Elaborarea Si Aplicarea Unor Mecanisme de Adaptare (coping) ale Persoanelor Private de Libertate, In Mediul de Detentie

Elaborarea și aplicarea unor mecanisme de adaptare (coping) ale persoanelor private de libertate, în mediul de detenție

CUPRINS

REZUMAT

Capitolul I. INTRODUCERE

Capitolul II. CADRUL TEORETIC

2.1. Noțiunea de comportament infracțional

2.2. Mediul de detenție

2.2.1. Caracterizarea mediului de detenție

2.2.2. Tipologia criminală

2.2.3. Mediul penitenciar și problematica sinuciderii

2.2.2.4. Implicațiile psihosociale ale detenției

2.3. Mecanismul de coping

2.3.1. Conceptul de coping. Definire și caracterizare

2.3.2. Copingul ca proces

2.3.3. Caracteristici și stiluri de coping

2.3.4. Evaluarea cognitivă a situației stresante

2.3.5. Forme de coping – strategii de coping. Funcții

2.3.6. Evoluția ontogenetică a procesului de coping

Capitolul III. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

3.1. Scopul și obiectivele cercetării

3.2. Ipotezele cercetării

Capitolul IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Designul cercetării

4.2. Variabilele cercetării

4.3. Subiecții

4.4. Instrumentele utilizate

4.5. Procedură

Capitolul V. PREZENTAREA REZULTATELOR

5.1. Design experimental 1

5.1.1. Analiza cantitativă a datelor

5.1.2.. Analiza calitativă a datelor

5.2. Design experimental 2

5.2.1. Analiza cantitativă a datelor

5.2.2. Analiza calitativă a datelor

5.3. Dificultăți întâmpinate

Capitolul VI. INTERPRETAREA REZULTATELOR. CONCLUZII

Bibliografie

Anexe

Rezumat

Conceptul de coping ( Lazarus și Launtier,1978) desemnează un ansamblu de mecanisme și conduite personale, pe care individul le interpune între el și evenimente, factori, amenințări la adresa integrității lui fizice și psihice.

Privarea de libertate ca o stare artificială, nenaturală, necesită eforturi de adaptare-readaptare a deținuților. Fundamentarea teoretică a lucrării contrapune teorii tradiționale și moderne pe această temă.

Partea de cercetare a lucrării este un studiu vizînd implicațiile în plan psihologic ale stării de detenție și este rezultat al orel de practică de specialitate avute într-o astfel de instituție, mai precis Penitenciarul de Maximă Siguranță din Oradea, județul Bihor.

Sunt penitenciarele un loc de reabilitare sau de penitență? Ajută ele condiției umane a deținuților? Câteva întrebări la care am încercat să răspund.

Capitolul I. INTRODUCERE

Lucrarea de față oferă imaginea încercari de adaptare la viața privată de libertate.

Am ales acest subiect datorită sensibilității, dar în aceeași măsură și a complexității universului psihic uman, care coexistă cu universul penitenciarului. A fost uimitor să interacționezi cu această categorie de oameni, care la un moment dat fascinează prin natura gândirii lor, a valorilor lor.

În capitolul 1 sunt prezentate noțiunile teoretice fundamentale: comportamentul infracțional, mediul de detenție, conceptul de coping.

În capitolul 2 este prezentata pe larg metodologia cercetării.Sunt prezentate scopul și obiectivele cercetarii, ipotezele și designul experimental. instrumentele, procedura și măsurările care au fost efectuate pentru studierea acestei relații.

Capitolul 3 analizează datele dar le și interpretează din punct de vedere psihologic, iar ultimul capitol cuprinde concluziile și implicațiile studiului de față.

Pentru a înțelege dramatismul subiectului acestui studiu, este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate. Viața în închisoare este un mod absolut o viață în grup: este anulată de orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalți, relația interpersonală este o golire, o risipire de sine, nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult. Și mai rău decât toate, posibilități de refugiu, de schimbare nu există…

Capitolul II: CADRUL TEORETIC

2.1.Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delicvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include (abaterile de la normele sociale), cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările normelor, juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Stănoiu (1981) caracterizează fenomenul infracțional nu se sustrage cauzalității, care este o lege generală a universului, iar dificultățile de a explica în anumite situații particulare cauzele săvârșirii unor fapte incriminate de legea penală neînsemnând o negare a legii cauzalității, ci numai o limitare a cunoștințelor subiective. Fenomenul infracțional însă, ca sistem, va manifesta o tendință de comportare care se repetă și se realizează sub forma mediei de comportare a infracțiunilor ca elemente componente ale sistemului. Acest fenomen nu poate exista decât prin infracțiunile particulare săvârșite la un moment dat pe un anumit teritoriu. Astfel sesizarea generalului nu este astfel posibilă decât prin studierea cazurilo particulare, în speță prin analiza infracțiunilor concrete.

După Buș (1997) psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianța în materie de comportament. Statistic, devianța reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele și reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviațiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracționalitate.

Rodica Stănoiu (1981) studiază cauzalitatea fenomenului infracțional. Ea afirmă că sunt ocolite probleme fundamentale care ar pune în discuție natura relațiilor sociale, structura societății ca factori determinanți ai conportamentului infracțional. Se percepe criminalitatea ca o expresie a contradicțiilor care macină această societate, incapabilă să genereze soluții de schimbare radicală pe traiectoria cauză- efect al comportamentului infracțional. Ea spune că este nevoie de o permanentă și susținută activitate de cercetare științifică a acestui fenomen care să permită o apropiere de însăși esența fenomenului.

Produs al societății, aflată pe o anumita treaptă de dezvoltare istorică, criminalitatea sau infracționalitatea apare odată cu proprietatea privată, cu împărțirea societății în clase.

Rolul cognitiv și metodologic al conceptului de cauzalitate a comportamentului infracțional nu poate fi înțeles decât „în raport cu rolul pe care necesitatea și întâmplarea îl joacă în cazul apariției conduitelor delincvente, cu rolul pe care factorul subiectiv îl are în transformarea posibilității în realitate.” (Rodica Stănoiu, 1981, p.55)

2.2. Mediul de detenție

2.2.1. Caracterizarea mediului de detenție

Penitenciarul, în genere, creează un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut, o dinamică și modalități aparte de structurare și manifestare. Doi sunt factorii fundamentali care determină specificul relațiilor interpersonale ce se creează între deținuți pe perioada când se afla în detenție.

În primul rând, cadrul specific al penitenciarului ca instituție, mod de organizare, genuri de activitate, oferă un individ închiscare fi izolat, iar viața sa se va desfășura în colective constituite artificial și impuse, aflată sub control și o supraveghere permanentă.

În al doilea rând, specificul populației penitenciare, al deținuților, prezintă particularități psihice și morale în general nefavorabile pentru constituirea unor relații psihosociale pozitive, în măsură să aibă un rol stimulator în formarea și manifestarea personalității indivizilor ce se află în detenție.

Universul uman penitenciar este dificil de pătruns și nu rareori greu de exprimat în termeni statistici. Dacă marile categorii ce caracterizează populația penitenciară sunt cunoscute în general – repartizarea pe sexe, vârste, genuri de infracțiuni, medii de proveniență, pregătire școlară, stare civilă etc, mai puțin abordate până acum au fost evenimentele din colectivitățile de deținuți oarecum invizibile, dar de a căror forță nu rămâne necontestată.

Gheorghe Florian (1996) abordează componentele structurale ale grupurilor de deținuți, lucru ce va permite înțelegerea adecvată a multor evenimente din lumea penitenciarelor.

Structura formală și informală a grupurilor de condamnați. Din necesități organizatorice, o serie de deținuți primesc din partea administrației unele responsabilități: șef de detașament, șef de echipă, etc. Rareori însă această organizare oficială corespunde cu cea neoficială. Relațiile informale, bazate pe antipatiile și simpatiile interpersonale, sunt subordonate satisfacerii trebuințelor fundamentale pentru toți deținuții.

2.2.2. Tipologia criminală

În literatura de specialitate, diverși autori au încercat să contureze portretul personalității criminale și, în funcție de o serie de criterii, sa realizeze clasificarea și gruparea lor. în acest sens au fost utilizate o multitudine de criterii, din care se poate menționa:

a) în funcție de gradul de conștientizare și control al comportamentului criminal:

infractori normali;

infractori anormali.

b) în funcție de tendința de repetare a acțiunilor criminale:

infractori recidiviști;

infractori nerecidiviști.

c) în funcție de gradul de pregătire infracțională:

infractori ocazionali;

infractori de carieră (Mitrofan, 2000)

Yablonski (1990) , folosind drept criteriu modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui criminal, diferențiază patru categorii de criminali :

1.Criminali socializați- cei care prezintă tulburări emoționale mult mai mult decât orice persoană care nu a comis infracțiuni. Ei devin criminali în urma impactului contextului social în cadrul căruia învață reguli și valori deviante. Acești criminali apar mai mult drept violatori ai proprietății decât criminali violenți.

2.Criminali neurotici- în general, comit acte infracționale datorită compulsiunilor neurotice. Sunt conștienți că există ceva rău în ceea ce privește gândirea și comportamentul lor. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea. În acord cu psihiatrii, anexietatea poate fi exprimată direct sau indirect, fie în forma unor manifestări precum: orbirea, surzenia, istovirea, frica inexplicabilă de unele obiecte sau situații, fie în forma unor activități compulsive, precum comiterea unor infracțiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei, furtului din magazine. Unii spărgători, de exemplu, manifestă tendințe neurotice în ceea ce privește propriul modus operandi. Așadar, criminalii neurotici sunt indivizii care devin criminali datorită sau drept rezultat al distorsiunilor personalității, precum și al distorsiunilor percepțiilor asupra lumii din jurul lor.

Criminali psihotici- sunt indivizii cu dezordini severe ale personalității, care au o percepție complt distorsionată asupra societății și lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializați, psihoticii nu își planifică crimele. Sunt înclinați să comită în special acte de violență, inclusiv omor, acești criminali pot comite cele mai bizare și lipsite de sens acte antisociale.
Criminali sociopați- sunt caracterizați printr-o personalitate egocentrică. Ei au o compasiune limitată față de alții sau nu au deloc. Datorită marilor tulburări de caracter, ei pot ușor victimiza pe alții cu un minimum sentiment de anxietate sau vinovăție. Deși cei mai mulți dintre cei care comit acte antisociale prezintă elementul sociopatic, nu poate fi susținută concluzia că toți criminalii sau infractorii sunt clar sociopați.
2.2.3. MEDIUL CARCERAL ȘI PROBLEMATICA SINUCIDERII

Deshaies (1990) spune că pentru a înțelege corect specificul actelor suicidare în penitenciar și mai ales ce trebuie făcut pentru prevenirea lor sau ajutorarea celor care au fost salvați, continui cu prezentarea unorerea unor infracțiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei, furtului din magazine. Unii spărgători, de exemplu, manifestă tendințe neurotice în ceea ce privește propriul modus operandi. Așadar, criminalii neurotici sunt indivizii care devin criminali datorită sau drept rezultat al distorsiunilor personalității, precum și al distorsiunilor percepțiilor asupra lumii din jurul lor.

Criminali psihotici- sunt indivizii cu dezordini severe ale personalității, care au o percepție complt distorsionată asupra societății și lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializați, psihoticii nu își planifică crimele. Sunt înclinați să comită în special acte de violență, inclusiv omor, acești criminali pot comite cele mai bizare și lipsite de sens acte antisociale.
Criminali sociopați- sunt caracterizați printr-o personalitate egocentrică. Ei au o compasiune limitată față de alții sau nu au deloc. Datorită marilor tulburări de caracter, ei pot ușor victimiza pe alții cu un minimum sentiment de anxietate sau vinovăție. Deși cei mai mulți dintre cei care comit acte antisociale prezintă elementul sociopatic, nu poate fi susținută concluzia că toți criminalii sau infractorii sunt clar sociopați.
2.2.3. MEDIUL CARCERAL ȘI PROBLEMATICA SINUCIDERII

Deshaies (1990) spune că pentru a înțelege corect specificul actelor suicidare în penitenciar și mai ales ce trebuie făcut pentru prevenirea lor sau ajutorarea celor care au fost salvați, continui cu prezentarea unor aspecte generale privind psihologia suicidului.

