era o reacție împotriva folosirii limbi germane la Viena, dar nu constituia un sentiment împărtășit și de celelalte naționalități. Maghiara nu era o limbă răspândită în lumea, neputându-se compara în nici o privință cu latina.

La început, nobilimea croată a manifestat o opoziție slabă față de presiunea maghiară. Din cauza intervenției de mare anvergură în Italia din deceniul al 3-lea pentru înăbușirea mișcărilor revoluționare, Francisc I avea nevoie de recruții regatului Ungariei. Comitatele au refuzat să strângă trupe fără aprobarea diete ungare, care a fost convocata, b#%l!^+a?b#%l!^+a?pentru prima oară după sesiunea din 1811, abia în 1823. S-a întrunit și saborul ca să își aleagă delagații la o nouă sesiune a acestui organism. Dieta a profitat de ocazie, ca să ceară înlocuirea latinei cu maghiara că limba oficială.Întrucât aveau interesul să aibă control asupra autorității de la Viena, delegația Zagrebului a susținut acesta acțiune, ca și introducere predării limbi maghiare în sistemul de învățământ. Saborul a aprobat în 1827 și 1830 învățarea maghiarei ca obiect de studiu obligatoriu în școlile croate. Decizia acesta lingvistică urma să devină principalul motiv al atacurilor opoziției naționale al Croația.

Cea mai importantă figură dintre intelectuali croați a fost Ljudevit Gaj, fondatorul Mișcări Ilire. Născut în 1809 într-o familie de origine germană, dintr-un orășel situat la nord de Zagreb, Gaj a fost foarte mult influențat în timpul studiilor făcute la Buda și Grans de lucrările lui Safarik și Kollar. Influența fundamentală a lui Gaj s-a manifestat în domeniul limbi.

Mișcare Ilirica a fost de departe cel mai puternic curent intelecutual croat înainte de 1848. Întrucât era în interesul Vienei să contracareze activitățile ungurilor, autoritățile habsburgice nu au luat la început nici o măsură de împiedicare a acțiunii susținătorilor acestei idei. Activitatea lui Janko Draskovic a fost și ea importantă pentru mișcare și pentru politica croată. Educat în Franța și activ în viața politică, Draskovic s-a folosit de concepția iliră pentru afirmarea independenței Croației în cadrul monarhiei. El susținea reorganizare imperiului într-o federația a națiunilor. Faptul că a fost trimis în 1832 ca reprezentată în dieta ungară era reflectarea unei schimbări de atitudine față de Ungaria.

În loc să facă front împotriva Vienei, membri croați ai dietei din 1832 – 1836, 1839 – 1840 s-au opus eforturilor ungurilor de a-și impune limba și au susținut vehement menținerea drepturilor de autonomie ale Croației. Ei nu au reușit să controleze direct acțiunile ungarilor, dar guvernul habsburgic a apelat la dreptul lui de vot împotriva legislației oponente. Agitația croată îi deranja desigur pe politicienii unguri. Ca să îi împace, Viena a interzis în 1843 folosirea termenului de iliria. Susținătorii mișcării au apelat pur și simplu la cuvântul național în schimb, și și-au continuat activitatea.

Mișcare Iliră avea să implice probleme mult mai vaste decât chestiunea relațiilor croaților cu autoritățile habsburgice și maghiare. Ea era un program de sprijinire a croaților, dar baza ei era Iugoslavia, adică includea nu numai Croația, ci și toate popoarele sud-slave. Că tactica de contracarare a influențelor maghiare și germane, acesta direcționare avea avantajele ei, dar pentru a fi eficientă avea nevoie de colaborarea sârbilor și a slovenilor

Primul partid cu adevărat croat a fost înființat în februarie 1841. Partidul Croato-Ungar ai cărui membri erau cunoscuți și sub numele de unioniști sau maghiaroni, era în favorea unei strânse colaborări cu Buda și respingeau orientarea Iugoslavă mai vast. Deși era cea mai importantă organizați politica, o parte importantă a populației sprijinea încă unirea cu Ungaria.

1.4.6 Croația și Slavonia între anii 1848-1868

Anii 1847 și 1848 au marcat punctul culminat al conflictului dintre croați și unguri în privința limbii. Saborul era dominat de Partidul Național care era partizanul iugoslavinismului sau al ilirismului. Programul lui de prima urgență pretindea unirea Dalmației, a Frotiere Militare și a Portului Rijeka cu Croația și Slavonia în cadrul unei administrații autonome.

În 1847, saborul a declarat croata limba oficială. Între timp, dieta de la Budapesta urma aceeași cale naționalistă. În vreme ce saborul urmărea lărgirea limitelor teritorile aflate sub controlul lui, dieta dorea restrângerea autorități croate doar la ținuturile recunoscute anterior ca fiind croate. În 1847, o altă lege a încercat impunerea maghiarei că limba folosită în structurile gurvernamentale. Prevederile acesteia stabileau ca latina putea fi folosită în Croația, dar toate tratativele din Budapesta trebuiau făcut în maghiară, care devenea totodată obiect de studiu în școli. Limba croată nu urma să fie utilizată în corespondența oficială dintre Zagreb și Budapesta. Saborul și dieta urmau direcții opuse. Înainte de izbucnirea revoluției, curtea încercase să păstreze un echilibru între partidele rivale. În martie 1848, când Viena se afla sub controlul revoluționarilor, iar curtea a fost nevoită să părăsească orașul, funcționari habsburgici au fost obligați să accepte cererile ungurilor. Atât timp cât toată armată era concentrată în Italia, ei nu dispuneau de nici un mijloc de a asigura supunerea niciunuia dintre teritoriile imperiale.

Odată cu rebeliunea de la Buda și de la Viena, Zagrebul a fost cuprins și el de febră revoluționară. Programul național funademntal a rămas același, dar pretenația viza noi reforme liberare, mai ales desființarea obligațiilor feudale. Mișcare din Croația a fost ajuta de serviciile unui lider capabil. În martie, baronul Iosiph Jelacic, colonel în armată Frotierei Militare, a fost numit de un tribunal ban al Croatie; el a fost totodată avanasat la rangul de general și i s-a dat responsabilitatea Frontiere Militare. Numirea lui ca ban a fost acceptată de săbor. Jelacic i-a instruit ințial pe funcționari croați să nu accepte nici un alt ordin de cât pe cele emise la Zagreb, iar în aprilie relațiile cu guvernul maghiar au fost întrerupte. Suporter al ideei ilire, Jelacic coopera cu Partidul Național. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Conform recensământului militar din 1851, regiunea avea o populație de 407000 de sârbi, 395000 romani, 325000 germani, 241000 unguri și 320000 de alte naționalități. Numărul total al sârbilor din imperiu era apreciat a fi de 1438000. Programul sârbilor prevedea o strânsă asociere a Voivodinei cu statul croat și un statut autunom față de Ungaria. În decembrie, noul împărat, Franz Joseph, a aprobat numirea lui Rajacic și a lui Supljikac și a dat asigurări relativ la inființarea unei organizați naționale a sârbilor. În iulie izbucniseră deja conflicte între cetele de sârbi și cele de unguri. În perioada revoluționară au exist puține conflicte în teritoriile croate, dar Voidovina avea să fie devastată. În iunie saborul nou ales s-a întrunit la Zagreb și a stabilit punerea în aplicare a unui program de reforme liberare, în care era inclusă și abolirea tuturor obligațiilor feudale. Au fost trimiși reprezentanți la Congresul Slav de la Praga; ideile austro-slavismului susținute acolo au fost sprijinite de croați. Saborul a aprobat unanim organizare imperiului pe baze naționale și federale. Principalul lui țel era reînvierea Regatului Triunit, cu teritorii care cuprindeau Croația, Slovenia, Dalmanția, Rijeka și Medjumurje, un mic teritoriul care făcuse cândva parte din Ungaria. S-a acordat un sprijin puternic principiului cooperării cu sârbi din Voivodina, iar lideri celor 2 mișcării colaborau strâns.

În septembrie trupele imperiale conduse de Jelacic au trecut râul Drava și au pătruns pe teritoriul ungar. În octombrie guvernul habsburgic a dizolvat dieta maghiară și l-a numit pe Jelacic comandat al armatei care oprea în regiunea. Aceste evenimente au dus la victoria pe toate fronturile a elementului radical din Ungaria, Kossuth prelund controlul total.

În octombrie când a izbucnit o revoltă la Viena, Jelacic a fost forțat să își întrerupă operațiunile din Ungaria pentru că trupele lui să poată lua parte la recupare orașului. În cadrul acestei campanii, soldații croați, sârbi și romani s-au aliat cu cei ruși și autrieci împotriva revoluționarilor unguri, care era sprijiniți de un numeros regiment polonez.

