Eficienta Politicii Monetare Bazata pe Regimul de Tintire a Inflatiei

Cuprins

Declarația pe propria răspundere

Introducere

Capitolul I. ABORDĂRI TEORETICE CU PRIVIRE LA INFLAȚIE

1.1. Conceptul de inflație

1.2. Formele și cauzele declanșării inflației

1.3. Consecințele economice și sociale ale inflației

Capitolul II. INFLAȚIA-FENOMEN MONETAR ÎN ECONOMIA REPUBLICII MOLDOVA

2.1. Metode de măsurare și apreciere a intensității inflației

2.2. Analiza evoluției inflației în Republica Moldova în perioada 1991-2014

2.3. Situația actuală a inflației în Republica Moldova

Capitolul III. POLITICI ANTIINFLAȚIONISTE: PRACTICA INTERNAȚIONALĂ ȘI A REPUBLICII MOLDOVA

3.1. Politici antiinflaționiste

3.2. Politica monetară a băncilor centrale. Practica internatională și a Republicii Moldova

3.3. Eficiența politicii monetare bazată pe regimul de țintire a inflației

Concluzii

Blibliografie

Anexe …………………………………………………………………………………………..

Introducere

Actualitatea temei. Odata cu apariția banilor în economia de piață, inflația și-a făcut prezența în toate etapele de dezvoltare a societății, atingîndu-și apogeul în secolul XX odata cu renuntarea la etalonul-aur aflat la baza sistemelor economice naționale și mondiale, în condiții de criză manifestată în toate domeniile de activitate.

Inflația, fiind un dezechilibru total apărut între cerere și oferta de monedă, avînd diverse grade și forme de manifestare, duce la creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale. O mică greșeală făcută de autoritățile publice, și regină în țară devine inflația, care duce la îmbolnăvirea economiei și crearea unui dezechilibru economic major.

J. M. Keynes afirma: ʺ Nu există un mod mai subtil și mai sigur de răsturnare a bazei existente a societății decît dereglarea monedeiʺ.

Ca urmare este foarte important să cunoaștem conținutul economic al procesului inflaționist, a formelor de manifestare și a cauzelor de declanșare a inflației, a indicatorilor de măsurare a inflației, a măsurilor antiinflaționiste și importanța acestora în contracararea acestui proces dezechilibrant.

Din aceste considerente, subiectul abordat în această lucrare este actual și se încadrează perfect în realitatea economică din zilele noastre, cînd procesul inflaționist este resimțit practic de toate țările, fiind o preocupare majoră a teoriei și practicii economice din întreaga lume.

Prezenta cercetare își propune să analizeze particularitățile și conținutul teoretic al procesului inflaționist, pentru o mai bună înțelegere și evaluare a fenomenului în economia Republicii Moldova, precum și contribuția Băncii Naționale a Moldovei privind măsurile întreprinse pentru asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

În procesul efectuării cercetărilor și elaborării acestei lucrări ne-am propus urmatoarele obiective:

generalizarea cocepțiilor teoretice cu privire la inflație, formele de manifestare , cauzele și efectele acestui fenomen;

precizarea principalilor indicatori de măsurare și apreciere a intensității inflației, precum și metodele de calcul ale acestora;

analiza fenomenului inflaționist în Republica Moldova;

aprecierea necesității de asigurare și menținere a stabilității prețurilor;

identificarea măsurilor antiinflaționiste practicate de politica monetară a Băncii Naționale a Moldovei;

aprecierea eficienței politicii monetare a Republicii Moldova;

Formularea concluziilor și argumentarea necesității de promovare a unei politici monetare orientate spre țintirea inflației în țările în curs de dezvoltare.

Pornind de la obiectivele stabilite, teza este concepută cu urmatoarea structură: introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie și anexe.

Capitolul I ʺAbordări teoretice cu privire la inflațieʺ prezintă o analiză a conceptului, originii și naturii inflației, precum și analiza abordării inflației pe parcursul istoriei de către curentele de găîndire economică. La fel, în acest capitol sunt prezentate formele și cauzele declanșării fenomenului inflaționist, si consecintele economice si sociale ale inflatiei.

Capitolul II ʺInflația-fenomen monetar în economia Republicii Moldovaʺ include analiza indicatorilor de masurare si apreciere a intensitatii inflatiei punind accentul pe avantajele si dezavantajele utilizarii acestor indicatori. De asemenea are loc o prezentare desfasurata a semnificatiei si metodei de calcul a indicelui preturilor de consum, indicele inflatiei de baza, indicele preturilor productiei industriale si a deflatorului PIB. O atentie deosebita este acordata analizei evolutiei inflatiei in Republica Moldova, de la obtinerea independentei si pina in prezent, indentificind totidata cauzele fenomenelor inflationiste si dezinflationiste.

Capitolul III ʺDirecții strategice privind inflațiaʺ prezinta analiza politicilor antiinflationiste, punind aceentul pe politica monetara. La fel, sunt analizate strategiile de politica monetara utilizate de bancile centrale pentru stabilizarea inflatiei, si anume, tintirea agregatelor monetare, tintirea cursului valutar si tintirea directa a inflatiei. In acest capitol se analizeaza si politica Bancii Nationale a Moldovei, precum si strategiile aplicate de aceasta. De asemenea sunt prezentate deciziile de politica monetara ale Bancii Nationala a moldovei pe parcursul anului 2014. In concluzie este evaluata eficienta politicii monetare bazata pe regimul de tintire directa a inflatiei.

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Capitolul I. ABORDĂRI TEORETICE CU PRIVIRE LA INFLAȚIE

Conceptul de inflație

Fenomenul de inflație a apărut înca demult în viața oamenilor manifestîndu-se sub variate forme, afectînd astfel în diferite proporții mersul vieții economice, sociale și politice fiind caracterizat prin creșterea relativ puternică și cumulativă a prețurilor și reducerea puterii de cumpărare a banilor.

Inflația este unul din cele mai controversate și mai complexe fenomene din economie care suscită numeroase definiții, interpretări și încercări de măsurare și contracarare a efectelor ei.

Definiția inflației oferită de către Dicționarul explicativ al limbii române este : ʺFenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie aflați în circulație ca urmare fie a emiterii unei mase bănești peste nevoile reale ale circulației, fie a reducerii volumului producției și circulației mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor ʺ.

Prin urmare, putem spune că inflația poate fi legată în mod direct de apariția banilor în relațiile de schimb pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății.

Accentuăm faptul că nu orice creștere a prețurilor reprezintă inflație. Prețurile pot crește fără ca media tuturor prețurilor să crească. Deci, numai creșterea dinamică, succesivă și continuă care condiționează creșterea nivelului general al prețurilor generează inflația.

Termenul inflație provine din latinescul ʺinflareʺ ceea ce înseamnă a umfla, a exagera.

Ca fenomen economic, se pare că inflația a apărut, pentru prima dată în jurul anilor 1300, în Franța, pe timpul lui Filip cel Frumos. Aflîndu-se în război cu Anglia, Franța avea un deficit de resuse financiare, și respectiv pentru a-și lărgi posibilitățile și atinge scopurile, Flilip cel Frumos a recurs la emisiune monetară. Folosindu-se de drepturile sale de suveran, el a dispus baterea monedei cu greutatea mai mică decît conținutul declarat. Ca rezultat suma de bani în circulație s-a multiplicat, fiind folosită aceeași cantitate de metal prețios necesar emisiunii. Emisiunea monetară nu a rămas fără de consecințe. Astfel, mărirea cantității de bani în circulație, prin deprecierea conținutului metalic al unității monetare, a fost urmată de o creștere generalizată a prețurilor. Acțiuni similare și-au mărit cu timpul frecvența, iar rezultatul lor a devenit obiect de studiu pentru mulți cercetători ai timpului.

Totuși putem depista fenomene inflaționiste și pîna la apariția monedei, așa numita pseudoinflație în economia de schimb atunci cînd toate schimburile se realizau sub forma bunuri contra bunuri. Această etapă este caracterizată prin două fenomene, și anume, blocarea mărfurilor care serveau ca unitate de schimb, ceea ce este echivalent cu scăderea puterii de cumpărare față de alte bunuri și nesatesfacerea cererii proprii pentru un anumit bun, ceea ce se echivalează cu lipsa banilor de azi.

Atunci cînd metalul sau metalele prețioase nu au mai putut ține ritmul cu valoarea nou creată în economie, s-a recurs la o soluție foarte contraversată și discutată la momentul aplicării ei, și anume, la tipărirea biletelor de banca, garantate de banca centrală de emisiune și de stat.

Scăpată de sub control, emisiunea biletelor de bancă a dus la una din cele mai mari dezastre economice ale omenirii, caracterizată prin deprecierea unității monetare, urmată de creșterea generalizată și necontrolată a prețurilor, fenomen cunoscut sub numele de inflație prin emisiune de bilete de bancă fiind o formă a inflației prin bani.

Diferența între inflația prin monedă și cea prin emisiune constă în faptul că în prima formă de manifestare, cantitatea de bani în economie corespunde existenței fizice a metalelor, dar asupra cărora s-a intervenit în ce privește cantitatea și calitatea acestora, în timp ce a doua formă rezultată din apelarea la hîrtia fără valoare prin punerea în circulație fără acoperire în bunuri și servicii a biletelor de bancă.

Inflația a devenit un fenomen de lungă durată dupa ce s-au răspîndit banii de hîrtie, adică dupa ce sa pierdut legătura dintre stocul de metal prețios și cel de bani. Începînd cu Revoluția franceză, practic de fiecare dată cînd guvernele aveau necesitatea să finanțeze cheltuielile excepționale, era pornită tiparnița de bani și odată cu ea și inflația, care a devenit unul din cele mai studiate fenomene din știința economică.

Pentru o întelegere mai amplă a fenomenului inflaționist, considerăm că este necesar de menționat principalele curente de gîndire economică în atenția cărora sa aflat fenomenul inflației și procesului inflaționist.

Școala economică clasică si liberalismul

Secolul al XIX-lea este marcat de afirmarea pe întregul continent European a liberalismului economic, iar ideologia sa ʺ laissez-faireʺ (filozofia pieții libere, cu o intervenție limitată a statului) este adoptată in intreaga lume și rămîne dominantă timp de un secol.

Teoria economică caracteristică acestei perioade era clasicismul. Principalii reprezentanți ai clasicismului sunt: Adam Smith (1723-1790), care este și părintele clasicismului, David Ricardo (1772-1823), Thomas Robert Malhus (1766-1835), John Stuart Mill (1806-1873), Jean Baptiste Say (1767-1832) ș.a. Conform acestei teorii, economia națională este alcătuită din trei piețe principale și anume, piața resurselor, piața bunurilor și serviciilor și piața banilor care ajung la echilibrul dintre cerere și ofertă prin intermediul prețurilor de echilibru. Clasicii considerau că orice ofertă de forță de muncă, de capital sau resuse naturale oferite la un preț de echilibru, va fi utilizat complet de agenții economici, echilibrul fiind valabil pe termen mediu și lung, iar pe termen scurt se efectuiază doar o ajustare la acest echilibru. Pe baza acestor idei, se formează teoria nonintervenționismului statal, justificată prin faptul că într-o lume perfectă, în care echilibrul este perpetuu la nivelul ocupării depline a forței de muncă și în care piețele au capacitatea de a se autoregla de sinestătător, nu este nevoie de intervenția statului. Respectiv cea mai bună politică dupa parerea lor era politica ʺ laissez-faireʺ. Majorarea sau diminuarea cererii agregate de către stat nu are sens și va avea numai efecte nedorite. Astfel dacă statul intervine în economie prin limitarea cererii, se va crea efectul de diminuare a prețurilor și respectiv, deflația, în caz contrar, un guvern care sporește cererea agregată nu face decît să sporească nivelul prețurilor, generînd inflația.

Această perioadă este caracterizată termen mediu și lung, iar pe termen scurt se efectuiază doar o ajustare la acest echilibru. Pe baza acestor idei, se formează teoria nonintervenționismului statal, justificată prin faptul că într-o lume perfectă, în care echilibrul este perpetuu la nivelul ocupării depline a forței de muncă și în care piețele au capacitatea de a se autoregla de sinestătător, nu este nevoie de intervenția statului. Respectiv cea mai bună politică dupa parerea lor era politica ʺ laissez-faireʺ. Majorarea sau diminuarea cererii agregate de către stat nu are sens și va avea numai efecte nedorite. Astfel dacă statul intervine în economie prin limitarea cererii, se va crea efectul de diminuare a prețurilor și respectiv, deflația, în caz contrar, un guvern care sporește cererea agregată nu face decît să sporească nivelul prețurilor, generînd inflația.

Această perioadă este caracterizată practic prin lipsa unei politici monetare.

Școala economică neoclasică

Reprezentanții școlii neoclasice (Robert Lucas, Robert Barro, Thomas Sargent etc.), au fost preocupați de analiza anticipărilor raționale a agenților economici, respingînd ipoteza așteptărilor adaptive în formarea prețurilor . Conform acestei teorii politicile anticipate a cererii agregate nu au efectul scontat, și sunt ineficiente atît pe termen lung cît și pe termem scurt în ceea ce privește nivelul producției și al șomajului.

Precursorii acestei școli erau de parerea că doar șocurile neanticipate asupra cererii agregate pot influența producția și șomajul pe o anumită perioadă de timp. Politicile macroeconomice communicate publicului larg se consideră a fi ineficiente, deoarece populația și agenții economici vor anticipa efectele lor și își vor modifica comportamentul. Un guvern care anunță intenția de a crește cererea pentru a obține diminuarea șomajului și sporirea producției, nu face decît anticiparea creșterii prețurilor de către agenții economici. Prin urmare dacă există pe viitor anticipații inflaționiste în sensul creșterii, comportamentul agenților economici poate determina creșterea ratei inflației.

Teoria keynesiană și interventionismul

Opera profesorului, economistului, cercetatorului și practicianului John Maynard Keynes a dat un nou suflu teoriei și practicii economice, iar lucrările sale ʺTratat despre monedăʺ (1930) și ʺTeoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobînzii și a banilorʺ (1936), a marcat începutul revoluției keynesiene în gîndirea economică.

J.M. Keynes se detașează de economiștii liberali clasici prin faptul că neagă existența legilor naturale sau obiective care guvernează economia modernă și contemporană, capabile să asigure realizarea spontană a echilibrului economic și implicit, respinge legea debușeelor a clasicului J.B. Say.

Precursorii școlii keynesiene ( Artur Okun, Walter Heller, Franco Modigliani ș.a.) propun ipoteza conform careia prețul producției nu se ajustează suficient de repede, respectiv și prețul factorilor de producție nu vor scădea destul de rapid pentru utilizarea completă a resurselor. Ca rezultat producția nu poate fi vîndută integral și va apărea un șomaj important.

Keynesienii consideră teoria economică liberală clasică și neoclasică drept un caz particular al teoriei economice generale, cu o valoare restrînsă și deci, acceptă teoria marginalistă numai în domeniul microanalizei. Ei resping ideologia de ʺ laissez-faireʺ, și sunt de parerea că intervenția statului în economie este absolut necesară. Intervenționalismul statului asupra cererii agregate trebuie să se manifeste prin politica monetară și fiscală expansionistă, iar ultilizarea completă a forței de muncă poate fi realizată fără inflație prin urmatoarele căi: diminuarea presiunii fiscale, încurajarea investițiilor prin diminuarea ratei dobînzii și majorarea ofertei de bani, sporirea consumului și majorarea cheltuielilor guvernamentale. După parerea lor, politicile restrictive adîncesc decalajul recensionist, și sporesc șomajul, iar prețurile revin la echilibru foarte dificil.

Analizînd teoria prețurilor a economistului suedez K. Wicksell, Keynes o reformulează și propune ecuația fundamentală a tratatului cu privire la monedă, substituind cererea și oferta de fonduri cu dezechilibrul dintre investiții și economii. Astfel, după părerea lui Keynes, anume dezechilibrul dintre investiții și economii și majorarea venitului global este cauza care declanșează creșterea prețurilor într-o economie de piață.

În gîndirea keynesistă, inflația este apreciată în legătură cu fluxurile macroeconomice reale. O dată ce folosirea mîinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare investițiile va declanșa o tendință de creștere nelimitată a prețurilor curente, oricare ar fi inclinația marginală spre consum, adică ne vom afla într-o situație de inflație autentică.

Referindu-se la expansiunea monetară, Keynes era de parere că o creștere a cantității de bani nu va modifica prețurile atîta timp cît există un anumit grad de șomaj; gradul de ocupare va crește exact proporțional cu modificarea cererii efective, determinată de creșterea cantității de bani în circulație. Pe de altă parte, de îndată ce sa realizat folosirea deplină a forței de muncă, salariile unitare și prețurile vor crește proporțional cu creșterea cererii efective. Ca urmare inflația apare după realizarea unui anumit nivel de folosire a factorilor de producție.

Pentru Keynes, creșterea prețurilor nu este echivalentă cu inflația. Pe baza acestei idei marginaliste s-a dezvoltat întreaga teorie a creșterii economice postbelice. Orice creștere a masei monetare în circulație determină creșterea prețurilor, dar nu orice creștere de prețuri este inflaționistă.Atingerea pragului inflaționist are loc atunci cînd suplinirea cererii efective nu mai determină creșterea producției și se manifestă exclusiv prin creșterea unității de cost.

Deci inflația prin cerere apare în momentul în care suplimentarea cantității de monedă din circulație nu mai poate stimula creșterea producției, iar efectul creșterii cererii efective va fi absorbit de creșterea prețurilor. În concluzie, putem spune că conform teoriei keynesiene, inflația apare numai dupa ce sa atins nivelul de folosire a factorilor de producție, cînd s-au epuizat toate posibilitățile de creștere.

Școala neokeynesistă

Reprezentanții școlii neokeynesiste ( Paul Samuelson, Wassily Leontief, William Phillips etc.) acceptau intervenția statului asupra cereii agregate prin politica monetară și fiscală expansionistă, dar se opun teoriei keynesiștilor, și demonstrează că statul nu poate asigura utilizarea completă a forței de muncă și trebuie să aleagă dintre două opțiuni : șomajul și inflația.

În anul 1958 A.W. Philips sesizează lumea economicului cu paralela existentă între tensiunea de pe piața muncii și stabilitatea prețurilor. Analizînd economia Marii Britanii pentru perioada 1861-1957, economistul corelează schimbările salariale cu nivelul șomajului, prin intermediul unui model econometric, descoperind astfel existența unei relații semnificative. Philips a constatat că șomajul era mai mic în anii cînd salariile nominale creșteau rapid și viceversa, cînd salariile nominale creșteau lent sau se reduceau – șomajul era mai mare. Acest fapt l-a determinat să lanseze ipoteza existenței unei relații inverse dintre ritmul de creștere a salariului nominal și ritmul de creștere a ratei șomajului. Argumentarea era următoarea: cînd se înregistrează un deficit de forță de muncă, în condiții de boom economic, cresc salariile și, respectiv, prețurile și invers, în cazul recesiunii economice ce înregistrează un surplus de forță de muncă, ce determină reducerea salariilor și, repectiv, a prețurilor.