Fiind o tulburare a instinctului de conservare, suicidul se prezintă ca o realitate complexă a cărei fenomenologie poate lua forme diverse:

a. – conduite suicidare, având ca variante suicidul propriu-zis, tentativa suicidară,
sindromul presuicidar și ideile suicidare;

b. – echivalențe suicidare: autorăniri, anomalii ale conduitei – simularea unei boli,refuzul îngrijirii medicale, unele renunțări la viața socială, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii, alcoolism, imprudențe semiintenționate – sau diverse accidente de „supărare",dintr-o eroare sau prin desconsiderarea pericolului.

Între cauzele directe cele mai frecvente sunt abandonul, doliul, separarea, eșecul sentimental, schimbări în situația socială, deci în general situațiile în care individul pierde valori de înaltă semnificație pentru el.

“Pentru problematica noastră, trei forme cred că prezintă mai mult interes: suicidul emotiv, care rezultă dintr-o mare anxietate fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoții puternice (teamă, mânie, tristețe); suicidul pasional, care este mai curând o conduită de disperare, semnificând autodevalorizarea individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă” (Biberi, I. , 1997, p.124).

Diferența de suicidul emotiv, este dată de faptul că emoția a fost prelungită și intelectualizată angajând întreaga personalitate a subiectului.

A treia formă, echivalențele suicidare, sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale. în general aceste conduite sunt considerate ca un „șantaj", fără a se da o semnificație deosebită faptului că individul își folosește moartea ca o monedă de schimb, trecându- se destul de ușor peste toate conduitele de revendicare ale deținuților.

2.2.2.4.IMPLICAȚII PSIHOSOCIALE ALE DETENȚIEI

Legat de distribuirea responsabilităților, structura status-rolurilor își pune amprenta și pe funcționalitatea grupurilor de deținuți. Ca o remarcă generală, menționez că între deținuți există un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu o imagine nefavorabilă asupra propriei persoane, cu o crescută nevoie de dependență, cu o imagine neclară sau chiar întunecată a viitorului. „Cred că nu este exagerat să vorbim chiar despre mentalitatea de deținut, bineînțeles cu caracter tranzitoriu, pe care am putea-o recunoaște după câteva aspecte, la o parte din deținuți: lamentare permanentă, subordonarea oarbă, autodepreciere, eforturi precipitate de protecție împotriva oricăror noi frustrări, pierderea vitalității, obsesia culpabilității etc.”(Mureșan,1980, apud Florian, 1996, p.55).

Doctorul Gh. Florian (1996) afirmă că nicăieri în penitenciar, manifestările temperamentale nu sunt așa de supuse influențelor grupului de apartenență: condițiile materiale și spirituale proprii locurilor de deținere nu permii prea des „ieșiri" ce pot fi etichetate ca temperamentale. în situația însă că în acceași cameră se întâlnesc mai mulți indivizi cu același temperament, ipso facto, se instalează o atmosferă caracteristică (un climat rece și indiferent în cazul flegmaticilor, o llnl|le meditativă în cazul melancolicilor, un activism cald și zgomotos la sanguini și o tensiune întreruptă de răbufniri ale agresivității în cazul colericilor).

„Oricum, temperamentul nu creează prin el însuși în penitenciare probleme deosebite care să împieteze asupra bunului mers al grupurilor formal constituite” ( Gh. Florian,1996, p.50).

Diversele aptitudini ale deținuților se încearcă a fi utilizate în primul rând în muncă și apoi în alte activități artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la muncă, iar cei care muncesc fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul aptitudinilor în procurarea de satisfacții superioare este destul de redus. Cu toate acestea există la cadrele din penitenciarele care au și întreprinderi, o sensibilitate crescută față de propunerile și sesizările deținuților, încercându-se stimularea creativității lor în muncă.

Factorul timp joacă un rol imens în viața unui om, dar în dreptul penal acestui factor nu i se acordă importanța cuvenită. Chiar dacă vârsta autorului infracțiunii are o greutate decisivă asupra responsabilității penale, legiuitorul, când stabilește durata condamnării, este limitat desigur, de durata vieții omenești. Dacă unele legislații prevăd pedepse care merg de exemplu până la o sută de ani, aceasta nu are decât o importanță simbolică pentru că nu exprimă durata efectivă a pedepsei. Analiza devine mult mai complicată dacă încercăm să stabilim valoarea intrinsecă a factorului „timp" pentru evaluarea consecințelor pedepsei privative de libertate.

Timpul este un criteriu esențial pentru sistematizarea vieții omenești, pentru a fixa interdependențe și suita evenimentelor. Dar o anumită măsură de timp are altă valoare, alt ritm interior pentru un copil, un adolescent, un matur sau un bătrân. Această valoare diferă (este resimțită diferit) de la o epocă la alta, ceea ce impune luarea în considerare a valorii specifice a timpului trăit. (G.Sliwowski, 1974)

Politica penală nu poate face abstracție de această problemă, pedeapsa penală trebuind să fie o „haină pe măsură". Așa cum se va vedea, atitudinea în fața timpului este diferită la fiecare din cei patru participanți la realizarea actului de justiție: legiuitor, judecător, administrația penitenciară și condamnatul.

Legiuitorul trăiește într-o lume abstractă de principii și reguli de conduită, și acordă mai puțină atenție timpului trăit de condamnați: durata pedepselor este stabilită pe baza ideii de retribuție care încearcă să țină cont de pericolul social al faptei și de cel care emană din personalitatea autorului său.

Atitudinea judecătorului este concentrată mai ales pe aprecierea faptei și mult mai puțin pe înțelegerea personalității criminale. Contactul cu deținutul în prevenție este destul de scurt, iar în cadrul audierilor nu este timp – din păcate – pentru evaluarea trăsăturilor personalității celui judecat.

Atitudinea în fața duratei pedepsei privative de libertate este mult diferită la administrația penitenciară: gardienii și educatorii, personalul de învățământ, șefii secțiilor, directorul și adjuncții săi, trăiesc o parte din viață în interiorul închisorii alături de deținuți

Aproape fiecare deținut trăiește traumatic perioada de detenție mai ales la prima condamnare: frustrările în plan social, instinctual și în ce privește imaginea de sine îl poate face pe deținut să caute un remediu definitiv al nefericirii sale. Reacția catastrofică a individului exprimă neputința de a se adapta la situația dată: ultimul eșec al existenței se transformă în eșecul vieții, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opțiune ci mai degrabă negarea totală a posibilității de a alege. Oricum, soluția nu este rațională deoarece nu există practic situație fără ieșire, limitele omului sănătos psihic fiind infinite.

Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învață prin imitație. Primele „succese" ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită.

Imitația este selectivă și ierarhică. Nu imităm orice și oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracțional. (Buș, 1997)

Prin însăși situația sa, deținutul prezintă un univers uman specific, plin de contradicții, frustrări și neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârșirii unor infracțiuni, dintre care unele deosebit de grave. Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se integreze în cerințele normelor de conviețuire socială, tu o viață subordonată mai ales instinctelor și trebuințelor primare, cu o moralitate dubioasă și un trecut încărcat care apasă asupra conștiinței lor.

Așa cum se va vedea, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este ta multe cazuri dramatic, generând conduite diferite față de cele din mediul liber. Hotărâtoare pentru evoluția deținutului este poziția sa față de pedeapsă și gradul de siguranță biologică și psihologică pe care îl percepe/simte în noul mediu de viață. De altfel, cu cât deținuții sunt mai adaptați la mediul penitenciar, cu atât reactivitatea lor este mai puțin pronunțată.

Așadar cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare, chiar dacă în această situație, problema incompatibilității între deținuți, ca urmare a istoriilor individuale și a particularităților de personalitate, rămâne cronic nesoluționată.

Factorul „trecut" este și el deseori implicat în explicațiile conduitelor unor categorii de deținuți. Astfel, recidiviștii se deosebesc de nerecidiviști prin faptul că ei pot coexista cu trecutul personal fără ca acesta să fie o sursă permanentă de remușcări și autoacuzări. Acest lucru îi cantonează într-un prezent a cărui deviză este „aici, acum, mie".

Ca element central al personalității, afectivitatea „duce greul" frustrărilor impuse de privarea de libertate. „Izvor al multor frămânări subiective și a unor conflicte interpersonale”( Th. Ribot, 1988, pag.77), frământările afective sunt un seismograf sensibil al dinamicii sufletești a deținuților pe timpul execuției pedepsei.

Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori determinată de modul cum a „rezolvat" fiecare deținut problema ispășirii: când pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei, conduita de zi cu zi exprimă o adaptare supusă a tuturor rigorilor; când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată. Ca urmare, deținutul va rămâne neîmplinit, revendicativ și ostil administrației locului de deținere, dominat de sentimentul de victimizare.( Dr.Gh. Florian,1996)

Într-un studiu recent vizând particularitățile afective ale deținuților la diferite categorii de vârstă, au ieșit în evidență următoarele: în ce-i privește pe tinerii de 18-21 ani – insecuritate și naivitatea; pentru cei de 22-25 ani – dorința de afirmare și opozabilitatea; pentru cei de 26-35 ani — teama de compromitere, devalorizarea familiei și un sentiment latent de ratare (mai ales la recidiviști); pentru cei de 36-45 ani – receptivitatea scăzută pentru învațare, detașare și conservatorism; pentru cei cu vârsta peste 46 ani sentimentul de inutilitate și abandon, nevoia de suport moral și material, atrofierea sensibilității și dilatarea drepturilor pe care le solicită în mediul penitenciar.

La femei, caracteristicile principale sunt: pentru tinerele de 18-21 ani — dezorientarea afectivă, hiperemotivitatea, nevoia de originalitate și anxietatea; la cele de 22-25 ani — nevoia de susținere, egocentrismul și atașamentul de familie; la cele de 26-35 ani – culpabilitatea (la cele cu inteligență și viață interioară dezvoltate), dragostea pentru copii și gelozia (ca reacție la sentimentul de părăsire); la cele de 36-45 ani – revendicativitatea (în urma transfer am frustrărilor pe alte persoane), depresiunea și sentimentul de inferioritate; la cele cu vârsta pc.ste 46 ani – ideile de persecuție, renunțarea, contemplativitatea și trăirea în trecut (Șchiopu&Verza, 1981).

2.3. Mecanismul de coping

2.3.1. Conceptul de coping. Definire și caracterizare

Pentru a putea supraviețui unei asemeni situații de tensiune cognitivă sau emoțională, ființa umană apelează la mecanismul de coping.

Conceptul de coping a fost important în psihologie și a ocupat un loc aparte în ultimii 40 de ani. A cunoscut 2 mari direcții de cercetare:

– cea tradițională, de experimentare cu animale

– psihanalitică.

Definirea conceptului a fost oferită de mai mulți cercetători. Printre aceștia se numără Darwin, Miller (1980), Ursin (1980). Aceștia oferă o viziune a procesului de coping pornind de la studii realizate pe animale.

O altă direcție de definire a copingului este cea psiho-foziologică (Obrist, 1981) care cataloghează copingul ca fiind activ sau pasiv.

Și modelul pasihanalitic este reprezentat de autori care situează copingul în vârful unei ierarhii al procesului de “ego”.

Menninger (1963, apud Folkman & Lazarus, 1984) identifică nivelele psihotice/regresive ale funcționării eu-lui, precum și strategiile de reducere a tensiunii cauzate de episoade stresante din viața subiectivă.

Haan (1969, 1977) stabilește modelele nevrotice de adaptare, iar Vaillant (1977) identifică ca strategii de coping autocontrolul, umorul, plansul, injuratul, strigatul, lauda.

Vaillant (1977) afirmă că apărarea de grup se realizează datorită unor mecanisme diverse. Acestea sunt:- mecanisme psihotice

– mecamisme imature

– mecanisme neurotice

– mecanisme mature. (Folkman & Lazarus, 1984)

Haan (1969, 1977) realizează o ierarhie a procesului de “ego”, iar ca și criteriu pentru definirea copingului are aderența la realitate. Aranjamentul său ierarhic presupune coping, apărare, fragmentare. (apud Folkman & Lazarus, 1984)

Conceptul de coping asigură o tema organizată în descriereea și evaluarea clinică în anii 1940 și 1950. În prezent este ținta unor psihoterapii și a unor programe educative, care au ca și scop chiar dezvoltarea unor deprinderi de coping.