Către sfârșitul perioadei revoluționare, liderii croați au fost martori ai eșuării încercărilor ungurilor de a impune unitatea. Saborul instituise măsuri reformatoare, din care cea mai importantă era de departe cea legată de emanciparea țăranilor. Toate obligațiile taranului față de seniori inclusiv zeciuiala, corvezile și alte plăți au fost desființate. Țăranilor urma să li se aloce loturi de pământ. Era plătită o despăgubire fixată la suma apreciată că ar fi primit-o stăpânul domeniului într-un interval de 20 de ani; acest standard fusese aplicat frecvent și în alte regiuni. Guvernul urma să îi despăgubească pe moșieri și apoi să strângă dările de la țărani în rate vreme de 20 de ani. Pașunile și pădurile au fost și el împărțite. Seniorul deținea anumite părți ale domeniulul în deplină proprietate, iar partea țăranului era dată asociațiilor comunale. Nobilimea și biserica urmau să fie de acum înainte supuse impozitării pe aceleași baze ca și țărănimea. F Firește că acesta aranjament nu a fost pus în aplicare fără să nu dea naștere unei întregi serii de controverse. Dificultatea majoră consta în stabilirea nivelului compensației care avea să îi fie dată fiecărui nobil. După infrângerea revoluției ungare, cu ajutorul lor, atât croații cât și sârbii se așteptau să fie răsplătiți prin acordarea unor drepturi de autonomie mai mari și recunoașterea diviziunilor teritoriale revendicate de ei, adică ținuturile Regatului Triuniat și cel al Voivodine. În schimb, ca și ungurii învinși, ei au fost nevoiți să accepte sistemul din Bach. Croația a fost împărțită în șase districte ai căror oficiali erau numiți de Viena, iar saborul nu mai era convocat. Toate urmele autonomeie croate au dispărtu. Jelacic a rămas ban până la moartea lui survenită în 1859, dar titlul lui era în mare parte onorific.

Administrația se afla în mâinile funcționarilor germanofoni care erau uneori croați, dar adesea germani, cehi sau sloveni. Au fost impuse sistemul juridic și codul civil austriac. Instituirea sistemului centralizat nu era bineînțeles pe placul marei majorități a liderilor politici croați. Acesta nu primiseră nimic în schimbul ajutorului acordat monarhiei în 1848 și 1849. În acest timp s-au format aliniamente politice care aveau să dureze până în 1914. Vechile partide, Partidul Național și Unioniști, sau maghiaronii, au rămas active. Primul se va diviza în problema cooperării cu Viena, dar unioniști au rămas ferm susținători ai Ungariei în aproape orice condiție.

În 1861 a apărut un alt grup, Partidul Drepturilor, care sprijinea naționalismul croat, sub conducerea lui Ante Starcevic și Eugen Kvaternik. Partidul Național credea în cooperarea slavilor de sud și îi punea pe croați, sârbi și sloveni pe același plan, dar în schimb Partidul Drepturilor punea accent pe drepturile istorice ale Croației și respingea orientarea iugoslavă a Naționaliștilor. Partidul Drepturile nu voia un parteneriat permanent nici cu Viena, nici cu Buda, acceptând cel mai mult unirea doar în cadrul unei monarhii comune.

Cea mai influentă figură care susținea ideea iliră în perioada 1848-1868 a fost episcopul Iosip Strossmayer, care a colaborat cu Feanjo Racki. Numit în 1849 episcop de Djakovo, Strossmayer a jucat un rol important în activitățile catolicilor. Dieta ungară a refuzat să participe la lucrările acestui parlament.

Iospic Sokcevic, banul Croației a încercat să obțină susținerea croaților pentru acesta nou organizație a imperiului. După cum era de așteptat, Unioniștii, care erau de partea ungurilor, și Partidul Drepturilor, care urmărea un stat cu autonomie deplină sau independent s-a opus cooperării. Un grup care îl avea în frunte pe Ivan Mazuranic a propus trimiterea de reprezentați în Reichstrat cu condiția încheierii unui acord prin care Dalmația și Frontierea b#%l!^+a?b#%l!^+a?Militară să fie anexate de Croația. Majoritatea membrilor acestui partid conduși de Strossmayer au preferat să refuze să participe. Mazuranic a întemeiat în 1863 Partidul Național Independent, care sprijinea o politică de înțelegere cu Viena. În 1865 însă, Partidul Național original a câștigat alegerile pentru sabor. Conform instrucțiunilor Vienei, adunare acesta a numit o delagatie, care a încercat fără succes să negocieze o nouă relație politică cu ungurii. Între timp au început între guvernul habsburgic și reprezentanții unguri discuțiile care aveau să duc la instituirea Ausglech-ul.

În 1867, Levin Rauch, nou-numitul ban, care era totodată liderulul partidului Unionist, a luat măsuri de interzicere a activităților ambelor ramuri ale Partidului Național și ale tuturor celor care nu acceptau situația existentă atunci. A urmat apoi alegerile pentru sabor. Apelând la mijloacele de influențare a voturilor aflate la dispoziția lui, Rauch a reușit să asigure că Unioniștii să câștige 52% din cele 66 de locuri. Atunci când delagații opoziției au refuzat să recunoască rezultatele acestor alegeri frauduloase, banul a numit pur și simplu alți oamenii în locul lor.

Cu toată poziția lui puternică, gurvenul maghiar era dispus să recunoască unele drepturi privind autonomia politică a Croatei. Așa numita Nagodba ( compromisul) negociat în 1868 stabilea ca statul croat era o unitate politică separată în cadrul regatului Ungarie, cu jurisdicție autonomă asupra afacerilor interne, coaliției, justiției, religie și educației. Limba croată putea fi folosită în administrația internă și în parlamentul ungar când era discutate problemele comune. 40 de deputați croați urmau să fie membri ai acestui organism. Puterile și statutul banului aveau să se dovedească extrem de critice. Acest funcționar era numit de rege în urma nominalizării lui de către primul ministru al Ungariei, o procedură care garanta reprezentarea intereselor maghiare. Mai mult, el avea dreptul să amâne lucrările saborului și să guverneze singur până la următoarele alegeri.

Guvernul maghiar își rezerva totodată un control puternic asupra afacerilor economice și comerciale croate, inclusiv asupra bănicilor, a căilor ferate, a unităților de greutate și măsură, a sistemului monetar și a încherii tratatelor comeciale. De asemena aranjamentele teritoriale nu coincideau nici ele cu dorințele croaților. Croația nu a dobândit ținuturile frontiere militare în 1881, dar Ungaria a pus stăpânire pe Rijeka, iar Dalmația rămânea sub dominația austriacă. În septembrie 1868, atât saborul, în care Unioniștii dețineau majoritatea, cât și parlamentul ungar a aceeptat acest arajament. În octombrie 1871 Kvaternik a organizat o revoltă la Radovika și a fost ucis în timpul înnăbușirii acesteia. Atât guvernul autriac cât și cel maghiar au aprobat acordul. Intensitatea reacției a determinat totuși autoritățile maghiare să fie de acord cu unele revizuiri. O nouă delegație alcătuită din 6 Unioniști și 6 membri ai Partidului Național, din care face parte și Strossmayer, a cerut aducere unor modificări relativ la nominalizare banului de către rege fără intervenția guvernului maghiar, recunoșterea dreptului saborului de a avea 5 reprezentanți în delegațiile comună austro-ungare și asigurarea administrații de către Croația a propriilor ei finanțe. Nici una din aceste revendicări majoare nu a fost aprobată, cu toate că au fost făcute unele concesii în unele chesiunii mai mărunte.

.

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

CAPITOLUL 2

CROAȚIA ÎN PERIOADA 1989-1994

În ciuda hotărârii ungurilor de a domina celelalte naționalități, guvernul a acordat o veritabilă poziție specială Croației, al cărei teritoriul includea și Slovenia. Conform Nagodbei din 1868, statul avea propria lui dietea, iar limba administrațiie locale era croata. În ciuda acestui fapt Budapesta putea menție un control ferm prin intermediul banului care era numit de guvern, și al presiunii exercitate asupra finanțelor. Ca și în Ungaria, în Croația puterea politică se afla în mainele unei minorități. Dreptul de vot era limitat la cei care plăteau 60 de coroane prin taxe directe în zonele rurlale și 30 de coroane în orașe. Până 1910, numai 2% din locuitori aveau drept de vot, cifra care a fost ridicată la 8,8 % chiar în acel an. Politica statului croat urma deci să fie o preocupare doar pentru o mică parte a populației, constituită mai ales din burghezia orășenească, membri profesiilor și moșieri bogați.

Până în 1914, viața politică a Croației a fost dominată nu numai de conflictul cu autoritățile centrale maghiare, ci și de relațiile când prietenești, când antagonice dintre croați și sârbi, care erau complicate de dezacorul în privința Bosniei – Herțegovina. Atât programul național croat, cât și cel iugoslav câștigaseră până atunci adepți în Croația.

Obiectul central al naționalistului croat era instituirea unui stat croat, fie în cadrul imperiului fie ca unitate statală independentă. Înainte ca acesta să poate fi atins, trebuia să fie rezolvate însă anumite probleme foarte dificile. Deosebit de serios era faptul că populația croată avea cea mai grea situație geopolitică comparativ cu orice altă naționalitate est europeană importanta. Croații locuiau preponderent în Dalmația, Croația și Slavonia, provincii care formau un semicerc în jurul Bosniei-Herțegovina.