Pe baza acestei relații, A. W. Philips a construit curba de ajustare, care îi poartă numele și care a obținut-o în urma transformărilor prin metoda celor mai mici pătrate.

Figura 1.1.1 Curba lui Philips pe termen scurt.

Sursa: Elaborata de către autor

După cum se poate observa, cu cît rata șomajului este mai mică, cu atît salariile cresc mai repede.Conform acestei demonstrări, A. Philips este de parerea că factorii de decizie economică sunt puși să aleagă dintre două opțiuni alternative. Acordînd prioritate nivelului redus a șomajului, ei se aleg cu un nivel ridicat a inflației și invers, stabilizarea inflației se va plăti cu o rată ridicată a șomajului. Prin urmare s-a ajuns la concluzia că la rata naturală a șomajului rata inflației este cea mai mică posibilă.

Școala postkeynesistă

În analizele sale, reprezentanții școlii postkeynesiste ( M. Bruno, J. Robinson etc.) s-au preocupat de identificarea căilor optimale de asigurare a creșterii economice, a stabilității prețurilor și de reducere a șomajului. În acest sens, postkeynesiștii au acordat o mare atenție influenței majorării prețurilor externe asupra prețurilor din economia națională. După parerea lor, creșterea prețurilor interne sunt influențate de creșterea prețurilor la materiile prime importate.

Astfel în cadrul studierii inflației ar trebui să se facă delimitare între prețurile produselor interne, prețurile produselor importate și indicele prețului de consum. Prin urmare, rezultă că în dependența de gradul de dezvoltare și de deschidere a țării către exterior, analiza evoluției IPC trebuie să reflecte în întregime creșterea prețurilor la bunurile importate.

Școala monetaristă și neoliberalismul

Odată cu lansarea teoriei lui Keynes, liberalismul tradițional a primit o puternică lovitură, curentul intervenționist, care-și avea izvoarele în noua teorie cîștigînd tot mai mult teren.

Din acest moment, pentru o lungă perioadă de timp, politica monetară va fi considerată un lucru depășit iar monedei nu se acordă prea multă importanță, prioritate avînd politica bugetară și cheltuielile publice.

Începînd cu anii '50, în special a doua jumatate, liberalismul cunoaște  o adevărată revitalizare teoretică, un moment semnificativ l-a constituit publicarea, în această perioadă, sub îngrijirea profesorului Milton Friedman, a unui volum de "Studii de teorie calitativă a banilor", care va marca începutul afirmării unei noi concepții asupra mecanismului de funcționare a economiei. Practic, are loc repunerea în drepturi a monedei și a politicii monetare.

Monetarismul este una din cele mai importante forme de orientere a doctrinei economice neoliberale. Acest current de gîndire economică, prin reprezentantul sau cel mai de seamă, Milton Friedman, atribuie masei monetare rolul decisiv în dezvoltarea economică. Principiile de bază a monetarismului sunt:

• evidența empirică a relației dintre creșterea masei monetare și creșterea prețurilor;

• legarea inflației de dinamica prețurilor absolute, fără referiri la prețurile relative;

• independența relativă între masa monetară și nivelul prețurilor în raport cu ocuparea forței de muncă.

Analiza monetară este esența sistemului de gîndire monetaristă a lui Friedman. El a cercetat relația cauzală directă între oferta de monedă și inflație și a ajuns la concluzia că inflația este intotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar. Dupa parerea acestuia, inflația poate fi produsă numai printr-o creștere anormal de rapidă a cantității de monedă față de volumul producției.

Monetariștii sunt deacord cu relația inversă pe termen scurt dintre inflație și șomaj formulate de A. W. Philips, dar consideră că pe termen lung această relație dispare. Ei propun ipoteza anticipărilor adaptive, conform căreia, procesele economice se adaptează, în timp, la schimbările intervenite. Ca urmare agenții economici și populația își ajustează comportamentul pe baza evenimentelor economice din trecut. Respectiv curba lui Philips pe termen lung se prezintă ca o linie verticală dreaptă, care se suprapune peste linia ratei naturale a șomajului. Încercările guvernului de a reduce nivelul șomajului va genera un ritm mai înalt al inflației la același nivel al ratei naturale a șomajului.

Adepții monetarismului susțin înlocuirea politicilor intervenționiste a statului prin reguli monetare care vor permite agenților economici să-și ajusteze anticipările lor cu ajutorul semnalelor emise pe piața ducînd astfel la stabilizarea macroeconomică.

Dacă e să ne referim la opinia lui Milton Friedman, referitor la expansiunea monetară, facînd o comparație cu ideile communicate mai sus a keynesiștilor, atunci putem spune că ea nu este atît de optimistă. Fiind de parerea că inflația este totdeauna de natură monetară, el afirmă că inflația iși face apariția odată ce investițiile depășesc volumul economiilor. Adică dacă guvernul efectuiază o investiție care depășește nivelul de economisire pe care publicul este dispus să-l realizeze, această acțiune este în sine de natură inflaționistă, dacă se realizează prin sporirea masei monetare în circulație. Concluzia care poate fi desprinsă din teoria lui Milton Friedman, este că cauza reală a inflației este emisiunea monetară. ʺ Afirmațiile lui Friedman sunt extrem de adevărate, dacă ne gîndim că o creștere a prețurilor se poate realiza pe mai multe cai: punerea în circulație a unor sume suplimentare de bani care pîna în acel moment aveau caracter pasiv; creșterea vitezei de circulație a banilor, precum și alți factori care nu au legătură directă cu emisiunea suplimentară de monedă. Toți acești factori pot constitui cauze pentru creșterea prețurilor, fiind determinați și ei, la rîndul lor, de alți factori de natură extramonetară. Dar, creșterea inflaționistă a prețurilor care nu este realizată prin emisiune suplimentară de monedă, fară îndoială că va sfîrși de la sine ʺ.. Să dăm un exemplu: să ne imaginăm o situație în economie în care are loc o presiune salarială, urmată de creșterea veniturilor în economie, influențînd ca rezultat cererea agregată. În cazul în care nu are loc o emisiune suplimentară de monedă, creșterea salarială nu s-ar fi realizat niciodată, cererea și prețul rămînînd neschimbate. Cu toate că sau adus multe argumente împotriva teoriei lui Friedman și cu toate că sau găsit numeroase cauze extramonetare care generează inflația, în cele din urmă constatăm că prețul tot prin monedă se formează. Deci fără monedă nu există preț. Prin urmare prețuri mai mari – cu bani mai mulți.

Școala neomonetaristă

Reprezentanții școlii neomonetariste ( J. H. McCullosh, R. Johansson, R. Haerley, etc.) vin să critice teoria monetaristă referitor la inflație și la abordarea cantitativă a banilor. Acest proces s-a intensificat în special după a doua criză petrolieră din anul 1979. Neomonetariștii resping ipoteza monetariștilor care afirmă că inflația este un fenomen pur monetar cauzat de majorarea peste necesități a masei monetare în circulație. Neomonetariștii se preocupă de analiza decalajului dintre oferta și cererea nominală de bani și influența acestuia asupra proceselor inflaționiste.

Această școală este renumită prin formularea ʺTeoriei moderate cantitative a banilorʺ, ca urmare a îmbunătățirii și eliminării defectelor abordării monetariste pe termen scurt și mediu. Conform acestei teorii se pune în evidență faptul că inflația nu este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar.

Abordarea contemporană a fenomenului de inflație

În ultimul timp, fluctuațiile prețurilor la nivel mondial, au devenit o problemă foarte discutată, determinînd reorientarea autorităților monetare spre asigurarea stabilității relative a prețurilor ca obiectiv fundamental, necesar atingerii echilibrului economic general și asigurării creșterii economice.

Cercetările recente a economiștilor se orientează spre analiza dependenței dintre inflație și creșterea economică. Astfel, a fost demonstrat că pe termen lung, la un nivel mic al inflației, relația dintre inflație și creșterea economică poate fi pozitivă, pe cînd la un nivel ridicat al inflației, relația devine negativă. Logic, apare intrebarea, care este pragul pîna la care inflația generează creșterea economică, și peste care, inflația exercită influență negativă, și împiedică alocarea eficientă a resurselor? Legatura dintre inflație și creșterea economică a fost larg analizată de S. Fischer în cercetările sale pentru țările cu economie în tranziție care în anul 1993 identifică relația neliniară dintre acestea. M. Sarel, în cercetările efectuate, argumentează că punctul de inflexiune se gasește la un nivel a inflației egal cu 8 %. Astfel, după parerea economistului, o rată a inflației mai mică decît 8% nu exercită o influență semnificativă asupra creșterii economice, mai mult ca atît, poate avea efecte pozitive, pe cînd o inflație mai mare de acest prag, are efect negativ. Totuși, acest prag nu poate fi considerat unul de precizie înaltă, întrucît s-au realizat și alte cercetări care au avut rezultate semnificativ diferite. Economiștii A. Ghosh și P. Philips estimează acest prag la un nivel a inflației de 2,5 % pe cînd M. Christoffersen și A. Doyle – la nivelul de 13 %. Însa nici unul dintre economiștii anunțați nu au găsit dovezi pentru efectul pragului.

În prezent, pentru economiile în curs de dezvoltare este acceptabil un nivel al inflație de 5% cu un interval de variație de 0,5 p.p.

Formele și cauzele declanșării inflației

Odată ce am identificat și definit inflația este necesar de a prezenta și tipurile de inflație pe care le-au cunoscut pîna acum economiile de piață. Există o multitudine de clasificări a inflației.

După părerea noastră, una din cele mai ample clasificări este urmatoarea:

După funcționarea mecanismului pieții:

Inflație deschisă;

Inflatie reprimată.

În funcție de așteptările inflaționiste:

Inflație anticipată;

Inflație neanticipată.

Dupa ritmul de creștere a prețurilor :

Inflație lentă sau tîrîtoare;

Inflație deschisă;

Inflație moderată;

Inflație rapidă;

Inflație galopantă;

Hiperinflație.

Dupa cauzele apariției inflației:

Inflatie monetară;

Inflatie prin cerere;

Inflatie prin costuri;

Inflatie structurală.

În funcție de rata dintre produsul intern brut și rata de creștere a prețurilor:

Stagflație – fenomen de creștere paralelă a inflației și a șomajului sau de menținere a inflației și șomajului la un nivel ridicat. Inflația crește rapid, iar PIB stagnează sau crește foarte lent;

Slumpflația este procesul de declanșare a unei inflații accelerate, paralel cu scăderea dezastruoasă a producției. Inflația este rapidă sau galopantă iar PIB-ul scade.

Inflația deschisă permite sistemului economic să funcționeze ca un mecanism în care prețurile devin fixe. Acest tip de inflație este în legătură directă cu insuficiența bunurilor, a serviciilor și a forței de muncă din economie, astfel încît pot să apară speculații pe acest fond.

Inflația reprimată este rezultatul intervenției guvernamentale în creșterea prețurilor și salariilor. Această intervenție duce la diminuarea forțată a cererii de bunuri și servicii, adică are lor o reprimare a acesteia, de unde și apare denumirea acestui tip de inflație. Prin urmare excesul de cerere este doar reprimat și nu redus. Astfel, cînd controlul guvernamental înceteaza trebuie să ne așteptăm la creștere de prețuri și salarii.

Inflația neanticipată este creșterea surprinzătoare a prețurilor care nu a fost anticipată de agenții economici. Acest nivel al inflației poate fi mai mare decît nivelul real, determinat ex-post, sau mai mic decît acesta. Inflația anticipată este acea inflație pe care agenții economici o așteaptă în decursul perioadei urmatoare. Aceste anticipări sunt divizate în anticipări adaptive și anticipări raționale. Anticipările adaptive sunt exprimate prin formula:

(1.1)

unde – ritmul inflației anticipate pentru perioada curentă;

– ritmul inflației efective;

– ritmul inflației anticipate pentru perioada următoare;

– coeficientul de adaptare (oscilează în limitele 0 < < 1).

Expresia dintre paranteze exprimă eroarea previziunii, adică diferența dintre ritmul inflației efective și a celei anticipate. În cazul anticipărilor adaptive agenții economici își revizuiesc permanent anticipările sale. Prin urmare, dacă în perioada curentă ritmul inflației efective depășește ritmul inflației anticipate, eroarea de previziune va fi luată în considerație și, în perioada viitoare agenții economici iși vor corecta anticipările lor în direcția majorării și invers.

Una din problemele anticipărilor inflaționiste adaptive ( deseori numite ʺanticipări orientate spre trecutʺ) este aceea că agenții economici nu evaluează corect viitorul, și individul comite erori semnificative în încercarea de a estima inflația.

Anticipările inflaționiste raționale ( numite și anticipări orientate spre viitor) sunt interpretare prin formula:

(1.2)

Conform modelului așteptărilor inflaționiste raționale indivizii utilizează toate informațiile disponibile la moment, adică i-au în calcul nu doar ritmul inflației din perioada trecută, ci și estimează impactul tuturor factorilor care ar putea influența inflația pe viitor așa că: cursul de schimb valutar, ratele dobînzilor, emisiunea monetară etc..

Modelul anticipărilor raționale a fost criticat deoarece implică faptul că agenții economici își formulează anticipările în modul cel mai exact.

Anticipările inflaționiste sunt utilizate la stabilirea prețurilor de către intreprinderi sau la încheierea contractelor de muncă.

Inflația tîrîtoare este definită ca o creștere permanentă și constantă a prețurilor, de 1-2 % pe an. De obicei acest tip de inflație provoacă dezechilibre limitate, partiale ale economiei, iar aceste dezechilibre generează o forță ascendentă a economiei. Ca rezultat, inflația tîrîtoare reprezintă o premisă a creșterii economice viitoare.

Inflația moderată reprezintă o formă intermediară între inflația lentă și cea deschisă. Acest tip de inflație este caracterizat prin accentuarea ratelor inflației față de inflația lentă.

Inflația deschisă este cel mai cunoscut tip de inflație, care se caracterizează printr-o creștere generalizată a prețurilor de 2-3 % pe an.

Inflația rapidă se caracterizează prin creștere generalizată a prețurilor de pîna la 10 % .

Inflația galopantă este situația în care creșterea anuală a prețurilor depășește 10 % . În acest caz apare ʺspirala inflaționistăʺ.

Figura 1.1 Spirala inflaționistă

Sursa: Elaborată de către autor

Analizînd figura 1.1 observăm că creșterea prețurilor datorită unui stimul inflaționist, provoacă creșterea costului vieții. Ca rezultat, lucrătorii cer să obțină salarii nominale mai ridicate. Administrațiile firmelor, la rîndul lor, compensează cheltuielile crescute prin majorarea prețurilor la bunurile produse, totodată acestea tind să majoreze suplimentar prețurile pentru a-și asigura profit. Urmează o nouă scumpire a vieții. În aceste condiții, lucrătorii cer din nou și obțin salarii nominale majorate, care la rindul său provoacă o nouă creștere a prețurilor, etc.

Hiperinflația se caracterizează printr-o creștere accentuată a indicelui prețurilor de consum de peste 50 %. Hiperinflația reflectă o situație în care oamenii încep să-și piardă încrederea în valoarea banilor și se întorc la troc. Din acest punct de vedere, hiperinflația reprezintă un serios pericol de colaps economic, însoțit de o creștere a tensiunii sociale.

Efectele hiperinflației sunt:

Risipirea sistemului financiar întrucît banii încetează a mai avea importanță;

Dizolvarea mecanismului investițional;

Creșterea tensiunii sociale în urma reducerii drastice a veniturilor unor pături largi ale societății, care poate cauza conflicte civile sau răsturnare de guvern.

Ca proces macroeconomic inflația este generată de o serie de factori generali, particulari sau factori specifici, afectînd la rîndul său, evoluția tuturor indicatorilor economiei reale.

Principalii factori declanșatori ai fenomenului inflaționist sunt:

Existența și lansarea continuă pe piața a unor cantități mari de bani;

Dezechilibrul între rata consumului și rata investițiilor;

Șomajul;

Crizele economice, inclusiv cele monetare;

Imobilitatea forței de muncă;

Lipsa productivității muncii;

Criza materiilor prime;

Criza alimentară;

Adîncirea decalajului dintre păturile bogate și cele sărace;

Dezechilibrul balanței comerciale și balanței de plăți;

Globalizarea piețelor de capital;

Dezechilibrul cererii agregate în raport cu oferta agregată;

Diviziunea internațională a muncii;

Creșterea prețului la petrol;

Piețele monetar-financiare internaționale;

Comerțul exterior, exportul și importul de capital;

Condițiile internaționale de racordare a economiei naționale la economia mondială;

Deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, în condițiile unei creșteri mai lente a veniturilor;

Calitatea actului de guvernare;

Situațiile conjuncturale, etc.

Cercetările teoretice și experiențele practice ale diferitor țări au demonstrat că factorii și cauzele inflației se ierarhizează în mod diferit. De exemplu unul și același factor a fost cauza declanșării unei inflații puternice și autoîntreținute într-o țară, pe cînd pentru altă țară acest factor nu a influențat procesul în cauză. Din aceast motiv, nu avem o teorie acceptată în mod general referitor la inflație, cauzele procesului inflaționist fiind multiple.

Totuși cei mai importanți factori declanșatori de inflație sunt cei monetari, cererea și oferta de bunuri și servicii, costurile de producție, dar și cauze care țin de structura economiei. Ca rezultat distingem tipurile de inflație mentionate mai sus: inflația monetară, inflația prin cerere, inflația prin costuri și inflația structurală.

Inflația monetară este un fenomen ce constă în apariția în circulație a unei cantități excedentare de monedă, conducînd la un dezechilibru economic. De regulă acoperirea unor cheltuieli ale statului prin emisiuni monetare generează inflația monetară.

Cauzele de natură monetară care declanșează și alimentează procesele inflaționiste sunt:

sporirea vitezei de circulație a banilor;

emisiunea excesivă de bani fără acoperire;

creditele direcționate și subvențiile acordate unor ramuri ale economiei naționale;

majorarea costului datoriei publice;

dezechilibrul balanței de plăți;

falimentarea instituțiilor financiar-bancare;

practicarea unei devalorizări ascunse a monedei naționale în vederea redistribuirii de capitaluri în favoarea unor agenți economici;

acoperirea deficitelor bugetare prin intermediul creditelor contractate de la banca centrală, etc.

Inflația prin cerere apare în cazul unui exces al cererii globale de bunuri și servicii în raport cu oferta. Acest tip de inflație este cauzat de următorii factori:

creșterea cheltuielilor de consum ale menajelor, ca urmare a creșterii veniturilor disponibile;

creșterea cheltuielilor guvernamentale;

finanțarea deficitului bugetar prin emisiune monetară;

creșterea remitențelor și a investițiilor străine directe.