Copingul, în sens larg, poate fi înteles ca acțiunea de a scana un stativ de cărți, reviste, o listă de best-seller sau sub forma unei emisiuni radio, înainte de a o realiza.

Într-adevăr, copingul este un termen mai mult colocvial, decât unul științific. În ciuda istoriei legate și a popularității ridicate, asociate cu conceptul de coping, există o mică coerență în teorii, cercetări și în a înțelege conceptul. Până și cea mai rapidă “inspecție” a lecturilor din publicațiile cele mai laborios elaborate, creează confuzie în ceea ce înseamnă coping și cum funcționează el în procesul de adaptare.

Conceptul de „coping" a fost elaborat de Lazarus si Launtier în 1978, acesta desemnând un ansamblu de mecanisme și conduite pe care individul le interpune între el și evenimentul perceput ca amenințător, pentru a stăpâni, a ține sub control, pentru a tolera sau diminua impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic si psihic.

Lazarus și Folkman (1984, p.141) definesc copingul ca o „schimbare constantă a eforturilor cognitive și comportamentale pentru a face față cererilor specifice interne sau externe, care sunt evaluate prin depășirea resurselor persoanei.” Această definiție se adresează limitelor abordărilor tradiționale după cum urmează:

În primul rând, este mai mult un proces orientat decât o trăsătură specifică – orientată, după cum sugerează sintagma „schimbare constantă”, iar cuvântul „specific” sugerează revendicare și conflict, divergență.

În al doilea rând, această definiție implică o distincție între coping și comportamentul adaptativ automat. Acest lucru se realizează limitând copingul la cereri, care sunt evaluate de către individ prin subevaluare sau supraevaluare, care depașesc resursele proprii. De fapt, acest lucru restrânge copingul la condțiile de stres psihologic. Stresul cere mobilizare și exclude comportamentul automatizat, dar implică și gânduri care nu presupun nici un efort.

În al treilea rând, problema confundării copingului cu rezultatul este destinată definirii copingului ca „efort” pentru a reuși, a face față unei situații. Acest lucru ar permite copingului să includă orice din ceea ce face sau gandește o persoană la un moment dat, indiferent de cât de bine sau rău funcționează.

În al patrulea rând, folosind sintagma „a face față” evităm să punem semnul egalității între noțiunea de coping și de stăpânire. „A face față” presupune reducerea, evitarea, tolerarea și acceptarea condițiilor stresante la fel ca în situația în care se încearcă stăpânirea, controlul mediului extern. (Folkman & Lazarus, 1984).

Răspunsurile individului la factori de stres, răspunsuri necesare acestuia pentru a putea face față situațiilor respective pot fi de natură cognitivă sau afectivă (exemplu: transformarea în plan imaginar a unei situații periculoase într-o ocazie favorabilă de profit personal), dar și forme de comportament (înfruntarea deschisă a problemelor, adoptarea unei conduite de evitare etc.).

Studiile referitoare la strategiile de adaptare (de „coping") au adus o schimbare fundamentală în cercetarile referitoare la stres, prin schimbarea orientării acestora de la descrierea reacțiilor la stres la descrierea si cercetarea modalităților prin care individul controlează factorii și situația stresantă.

Principalii mediatori ai relației factor de stres-tulburare a echilibrului individual (în principal emoțional) sunt reprezentați de:
-perceperea stresului sub influența: experienței anterioare cu același tip de stres, susținerii sociale și religioase;
-mecanismele individuale de apărare a Eului: acționează inconștient;
-eforturile conștiente: punerea în funcțiune a unui plan de acțiune, recurgerea la diferite tehnici (relaxare, exerciții fizice etc.).

2.3.2.Copingul ca proces

În abordarea copingului ca proces, se identifică trei trăsături importante:

gândirea și acțiunea persoanei (în contrast cu ceea ce face de obicei, în mod uzual)

contextul specific (scopul și acțiunile copingului sunt direcționate mereu spre condițiile particulare ale unei situații date)

schimbare în gândire și acțiune (ca urmare a desfășurării situației, evenimentelor stresante. (Folkman & Lazarus, 1984).

Copingul – presupune adaptarea unei strategii de apărare (pe măsura ce relația persoană – mediu se schimbă) și strategiei de rezolvare a problemei.

Dimanica și schimbările care caracterizează copingul ca proces este caracterizată de mai multe caracteristici:

– în funcție de evenimentele continue și a reevaluării relației persoană-mediu

– în funcție de schimbarea relației mediu-persoană, care este un efect al copingului. Copingul direcționat spre interior schimbă semnificația evenimentelor și creează conflicte cognitive.

orice mică schimbare în relația persoană-mediu duce la o reevaluare cognitivă (implică efort) a unei situații prezente; acest lucru presupune adoptarea unei strategii de coping cât mai eficientă pentru a face față stresului.

– copingul este un proces de lungă durată, care presupune schimbări în timp. De exemplu pierderea unei persoane dragi, un individ poate simți un șoc sau poate să nege trecerea sa în neființă, să refuze să creadă realitatea, ori poate să se retragă din activitățile sociale până la izolare. Mai târziu comportamentul poate ajunge la depresie sau refuzul responsabilității. Această situație poate genera multiple modalități de coping pentru aceste cauze generatoare de stres, iar procesul de adaptare se poate desfăsura pe parcursul mai multor ani.

schimbările imediate sau pe termen lung: ore, zile, ani conduc spre adoptarea unui pattern cognitiv și emoțional stabil, dar specific fiecărui individ.

Silver & Wortman (1980, apud Folkman & Lazarus, 1984) demonstrează că informațiile limitate achiziționate de subiect la un moment dat nu se potrivesc cu modelul stagial al reacției sale emoționale, dar nici cu criza situațională. Astfel evidențiază varianța răspunsurilor emoționale ale indivizilor. Ei observă așa numitul pattern normativ.

Literatura dezastrelor vorbește despre existența unor stadii ale desfășurării evenimentelor, acțiunilor. Acestea sunt:

– anticiparea sau avertizarea fenomenului

– impactul sau confruntarea. În această fază se observă cel mai bine diferențele neașteptate în autocontrolul individului pe parcursul desfășurării evenimentelor

– revaluarea semnificației evenimentului care implică reapreciere, revizuire, reconsiderare

postimpactul- postconfruntarea. (Baker & Chapman, 1982, apud Folkman & Lazarus, 1984)

În prima fază evenimentul este anticipat și evaluat, reevaluat prin mecanismele cognitive pentru ca individul să constate ce se întâmplă, ce se poate evita, cum se va acționa. Faza de impact implică un set de evaluări și de procese de coping eficiente, adaptative. În timpul desfășurării evenimentelor persoana descoperă realitatea, va identifica soluțiile de rezolvare a impasului și va realiza un plan de acțiune. Acest fapt va determina o strategie de coping.

„Schimbările aduse în relaționarea persoanei cu mediul, în contextul unor stresori, pot sugera nevoia individului de a-și stabiliza emoțiile.” (Folkman & Lazarus, 1984, p.148)

2.3.3.Caracteristici și stiluri de coping

Dominanța teoriei psihologiei analitice asupra măsurării copingului, împarte oamenii în categorii, clasificându-i în funcție de modul în care fac fată unor situații stresante cât mai diferit.

Copingul este văzut ca și o caracteristică, nu ca și un proces dinamic al eu-lui, ca și consecință a abordării lui din punct de vedere al psihanalizei. De exemplu persoana conformistă, conștiincioasă; obsesiv – compulsivă care recurge la recurge la represii, suprimări și sublimări (Loevinger 1976; Shapiro 1965; Vaillant 1977, apud Folkman & Lazarus, 1984).

„Stilul de coping este o abordare în sens larg, pervasiv, determinând un mod particular de a relaționa cu o anumită categorie de oameni (cei puternici, mai puțin puternici, prietenoși- ostili, autoritari- perimisivi) sau cu o anumită situație (ambiguă sau clară, iminenta sau distantă, temporară sau cronică, evaluativă sau nonevaluativă)” (Folkman & Lazarus, 1984, p.120)

Calitățile persoanei care prezic reacțiile sale într-o situație dată, limitate în scop. Astfel de calități include sensibilitatea represiei, copingul evitativ.

Cele mai complete descrieri ale copingului bazat pe modelul eu-lui psihanalitic au fost oferite de Vaillant (1977) în urma unor studii de caz de peste 30 de ani.

Descrieri ale stilului de coping pe care se bazează studiile de caz tind a fi mai degrabă portrete ideografice, decât exemple de stiluri comune de coping; acest fapt nu face decât să reliefeze limita modelului abordarii psihanalitice (Folkman & Lazarus, 1984).

Stilul “A” – STIL DE COPING

Conceptul de „tipul A” se focalizează mai mult pe comportament decât pe o abordare procesuală eu-lui și are o totul altă viziune.

Un anumit stil de viață determină riscuri ridicate pentru dezvoltarea bolilor coroniene.

Friedman & Rosenbaum (1974, apud Folkman & Lazarus, 1984) stabilesc câteva caracteristici ale persoanelor cu modelul sau patternul stilului A: luptă cronică și neîncetată pentru a obține într-un timp din ce în ce mai scurt, cât mai mult, iar dacă e nevoie de a proceda împotriva eforturilor contrare ale altor persoane, sau împotriva unor evenimente contradictorii.

Astfel autorii se întreabă dacă fenomenul stil A poate fi considerat stil de coping. Patternul stilului A reprezintă constelație de concepte, despre sine și despre lume, interdependente, valori care converg în patternul motivatiei și angajamentului, în patternul stilului de viață, care operează într-un context social variat. Această viziune a creat multe dispute, generând și concepte inegale ale acestui fenomen.

Glass (1977) s-a remarcat prin teoriile emise asupra stilului A, stabilind foarte clar rolul său în mărirea riscului de a dezvolta boli cardiovasculare. Astfel o persoană stil A are următoarele caracteristici:

– angajarea ridicată în controlul situației (sunt vulnerabile la pierderea /absența controlului)

– labilitatea emoțională- amenințarea controlului asupra situației, nu suportă absența controlului evenimentelor (secreție de catecolamine, schimbări psihofiziologice – modificări în sânge, creșterea lipidelor). (Folkman & Lazarus, 1984).

Există și persoane care adoptă o altă formă de comportament în situațiile stresante și anume stilul B.

Aceste persoane obțin recompense mai mult din succese sau realizări și ambiție decat din socializare (Flessas & Tannenbaum, 1977, apud Folkman & Lazarus, 1984).

Diferențele între cele două tipuri de comportament au fost reliefate demai multe studii din perioada anilor 1980. Aceste studii diferă de altele cu același stil, deoarece pun accentul pe caracteristica centrala sau dominantă a stilului A- frica de eșec. Această frica se poate datora credinței în limitele proprii sau unei stime de sine vulnerabile fără a schimba sensul, semnificația diferențelor deduse, în personalitatea individului

Studii comportamentale în medicină au drept obiectiv stabilirea existenței și a modului prin care mecanismele psihofiziologice, constelația psihologică a stilului A influențează sănătatea somatică și, într-un sens mai larg, funcționarea morală, socială a individului, precum și functia sa de muncă.

Substituirea conceptelor „comportament predispus la boli cardiovasculare” cu „stil A”, susțin Lazarus & Folkman (1984), constituie o abordare circulară a acestor concepte, deoarece ascunde o trăsătură centrală a psihofiziologiei. Care este natura patternului ce determină creșterea riscului bolilor cardiovasculare și schimbărillor fiziologice pe care le implică.

Nu sunt suficiente informații argumentate științific pentru a ști dacă și la ceconduce același pattern comportamental. Stilul A, s-ar putea să nu fie singura variabilă cu impact semnificativ în creșterea riscului de a dezvolta boli de inimă, dar poate genera un stil de viață bolnăvicios.

Probleme psihometrice ale stilului A

S-au construit 3 instrumente de măsurare a celor două forme de comportament:

– Jenkins Activity Survey

– Scara Framingham pentru tip A

– Interviul structurat. ( Folkman & Lazarus, 1984)

Studii fundamentale au avut drept obiectiv identificarea proprietăților psihologice ale tipului A, care cresc riscul apariției bolilor cardiovasculare, cum tipul A funcționează psihofiziologic, dacă ar trebui privit ca o trăsătură stabilă sau ca o reacție contextuală.