Chiar și în cadrul acestor ținuturi putea fi găsit un procentaj ridicat de sârbi, mai ales în zona Frontierei Militare. În Croația – Slovenia, populația era constituită din 62,5% croați și 24,6% sârbi. Statul croat ideal pentru naționaliști ar fi inclus teritoriile Regatului Truiniat, plus Bosnia-Herțegovina, care, desigur, era acum sub stăpânire habsburgică. Având aceste granițe, Croația ar fi avut o putere est europeană respectabilă cu o suprafață îndestulătoare și frontiere raționale. Principalul obstacol în cale anexări Bosnei, din punct de vedere național, era faptul că partea catolică, adică croata a popolatiei era numai de 20% în comparație cu cele 43% ale sârbilor ortodocși.

Chestiunea anexări de către Croația a Bosniei-Herțegovina a fost pusă imediat după ce regiunea a devenit posesiune habsburgică. Ban era în momentul acela Ivan Mazuranic, care a deținut acest post între 1873-1880. Răscoala din Bosnia și Herțegovina fusese urmărită cu mare interes în Croația. După ce s-a aflat de ocupația habsburgică, saborul a trimis o adresă lui Franz Joseph cerând unirea provinciilor cu Croația, Slovenia și Dalmația.

Desființarea Frontiere Militare, o regiune aflat sub controlul direct al Vienei și atribuirea portului Rijeka acestui stat era de asemenea dorite. Reacția maghiară față de o astfel de propunere era de prevăzut. O asemenea acțiune ar fi implicat o redistribuire majoră a elementelor constituiente ale echilibrului politic și național din cadrul Imperiul Habsburgic și ar fi întâmpinat o opoziție energică din partea germanilor. Frontierea Militară a fost unificată cu Croația în 1881, dar guvernul imperial nu a mai făcut nici un alt pas spre indeplinerea dorințelor croaților.

Din 1883 până în 1903, ban al Croației a fost contele Karoly Khuen-Hedervary. Acest moșieri ungur a reușit să mențină un control afectiv asupra țării. Dreptul de vot extrem de limitat i-a permis să obțină alegerea unui sabor cooperant. Asemeni dietei Transilvaniei acest organism includea o serie de membri ale căror locuri se datorau nașterii sau poziției lor, cum erau arhiepiscopul Zagrabului și mare nobilime, care sprijineau de obicei guvernul. Administrația Khuen-Hedervary a fost întărită și mai mult grație abilității de a profita de antagonismul apărut între sârbi și croați.

Odată cu încorporarea în stat a Frontierei Militare numărul sârbilor crescuseră. Ei era încurajați să intre în serviciile publice și în cadrul profesiilor. Cea mai importantă organizație politică a sârbilor era Partidul Independent Sârb.

După cum era de așteptat, naționaliștii croați au replicat. Starcevic, liderul lor cel mai popolar a rămas exterm de influent până la moarte, adică până în 1896. Țelurile partidului său, Partidul Drepturilor, erau crearea unui stat croat independent și respingerea cooperării atât cu Viena cât și cu Budapesta. El continua să îi considera pe sârbi drept croați ortodacși și se referea la sloveni ca la „croații din munți”. În 1894 însă, Partidul lui Stracevic s-a divizat în 2 grupuri. Noul aliniament, numit Partidul Pur al Drepturilor era condus de Josipn Frank. Acest partid era pornit împotriva sârbilor, chiar mai mult decât organizația mamă, însă atitudinea lui era mai favorabilă față de imperiul habsburgic. Partidul lui Frank cerea instituirea unui stat croat care să cuprindă atât Regatul Triuniat cât și Bosnia Herțegovina.

Croația urma să rămână în cadrul imperiului, dar cu același statut ca și cel al Austriei și Ungariei. Acesta soluție trialistă prevedea un loc pentru slovenii catolici dar nu și pentru sârbii b#%l!^+a?b#%l!^+a?ortodocși. Cererea de creere a unui regat autonom al Croației era de asemenea susținută de Partidul Socil Democrat Croat, înființat în 1894, și de Partidul Țărănesc fondat în 1904. Acentul pus pe drepturile politice ale croaților a fost însoțit, spre sfârșitul secolului, de intensificare animozității dintre sârbi și croații.

Anul 1903 a adus mari schimbări în ținuturile sud slave. Primul pas important spre reconcilierea cel mai puțin a unei părți a sârbilor și a croaților a fost făcut în Dalmația.

În 1905, lideri politici sud slăvi din Dalmația au decis să încerce să profite de criză declanșată la Budapesta asupra chestiunii armate astfel că s-au oferit să sprjine Partidul Maghiar al Independenței în acțiunea lui de sfidare a gurvernului imperial, în schimb, ei voiau ca autoritățile maghiare să fac unele modificări în Nagobda în avantajul croaților și să fie de acord cu refacerea Regatul Triuniat. Partidele crote erau încă o dată dispuse să aprobe rezintența ungurilor în fața Vienei, în schimbul unor asigurări politice. În ciuda faptului că nu câștigau nimic direct prin adoptarea acestei tactici, acțiune a avut efectul important de a duce la cooperarea dintre sârbi și croați mai întâi în Dalmația, și apoi în Croația.

În octombrie 1905, reprezentații câtorva partide croate s-au întâlnit la Rigeka unde au adoptat o rezoluție care susține poziția opoziției maghiare. În același timp ei urmăreau încorporarea Dalmației în Croația și o întărire a poziției autonome a acestui stat. O întrunire similară a organizat și grupurile sârbești din Zadar. Ele au aprobat acelst program și au fost de acord cu Croația în schimbul acordări unor drepturi politice egale, exprimându-și deci disponibilitatea de a deveni parte integrantă a Regatului Triuniat reconstituit.

O serie de evenimente asemănatoare au urmat în decembrie în Croația. Mai multe partide croate și sârbe s-au unit, formând Coaliția Croato-Sârbă. Extrem de importantă pentru viitor era orientarea iugoslavă a programului Coaliției. Atât Partidul Independent Sârb, cât și Partidul Croat al Drepturilor scoseseră în evidență diferența dintre cele două părți din cadrul ținuturilor habsburgice asupra celeilalte, Coaliția Croato-Sârba a revenit în schimb la ideile esențiale al mișcării ilirei și ale unor oameni ca Strossmayer, susținând că atât sârbi cât și croații formau naționalitatea iugoslavă.

În mai 1906, Coaliția a repurtat o victorie importantă obținând 88 de locuri în saborul croat. Obiectivul originar al partidelor dalmate de cooperare cu ungurii a dispărut desigur atunci când rezistenta acestora în chestiunile legate de armată a fost abandonată. Guvernul budapestan nu numai că a refuzat să acorde concesii Croației, dar a încercat să limiteze și mai mult drepturile pe care acesta le avea deja adoptând, de pildă, o lege referitoare la folosirea limbi maghiare în domeniul căilor ferate ale statutului în ceea ce contravenea prevederilor Nadgobiei.

Cu tot acest eșec în privința realizare unui progres imediat Coaliția Croato-Sârbă a devenit pricipalul bloc politic în politica croate. Dată fiind că era o coaliție, ea includea partide și persoane cu programe diferite. O parte dintre membriei ei mai radicali au mers până la a cere reorganizare totală, ba chiar dezmembrarea imperiului în vreme ce aripă mai moderată voia doar o autonomie mai mare a Croație. Partidele politice majoare au rămas în afară coaliției.

Forța și popularitatea Coaliției, ca și unele puncte din programul ei, îngrijorau foarte mult autoritățile habsburgice. O criză a început în momentul anexări Bosniei-Herțegovinei, Coaliția fiind total împotriva acestei acțiuni. În 1909 au fost intentate două acțiuni judecătorești împotriva membrilor Coaliției, procesele Agram (Zagreb) și Fredjunc, într-o încercare de dovedire a legăturilor de natură trădătoare ale acestora cu statul sârb. Ambele au constituit dezastre propangandistice pentru oficiali guvernului, care, ca să obțină condamnare acuzațiilor, au prezentat documente falsificate și probe nerelevante. În loc să aducă daune sau să distrugă Coaliția, procesele i-au unit și mai mult pe membri.

2.1 Emigrația și primul război mondial

La sfârșitul secolului al XIX-lea, orașe precum Zagreb și Osijek s-au dezvoltat, dar industrializarea modestă nu a reușit să-i captiveze pe săracii fără pământ, care au început să emigreze în număr mare spre Lumea Noua. Între anii 1900 și 1913, aproximativ jumătate de milion de croați au plecat spre America de Nord.

