Ecoturismul In Belgia
LUCRAREA DE LICENȚĂ
ECOTURISMUL ÎN BELGIA
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1. Aspecte teoretice privind ecoturismul și dezvoltarea durabilă
1.1. Considerații generale privind ecoturismul
1.2. Factori și principii de susținere a ecoturismului
1.3. Ecoturism – model de valorificare durabilă a resurselor turistice
1.4. Ecoturismul – vector al dezvoltării durabile
Capitolul 2. Modalități de acțiune ecomanagerială în cadrul industriei turistice
2.1. Protecția și conservarea mediului, necesitate obiectivă
a dezvoltării turismului
2.2. Aspecte ale degradării mediului prin turism
2.3. Managementul ecoturistic în structurile
de cazare și alimentație în turism
2.4. Indicatorii capacităților de suport pentru turism
2.5. Acțiuni de protecție și conservare a mediului și
a potențialului turistic
Capitolul 3. Belgia – destinație ecoturistică
3.1. „Mândria de a fi belgian
3.2. Parcuri și rezervații naturale belgiene
3.3. Ecoturism urban din Belgia
3.4. Festivaluri și sărbători
3.5. Gastronomie belgiană
3.6. Ciclismul și alte sporturi active îndrăgite de turiști
3.7. Unități turistice cu profil ecoturistic din spațiul belgian
Concluzii și propuneri
Bibliografie
INTRODUCERE
Ideea de ocrotire a naturii s-a născut în SUA, unde în 1872 a fost promulgată prima lege din lume ce punea un teritoriu federal sub ocrotire, pentru a se păstra cât mai nealterat de agresiunea continuă a civilizației, se constituia, astfel, prima arie protejată din lume Parcul Național Yellowstone. Ulterior, urmărind acest exemplu, tot mai multe țări și-au creat propriile rețele de rezervații naturale și parcuri naționale, pentru a preîntâmpina dispariția unor specii de floră și faună sau pentru a conserva forme inedite de peisaj: Parcul Serengeti – Kenya, Parcul Tatra – Cehia, Parcul Cevennes – Franța etc. O dată cu aceste inițiative se naște și ideea de ecoturism. Ecoturismul constituie o oportunitate viabilă de dezvoltare turistică și economică pentru întreaga comunitate.
Turismul mileniului trei va fi marcat de schimbarea climatică și de grija pentru planetă. Privit ca fenomen de masă și drept componentă a calității vieții, turismul, constituit din ansamblul prestațiilor acordate persoanelor ce călătoresc cu motivații turistice (odihnă, petrecerea timpului liber, vacanțe, tratament balnear, agrement, sport, cultură, vizite etc), împreună cu gama serviciilor aferenle duratei deplasării și la locul de destinație, se află într-o strânsă dependență cu clima.
Ceea ce m-a determinat să aleg această temă și anume „Ecoturismul în Belgia” a fost aprofundarea cunoștințelor mele teoretice, dar și practice cu privire la ecoturism.
Obiectul de studiu al lucrării de față îl reprezintă însuși studiul ecoturismului în partea sudică a Țărilor de Jos.
Tema abordată a vizat, în prima parte, prezentarea câtorva noțiuni generale privind ecoturismul și dezvoltarea durabilă, după care a urmat abordarea modalităților de acțiune ecomanagerială în cadrul industriei turistice, pentru ca în ultima parte a lucrării să tratăm Belgia ca destinație ecoturistică.
În ceea ce privește metodele pe care le-am folosit pentru întocmirea lucrării de licență, acestea au vizat studierea consultarea cărților de specialitate, precum și folosirea unui limbaj economic propriu în relatarea cercetărilor pe care le-am efectuat în analiza ecoturismului.
Lucrarea este structurată în trei capitole, precedate de introducere.
În cadrul primului capitol pe care l-am intitulat Aspecte teoretice privind ecoturismul și dezvoltarea durabilă, prezint câteva considerații generale privind ecoturismul. În a doua parte a capitolului vorbesc despre ecoturism ca model de valorificare durabilă a resurselor turistice. Capitolul se încheie cu prezentarea factorilor și principiilor de susținere a ecoturismului, urmate de abordarea ecoturismul ca vector de dezvoltare durabilă.
Capitolul al doilea, intitulat Modalități de acțiune ecomanagerială în cadrul industriei turistice, în cadrul căruia am abordat protecția și conservarea mediului ca necesitate imperativă a dezvoltării turismului, urmat apoi de prezentarea câtorva aspecte ale degradării mediului prin turism. În a doua parte a capitolului sunt prezentate o serie de principii ale managementul ecoturistic în structurile de cazare și alimentație cu valențe turistice, precum și despre indicatorii capacităților de suport pentru turism. Capitolul se încheie cu prezentarea principalelor acțiuni de protecție și conservare a mediului și a potențialului turistic.
În cadrul capitolului al treilea denumit Belgia – destinație ecoturistică, facem o prezentare succintă a Belgiei văzută ca destinație turistică, după care capitolul continuă cu prezentarea parcurilor și rezervațiilor naturale belgiene. În partea a doua a capitolului prezentăm cele mai reprezentative elemente ale ecoturismului urban din Belgia, urmat apoi de abordarea festivalurilor și sărbătorilor, precum și a gastronomiei belgiene. Capitolul se încheie cu prezentarea câtorva forme și locuri de petrecere a timpului liber cum ar fi: ciclismul și alte sporturi active extrem de îndrăgite de turiști, precum și câteva unități turistice cu profil ecoturistic din spațiul belgian.
Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei.
Consider că prin conținutul acestei lucrări, ea reprezintă mai mult o încercare de a aduna și valorifica informații cu privire la evoluția ecoturismului în Belgia și unde am încercat să punctez câteva aspecte ale evoluției acestuia în spațiul belgian. Cercetările noastre nu se vor opri aici, ele vor constitui o intreprindere mai detaliată în viitoarele etape de formare continuă în domeniul turistic, prin accederea la un program de master în domeniul turistic.
În cadrul lucrării am folosit o serie de tabele, grafice și fotografii cu scopul de a reliefa mai bine studiul efectuat, pe care le prezint în continuare:
Lista figurilor și fotografiilor
Lista tabelurilor
Lista abrevierilor
CAPITOLUL 1
ASPECTE TEORETICE PRIVIND ECOTURISMUL
ȘI DEZVOLTAREA DURABILĂ
În ultimele timp, ecoturismul începe să se manifeste tot mai mult ca o distinctă știință menită să arate noile coordonate de dezvoltare a industriei turistice la nivel global. Deși la începuturile sale a fost aplicat numai pentru turismul practicat în zonele naturale protejate, treptat, aria sa de acțiune s-a extins și asupra celorlalte forme majore de turism existente.
În decursul ultimelor decenii, activitățile turistice au avut un mers ascendent, iar formele de turism s-au multiplicat, fapt ce a permis o mai bună valorificare a resurselor turistice. Privind către orizontul întregii dezvoltări economice a societăților umane, se constată și o accentuare a problemelor de poluare a mediului. Astfel, protecția mediului, prezervarea, conservarea și ameliorarea acestuia reprezintă cele mai dezbătute probleme ale contemporaneității.
1.1. Considerații generale privind ecoturismul
Între turism și mediul înconjurător există o relație complexă, legăturile dintre ele manifestându-se în ambele direcții (mediul natural, prin componentele sale: apă, aer, sol, floră, faună etc.) reprezintă resursele de bază ale turismului, iar pe de altă parte activitatea turistică are influență asupra mediului ecologic, modificându-i elementele componente.
Dezvoltarea activității turistice presupune acordarea unei atenții deosebite calității mediului, prin măsuri de conservare și dezvoltare a calității sale în zonele intrate în circuitul turistic sau în perspectivă de a intra, precum și de controlul consecințelor activității turistice, în vederea utilizării raționale a resurselor turistice. De asemenea, având în vedere implicațiile importante pe care le exercită procesul de dezvoltare socioeconomică și progresul tehnic asupra mediului, măsurile pentru protejarea acestuia devin din ce în ce mai complexe.