Instrumentele aplicate în studii au implicat acțiuni și scoruri ridicate la coping, scoruri mici la defensă, rezultând ipoteza că există un risc ridicat de a dezvolta boli cardiovasculare doar atunci cand tipul A este combinat cu desprinderi foarte slabe de coping. Persoanele cu tip A, când au controlul situației, își fixează niște scopuri sau standarde ridicate, fac față cu success și reușesc acest lucru fără să-și mobilize excesiv resursele cognitive. De asemenea aceste studii au mai demonstrat și importanța contextului, care solicită efort din partea persoanei. Contextul stresant poate reprezenta un potențial rău pentru starea de sănătate a individului. Când subiecții evocă simpomatologia distresului, demonstreaza eficiența abilității de control în a face fată sresului. Rezultatele pot fi mai puțin legate de tipul A, și mai mult legate de cei cu capacitate slabe de coping, din categoria tipului A, care văd ceea ce fac ca fiind amenințător într-un fel.

Stilul A de comportament include un stil de coping care include un număr de fațete interdependente precum comportamentul, cognițiile, afectivitatea, motivația.

Comportamentul de tip A include ceea ce noi numim mecanism de coping. Adică intensificarea eforturilor pentru a obține mai mult control, stăpânirea unor strategii care să conducă la acceptarea lipsei de control – fără existența unei situații stresante pentru individ.

Teoria lui Glass (1977) susține faptul că anumite trăsături ale personalitatii fac o persoană vulnerabilă la stresul psihologic, în condițiile în care se periclită sau se amenință nevoia de control a unei persoane; mai susține de asemenea și existența unui cadru contextual care generează sentimente cu caracter inadecvat pentru o persoană, care, în mod obisnuit, luptă pentru controlul situației. El vorbește despre dispoziția individului de a se simți mobilizat sau aminințat în anumite condiții și despre condițiile de mediu corespunzătoare pentru a activa aceste dispoziții. ( Folkman & Lazarus, 1984).

Critici aduse stilului A și stilului B de comportament

lipsa unor studii longitudinale ceea ce face neverosimilă stabilitatea comportamentului de tip A

tipul A ar fi o trăsătură stabilă/ stil de comportament dacă condițiile implică inerența producerii unei boli anume și dacă persoana ar reacționa patogenetic

confirmarea ipotezei cercetătorilor. Stilul A este și stil de coping.

stilul A – pattern stabil de implicare și de cogniție

teoria stilul A nu a fost dezvaluită, prezentată adecvat

distincția psihologică și comportamentală între tipul A și tipul B este observată și la copiii de 11 ani

copiii care interacționează social manifestă un potențial cognitiv-afectiv pentru alegerea unui context, mediu mediul, context care mai târziu va recompensa patternul lor cognitiv, comportamental și emoțional. Ei vor reacționa cu un stil A de comportament, rapid, urgent și competitiv (ca și comportament de coping)

implicațiile somatice poate impune un sistem de credințe, angajamente și stiluri de coping, menite a fi importante și structurate în studii de stres, coping și adaptare.

taxonomia stilului de coping relevă importanța și complexitatea copingului ca proces. Ajută la sistematizarea investigațiilor, relațiilor dintre coping și adaptare, nu numai în contextul de boală, dar și în cadrul familial sau al muncii. (Folkman & Lazarus, 1984).

2.3.4. Evaluarea cognitivă a situației stresante

Evaluarea reprezintă un dublu proces cognitiv de apreciere a gradului de pericol pe care îl prezintă o situație anumită și care poate afecta individul, resurselor personale de „coping". Este vorba de o evaluare primară a potențialului stresant și una secundară a resurselor individuale de adaptare.

Evaluarea primară conduce la stabilirea semnificației pentru individ a factorului sau situației stresante și, în funcție de aceasta, la emoții de o anumită calitate și intensitate:
-pierdere- emoții negative: frică, mânie, rusine etc.
– amenințare
– beneficiu – emoții pozitive: pasiune, euforie.

Evaluarea secundară pornind de la întrebarea ce poate face individul pentru a preveni o pierdere, o amenințare sau pentru a obține beneficiul ajunge la a răspunde prin: schimbarea situației, acceptarea ei, fugă, evitare, căutarea unui plus de informații, a unui suport social, acțiune impulsivă etc. Strategiile alese sunt de două tipuri:

-centrate pe emoții: au ca obiectiv reducerea tensiunii emoționale fără a schimba situația;
-centrate pe problemă: au ca obiectiv modificarea situației, acționând indirect asupra emoțiilor.

2.3.5. Forme de coping și funcții ale acestuia

Criteriile de eficacitate a copingului sunt și ele multidimensionale:
-controlul sau reducerea impactului agresiunii asupra stării de confort fizic și psihic conducând la reducerea excitației și depresiunii;
-stilul activ centrat pe rezolvarea problemei este mai eficace decât cel pasiv, centrat pe emoție;
-în funcție de caracteristicile situației, de durata si controlabilitatea ei:
-evitarea este eficace la un stres pe termen scurt;
-strategiile active sunt eficace la un stres pe termen lung;
-strategiile active nu sunt eficace în cazul unor situații necontrolabile.

Lazarus & Folkman (1984) afirmă faptul că această formă de control, de evaluare a situației amenințătoare mai bine spus, presupune eforturi cognitive și comportamentale de a face față potențialului pericol. Cei doi susțin că diferența între cele două concepte

– control și coping- rezidă în credințele persoanei conform cărora evaluarea cognitivă este influențată direct de amenințare.

Snyder (1982, apud Folkman & Lazarus, 1984) realizează o taxonomie a controlului unei situații: – control primar

control secundar

control predictiv

control iluzoriu

control indirect

control interpretativ.

Averill (1977, apud Folkman & Lazarus, 1984) afirmă că nu există decât trei forme de control a unei situații amenințătoare:- control comportamental

control cognitiv

control decizional.

După aceeași autori Thompson (1981) vorbesc despre:- controlul comportamental

– control cognitiv

– control informațional

– control retrospectiv.

FORME DE COPING

Folkman & Lazarus (1984) împarte mecanismul de coping în două forme:

coping focalizat pe problemă

coping focalizat pe emoție.

Coping focalizat pe emoție

Această formă presupune un grup larg de procese cognitive concentrate pe distres emoțional și include următoarele mecanisme: evitare, minimalizare, distanțare, atenție selectivă, comparația pozitivă, extragerea valorilor pozitive din evenimentele negative.

Are la bază un grup de strategii cognitive, direcționate spre creșterea, mărirea distresului emoțional.

Copingul focalizat pe emoție conduce la o schimbare în direcția modificării obiectivului unei situații, ceea ce determină în mod automat reevaluarea ei în plan cognitiv.

Individul care adoptă o astfel de strategie este preocupat mereu de realitate și de distorsiunile ei. Anumite forme de coping focalizat pe emoție nu schimbă semnificația evenimentului în mod direct precum evaluarea cognitivă. De exemplu chiar dacă evitarea sau atenția selectivă schimbă semnificația unor evenimente pentru individ, ele sunt în strânsă relație cu scopul lor, adică cu obiectul evitării.

În mod similar anumite stategii comportamentale (exercițiile fizice, meditația, recurgerea la consumul de alcool, exteriorizarea furiei, căutarea suportului emoțional) pot conduce la reevaluări cognitive, dar ele ca mecanisme de sine stătătoare nu sunt reevaluări. Cei doi autori fac această precizare deoarece nu vor ca această formă de coping să fie considerată sinonimă cu evaluarea cognitivă. Anumite forme de coping focalizat pe emoție sunt considerate a fi reevaluări cognitive, alte forme nu, dar sunt particularizate în funcție de contextul situațional.

Copingul focalizat pe emoție, ca proces, poate schimba semnificația unei situații stresante fără să distorsioneze realitatea. Oamenii folosesc această formă de coping pentru a-și menține speranța, optimismul, pentru a nega, pentru a refuza să ia considerarea ceea ce poate fi mai rău pentru propria persoană, pentru a se comporta ca și cum ceea ce s-a întâmplat nu a contat etc. Aceste procese nu fac decât să conducă spre o distorsionare a realității sau spre autodezamăgire. Clinicienii au ajuns la o concluzie referitor la procesul de evaluare cognitivă: nu necesită conștientizare automată între ceea ce se se spune/se verbalizează și acțiunea individului, între ceea ce s-a spus la un moment dat și ceea ce s-a afirmat la un alt moment dat, între ceea ce s-a spus și emoția aferentă unei situații.

Cei doi autori afirmă că autodezamăgirea oscilează continuu între iluziile subiective sau sociale și distorsiuni majore, fără o delimitare clară a ceea ce este considerat normal și patologic.

Coping focalizat pe problemă

Această formă de coping se bazează pe strategii similare rezolvării de probleme, ale cărei efort se depune în vederea definirii problemei, generării de soluții, stabilirii costurilor și beneficiilor etc. Copingul focalizat pe problemă presupune însă o gamă mai largă de strategii decât cele menționate mai sus. El implică un obiectiv, un proces analitic care se centrează exclusiv pe situația prezentă, dar include și strategii care sunt direcționate spre propria persoană, spre propriul eu.

Kahn (1964, apud Folkman & Lazarus, 1984) demostrează existența a două categorii de strategii ale acestei forme de coping: o categorie de strategii centrate pe realiatea interioară și o altă categorie de strategii centrate pe realitatea externă. Toate eforturile cognitive ale individuli trebuiesc direcționate spre evaluarea problemelor. Mai târziu același autor include și o a treia categorie de strategii direcționate spre schimbările motivaționale și cognitive, precum nivelul aspirației sau reducerea implicării eu-lui, dezvoltarea unor noi standarde comportamentale, învățarea unor noi priceperi sau deprinderi.

Toate aceste strategii au drept scop să ajute individul să tolereze mai bine sau să rezolve ceea ce el consideră „ o problemă”. Cu excepția dezvoltării unor noi forme de comportament sau a învățării unor noi priceperi și deprinderi, strategiile direcționate spre realitatea interioară, spre eu, ar putea fi numite reevaluări cognitive focalizate pe problemă.

Literatura de specialitate consideră relativ mic numărul de forme ale copingului focalizat pe problemă, comparativ cu cel focalizat pe emoție. Din ce în ce mai multe și diverse situații sunt supuse crecetărilor științifice, pentru a se putea prolifera alte strategii de coping focalizat pe problemă. De exemplu unei secretare i se cere să întocmească o listă cu strategiile pe care aceasta le folosește pentru a face față situațiilor și responsabilităților stresante de la birou, obstacole care necesită o abordare specifică. Această listă va fi diferită față de o altă listă întocmită de o vănzătoare care are responsabilități, sarcini, obiective, resurse diferite de cele ale unei secretare. Ca atare cele două persoane vor avea o strategie de coping focalizat pe problemă toatal diferit

Relația dintre cele două forme de coping

Teoretic, cele două forme pot interacționa sau se pot exclude reciproc. Următoarele exemple ilustrează foarte bine aceste afirmații.

O femeie suferă de anxietate și trebuie să urce pe scenă pentru a înmâna un document cuiva. Înainte de a face acest lucru ea își autoadministrează întăriri verbale și respiră adânc pentru a tempera anxietatea. Aceste strategii o vor ajuta să adopte un coping focalizat pe problemă care vor facilita sarcina ei de a urca pe scena respectivă. (Miller, 1980, apud Folkman & Lazarus, 1984).

Un student experențiază anxietatea înainte de a începe propriu-zis sesiunea. Nivelul anxietății însă, scade atunci când atenția studentului se focalizează exclusiv asupra terminării examenului. Această tactică poate fi socotită ca o formă de focalizare pe problemă, deoarece are efect reducerea distresului emoțional al studentului. (Mechanic, 1962, apud Folkman & Lazarus, 1984).

Aceste două exemple vin să ilustreze foarte clar cum cele două forme se ajută mutual.

În următoarele exemple cele două forme sunt piedici una pentru alta.

Un pacient care are o anumită boală somatică trebuie să ia o decizie foarte dificilă, dar distresul este atât de puternic încât îl găsește intolerabil. În loc să-și reducă distresul el ia o decizie prematură, și nu se poate gândi la avantajele și dezavantajele care îl asteaptă. Un asemenea comportament, utilizat foarte des de altfel de mulți pacienți, interferează cu efortul focalizării pe problemă. (Mann, 1977, apud Folkman & Lazarus, 1984).