Izbucnirea primului război mondial în 1914, după asasinarea la Sarejevo, în Bosnia – Herțegovina, a moștenitorului la tronul austriac, arhiducele Franz Ferdinand, a adus mari schimbări pentru croați. Zeci de mii de croați au răspuns apelului de a se alătura armatei imperiale. Printre ei s-a aflat și un tânăr croat, numit Josip Broz, cunoscut mai târziu că „Tito”, când a devenit conducătorul comunist al noului stat Iugoslavia. Imperiul era prea slăbit pentru a rezista unui război îndelungat, sfârșitul acestuia în anul 1918 și moartea împăratului Franz Josef în anul 1916 marcând sfârșitul îndelungatei epoci habsburgice.

Cea mai mare neliniște a croaților era legată de faptul că puterile victoriase ale Antantei ar putea să le smulgă din teritoriu. Aceaste neliniști au ajus la apogeu după aflarea Conținutului Pactului secret de la Londra, din anul 1915. Mare Britanie și Franța, au aflat că croații erau gata să ofere Istria și Dalmația Italiei, în schimbul intrării acesteia în război de partea lor. Teamă față de proiectele italiene din bazinul adriatic a constituit un stimulent puternic pentru b#%l!^+a?croați în decizia de a se alătura vecinei lor Serbia.

La cartierul general sârb din exil, de pe insula Crofu, în anul 1917, un comitet iugoslav, cuprinzând politicieni croați, intelectuali și artiști, au inițiat negocierile pentru înființarea unui stat al slavilor de sud, sau iugoslav, cu prim-ministrul sârb Nikola Pasic. Croații au fost încurajați de intrarea Statelor Unite în război în acel an.

În luna octombrie a anului 1918, Austro-Ungaria a cerut pace. Un Consiliu Național al Croaților, Sârbilor și Slovenilor a fost înființat la Zagreb, ca un guvern pentru poporul din statul imperiului. În 29 octombrie, saborul croat și-a declarat independentă, iar la 1 decembrie, o delagație croată i-a prezentat la Belgrad prințului Alexandru condițiile unirii.

El a proclamat apoi noul stat, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

2.2 Croația în perioada 1921-1991

Croații au ajuns în cele din urmă să regrete grabă cu care au negociat termenii unificării cu Serbia. Constituția din iunie 1921 a desființat Croația ca entitate de sine stătătoare și a înființat un stat centralizat cu capitala la Belgrad. Tratatul de la Rapallo cu Italia, din anul precedent, a constituit o altă dezamăgire, întrucât prin acesta orașul Zadar, peninsula Istria și insulele Losinj, Cres și Lastovo au fost cedate Italiei. Orașul Rijeka a trecut sub tutele Națiunilor, dar apoi a căzut în mâinile italienilor.

Resentimentele Croației față de politica postbelică au fost rostite prin intermediul Partidului Țărănist Republican Croat (HRSS), condus de Stjepan Radic. Idolul maselor rurale, Radic, a dus o luptă nonviolentă fără rezultate pentru autonomia Croației. Asasinarea sa în 1928, în parlamentul din Belgrad, de către un deputat naționalist sârb din Muntenegru, Punisa Racic, aproape a declanșat un război civil și i-a oferit regelui Alexandru oportunitatea de a dizolva Parlamentul ales democratic și de a proclama o dictatură regală din anul următor. Din 1929, statul a primit numele de Iugoslavia ( statul slavilor suduici).

Polarizare etnică și politică a dus la crearea unei mișcări naționaliste de extremă dreaptă în Croația, după modelului fascismului lui Benito Mussolini din Italia. Ustașii, conduși de un avocat, Ante Paveloc, au respins politica parlamentară a Parditului Țărănist, programul său de mișcare nonviolenta și dorința acestuia de a accepta autonomia mai degrabă decât independență totală. Avându-și bazele în principal în Italia, partidul a fost sponzorizat de Mussolini, care l-a utilizat ca pe un instrument de destabilizare a vecinei sale, păstrând astfel în discuție problema suveranității Dalmației.

Asasinarea regelui Alexandru în Marselia, Franța, în 1934, în care a fost implicată și mișcarea ustașilor, a deschis calea spre o nouă organizare politică în Iugoslavia. Cu Hitler la putere în Berlin și Mussolini la Roma, regatul a hotărât să împiedice dictatorii expansioniști ai Europei să hotărască soarta diviziunilor Iugoslaviei. În acest sens, prințul Paul, vărul regelui Alexandru, a plănuit un compromis istoric între sârbi și croați. Termenii Saporazum-ului național din 1939, sau ai înțelegerii, au dat naștere la o Croație cu o autonomie considerabilă. Înțelegerea a fost un triumf pentru Vlatko Macek, succesorul lui Radic la conducerea Partidului Țărănist, dar nu a avut prea mult timp să își dovedească viabilitatea.

2.2.1 Al doilea război mondial

În momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în septembrie 1993, era o certitudine faptul că Iugoslavia va fi atrasă în conflagrație, în special după invadarea Greciei de către Mussolini, în 1940.

În timp ce germanii au ocupat Serbia, înființând un guvern marionetă condus de generalul Nedic, aliații lor italieni au sprijinit preluarea controlului asupra Croației de către mișcarea ustașilor. În 10 aprilie, la Zagreb a fost proclamat Statul Independent al Croației, Nezavisna Drzava Hrvatska ( NDH). Credibilitatea noului regim a fost crescută printr-o binecuvântare publică dată de liderul catolic al Croației, arhiepiscopul de Zagreb, Alojzije Stepinac. Macek le-a transmis, de asemnea, suporterilor săi, prin intermediul unei emisiuni radio, să se supună noului guvern.

Popularitatea pe care regimul și-a câștigat-o proclamând independența a scăzut când patronii italieni ai mișcării ustașilor au impus o subordonare umilitoare. Prin acordul de la Roma din 18 mai 1941, Italia și-a alipt portul Susak de lângă Rijeka, Insulele Krk, Rab și Pag, precum și nordul coastei dalmate de la Zadar până la Split. O zonă mult mai întinsă a fost desemnată drept „sfera de influență” a Italiei, în care armata italiană deține controlul. Pierderea unei mari părți a inimii istorice a Croației a generat ostilitate majorității dalmațienilor față de noul regim.

Ca o compensare, Statul Independent Croat a primit Bosnia-Herțegovina, acțiune care a avut drept consecință faptul că 2 milioane dintr-o populație de 6.3 milioane a acestuia erau sârbi ortodocși.

În vara anului 1941, Statul Independent Croat, s-a confruntat cu o revoltă organizată de așa-numiții „cetnici” sârbi regaliști, aflați sub conducerea lui Draza Mihajlovic. Problemele NDH s-au înmulțit după ce croații și sârbii antifasciști s-au mobilizat într-o grupare de stânga condusă de liderul Partidului Comunist Iugoslav, Josep Broz „Tito”, în iunie 1941. Partizanii lui Tito au fost la început o forță mai puțin importantă decât cea a cetnilor, dar în anul 1944, după b#%l!^+a?ce un agent britanic secret, Fitzroy Maclean, ce fusese parașutat în Iugoslavia și-a ridicat în slăvi abilitățile de luptă ale partizanilor în fața premierului britanic, Winston Churchill, aliații și-au reorientat sprijinul spre Tito. Într-o serie de conferințe, acesta și-a prezentat programul pentru o nou organizare a statului, bazat pe divizarea Iugoslaviei în șase republici federale: Serbia, Croația, Slovenia, Bosnia-Herțegovina, Macedonia și Muntenegru.

Debarcarea Aliaților în Normandia și înaintarea Rusiei sper vest în 1994 au anticipat înfrângerea Germaniei și, o dată cu acesta, căderea așa numitului NDH al lui Pavelic și a altor regimuri satelite. În noiembrie 1944, Tito a intrat în Belgrad și la 8 mai 1945, ziua în care germanii s-au predat, partizanii au pătruns în Zagreb.

Cu partizanii deținând controlul asupra Iugoslaviei, nu s-a mai reușit implementarea unui guvern de coaliție, puterea luând-o comuniștii. Noncomuniștii au fost imediat excluși din guvern, iar partidele lor, desființate. În „alegerile” cu liste unice din noiembrie 1945, Frontul Popular al lui Tito a obținut cele 95 de procente din voturi pe care și le dorea. Cu politicienii de factură democratică arestați, reduși la tăcere sau exilați, regimul și-a intreptat atenția spre Biserică Catolică, arestându-l pe arhiepiscopul Stepinac în 1946, pentru colaborarea cu ustașii. Incriminat pentru sprijinul public față de NDH din 1941, acesta a fost închis și dus la închisoare, murind în 1960.

Acesta epurare nu se reduce numai la noncomunisti. În 1948, fostul lider al comuniștilor croați din perioada războiului, Andrija Hebrang, a fost arestat și nu a mai fost văzut niciodată. Ruptura de Stalin din 1948 și excluderea Iugoslviei din Cominform nu a mai slăbit lanțurile regimului opresiv și nici ale activităților omniprezente ale poliției secrete, o zonă, cunoscută mai târziu că UDBA (Departamentul de securitate a Statului). Totuși, rezintența lui Tito în față presiunii sovietice era populară. În Croația, redobândirea Dalmatiei ocupată de italieni, a peninsulei Istria și a orașului Rijeka a îmbunătățit imaginea comuniștilor și le-a oferit un profil mai patriotic decât au avut ei vreodată în orice parte a Europei de Est.