Inflația prin cerere este reprezentată grafic in figura 1.2

Figura 1.2 Inflația prin cerere

Sursa: Elaborată de către de autor

Creșterea cererii agregate este ilustrată prin deplasarea curbei la dreapta, în sus, de la CA1 la CA2. În cest caz, prețurile vor crește de la p1 la p2, iar oferta agregată se va mări de la Q1 la Q2. Cu cît curba ofertei agregate este mai inelastică, cu atît prețurile vor crește mai mult, iar producția oferită va spori mai puțin. Acest grafic sugerează o singură creștere a cererii agregate. Un astfel de șoc poate fi provocat de o creștere substanțială a cheltuielulor guvernamentale. Efectul acestui șoc poate fi o singură creștere a prețurilor după care ele vor rămîne la același nivel.

De regulă o astfel de inflație este caracteristică perioadelor de boom economic prelungit.

Inflația prin cost reprezintă creșterea costurilor de producție independent de cererea agregată. Mărirea costurilor nu stimulează producția, iar oferta de bunuri și servicii scade și prețurile cresc.

Cauzele principale ale inflației prin costuri sunt:

Creșterea salariilor nominale într-un ritm superior productivității muncii;

Majorarea prețurilor la materia primă și mijloacele fixe autohtone sau de import la fel ca și majorarea prețurilor la resursele energetice;

Creșterea presiunii fiscale;

Reducerea eficienței economice a canalelor de distribuție ce au ca efect majorarea costului de comercializare;

Stabilirea unor prețuri înalte la produse de către firmele oligopoliste și monopoliste.

Expresia grafică a inflației prin costuri este prezentată în figura 1.3

Figura 1.3 Inflația prin costuri

Sursa: Elaborată de către autor

Făcînd o analiză a graficului respectiv observăm că are loc o diminuare a ofertei agregate prin deplasarea curbei OA1 în stînga spre OA2, ca rezultat are loc diminuarea producție de la Q1 la Q2 și respectiv, creșterea prețurilor de la p1 la p2. Măsura în care firmele vor mări prețurile și vor reduce producția depinde de inclinația pantei cereii agregate. Cu cît cererea agregată este mai inelastică, cu atît producția se va reduce mai puțin, povara costurilor fiind transferată asupra consumatorului prin prețuri mari.

Inflația structurală poate fi cauzată de mai mulți factori care reies din natura ți structura unei economii și reprezintă o situație gravă, în care cererea și oferta agregată se modifică în sens contrar: de regulă, ofeta agregată crește pe cînd cererea agregată scade. Acest tip de inflație reprezintă atît o continuare a inflației prin cerere și prin costuri, dar are și unele cauze specifice: existența unor puternice structuri monopoliste , de oligopol și administrativ -birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale, concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.

Cei mai importanți factori care declanșează inflația structurală sunt:

Modificările intervenite în sctructura cererii și structura ofertei;

Existența întreprinderilor monopoliste în care se concentrează factorii de producție;

Existența oligopolurilor pe unele segmente ale pieții;

Influența sindicatelor;

Diferențele de productivitate obținută în diferite ramuri ale economiei naționale, etc.

În analiza noastră, nu putem să nu menționăm momentele intermediare a declanșării fenomenului inflaționist. Astfel, în literatura de specialitate se apreciază că dupa gradul de intensitate există trei momente intermediare a fenomenului inflaționist:

Creșterea tensiunii inflaționiste ca rezultat a dezechilibrului dintre cerere și ofertă în anumite sectoare ale economiei naționale, care cu timpul afectează și restul sectoarelor;

Presiunea inflaționistă caracterizată printr-o creștere generalizată și autoîntreținută a prețurilor;

Șocul inflaționist, cum a fost de exemplu cvadruplarea prețului la petrol pe piața mondiala în 1973-1974 sau dublării lui în 2007.

Consecințele economice și sociale ale inflației

Consecințele inflației diferă de la o perioadă la alta în funcție de forma și intensitatea acesteia, de politicile economice promovate, precum și de capacitatea guvernului de a gestiona fenomenul în cauză. Inflația cauzează dezechilibre generale în economia națională, cu multiple efecte economice și sociale:

Creșterea continuă și autoîntreținută a prețurilor;

Reducerea puterii de cumparare a salariilor și a altor venituri factoriale, deci reducerea consumului;

Afectarea redistribuirii veniturilor

Scăderea nivelului de trai;

Mișcări sociale;

Alocarea ineficientă a resurselor;

Generarea deficitelor bugetare cronice;

Falimentul intreprinderilor;

Deficitul schimburilor cu străinătatea.

Inflația și procesul de economisire

În condiții de inflație, economisirea înregistrează o anumită decădere, datorită anticipărilor pesimiste pe care le fac subiecții economici în legătură cu evoluția prețurilor de la o perioada la alta. Pe fondul unei creșteri rapide și generalizate a prețurilor, indivizii preferă satisfacțiile prezente celor viitoare, nefiind siguri că în viitor economisirea unei părți din venitul actual le va aduce aceeași satisfacție. Astfel posesorii de venituri caută să cumpere active a căror valoare se va menține neschimbată sau va crește mai repede decît ritmul de creștere a prețurilor.

În concluzie putem spune că în condiții de inflație, procesul de economisire este descurajat din cauza neîncrederii în evoluția puterii de cumparare a monedei, precum și datorită deprecierii efective a acesteia.

Inflația și investițiile

Există multe păreri referitor la relația ipotetică dintre inflație și investiții. Contrar modelului keynesist, care relevă faptul că inflația apare după atingerea nivelului de folosire deplină a factorilor de producție, există autori care sunt de parerea că inflația apare înaintea atingerii nivelului de folosire deplină a factorilor de producție, contribuind, în așa mod, la creșterea investițiilor reale din economie. Respectiv, apare întrebarea cînd și în ce condiții inflația stimulează investițiile? Ca să dăm răspuns la această întrebare trebuie să conștientizăm că nu există o anumită limită exactă a finanțării investițiilor prin inflație caracteristică pentru toate economiile naționale. Analiza expansiunii economice trebuie să fie efectuată în dependență de nivelul de dezvoltare a fiecărei țări în parte. Astfel, pentru țările subdezvoltate, limita finanțării investițiilor prin inflație este foarte coborită, aproape de neconceput. În aceste țări, veniturile pupulației sunt extrem de mici și nu pot fi diminuate nominal și real pentru a stimula investițiile prin renunțare la consum. Cu totul altă situație observăm în țările dezvoltate. În aceste țări procesul de creștere prin intermediul inflaței are anumite caracteristici specifice datorită nivelului ridicat al venitului și a proporției în care acest venit se împarte în eonomii și consum.

Dacă analizăm evoluția economiilor de piață din perioada postbelică, deducem faptul că toate sau confruntat cu fenomenul inflaționist, totodată înregistrînd creșteri a produsului național brut, a veniturilor populației și ale investițiilor. Ca rezultat putem spune că în condiții de inflație toate economiile de piață au reușit să stimuleze procesul investițional și să rezolve o multitudine de probleme sociale, care în alte condiții, păreau să nu aibă soluție.

Totuși, ținem să accentuăm că inflația nu poate constitui o sursa nelimitată de finanțare a investițiilor. Finanțarea investițiilor prin intermediul inflației se poate realiza numai în cazul unei creșteri lente a prețurilor și pe termen scurt.

Inflația și șomajul

Relația dintre inflație și șomaj este analizată în teoria economică prin Curba lui Philips care a fost folosită pentru prima dată în anii ’50 pentru economia Marii Britanii. Fiind faptul că am făcut o analiză a curbei lui Philips în paragraful 1.1 ( fig. 1.1), în continuare vom vorbi numai despre unele aspecte a relației dintre inflație și șomaj. Confruntîndu-se cu inflația, multe țări și-au pus întrebarea dacă urmările stopării inflației nu sunt mai dramatice decît persistența creșterii prețurilor. Subutilizarea forței de muncă afectează în modul cel mai pronunțat orice economie contemporană iar șomajul este considerat ca un aspect de indemnitate națională. Statutul de șomer afectează demnitatea individului, dîndu-i sentimentul de inutilitate socială. De aceea deciziile de a stopa inflația deseori au fost discutate și amînate anume din cauza dilemei inflație-șomaj.

Inflația și repartiția veniturilor

Cei mai mulți dintre economiștii contemporani, care s-au ocupat de inflație și consecințele ei sunt de părerea că ea efecteză în mod diferențiat titularii de venituri destinate consumului. Astfel, apare o diferențiere economică inechitabilă între categoriile sociale cu venituri fixe și categoriile cu venituri variabile. În condiții de inflație, posesorii de venituri fixe sunt afectați de creșterea prețurilor din cauza că venitul lor nu se modifică în raport cu evoluția procesului inflaționist. Ca rezultat, are loc scăderea puterii de cumparare a acestuia. În cazul indivizilor ce obțin venituri variabile, capacitatea de cumparare crește sau, în cel mai rău caz, rămîne constantă, din moment ce veniturile acestui grup social cresc o dată cu creșterea generală a prețurilor. Pensionarii sunt cei mai neajutorați în fața inflației, încît privesc procesul de diminuare a veniturilor sale reale în fața creșterii prețurilor, din cauza că obțin venituri fixe și prin faptul că nu se pot organiza ca grup social.

Inflația și veniturile statului

 În situații conjuncturale și pe termen scurt, inflația mărește veniturile statului. Avantajînd pe debitori, inflația ușurează povara datoriei publice. Statul poate cîștiga pe urma inflației nu doar în calitate de debitor ci și în calitate de incasator al impozitelor directe și indirecte. Astfel, cu cît salariile și profiturile cresc în mărime nominală, cu atît incasările nominale din impozite și taxe sporesc. Ca rezultat inflația apare ca un impozit deghizat, mult mai ușor de aplicat și mai bine acceptat de toate categoriile sociale. Pe termen scrut statul poate folosi inflația în favoarea sa, însă pe termen lung, inflația va cauza un dezechilibru socio-economic major, prin diminuarea veniturilor și distrugerea fondului psiho-social al populației. Nici un stat nu ar fi satisfăcut de un astfel de cadru economic și social. Un stat puternic trebuie să se bazeze pe populația inteprinzătoare care obținînd venituri, contribuie la formarea bugetului statului, iar inflația să fie folosită ca sursă de venituri pentru stat numai în situații conjuncturale.

Inflația și activitatea întreprinderilor

Inflația afectează în mare măsură și gestiunea întreprinderilor. Ca rezultat apar urmatoarele efecte:

are loc devalorizarea capitalurilor;

se modifică semnificația reală a elementelor din bilanț;

creste gradul de incertitudine a deciziilor de investiții;

este imposibil de efectuat prognoze privind evoluția fluxurilor monetare;

are loc creșterea costurilor de producție ca rezultat al aplicării metodei amortizării accelerate;

sunt favorizați agenții economici debitori.

Inflația, comerțul exterior și balanța de plăți

Analizînd efectele economice ale inflației, mulți economiști au ajuns la concluzia că instabilitatea internă a prețurilor are consecințe nefavorabile pentru comerțul exterior. Corespunzător, această situație se reflectă și in balanța de plăți. Relația dintre inflație și comerțul exterior poate fi explicată prin faptul că inflația determină creșterea cererii interne. Oferta natională nu este capabilă să facă față cererii, ca rezultat, se vor intensifica importurile de bunuri de consum și a celor de capital, concomitent cu reducerea exportului. Chiar dacă țările care se confruntă cu un asemenea fenomen inflaționist vor căuta să sporească exportul cu produsele care depășesc cererea internă, intenția lor va eșua, în cazul în care acestea se vor confrunta cu o competitivitate de preț.

Inflația și credibilitatea politică

Din cauza incercărilor repetare și fără succes de a combate inflația, într-o anumită perioadă, politicile antiinflaționiste au pierdut din credibilitate, iar factorul psihologic neutralizează efectele acestora. Multe guverne care nu erau încrezute în succesul măsurilor întreprinse, au eșuat în realizarea programelor antiinflaționiste. Acest fapt s-a datorat în mare parte și convingerii populației că orice încercare antiinflaționistă este zadarnică și că inflația iși va continua drumul ei ascendent.

Consecințele în plan social ale inflației

Chiar și pe termen scurt, avantajele economice pe care le obține satul din inflație sunt de natură să înrăutățească starea economică și socială a indivizilor săi. Inflația generează incertitudine și neliniște în rîndul populației. Unii din ei reușesc să se organizeze în sindicate puternice, obțin indexarea salariilor și în așa mod fac față presiunilor inflaționiste. Alții, însă, obțin  statutul unor grupuri de presiune în relația cu patronatul și guvernul. Ca rezultat climatul social degradează, iar guvernele iși pierd credibilitatea. Diferențierea economică inechitabilă între categoriile sociale cu venituri fixe și categoriile cu venituri variabile creează tensiuni sociale între angajați și angajatori precum și între populație și guvern.

Diminuarea puterii de cumpărare a veniturilor cauzează stări alerte ale populației, care își pierd încrederea în siguranța zilei de mîine. Așa-numitul „stres al inflației” determină frecvente certuri în familie, crește pesimismul, se diminuează încrederea în forțele proprii. Pîna și oamenii care obțin venituri variabile se simt adesea împovărați de creșterea prețurilor. Ei se simt păcăliți cînd descoperă că, cu salariile lor înainte (nominale) nu pot cumpăra mărfuri în plus. Acesta este un fenomen numit de economiști ʺiluzia banilorʺ.

Consecințele inflației depind în mare măsură de faptul dacă menajele, firmele sau investitorii o pot anticipa sau nu.

Consecințele inflației anticipate

În condițiile inflației anticipate agenții economici și consumatorii tind să-și reducă pierderile din scăderea veniturilor lor reale prin următoarele modalități:

▪ menajele majorează cheltuielile de consum în detrimentul economisirii, achiziționînd bunuri de folosință îndelungată sau în diverse bunuri de valoare ( ex: aur, opere de artă);

▪ sindicatele insistă asupra indexării salariilor nominale în contractele colective de muncă;

▪ firmele ridică nivelul prețurilor la produsele sale anticipînd creșterea prețurilor la materiile prime, materiale, piese de schimb;

▪ investitorii se orientează la investiții de scurtă durată; devin mai avantajoase operațiunile speculative de revindere a bunurilor ți de tranzacționare la bursă;

▪ creditorii acordă împrumuturi la rate nominale ale dobînzii.

Rata nominală a dobînzii este calculată prin formula:

(1.3)

unde – rata nominală a dobînzii;

− rata reală a dobînzii;

– rata inflației anticipate.

Această relație este denumită ʺecuația lui Fisherʺ și poate fi formulată în felul următor: dacă rata anticipată a inflației crește cu 1 punct procentual, rata nominală a dobînzii va crește proporțional, adică tot cu 1 punct procentual.

Consecințele inflației neanticipate

În condițiile inflației neanticipate are loc distribuirea veniturilor și a bogăției de la o categorie de agenți economici la alta, din cauza imposibilității de a minimiza pierderile din reducerea veniturilor reale la toate categoriile de agenți economici.

▪ Apar distorsiuni în sistemul de impozitare progresivă. Ca rezultat, dacă veniturile nominale cresc, contribuabilii trec dintr-o categorie de impozitare inferioară în una superioară, cu o cota impozitară mai mare.

▪ Pierd într-o masură mai mică persoanele detinătoare de acțiuni, care pot obține venituri inflaționiste sub forma dividendelor plătite pe acțiuni, dar sunt dezavantajati cei care păstrează economii sub forma banilor în numerar sau pe conturi la vedere. Deținînd bani depreciați, oamenii plătesc un fel de impozit inflaționist, care se calculează după formula:

, (1.4)

unde C – moneda în numerar;

D – moneda în conturi bancare;

– rata nominală a dobînzii.

▪ Sunt favorizați debitorii și defavorizați creditorii, care achită credite cu bani depreciați;

▪ Sunt dezavantajate persoanele cu venituri fixe – bugetarii, pensionarii, invalizii, șomerii. Dacă veniturile acestor categorii sociale nu sunt indexate total sau parțial, veniturile lor reale scad brusc.

În concluzie putem spune că inflația provoacă grave distorsiuni în funcționarea sistemului economic, a căror intensitate, forme și efecte diferă de la o țară la alta.

Capitolul II. INFLAȚIA-FENOMEN MONETAR ÎN ECONOMIA REPUBLICII MOLDOVA

2.1. Metode de măsurare și apreciere a intensității inflației

ʺEvaluarea unui fenomen cu o sfera de manifestare la nivel mondo-economic și implicit macroeconomic, de tipul inflației, în care sistemul social și cel economic ocupă un loc central și se interpătrund, unde factorii cuantificabili și chiar imposibil de cuantificat influențează cumulat în timp și/sau la un moment dat nivelul acesteia, precum și alte aspecte bănuite și nebănuite, constituie o problemă a cărei finalitate este spectaculoasăʺ.

Datorită complexității procesului inflaționist, idetificarea și măsurarea evoluției acestuia este o problemă destul de dificilă. În teoria economică, intensitatea inflației se masoară în marime absolută și relativă.

În mărime absolută inflația se determină ca excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naștere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale prețurilor efective.

În expresie relativă inflația se determină ca raport între excedentul sau surplusul de monedă (respectiv, de cerere)și oferta reală de bunuri și servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a prețurilor.

Prin urmare, inflația se măsoară prin intermediul unuia dintre efectele sale principale, și anume, evoluția prețurilor în economie, care se determină prin intemediul indicilor prețurilor. La momentul actual în practica statistică și-au găsit pe larg aplicarea un număr restrins de formule de calcul ale indicilor prețurilor. Indicele general al prețurilor poate fi calculat avînd la bază urmatoarele variante:

indicele Laspeyres;

indicele Paasche;

indicele Fisher;

indicele Marshall.

Indicele Laspeyres

Indicele Laspeyres, propus în anul 1864 de către economistul Etienne Laspeyres, este un indice agregat al prețurilor pentru un coș de bunuri și servicii selectat, în care se iau ca ponderi cele avute în vedere la construirea coșului în perioada de bază. Acest indice se calculează după formula:

(2.1)

unde:

, – prețurile perioadei curente (1), respectiv de bază (0);

– ponderile bunurilor și serviciilor aferente perioadei de bază.

Indicele Laspeyres arată care a fost influența prețurilor în condițiile în care structura cantitativă rămîne constantă în perioada curentă, astfel făcînd posibilă comparabilitatea în timp, indicînd limita superioară a modificării relative a prețurilor. Respectiv, acest indice arată cu cîte procente au crescut cel mult, sau au scăzut cel puțin prețurile.