O persoană recent diagnosticată perseverează în a căuta cât mai multe informați despre boala sa, pentru a-și putea evalua cât mai științific starea în care se află. Adunarea unui număr mare de informații contribuie la creșterea anxietății. Persoana în cauză rămâne prinsă într-un ciclu al copingului focalizat pe problemă ( adunarea de informații și evaluarea acestora), care exacerbează distresul său emoțional dar care interferează cu mecanisme precum evitarea, care ar putea de fapt să-i reducă acest distres emoțional ( Bereznitz, 1971, apud Folkman & Lazarus, 1984).

Funcțiile copingului

Pe lângă rezolvarea de probleme copingul mai are și alte funcții. Funcția este conferită de intenția și scopul strategiei adoptate. Funcția nu este definită însă în termenii rezultatului, deși o funcție dată presupune un rezultat scontat.

Funcția centrală a copingului este reducerea tensiunii și instalarea echilibrului în sistemul psihic uman, dacă definim copingul ca un sistem de procese ale eu-lui.

Jan & Mann(1977, apud Folkman & Lazarus, 1984) susțin că funcția primară a acestuia este una decizionala, adică de a ajuta la luarea unor decizii, prin evaluarea cognitivă a informațiilor de la un moment dat.

White (1974, apud Folkman & Lazarus, 1984) identifică alte trei funcții ale copingului:

păstrarea securității informaționale despre mediu

păstrarea satisfacției în ceea ce privește condițiile interne ale procesării informaționale și a acțiunii

autonomia mișcării, adică libertatea individuală de a folosi repertoriul propriu de deprinderi motrice sau cognitive în vederea rezolvării unor situații diverse.

Perspectiva socio-psihologică a lui Mechanic (1974, apud Folkman & Lazarus, 1984) oferă alte trei funcții acestui mecanism:

de a face față cerințelor sociale, externe

crearea unui nivel motivațional pentru a satisface anumite cerințe

menținerea echilibrului psihic în vederea direcționării energiei spre satisfacerea cerințelor externe.

2.3.6. Evoluția ontogenetică a proocesului de coping

Se presupunea că acest proces se schimbă de la o etapă de dezvoltare la alta. Acest lucru este evident la vârsta fragedă a copilăriei, când copilul percepe lumea și înțelege o problemă complexă printr-un coping focalizat pe emoție.

Murphy (1976, apud Folkman & Lazarus, 1984) susține că există mai multe modalități de a reacționa în ceea ce privește copingul: de la moduri primitive de a reacționa până la cele mai complexe, procese cognitive evoluate. Exploatarea informațională și agresivitatea rămân un factor constant în acest proces de coping. Acest aspect al evoluției copingului a fost studiat de Jung în perioada 1933-1953, de Erikson în 1963. Dar cei doi au oferit o analiză a acestui domeniu în termenii unor conflicte bazale și sarcini psihologice specifice unor anumite etape în dezvoltarea ființei umane, care nu sunt ușor conectate la conceptul de coping.

Gutmann (1974, apud Folkman & Lazarus, 1984) afirmă că o dată cu trecerea într-o etapă superioară de dezvoltare se trece de la o formă agresivă de coping la o formă intermediară, copingul pasiv, apoi la o formă finală de coping regresiv. Vaillant (1977 apud Folkman & Lazarus, 1984 ) susține același lucru doar că în altă direcție. Conform acestei teorii copingul se schimbă pe parcursul vieții, la o formă mai realistă pe vreme ce individul se maturizează.

Schimbările se pot datora stresului din timpul existenței care este trăit și simțit diferit de la o vârstă la alta. Acest fapt detemină și un proces de coping diferit.

În studiul său efectuat pe o populație cu vârsta cuprinsă între 45 și 60 de ani, Lazarus (1980) nu descoperă diferențe semnificative în ceea ce privește patternul copingului pe parcursul vieții. El consideră că subiecții au un proces de coping similar cu cei mai tineri decât ei, deși folosesc cu totul alte strategii. Consideră că acest fapt se datorează unei modalități diferite de a face față stresului. „Cei de vârstă mijlocie și cei cu vârste mai înaintate tind să folosească din ce în ce mai puțin față de persoanele mai tinere, mecanismele imature precum reacția ostilă și fantezia”. (Folkman & Lazarus, 1984, p.173)

Capitolul III. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

În acest studiu mi-am propus să cercetez modul în care deținuții din Penitenciarul de Maximă Siguranță , se adaptează condițiilor de detenție. M-am oprit asupra câtorva factori:

– tipul de infracționalitate pentru care aceștia sunt condamnați;

– numărul de zile pe care îl mai au de executat, calculat în procente;

– mecanismul de adaptare la situația de carceră- copingul.

Scopul acestei cercetări este acela de a studia relația dintre strategiile de coping a persoanelor care execută pedeapsa cu închisoarea în Penitenciarul de Maximă Siguranță din Oradea, în funcție de tipul infracțiunii, dar și în funcție de numărul de zile, rămase până la prezentarea dosarului în fața Comisiei de Eliberare. Scopul acestei cercetări este acela de a răspunde la întrebarea: Cum reușesc deținuții sa facă față situațiilor zilnice de acolo, cum fac față rutinei și privării de libertate, de spațiul intim, privat?

Obiectivele:

– demonstrarea specificului strategiilor de coping în funcție de tipul de infracționalitate pentru adaptarea deținuților la regimul de detenție;

– demonstarea diferențelor strategiilor de coping la deținuți, în funcție pedeapsă și de gradul de ispășire a pedepsei.

IPOTEZE

Ipotezele studiului sunt următoarele:

H s1 / H globală – mediul de detenție induce un specific al strategiilor de coping în funcție de tipul infracționalității.

Hs2 – gradul de ispășire al pedepsei determină diferențe în adoptarea unor mecanisme de coping la detinuții condamnați pentru diferite infracțiuni.

Hs0 – diferențele între adoptarea strategiilor de coping de către deținuți în funcție de tipul de pedeapsă și de gradul de ispășire a pedepsei se datorează hazardului.

Capitolul IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Designul cercetării

Tabel nr.1 – Design experimental de tip 5 x 8

Tabel nr.2 – Design experimental de tip 4 x 3

4.2. Variabilele cercetării

Variabilele independente fiind VI1 A- tipul de infracțiune

a1- furt calificat

a2- înșelăciune

a3- viol

a4- tâlhărie

a5- grupul de control

VI2 B- procentul de pedeapsă ispășită

b1- minim (0- 33 %)

b2- mediu (34- 66 %)

b3- maxim (67- 100%)

Variabila dependentă VD- mecanismele de coping

4.3. Subiecții

Pentru realizarea acestui studiu s-au utilizat două loturi de subiecți. Numărul total al subiecților implicați a fost de 100 cu vârste cuprinse între 18 și 47 de ani. Primul lot de subiecți a fost constituit din populația carcerală de maximă siguranță. Subiecții din această categorie au fost împărțiți pe categorii de pedepse: 2 grupuri cu infracțiuni ușoare- furtul, înșelăciunea- și alte două grupuri cu infracțiuni grave- violul, tâlhăria.

Studiul s-a realizat pe subiecți aleși de psihologul Penitenciarului, după criterii care să le permită citirea, înțelegerea, completarea unui chestionar. Criteriile de selecție au fost următoarele:

nivelul educațional – minim șapte clase absolvite;

nivel ridicat de colaborare;

pedeapsa rămasă până la prezentarea dosarului personal în fața Comisiei de Eliberare Condiționată.

S-a căutat obținerea unei relative omogenități sub aspectul vârstei, clasei sociale, etniei. Subiecții și-au dat acordul la participarea acestui studiu.

Al doilea lot de subiecți reprezintă grupul de control, care a fost constituit din 20 de persoane, cu vârsta cuprinsă tot între 18 și 47 de ani, cu diferite statuturi sociale, nivele educaționale (asemeni deținuților). De asemenea subiecții au participat benevol la acest studiu.

4.4 Instrumente utilizate

Pentru cuantificarea strategiilor de coping s-a utilizat chestionarul THE WAYS OF COPING CHECK LIST (WCC) varianta revizuită, elaborată în 1980 de către Susan Folkman și Richard S.Lazarus. Testul are 67 de itemi, din care 66 presupun un răspuns pe o scală Likert, cu valori de la 0 (deloc) și până la 3 (întotdeauna), iar ultimul item este deschis presupunând răspunsul liber, nedirijat al subiectului. Variantele intermediare de răspuns sunt 1 (rareori) și 2 (uneori).

Acest chestionar are itemii grupați în 8 scale vizând un coping activ, sau, dimpotrivă, unul pasiv. Scalele sunt următoarele:

– copingul confruntativ,

– distanțarea,

– autocontrolul,

– căutarea suportului social,

– acceptarea responsabilității,

– evadarea/ evitarea,

– rezolvarea de probleme,

– reevaluarea pozitivă.

4.5. Procedură

Subiecții participanți la studiu au fost testați în două etape: în prima etapă deținuții, iar în a doua etapă lotul de control. Deținuții au fost invitați să completeze chestionarul (vezi anexa nr.2) în sala de cursuri a Penitenciarului, Sala Club. Pentru ei, instrumentul de măsură a fost particularizat, vizându-se strict situații specifice din Penitenciar. Instrucția completării testului a constat în explicarea modului de completare, prin încercuirea variantei de răspuns, aferente cifrei, care indică frecvența unui comportament, adoptat de ei pentru a face față cât mai bine situațiilor zilnice- copingul situațional. De asemenea li s-a spus că este necesar ca răspunsul lor să fie cât mai sincer. Testarea nu s-a desfășurat contra cronometru, având tot timpul necesar completării testului ce vizează strategiile de coping enumerate mai sus. Menționăm, de asemenea, că administrarea testului s-a făcut în grup de 5 persoane, deținutul care a terminat sarcina fiind înlocuit de un altul, sosit în sală cu același scop.

S-a încercat reducerea factorilor perturbatori, care ar fi putut influența răspunsul subiecților ( comunicarea între deținuți pe parcursul completării testului, gălăgia mare din curtea închisorii, prezența gardianului, scoaterea cătușelor etc).

A doua etapă a constat în completarea chestionarului de către lotul de control (vezi anexa nr1). Subiecții au executat sarcina, benevol, individual, indicând prin încercuire, varianta de răspuns corespunzătoare comportamentului adoptat de situațiile descrise de itemii testului.

Capitolul V. REZULTATELE CERCETĂRII

5.1 DESIGNUL EXPERIMENTAL NUMĂRUL 1

5.1.1. ANALIZA CANTITATIVĂ A DATELOR

H s1 / H globală – mediul de detenție induce un specific al strategiilor de coping în funcție de tipul infracționalității.

Datele acestui studiu explorativ, s-au prelucrat cu ajutorul pachetului de programe statistice SPSS.8.

Pentru verificarea primei ipoteze, aferente designului experimental 5 x 8, prezentat în tabelul nr. 1, s-a stabilit folosirea metodei statistice Anova Unifactorial.

Tabel nr.3 – Tabel descriptiv cu media și abaterea standard pentru variabila dependentă

Figura nr.1- Graficul distribuției copingului confruntativ pe categorii de infracționalitate

În această reprezentare grafică se poate constata că subiecții din lotul de control recurg la copingul confruntativ, atunci când experențiază o situație stresantă.

Din lotul de deținuți cei care recurg la acest mecansim de coping sunt deținuții condamnații pentru tâlhărie. Cei care adoptă cel mai rar acest mecanism confruntativ de rezolvare a unor situații stresante, sunt cei condamnați pentru înșelăciune. Cei din lumea carcerală preferă un alt mecanism de a face față situațiilor stresante, decât copingul confruntativ.

Figura nr.2- Graficul distribuției distanțării pe categorii de infracționalitate

În această figură se poate observa diferențe semnificative între deținuții condamnați pentru furt și cei condamnați pentru înșelăciune. Cei condamnați pentru furt preferă să se distanțeze de problemă, în detenție pentru a putea face față mai bine situațiilor zilnice din Penitenciar.

Cei care sunt condamnați pentru înșelăciune nu recurg la acest mecanism evitativ, ci preferă o altă strategie total diferită de cei de mai sus.