La începutul anilor 1960, a avut loc o destindere la nivel politic. A fost tolerată o dezbatere viguroasă pe tema virtuților descentralizării economice, iar Dalmația a încurajat turismul, semnalând astfel o deschidere mai generală spre Vest. În Croația, moartea arhiepiscolui Stepinac au ușurat calea spre o relație mai puțin tensionată între Biserică și stat.

În același timp, în Croația ieșea la iveală o nouă generație de lideri comuniști care erau mai puțin timorați decât înaintașii lor în ceea ce privea ce privea demersurile pentru o autonomie și liberalizare mai mare. Condusă de Mika Tripalo și de Savka Dabcevic-Kucar, mișcare lor a devenit curând cunoscută ca Primăvărea Croata, sau „masspok”, de la masovni pokret, însemnând mișcarea de masă.

Primăvara Croată nu a putut avea prea mare impact cât mâna dreaptă a lui Tito și eventualul său succesor, Aleksandar Rankovic, era la putere. Capatenia sârbă a temutei UDBA era văzută ca puternicul avocat al intereselor etnice sârbești în Iugoslavia și un apărător al doctrinei comuniste de factură titoistă. Din 1966, Rankovic și-a pierdut postul în mod dramatic, după ce Tito a aflat că acesta îi spiona convorbirile private. Rușinea publică generată de Rankovic a provocat un adevărat haos în rândul totalitariștilor sârbi și al extremiștilor comuniști.

La început, Tito i-a tolerat pe reformatori, mai ales când aceștia au fost de partea sa împotriva sovieticilor, în timpul invadării Cehoslovaciei din august 19868, cu care acesta nu a fost de acord. În același an, Savka Dabcevic-Kucar a devenit conducătoarea Ligii Comuniste Croate și, în cea de-a 10 ședința hotăratoare a Comitetului Central Croat din ianuarie1970, acesta a respins o provocare din partea extermiștelor

Victoria sa a generat organizarea unui val de adunare care au făcut-o eroina natională- o poziție deosebită de periculoasă într-o societate comunistă.

Numărul dușmanilor Primăverii Croate a început să crească. Aceștia, până în 1917, cooptaseră mulți dintre etnicii sârbi ai Croației, care se temeau de o renaștere a naționalismului croat, pe comuniștii croați, precum Vladimir Bakaric. Împotriva Primăverii Croate era și Armata Poporului Iugoslav dominată de sârbi, precum și liderii totalitariști ai învecinatei Bosnei-Herțegovina. Inevitabilul s-a produs în noiembrie, când studenții radicaliști au copleșit campusurile universitare croate cu greve, aducându-l în culmea furiei pe Tito, care se afla atunci în vizită în Statele Unite. La întoarcere, acesta a convocat conducerea croată în vechea cabană de vânătoare a familiei regale sârbe și le-a ordonat să demisioneze. A urmat apoi o acțiune de epurare în universități, posturi de radio și de televiziune, ziare și în Liga Comuniștilor.

Ultima decata a regimului Tito a fost marcată de un moment de stagnare ideologică și de o creștere considerabilă a standardului de viață, fapt care a mai aplanat situația. În timp ce comuniștii supuși și oportuniștii fără nici o culoare politică au ocupat locurile vacanțe rămase în urma eroinei Dabcevic-Kucar și a aliaților ei, majoritatea iugoslavilor au întors spatele politicii, orientându-se spre problemele vieții, prosperitatea lor bazându-se pe creditele vestice aparent nelimitate. Cămașa de forță ideologică a devenit mai confortabilă datorită accesului din ce în ce mai mare la vacanțe în străinătate și produse comerciale la care locuitorii altor țări comuniste doar visau. b#%l!^+a?

Moarte lui Tito, în 4 mai 1980, deși nu era neașteptată, a uimit întreaga țară și mii de croați s-au aliniat de-a lungul liniei de tren pentru a vedea renumitul Tren Albastru care purta sicriul președintelui de la clinica din Ljubljana, unde a murit, la Belgrad.

Previziunile mass-mediei de peste hotare, cum că Iugoslavia avea să se prăbușească fără Tito, nu s-au adeverit la început. Sloganul oficial Nakon Tita bit ce Tito (După Tito va urma Tito) dezvăluia intențiile elitei politice de a menține moștenirea sa. Ultima sa realizare politică, constituția din 1974, a lăsat președinția Iugoslaviei în semn unui colectiv de președinți prin rotație, reprezentați ai tuturor republicilor. În câțiva ani însă, aceasta moștenire a început să se destrame, întrucât o criză de economică severă s-a abătut asupra țării. Boomul economic arficial din anii 1970, obținut pe baza împrumuturilor masive din străinătate, a împovărat țara cu o datoriei de 20 de miliarde în momentul morții sale.

Țara a aflat curând că nu putea să onoreze nici măcar dobânda datoriei, iar termenii Fondului Monetar Internațional pentru o scutire de plată a datoriei include reducerea salariilor și o devalorizare puternică a monedei. Întrucât inflația mare și salariile mici i-au afectat pe muncitori, iar lipsa bunurilor a afectat magazinele, între republici s-au iscat conflicte cu privire la administrarea finanțelor Iugoslviei, ridicându-le pe cele patru republici sărace împotriva celor 2 mai bogate – Croația și Slavonia. Acestea două au solicitat soluții radicale, inclusiv o autonomie mai mare pentru republici, reduceri în bugetul enorm al armatei și anulare subvențiilor pentru întreprinderile familiare.

În Serbia, lucrurile au luat o altă întorsătură. Aici, teamă progresivă față de tulburările etnice din provincia Kosovo l-a propulsat pe comunistul autoritar, Slobodan Milosevic, în fruntea partitului în anul 1986.

Criza din Kosovo, a ținut câțiva ani. Provincia era săraca, suprapopulată și locuită în principal de albanezi, dar sârbii au insistat asupra faptului că acesta era leagănul medieval al statului lor și că trebuie să rămână în cadrul Serbiei. Aceștia au detestat cu înverșunare guvernul local condus de albanezi, care dobândiseră o oarecare autonomie o dată cu constituția din anul 1974. Frustarea sârbilor în legătură cu faptul că au pierdut controlul în Kosovo a generat o serie de opinii în favoarea tacticilor violente ale lui Milosevic. Noul lider sârb a încurajat mitinguri tumultoase în masă pe teritoriul Serbiei, unde liderii albanezii din Kosova și alți „dușmani” ai sârbilor au fost calificați drept trădători. Cu sprijinul majorității liderilor sârbi ai armatei iugoslave, Milosevic a știrbit autonomia Kosovo-ului în 1989 și a înăbuși demonstrațiilor albaneze.

Cum devenea evident faptul că Milosevic avea drept obiectiv instaurarea unei dictaturi asupra întregii Iugoslavii, acest lucru i-a determinat pe comuniștii sloveni să-și scoate asul din mânecă. În ianuarie 1990, aceștia au părăsit ultimul summit comunist iugoslv, s-au recatalogat drept social-demorați și au anunțat faptul că în aprilie, în Slovenia, vor avea loc alegerile libere. Croația le-a urmat exemplul, anunțând alegerile libere în aceeași perioadă.

2.2.2 Un nou partid croat

Liderii comuniști croați și sloveni plănuiau să câștige alegerile pozând ca niște campioni ai democrației în stil occidental, în opoziție cu autoritarismul sârb.

Victoria în Croația i-a revenit în schimb unui intrus mai în vârstă, Franjo Tudjman, și Uniunii sale Democrate Croate, Hrvatska Demokratska Zajednica (HDZ). Născut în anul 1922 într-o familie de susținători a Partidului Țărănist, Tudjman s-a alăturat partizanilor în cel de-al doilea război mondial ajungând la rangul de general în anul 1961. În timpul mișcării Primăvara Croată, a activat în cadrul editurii Matica Hrvatska, fiind condamnat la doi ani de pușcărie pentru naționalism în anul 1972 și încă la trei ani în anul 1981.

În ciuda trecutului sau de comunist și partizan, Tudjman a cerut ajutorul diasporei croate de dreapta, prin tradiție, din Statele Unite, Canada, Australia și Argentina, solicitându-le bani, asigurându-se în acest fel că va avea o campanie electorală bine finanțată.

Bazându-se în campania să aproape exclusiv pe o platformă naționalistă, HDZ i-a înfrânt pe comuniștii reformați ai lui Racan, precum, și pe cei doi veterani ai Primăverii Croate, Tripalo și Dabcevic-Kucar, a căror coaliție dezordonată nu a reușit să atragă multe voturi.