Dezavantajele acestui indice sunt:

• Nu măsoară modificarea prețurilor bunurilor nou apărute în intervalul de la perioada de bază (0) la perioada curentă (1), ca urmare a substituirii cererii. Ca consecință, evoluția prețurilor la un număr apreciabil de bunuri rămîne în afara calculului.

• Supraestimează creșterea prețurilor, deoarece populația va reacționa la creșterea prețurilor solicitînd o cantitate mai mică de bunuri și invers. Astfel, acest indice atribuie bunurilor devenite relativ mai scumpe o pondere prea mare, lăsînd în afara calculului procesul de substituire care modifică structura consumului. Ca rezultat, produsele substituite a căror pondere a scăzut în consumul din perioada curentă, rămîn în calcul cu ponderea din perioada de bază, ceea ce face ca IPC să supraestimeze creșterea reală a prețurilor care intră în consumul populației;

• Nu surprinde ponderea creșterii prețurilor unor produse pe seama calității lor.

Indicele Paasche

Dezavantajul indicelui Laspeyres referitor la faptul că acesta nu ia în calcul produsele nou apărute, este înlăturat prin conținutul indicelui propus de staticianul german Herman Paasche în anul 1874. Acest indice analizează creșterile de preț utilizînd structura cantitativă a bunurilor și serviciilor din perioada curentă pe intervalul de timp supus analizei.

Indicele Paasche se determină după formula:

(2.2)

unde:

, – prețurile perioadei curente (1), respectiv perioadei de bază (0);

– ponderile bunurilor și serviciilor aferente perioadei curente.

Indicele Paasche arată modificarea prețurilor în ipoteza menținerii constante a cantităților din perioada de calcul pe intreg intervalul de calcul și în așa mod furnizează informații economice clare.

Dezavantajele indicelui Paasche sunt:

• indicele nu dă posibilitatea unei comparabilități în timp indicînd limita inferioară a modificării relative a prețurilor. Bunurile la care prețurile relative au crescut intră în calculul indicelui cu o pondere prea mică, în timp ce cele la care prețurile relative au scăzut intră în calcul cu o pondere prea mare. Ca rezultat are loc o subestimare a modificării prețurilor;

• pentru calcularea indicelui Paasche sunt necesare datele privind cantitățile și prețurile din perioada curentă, ceea ce implică timp mare de pregătire și costuri mari care sunt superioare indicelui Laspeyres.

Indicele Marshall

Indicele Marshall utilizează un sistem de ponderi diferit, obținut prin insumarea celor din perioada de bază cu cele ale perioadei curente, pentru a diminua și mai mult dezavantajele aferente celor două metode prin eliminare și conversie în ponderi ale perioadei de bază sau ale perioadei curente.

Formula de calcul este urmatoarea:

(2.3)

Indicele Fisher

Indicele Fisher se calculează ca o medie geometrică a celor două componente prezentate de indicii Laspeyres și Paasche, cu scopul de a încerca eliminarea factorilor de influență corespunzătoare perioadei de bază și a celei curente.

Indicele Fisher se determină după formula:

(2.4)

sau,

(2.5)

În Republica Moldova, cît și în majoritatea țărilor, se utilizează cel mai frecvent indicele prețurilor de tip Laspeyres.

Indicatorii de apreciere a intensității inflației

În baza utilizării metodelor de construire a indicelor inflației de tip Laspeyres și Paasche în practica națională și internațională sunt utilizați mai mulți indicatori de apreciere a intensității inflației, dintre care principalii sunt:

indicele prețurilor de consum (IPC);

indicele prețurilor produselor industriale (IPPI);

deflatorul PIB.

Indicele prețurilor de consum

Indicele prețurilor de consum (IPC) are destinația de a măsura schimbările în dinamică a nivelului general al prețurilor la produsele și serviciile procurate pentru consum de către gospodăriile populației din țară. IPC este un indice lunar și se calculează numai pentru elemente care intră în consumul direct al populației, fiind excluse: consumul de bunuri și servicii din producția proprie a gospodăriei casnice, cheltuielile sub forma de investiții și acumulare, dobînzile plătite pentru credite, rate de asigurare, amenzi, impozite etc., precum și cheltuielile aferente plății muncii pentru producția (agricolă etc.) gospodăriilor individuale. IPC măsoară tendința generală a evoluției în timp a prețurilor de consum.

În Republica Moldova elaborarea IPC este realizată de Biroul Național de Statistică în baza datelor cercetărilor selective privind:

1) variația prețurilor de consum la principalele mărfuri și servicii;

2) bugetele gospodăriilor casnice, care furnizează date necesare calculării ponderilor cheltuielilor populației pe grupe de mărfuri și servicii.

Calculul IPC se efectuează în baza structurii cheltuielilor gospodăriilor casnice și a prețurilor înregistrate lunar la circa 1200 de mărfuri și servicii reprezentative în circa 900 centre de colectare amplasate în 8 orașe ale țării.

Indicele prețurilor de consum (IPC) este un indicator economic, ce măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație într-o anumită perioadă (denumită perioada curentă) față de perioada anterioară (denumită perioada de bază sau de referință).

IPC se calculează ca un indice de tip Laspeyres cu bază fixă.

Formula generală de calcul a indicelui este:

(2.6)

unde:

– indicele agregat al prețurilor de consum în luna curentă (1) din anul curent față de luna de referință;

– indicii lunii curente față de luna de referință pe trepte de agregare;

− prețul de consum al produsului în luna curentă;

– ponderea produsului dat în consumul din luna curentă.

− ponderile aferente treptelor de agregare (importanța relativă a cheltuielilor pe gospodăriile populației în anul precedent).

Cercetarea statistică privind evoluția prețurilor de consum cuprinde prețurile cu amănuntul pe piața internă la mărfuri alimentare, nealimentare și servicii prestate populației colectate în centrele de cercetare.

Populația statistică este formată din unitățile de comerț cu amănuntul al produselor alimentare, nealimentare și de prestare a serviciilor populației utilizate pentru consum propriu.

Cercetarea statistică privind bugetele gospodăriilor casnice (CBGC) cuprinde gospodăriile populației – rezidenți ai Republicii Moldova (cu excepția celor care trăiesc în instituții ca, de exemplu, închisorile, azilurile de bătrâni și căminele studențești).

Informația este elaborată și diseminată pe întreg teritoriul țarii, cu excepția localităților situate în partea stîngă a r. Nistru și municipiului Bender.

În cadrul indicelui prețurilor de consum se utilizează nomenclatorul de bunuri și servicii, nomenclatorul localităților și nomenclatorul magazinelor, piețelor și unităților prestatoare de servicii în care se efectuează inregistrarea prețurilor tarifelor pentru sortimente cuprinse în ețantion.

Nomenclatorul localităților

Nomenclatorul localităților în care se efectuează înregistrarea cuprinde 8 localități din mediul urban: municipiile Chișinău și Bălți și orașele Cahul, Comrat, Edineț, Orhei, Soroca, Ungheni. Înregistrarea prețurilor se efectuează în aceste localități cu scopul de a respecta restricțiile de reprezentativitate în funcție de numărul de locuitori și volumul desfacerilor de mărfuri și al prestatorilor de servicii. Acestea nu numai că reprezintă localitățile în care trăiesc aproximativ 60% din populația țării, dar în ele se realizează o proporție mai mare de procurări a mărfurilor și serviciilor de consum din punct de vedere valoric.

Nomenclatorul magazinelor, piețelor și unităților prestatoare de servicii

Eșantionul unităților de observare cuprinde: magazine și unități prestatoare de servicii către populație. La selecția unităților de observare s-a ținut cont de asigurarea reprezentativității din punct de vedere al volumului vînzărilor de mărfuri cu amănuntul și al prestărilor de servicii pentru fiecare grupă astfel, încît să cuprindă întreg Nomenclatorul de produse și servicii reprezentative.

Eșantionul cuprinde circa 900 centre de colectare. Prețurile se înregistrează la fiecare punct de vînzare cu o periodicitete regulată care este stabilită în funcție de dinamica prețurilor produselor și serviciilor.

Nomenclatorul de bunuri și servicii

Nomenclatorul de produse reprezentative – cuprinde sortimente care au o pondere semnificativă în consumul populației. Nomenclatorul utilizat este structurat în trei nivele de agregare: grupe majore, grupe și sortimente în felul următor:

Grupa majoră Produse alimentare cuprinde 96 de grupe cu 393 sortimente.

Grupa majoră Mărfuri nealimentare cuprinde 159 de grupe cu 666 sortimente

Grupa majoră Servicii cuprinde 57 de grupe cu 191 sortimente.

Sursa ponderilor de cheltuieli efectuate de populație pentru grupele de produse incluse în cercetare este Cercetarea Bugetelor Gospodăriilor Casnice (CBGC).

Prețurile sunt înregistrate la nivel de sortiment care se poate defini ca un bun cu anumite caracteristici cantitative și calitative precise și căruia i se poate atribui un preț nominal.

Prețurile la Produsele alimentare se înregistrează de 2 ori pe lună pentru fiecare produs. Atît în prima jumătate a lunii, cît și în jumătatea a doua se înregistrează toate produsele în conformitate cu Nomenclatorul prevăzut. La BNS datele primare se transmit de 2 ori pe lună, pentru prima jumătate a lunii și, respectiv pentru a doua jumătate.

Prețurile la Mărfurile nealimentare și servicii se înregistrează doar o singură dată pe lună pentru fiecare marfă-serviciu, înregistrările fiind repartizate uniform pe durata întregii luni. Pentru această categorie de mărfuri datele se transmit la BNS o singură dată la sfârșitul lunii.

Înregistrarea se efectuează de către 22 specialiști-anchetatori, personal vizitînd unitățile de comerț sau prestatoare de servicii. Anchetatorii identifică strict produsul-serviciul după parametrii indicați în Nomenclator (calitatea, masa, cantitatea, dimensiunea, etc.,), asigurînd continuitatea de la o perioadă de înregistrare la alta (de regulă, produsele nu se substituie). Informația primară înregistrată de anchetatori se transmite în format electronic la BNS pentru analiză și calcule ulterioare.

Pe baza IPC se calculează indicii parțiali ai acestuia, cel mai utilizat fiind indicele inflației de bază.

Indicele inflației de bază permite o cunoaștere mai bună a proceselor inflaționiste din economia națională și contribuie la perceperea și urmărirea acțiunilor de politică monetară ale bancii centrale. Indicele inflației de bază este măsura ce reflectă sursele persistente ale presiunilor inflaționiste care permite de a percepe trendul inflației în cazul când efectele influențelor temporare și tranzitorii sunt eliminate.

Calculul acestui indice se efectuează prin diferite metode, însă, vom examina doar indicele inflației de bază obținut prin eliminarea din inflația totală (în cazul nostru indicele prețurilor de consum) a efectelor unor șocuri tranzitorii de genul modificărilor intervenite în urma schimbării prețurilor și tarifelor la bunuri și servicii cu prețuri reglementate, a condițiilor climaterice nefavorabile care au afectat oferta de produse alimentare, modificărilor de preț la unele produse sezoniere și a variațiilor prețurilor internaționale la combustibili.

Ca și în cazul altor indici parțiali ai Indicelui Prețurilor de Consum (IPC), indicele inflației de bază nu are drept scop înlocuirea IPC sau ai altor indici ai inflației, ci va servi drept instrument analitic pentru o înțelegere mai deplină a fenomenului inflației.

Acest indicator este calculat prin metoda excluderii (ajustare prin excludere), ceea ce implică schimbarea componenței de produse și servicii din Indicele Prețurilor de Consum prin eliminarea unor categorii de bunuri și servicii din coșul IPC, prețurile cărora sunt evident volatile. Prin excluderea acestor bunuri și servicii indicele modificat ar trebui să fie mai puțin variabil decât indicele IPC total.

Astfel, în calitate de indici ai inflației de bază vor servi indicii parțiali ai Indicelui Prețurilor de Consum:

Total IPC exclusiv produse alimentare și băuturi – măsură a indicelui inflației de bază care exclude produsele alimentare și băuturi. Indicatorul se obține eliminînd din IPC prețurile la produsele alimentare și băuturi conform Tabelului A 1.1.

Total IPC exclusiv produse și servicii cu prețuri reglementate – măsură a indicelui inflației de bază care exclude bunurile și serviciile cu prețuri reglementate. Indicatorul se obține eliminînd din IPC bunurile și serviciile cu prețurile reglementate conform Tabelului A 1.2.

Total IPC exclusiv combustibili – măsură a indicelui inflației de bază care exclude prețurile la combustibili. Indicatorul se obține eliminînd din IPC prețurile la combustibili conform Tabelului A 1.3.

Total IPC exclusiv produse alimentare și băuturi, combustibili, produse și servicii cu prețuri reglementate – măsură a indicelui inflației de bază care exclude bunurile și serviciile cu prețuri volatile. Indicatorul se obține eliminînd din IPC prețurile bunurilor și serviciilor incluse în Anexa 1.

Indicele inflației de bază este calculat utilizînd metoda excluderii cu media ponderată, conform ecuației următoare:

(2.7)

unde:

− indicele inflației de bază;

− ponderea unui bun sau serviciu din coșul IPC;

− indicele prețului unui bun sau serviciu din coșul IPC;

− ponderea unui bun sau serviciu exclus din coșul IPC;

− indicele prețului unui bun sau serviciu exclus din coșul IPC;

i − bunurile și serviciile care intră în coșul IPC;

j − bunurile și serviciile care se exclud din coșul IPC la calculul IIB;

n − numărul bunurilor și serviciilor care intră în coșul IPC;

m − numărul bunurilor și serviciilor care se exclud din coșul IPC la calculul IIB.

Indicele prețurilor produselor industriale

Indicele prețurilor producției industriale  măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor produselor/serviciilor industriale fabricate și livrate de producătorii interni într-o anumită perioadă (denumită perioadă curentă) față de o perioadă anterioară (denumită perioadă de bază sau de referință).Pentru construirea indicelui prețurilor producției industriale în calcul sunt luate doar tranzacțiile corespunzătoare primului stadiu de comercializare a produselor, adică la ieșirea acestora din întreprinderile producătoare, fără impozitul pe valoarea adaugată.

Observarea și sistematizarea prețurilor de vînzare a produselor industriale care intră în calculul IPPI se efectuează pe un eșantion de agenți economici reprezentativi, avînd la bază un nomenclator unic de produse industriale.

La calcularea indicelui prețurilor producției industriale nu se ia în considerație:

producția industrială cu ciclu lung de fabricație;

producția de armament și muniție;

extracția și prepararea minereurilor radioactive;

producția consumată în cadrul aceleiași întreprinderi;

producția de unicate din ramurile constructoare de mașini;

producția de nave și aeronave.

Ca și indicele prețurilor de consum, indicele prețurilor producției industriale este un indice de tip Laspeyres și se calculează după formula:

(2.8)

unde:

– indicele prețurilor producției industriale ale lunii curente (1) față de luna de referință (0);

– indicii lunii curente față de media anului de referință,pe trepte de agregare;

– valoarea producției industriale corespunzătoare fiecărui element al nivelului de agregare, în anul de referință;

– valoarea producției industriale în anul de referință, pe trepte de agregare.

Deflatorul PIB

Defatorul PIB este cea mai generală măsură a modificării nivelului prețurilor , luînd în considerare nu numai schimbările de prețuri la bunurile și serviciile ce intră în consumul populației ci și pe cele înregistrate la cheltuielile de investiții, cheltuielile de guvernare, export și import.

Deflatorul PIB reprezintă raportul dintre PIB nominal și PIB real și este un indice de tip Paasche. Respectiv acest indice se calculează folosind cantitățile produse în perioada curentă, și ca rezultat, costurile de determinare a acestuia sunt mai mari în comparație cu indicii de tip Laspeyres și necesită volum mare de muncă și timp. Din această cauză deflatorul PIB se calculează anual, simestrial și trimestrial, iar publicarea acestuia se face cu întîrzieri de circa 4-5 luni.

Formula de calcul a deflatorului PIB este:

(2.9)

Domeniul de utilizare a deflatorului PIB este:

serveste ca indicator de bază al politicilor macroeconomice a statului;

este folosit la realizarea comparațiilor internationale;

este utilizat la fundamentarea calculului dobînzii reale;

este folosit la deflatarea unor indicatori valorici din domeniul conturilor naționale.

2.2. Analiza evoluției inflației în Republica Moldova în perioada

1991-2014

Pe parcursul întregii perioade de tranziție la economia de piața, economia Republicii Moldova s-a confuntat cu o inflație persistentă, avînd diferse grade și forme de manifestare, fenomen care a aparut în jurul anilor 1990-1991, și care se menține și pîna în prezent. De aceea este foarte important să analizăm evoluția inflației în RM, precum și principalele cauze care au influențat acest fenomen.

După părerea noastră, analiza evoluției inflației în Republica Moldova pentru perioada 1991-2014 poate fi efectuată prin prisma a noua perioade:

1991-1993 – perioada sumpflației, caracterizată prin hiperinflație ( peste 100% anual) și diminuarea drastică a PIB real (cca 40,0 %), si șomaj ridicat ( de peste 10,0 %);

1994-1999 − perioada stagflației concretizată prin inflație galopantă însoțită de recesiune economică;

2000 − perioada de dezinflație ( de la 43,8 % la 18,5 %) și începutul stabilizării situației macroeconomice;

2001-2002 – perioada inflației rapide, manifestată printr-o creștere a prețurilor bunurilor și serviciilor în limitele de 5,0 – 10,0 %;

2003-2007 − perioada inflației deschise caracterizată printr-o creștere anuală a prețurilor la bunuri și servicii între 10,0-20,0 %;

2008 − perioada inflației rapide ( 7,3 %);

2009 − continuarea trendului descrescător început în luna iulie 2008. Perioadă caracterizată prin dezinflație, pericol de deflație, din cauza restrîngerii activității economice care s-a răsfrînt asupra economiei naționale;

2010- 2011 − perioada inflației rapide , crearea precondițiilor de trecere de la regimul de țintire a agregatelor monetare la țintirea inflației;

2012-2014 − perioada de stabilitate a inflației, care este menținută în limitele țintei de 5 % cu un interval de deviație de 1,5 p.p.

Figura 2.1 Nivelul inflației în perioada 1994-2014

Sursa: Elaborată de autor în baza datelor din Rapoartele anuale 1999-2013, și Raportul asupra inflației din februarie 2015 ale BNM.

Cu toate că Republica Moldova a obținut independență la 27 august 1991, și dispunea deja de o bancă centrală, inființată la 4 iunie 1991, moneda națională a fost introdusă în circulație abea la 29 noiembrie 1993. Din această cauză, considerăm că analiza evoluției inflației în perioada de pînă la introducerea leului moldovenesc în circulație nu este reprezentativă, intrucît pentru acea perioadă economia RM era bîntuită de un haos monetar, în care circulau mai multe monede. Totuși nu putem să nu menționăm în analiza noastră hiperinflația cu care se confrunta Republica Moldova în anii 1991-1993.