Așa cum se cunoaște de altfel, ecoturismul presupune desfășurarea atât a activităților turistice, cât și a celor economice într-un mediu agreabil, nepoluat, cu priveliști reconfortante și nealterate. Practicarea ecoturismului impune protejarea zonelor sau resurselor turistice, ce sunt destinate studierii, admirației, recreării și refacerii fizice și psihice, și nu distrugerii. Pe de altă parte, activitatea ecoturistică, pe lângă ancorarea sa în zona durabilului, se găsește în pas cu integrarea economică și generează strategii de dezvoltare necesare susținerii tranziției. Aceasta întrucât, în sensul real al ecoturismului, se regăsesc modernizarea infrastructurii, dezvoltarea rural-urbană durabilă, utilizarea de forme de energie neconvențională și de tehnologii nepoluante.
Cea mai plastică definiție a acestuia a fost dală de Societatea Talamaca pentru ecoturism și conservare din Costa Rica: „ecoturismul înseamnă mai mult decât cărți și albume despre faună, binocluri, mai mult decât arta populară care este afișată pe pereții hotelurilor și restaurantelor, de fapt înseamnă o luptă constantă pentru apărarea peisajelor, cu susținerea tradiției culturale a popoarelor”. De altfel, O.M.T. propune ca acesta să nu reprezinte o simplă etichetă de marketing, ci o modalitate durabilă de dezvoltare și practicare a turismului, care să corespundă unor criterii de gestionare obiectivă și ecologică.
Alte organisme internaționale precum: Uniunea Internațională de Conservare a Naturii (U.I.C.N.), Federația Mondială pentru Ocrotirea Naturii (W.N.F.), Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale (P.N.N.E.F.), văd ecoturismul ca pe un instrument util în asigurarea conservării bunurilor culturale și naturale de excepție, prin intermediul unor politici speciale de protecție.
În acest sens, ecoturismul este de fapt un turism fondat pe natură și cultură tradițională care presupune o cunoaștere și o interpretare a mediului natural și antropic ce se dorește să fie gestionat într-o măsură ecologică și durabilă.
Tendințele de valorificare a zonelor de maxim interes turistic s-au manifestat cu precădere în ultimele trei decenii ale secolului nostru, mai ales în țările cu puternice tradiții în industria turistică. La baza acestei forme de turism stă acțiunea de a petrece o vacanță sau un concediu într-un mediu curat, original, practic foarte puțin alterat de intervențiile moderne ale societății contemporane.
Aflat în multe țări într-un stadiu embrionar de organizare, acest tip de turism poartă diferite denumiri: „turism blând”, „turism verde”, „turism ecologic”, „ecoturism”. Dar între acești termeni care par sinonimi nu există practic diferențe de conținut, criterii, domeniul de aplicație a conceptelor și a produselor pe care le oferă.
Cea mai uzitată definiție în literatura științifică de specialitate este următoarea: „Ecoturismul este un turism practicat în spații naturale sălbatice și culturale tradiționale puțin modificate de om, și care trebuie să constituie sanctuare de protecție a naturii și a formelor ancestrale de civilizație, pentru a sprijini dezvoltarea economică a comunităților locale”.
Prin acest enunț, ecoturismul se detașează de celelalte forme de turism prin legătura mult mai directă și strânsă cu mediul natural și cultural.
Cele mai cunoscute oferte se găsesc în emisfera sudică, în țări cu o remarcabilă biodiversitate, care dispun de un număr important de rezervații naționale, sau chiar private, de comunități rurale cu un mod de viață tradițional, întinse pe zeci de mii de kilometri, care sunt gestionate prin forme proprii de administrație, interesate de păstrarea ocupațiilor tradiționale. În plan cultural, ecoturismul se regăsește mai ales în Europa și Asia, unde multe țări dețin un patrimoniu cultural de excepție.
Din acest punct de vedere ecoturismul este, mai întâi de toate, o acțiune de dezvoltare sub forma unui parteneriat activ între turiști, turoperatori, agenții de turism, comunități locale, gestionari de spații protejate, asociații de mediu și colective de specialiști în domeniu. Toți acești parteneri se angajeae sălbatice și culturale tradiționale puțin modificate de om, și care trebuie să constituie sanctuare de protecție a naturii și a formelor ancestrale de civilizație, pentru a sprijini dezvoltarea economică a comunităților locale”.
Prin acest enunț, ecoturismul se detașează de celelalte forme de turism prin legătura mult mai directă și strânsă cu mediul natural și cultural.
Cele mai cunoscute oferte se găsesc în emisfera sudică, în țări cu o remarcabilă biodiversitate, care dispun de un număr important de rezervații naționale, sau chiar private, de comunități rurale cu un mod de viață tradițional, întinse pe zeci de mii de kilometri, care sunt gestionate prin forme proprii de administrație, interesate de păstrarea ocupațiilor tradiționale. În plan cultural, ecoturismul se regăsește mai ales în Europa și Asia, unde multe țări dețin un patrimoniu cultural de excepție.
Din acest punct de vedere ecoturismul este, mai întâi de toate, o acțiune de dezvoltare sub forma unui parteneriat activ între turiști, turoperatori, agenții de turism, comunități locale, gestionari de spații protejate, asociații de mediu și colective de specialiști în domeniu. Toți acești parteneri se angajează să urmărească modul de dezvoltare și desfășurare a activităților turistice, participă în mod direct la informarea turiștilor asupra obiceiurilor și normelor locale, la participarea la unele programe de protecție a speciilor și a locuitorilor, prin a le oferi resurse de venituri suplimentare și posibilitatea de conducere a tuturor acțiunilor de primire și ghidare.
În accepțiunea unui număr tot mai mare de specialiști, teoreticieni sau practicieni ai domeniului, principiile ecoturismului sunt:
exploatare rațională, astfel industria – de orice natură și o dată în plus cea turistică – nu trebuie să degradeze resursele, ci să fie dezvoltată de o asemenea manieră încât să protejeze mediul;
șanse egale de dezvoltare, unde activitățile economice se cuvin să asigure beneficii pe termen lung pentru resurse, comunitățile locale și industrie.
Dintre formele cu aport de beneficii sunt considerate importante: conservarea, beneficiile științifice, sociale, culturale sau economice:
necesitatea asigurării unor experiențe directe, care să implice participarea și culturalizarea turiștilor;
implicarea educației ecologice la nivelul tuturor categoriilor, comunităților locale, organizațiilor guvernamentale și neguvemamentale, agenți economici și turiști (înaintea, în timpul și după consumarea serviciilor turistice);
încurajarea recunoașterii unanime a valorii intrinsece a resurselor;
angajarea fără rezerve în lupta pentru recunoașterea ideii că resursele sunt, totuși, limitate și necesitatea acceptării unui management orientat spre înlocuitori;
promovarea ideii asocierii și conlucrării între mai mulți „actori”, care pot fi: organizații guvernamentale, O.N.G.-uri, agenți economici, oameni de știință și localnici;
nevoia susținerii și promovării responsabilităților morale și etice, precum și a atitudinii îndreptate spre conservarea și protejarea mediului natural și cultural de către toți agenții, de toate preocupările și orientările.
Prin lansarea ideii de ecoturism, specialiștii, asociațiile de mediu, O.N.G.-uri, organismele guvernamentale, industria turistică, comunitățile locale au dorit să inițieze o mișcare de conștientizare, în vederea atenuării impactului produs de vizitatori asupra acestor minunate colțuri de natură, a comunităților locale aferente, în ideea că devizele câștigate prin turism pot susține acțiunile de protecție a siturilor și culturilor locale.