Trimful lui Tudjman nu a durat multe vreme. După ce a acaparat provincia Kosova, Milosevic și-a îndreptat atenția spre Croația, unde 600.00 de etnici sârbi, majoritari din Vojna Krajina, s-au dovedit a fi receptivi la discursurile sale cu privire la faptul că HDZ reprezenta nouă mișcare a ustanșilor, al cărei obiectiv era desăvârșirea genocidului din anul 1941. Orașul Knin din cadrul Dalmației a devenit centru opoziției sârbe militante față de conducerea HDZ, iar prezența unei baze întinse a armatei iugoslave a ușurat mult acțiunile rebelilor sârbi.

În vara anului 1990, în Krajina a izbucnit o revoltă sârbă la scare largă, aprovizionată cu arme de către armată. Având sprijin sârbă, rebelii, conduși de un fost dentist, Milan Babic, și de un fost polițist, Milan Martic, au proclamat Provincia Autonomă a Krajinei Sârbești în august, declarându-se la scurtă vreme independenta față de Croația.

În timp ce oamenii lui Babic se învârteau nestingheriți prin Krankina în 1990, militanții b#%l!^+a?sârbi au deschis noi fronturi în primăvărea anului 1991 în Slavonia de Est , pe granița cu Serbia, în apropiere de Vukovar, și în Slavonia de Vest, în jurul orașului Pakrac. Înaintarea lor a tăiat Croația aproape în trei segmente, iar guvernul a pierdut controlul aproximativ asupra a 30 de procente din teritoriul țării.

În ciuda opoziției internaționale, Slavonia și Croația au decis că negocierile cu Milosevic erau inutile și că era timpul să vorbească despre independență. Ambele state și-au proclamat suveranitatea în 25 iunie 1991. După o scurtă altercație cu slovenii, armata iugoslavă a părăsit Slovania.

Pe de altă parte, Croația s-a trezit angrenată într-o lungă și fierbinte vară de lupte disperate împotriva unei coaliții a sârbilor localnici, a armatei iugoslave și a formațiunilor parmilitare din Serbia. În timp ce multe orașe au suferit grave bombardamente, cea mai puternică lupta a cuprins Vukovarul, care a devenit pentru ambele tabere simbolul victoriei. În momentul în care s-a predat, în 17 noiembrie, acesta fusese redus la mormane de moloz și mii de morți. Asedierea sa a fost urmată de crime și război teribile-masacrarea a aproape 300 de pacienți croați dintr-un spital din Vukovar, ale căror cadavre au fost îngropate într-o groapă comună din aproprierea unei ferme de oi.

Totuși din luna octombrie a anului 1991, atenția internațională s-a îndreptat mai mult asupra asedierii Dubrovniku-lui de către Marina Iugoslava și trupele din Muntenegru, care i-au sechestrat pe cei 50.000 de locuitori între zidurile medievale ale orașului și au bombardat acest punct istoric neprețuit protejat de UNESCO.

În toamna, agresiunile zgomotoasă a sârbilor a atras simpatia germanilor și a austriecilor, care convențuiau cu comunități mari de croați. Ministrul de Externe al Germaniei, Hans-Dietrich Genscher, s-a dovedit a fi un critic vehement al politicii de eschivre a Vestului față de criză iugoslavă și al embargoului de arme care a lovit îndeosebi Croația slab înarmată mai mult decât Serbia și armata Iugoslavă . Temându-se de apariția unor rupturi în rândurile UE, Marea Britanie și Franța au renunțat în cele din urmă la poziția lor ostilă și au fost de acord cu recunoașterea existenței statale a Sloveniei și a Croației în decembrie 1991..

2.3 UNPROFOR în Croația

Războiul în Croația a început în iunie 1991, când Croația și Slavonia s-au declarat independente de Iugoslavia. Sârbii care locuiau în Croația nu au fost de acord cu această mișcare.

ONU s-a implicat în acesta situație începând cu data de 25 septembrie 1991 și împreună cu Consiliul de Securitate au adoptat decretul 713. Prin acest decret, printre altele, se interzice livrarea de armament și echipamente militare spre Iugoslavia. Rolul Naționilor Unite a fost exprimat într-o varietate de moduri, directe sau indirecte, dar cea mai importantă mișcare a fost trimiterea forțelor UNPROFOR pentru a menține pace pe teritoriul Croației. Deși, prezența ONU nu a adus la rezultatele prevăzute inițial, acesta a avut o influență asupra dezvoltării militare și situației politice din Croația și teritoriile învecinate.

În momentul în care Croația a fost atacată de armată Iugoslavă, conducerea statului croat a încercat să internaționalizeze conflictul și a cerut ajutorul forțelor democrate din lume. În timpul conflictului, Comunitatea Europeană a trimis într-o misiune de observare o echipă care să afle ce să întâmplă și să raporteze acest lucru.

În ciuda numeroaselor forțe militare de care dispunea Iugoslavia, la momentul atacului, armata iugoslavă nu a putut învinge armata croată, lucru care a constituit deschiderea unui război prelungit între cele două părți aflate în conflict. Victoria forțelor croate împotriva celor iugoslave a adus Croația la pragul de recunoaștere internațională, iar Iugoslavia a fost obligată să își revizuiască obiectivele sale militare și politice, renunțând la idea de a cuceri Croația.

În decretul 713 din 26 septembrie 1991, Consiliul de Securitate și-a prezentat suportul pentru organizațiile internaționale și alte state care doreau ca ostilitățile dintre Iugoslavia și Croația să se încheie. De asemnea, Consiliul de Securitate a făcut apel la părțile aflate în conflict să își rezolve problemele într-un mod pașnic și i-a impus Secretarului General al ONU să ofere sprijinul său în discuțiile viitoare. Deși Croației i-a fost declarată independența în decembrie 1991 și a rupt relațiile politice cu Iugoslavia, ONU a privit-o în continuare pe Iugoslavia că o entitate politică cu care relațiile trebuia păstrate.

După acordul de la Geneva din 23 noiembrie, privind încetarea focului și retragerea trupelor și a echipamentelor militare din Croația, dar și în urma deciziilor guvernului iugoslav din 26 noiembrie privind menținerea păcii, Consiliul de Securitate a adoptat Decretul 721 din 27 noiembrie 1991. Consiliul de Securitate le-a solicitat în mod explicit celor 2 părți aflate în conflict să onoreze necondiționat acordul de la Geneva din 23 noiembrie. Operațiunea de menținerea a păcii a început astfel pornind de la ipoteza că un armistițiu era deja în vigoare.

2.3.1 Planul de pace

La 11 decembrie 1991, propunerea pentru menținerea păcii în Iugoslavia a fost publicată în Anexa III, la raportul Secretarului General. Planul a fost realizat de Cyrus Vance, trimisul special al Secretarului General al ONU și Mark Goulding, secretar general adjunct pentru problemele politice. Toate părțile implicate în conflict și-a dat acordul pentru planul b#%l!^+a?propus.Operațiunea de menținere a păcii în Iugoslavia a fost acceptată ca o măsură de securitate, provizorie, până în momentul în care se va găsi o soluție definitivă a crizei din Iugoslavia.

Conform planului, forțele UNPROFOR, alcătuite din trupe și observatori de poliție vor fi staționate în anumite zone ale Croației. Aceste zone vor fi numite „zone sub protecția ONU”. În aceste zone singurile forțe existente vor fi cele ale UNPROFOR, alte forțe decât cele menționate vor fi înlăturare sau retrase. Cei care se vor ocupa de demilitarizare zonelor protejate vor fi chiar forțele UNPRFOR. Observatorii de poliție vor avea sarcina de a supraveghea activitate poliției locale, pentru a preveni discriminarea împotriva persoanelor de altă naționalitate, și să asigure că drepturile omului sunt respectate.

”Zonele protejat” au fost localizate în estul și vestul Slavoniei, în Banija, Kordum, Lika și nordul Dalmatiei. Pe lângă aceste zone au mai fost adăugate și alte zone din Croația, zone în care populația croată era mai numeroasă decât populația sârbă, zone în care raportul dintre populația sârbă și populația croată era egal, dar și zone în care populația sârbâ era mai numeroasă decât populația croată.

Întreaga zona sub protecția Națiunilor Unite a fost împărțită în patru sectoare:

1. Sectorul de Est al UNPA cuprinde zonele Baranja, Slavonia de Est și Srijem. Alături de cele menționate mai sus au mai fost incluse și localitățile Beli Manastir, Vunkovar și o parte din municipiul Osijek și Vinkovici. Recensamântul din 1991 asupra populației care alcătuia Sectorul de Est al UNPA a arătat că 44.5% din populație erau croați, iar restul era reprezentate de sârbi.

2. Sectorul de Vest al UNPA cuprinde Vestul Slavoniei, iar aici avem:

În partea de sud : Novska, Nova Gradiska și Pakrac, unde , în 1991 sârbi au format cel mai mare grup etnic;

În partea de nord: Daruvar și Grubisno Polje;

3. Sectorul de Nord al UNPA cuprinde localitățile Kordun și Banija.

4. Sectorul de Sud al UNPA era alcătuit din Donji Lapac, Titova Korenica, Gracac; Estul orașului Lika și Obrovac; dar și Benkovac și Knin din nordul Dalmatiei.