Liberalizarea prețurilor începînd cu noiembrie 1990, a determinat dezvoltarea proceselor inflaționiste, întrucît creșterea prețurilor a dat posibilitatea întreprinderilor de a obține profit la un volum redus al producției. Ca rezultat se intensifică procesul sumpflaționist, care se manifestă și în anul 1991, și mai mult în 1992 odată cu a doua reformă de liberalizare a prețurilor. Întîrzierea reformei monetare a cauzat și ea mari prejudicii economiei naționale. În 1992 cu scopul de a proteja piața internă în circulație s-au introdus diferite tipuri de cupoane. Reforma monetară a avut loc abea la 29 noiembrie 1993, iar leul moldovenesc era cotat față de cupon în proporție de 1 la 1000, iar față de dolar a fost stabilit un curs de 1 USD = 3,85 lei. Dacă la introducerea monedei naționale în circulație, în luna noiembrie, rata inflației depășea nivelul de 2000 %, în luna decembrie acesta constituia 592 %.

Începînd cu anul 1994, inflația capătă un trend descendent care continuă pînă în anul 1997 inclusiv. Criza din Rusia din anul 1998, a afectat și economia Republicii Moldova, în special piețele financiare și exportul. Retragerea investitorilor străini pe de piața hîrtiilor de valoare de stat și creșterea cererii de valută străină a cauzat deprecierea monedei naționale. Astfel, în anul 1998 rata anuală a inflației a fost cu 7,1 p.p. mai mare ca în anul 1997, constituind 18,3 la sută.

În ianuarie-decembrie 1999, Indicele prețurilor de consum a înregistrat cea mai mare creștere din ultimii 5 ani – 43,7 la sută, depășind de peste două ori majorarea prețurilor din anul 1998. Această creștere s-a datorat, în special, majorării prețurilor la produsele alimentare și nealimentare, drept consecință a deprecierii monedei naționale și a așteptărilor inflaționiste determinate de incertitudinea politică și economică din țară. În perioada de după anul 1999, Banca Națională a Moldovei utilizează o serie de instrumente monetare prin care să stimuleze tendințele de dezinflație. Respectiv începînd cu anul 2000 și pînă în prezent inflația se menține sub nivelul de 20 %.

Pe parcursul anului 2000 rata inflației a constituit 18,4 la sută fiind determinată atît de factori nemonetari – majorarea administrativă a prețurilor la servicii, inflația importată prin creșterea prețurilor la produsele petroliere pe piața mondială, ce a influențat costurile de producere, precum și de factorii monetari – creșterea bazei monetare, în special, ca rezultat al procupării de valută străină de către Banca Națională a Moldovei. Totodată acest an machează începutul unei tendințe crescătoare a produsului intern brut.

În anul 2001 prețurile au înregistrat cel mai scăzut ritm de creștere din ultimii 10 ani ca urmare a echilibrului dintre cere și ofertă, precum și a reducerii costurilor. Rata inflației la sfîrșitul perioadei a constituit 6,3 la sută fiind cu 12,1 p.p. inferioară celei din anul precedent. Un rol pozitiv în menținerea nivelului redus al inflației i-a revenit evoluției relative stabile a cursului de schimb al monedei naționale.

În anul 2002 s-au consolidat tendințele pozitive de dezvoltare în majoritatea ramurilor economiei naționale, PIB înrgistrînd o creștere în termini reali de 7,2 la sută. Prețurile de consum în anul 2002 au înregistrat cel mai scăzut ritm de creștere de 4,4 la sută de la introducerea monedei naționale. Diminuarea cu 1,9 puncte procentuale a ratei anuale a inflației a fost influențată de menținerea unui nivel redus de 2,8 la sută al prețurilor la produsele alimentare.

Nivelul inflației în anul 2003 a constituit 15,7 la sută, ca rezultat a creșterii contribuției din partea produselor alimentare. Inflația a fost determinată în cea mai mare parte de factorii nemonetari: creșterea consumului final influențat de majorarea veniturilor provenite din munca de peste hotare, precum și creșterea salariilor și pensiilor, restringerea ofertei produselor agricole cauzată de condițiile climaterice nefavorabile, majorarea tarifelor la energia electrică, gaz, combustibil, servicii de transport. De asemenea, majorarea pe parcursul anului 2003 a cursului de schimb Euro/USD, odată cu creșterea ponderii decontărilor în euro în volumul total al decontărilor aferente comerțului exterior al Republicii Moldova, a avut impact negativ asupra prețurilor importatorilor. Printre factorii nemonetari, a căror influență a fost nesemnificativă asupra inflației, se remarcă majorarea banilor în circulație pe contul creșterii nominale a plăților salariale și pensii. De menționat că, majorarea ofertei de bani în circulație a satisfacut creșterea cererii de bani din partea economiei naționale și nu a avut efect inflaționist.

În anul 2004 ritmul creșterii prețurilor de consum a constituit 12,5 la sută, inclusiv la produsele alimentare – 13,1 %, iar la mărfurile nealimentare – 11,9 % și la servicii – 11,8 %. Creșterea prețurilor a fost dominată de factori nemonetari, precum majorarea administrativă a prețurilor la servicii de telecomunicații cu 23,8 la sută, îngrijire medicală cu 23,9 la sută, transport cu 20,0 la sută. De asemenea un rol important l-a deținut inflația importată din țările partenere-comerciale, inclusiv ca urmare a creșterii prețurilor la combustibil pe piața mondială (prețul la petrolul de tip Brent s-a majorat cu 34,9 la sută, iar pe piața internă prețul la combustibil a crescut cu 23,2 la sută), fluctuațiile substanțiale ale raportului dintre euro și dolarul SUA, majorarea cererii interne ca rezultat al transferurilor din muncă de peste hotare.

Ritmul creșterii prețurilor de consum a continuat trendul descendent în anul 2005, înregistrînd la finele acestuia un nivel de 10,0 la sută. Pe parcursul anului 2005 nivelul inflației a fost influențat de majorarea cererii interne, ca rezultat al transferurilor din munca de peste hotare, de creșterea veniturilor salariale a populației, precum și de majorarea prețurilor la petrol pe piața internațională fapt ce a condus la creșterea prețurilor interne la combustibil cu 35,7 la sută și respectiv la transportul de pasageri cu 14,2 la sută.

Anul 2006 a fost caracterizat de o incetinire a creșterii economice. Rata anuală a inflației a constituit 14,1 %, fiind cu 4,1 p.p. superioară celei din anul precedent. Cei mai importanți factori care au condiționat această majorare au fost:

dublarea de catre Federația Rusă a prețului de livrare a gazului cărte Republica Moldova, pînă la nivelul de 160 USD pentru o mie de metri cubi:

majorarea prețurilor la bunurile și serviciile la care factorul importului și factorul energetic joacă un rol important;

deprecierea monedei naționale în primele 8 luni ale anului cu 3,8 % față de dolarul SUA și cu 12,2 % față de euro.

Rata inflației pentru anul 2007 a fost în scădere cu 1,0 p.p. față de anul 2006, cu toate că tendința regională și globală a fost de majorare, fapt caracteristic pentru majoritatea țărilor din vecinătate, afectînd grav chiar și unele state membre ale Uniunii Europene. Factorul principal care a influențat negativ rata inflației în plan global pe parculsul anului 2007 a fost majorarea bruscă a prețurilor la resursele energetice și la producția agroalimentară.

În anul 2008 rata inflației a constituit 7,3 %, cea mai mare creștere în structura acesteia fiind consemnată de prețurile la serviciile prestate populației, urmate de prețurile la produselele alimentare și mărfurile nealimentare.

Criza economică mondială a lovit dur economia Republicii Moldova în anul 2009 și a demonstrat vulnerabilitatea acesteia față de șocurile economice externe. Diminuarea cererii externe și reducerea cu 30,0 % a volumului remitențelor de peste hotare au generat presiuni semnificative asupra cursului de schimb al monedei naționale și au sugrumat cererea internă și consumul populației. Veniturile bugetare s-au micșorat semnificativ, în principal din cauza diminuării veniturilor din taxele vamale și TVA, astfel încît la sfîrșitul anului 2009 deficitul bugetar a constituit 6,9 la sută din PIB. La rîndul său PIB a scăzut cu 6,0 la sută în termini reali . Inflația anuală de 0,4 la sută din anul 2009 a fost determinată în mare parte de contractarea drastică a activității economice și de reducerea puterii de cumpărare a populației.

La finele anului 2009 Banca Națională a Moldovei a aprobat și publicat Strategia politicii monetare pentru 2010-2012. Această strategie de politică monetară avea un carcater pe termen mediu și stabilea direcțiile prioritare de activitate ale BNM orientate spre atingerea obiectivului fundamental “asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”. Această strategie stabilea obiectivul cantitativ al inflației la nivelul de 5,0 la sută pentru anul 2010 cu o posibilă deviere de ± 1.0 puncte procentuale care ulterior este modificat, intervalul de variație constituind deja 1,5 puncte procentuale.

Anii 2010-2012 servesc ca periodă de creare a precondițiilor de trecere de la regimul de țintire a agregatelor monetare la regimul de țintire a inflatiei.

În anul 2010 economia Republicii Moldova a cunoscut o revedicare spectaculoasă. PIB a crescut în termini reali cu 6,9 la sută, astfel încît economia națională s-a apropiat de nivelul său potențial de dezvoltare. Rata anuală a inflației a constituit 8,1 la sută, și a fost influențată de următorii factori:

Majorările de tarife la energia electrică, gaze și agentul termic efectuate în lunile ianuarie și mai.

Evoluția pe piața valutară a monedei naționale în raport cu principalele valute de referință – dolarul SUA și euro.

Abaterea condițiilor climaterice de la normă și fluctuațiile prețurilor alimentare pe plan mondial, care au determinat creșteri semnificative ale prețurilor la produsele alimentare.

Creșterea prețurilor la petrol pe plan internațional, fapt ce a generat creșterea prețului de import la produsele petroliere.

Majorarea accizelor la produsele petroliere consemnată la începutul anului 2010.

Efectele de runda a doua, determinate de majorările de tarife și prețuri la combustibil, care au condiționat creșterea prețurilor unor bunuri și servicii aferente inflației de bază.

Recuperarea activității economice atît pe plan intern, cît și extern (creșterea cererii agregate).

La sfîrșitul anului 2011 ritmul anual al inflației a constituit 7,8 %, în timp ce nivelul anual al inflației de bază a înregistrat valoarea de 6,1 % în luna decembrie 2011. În consecință, diferența dintre IPC și cel al inflației de bază a constituit 1,7 p.p., conturînd astfel continuarea influenței din partea factorilor nemonetari asupra procesului inflaționist în Republica Moldova. La formarea ratei inflației anuale în luna decembrie 2011 cel mai mult au contribuit prețurile și serviciile reglementate, ca rezultat al majorărilor de tarife la gaz , energie electrică și termică, efectuate în primăvara și toamna anului 2011.

Anul 2012 s-a dovedit a fi un an al turbulențelor macroeconomice și provocări pe fundalul mediului extern nefavorabil. Criza din zona euro a demonstrat încă o dată vulnerabilitatea Republicii Moldova la mediul extern. Cu toate acestea, putem spune că Republica Moldova a făcut față provocărilor externe din anul 2012. Acest an a fost unul de succes din punc de vedere al obiectivului fundamental al BNM de asigurare și menținere a stabilității prețurilor. Pentru prima dată în ultimii 20 ani, rata anuală a inflației s-a situat în apropierea țintei de 5,0 la sută, atingînd în luna decembrie 2012 nivelul de 4,1 %. Aducerea inflației în proximitatea țintei de 5,0% a adus beneficii atît pentru investitori și populației, cît și pentru dezvoltarea potențialului economic durabil al Republicii Moldova. La incadrarea inflației în intervalul de variație al țintei au contribuit preponderent diminuarea cererii interne și externe alături de presiunea dezinflaționistă din partea tendinței de apreciere a cursului nominal de schimb al monedei naționale față de valutele principalilor parteneri comerciali. Mediul inflaționist a fost susținut de majorarea prețurilor la produsele alimentare pe fundalul secetei din regiune, în corelare cu efectele secundare majorării de tarife comunale în toamna anului 2011 și creșterea tarifului la energia electrică din luna mai 2012.

În anul 2013 Republica Moldova își revine rapid după declinul din 2012. PIB a crescut cu 8,9 la sută față de anul precedent. Redresarea agriculturii, deprecierea moderată a monedei naționale și stabilizarea consumului intern au contribuit substanțial la creșterea economică. Rata anuală a inflației a contituit 5,2 la sută încadrîndu-se în intervalul de variație a țintei. Aceasta s-a datorat diminuării creșterii economice a principalilor parteneri comerciali, reducerea prețurilor internaționale la produsele alimentare, precum și scăderea semnificativă a prețurilor la petrol.

În anul 2014, rata anuală a inflației a constituit 4,8 la sută fiind cu 0,4 p.p. inferioară celei din anul 2013. Trebuie de menționat că pe parcursul a trei ani consecutivi, rata inflației s-a situat în proximitatea țintei de 5,0 % cu un interval de variație de 1,5 p.p. (vezi figura 2.2)

Figura 2.2 Nivelul inflației în perioada 2010-2014

Sursa: Elaborată de autor în baza datelor din Rapoartele anuale 2000-2013, și Raportul asupra inflației din februarie 2015 ale BNM.

2.3. Situația actuală a inflației în Republica Moldova

În anul 2014 rata inflației anuale a constituit 4,8 la sută fiind cu 0,4 p.p. inferioară celei din anul 2013 ca rezultat al diminuării în mare parte a presiunilor din partea prețurilor la produsele alimentare și prețurilor reglementate.

În trimestrul I, 2014, ritmul anual al inflației a constituit 5.4 la sută, fiind cu 0.5 puncte procentuale superior celui din trimestrul precedent. Evoluția ascendentă a acestuia s-a datorat intensificării presiunilor din partea inflației de bază și a prețurilor la produsele alimentare, ca urmare a deprecierii monedei naționale, dar și a unor modificări efectuate în structura IPC la începutul anului curent. Ritmul anual al inflației de bază a continuat tendința ușor ascendentă începută încă la sfîrșitul anului 2012, iar în luna februarie a trecut în banda superioară a intervalului stabilit intensificîndu-se pîna la nivelul de 5.2 la sută, după circa doi ani în care s-a aflat sub ținta de 5.0 la sută. În trimestrul I, 2014 ritmul anual al inflației de bază a constituit 5.0 la sută, fiind cu 0.3 puncte procentuale superior celui din trimestrul precedent.

Majorarea ritmului anual al IPC a fost determinată atît de dinamica unor componente din cadrul IPC sensibile la fluctuațiile cursului de schimb valutar, cît și de schimbările în structura IPC efectuate la începutul anului curent în baza sondajului privind cheltuielile gospodăriilor casnice din anul 2013. În acest fel accelerarea ritmului anual al inflației în trimestrul I a fost generată de creșterea contribuției din partea inflației de bază de la 1.3 puncte procentuale pînă la 1.7 puncte procentuale, ca urmare a deprecierii monedei naționale față de valutele principalilor parteneri comerciali, dar și a majorării pronunțate a ponderii unor componente în structura inflației de bază sensibile la aceste oscilații, cum ar fi “automobile și remorci”. Un aport superior (2.9 puncte procentuale) celui din trimestrul precedent (2.6 puncte procentuale) la majorarea ritmului anual al IPC a fost cauzat de prețurile la produsele alimentare, a căror evoluție, în mod similar, a fost condiționată de deprecierea monedei naționale din ultimele luni.

Contribuția din partea prețurilor reglementate la IPC a constituit 0.7 puncte procentuale, diminuîndu-se marginal (0.1 puncte procentuale) comparativ cu trimestrul precedent ca urmare a eliminării efectului majorării TVA la gazul din rețea de la începutul anului 2013. Contribuția din partea prețurilor la combustibil a fost similară celei din trimestrul precedent și a constituit 0.2 puncte procentuale.

În structura pe componente, în luna martie 2014 cea mai mare creștere față de luna martie 2013 a fost consemnată la prețurile produselor alimentare (8.5 la sută), urmate de cele la mărfurile nealimentare (5.0 la sută) și la servicii (2.7 la sută).

În trimestrul II, 2014 ritmul mediu anual al inflației a constituit 5.2 la sută, fiind cu 0.2 puncte procentuale inferior celui din trimestrul precedent. Diminuarea pronunțată a inflației s-a produs în luna mai, cînd ritmul anual al acesteia a coborît pînă la valoarea de 4.7 la sută, de la 5.8 la sută în luna aprilie. Ritmul anual al inflației de bază și-a continuat tendința ușor ascendentă începută la sfîrșitul anului 2012, constituind 5.5 la sută în luna iunie 2014. În trimestrul II, 2014 ritmul mediu anual al inflației de bază a constituit 5.4 la sută, fiind cu 0.4 puncte procentuale superior celui din trimestrul precedent. Diminuarea ritmului anual al IPC s-a datorat în cea mai mare parte scăderii presiunilor din partea prețurilor la produsele alimentare. În acest fel, contribuția din partea acestora în trimestrul II, 2014 a constituit 2.6 puncte procentuale, fiind cu 0.3 puncte procentuale inferioară celei din trimestrul precedent. Contribuția din partea prețurilor reglementate asupra IPC a constituit 0.6 puncte procentuale, diminuîndu-se ușor (0.1 puncte procentuale) comparativ cu trimestrul precedent. În același timp deși marginal (0.1 puncte procentuale), contribuția din partea inflației de bază a continuat să crească ca urmare a tendinței de depreciere a monedei naționale. Contribuția din partea prețurilor la combustibil a fost similară celei din trimestrul precedent și a constituit 0.2 puncte procentuale.

În structura pe componente, în luna iunie 2014, cea mai mare creștere față de luna iunie 2013 a fost consemnată la prețurile la produsele alimentare (6.4 la sută), urmate de cele la mărfurile nealimentare (5.3 la sută) și la servicii (2.7 la sută).

În trimestrul III, 2014, rata anuală a inflației a constituit 5.1 la sută, fiind cu 0.1 puncte procentuale inferioară celei din trimestrul precedent. Evoluția descendentă a acesteia s-a datorat diminuării presiunilor din partea prețurilor la produsele alimentare. Astfel, contribuția din partea acestora în trimestrul III, 2014 a constituit 2.3 puncte procentuale, cu 0.3 puncte procentuale inferioară celei din trimestrul precedent. Contribuția din partea prețurilor reglementate la IPC a constituit 0.6 puncte procentuale, fiind la nivelul celei din trimestrul II, 2014. Deși influența inflației de bază în luna septembrie s-a intensificat, contribuția acesteia a fost la nivelul perioadei precedente, constituind 1.8 puncte procentuale. Contribuția din partea prețurilor la combustibili s-a majorat pîna la 0.3 puncte procentuale, în cea mai mare parte ca urmare a conflictului militar din estul Ucrainei, fapt ce a determinat diminuarea ofertei de cărbune pe piață.