1.2. Factori și principii de susținere a ecoturismului
În manifestarea reală a ecoturismului se remarcă influența unor factori care acționează la diferite niveluri sau pe multiple planuri, și care determină aplicarea lui pentru toate formele de turism (balnear, de litoral, montan, cultural, de tranzit etc.).
a) Factorul politic extern
În ultimele două decenii ale secolului nostru multe din organismele economice și politice internaționale au început să acorde o mai mare atenție problemelor de protecție a mediului înconjurător. Astfel Organizația Mondială de Turism, a participat prin numeroase misiuni și proiecte la dezvoltarea turismului pe toate continentele globului. Acțiunile acestei organizații internaționale se derulează prin organisme regionale și în plus ea cooperează cu alte organizații mondiale precum: Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), Uniunea Europeană, Organizația de Cooperare Economică Asia-Pacific (A.P.E.C.) etc. Atribuțiile O.M.T. sunt reprezentate prin:
schimburi de documente și informații;
servicii de statistică;
realizarea unor acorduri comune;
stabilirea ordinilor de zi în întâlnirile internaționale;
transmiterea scrisă a rezumatelor și comunicatelor;
stabilirea de relații între statele membre și coordonarea proiectelor comune;
În domeniul turismului Uniunea Europeană este interesată cu precădere de:
schimburi de informații, date statistice, tehnologie pentru dezvoltarea turismului în țările membre și cele cu statut asociat;
armonizarea politicilor, strategiilor de dezvoltare, a legislației în țările membre cu realizarea de recomandări pentru celelalte state europene;
realizarea de proiecte comune pentru valorificarea resurselor turistice și realizarea de amenajări moderne;
acțiuni comune pentru promovarea produselor turistice.
b) Factorul politic intern
În primul rând, statul, prin politica sa de dezvoltare economică, prin elaborarea planurilor multianuale sau anuale de dezvoltare durabilă, cu asigurarea unor produse și servicii de calitate în toate sferele economice, militează pentru a se reduce exploatarea excesivă și inadecvată a patrimoniului natural și cultural. Pe de altă parte, rolul statului constă în aplicarea în teritoriu a principalelor direcții de dezvoltare și a legislației aferente.
În detaliu, la nivelul organismelor guvernamentale se elaborează principalele direcții macroeconomice de dezvoltare prin care se pun în concordanță planurile aferente diferitelor sectoare economice. Guvernul, în funcție de politica pe care o promovează, stabilește prioritățile de dezvoltare și investiții directe pe termen scurt și mediu. În acest sens, un rol important îl are elaborarea strategiilor de dezvoltare a turismului pe termen mediu și a unor planuri anuale de dezvoltare a turismului care au ca scop stabilirea priorităților și a necesarului de investiții pentru revigorarea turismului românesc.
Aceste strategii pornesc de la o atentă analiză a turismului pe plan european și mondial, cu prezentarea posibilităților de integrare a turismului românesc în structurile europene, dezvoltarea cadrului legislativ-normativ, prezentarea obiectivelor strategice specifice pe forme de turism, restructurarea și procesul de privatizare din turism, aspecte ale asociațiilor profesionale de profil, condiționări ale realizării obiectivelor propuse.
Dintre principalele obiective strategice de dezvoltare a turismului pot fi menționate:
dezvoltarea produsului turistic;
continuarea activităților turistice reformei structurale și organizatorice în scopul optimizării activităților turistice la cerințele economiei de piață;
dezvoltarea și perfecționarea forței de muncă din turism;
îmbunătățirea și dezvoltarea activității de marketing și promovare;
integrarea turismului românesc în produse turistice europene și internaționale, cu atragerea fluxurilor de turiști spre România;
asigurarea și creșterea securității și siguranței turiștilor;
perfecționarea cadrului juridic necesar privind susținerea, funcționarea și dezvoltarea turismului.
Procesul de descentralizare, început după 1990, a făcut ca rolul statului să fie preluat de către administrațiile publice locale și regionale. Potrivit legislației în vigoare, există facilități pe care trebuie să le acorde consiliile locale doar pentru formele de turism rural și agroturism.
Ecoturismul va trebui susținut și printr-o legislație coerentă din alte domenii de activitate cu influență directă asupra industriei turistice – regimul proprietății, privatizarea, susținerea întreprinderilor mici și mijlocii, colectarea taxelor și impozitelor locale, demonopolizarea serviciilor publice, reducerea fiscalității etc.
c) Factori socioeconomici
Transformările societății contemporane din ultimele trei-patru decenii au condus la o nouă structurare a modului de viață. Astfel, noile realizări din știință și tehnică au determinat diminuarea efortului fizic uman depus în procesul de producere a bunurilor și serviciilor și, prin urmare, creșterea duratei de vacanțe, concedii și de timp liber în general.
În plan socio-economic, există mai mulți factori cu influență directă asupra turismului:
tendințele de creștere continuă a populației planetei precum și concentrarea sa în marile aglomerări urbane;
reducerea săptămânii de lucru și apariția sistemului de lucru pe sisteme informatizate la domiciliu;
preocuparea pentru dezvoltarea de noi tipuri de vacanțe și concedii mai flexibile față de cerințele turiștilor;
revenirea la modalități de vacanțe în natură și comunități cu viață tradițională;
renunțarea la formele clasice de structuri turistice sau trecerea la decongestionarea acestora prin acceptarea unor formule de turism alternativ.
Factorii menționați în timp și spațiu au arătat că au o puternică influență și determină cele mai importante schimbări în existența și derularea produselor turistice la nivelul piețelor interne și internaționale.
Schimbările structurale în economia mondială sunt determinate, în principal, de schimbările intervenite în consum, venituri și angajarea forței de muncă, investițiile, creșterea globalizării, multiplicarea afacerilor. Acești factori se manifestă pregnant și în plan privat prin care se exprimă descentralizarea serviciilor publice și se dezvoltă inițiativele locale. Acest sector reprezintă motorul pentru dezvoltarea regională și locală.
d) Factori psihoculturali
Acești factori au la bază specificul tradițiilor, mentalităților și al nivelului cultural care poate caracteriza țara gazdă, dar și pe vizitatori. Pentru ca ecoturismul să se dezvolte este necesar să se formeze pentru ambii parteneri – gazde, oaspeți – un nivel cât mai bun de cunoaștere a problemelor ridicate de mediul înconjurător. Dezvoltarea tipurilor de vacanțe are la bază următoarele elemente definitorii:
asigurarea prin Organizația Mondială a Muncii a obligației de acordare a unui concediu de odihnă plătit pentru persoanele angajate cu contract de muncă;
evoluția istorică a timpului liber care s-a mărit considerabil;
creșterea nivelului educațional și cultural și a șanselor de afirmare a potențialilor turiști;
dorința ca, prin turism, turistul să facă parte dintr-un anume grup sau colectivitate cu realizări profesionale sau materiale mai bune;
recunoașterea succesului și a valorii personale de către societate față de cetățenii care pot vizita mai multe țări și continente;
împlinirea propriei personalități și creșterea propriei experiențe de viață și în plan profesional;
creșterea securității fizice a persoanelor și bunurilor, atât în țările emitente, cât și în țările receptoare de turiști.
Turiștii au posibilitatea de a vizita locuri deosebite, axate pe existența unor bunuri naturale și culturale de excepție, care să le ofere satisfacții și bucurii personale. Prin turism, clienții vin în contact cu multe elemente componente ale mediului ambiant, unele dintre acestea având un echilibru ecologic deosebit de fragil. Astfel, în plan psihosocial, satisfacția turistică depinde mai mult ca oricând de calitatea mediului și de acțiunile noastre comune, iar protecția lui va fi determinată de modul de organizare și dezvoltare actuală a industriei turistice.
Existența și aplicarea ecoturismului impune planuri și dimensiuni precise, etapizate, consecvent promovate, integrate într-un sistem de dezvoltare durabilă a țării. Politica de aplicare a ecoturismului trebuie completată cu politicile și strategiile sectoriale, în primul rând cu cele din domeniul agriculturii, silviculturii, al apelor, dezvoltării așezărilor rurale și în mod deosebit cu cele referitoare la protecția mediului.