Figura nr.3- Graficul distribuției autocontrolului pe categorii de infracționalitate

Deținuții condamnați pentru viol dipun de cea mai mare capacitate de autocontrol atunci când se confruntă cu diverse situații stresante, din tot eșantionul carceral.

Se observă un lucru interesant, și anume că deținutii condamnați pentru tâlhărie și cei din lotul de control recurg în aceeași măsură la această strategie în situații de stres, deși această noțiune constă în fenomene, situații total diferite pentru cele două grupuri.

Figura nr.4- Graficul distribuției căutării suportului social pe categorii de infracționalitate

Conform acestei reprezentări grafice subiecții din lotul de control adoptă acest mecanism în aceeași măsură cu cei condamnați pentru furt. Atunci când se confruntă cu o amenințare sau cu un fenomen generator de stres, ei preferă să solicite ajutor din partea unor persoane autorizate pentru acest scop.

Cei care preferă cel mai puțin acest mecanism sunt cei condamnați pentru viol, ei considerând că nu au nevoie de ajutor din partea altor persoane pentru a suporta situația zilnică din Penitenciar.

Figura nr.5- Graficul distribuției acceptării responsabilității pe categorii de infracționalitate

Această figură ne indică diferențe semnificative între categoriile de infracționalitate. Astfel puem afirma că există diferențe în acceptarea responsabilității la cei condamnați pentru furt calificat, pentru înșelăciune și deținuții condamnați pentru viol sau tâlhărie. Ei care își asumă responsabilitatea sunt cei din categoria furt, iar cei care și-o asumă cel mai puțin sunt cei din categoria viol.

Figura nr.6- Graficul distribuției evitării pe categorii de infracționalitate

Cei din categoria furt și tâlhărie se situează pe același loc în ceea ce privește evitarea ca si mecanism de coping, în situațiile zilnice din Penitenciar.

Cei din lotul de control nu adoptă această strategie, în aceeași măsură ca și lotul carceral, ceea ce denotă faptul că există diferențe semnificative, între cele 2 categorii de loturi de subiecți participanți la studiu.

Figura nr.7- Graficul distribuției rezolvării de probleme de infracționalitate

Din nou se poate constata faptul că cei condamnați pentru viol refuză un mecanism confruntativ pentru a face față mai bine situațiilor zilnice din Penitenciarul Oradea.

Astfel, există diferențe semnificative între lotul condamnat pentru înșelăciune și cel condamnat pentru viol în ceea ce privește viață zilnică din detenție. Lotul de control se situează la același nivel cucei condamnați pentru tâlhărie. Din populația carcerală doar cei condamnați pentru înșelăciune preferă rezolvarea de probleme ca și mecanism de coping în fața situațiilor stresante.

Figura nr.8- Graficul distribuției reevaluării pozitive de infracționalitate

Cea mai evidentă diferență în cadrul categoriilor de infracționalitate, o reprezintă preferința pentru revaluarea pozitivă a celor condamnați pentru furt și cei din categoria infracțională de înșelăciune. Cei care adoptă cel mai puțin acest mecanism sunt cei condamnați pentru viol.

O diferență nesemnificativă se înregistrează între deținuții din lotul de control și cei din lotul de viol.

Figura nr.9- Distribuția strategiilor de coping pe toate categoriile de infracționalitate

Conform acestui grafic se poate afirma faptul că reevaluarea pozitivă predomină ca și mecanism de coping în toate categoriile de deținuți. Reevaluarea pozitivă predomină și în lotul de control.

Cel mai puțin utilizat mecanism de coping este acceptarea responsabilității în tot lotul de infractori, dar și lotul de control.

Tabel nr.4 – Tabel cu rezultatele obținute în urma aplicării metodei Anova Unifactorial

Unei valori de 4,60 îi corespunde un prag de semnificație de 0,00. Acest prag este semnificativ statistic. Deci acceptăm ipoteza specifică, cu riscul de a greși în mai puțin de 5 % din cazuri. Prin urmare mediul de detenție determină adoptarea copingului confruntativ, ca un specific al mecanismelor de coping.

Unei valori de 2,19 îi corespunde un prag de semnificație de 0,07. Acesta nu este semnificativ statistic. Deci putem afirma faptul că mediul de detenție nu determină adoptarea distanțării ca și specific al mecanismelor de coping în cadrul Penitenciarului.

Unei valori de 0,48 îi corespunde un prag de semnificație de 0,74. Și acest prag este nesemnificativ statistic. Deci mediul de detenție nu determină adoptarea autocontrolului ca specific al mecanismelor de coping în detenție.

Căutarea suportului social, acceptarea responsabilității, evitarea și rezolvarea de probleme au valori cărora nu le corespunde un prag de semnificativ statistic. Prin urmare căutarea suportului social, acceptarea responsabilității, evitarea și rezolvarea de probleme nu constituie un specific al mecanismelor de coping induse de mediul de detenție.

Reevaluarea pozitivă are o valoare de 3,82, căreia îi corespunde un prag semnificativ statistic. Așadar riscul de a greși este mai mic de 5% din cazuri. Deci mediul de detenție determină reevaluarea pozitivă ca și specific al mecanismelor de coping .

Pentru o și mai fină prelucrare statistică a datelor brute am apelat la testele post-hoc. Înainte de a trece la alegerea testului potrivit, am efectuat analiza de omogenitate a dispersiei datelor, cu ajutorul testului Levene.

Tabel nr.5 – Tabel cu omogenitatea dispersiei datelor

Fiecărei valori a testului Levene îi corespunde o valoare. 6 sunt nesemnificative statistic, deci dispersia datelor se consideră a fi omogenă, egală., iar pentru celelalte două valori, respectiv pentru autocontrol și reevaluarea pozitivă omogenitatea se consideră a fi inegală, deoarece valorile celor două sunt semnificative statistic. Având un număr egal de subiecți am ales ca test post-hoc, testul Turkey, pentru dispersia egală a datelor și Dunnett T3, pentru dispersia inegală a datelor.

5.1.2. Analiza calitativă a datelor

Așa cum s-a putut constata în urma analizei cantitative, se poate afirma faptul că mediul de detenție își exercită o anumită influență asupra individului.

Dar ipoteza nu este valabilă pentru toate mecanismele de coping măsurate prin chestionarul WCC, doar pentru copingul confruntativ și pentru reevaluarea pozitivă. Deci ipoteza este confirmată doar parțial.

Mecanismele de coping au un rol decisiv în adaptarea deținutului la rutina și viața privată de libertate. Aflat într-un mediu care îi limitează activitatea fizică, dar și activitățile guvernate de procesele volitive ale acestuia, deținutul se vede în fața unei evaluări a situației, care îi creează o anumită stare de distres emoțional. Aflat în acest impas, prin intermediul proceselor cognitive, el evalueză la un nivel primar contextul situațional. Apoi, conform teoriei lui Folkman prin modelul de evaluare cognitivă , prin intermediul evalării secundare, acesta își inventariază mecanismele de coping, care pot fi confruntative (să se focalizeze exclusiv pe rezolvarea problemei, situației) sau evitative (deținutul se centrează mai mult pe ceea ce simte, pe emoție vizavi de situația stresantă).

Studiile demonstrează ca prima categorie este cea mai eficientă pentru a se realiza adaptarea pe o perioadă de timp cât mai lungă. Toată energia cognitivă și procesele individului sunt canalizate spre găsirea unei strategii de acceptare cât mai rapidă a realității. Deși este o situație foarte stresantă pentru un om, el trebuie să depună un efort conștient pentru a-și scădea anxietatea, sau disconfortul generat de detenție.

Oricine este privat de libertatea de a acționa, de a nu putea face ceea ce își dorește, trăiește o stare de disonanță emoțională. Tendința este de a pierde autocontrolul emoțional. Cei vulnerabili vor adopta strategii de coping focalizat pe emoție.

De aceea și în studiul nostru în categoriile infracționale, subiecții adoptă într-o masură nesemnificativă autocontrolul emoțional, căutarea suportului emoțional, acceptarea responsabilității, evitarea acceptării realității, ca și adaptare la detenție.

Am presupus că mediu de detenție induce un specific al mecanismelor de coping, datorită specificității situaționale. Așa cum s-a putut conchide din analizarea și interpretarea rezultatelor, acest lucru s-a confirmat doar pentru anumite mecanisme, mai precis pentru două: copingul confruntativ și pentru reevaluarea pozitivă.

Așadar cei care sunt condamnați pentru furt și înșelăciune, control și viol au înregistrat diferențe semnificative în alegerea copingului confruntativ, atunci când se confruntă cu un stresor. Totuși lotul de control îl adoptă în mai mare măsură dcât deținuții, fapt ce denotă nivelul mai ridicat de înțelegere a conflictului, un nivel mai ridicat de autoeficacitate. Ei sunt convinși că pot face față situației, numai dacă își evaluează corect potențialul și înfruntă direct problema. Au un nivel ridicat de autocontrol, înlăturând emoțiile negative care i-ar putea împiedica să stăpânească situația.

În studiul său cu deținuți Tia (2003) susține același lucru despre autoeficacitate. El constată faptul că fără autoeficacitate, ei nu vor fi capabili să genereze opțiuni de rezolvare a conflictului, nu vor dispune de idei, nu vor fi sensibili din punct de vedere emoțional, nu vor dispune de motivații. Prin urmare nu vor adopta un comportament adaptativ la mediul de detenție. Nu vor aborda o strategie de coping focalizată pe problemă, ci vor recurge la tot felul de comportamente subtitut.

Așadar deținuții se vor focaliza mai mult pe inabilitatea lor de a tolera regimul strict din Penitenciar, deoarece anticipă, în plan mental, eșecul, ceea ce va declanșa o avalanșă de emoții negative care influențează cognițiile iraționale, autoeficacitatea, stima de sine, și până la urmă întreaga personalitate.

În ceea ce privește reevaluarea pozitivă ea este indusă ca și mecanism de coping de mediul de detenție pentru subiecții din categoria furt calificat, înșelăciune, viol, și lotul de control. Este un mecanism de coping care este cel mai des folosit în studiul nostru de către deținuții condamnați pentru furt calificat. Fiind un delict minor, caută tot felulde justificări pentru a-și motiva faptele, autoconferindu-și o lumină favorabilă a propriei persoane.

„Reevaluarea pozitivă este considerată o formă de coping asociată cu satisfacerea sau nesatisfacerea calității rezultatului reevaluării cognitive a stimului. Această formă poate fi socotită fie o cauză, fie un efect al rezultatului.” (Folkman & Lazarus, 1986, p.1001)

Tot cei doi autori susțin că formele de coping focalizate pe problemă și reevaluarea pozitivă au o corelație pozitivă foarte puternică. Această îmbinare dintre celedouă forme, care apare în studiul lor, sugerează faptul că reevaluarea pozitivă poate facilita formele de coping focalizate pe problemă, ori o anumită caracteristică/ trăsătură a stimului amenințător îi determină să utilizeze o formă de coping focalizată pe problemă, ceea ce implică automat și o reevaluare pozitivă.

5.2. DESIGNUL EXPERIMENTAL NUMĂRUL 2

5.2.1Analiza cantitativă a datelor

Hs2 – gradul de ispășire al pedepsei determină diferențe în adoptarea unor mecanisme de coping la deținuții condamnați pentru diferite infracțiuni.

Pentru verificarea acestei ipoteze, am eliminat grupul de control prezent în primul design experimental, deoarece în cazul lor nu se poate vorbi despre infracționalitate.

Tabel nr.13- Tabel descriptiv cu media și abaterea standard

Tabel nr.14- Tabel descriptiv cu media și abaterea standard

Tabel nr.15- Tabel descriptiv cu media și abaterea standard

Tabel nr.16- Tabel descriptiv cu media și abaterea standard

Tabel nr.17- Tabel descriptiv cu media și abaterea standard

Tabel nr.18- Tabel descriptiv cu media și abaterea standard

Tabel nr.19- Tabel descriptiv cu media și abaterea standard

Tabel nr.20- Tabel descriptiv cu media și abaterea standard

Constatându-se aceste rezultate, s-a trecut la prelucrarea datelor cu ajutorul metodei statistice Anova Unifactorial, pentru a se cerceta dacă există diferențe semnificative între mecanismele de coping și deținuții din aceeași categorie infracțională, dar cu o durată diferită a ispășirii pedepsei.