2.3.2 ”Defecte” ale planului de menținere a păcii

Așa cum am prezentat mai sus, obiectivele planului au fost realizarea păcii, securității și respectarea drepturilor omului, inclusiv întoarcerea refugiaților și a persoanelor strămutate care au fost forțate, din cauza războiului, să își părăsească locuințele. Falsă, însă, a fost ipoteză conform căreia tensiunile și conflictele din acesta zonă, cu populație mixtă, au apărut pentru că securitatea și drepturile sârbilor au fost amenințate de declarația croată de independență.

Acesta argumentarea a aparținut sârbilor, dar partea croată a demonstrat destul de clar că revoltele locale din rândul populației sârbe din Croația, au fost doar o parte dintr-o strategie mai largă a sârbilor și armatei iugoslave pentru a impune soluția lor de criză iugoslavă, în Croația prin armamanet. Problemea de bază a fost cum să se protejeze populația croată de agresiunea sârbă, nu cum să se protejeze populația sârbă de eventualele excese din partea autorităților croate.

Croația a văzut în „planul de menținere a păcii” un mijloc prin care integritatea și independența acesteia s-ar rezolva într-un mod pașnic, fără distrugeri și fără pierderi de vieți omenești. Cu acceptarea acestui plan, lupta Croației pentru recunoașterea internațională a început. Pe de altă parte, partea sârbă și-a continuat operațiunile militare, încercând să își consolideze prin forță zone din teritoriul Croației.

Garanțiile oferite de conducerea croată, precum și modul de cooperare a acestora în acordurile constituționale privind drepturile omului, cu dispoziții speciale pentru comunitatea sârbă din interiorul Croație, au accelerat procesul de recunoaștere a Republicii Croate că stat independent, și acceptarea acestuia în cadrul ONU și a altor organisme internaționale.

Pe baza decretului 740 din 7 februarie și 743 din 21 februarie 1992, Consiliul de Securitate a UNPROFOR a trimis în Croația 50 de ofițeri conduși de colonelul Wiston. Acest grup a fost apoi mărit prin trimiterea a încă 24 de ofițeri de pază, iar la 10 Martie 1992, forțele trimise împreună cu Generalul Satish Nambiar au ajuns la Zagreb. Datorită părerilor diferite dintre Republica Federală Socială Iugoslavia și Croația, privind sediul UNPROFOR, acesta a fost stabilit la Sarejevo. Tot în baza decretului 743, s-a stipulat că durata operațiunilor va fi de 12 luni, deși acest termen, mai târziu, a fost prelungit.

Numărul total de persoane angajate în UNPROFOR, privind menținerea păci în Croația a fost de aproximativ 14.000, acesta fiind una dintre operațiunile cele mai ample interprinse de ONU. Operațiunile UNPROFOR în Croația a implicat trupe din 27 de țări. Dată la care UNPROFOR și-a asumat responsabilitate pentru „zonele protejate”a fost inițial stabilită pe 25 aprilie, dar acesta s-a prelungit până la mijlocul lunii Mai. Sosirea trupelor și dispunerea acestora s-a dovedit a fi cu mult mai complicată decât era de așteptat, datorită luptelor pentru Sarajevo și bombardamnetele care existau asupra Crotiei.

Datorită războiului din Bosnia Herțegovina, trupele iugoslave au fost mutate în Bosnia, iar UNPRORU-lui i-a revenit obilgația de a avea grijă de „zonele protejate”, în cazul în care armata croată va încerca să le recâștige.

În discuțiile privind dispunerea trupelor UNPROFOR în „zonele protejate”, a apărut o b#%l!^+a?problemă care a trecut dincole de termenii planului de pace. Unele zone din Croația care au fost sub controlul armatei iugoslave, după retragerea trupelor, ar fi trebuit să intre din nou în posesia statului croat, însă acest lucru nu a fost acceptat de sârbi, drept urmare aceste zone au intrat sub protecția UNPROFOR. După lungi dezbateri, cu ONU, Croația și-a primit înapoi zonele cerute, dar din nou UNPROFOR a trimis un număr de 60 de observatori militari și 120 de ofițeri de poliție pentru a ajuta la restabilirea autoritățiilor croate în zona respectivă.

Pe 19 februarie 1993, un nou decret a fost emis. Conform celui din urmă decret, prioritatea era în continuare menținerea armistițiului privind încetarea focului, însă nu prevedea nici o măsură în cazul în care sârbii nu ar fi respectat acest decret.

În acest sens Croația nu a fost mulțumită de cel din urmă decret, dar cu toate acestea ea a acceptat în continuare ajutorul forțelor UNPROFOR. În baza noului decret, termenul limită pentru operațiunile UNPROFOR a fost prelungit până la 30 august 1993.

În decretul 871, în care este prezentat teritoriul Croației, se subliniază că Republica Socialistă Federală a Iugoslaviei trebuie să se oprească în a sprijini pe imurgenți sârbi din Croația și să se alăture în mod activ, în procesul de resturare a păcii.

CONCLUZII

Când vorbim despre Balcani, este mereu tentant să vorbim despre istorie, deoarece istoria Balcanilor este fascinantă. Balcanii sunt un spațiu european cu o istorie bogată, plina de evenimente, care au marcat regiunea, o parte a europei care a fost condusă sau dominată de mai multe imperii multinaționale, pentru perioade mai mari decât în orice altă parte a continentului european, a fost cucerit pe rând de marile puteri ale vremii, un spațiu care în ciuda acestor evenimente, și-a păstrat elementele definitorii intacte.

În anii războiului rece, Europa a uitat de existenț Balcanilor, dar și-a amintit brusc la începutul anilor ’90, când problemele fostei Iugoslavii au atras atenția întregii lumi prin încălcarile succesive ale drepturilor omului. Prabușirea Iugoslaviei și războaiele care i-au urmat, au dovedit faptul ca o unitate artificială, nu poate șterge o moștenire și o diversitate acumulată de secole.

Problema refugiaților și existența unui mare număr de minorități au redevenit în istoria contemporană a Peninsulei Balcanice o grea povară pentru poparele acesteia. În momentul în care s-a desăvârșit procesul ,,balcanizării” fragmentarea peninsulei în entități statale separate și uneori ostile, supuse ingerinței puterilor străine, ,,globalizarea” a readus pe primul plan diasporele, forme de organizare mai bine adaptate psihologiei colective balcanice decât statele naționale.

Realitatea politico-istorică a spațiului balcanic este definită de statutul nternațional rezultat în urma a cel puțin cinci crize majore: 1877-1878, 1912-1913, 1914-1919, 1940-1945 și 1991-1999. Consecința a fost modelarea și remodelarea fontierelor politice fără a se ține cont de diversitatea etnică, lingvistică și confesională a regiunii. De altfel, în anumite zone ale Peninsulei Balcanice, este cu neputință ca frontierele politice să coincidă vreodată perfect cu cele naționale și confesionale.

Corpul civic al multor state naționale balcanice include minorități etnice de același neam și limbă cu majoritatea altuia și multe dintre națiunile balcanice sunt împărțite între mai multe religii și confesiuni. Prin urmare, fenomenul migrației involuntare din această zonă a Europei nu poate fi înțeles fără a ține cont de aceste realități.

Izbucnirea conflictului din fosta Iugoslavie a demonstrat slăbiciunea politică a Comunității din acea vreme fiind incapabilă să prevină criza și careia să-i dea un răspuns b#%l!^+a?politic.

Este de admirat modul in care Croația a încercat și în final și-a obținut independența, fiind slabită după atatea războie. De asemnea modul în care ONU s-a implicat, trimițind trupele, cunoscute sub denumirea de UNPROFOR, in zona de conflict este unul de admirat. Răbdare de care ONU a dat dovadă și modul în care Croația a purtat discuții în vederea internaționalizări statului sunt iar de admirat. Despre flexibilitate Croației în perioada 1991-1994 nici nu mai avem ce adauga.

BIBLIOGRAFIE

Allan Taylor, Monarhia habsburgică : 1809-1918 : O istorie a Imperiului austriac și a Austro-Ungariei, Editura All, București, 1941

Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, secolele al XVIII—lea și al XIX-lea, Editura Institutul European, Iași, 2002

Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, secolul al XX-lea, Editura Institutul European, Iași, 2002

Baletic Zvonomir, Croatia between aggresion and pace, Editura AGM, Zagreb, 1994

Elionor Despalatovic, Ljudevit Gaj and the Illyrian Movement, Boulder, East European Quarterly, 1975

Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, București, 2001

Larry Wolff, Iventarea Europei de Est, Ed. Humanitas, București, 2000

Maria Todorova, Balcanii și Balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000

Mihaela David, Croația, Ghid complet, Editura Aquila, București, 2005

Nicolae Ciachir, Istoria universală modernă, Editura Oscar Print, București, 1998

Nick Pelling, Imperiul Habsburgic:1815-1918, Editura All, București, 2002

Robert Kalpan, Fantomele Balcanilor: o calatorie în istorie, Editura Antet, București, 1993

Stevan Pavlowitch, Istoria Balcanilor, Editura Polirom, Iași, 2002

Vintilă Mihăilescu, Balcani după balcani, Editura Paidea, București, 2000.