Pentru punerea în practică a ecoturismului nu există un model unic de acțiune, datorită faptului că mediul natural protejat este foarte eterogen. Un anume model trebuie să reprezinte o colaborare pozitivă între dezvoltarea unor activități turistice și necesitatea conservării zonelor protejate. La baza demarării oricăror inițiative de valorificare prin turism a zonelor turistice trebuie să se țină cont de câteva principii esențiale:
respectarea strictă și consecventa a vieții sălbatice, păstrarea diversității biologice, a calității biotopurilor; se impune conservarea biodiversității, ameliorarea calității unor componente de mediu: apa, solul, aerul, precum și ridicarea calitativă a vieții din așezările umane;
menținerea în stare exploatabilă a zonelor economice productive la dispoziția tuturor, pentru a satisface cererea socială de bunuri și servicii și atracția pentru peisaje naturale sau bunuri culturale deosebite, fără a se produce dezechilibre între regiuni și țări;
aplicarea unui adevărat sistem democratic în consultarea și negocierea proiectelor de valorificare și dezvoltare între diferitele grupe sociale cu interese diferite, care au ca scop final amenajarea și utilizarea zonelor turistice deosebite;
armonizarea politicilor de dezvoltare și investiții directe concepute la diferite niveluri și între diversele domenii de activitate economică, pentru a diminua disfuncționalitățile teritoriale;
asigurarea unor forme eficiente de conservare și protecție a mediului, deoarece zonele turistice păstrează bogate și adevărate arhive ale naturii și umanității, care nu se regăsesc în niciun document, și care sunt, în multe cazuri, mărturii ale unor moduri de viață dispărute.
Analiza unor sisteme legislative din țările europene, cu preocupări susținute în problema zonelor turistice, demonstrează existența unor legi de utilizare a terenurilor în care se arată că aceste spații trebuie să beneficieze de planuri speciale de conservare, ce presupun mai multe interdicții.
În ultimii ani, se impune un alt tip de instrumente de gestiune ecologică și administrativă, care să permită o minimă valorificare economică. Astfel, orice activitate turistică complexă trebuie să se sprijine pe anumite categorii de indicatori de mediu ce să fie corelați cu cei care definesc industria turistică.
Turismul poate avea și anumite consecințe asupra mediului și, pe baza tuturor informațiilor adunate în timp și spațiu, acestea, însă, trebuie să fie structurate pentru a fi accesibile și înțelese de public și de cei care iau decizii în plan politic. Din acest punct de vedere, datele și informațiile colectate se pot clasifica pe mai multe categorii în funcție de scopul urmărit:
clasificare după tipul de activitate, unde problemele de mediu sunt grupate în strânsă corelație cu anumite activități turistice – cazare, alimentație, agrement, transporturi etc.;
clasificare pe grupe de substanțe poluante produse pe parcursul derulării unor servicii și activități turistice;
clasificare pe factorii de mediu implicați: sol, aer, apă, vegetație, faună;
clasificare pe ecosisteme sau tipuri de zone turistice unde se produc degradări ale mediului – zone urbane, rurale, montane, de litoral, umede;
clasificare după efectele directe sau indirecte produse asupra standardului de viață, siguranței și nivelului de igienă din zonele turistice, elemente ce influențează sănătatea, recreerea, calitatea estetico-ambientală.
Orice amenajare efectuată se cere a fi făcută în așa fel încât să constituie un element benefic și o plăcută surpriză pentru vizitatori și să nu inducă un sentiment negativ. Din aspectele prezentate rezultă că zonele protejate includ situri și peisaje de înaltă valoare. Amenajarea și valorificarea lor trebuie să pornească de la experimentele unor țări cu preocupări deosebite în acest sens.
Gestionarea va include responsabilități bine definite, cu reglementări clare, prin colaborarea tuturor partenerilor interesați. Diferențele sunt date de calitatea și cantitatea resurselor naturale existente și de componentele politicii de mediu. La nivelul zonelor turistice, toate acțiunile sunt chemate să încurajeze domeniul ecoturismului, agriculturii tradiționale, utilizarea durabilă a tuturor resurselor locale, negocierea conflictelor de interese, promovarea susținută.
În mod deosebit, ecoturismul se dorește a fi aplicat în valorificarea, amenajarea, organizarea activităților turistice, din toate zonele turistice. Potențialul turistic existent la nivelul acestor spații naturale și culturale este cu totul deosebit, mai ales cel de interes național și internațional.
Prin aplicarea principiilor de ecoturism pentru zonelor turistice, se permite menținerea unor ecosisteme naturale și moduri de viață tradițională cu echilibrul lor dinamic, bine conturat, cu păstrarea unui fond genetic și cultural deosebit de valoros și autentic, și a căror valorificare prin turism trebuie să se realizeze într-o manieră atentă, cu păstrarea unor funcționalități specifice:
bază științifică pentru cercetarea științelor naturii, a patrimoniului cultural-național cu rol esențial în conservarea fondului genetic și cultural-național, în mod special pentru conservarea ecosistemelor naturale;
dezvoltarea socioeconomică și ridicarea nivelului de trai, unde se poate pune accent pe realizarea unor zone recreative pentru diversificarea tipurilor de turism organizat;
funcție educativă și informativă, mai ales în formarea unei atitudini proecologice, prin tabere, excursii, aplicații de teren;
realizarea unor relații internaționale, prin manifestări cu caracter științific și de cercetare, și integrarea mai bună a zonelor turistice, îndeosebi a celor mai puțin cunoscute, pe piața turistică internă și europeană;
menținerea și exploatarea pe termen lung a unor surse, de bunuri materiale, prin utilizarea rațională a biomasei vegetale și animale prin realizarea unor zone tampon prin care să se mărească gradul de protecție din stațiunile, localitățile și punctele turistice.
În principal, acestea sunt punctele de referință pe care ecoturismul trebuie să le promoveze pentru a realiza un turism atractiv, eficient, și în zonele turistice romanești.
1.3. Ecoturism – model de valorificare durabilă a resurselor turistice
În ultima perioadă, se manifestă tot mai pregnant tendința dezvoltării industriei turismului, prin întoarcerea sa către natură, și valori culturale autentice, mai ales în țările puternic industrializate. La baza acestei forme de turism stă acțiunea de a petrece o vacanță sau un concediu într-un mediu natural și antropic original, care se bucură de prezența unor obiective deosebite.
Ecoturismul reprezintă de fapt cea mai valoroasă formă de manifestare a turismului durabil. Noțiunea în sine se răsfrânge și asupra industriei turistice, care utilizează ca resurse spații naturale de excepție, dar și valori ale patrimoniului cultural-arhitectural, și ea se referă îndeosebi la modificarea comportamentelor, pornind de la reședința de domiciliu, până la locurile turistice din alte țări. Aici problematica este mult mai largă decât a ecoturismului.
Definiția care se dă, în mod curent, dezvoltării turistice durabile este următoarea: „Dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială, economică a mediului, prin exploatarea resurselor naturale și culturale și în generațiilor viitoare”.
Dezvoltarea durabilă trebuie să țină cont, pe de o parte, de modul de sosire și, pe de altă parte, de interesele dintre gazde și vizitatori, dintr-o anumită regiune. Toate activitățile ce se pot derula în zona de primire trebuie să fie compatibile cu capacitatea de încărcare a mediului natural, adică de a respecta principiul unei utilizări cât mai raționale și eficiente a resurselor. O asemenea politică turistică are ca scop să asigure o funcționare ecologică, economică, socioculturală durabilă la toate nivelurile de referință, și acesta în raport cu nevoile de utilizare endogene și exogene.La începutul conturării noțiunii de ecoturism, aceasta avea un câmp mai redus de acțiune, iar schematic relația dintre formele majore de practicare a turismului este redată în (Figura nr. 1.1.).
Figura nr. 1.1. Relația dintre ecoturism și turism durabil (în trecut)
Sursa: Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu Puiu, Ecoturism, Editura Economică, București, 2000, p. 19
Astăzi, această relație are o cu totul altă configurație, ca urmare a faptului că problemele de protecție a mediului înconjurător au o cu totul altă prioritate, (Figura nr. 1.2.).