Tabel nr.21 – Tabel cu rezultatele obținute în urma aplicării metodei Anova Unifactorial

Din tabelul de mai sus se poate conchide că doar două dintre strategiile de coping au un prag semnificativ statistic. Acest lucru denotă că acceptăm ipoteza specifică și o respingem pe cea nulă.

Aceste stategii sunt:

copingul confruntativ care are o valoare de 7,13, căreia îi corespunde pragul de 0,00, foarte puternic semnificativ. Acest lucru denotă că acceptăm ipoteza specifică și o respingem pe cea nulă.

reevaluarea pozitivă care are o valoare de 3,82, căreia îi corespunde un prag semnificativ statistic de 0,04.

Am efectuat din nou testul de omogenitate, respectând aceleași criterii ca și la prima ipoteză.

Astfel am obținut următoarele date reprezentate în tabelul de mai jos.

Tabel nr.22 – Tabel cu omogenitatea dispersiei datelor

Nici acest test nu este suficient de puternic, deoarece rezultatele sunt nesemnificative statistic, se va recurge la testele post-hoc.

Tabel nr.23 – Tabel cu rezultatele în urma aplicării testelor post-hoc

Figura nr.10 – Distribuția copingului confruntativ pe categorii de infracționalitate, în funcție de gradul ispășirii pedepsei

Conform acestei reprezentări grafice, deținuții condamnați pentru furt calificat folosesc o strategie de coping confruntativ, atunci când își petrec primele zile în Penitenciar. Acest mecanism tinde să scadă, când aceștia sunt la mijlocul executării sentinței, ca mai apoi să această strategie să cunoască iar o evoluție ascendentă.

Aceste afirmații sunt întărite și de rezultatele studiului, în urma aplicării testelor post-hoc. Astfel, deținuții din această categorie infracțională, care se află la începutul executării pedepsei, au o valoare de 5, 25 cu un prag semnificativ statistic de 0,04, față de cei care se află la mijlocul pedepsei.

Cei care sunt condamnați pentru viol înregistrează o evoluție aproape liniară în ceea ce privește copingul confruntativ.

Cei care au înșelat adoptă această strategie într-un sens ușor descendent de la începutul sosirii în Penitenciar, și până se pregătesc pentru înfățișarea în fața Comisiei pentru Eliberare Condiționată.

Spre deosebire de ceilalți deținuți, cei condamnați pentru tâlhărie apelează la această strategie activă de coping, pentru a face față mai bine stresului, la mijlocul executării pedepsei.

Figura nr.11 – Distribuția distanțării pe categorii de infracționalitate, în funcție de gradul ispășirii pedepsei

Această reprezentare grafică ne indică faptul că deținuții condamnați pentru furt și viol, înregistrează asemenări în ceea ce privește distanțarea, ca mecanism de coping în Penitenciar. Adică ei folosesc această strategie mai intens, la mijlocul executării pedepsei și nu la începutul sau sfârșitul ei.

Subiecții din categoria furt și înșelăciune adoptă această manieră de a supraviețui în închisoare, mai intens la sosire, ca la mijloc să înregistreze o scădere (cei din categoria înșelăciune o folosesc cel mai puțin la mijlocul ispășirii pedepsei), iar către sfârșitul pedepsei au o ușoară tendință ascendentă pentru această strategie; cei din categoria furt folosesc distanțarea cu preponderența cea mai ridicată către sfârșitul executării pedepsei și probabilitatea eliberării.

Figura nr.12 – Distribuția autocontrolului pe categorii de infracționalitate, în funcție de gradul ispășirii pedepsei

La începutul executării pedepsei, toti deținuții dispun de un autocontrol emoțional ridicat, cel mai ridicat nivel îl indică cei din categoria viol, iar cel scăzut cei din categoria înșelăciune.

La mijlocul pedepsei autocontrolul scade la deținuți, cu excepția celor condamnati pentru furt, care își dezvoltă această deprindere. Cel mai scăzut nivel de autocontrol îl indică cei din categoria furtului calificat.

Când deținuții se apropie de sfârșitul pedepsei executate, cei din lotul de viol dispun de cel mai ridicat nivel de autocntrol, urmați de cei din categoria furt, înșelăciune, tâlhărie.

Figura nr.13 – Distribuția căutării suportului social pe categorii de infracționalitate, în funcție de gradul ispășirii pedepsei

Cei ajunși în închisoarepentru că au înșelat caută cel mai mult suportul social, din toate categoriile infracționale. Cel mai puțin îl caută violatorii.

La mijlocul executării pedepsei, toate categoriile infracționale dovedesc un interes scăzut pentru această strategie, nivelul inferior fiind ocupat de violatori.

Spre sfârșitul executării pedepsei preferința pentru această strategie se împarte în două tendințe: una ascendentă reprezentată de lotul de furt și lotul de viol, iar o altă tendință descendentă reprezentata de deținuții condamnați pentru înșelăciune și tâlhărie.

Figura nr.14 – Distribuția acceptării responsabilității pe categorii de infracționalitate, în funcție de gradul ispășirii pedepsei

În ceea ce privește acceptarea responsabilității, atunci când sosec în Penitenciar, deținuții condamnați pentru înșelăciune o folosesc la cel mai înalt nivel, iar cei pentru viol își asumă responsabilitatea cel mai puțin pentru faptele lor.

Spre mijlocul perioadei de detenție, se observă o tendință de scădere în folosirea acestei strategii, de către cei din lotul înșelăciune și cei din lotul furt. Se observă o creștere a acceptării responsabilității la cei care iși execută pedeapsa pentru viol și tâlhărie.

Dacă la mijlocul pedepsei cei din lotul de tâlhari folosesc această strategie la cele mai înalte cote, spre sfărșitul detenției și-o asumă cel mai puțin. Cei din categoria furt își asumă responsabilitatea pentru fapte, la cel mai înalt nivel dintre toți subiecții.

Figura nr.15 – Distribuția evitării pe categorii de infracționalitate, în funcție de gradul ispășirii pedepsei

Cei care își ispășesc sentința pentru furt, adoptă evitarea situațiilor stresante pentru el la începutul sosirii în închisoare. Se observă apoi, o scădere pentru această strategie, în cadrul aceluiași lot de subiecți, la mijlocul sentinței, iar cel mai puțin folosesc evitarea la sfârșitul pedepsei.

Contrar lotului anterior, subiecții condamnați pentru înșelăciune relevă preferința pentru evitare la sfârșitul detenției, iar la mijlocul său o folosesc mai puțin ca în primele zile.

Cei din al treilea lot, viol, folosesc ca și mecanism de coping, evitarea, cel mai mult în perioada de sfârșit a detenției, iar la începutul ei o foloseau cel mai puțin. Ei înregistrează o preferință ascendentă pentru această strategie.

Ultimul lot de deținuți folosesc evitarea într-o măsură cvasisimilară la începutul și spre sfârșitul perioadei de pedeapsă, iar la mijlocul său înregistrează un nivel scăzut pentru această strategie.

Figura nr.16 – Distribuția rezolvării de probleme pe categorii de infracționalitate, în funcție de gradul ispășirii pedepsei

Strategia de rezolvare a problemelor este preferată la începutul executării sentinței, cel mai evident, de către lotul înșelăciune. Cel mai puțin o utilizează cei din categoria furt calificat.

La mijlocul executării pedepsei, rezolvarea de probleme ocupa un loc fruntaș în cazul subiecților condamnați pentru tâlhărie, iar cei care nu preferă să utilizeze această modalitate de rezolvare a unei situații stresante, sunt deținuții condamnați pentru viol.

Dacă la mijlocul sentinței, subiecții din lotul condamnat pentru tâlhărie utiliza cel mai mult această strategie, spre sfărșitul pedepsei o folosesc cel mai puțin. La sfârșitul pedepsei, cei din lotul furt o folosesc cel mai mult.

Figura nr.17 – Distribuția reevaluării pozitive pe categorii de infracționalitate, în funcție de gradul ispășirii pedepsei

Reevaluarea pozitivă este o strategie care este folosită foarte des la începutul sosirii în Penitenciar de către subiecții dincategoria de furt. Cel mai puțin este adoptată de către cei din categoria infracțională de viol.

La mijlocul pedepsei, cel mai mult folosesc reevaluarea pozitivă cei din categoria infracțională a tâlhăriei, iar cel mai puțin o utilizează pentru a suporta mai bine mediul de detenție, cei din categoria viol.

La sfârșitul perioadei de detenție cei care utilizează această strategie cel mai mult din categoriile infracționale, sunt cei din lotul furt, dar și ei înregistrează o scădere față de perioada de început. În această fază, reevaluarea pozitivă este folosită cel mai puținde către cei condamnați pentru tâlhărie.

5.2.2. Analiza calitativă a datelor

În urma prelucrării datelor, a analizării rezulatatelor, putem afirma că ipoteza noastră nu este valabilă decât pentru copingul confruntativ.

Așadar, gradul de ispășire al pedepsei determină diferențe în adoptarea copingului confruntativ, la deținuții condamnați pentru diferite infracțiuni, pentru a putea face fată mai bine situațiilor generate de carceră.

Această strategie de coping este considerată de literatura de specialitate ca fiind un mecanism activ de coping, care determină o adaptare eficientă, rapidă la situația pe care individul o consideră amenințătoare pentru el.

În interiorul Penitenciarului se creează diverse activități comune, sau se pot desfășura activități individuale, preferate, care să-l ajute pe individ să suporte mai bine detenția.

Cei care au dovedit folosirea copingului focalizat pe problemă și nu pe emoții, vor avea o robustețe mai solidă dcât cealaltă categorie de deținuți, care nu fac găsesc soluționare pentru amenințare decât pe termen scurt.

Copingul confruntativ este folosit la începutul ispășirii pedepsei de către deținuții condamnați pentru furt calificat, iar spre mijlocul pedepsei de către cei care au tâlhărit alte persoane. Această diferență de opțiune se poate justifica și prin natura faptei comise- furtul este considerată o infracțiune ușoară, iar tâlhăria o infracțiune gravă, deoarece implică atacul fizic al victimei- dar și prin nivelul intelectual mai ridicat al celor din a doua categorie infracțională. Cei din prima categorie, având de ispășit o pedeapsă mai ușoară vor recurge la activități menite să le distragă atenția în detenție: munca în afara sau în interiorul închisorii, participarea la slujbele religioase, participarea la cursuri, etc. Astfel atenția îi va distrasă, prin noile experiente va fi mai motivat să uite pentru ce anume se afla acolo, iar atunci când se simt amenințați găsesc căi asertive pentru soluționarea conflictelor cu ceilalți colegi. Cei din categoria tâlhărie adoptă această strategie doar la mijlocul sau spre sfârșitul perioadei de detenție. Aceștia preferă să adopte această strategie focalizată pe problemă, abia după ce s-a obișnuit cu ceea ce înseamnă carceră. În această perioadă învață să-și controleze emoțiile, iar atunci când percep un stimul amenințător depune eforturi cognitive spre găsirea unor soluții de rezolvare. Tot în perioada de mijloc deținuții din această categorie dispun de autocontrol emoțional ridicat, învață să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor, preferă rezolvarea de probleme. Acum au un control cognitiv și emoțional care le permite chiar să fie lideri de grup, sau, să-și câștige respectul colegilor de celulă. Situația zilnică din penitenciar nu o mai percep ca fiind o amenințare pentru ei., deoarece își canalizează energiile spre rezultatul activităților desfășurate. Putem vorbi, în cazul lor și despre un locus of control intern.

Rezultatele studiului nostru corespund cu cele ale lui Tia (2003). Acești deținuți care adoptă o astfel de strategie focalizată pe problemă, au convingerea că lucrurile se vor îndrepta spre mai bine, dispun de o percepție acurată a propriilor abilități de a se raporta le mediul extern.

Ceilalți deținuți care adoptă strategiile de coping centrate pe emoții (distanțarea, evitarea) nu se adaptează la detenție. În cazul or se poate vorbi despe o dizarmonie între cognițiile despre lume și despre sine, adică despre congruența cognitivă (Băban, apud Tia, 2003). Cei care sunt certați cu Justiția nu se pot împăca cu gândul că trebuie să plătească pentru faptele sale, de aceea nu vor dispune niciodată de un autocontrol emoțional, care să le permită evaluarea situației stresante în vederea găsirii unor strategii eficiente de rezolvare.