ANEXA 1 Istoria Croației pe scurt

4000 I. C – Așezările aparțin epocii neolitice.

PERIOADA CLASICĂ

Secolul IV î.C. – grecii se stabilesc pe coastă, trăind alături de băștinașii iliri.

Secolul II î.C – ia ființă provincia romană Iliricum.

300 d.C – împăratul roman Dioclețian construiește palatul de la Spalatu;

365 d.C – Stăpânirea otomană în zona este afectată de migrațiile popoarelor germanice și turcice. Vizigoții, vandali și avarii prada regiunea.

Secolul VII – triburi slave migrează spre Balcani. Croații se stabilesc în Dalmația și Pannonia;

Anul 1990 – Tomislav este încoronat rege al croaților de către Papa Ioan al X-lea.

DOMINAȚIA UNGARĂ

1089 – Moartea regelui Zvonimir marchează pierderea independenței Croației. Invazi otomană constituie totodată începutul a mai bine de patru secole de stăpânire ungară.

1094 – Fondarea Episcopiei Zagrebului, marcând ridicare Zagrebului la statutul de oraș.

1102 – Pacta Conventa garantează autonomia Croației stăpânită de Ungaria, având propriul ban (guvernator) și sabor (parlament).

ASCENSIUNEA VENEȚIANA

1126 – Distrugerea Biogradului cauzată de creșterea puterii venețiene în Mare Adriatică.

1202 – Prădarea Zadarului de către cruciații celei de-a Patra Cruciadă.

1241 – Catedrala Zagrebului este distrusă în invazia mongolă. Aceștia l-au urmărit pe Bela al IV-lea al Ungariei până în orașul dalmat Trogir.

1320-1330 – Orașele Split, Trogir și Pula sunt cucerite de Veneția.

TURCII OTOMANI

1389 – Bătălia de la Kosovo dintre sârbi și turcii otomani marchează decăderea Serbiei.

1493 – Bătălia de pe Câmpiile Krbava se sfârșesc cu măcelărirea nobililor croați de către armata otomană.

1526 – Armata ungaro-croată este anihilată de otomani în bătălia de la Mohacs. O bună parte a Croației cade în mâinile otomanilor, rămânând doar rămășițele rămășițelor.

DOMINAȚIA HABSBURGICĂ

1527 – Parlamentul de la Cetin îi oferă coroana croată arhiducelui habsburg Ferdinand de Austria.

1566 – Cetatea Sziget este asediată. Rezintența eroică a banului orașului, Nikola Subic Zrinski, în fața otomanilor.

1560 – 1570 – Vojna Krajina, un district militar creat de austrieci în sudul Croației pentru a opri înaintarea otomanilor.

1593 – Otomanii sunt înfrânții în Bătălia de la Sisak, sudul Zagrebului.

1630 – Statuta Valachorum ( Statul Vlahilor) le oferă coloniștilor sârbi și vlahi ortodocși din Krajina libertatea în schimbul serviciului militar pe viață.

1671 – Execuția capilor familiilor Zrinski și Frankopan, acuzați de conspirație împotriva coroanei habsburgice.

1699 – Pacea de la Srijemski reunește Croația și Ungaria sub stăpânirea habsburgilor.

ILIRA FRANCEZA

1797 – Veneția este ocupată de francezi. Dalmația devine, sub ocupație franceză, Provincia Ilire.

1815 – Congresul de la Viena: Dalmația este inclusă în Imperiul Austriac, după înfrângerea lui Napoleon.

NAȚIONALISMUL TIMPURIU

1848 – Anul revoluțiilor. Jospi Jelacic este numit ban al Croației și lupta împotriva ungurilor.

1861 – Partidul Drepturilor fondat de Ante Starcevic, care se opune ideii unui stat mare a slavilor sudici sau „iugoslavi”, uniune propusă de rivalul său, episcopul Strossmayer.

1867 – Imperiul Austriac devine Austro-Ungaria, iar Croația devine parte a Ungaria, Dalmația rămânând sub stăpânirea Austriei.

1883-1903 – Carol Khuen Hedervary, că ban al Croației, reprezintă interesele Ungariei.

1905-1906 – Coaliția croato-sârbă câștigă alegerile din Dalmația și Croația

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ȘI MONARHIA SÂRBĂ

1914 – Asasinarea arhiducelui austriac Franz Ferdinand la Sarajevo implică Croația în primul război mondial de partea Austro-Ungariei.

1916-1917 – se formează Comitetul Iugoslav pentru a negocia cu sârbii situația slavilor sudici.

1918 – La Belgrad, prințul sârb Alexandru proclamă Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

1928 – Asasinarea regelui Stjepan Radic, liderul popular al Partidului Țărănesc Croat. Regele Alexandru instaurează dictatura monarhică .

1934 – Asasinarea regelui Alexandru la Marsilia, comisă cu implicarea mișcării fasciste croate a ustașilor, condusă de Ante Pavelic.

1939 – Rege iugoslav, prințul Paul, îi acordă Croației autonomie în cadrul Iugoslaviei.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

1941 – Invazia germană în Croația. Ustașii preiau controlul sub comanda lui Pavelic. Este proclamat Statul Independent al Croatie ( NDH).

1942-1943 – Congresul Partizanilor anunța planul pentru Iugoslavia că o federație de șase republici.

1944 – Aliații îl sprijină pe liderul partizan comunist Tito (Josip Bronz).

1945 – Partizanii intra în Zagreb. Armata NDH este masacrată pe frontiera austriacă, la Bleiburg. Croația devine o parte a federației iugoslave sub conducerea lui Tito

IUGOSLAVIA COMUNISTĂ

1946 – Procesul arhiepiscolului Stepinac de Zagreb, pentru că a sprijinit NDH.

1948 – Neînțelegerile cu Stalin deschid prăpastia dintre Iugoslavia și celelalte state comuniste.

1966 – Începe Primăvara Croată.

1968 – Savka Dabcebic-Kucar, un lider al Primăverii Croate este numit lider de partid în Croația.

1971 – Reuniunea de la Karadjorjevo. Liderii croați sunt înlăturați de la putere.

1980 – Moare Tito. La președinție se perindă politicieni din cele șase republici.

1987 – După agitația provocată de etnicii albanezi din Kosovo, Slobodan Milosevic câștiga teren în Serbia.

1989 – Autonomia Kosovo-ului este suprimată. Milosevic celebrează triumful în mijlocul unei adunări de proporții, în 25 iunie, marcând a 600-a aniversare a Bătăliei de la Kosovo.

SEPARAREA DE IUGOSLAVIA

1990 – Alegerile libere din Croația și Slovenia pun capăt conducerii comuniste. Franjo Tudjman și Uniunea Democrată Croata (HDZ) vine la putere.

1990 – Revolta sârbă din Knin, Dalmația de Nord, sprijinită de Milosevic și armata iugoslavă.

1991- Croația își proclama independența. Bombardamentul Dubrovinkului. Căderea Vukovarului. Milosevic vrea să încheie pace.

1992 – Uniunea Europeană recunoaște Croația.

1995 – Operațiunea Furtună – Croația invadează Republica Krajina aflată sub ocupație sârbă.

1999 – Moartea lui Tudjma.

2000 – Coaliția de centru-stânga preia conducere.

2001 – Milosevic al Serbiei împreună cu doi generali croați se număra printre cei judecați pentru crime de război.

2003 – Croația solicită aderarea la UE.

2013 – Aderarea Croație la UE.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

=== ВIВLIОGRАFIΕ ===

BIBLIOGRAFIE

Allan Taylor, Monarhia habsburgică : 1809-1918 : O istorie a Imperiului austriac și a Austro-Ungariei, Editura All, București, 1941

Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, secolele al XVIII—lea și al XIX-lea, Editura Institutul European, Iași, 2002

Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, secolul al XX-lea, Editura Institutul European, Iași, 2002

Baletic Zvonomir, Croatia between aggresion and pace, Editura AGM, Zagreb, 1994

Elionor Despalatovic, Ljudevit Gaj and the Illyrian Movement, Boulder, East European Quarterly, 1975

Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, București, 2001

Larry Wolff, Iventarea Europei de Est, Ed. Humanitas, București, 2000

Maria Todorova, Balcanii și Balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000

Mihaela David, Croația, Ghid complet, Editura Aquila, București, 2005

Nicolae Ciachir, Istoria universală modernă, Editura Oscar Print, București, 1998

Nick Pelling, Imperiul Habsburgic:1815-1918, Editura All, București, 2002

Robert Kalpan, Fantomele Balcanilor: o calatorie în istorie, Editura Antet, București, 1993

Stevan Pavlowitch, Istoria Balcanilor, Editura Polirom, Iași, 2002

Vintilă Mihăilescu, Balcani după balcani, Editura Paidea, București, 2000.