Figura nr. 1.2. Relația dintre ecoturism și turism durabil (în prezent)
Sursa: Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu Puiu, Ecoturism, Editura Economică, București, 2000, p. 19
Dintre toate structurile terestre mari, Europa este continentul cel mai vizat, deoarece prezintă disparități teritoriale majore:
spații rurale puternic antropizate;
arii protejate suprasolicitate;
slabă diversitate biologică;
litoraluri urbanizate (îndeosebi cel mediteranean);
puternice concentrări umane în așezări urbane;
poluarea și degradarea siturilor naturale.
Toate aceste sunt solicitate pentru: recreere și odihnă, gestionare agricolă prin parcelări excesive, presiuni ridicate prin acțiunile de vânătoare.
Este evident că în Europa nu se dorește realizarea unui turism pentru naturaliști de excepție, ci doar acceptarea unor practici de ocrotire a mediului înconjurător.
Cererea pentru sejururi și destinații care se axează pe principiile turismului durabil provin în principal din Europa de Nord, pentru oferte situate în Europa de Sud și spațiul mediteranean. Ca atare, ideea de ecoturism se îmbină perfect cu aceea de turism durabil. În acestea se regăsește turismul rural care în Europa este organizat cu precădere în spații naturale puțin modificate și populate de comunități tradiționale. Partizanii ecoturismului s-au pronunțat pentru susținerea acestuia prin faptul că permite alte forme de gestionare a resurselor turistice valoroase:
utilizarea unor mijloace de transport colective cu consturi energetice moderate, cum ar fi: trenul, sau nemotorizate, ca bicicleta;
alegerea unor destinații mai aproape de domiciliu și mai puțin fragile, din punct de vedere ecologic;
construcția unei infrastructuri de primire, în situri care au suferit modificări ori degradări, sau pe terenuri agricole distruse, cu dorința de a încuraja restaurarea peisajelor tradiționale, reintroducerea plantelor indigene, pentru a lăsa intacte ultimele spații sălbatice;
mobilizarea și implicarea tuturor gestionărilor de spațiu natural rural: proprietarii de ferme agricole, vechile vestigii istorice, pădurile private, rezervațiile speciale pentru ocrotirea speciilor, mai ales a celor deosebite, precum și dezvoltarea unor structuri de primire adaptate naturi;
gestionare mai bună a siturilor protejate, deja foarte solicitate (parcuri naționale, mari situri, orașe istorice), introducând mijloace de evaluare a vizitatorilor, cota/procentajul, capacitatea de încărcare, zonare, sensibilizare;
planificare regională de mediu, pentru a integra multiplele fante ale mediului, cum ar fi: refacerea peisajelor, calitatea estetică a siturilor, reciclarea, gestionarea transporturilor și prospectarea limitelor până la care se pot face intervenții și schimbări;
stabilirea codurilor de bună conduită și de practică adresată tuturor participanților la buna funcționare a industriei turistice;
realizarea manualelor de gestionare a mediului pentru structurile de primire și, în particular, a hotelurilor care vor să aibă o politică exemplară.
Puține proiecte răspund, încă, acestor preocupări. Important este ca, la nivelul Organi-zației Mondiale pentru Turism și a Uniunii Europene, să se analizeze problema ecoturismului pentru toate tipurile de turism care se practică în momentul de față.
La nivelul Uniunii Europene, încă din anul 1992, s-a inițiat un program de susținere a 17 proiecte pilot „turism și mediu”, care au cuprins, practic întreaga Europa. Aceste proiecte au fost prezentate în cursul unei reuniuni a circa 40 de experți, la Berlin, în martie 1995. Astfel, s-au făcut cunoscute diversificarea culturală și sensibilitățile de mediu între nordul și sudul Europei și întreaga problematică ce se ridică în aceste condiții asupra turismului și mediului înconjurător. Această primă inițiativă a Uniunii Europene a condus la:
consolidarea unei rețele de experți în turism durabil, numită Ecotrans, care a dezvoltat o bancă de proiecte pilot și date, precum și un buletin informativ intitulat Ecoletter;
realizarea a două lanțuri hoteliere ecologice;
crearea de manuale și module privind formarea gestiunii de mediu;
inițierea unor modele de planificare regională.
Acțiunile cele mai spectaculoase sunt în domeniul hotelier și al orașelor istorice. Mari lanțuri hoteliere internaționale și de hoteluri rurale s-au regrupat pentru a promova practicile de proiecție a mediului:
Inițiativa Internațională a Hotelurilor de Mediu (I.H.E.I.), cu punct de pornire în Anglia, regrupată în mari lanțuri hoteliere, ca Accor și Meridien. Ele realizează manuale de management, organizează formațiuni, schimburi și regrupări ale membrilor în jurul unei carte de mediu;
Grecotel, în Grecia sau Albergia Ecologică, în Italia, funcționează pe principiul grupurilor de mediu și se străduiesc să ofere sfaturi asupra construcției și funcționării întreprinderilor.
Asocierea orașelor fortificate din Europa s-a făcut pentru a analiza impactul vizitatorilor asupra siturilor și calitatea experienței trăite de turiști, cu respectarea calității vieții rezidenților.
Grija pentru posibilitățile și dimensiunile mediului înconjurător trebuie să fie transparentă la toate nivelurile de organizare a produsului. Prin urmare, turoperatorii din domeniu trebuie să fie atenți la:
mijlocul de transport utilizat, unde preferința se îndreaptă către tren pentru distanțele lungi, sau bicicletă, precum și alte forme de transport ecologic (călărie, bărci cu vâsle), pentru distanțe scurte;
calitatea peisajelor și a patrimoniului arhitectural, aici se urmărește păstrarea stilului tradițional al satelor vechi și a esteticii peisajelor agricole, ca de exemplu regiunea Provence din Franța, care se impune față de Elveția și Anglia;
integrarea structurilor de primire în mediul înconjurător, în acest context se cere ca acestea să fie rustice, confortabile, axate pe elemente de arhitectură tradițională sau prin restaurări ale unor structuri mai vechi (cramă viticolă, moară veche, canton forestier, casă de țară, fermă agricolă veche);
gestionarea unităților turistice conform cerințelor de mediu, prin care se are în vedere respectarea acțiunilor de reciclare, compostare, utilizarea energiei alternative, a produselor biodegradabile, restaurarea peisajelor tradiționale, utilizarea pentru construcțiile noi a materialelor reciclabile, pe baza unor tehnologii de vârf;
rolul formativ-educativ, realizat prin acțiunile gazdei de a face cunoscute vizitatorilor valoarea și calitatea mediului ambiant și rolul pe care îl are omul în transformarea și protecția mediului său, a modurilor de viață tradițională;
întâlnirea cu rezidenții, la care turiștii vor fi sensibili în fața manifestărilor de personalitate, autenticitate a localnicilor, a ospitalității manifestate, și care joacă un rol esențial mai ales în turismul rural;
conținutul produsului turistic, acesta va trebui să satisfacă atât așteptările specialiștilor (botaniști, ornitologi, orhidofili etc.), dar și amatorilor, pentru care primează latura educațională. Pentru marea masă a turiștilor sunt valoroase informațiile care se referă la plante, minerale, parfumuri, vinuri, gastronomie, a face pândă pentru vânat acțiuni de inventariere, abordarea unor teme ca ecologia forestieră, gestionarea de mediu a siturilor turistice;
posibilități de observare directă a naturii, locul de primire va fi ales la marginea zonelor de migrație, de cuibărit, a păsărilor (de exemplu: Franța: Munții Pirinei; Delta Camargue, mlaștini, turbării etc) sau a locurilor de vegetație interesante pentru botaniști, zoologi (Ventocex, Tour de Valat, Chizecentru de faună sălbatică). Turiștii pot fi familiarizați cu practicile de observare și tehnicile de cercetare (inelări, marcaje etc.).