În structura pe componente, în luna septembrie 2014 cea mai mare creștere față de luna septembrie 2013 a fost consemnată la prețurile la mărfurile nealimentare (6.3 la sută), urmate de cele la produsele alimentare (4.7 la sută) și la servicii (2.6 la sută).

În trimestrul IV, 2014 rata medie anuală a inflației a constituit 4.8 la sută, fiind cu 0.3 puncte procentuale inferioară celei din trimestrul precedent. Evoluția lunară a acesteia a manifestat o dinamică mai stabilă pe parcursul trimestrului, constituind 4.8 la sută în lunile octombrie și noiembrie. Spre sfîrșitul anului, în luna decembrie, a coborît pîna la valoarea de 4.7 la sută.

Evoluția ratei inflației de bază a fost diferită de cea a ratei anuale a IPC, conturîndu-se o traiectorie ascendentă pronunțată în trimestrul IV, 2014 pîna la nivelul de 6.0 la sută, sau cu 0.5 puncte procentuale superioară celei din trimestrul precedent. Acest fapt a determinat o creștere cu 0.2 puncte procentuale a contribuției acesteia asupra ratei anuale a IPC, alcătuind 2.0 puncte procentuale. În luna decembrie, rata anuală a inflației de bază a crescut pînă la valoarea de 6.3 la sută, de la 5.8 la sută în luna septembrie, odată cu deprecierea monedei naționale față de dolarul SUA.

Diminuarea ratei anuale a IPC s-a datorat scăderii presiunilor din partea prețurilor la produsele alimentare. Astfel, contribuția din partea acestora în trimestrul IV, 2014 a constituit 1.9 puncte procentuale, fiind cu 0.4 puncte procentuale inferioară celei din trimestrul anterior. Totodata, în sensul scăderii ratei anuale a IPC a acționat diminuarea contribuției din partea prețurilor reglementate cu 0.2 puncte procentuale, pîna la valoarea de 0.4 puncte procentuale, în contextul disipării parțiale a efectului majorării tarifului la transportul interurban din luna noiembrie 2013. Contribuția din partea prețurilor la combustibili s-a majorat pîna la 0.4 puncte procentuale, în cea mai mare parte, ca urmare a conflictului militar din estul Ucrainei ce a afectat prețurile la carbune .În structura pe componente, în luna decembrie 2014, cea mai mare creștere față de luna decembrie 2013 a fost consemnată la prețurile la marfurile nealimentare (6.5 la sută), urmată de cea la produsele alimentare (5.1 la sută) ¸și la servicii (1.6 la sută).

Menționăm că atît rata anuală a inflației, cît și cea a inflației de bază din trimestrele I- IV ale anului 2014, s-au încadrat în intervalul de variație de − 1.5 puncte procentuale de la ținta de 5.0 la sută, stabilită conform Strategiei politicii monetare a Băncii Naționale a Moldovei pe termen mediu.( figura 2.3).

Figura 2.3 Evoluția inflației pe trimestre în anul 2014

Sursa: Elaborată de autor în baza Rapoartelor asupra inflației nr. 2, nr. 3, nr.4 din anul 2014 și Raportul asupra inflației nr.1 din februarie 2015

Capitolul III. POLITICI ANTIINFLAȚIONISTE: PRACTICA INTERNAȚIONALĂ ȘI A REPUBLICII MOLDOVA

Politici antiinflaționiste

Pînă în prezent, problema cu care s-a confruntat economia mondială sub aspectul creșterii generalizate a prețurilor, a cauzat mari presiuni atăt în plan monetar, cît și economic, politic și social. Astfel, pe lingă faptul că inflația generează distorsiuni la nivelul prețurilor, ea generează o erodare accentuată a economiilor, descurajează investițiile, favorizînd migrarea capitalurilor către activele care aduc venituri suplimentare reale sau către activele neproductive. Prin urmare a apărut necesitatea de a adopta măsuri care să conducă la reducerea presiunii inflaționiste și asigurarea stabilității prețurilor.

Beneficiile stabilitătii prețurilor constau în contribuția la creșterea economică și angajarea forței de muncă prin urmatoarele posibilități:

Alocarea eficientă a resurselor;

Creditul ieftin: ieftinirea împrumuturilor se produce ca rezultat al renunțării creditorilor la compensarea riscului inflaționist cu deținerea unor garanții nominale pe termen lung. Reducerea acestui risc prin scăderea nivelului dobînzilor percepute la creditare este dovada unei politici monetare credibile care stimulează utilizarea capitalului și investițiile;

Menținerea pe termen lung a resurselor în domenii productive, fără riscul incertitudinii referitor la inflația viitoare;

Eliminarea sau menținerea la nivel minim a distorsiunilor din sistemele de impozitare și asigurări sociale care pot rezulta atît în urma inflației cît și a dezinflației;

Siguranța persoanelor care dețin venituri fixe și a celor care au dețineri în numerar;

Menținerea coeziunii sociale și a stabilității politice: stabilitatea generală a prețurilor previne redistribuirea ulterioară a bogăției și a veniturilor, ca urmare a unor măsuri neinspirate în asigurarea acestora împotriva inflației. De regulă cel mai mult suferă pe urma inflației grupurile defavorizate ale societății, care nu au posibilități de a se proteja de efectele inflației.

Potrivit celor expuse anterior, o guvernanță care menține stabilitatea prețurilor contribuie substanțial la realizarea obiectivelor economice generale. Această concluzie este susținută de datele empirice care demonstrează, pentru o mare varietate de țări că pe termen lung economiile cu o rată mai scăzută a inflației inregistrează, în medie, o creștere economică mai rapidă în termini reali. Ca rezultat ne dăm seama de importanța pe care o dețin politicile de combatere a inflației.

Politicile antiinflaționiste, pe lingă faptul că trebuie să fie destul de puternice pentru a reduce inflația, trebuie să nu afecteze creșterea economică, să nu cauzeze deflație, depresiune și creșterea șomajului. Cunoaștem două tipuri de politici antiinflaționiste:

Policiti economice conjuncturale;

Politici economice structurale.

Din motivul că inflația este cauzată de obicei de excesul cererii agregate sau deficitul de ofertă agregată, politicile economice se orientează în primul rînd asupra acestor agregate.

Reducerea cererii agregate se realizează prin intermediul politicii monetar-creditare și bugetar –fiscale restrictive. Astfel politica bugetară restrictivă trebuie să aibă ca efect reducerea deficitului bugetar, însă fără a se renunța la protecția socială.

Politicile antiinflaționiste de ordin monetar sunt puse în aplicare în cea mai mare parte prin intermediul băncii centrale de emisiune, care are posibilitatea să folosească urmatoarele mecanisme:

Ridicarea taxei oficiale a scontului. Pe masura reducerii presiunilor inflaționiste, reducerea taxei scontului și ratei dobînzii devin nu numai posibile, ci chiar obligatorii;

Plasarea de împrumuturi de stat și renunțarea la acoperirea deficitului bugetar prin creare de monedă;

Operații pe piața liberă (open market). Acțiunile de acest gen presupun vînzarea titlurilor de creanță, pentru retragerea din circulație a unei cantități de monedă, cu scopul temperării excesului de cerere. Titlurile de creanță sunt emise în numele guvernului, fiind, în același timp purtatoare de dobindă ceea ce prezină o anumită atractivitate din partea publicului. Prin achizitionarea acestora are loc diminuarea capacității de plată și ca rezultat scade presiunea cererii asupra bunurilor de consum. Întrucît aceste titluri de creanță pot fi cumparate și de băncile comerciale, ele pot fi utilizate ca rezerve obligatorii, diminuîndu-se, în acest fel, caracterul antiinflaționist al operațiunilor de open-market. Efectul acestei măsuri ar fi mult mai aplificat dacă aceste titluri de creanță nu ar fi negociabile. Dar în așa caz s-ar diminua gradul lor de atractivitate.

Sistemul rezervelor bancare minime obligatorii.

Reducerea cererii agregate are ca consecință diminuarea veniturilor populației, descurajarea investițiilor, și respectiv are o influență negativă asupra creșterii economice viitoare. De aceea, reducerea cererii agregate se recomandă a fi realizată pe un termen scurt fiind insoțită de măsuri prin care sa stimuleze oferta agregată.

Stimularea ofertei agregate poate fi realizată prin urmatoarele măsuri:

Privatizarea întreprinderilor publice nerentabile;

Atragerea investițiilor străine directe;

Căutarea surselor alternative de aprovizionare cu resurse energetice și materii prime;

Liberalizarea mediului de afaceri;

Promovarea măsurilor antimonopol.

Din cadrul politicilor conjuncturale face parte și politica economică externă care acționează asupra inflației prin urmatoarele măsuri:

Stabilizarea ratei de schimb a monedei naționale față de valutele străine;

Echilibrarea balanței comerciale prin stimularea exporturilor;

Stoparea exportului masiv de capital.

Din cadrul politicilor structurale deosebim:

▪ Politica de control al prețurilor și veniturilor care presupune că statul trebuie să intervină prin urmatoarele măsuri:

Recomandarea agenților economici să evite creșterile nejustificate de preț, iar sindicatelor- solicitările salariale exagerate care nu ar corespunde ratei de creștere a productivității muncii. Criteriul economic de bază pentru satisfacerea cererilor sindicale de majorare al salariilor îl constituie productivitatea muncii. Dacă această relație dintre productivitate și salarii nu se respectă, atunci creșterile salariale pot cauza creșterea costurilor, care ca rezultat determină creșterea prețurilor. Totuși, nici în cazul în care majorarea salariilor se realizează în corespundere cu creșterea productivității, șansele evitării inflației nu sunt absolute.

Impunerea unei legislații care să reglementeze sau să înghețe salariile. Politica înghețării salariilor nu a fost practicată de nici o țară, mai ales în perioada postbelică din cauza unor considerente de ordin politic sau din cauza influenței sociale active a sindicatelor. Această masură este considerată a fi inoportună pentru stimularea creșterii economice. Controlul salariilor poate fi util numai pe termen scurt. Prelungirea în timp a acestei măsuri poate genera proteste și schimbări de guvern;

Controlul prețurilor reprezintă un mijloc administrativ prin care se stabilesc limitele maxime de creștere a prețurilor. Ca și controlul salariilor, această măsură trebuie aplicată doar pe termen scurt deoarece, pe termen lung, va conduce la reducerea ofertei prin reducerea profiturilor și a investițiilor, la alocarea ineficientă a resurselor;

▪ Politica de stimulare a investițiilor care presupune:

Crearea unui mediu investițional favorabil care ar stimula creșterea volumului de invesțitii;

Favorizarea transformării active a economiilor în investiții prin asigurarea unei activități stabile a sistemului bancar și a pieței hîrtiilor de valoare;

Stingerea anticipărilor inflaționiste, întrucît anume acestea conferă inflației un caracter autosusținut și durabil.

▪ Politica de susținere a concurenței care constă în temperarea efectelor negative ale monopolizării și oligopolizării economiei. Aceasta cuprinde urmatoarele măsuri:

Controlarea procesului de concentare a întreprinderilor;

Interzicerea abuzului legat de deținerea poziției dominante pe piață;

Interzicerea stabilirii de către întreprinderi în urma unor înțelegeri a prețurilor de vînzare și cumparare, limitarea producției, eliminarea de pe piață a concurenților;

Interzicerea ajutoarelor de stat care ar putea privilegia un agent economic în detrimentul altuia.

O altă masură antiinflaționistă este indexarea variabilelor economice cum ar fi salariile pensiile și dobînzile cu indicele prețurilor de consum. Această masură are ca scop înlăturarea efectului de redistribuire a inflației, astfel încît populația să suporte inflația în mod mai echitabil.

În momentul în care inflația capată intensitate mai mare și tinde spre hiperinflație, politicile economice nu asigură un success total în lupta pentru salvarea monedei naționale. În așa caz, mai eficientă devine reforma monetară.

Reforma monetară presupune (în cazul inflației), fie înlocuirea monedei depreciate cu una noua, fie stabilizarea monedei existente prin denominare.

Denominarea monedei naționale are un șir de efecte pozitive dintre care:

reducerea cantității de monedă în economia națională și implicit fluedizarea schimburilor economice, a încasărilor și plăților agenților economici și populației;

diminuarea inflației, ca urmare a creșterii încrederii în moneda națională, și deci a anticipărilor antiinflaționiste ale agenților economici și a populației;

recîștigarea sentimentului de mîndrie națională, datorat îmbunătățirii imaginii externe a monedei naționale;

transmiterea unui semnal clar pieții interne și piețelor internaționale cu privire la politicile macroeconomice viitoare și la încheierea unui ciclu inflaționist;

revenirea în parametrii nominali a sistemului național, odată cu reutilizarea unității monetare naționale și a subdiviziunilor sale;

reducerea cheltuielilor băncilor comerciale cu circulația numerarului (transportul, manipularea și utilizarea monedelor și bancnotelor);

efectuarea de operațiuni și întocmirea de evidențe cu un numar mai redus de cifre;

stimularea procesului de economisire în moneda națională, deci a gradului de monetarizare a economiei, etc.

Costurile denominarii nu sunt însa de neglijat:

realizarea unor cheltuieli importante suportate de banca centrală în legatură cu fabricarea unor monede și bancnote noi, precum și cu cele legate de informarea populației;

creșterea timpului necesar conversiei din partea bancilor, companiilor și persoanelor fizice;

creșterea la nivelul băncilor comerciale a cheltuielor generate de modificarea ATM-urilor, înlocuirea aparatelor de numărat banii, a celor pentru recunoașterea falsurilor și a celor generate de schimbarea softurilor contabile;

riscul creării unor dificultăți la nivelul populației legate de calcularea prețurilor în noua monedă;

creșterea nejustificată a prețurilor, prin rotunjirea acestora de către producători și distribuitori.

Procesul de denominare a monedei naționale a fost utilizat de multe țări care s-au confruntat cu fenomene inflaționiste de proporții, însă rezultatele obținute nu au fost întotdeauna aceleași, deoarece denominarea monedei naționale nu este o condiție suficientă pentru continuarea scăderii inflației. Ca exemplu de succes pot fi menționate țări ca Polonia, Bulgaria, Ungaria, Croația. Experiențe fără de succes în sensul denominării monedei naționale au avut așa țări ca Brazilia, Rusia și Argentina și altele.

Exemplu concret de denominare poate servi practica României din anul 2005 unde 10000 de lei vechi (ROL) au devenit 1 leu nou (RON).

Eficiența politicilor antiinflaționiste poate fi evaluată prin calculul coeficientului pierderilor dupa formula:

(3.1)

unde:

– PIB-ul efectiv;

− PIB-ul potențial;

– nivelul efectiv al inflației în perioada t;

– nivelul efectiv al inflației în perioada t-1.

Acesta indică cîte procente din produsul intern brut se cer a fi sacrificate pentru a reduce inflația cu 1 punct procentual.

Dacă de exemplu mărimea acestui coeficient este 2, înseamnă că fiecare procent de reducere a inflației scade produsul intern brut cu 2%.

Economiștii sunt de părerea că dacă mărimea acestui coeficient depășește raportul de 1:5, atunci, politica antiinflaționistă devine ineficientă, generînd mai multe pierderi decît avantaje.

Politica monetară a băncilor centrale. Practica internatională și a Republicii Moldova

Alături de celelalte politici economice, politica monetară are un rol deosebit în determinarea calității dezvoltării unei economii, de regulă neinflaționiste și sustenabile pe termen lung. Luarea deciziei de a adopta o anumită strategie de politică monetară, este determinată de efectele pe care le va avea asupra economiei naționale, și de autoritatea de care dispune banca centrală.

Obiectivele finale urmarite de către băncile centrale din diferite țări în elaborarea și promovarea politicii economice sunt:

Diminuarea șomajului și asigurarea unei angajări înalte în cîmpul muncii;

Creșterea economică sustenabilă;

Stabilitatea relativă a prețurilor;

Stabilitatea relativă a ratei de chimb.

În oricare țară politica monetară trebuie să fie subordonată obiectivelor finale ale politicii macroeconomice care sunt importante pentru existența și evoluția ei. Obiectivul final este realizat în baza unei strategii de politică monetară elaborată de banca centrală. Astfel pentru atingerea obiectivului final, sunt stabilite obiective operaționale asupra cărora banca centrală poate acționa direct și obiectivele intermediare. Respectiv, obiectivul final poate fi atins:

În mod indirect- prin regimuri bazate pe țintirea obiectivelor intermediare (cursul valutar, agregatele monetare, rata dobînzii);

În mod direct- prin regimul de țintire directă a inflației.

Țintirea agregatelor monetare

Utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, constă în practicarea unei politici monetare restrictive care să controleze nivelul de creștere a agregatelor monetare pentru a elimina excesul de lichiditate din economie, întrucît acesta generează reducerea puterii de cumparare a monedei naționale. Conform teoriei monetariste că inflația este pretutindeni un fenomen monetar, este acceptat unanim că o inflație ridicată este susținută mereu de oferta excedentară de monedă, care declanșează creșterea nivelului general al prețurilor. În scopul implementării regimului de țintire a agregatelor monetare, banca cetrală are de urmat următorii pași:

Alegerea agregatului monetar reprezentativ;

Stabilirea unui nivel de creștere a agregatului ales sau a unui interval de variație a ratei de creștere a masei monetare;

Stabilirea modalității de gestionare a agregatului monetar stabilit în calitate de obiectiv intermediar al politicii monetare.

O problemă importantă cu care se confruntă banca centrală este cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care sa asigure atingerea obiectivului final de politică monetară, întrucît acesta trebuie să fie compatibil cu economia pe care o reprezintă și totodată prin influențarea lui autoritatea monetară trebuie să afecteze nivelul prețurilor în economie în vederea stabilizării acestora. O altă problemă estea cea legată de incapacitatea băncii centrale de a exercita control precis asupra ofertei de monedă în condițiile unei economii de piață.

Se consideră că cel mai ușor de urmărit agregat monetar este reprezentat de masa monetară în sens larg (M2), deoarece instrumentele de politică monetară pot asigura o influență indirectă asupra componentelor acestui agregat.

Avantajele țintirii agregatelor monetare sunt:

– banca centrală își ajustează porgramul de politică monetară în fucnție de situația economică proprie;

– banca centrală poate, astfel, stabili o țintă de inflație care sa difere de cea a altor economii, dar care să raspundă fluctuațiilor generate de oferta de pe piață;

– politica monetară bazată pe țintirea agregatelor monetare transmite un semnal imediat publicului privind nivelul inflației și, în același timp permite băncii centrale să-și adapteze intervențiile în funcție de evoluțiile pieței.