5.3. Dificultăți întâmpinate

Rezultatele cercetării noastre ar putea fi distorsionate de o serie de factori, care nu au putut fi ținuți sub control. Aceștia sunt:

Distribuția inegală a sexelor în lotul de deținuți (predomină bărbații în cercetarea noastră);

Anumiți factori de natură somatică/ fizică (anumite boli, malformații, modificări bruște/ necontrolabile ale stării de bine a deținutului);

Predispoziția spre dezvoltarea unei tulburări/ boli psihice (izolarea socială, refuzul hranei, ruminarea excesivă a unui gând, sau a unei idei, delir de grandoare, labilitate emoțională etc);

Evenimente care apar spontan în mediul penitenciarului (conflicte, altercații cu alți deținuți, interzicerea practicării unei activități preferate, intimidarea deținutului de alți cloegi) sau în viața persoanelor importante pentru deținut (decesul unei rude, suferința unei persoane dragi, interzicerea vizitelor familiale, restricționarea apelurilor telefonice);

Anumite cogniții iraționale (scheme negative despre viață, lume, vinovăție, furie, rușine);

Consilierea cu beneficierea de ședințe terpeutice cu psihologul penitenciarului (anumite practici terapeutice pot influența starea de moment a deținutului: tehnici de relaxare, tehnici de imagerie dirijată etc);

Condițiile zilnice ale celulei de detenție (supraaglomerarea camerei, lipsa spațiului intim, lipsa igienei);

Tipul de temperament (colericii sau flegmaticii se vor adapta mai greu la detenție);

Familiaritatea individului cu mediul de detenție (recidiva le va facilita adaptarea la mediu).

Capitolul VI. INTERPRETAREA REZULTATELOR. CONCLUZII

Copingul ca mecanism deajustare și de adaptare a fost studiat de autori din străinatate (Richard Lazarus, Susan Folkman, John B. Cope, Carolyn M. Aldwin, Lorena Yancura, P.P. Shnurr, B. L. Green) cât și din țară (Mircea Miclea, Adriana Băban, Dan David).

Ca orice ființă, omul are nevoie de libertate pentru a face ceea ce crede că este bine, pentru a nu se simți încătușat. Evaluarea sau interpretarea unei situații stresante pentru el, este decisivă, deoarece ea determină răspunsul său la stimulii externi.

Atunci când o persoană intră în penitenciar întâmpină o mulțime de probleme, și cu cât va înfrunta mai repede situația (coping focalizat pe problemă- activ), cu atât sentimentul de străin, de disconfort va dispărea. Va relaționa cu alți colegi, prin învățarea prin observație își va însuși comportamentele celorlalți, argou, va simula indiferență față de lucruri ce înainte nu îl lăsau indiferent.

Cu cât deținutul va fi mai vulnerabil cognitiv, sau emoțional, cu atât are șanse mai mari să dezvolte tulburări emoționale sau afective. Omul are tendința de a distorsiona informațiile care-i parvin în urma contactului cu mediul extern. „ Tendința de a distorsiona informația în mod repetat, într-o direcție dezadaptativă este unul din factorii care decelerează indivizii care dispun de sănătate psihică de cei tulburați psihic.” (Marian, 2004).

Deținutul trebuie să dispună de resurse cognitive și energetice care să constituie potențiale arme de luptă împotriva situației stresante. Pe fondul factorilor ambientali (mediul de detenție) el își evaluează resursele de care dispune pentru a-și alege o situație de coping pentru a se adapta mai bine regimului (închis între patru pereți pe o perioadă mai lungă sau nedeterminată de timp).

Prima ipoteză a studiului a condus la diferențe semnificative între lotul de detenție și cel de control, doar în alegerea unui anumit tip de mecansim și anume: copingul confrunativ, reevaluarea pozitivă.

Așadar cei care sunt condamnați pentru furt și înșelăciune, control și viol au înregistrat diferențe semnificative în alegerea copingului confruntativ, atunci când se confruntă cu un stresor. Totuși lotul de control îl adoptă în mai mare măsură dcât deținuții, fapt ce denotă nivelul mai ridicat de înțelegere a conflictului, un nivel mai ridicat de autoeficacitate. Ei sunt convinși că pot face față situației, numai dacă își evaluează corect potențialul și înfruntă direct problema. Au un nivel ridicat de autocontrol, înlăturând emoțiile negative care i-ar putea împiedica să stăpânească situația. Deținuții din cele trei categorii de infracțiuni, dar și cel de control beneficiază de abilitatea de a evalua o informație, își întocmește un plan de rezolvare a situației, apelează la ajutor din parttea altor persoane dacă este cazul. Datorită adoptării acestui stil de coping, sentimentul de disconfort va dispărea, va realționa mai ușor cu alți deținuți,datorită învățării prin observație își va însuși comportamentele specifice penitenciarului, va simula, sau va fi indifent la lucruri care înainte îl sensibilizau. Pentru ei nu va exista decât prezentul, dar se vor focaliza și asupra viitorului. Ei se vor resemna mai ușor datorită acestor forme de coping, deoarece vor benefica de ajutorul social al grupului de apartenență.

Diferența între loturile experimentale se pot datora și optimismului sau pesimismului, ca și răspuns al mecanismului de coping. Cele două noțiuni determină o variabilitate a răspunsului psihologic la situațiile percepute stresante. Conform acestor tendințe ale individului răspunsul va căpăta dimensiuni solide la o gamă variată de stimuli. Optimismul, s-a dovedit științific a avea o puternică corelație pozitivă cu strategiile de coping focalizate pe problemă și cu tendința de accepta realitatea (Carver, 1989, apud David, 2006). Optimsmul s-a dovedit a fi în corelație negativă cu negarea, cu detașarea eu-lui de problemă. (Scheier, 1986, apud David, 2006). Pesimismul este asociat cu negarea, folosirea alcoolului sau a altor substanțe (medicamente, tutun) care determină un răspuns mai puțin conștient al copingului. (Billingsley, 1993, apud David, 2006). Astfel se poate afirma faptul că persoanele optimiste tind să utilizeze strategii de coping centrate pe problemă, iar cele pesimiste strategii de coping pasiv, centrate pe emoții. Copingul este văzut, astfel, ca fiind un „ mediator între optimism -pesimism și nivelul stresului resimțit în situații stresante” (David, 2006, p.204).

În ceea ce privește ipoteza a doua a studiului s-a confirmat doar în ceea ce privește copingul confruntativ. Copingul confruntativ este folosit la începutul ispășirii pedepsei de către deținuții condamnați pentru furt calificat, iar spre mijlocul pedepsei de către cei care au tâlhărit alte persoane. Cei din categoria tâlhărie adoptă această strategie doar la mijlocul sau spre sfârșitul perioadei de detenție. Aceștia preferă să adopte această strategie focalizată pe problemă, abia după ce s-a obișnuit cu ceea ce înseamnă carceră. În această perioadă învață să-și controleze emoțiile, iar atunci când percep un stimul amenințător depune eforturi cognitive spre găsirea unor soluții de rezolvare. Tot în perioada de mijloc deținuții din această categorie dispun de autocontrol emoțional ridicat, învață să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor, preferă rezolvarea de probleme.

Rezultatele de mai sus nu au confirmat în totalitate ipotezele studiului, dar sprijină ideea acordării unui vădit sprijin din partea psihologului, specialistului pentru a facilita integrarea cât mai rapidă, mai eficientă în mediul penitenciarului, dar și introducerea unor programe pentru facilitarea reintegrării sociale, în condițiile eliberării.

Aceste rezultate se datorează exclusiv condițiilor de testare, dar nu se poate trage o concluzie definitivă asupra mecanismelor de coping care sunt induse de specificul mediului de detenție sau de faptul că gradul de ispășire al pedepsei determină diferențe în adoptarea unor mecanisme de coping la deținuții condamnați pentru diferite infracțiuni.

BIBLIOGRAFIE

Banciu, P.D., Rădulescu, M.S., Voicu, M. (1985), Introducere în Sociologia Devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Biberi, (1971), Viața și Moartea în Evoluția Universului, Editura Enciclopedică, București

Buș, I. (1997), Psihologie Judiciară, Presa Universitară Clujeană

David, D., Montgomery, G. H., Bovbjerg, D.H. (2006), Relations between coping responses and optimis-pessimism in predincting anticipatory psychological distress in surgical breast cancer patients, Personality and Individual Diferences, 40, 203-213

Deshaies, G. (1977), Psychologie du Suicide, Editura P.U.F., Paris

Florian, Gh. (1996), Psihologie Penitenciară, Editura Oscar Print, București

Folkman, Susan, Lazarus, R.(1986), Dynamics of Stressful Encounter: Cognitive Appraisal, Coping and Encounter Outcomes, Journal of Personality and Social Psychology, 50, 5, 992-1003

Lazarus, R., Folkman, Susan. (1984), Stress, Appraisail and Coping, Editura Springer Publishing Company, New-York

Marian, M. (2004), Psihoterapii, Editura Univerității ,

Mitrofan, N. (2000), Psihologie Judiciară, Casa de Editură și presă “Șansa”, București

Sliwowski, G. (1984), Sociologia Timpului și Pedeapsa Privată de Libertate, Paris

Ribot, Th. (1988), Logica Sentimentelor, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Stănoiu, Rodica (1981), Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei Române, București

Șchiopu, V., Verza, E. (1981), Psihologia Vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Tia, (2003), Analele Universității din , IV, Ed. Univerității din

Yablonski, L. (1990), Criminology.Crime and Criminality, Harper Collins Publishers, New-York

Anexa nr.1 MODALITĂȚI DE COPING

Vă rugăm să citiți cu atenție următoarele propoziții. Indicați prin încercuire, măsura în care vi se potrivește cel mai bine varianta de răspuns, în situațiile descrise alături.

Anexa nr.2 MODALITĂȚI DE COPING

Vă rugăm să citiți cu atenție următoarele propoziții. Indicați prin încercuire, măsura în care vi se potrivește cel mai bine varianta de răspuns (ce gândesc, ce simt, ce fac) pentru a putea face față situațiilor zilnice de aici.

BIBLIOGRAFIE

Banciu, P.D., Rădulescu, M.S., Voicu, M. (1985), Introducere în Sociologia Devianței, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Biberi, (1971), Viața și Moartea în Evoluția Universului, Editura Enciclopedică, București

Buș, I. (1997), Psihologie Judiciară, Presa Universitară Clujeană

David, D., Montgomery, G. H., Bovbjerg, D.H. (2006), Relations between coping responses and optimis-pessimism in predincting anticipatory psychological distress in surgical breast cancer patients, Personality and Individual Diferences, 40, 203-213

Deshaies, G. (1977), Psychologie du Suicide, Editura P.U.F., Paris

Florian, Gh. (1996), Psihologie Penitenciară, Editura Oscar Print, București

Folkman, Susan, Lazarus, R.(1986), Dynamics of Stressful Encounter: Cognitive Appraisal, Coping and Encounter Outcomes, Journal of Personality and Social Psychology, 50, 5, 992-1003

Lazarus, R., Folkman, Susan. (1984), Stress, Appraisail and Coping, Editura Springer Publishing Company, New-York

Marian, M. (2004), Psihoterapii, Editura Univerității ,

Mitrofan, N. (2000), Psihologie Judiciară, Casa de Editură și presă “Șansa”, București

Sliwowski, G. (1984), Sociologia Timpului și Pedeapsa Privată de Libertate, Paris

Ribot, Th. (1988), Logica Sentimentelor, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Stănoiu, Rodica (1981), Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei Române, București

Șchiopu, V., Verza, E. (1981), Psihologia Vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Tia, (2003), Analele Universității din , IV, Ed. Univerității din

Yablonski, L. (1990), Criminology.Crime and Criminality, Harper Collins Publishers, New-York

Anexa nr.1 MODALITĂȚI DE COPING

Vă rugăm să citiți cu atenție următoarele propoziții. Indicați prin încercuire, măsura în care vi se potrivește cel mai bine varianta de răspuns, în situațiile descrise alături.

Anexa nr.2 MODALITĂȚI DE COPING

Vă rugăm să citiți cu atenție următoarele propoziții. Indicați prin încercuire, măsura în care vi se potrivește cel mai bine varianta de răspuns (ce gândesc, ce simt, ce fac) pentru a putea face față situațiilor zilnice de aici.