Toate aceste aspecte sunt componente principale ale oricărei oferte eco și se constituie ca elemente determinante pentru alegerea unei destinații din partea potențialilor clienți. Indiferent de formele de turism practicate între turism și teritoriile vizate, mai ales a celor cu un echilibru ecologic fragil se stabilesc o serie de relații, care direcționează și influențează efectul final al călătoriei, sau sejurului.
Prin noțiunea de ecoturism, spațiul este privit sub dublu aspect, și anume: pe plan cantitativ, prin capacitatea de primire a teritoriului, care poate fi naturală sau creată, și pe plan calitativ, prin activitatea sa sau prin valoarea turistică a teritoriului, care poate fi naturală ori creată. O mare influență asupra păstrării și creșterii capacității de primire a teritoriului o au amenajările turistice realizate sau propuse pentru viitor.
Laturile de abordare a dezvoltării turismului prin compatibilitatea cu capacitatea de încărcare a mediului natural se înscrie în politica globală de dezvoltare durabilă. O asemenea politică turistică are ca scop să asigure o funcționare ecologică, economică, socio-culturală pe baza unei utilizări raționale și eficiente a resurselor turistice.
Dezvoltarea ecologică a turismului în zone turistice de maximum interes vizează, în principal, patru planuri:
economic, prin creșterea gradului de valorificare a resurselor, îndeosebi a celor mai puțin cunoscute, pentru reducerea presiunii asupra celor mai intens exploatate;
ecologic, prin asigurarea utilizării raționale a tuturor resurselor, reducerea și eliminarea deșeurilor, reciclarea lor, asigurarea conservării și proiecției mediului, scăderea procesului de sustragere a terenurilor agricole și forestiere din circuitul agricol și silvic;
social, prin sporirea numărului de locuri de muncă, menținerea unor meserii tradiționale, atragerea populației în practicarea diferitelor forme de turism;
cultural, prin valorificarea elementelor de civilizație, artă și cultură deosebite, care exprimă o anume identitate culturală și dezvoltă spiritul de toleranță.
Odată stabilită importanța ecoturismului ca suport al dezvoltării durabile a turismului la nivelul organismelor mondiale, acesta a început să fie acceptat în tot mai multe țări.
Statele europene și cele nord americane cu vechi tradiții în practicarea turismului sunt cele mai interesate de susținerea ecoturismului. Aplicarea acestuia ca model de dezvoltare a turismului, cu deosebire în zonele de mare atracție turistică sau în cele mai puțin cunoscute și amenajate pentru turism a principiilor sale are o dublă țintă: pe de o parte, valorificarea integrată a resurselor naturale și culturale de excepție, cu îmbunătățirea calității vieții în comunitățile locale, iar pe de altă parte, satisfacerea motivațiilor și cerințelor turiștilor în concordanță cu conservarea mediului pentru generațiile viitoare.
1.4. Ecoturismul – vector al dezvoltării durabile
În ultima perioadă a fost adoptat și în ramura turismului conceptul de dezvoltare durabilă, utilizat deja în alte sectoare de activitate. Pentru turism, dezvoltarea durabilă este un proces care se desfășoară fără a distruge sau a epuiza resursele, asigurând dezvoltarea. Resursele trebuie valorificate într-un ritm identic cu cel de reînnoire a lor, renunțându-se la exploatare atunci când resursa se regenerează foarte lent, pentru a o înlocui cu alta cu putere de regenerare mai mare. Toate resursele trebuie exploatate în așa fel încât de ele să beneficieze și generațiile viitoare.
Există trei principii majore de dezvoltare durabilă:
durabilitatea ecologică, asigurătoare a unei dezvoltări suportabile cu menținerea tuturor proceselor ecologice esențiale, mai ales a diversități resurselor biologice;
durabilitatea socială și culturală, ce garantează o dezvoltare economică favorabilă membrilor societății, compatibilă cu cultura și valorile de cultură și civilizație existente, cu păstrarea identităților comunitare;
durabilitatea economică, având rol în asigurarea unei dezvoltări economice eficiente, resursele fiind astfel gestionate, încât să existe și în viitor; altfel spus, durabilitatea economică a turismului se definește ca un model de dezvoltare care asigură:
ameliorarea calității vieții în așezările umane care primesc turiști;
posibilitatea de a oferi vizitatorilor experiențe de primă calitate;
păstrarea calității mediului ambiant, element esențial pentru vizitatori și gazde.
Din punctul de vedere al protejării mediului, avantajele promovării unui turism durabil rezidă în următoarele aspecte:
turismul durabil favorizează înțelegerea efectelor activităților de turism asupra mediului natural, cultural și uman;
asigură realizarea unei planificări și zonări a teritoriului care să permită o dezvoltare turistică adaptată la capacitatea de suport a ecosistemelor;
orientează realizarea unor dotări și instalații de agrement, care poate fi benefică și pentru populația locală și poate contribui astfel cu fonduri la conservarea siturilor arheologice, clădirilor și vestigiilor istorice;
favorizează utilizarea rentabilă a terenurilor cu randament agricol scăzut;
respectă și asigură cerințele de protecție a mediului, dovedind astfel importanța resurselor naturale și cultural-istorice, pentru creșterea bunăstării economice și sociale a comunităților locale.
Nu întâmplător, cercuri de interes – din rândul cărora amintim: Uniunea Internațională de Conservare a Naturii (U.I.C.N.), Federația Mondială pentru Ocrotirea Naturii (W.N.F.), Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale (P.N.A.B.E.) – au definit conceptul de turism durabil drept „dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale și pentru generațiile viitoare”. Mai mult, au fost stabilite componentele unei strategii a realizării turismului durabil, cerințele acestei activități fiind:
respect și grijă față de modul de viață de fundamentare a comunităților umane;
creșterea standardului de viață al habitatelor umane;
conservarea ecosistemului Terrei, a biodiversității acesteia;
reducerea exploatării resurselor epuizabile și păstrarea capacității de susținere a planetei;
schimbarea atitudinii individuale în favoarea dezvoltării durabile;
crearea posibilităților comunităților de a-și păstra propriul mediu ambiant, paralel cu realizarea cadrului național pentru dezvoltare și conservare integratoare.
Alături de conștientizarea, acceptarea și aplicarea acestei strategii se află o mare dilemă și problemă ce așteaptă rezolvarea: costurile.
În momentul de față, dar mai ales în perspectivă, costurile financiare pentru susținerea unui turism durabil, inclusiv a ecoturismului, par a fi ridicate. Privind în viitor și analizând realist, vom constata, însă, că ulterior costurile pentru refacerea ecologică sunt mult mai mari, iar efectele negative asupra ambiantului pot fi, în mare măsură, ireversibile.
Practicarea ecoturismului poate conduce în consecință la efecte ecologice pozitive, din rândul cărora se anticipează: diminuarea efectelor distructive rezultate din activitatea economică sau circulația turistică necontrolată asupra potențialului turistic; limitarea accesului turistic de masă în zonele ecologice sensibile; sporirea atractivității resurselor turistice; dezvoltarea conștiinței ecologice a populației; o mai bună conviețuire pe Terra.
În conluzie, putem spune că relația turism-mediu este una irevocabil nedistructibilă și, drept urmare, practicarea ecoturismului poate asigura valorificarea și utilizarea adecvată a resurselor turistice. În aceste condiții, dezvoltarea unei zone turistice se realizează concomitent cu păstrarea integrității ecologice a acesteia. Considerăm că urmarea firească ar fi exploatarea rațională a resurselor, păstrându-se echilibrul între satisfacția oferită turiștilor, posibilitățile de dezvoltare a zonelor turistice în sincronism cu apărarea și conservarea resurselor turistice, multe dintre ele fiind epuizabile mai devreme sau mai târziu.