Țintirea cursului valutar

Economia de piața presupune practicarea unui curs flotant, adică stabilirea acestuia în baza raportului dintre cerere și ofertă fie că este vorba de regimul de curs independent (cînd doar mecanismele pieței influentează cursul de schimb), fie că este vorba de regimul de curs administrat (cînd banca centrală intervine pe piață pentru a influența cererea și a oferta de valută).

În conditiile în care se merge pe adoptarea regimul bazat pe țintirea cursului valutar, banca centrală încearca să asigure stabilitatea cursului valutar nominal, utilizînd instrumente proprii care se referă pe de o parte la modificarea nivelul ratelor dobînzii practicate, iar pe de altă parte la intervențiile directe pe piața valutară pentru susținerea cursului valutar.

Adoptarea unui astfel de regim presupune:

adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflației comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al propriei monede;

existența unui nivel suficient al rezervelor internaționale care să permită intervenții prompte pe piața valutară;

menținerea credibilității externe a țării, inclusiv a stabilității politice și a cadrului instituțional și legislativ care le influentează puternic pe primele.

Cea mai simplă formă a acestei strategii constă în “ancorarea” cursului valutar al monedei naționale de una sau mai multe monede care aparțin țărilor cu un nivel redus al ratei inflației care să contribuie, în acest sens, la diminuarea inflației și în țara ancorată (exchenge rate peg). Principiul de funcționare al acestui regim se bazează pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare (sau coșul de valute).

Avantajele unei astfel de strategii sunt:

promovarea cooperării și coordonarii internaționale în cazul apariției unor șocuri externe majore;

accelerarea fluxurilor comerciale internaționale și investiționale, prin gradul mare de stabilitate și atractivitate a monedei naționale;

disciplinarea politicilor macroeconomice pentru mentinerea și respectarea aranjamentului ales (ca parte integrantă a programelor de macrostabilizare).

Totuși există și dezavantaje referitor la această strategie, și anume:

necesitatea menținerii unei rate lunare a inflației mici, care sa nu deterioreze nici nivelul cursului valutar și nici competitivitatea externă;

imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea încrederii în această strategie și în banca centrală;

costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, daca în momentul de stabilire a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;

înrăutățirea finanțării balanței de plăți în condițiile în care nu există alte surse decît cele generate de rezervele valutare.

Față de acest curs se pot stabili și marje de fluctuație ale cursului valutar de piață, numit regim “exchenge rate band”(sau crawling band). Banda de fluctuație se determină doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piață flotînd liber, intervențiile băncii centrale manifestîndu-se doar în condițiile în care evoluțiile pietei conduc la o depășire a acestor limite.

În cazul bandei de fluctuație, spre deosebire de exemplul clasic, se realizează o reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare liberă a cursului valutar incertitudinea privind evoluția viitoare a cursului valutar de piata crește ceea ce asigura băncii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce privește elaborarea și aplicarea politicii monetare.

Țintirea directa a inflatiei

În ultimii ani s-a conturat o strategie de politică monetară care a lasat în urmă țintirile intermediare de politică monetară, și anume, țintirea directă a inflației. Respectiv un numar din ce în ce mai mare a băncilor centrale trec la adoptarea țintirii directe a inflației, avînd succese demne de menționat. Astfel practicarea regimului de țintire directă a inflației, susținută de o politică fiscală adecvată a ajutat băncile centrale să asigure un trend soft proceselor dezinflaționiste, ajungînd chiar să stabilizeze creșterea economică. În foarte multe cazuri regimul de tințire directă a inflației a adus beneficii politiciilor monetare din punct de vedere al concurenței, transparenței și credibilității acestora.

Țintirea inflației a fost implementată nu doar în țările emergente dar și în țări înalt industrializate care au servit drept exemplu pentru cele dintîi. Țări ca, Noua Zeelandă (1989), Canada (1991), Israel (1991), Marea Britanie (1992), Africa de Sud (1999), Norvegia (2000), care practică cu succes țintirea inflației, în condiții economice diferite, se numară printre “misionarii” expansiunii propriei experiențe și a conceptualizării politicii monetare orientate spre țintirea inflației. Țări ca Chile (1990), Cehia (1997), Polonia (1998), Brazilia (1998), Ungaria (2000), Peru (2001), Filipine (2001) demonstreazî prin rezultate că țintirea inflației în propriile economii este o soluție adaptată realităților descrise pe plan global. Pentru prima dată inflația a fost introdusă de Banca de Rezerve a Noii Zeelande la începutul anului 1990, după care regimul de țintire a inflației a fost îmbrățișat de alte 23 de țări.

Țintirea inflației reprezintă o țintă numerică, fie că este vorba de un anumit procent ce trebuie asigurat cu sau fără un interval de toleranță, fie că este vorba de stabilirea unui interval în care inflatia să fie inclusă. În cadrul regimului țintirii inflației banca centrală cu ajutorul ratei dobînzii reglează prețul asupra monedei în economie. În așa fel, prin intermediu mecanismului transmisiei monetare, influențează asupra nivelului inflației și a tempourilor de creștere economică. Totodată în calitate de indicator integral (nivelului) inflației adesea se folosește indicatorul prețului de consum (IPC), sau derivat al acestuia – inflația de bază.

Comparativ cu țintirea creșterii masei monetare țintirea inflației are avantajul evident care constă în faptul că țintirea inflației permite evitarea problemei instabilității a cererii de bani. La utilizarea strategiei de țintire a inflației, în cazul în care cererea de bani se modifică, nimic nu va putea împiedica banca centrală ca aceasta în interese de compensare să regleze masa monetară. Un alt avantaj al țintirii inflației este faptul existenței mai multor explicații a acesteia care sunt clare publicului.

Adoptarea regimului de țintire a inflației este eficientă în condițiile în care banca centrală reușește să asigure stabilitatea procesului deflaționist, stabilitatea sistemului financiar fiind o condiție suplimentară în acest scop.

Politica monetară a Băncii Naționale a Moldovei

Odată cu adoptarea în iulie 1995 a Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei, a fost stabilit obiectivul principal al politicii monetare – realizarea și menținerea stabilității monedei naționale, în funcție de care s-a determinat strategia și tactica politicii monetare a BNM.

Astfel, pînă în anul 2006, obiectivul final al politicii monetare și anume stabilitatea monedei naționale presupunea caracterul său dual: pe de o parte – realizarea și menținerea stabilității interne a monedei naționale, exprimată prin rata inflației și măsurată prin indicele prețului de consum, și pe de altă parte – realizarea și menținerea, suplimentar și în paralel, a stabilității externe a monedei naționale, măsurată prin rata de schimb în raport cu principalele valutele străine. În anul 2006, prin aprobarea Legii nr.191-XVI din 30 iunie 2006 cu privire la modificarea Legii nr. 548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Națională a Moldovei, obiectivul principal al BNM a fost modificat din „realizarea și menținerea stabilității monedei naționale” în „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”.

Pe parcursul anilor 1994–2008 realizarea obiectivului politicii monetare s-a efectuat prin intermediul regimului țintirii agregatelor monetare. La acel moment, decizia de adoptare a regimului de țintire a agregatelor monetare a fost determinată de necesitatea alegerii unui regim adecvat situației existente în economia Republicii Moldova.

Implementarea și promovarea de către BNM a regimului țintirii agregatelor monetare a condus la diminuarea inflației și stabilizarea macroeconomică, a determinat reducerea incertitudinii și riscurilor în procesul de adoptare a deciziilor în domeniul investițiilor, a consolidat încrederea populației față de sistemul financiar al statului și a contribuit la o realizare mai eficientă a reformelor sociale.

Banca Națională a Moldovei a renunțat în anul 2009 la regimul țintirii agregatelor monetare, urmînd perioada creării precondițiilor pentru adoptarea regimului de țintire diectă a inflației. Ținta ratei inflației a fost stabilită la nivelul de 5,0 la sută cu o posibilă deviere de 1,0 p.p. Ulterior acest interval de variație a fost modificat, constituind în prezent 1,5 puncte procentuale.

Decizia de a trece la noul regim a fost luată din cauza că regimul de țintire a agregatelor monetare prezintă anumite dezavantaje:

legătura dintre evoluția agregatelor monetare și rata inflației în cazul Republicii Moldova este mai puțin previzibilă, dinamica corelației acestora diminuându-se din an în an;

instrumentele de politică monetară existente nu pe deplin asigură gestiunea eficientă a ofertei de bani (fapt ce decurge din instabilitatea multiplicatorului monetar și modificarea cererii structurale de monedă) care să garanteze stabilitatea prețurilor;

necesitatea calibrării politicii monetare în funcție de evoluția ratei inflației, și nu în funcție de o țintă intermediară;

riscurile asociate utilizării cursului de schimb ca ancoră nominală în contextul unei economii deschise și liberalizării în continuare a contului de capital.

Regimul de țintire a inflației are mai multe avantaje față de celelalte regimuri ale politicii monetare, dat fiind faptul că acesta permite:

asigurarea și menținerea stabilității prețurilor la costuri moderate; o ancorare mai eficientă a anticipărilor inflaționiste;

o responsabilitate sporită a Băncii Naționale a Moldovei față de îndeplinirea obiectivului

fundamental;

− un grad mai înalt de comunicare și transparență a măsurilor de politică monetară.

Pe lîngă avantajele enumerate mai sus, regimul țintirii directe a inflației este un regim mai flexibil și operațional chiar în cazul instabilității relației între agregatele monetare și inflație.

Atingerea țintei de 5,0 la sută anual cu un interval de variație de 1,5 puncte procentuale se realizează prin utilizarea instrumentului principal de politică monetară − operațiunile de piață deschisă. În același timp BNM utilizează și instrumentele auxiliare de politică monetară, precum facilitățile permanente, norma rezervelor obligatorii și intervențiile pe piața valutară. Aceste instrumente au un impact direct asupra nivelului ratelor dobînzilor nominale pe termen scurt pe piața monetară.

Operațiunile pe piața monetară sînt operatiuni executate pe piata financiara la initiativa BNM cu participarea benevola a bancilor autorizate.

Operațiunile de piață deschisă pot fi efectuate prin tender anunțat anticipat (licitații), sau negocieri directe. Utilizînd Operațiunile de piață deschisă, BNM asigură piața cu lichiditate, efectuînd operațiuni REPO, sau cumpărînd active (valori mobiliare sau valută străină), sau scoate resurse din piață, plasînd certificate proprii (CBN), efectuînd operațiuni revers-Repo, vînzînd active (valori mobiliare sau valută străină) sau acceptînd depozite la termen.( Anexa 2)

Operațiunile pe piața valutară sunt intervențiile valutare, ce se derulează în strictă conformitate cu obiectivele politicii valutare. Banca Națională utilizează în calitate de instrumente ale intervențiilor valutare atît operațiunile directe (cumpărări sau vînzări la vedere de valută contra lei moldovenești), care influențează masa monetară, cît și operațiunile de ajustare (swap-uri valutare), care sunt instrumente reversibile și nu influențează masa monetară pe termen lung.

Facilitățile permanente reprezintă facilitățile pe care BNM le pune la dispoziția băncilor autorizate la inițiativa acestora. BNM oferă facilitatea de credit overnight și facilitatea de depozit overnight. Facilitățile permanente joacă rolul unui mecanism de siguranță în gestionarea lichidității pe piața monetară: facilitatea de credit overnight oferă posibilitate băncilor să ia credite de la BNM, iar facilitatea de depozit overnight creează posibilitatea plasării excesului de lichiditate. (Tabelul A 3.1)

Rezervele obligatorii  reprezintă nivelul minim al mijloacelor atrase pe care o bancă autorizată trebuie să le dețină la BNM. Pentru evaluarea îndeplinirii acestei obligații se utilizează media soldurilor zilnice ale contului de rezerve pe durata unei perioade de aplicare.

În scopul realizării țintei inflației, condițiile pe piață monetară sunt dirijate de BNM prin stabilirea de către Consiliul de administrație a indicatorului principal pentru piața monetară interbancară pe termen scurt − rata de bază.

În trimestrul IV, 2014 au avut loc patru ședinte ale Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a Moldovei cu privire la deciziile de politică monetară. În urma evaluării balanței riscurilor interne și externe, cărora ar putea fi supusă economia Republicii Moldova și a perspectivelor inflației pe termen scurt și mediu au fost emise două decizii de menținere a ratei de bază la nivelul de 3.5 la sută (nivel stabilit la sedința din 25 aprilie 2013). La urmatoarele doua sedințe desfășurate în luna decembrie 2014 au fost emise doua decizii de majorare a ratei de bază cu 1.0 si 2.0 puncte procentuale respectiv, pînă la nivelul de 6.5 la sută. În perioada de referință a fost necesară înăsprirea graduală a politicii monetare, pentru a combate presiunile inflaționiste din partea prețurilor reglementate și a deprecierii monedei naționale. Deciziile de majorare a ratei de bază vor produce efecte în economie pe parcursul urmatoarelor 2-3 trimestre, avînd ca scop ancorarea anticipațiilor inflaționiste și menținerea ratei inflației în proximitatea țintei de 5.0 la sută pe termen mediu, cu o posibilă deviere de 1.5 puncte procentuale. (Tabelul A 4.1)

Eficiența politicii monetare bazată pe regimul de țintire a inflației

Țintirea inflației reprezintă un subiect foarte contraversat atît în rîndul bancherilor cît și a teoreticienilor. Astfel regimul de țintire a inflației are atît avantaje cît și dezavantaje.

Avantajul primordial al acestei strategii, constă în aceea că țintirea inflației vizează atingerea și menținerea unei rate a inflației redusă și stabilă, care va avea efecte pozitive asupra creșterii economice. Odată ce stabilitatea prețurilor devine obiectiv prioritar de politică monetară, așteptările inflaționiste și respectiv creșterile de salarii și preturi în economie devin mai realiste decît în cazul aplicării altor strategii.

Monitorizarea țintirii inflației este relativ usoară, deoarece implică un grad înalt de transparență și responsabilitate pentru autoritatea monetară, prin intocmirea și publicarea de către aceasta a rapoartelor asupra inflației, în care sunt expuse publicului direcțiile de acțiune, deciziile luate de banca centrală, motivele din care nivelul inflației deviază de la ținta stabilită, precum și soluțiile privind remedierea acestor situații. La fel, banca centrală comunică cu guvernul în privința țintelor de inflație fixate, și mai mult ca atît, explică publicului cauzele din care au fost luate anume decizii de politică monetară, prin intermediul conferințelor de presă.

Anunțarea explicită a unei ținte numerice dimunuează riscul de inconsistență temporală pe 2 căi. Pe de o parte, comunicarea țintei este echivalentă cu încredințarea băncii centrale un mandat pentru utilizarea în acest scop a instrumentelor de politică monetară, atât pietele cit si mediile politice fiind conștiente că obiectivele pe termen scurt (creșterea economică, reducerea șomajului) nu vor prevala în fața celui privind inflația. Pe de alta parte, asumarea publică a țintei inflației întărește capacitatea băncii centrale de a rezista eventualelor presiuni politice privind promovarea unei politici monetare expansioniste.

Aplîcînd aceasta strategie, banca centrală are posibilitatea de a urma propria politică monetară, focusindu-se asupra șocurilor ce afectează economia națională. Totodată, țintirea inflației nu neglijează preocuparea de celelalte variabile economice cum ar fi sabilitatea producției și șomajul. Flexibilitatea sau strictețea unei stategii se referă la modul în care sunt tratate acestea. Respectiv, o stategie strictă va umări numai atingerea obiectivelor inflaționiste, pe cînd una flexibilă se va preocupa și de celelalte variabile economice.

Un avantaj al țintirii inflației constă în aceea că odată ce această strategie a fost adoptată, ea nu necesită o ajustare frecventă, ca în cazul țintirii agregatelor monetare, deoarece vizează chiar obiectivul final, și anume, inflația. În cazul țintirii agregatelor monetare, era necesar de a ajusta periodic ținta de creștere a agregatului monetar, din cauza instabilității funcției cererii de monedă. Mai mult ca atît, succesul țintirii inflației nu depinde de existența unei relații între monedă și inflație, însă utilizează toate informațiile disponibile pentru a stabili cele mai indicate instrumente de politică monetară.

Nu putem să nu menționăm și unele argumente care descurajează implementarea țintirii inflație. Astfel una din dezavantajele acestei strategii este rigitatea politicii monetare în ceea ce privește alte obiective de politică monetară. Ca rezultat, politica monetara capătă anumite constrîngeri referitor la măsurile discreționare ale băncii centrale.

Criticile aduse în detrimentul acestei strategii vizează faptul că aceasta se axează doar pe inflație, ignorînd activitățile productive. Totuși suntem de parerea că evoluția producției este luată în considerație în cadrul unei strategii stricte deoarece, modificarea producției are un rol determinat în evoluția viitoare a inflației. Pe lînga aceasta, unii economiști au demonstrat că țintirea inflației are o flexibilitate suficientă pentru a permite pe termen scurt compromisul dintre inflație și producție, favorizînd în așa mod și stabilitatea producției.

În ciuda eforturilor băncii centrale de a reduce așteptările inflaționiste ale publicului și, implicit, costurile dezinflației, deseori estimările populației s-au adaptat la evoluțiile pieței, fapt ce a alimentat creștere prețurilor din economie. În opinia noastră, banca centrală trebuie să aibă în vedere o echilibrare a obiectivelor adiacente de politică monetară, deoarece realizarea unora dintre ele poate genera influențe nefavorabile asupra realizării țintei principale.

Estimările realizate la nivel de bancă centrală în legătură cu stabilirea țintei sunt greu de realizat, iar măsurile de politică monetară adoptate pentru asigurarea stabilității prețurilor pot genera efecte cu o anumită întîrziere). Cunoscînd aceste laguri, nevoia de a privi în perspectivă poate influența negativ evoluțiile viitoare, tocmai prin îngreunarea capacității de previzionare, care este influențată și de situațiile noi, neprevăzute, care se pot manifesta în viitor și care nu pot fi estimate în totalitate.

Totodată, succesul țintirii inflației depinde în mare masură de disciplina fiscală din țară. Astfel, deficitele fiscale pot genera eșecul acestei strategii, deoarece, pe termen lung, deficitele fiscale vor fi monetarizate sau datoria publică va cauza o depreciere ridicată a monedei naționale, și respectiv creșterea nivelului general al prețurilor.

Un alt dezavantaj ține de flexibilitatea cursului de schimb care servește drept precondiție pentru țintirea inflație, deoarece în țările în curs de dezvoltare, în special în cele dolarizate, aceasta sporește riscul apariției unor crize financiare.

Cu toate acestea nu putem spune că neajunsurile menționate ale țintirii inflației pot fi considerate ca obiecții serioase la adresa unei strategii bine conturate. Practica numeroaselor țări atît în curs de dezvoltare, cît și a celor înalt dezvoltate care au aplicat regimul de țintire a inflației, demonstrează că avantajele acestei strategii prevalează neajunsurile ei. Prin intermediul țintirii inflației multe bănci centrale au reușit să asigure stabilitatea procesului dezinflaționist, stabilitatea sistemului financiar fiind o condiție suplimentară în acest scop.