CAPITOLUL 2
MODALITĂȚI DE ACȚIUNE ECOMANAGERIALĂ
ÎN CADRUL INDUSTRIEI TURISTICE
Între multiplele activități prin care omul poate contribui la degradarea mediului se includ și activitățile turistice, desfășurate irațional și necontrolat, în teritoriu. Spre deosebire însă de rezultatele nocive pentru mediu, pe care le generează unele îndeletniciri (ca, de exemplu, cele industriale), ale căror efecte pot fi, în cel mai fericit caz, limitate, turismul își poate aduce o contribuție proprie semnificativă, nu numai la stoparea degradării cadrului natural, cauzată de activitățile desfășurate, dar și în direcția protejării și conservării mediului, prin adoptarea unor reglementări specifice și eficiente.
2.1. Protecția și conservarea mediului, necesitate obiectivă a dezvoltării turismului
Ca orice industrie care se dorește competitivă și prosperă, turismul apelează la o materie primă capabilă să satisfacă condițiile de calitate solicitate pentru realizarea acestor deziderate. În accepțiunea tuturor ofertanților de turism, materia primă folosită de aceast sector o reprezintă mediul ambiant. De aceea, păstrarea unui nivel ridicat de calitate a resurse naturale constituie condiția necesară pentru perpetuarea și dezvoltarea continuă a consumului turistic.
Calitatea mediului este afectată, în general, de două grupe de factori esențiali:
factori cu caracter obiectiv, rezultați prin manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile;
factori subiectivi, cauzați de activități umane.
Pe de altă parte, procesul de ecoglobalizare a serviciilor și produselor presupune adaptarea unui anume tip de politică ecologică, aceasta putând prezenta mici diferențe în funcție de specificul și structura serviciilor și produselor realizate. În esență, politica ecologică se axează pe anumite componente care se referă la:
comportamentul uman prin care oamenii trebuie să accepte ideea că au o mare responsabilitate față de mediu, față de consumatori;
plan de obiective și sarcini concrete prin care orice firmă să aibă în vedere și rezolvarea problemelor de mediu;
informarea la zi privind legislația de mediu și normele de poluare admise;
aplicarea standardelor ecologice referitoare la calitatea produselor și serviciilor și etichetarea acestora;
stabilirea nivelului de conservare a resurselor naturale și antropice utilizate, cu reducerea la minimum a consumului pentru cele epuizabile sau cu un fragil echilibru ecologic;
utilizarea rezultatelor din cercetare și dezvoltare, pentru creșterea calității produselor și serviciilor oferite pentru a fi compatibile cu cerințele mediului înconjurător;
asigurarea unor locuri de muncă atractive, sigure, sănătoase, care să favorizeze productivitatea și eficiența muncii;
colaborarea cu comunitățile locale pentru a putea dezvolta acțiuni comune și pentru a asigura de comun acord protecția și conservarea mediului;
asigurarea unor bune relații cu mass-media și societatea în ansamblu pentru a face cunoscute performanțele obținute în domeniul aplicării unor procedee și soluții de diminuare a fenomenelor de poluare.
Aspecte ale acestei politici pot avea elemente diferențiate de la o țară la alta prin faptul că apar și se aplică legislații ușor diferite sau standarde diferențiate. Majoritatea întrunirilor internaționale pe probleme de mediu au pus accent pe necesitatea aplicării relativ uniforme a unor reglementări și măsuri de reducere a fenomenelor de poluare.
Relieful, rețeaua hidrografică, peisajul, resursele naturale de factură balneară, monumentele naturii etc., la care se adaugă și resursele antropice ca monumente de arhitectură și artă, siturile arheologice și istorice reprezintă componente ale mediului ambiant și se constituie în resurse de ofertă și atracție turistică, favorizante pentru desfășurarea unor multiple forme de turism: de la drumeție, odihnă și recreere, la turismul de sănătate sau cel cultural etc. Cu cât aceste resurse sunt mai variate și complexe, dar mai ales nealterate și neafectate de activități distructive, cu atât atracția lor devine mă puternică și generează activități diversificate, răspunzând, astfel, unor foarte variate motivații turistice.
Rezultă că relația turism-mediu ambiant are o importanță deosebită, ocrotirea și conservarea mediului înconjurător reprezentând condiția primordială de desfășurare și dezvoltare a turismului. Orice intervenție distructivă sau de modificare a proprietăților primare ale acestuia aduce prejudicii potențialului turistic, care constau în diminuarea sau anularea resurselor sale, dar și a echilibrului ecologic, în ultimă instanță, putându-se periclita, sănătatea sau chiar existența generațiilor viitoare.
Acest aspect a fost subliniat, în repetate rânduri, în cadrul unor reuniuni consacrate ocrotirii și conservării mediului ca, de exemplu: Conferința Uniunii Internaționale de Conservare a Naturii (U.I.C.N.) din anul 1967 de la Spindlesy Mlyn – Cehoslovacia, simpozioanele internaționale având ca temă ocrotirea naturii, organizate la Cluj-Napoca (1968), Arles (1971) și Copenhaga (1973), Conferința Națiunilor Unite pentru mediul înconjurător de la Stockholm (1972), Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki (1977), Conferința Mondială a Turismului de la Manila (1986) și altele.
Începând cu anul 1980, după publicarea Strategiei mondiale de protecție a mediului de către U.I.C.N., multe țări au început să coopereze pentru satisfacerea unor cerințe în acest domeniu. Astfel, în 1987, s-a înființat Comisia Mondială pentru Mediul Înconjurător și Dezvoltare, a cărei strategie inițială a fost concepută la nivel global și, ulterior, orientată, pe noi baze, la nivel național, pe diferite niveluri de către administrațiile guvernamentale. Dezvoltarea apărută în domeniul managementului viabil pentru resurse a fost acceptată ca o modalitate logică de atingere a dorinței de conservare și totodată de dezvoltare a mediului ambiant.
O nouă etapă referitoare la mediul ambiant, în viziunea acestei strategii, are o relevanță deosebită în toate țările, în principal în cele din Europa de Vest. Mediul ambiant, considerat alături de mediul socioeconomic și fenomenele culturale, prezintă anumite restricții pentru dezvoltarea turistică. Turismul modem ne demonstrează însă că activitățile umane de profil, încep să modifice sau să „manipuleze” mediul atât în sens pozitiv, cât și negativ, iar consecințele nu sunt ușor de prevăzut.
Turismul necontrolat poate contribui la dezvoltarea mediului și implicit, la autodistrugerea sa. Tocmai de aceea, profesorul elvețian Krippendorf sublinia: „Dacă putem să pierdem și apoi să ne reconstituim capitalul în alte domenii ale economiei, nu același lucru se întâmplă în turism, unde substanța de bază – peisajul și pământul – o dată pierdută, este iremediabil pierdută”. Este tot mai evident că perpetuarea unui turism ce consideră ignorarea mediului ambiant este imposibil să rămână valabilă pe termen lung.
2.2. Aspecte ale degradării mediului prin turism
Acțiunile distructive ale unor activități turistice se manifestă, în principal prin folosirea necorespunzătoare a mediului ambiant, în scopuri recreative de agrement, dublată de o intervenție brutală a omului asupra peisajului și resurselor naturale. Aceste practici nocive se întâlnesc mai ales în zonele (sau la obiectivele) de mare atractivitate, situate în spațiile populate, sau în imediata apropiere a marilor aglomerări urbane. De asemenea, absența reglementări privind comportamentul vizitatorilor, însoțite de o monitorizare consecventă a zonei și obiectivelor, favorizează desfășurarea activităților care afectează calitatea mediului și pun în pericol integritatea și conservarea obiectivelor. Astfel de cazuri se întâlnesc, mai frecvent, în următoarele situații:
(1) În zonele sau la obiectivele turistice situate în afara traseelor marcate și special amenajate, care atrag fluxuri importante de vizitatori, în principal, în perioadele de week-end, și unde se derulează o circulație turistică necontrolată. Prejudiciile pricinuite sunt profunde și, adesea, pot avea caracter ireversibil. Dintre acestea pot fi menționate; distrugerea vegetației și florei, ruperea copacilor și în special a puieților, distrugerea semințișului natural, desprinderea de roci, braconajul etc., care, în final, au ca rezultat împiedicarea regenerării plantelor, terasarea solului, tulburarea biotopurilor specifice vânatului și, în general, a faunei, mergând uneori până la dispariția unor specii. Este de semnalat, de asemenea, dispariția unor specii floristice cauzată de colectarea abuzivă a florei, în special a plantelor declarate monumente ale naturii, și totodată de necunoașterea, de către turist a gravelor implicații pe care le pot avea acțiunile necontrolate asupra factorilor de mediu. În această situație se află o serie de specii de plante ocrotite de lege, aflate pe cale de dispariție, cum sunt: Floarea de Colț, Garofița de Munte cu varietatea ei Garofița de Piatra Craiului etc.