Comparativ cu alte strategii de politică monetară ( țintirea agregatelor monetare, țintirea cursului valutar), țintirea inflației prezintă mai multe avantaje notabile. Totodată a fost demonstrat că țintirea inflației îmbunătățește evoluția inflației, ancorează mai bine așteptările inflaționiste și are un efect pozitiv asupra creșterii economice. Chiar dacă rezultetele unor studii nu au indicat dovezi clare pentru avantajele țintirii inflației, nu sau adus nici agrumente solide împotriva acesteia.

Concluzii

Fenomenul denumit inflație constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică și una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, provocînd, astfel, creșterea asimetrică, durabilă și generalizată a prețurilor la produse și servicii. În literatura de specialitate distingem diferite criterii de delimitare a formelor inflației. În cercetarea noastra am acordat prioritate analizei formelor inflației din punct de vedere a intensității acesteia depistînd inflația lentă, deschisă, moderată, rapidă, galopantă, hiperinflație și din punct de vedere a cauzelor apariției, și anume, inflația monetară, inflația prin cerere, prin costuri , și inflația structurală. La fel în cadrul acestei cercetări am analizat consecințele economice și sociale ale inflației dintre care menționam:

Creșterea continuă și autoîntreținută a prețurilor;

Reducerea puterii de cumparare a salariilor și a altor venituri factoriale, deci reducerea consumului;

Afectarea redistribuirii veniturilor

Scăderea nivelului de trai;

Mișcări sociale;

Alocarea ineficientă a resurselor;

Generarea deficitelor bugetare cronice;

Falimentul intreprinderilor;

Deficitul schimburilor cu străinătatea.

De asemenea am identificat indicii prețurilor în baza cărora se măsoară inflația și am dedus dintre aceștia doi, cei mai elocvenți, și anume, indicele Laspeyres și indicele Paashe. În baza utilizării metodelor de construire a acestor indici, în practica națională și internațională sunt utilizați ca indicatori de apreciere a intensității inflației indicele prețurilor de consum, indicele producției industriale și deflatorul PIB.

La momentul actual, cel mai răspîndit indicator de măsurare a inflației este indicele prețurilor de cosum (IPC), care se calculează în baza unor ponderi permanente a marfurilor și serviciilor ce se include în coșul de consum, ca modificare medie ponderată a nivelului prețurilor. Modificarea acestui indicator indică modificarea costului vieții sau a cheltuielilor finale efectuate de consumatori la procurarea bunurilor și serviciilor.

Pe parcursul întregii perioade de tranziție la economia de piață, economia Republicii Moldova s-a confuntat cu o inflație persistentă, avînd diferse grade și forme de manifestare, fenomen care a apărut în jurul anilor 1990-1991, și care se menține și pîna în prezent. Analiza evoluției inflației în Republica Moldova a demontrat sensibilitatea economiei naționale la șocurile economice externe. Totuși trendul descrescător al inflației, ne vorbește de o politică monetară resușită a Băncii Naționale a Moldovei care are ca obictiv principal asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Pe parcursul anului 2014, inflația a evoluat uniform, stabilindu-se în proximitatea țintei de 5,0 la sută. Această situație s-a datorat în mare parte diminuării contribuției din partea prețurilor alimentare și a inflației de bază. Totodată contribuția prețurilor la conbustibil a crescut din cauza conflictului armat din estul Ucrainei.

Stabilitatea inflației este asigurată de politica monetară, susținută și de alte măsuri cum ar fi: politica bugetar-fiscală restrictivă, politica de control al prețurilor și veniturilor, politica de stimulare a investițiilor, politica de susținere a concurenței, indexarea și alte măsuri.

Totuși, trebuie de menționat că politica monetară are un rol deosebit în determinarea calității dezvoltării unei economii, de regulă neinflaționiste și sustenabile pe termen lung. Obiectivele finale a politicii monetare diferă de la o țară la alta și vizează stabilitatea monedei naționale, stabilitatea prețurilor, stabilitatea prețurilor și a balanței de plăți, stabilitatea prețurilor și creșterea economică, rata de schimb și rata dobînzii etc.

Din practica internațională am indentificat citeva strategii de politică monetară pe care autoritatea monetară le utilizează pentru monitorizarea și stabilizarea inflației dintre care deosebim: țintirea agregatelor monetare, țintirea cursului valutar și țintirea directă a inflație. În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare a băncilor centrale trec la adoptarea țintirii directe a inflației, avînd succese demne de menționat.

Odată cu adoptarea în iulie 1995 a Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei, a fost stabilit obiectivul principal al politicii monetare – realizarea și menținerea stabilității monedei naționale, în funcție de care s-a determinat strategia și tactica politicii monetare a BNM. Acest obiectiv a fost urmat pina in anul 2006. În anul 2006, prin aprobarea Legii nr.191-XVI din 30 iunie 2006 cu privire la modificarea Legii nr. 548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Națională a Moldovei, obiectivul principal al BNM a fost modificat din „realizarea și menținerea stabilității monedei naționale” în „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”.

Pe parcursul anilor 1994–2008 realizarea obiectivului politicii monetare s-a efectuat prin intermediul regimului țintirii agregatelor monetare. Banca Națională a Moldovei a renunțat în anul 2009 la regimul țintirii agregatelor monetare, urmînd perioada creării precondițiilor pentru adoptarea regimului de țintire diectă a inflației. Ținta ratei inflației a fost stabilită la nivelul de 5,0 la sută cu o posibilă deviere de 1,0 p.p. Ulterior acest interval de variație a fost modificat, constituind în prezent 1,5 puncte procentuale.

Atingerea țintei inflatiei se realizează prin utilizarea instrumentului principal de politică monetară − operațiunile de piață deschisă. În același timp BNM utilizează și instrumentele auxiliare de politică monetară, precum facilitățile permanente, norma rezervelor obligatorii și intervențiile pe piața valutară. Aceste instrumente au un impact direct asupra nivelului ratelor dobînzilor nominale pe termen scurt pe piața monetară.

Eficiența strategiei de țintire a inflației este dedusă din analiza evoluției inflației în perioada 2012- 2014, în care rata inflației s-a încadrat în intervalul de variație de − 1.5 puncte procentuale de la ținta de 5.0 la sută, stabilită conform Strategiei politicii monetare a Băncii Naționale a Moldovei pe termen mediu.

Țintirea inflației reprezintă un subiect foarte contraversat atît în rîndul bancherilor cît și a teoreticienilor. Astfel regimul de țintire a inflației are atît avantaje cît și dezavantaje. Totusi, comparativ cu alte strategii de politică monetară, țintirea inflației prezintă mai multe avantaje notabile. A fost demonstrat că țintirea inflației îmbunătățește evoluția inflației, ancorează mai bine așteptările inflaționiste și are un efect pozitiv asupra creșterii economice. Chiar dacă rezultetele unor studii nu au indicat dovezi clare pentru avantajele țintirii inflației, nu sau adus nici agrumente solide împotriva acesteia.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE

Legea cu privire la Banca Națională a Moldovei: nr. 548-XIII din 21.07.95 Monitorul Oficial al Republicii Moldova.1995, nr.56-57/624.

Planul strategic al Băncii Naționale a Moldovei pentru anii 2013-2017 Chișinău, aprobată prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei: nr. 209 din 13 septembrie 2013.

Regulamentul privind facilitățile permanente de creditare acordate băncilor de către Banca Națională a Moldovei, Hotărîrea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei: nr.70 din 23.03.2006, Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2006. nr. 51-54/188.

Strategia politicii monetare pe termen mediu (aprobată prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei: nr. 303 din 27 decembrie 2012).

Strategia politicii monetare a Băncii Naționale a Moldovei pentru 2010-2012 (modificată prin hotărârea consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei: nr.267 din

30.12.2010, în vigoare din 01.01.2011)

MANUALE, MONOGRAFII ȘI LUCRĂRI DIDACTICE, BROȘURI

COSTE, Valeriu. Inflația. Iași: GAUDEAMUS, 1993. ISBN 973-95903-0-6

COSTICĂ, Ionela ș.a. Țintirea inflației versus țintirea agregatelor monetare. Strategii de politică monetară alternative în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. București: ASE, 2005. ISBN 973-594-631-9.

CUHAL, Radu. Rolul politicii monetare în asigurarea creșterii economice. Chișinău, 2010.

CUHAL Radu. Politica monetară și instrumentele ei. Chișinău,2012.

HAMURARU, M., ȚARUȘ, V., CAPSÎZU, V. Teorie Economică. Macroeconomie. Concepte și aplicții. Ed. a 3-a. Chișinău, 2013. 150-152 p. ISBN 978-9975-4435-5-5.

MAYER, T., DUESENBERRY, J., ALIBER, R. Banii,activitatea bancară și economia. București: Editura didactică și pedagogică, R.A., 1993. 328-342 p. ISBN 973-30-2927-0.

POP, Napoleon. Probleme economice. Conduita politicii monetare în contextul strategiei țintirii inflației. Vol. 198-199. București, 2006. ISBN 978-973-7885-12-8.

RĂDULESCU, Eugen. Inflația, marea provocare. Editura enciclopedică. Colecția Băncii Naționale a României. ISBN 973-45-0287-5.

TOMȘA, Aurelia. Teorie economică, Vol II “Macroeconomie”. Chișinău, 2013. 114-142 p. ISBN 978-9975-53-211-2.

ȚUGUI, Alexandru. Inflația. Concepte, teorii și politici economice. București: Editura Economica, 2000. ISBN 978-590-388-1.

PUBLICATII IN MATERIALELE CONFERINTELOR, SIMPOZIOANELOR

CUCIEREVII, Vladimir. Mecanisme de influență a politicii monetar-creditare asupra dezvoltării economice. În: Economie financiară și monetară- EFM 2013: conf. șt. inter., 26 oct. 2013. București, 2013. pp. 89-100. ISNN 2344-3642

ARTICOLE DIN EDIȚII PERIODICE

CUHAL, Radu. Inflația de bază – o nouă abordare teoretică în cadrul politicii monetare. Intelectus. 2006, nr. 4. ISSN 1616-1979

CUHAL,Radu. Inflația de bază în politica monetară și rolul ei în asigurarea unei creșteri economice durabile. Intelectus. 2007, nr. 3. ISSN

DORNESCU, Valeriu. Denominarea leului – etapa premergătoare adoptării monedei euro. Analele știintifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. 2004/2005. p. 335-339

ILIADI, G., DODON S. Evoluția strategiilor alternative ale politicii monetar-creditare orientate spre stabilizarea inflației. Analele Institutului de Economie, Finanțe și Statistică. 2013. ed. a 3-a. 31-36. ISSN 1857-3630

MATIS, Dumitru. Inflația și problemele ei. Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Oeconomica, XLVIII, 2, 2013. 3-11. ISSN 1220-0476

ZUBIC, Aliona. Inflația – maladie ce trebuie tratată. Economica. 2000. nr. 3. 29-32. ISSN

RESURSE ELECTRONICE

Beju, Daniela Georgeta. Țintirea inflației – o stategie de politică monetară tot mai populară. [citat 4 mai 2015] Disponibil: ftp://www.ipe.ro/RePEc/vls/vls_pdf/vol12i4p93-108.pdf

Pagina Oficială Web a Băncii Naționale a Moldovei, www.bnm.md

Pagina Oficială Web al Biroului Național de Statistică, www.statistica.md

Pagina Oficiala Web a Institutului de Prognoză Economica din București, www.ipe.ro

ALTE SURSE

Rapoartele anuale ale Băncii Naționale a Moldovei pentru anii 1999-2013.

Rapoartele asupra inflației ale Băncii Naționale a Moldovei, nr. 2, nr. 3, nr. 4, 2014; nr.1, 2015.

Raportul asupra inflatiei a Bancii Nationale a Moldovei, nr. 1, 2015.

ANEXE

Anexa 1. Categorii de bunuri și servicii excluse din IPC pentru calculul indicelui inflației de bază

Tabelul A 1.1

Categorii de bunuri incluse în lista produselor alimentare, băuturi alcoolice și nealcoolice

Sursa: www.statistica.md

Tabelul A 1.2

Categorii de bunuri și servicii incluse în lista prețurilor reglementate

Sursa: www.statistica.md

Tabelul A 1.3

Categorii de bunuri incluse în lista combustibilului

Sursa: www.statistica.md

Anexa 2. Operațiuni de politică monetară ale BNM în anul 2014

Tabelul A 2.1

Tabelul A 2.2

Sursa: www.bnm.md

Anexa 3. Facilitățile permanente acordate băncilor de către BNM în anul 2014

Tabelul A 3.1

Sursa: www.bnm.md

Anexa 4. Statistica privind ratele de dobîndă la instrumentele de reglementare monetară ale Băncii Naționale a Moldovei pentru anul 2014

Tabelul A 4.1

Sursa: www.bnm.md

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE

Legea cu privire la Banca Națională a Moldovei: nr. 548-XIII din 21.07.95 Monitorul Oficial al Republicii Moldova.1995, nr.56-57/624.

Planul strategic al Băncii Naționale a Moldovei pentru anii 2013-2017 Chișinău, aprobată prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei: nr. 209 din 13 septembrie 2013.

Regulamentul privind facilitățile permanente de creditare acordate băncilor de către Banca Națională a Moldovei, Hotărîrea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei: nr.70 din 23.03.2006, Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2006. nr. 51-54/188.

Strategia politicii monetare pe termen mediu (aprobată prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei: nr. 303 din 27 decembrie 2012).

Strategia politicii monetare a Băncii Naționale a Moldovei pentru 2010-2012 (modificată prin hotărârea consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei: nr.267 din

30.12.2010, în vigoare din 01.01.2011)

MANUALE, MONOGRAFII ȘI LUCRĂRI DIDACTICE, BROȘURI

COSTE, Valeriu. Inflația. Iași: GAUDEAMUS, 1993. ISBN 973-95903-0-6

COSTICĂ, Ionela ș.a. Țintirea inflației versus țintirea agregatelor monetare. Strategii de politică monetară alternative în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. București: ASE, 2005. ISBN 973-594-631-9.

CUHAL, Radu. Rolul politicii monetare în asigurarea creșterii economice. Chișinău, 2010.

CUHAL Radu. Politica monetară și instrumentele ei. Chișinău,2012.

HAMURARU, M., ȚARUȘ, V., CAPSÎZU, V. Teorie Economică. Macroeconomie. Concepte și aplicții. Ed. a 3-a. Chișinău, 2013. 150-152 p. ISBN 978-9975-4435-5-5.

MAYER, T., DUESENBERRY, J., ALIBER, R. Banii,activitatea bancară și economia. București: Editura didactică și pedagogică, R.A., 1993. 328-342 p. ISBN 973-30-2927-0.

POP, Napoleon. Probleme economice. Conduita politicii monetare în contextul strategiei țintirii inflației. Vol. 198-199. București, 2006. ISBN 978-973-7885-12-8.

RĂDULESCU, Eugen. Inflația, marea provocare. Editura enciclopedică. Colecția Băncii Naționale a României. ISBN 973-45-0287-5.

TOMȘA, Aurelia. Teorie economică, Vol II “Macroeconomie”. Chișinău, 2013. 114-142 p. ISBN 978-9975-53-211-2.

ȚUGUI, Alexandru. Inflația. Concepte, teorii și politici economice. București: Editura Economica, 2000. ISBN 978-590-388-1.

PUBLICATII IN MATERIALELE CONFERINTELOR, SIMPOZIOANELOR

CUCIEREVII, Vladimir. Mecanisme de influență a politicii monetar-creditare asupra dezvoltării economice. În: Economie financiară și monetară- EFM 2013: conf. șt. inter., 26 oct. 2013. București, 2013. pp. 89-100. ISNN 2344-3642

ARTICOLE DIN EDIȚII PERIODICE

CUHAL, Radu. Inflația de bază – o nouă abordare teoretică în cadrul politicii monetare. Intelectus. 2006, nr. 4. ISSN 1616-1979

CUHAL,Radu. Inflația de bază în politica monetară și rolul ei în asigurarea unei creșteri economice durabile. Intelectus. 2007, nr. 3. ISSN

DORNESCU, Valeriu. Denominarea leului – etapa premergătoare adoptării monedei euro. Analele știintifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. 2004/2005. p. 335-339

ILIADI, G., DODON S. Evoluția strategiilor alternative ale politicii monetar-creditare orientate spre stabilizarea inflației. Analele Institutului de Economie, Finanțe și Statistică. 2013. ed. a 3-a. 31-36. ISSN 1857-3630

MATIS, Dumitru. Inflația și problemele ei. Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Oeconomica, XLVIII, 2, 2013. 3-11. ISSN 1220-0476

ZUBIC, Aliona. Inflația – maladie ce trebuie tratată. Economica. 2000. nr. 3. 29-32. ISSN

RESURSE ELECTRONICE

Beju, Daniela Georgeta. Țintirea inflației – o stategie de politică monetară tot mai populară. [citat 4 mai 2015] Disponibil: ftp://www.ipe.ro/RePEc/vls/vls_pdf/vol12i4p93-108.pdf

Pagina Oficială Web a Băncii Naționale a Moldovei, www.bnm.md

Pagina Oficială Web al Biroului Național de Statistică, www.statistica.md

Pagina Oficiala Web a Institutului de Prognoză Economica din București, www.ipe.ro

ALTE SURSE

Rapoartele anuale ale Băncii Naționale a Moldovei pentru anii 1999-2013.

Rapoartele asupra inflației ale Băncii Naționale a Moldovei, nr. 2, nr. 3, nr. 4, 2014; nr.1, 2015.

Raportul asupra inflatiei a Bancii Nationale a Moldovei, nr. 1, 2015.

ANEXE

Anexa 1. Categorii de bunuri și servicii excluse din IPC pentru calculul indicelui inflației de bază

Tabelul A 1.1

Categorii de bunuri incluse în lista produselor alimentare, băuturi alcoolice și nealcoolice

Sursa: www.statistica.md

Tabelul A 1.2

Categorii de bunuri și servicii incluse în lista prețurilor reglementate

Sursa: www.statistica.md

Tabelul A 1.3

Categorii de bunuri incluse în lista combustibilului

Sursa: www.statistica.md

Anexa 2. Operațiuni de politică monetară ale BNM în anul 2014

Tabelul A 2.1

Tabelul A 2.2

Sursa: www.bnm.md

Anexa 3. Facilitățile permanente acordate băncilor de către BNM în anul 2014

Tabelul A 3.1

Sursa: www.bnm.md

Anexa 4. Statistica privind ratele de dobîndă la instrumentele de reglementare monetară ale Băncii Naționale a Moldovei pentru anul 2014

Tabelul A 4.1

Sursa: www.bnm.md