Vizitarea intensivă a unor monumente istorice, arhitectonice și de artă în condiții improprii (iluminat cu lumânări, lipsa dotărilor tehnice de aerisire de poluare etc.) a condus la degradarea frescelor de mare valoare a unor mănăstiri, a picturilor din cadrul unor monumente istorice și de artă, distrugerea formațiunilor carstice din interiorul peșterilor.
Tot la acest capitol se înscrie și inexistența în zonele (sau de-a lungul traseelor) turistice, a unor demarcări precise a locurilor de popas și campare. Staționarea pentru picnic sau instalarea de corturi în zone de mare atractivitate provoacă, inevitabil, degradarea peisajului și a altor componente ale mediului ambiant, ca urmare a tasării solului și, în special, a urmelor reziduale lăsate la întâmplare de turiști la locurile de popas. Astfel de situații de întâlnesc, de obicei, în zonele destinate turismului de odihnă și recreere, în preajma stațiunilor și a centrelor urbane și, în special, pe pajiștile montane, în apropierea cabanelor, pe malul râurilor sau lacurilor etc.
(2) Fenomenul poluării naturii s-a acutizat o dată cu pătrunderea turismului automobilistic în locuri până nu demult inaccesibile pentru acest mijloc de transport. Abătându-se de la traseele amenajate de acces, turiștii pătrund pe drumuri ocolite, oprindu-se în poieni pitorești și provocând distrugerea pajiștilor, a arbuștilor și a florei, în general, prin strivirea acesteia sau sub influența gazelor de eșapament, scurgerilor de ulei etc.
Efectul nociv al turismului automobilistic se face resimțit și prin intensificarea circulației în stațiunile balneoclimaterice, în absența unor restricții se acces în stațiuni, a unor zone amenajate de parcare, turismul automobilistic alterează calitățile aerului ori ale factorilor de cură, influențând negativ și tatamentele balneare specifice.
(3) Concepția greșită de valorificare a resurselor naturale și, în special a factorilor naturali de cură afectează potențialul turistic, prin exploatarea neștiințifică și nerațională a acestuia și realizarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiții cu caracter turistic, care se concretizează prin:
supradimensionarea stațiunilor din punctul de vedere al capacităților de primire și tratament, comparativ cu capacitatea potențialului resurselor destinate unei exploatări raționale;
nerespectarea principiilor generale de protecție și exploatare a substanțelor minerale balneare, cu deosebire a apelor minerale și termominerale, cum ar fi: limitarea zăcămintelor în raport cu rezervele omologate de substanțe minerale balneare, executarea lucrărilor geologice în conformitate cu prevederile cercetărilor și proiectelor de specialitate, evitarea exploatării zăcămintelor până la epuizare, protejarea și evitarea altor acțiuni care pot conduce la degradarea factorului de cură (exemplu, nămolurile terapeutice), asigurarea perimetrelor hidrogeologice și sanitare ale resurselor împotriva unor agenți poluanți etc.
(4) Dezvoltarea nesistematizată a localităților turistice, în special a stațiunilor, neajuns ce se caracterizează prin:
proiectarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiții cu caracter turistic;
stabilirea de amplasamente neadecvate pentru baza turistică;
realizarea de construcții inestetice, neadaptate specficului arhitectonic tradițional sau specificului etnografic și natural al zonei;
ocuparea intensivă a spațiului cu construcții turistice etc.
Toate aceste acțiuni au ca rezultat o supraîncărcare a teritoriului cu instalații turistice, afectează echilibrul ecologic, conduc la urbanizarea stațiunilor.
(5) Amenajări deficitare pentru vizitarea peșterilor, obiective de atractivitate turistică, executate fără respectarea tehnicii specifice unor astfel de lucrări. Efectele rezultate constau în degradarea totală sau parțială a acestora, cum este cazul peșterilor Muierii (Munții Parâng), Ialomiței (Munții Bucegi), Liliecilor (Masivul Rarău) etc.
2.3. Managementul ecoturistic în structurile de cazare și alimentație în turism
Orice unitate de cazare, indiferent de poziție, mărime, clasificare, pentru a oferi servicii compatibile cu cerințele de mediu, trebuie să-și realizeze a analiză proprie privind respectarea indicilor ecologici, care sunt dați de:
(a) Sănătatea și securitatea personalului și ale clienților, care se referă la prejudiciile legale de timpul pierdut raportat la un număr de l milion de ore lucrate, instructajul ecologic și de igienă realizat pentru personalul angajat și codul de comportare turistică cerut clienților.
(b) Zgomote care produc un important disconfort și pentru care se cere stabilirea nivelului maxim și mediu în cadrul sectoarelor de lucru din unitățile de cazare și în limitele amplasamentului.
(c) Emisiile în aer produse de poluanți specifici, comparate cu nivelurile permise, numărul abaterilor înregistrate trimestrial și anual, numărul plângerilor legate de calitatea aerului din partea turiștilor, dar și a localnicilor care stau în apropierea unității de cazare, produse de coșurile de fum și de mirosuri – spălătorie proprie, restaurant, gaze de eșapament etc.
(d) Ape uzate rezultate în urma executării curățeniei cotidiene și generale din structurile de cazare; se cere cunoașterea pH-ului apei rezultate, față de limita admisă, cantitatea unor substanțe folosite în procesul de igienizare care se regăsesc în apa evacuată – detergenți, clor, scame etc, cu depășirile față de normele admise; numărul de deversări de ape uzate efectuate pe zi.
(e) Deșeuri cu caracter industrial sau menajer pentru care se cere cunoașterea acestora ca procent din totalul de produse folosite; procentajul deșeurilor reciclate; cantitatea de deșeuri trimisă zilnic și pe an la evacuat: un exemplu îl constituie renunțarea la banalele pahare de plastic care, ajunse în gropile de gunoi, vor persista foarte mulți ani, acestea trebuind să intre de fapt într-un circuit de reciclare.
(f) Energie, prin stabilirea surselor folosite, a unor resurse alternative – solară, eoliană, cu determinarea consumurilor specifice pentru fiecare cameră, spații comune, lift etc. Din acest punct de vedere se pot utiliza panouri solare, becuri acționate de energie solară.
(h) Dotările de interior ar trebui realizate din lemn și nu din plăci aglomerate sau din șipci care conțin aldehidă formică, elementele textile decorative din bumbac, celofibră în amestec cu lână, covoare din lână și nu din propilenă, care provine din produse petroliere. Folosirea materialelor poroase păstrează umiditatea și asigură circulația aerului, ceea ce conduce la mai buna aerisire a clădirilor etc.
(i) Transporturile sunt elemente esențiale în circulația turiștilor și în aprovizionarea structurilor turistice; achiziționarea mașinilor trebuie să aibă în vedere un grad de poluare cât mai mic, economie de combustibil, utilizarea benzinei fără plumb, dotarea cu convectori catalitici, coeficient de frânare redus, utilizarea în construcție a unor materiale reciclate, reducerea drumurilor inutile, folosirea mijloacelor de transport colective în marile zone turistice etc.
(j) Biodiversitate raportată prin numărul și valoarea speciilor floristice și faunistice existente în zona unității de cazare. Un rol important îl are păstrarea arealelor forestiere și ocrotirea acestora ca specii și număr de exemplare; executarea de noi plantații silvice pentru refacerea ecologică a unor peisaje naturale; păstrarea arealelor cu vegetație ierboasă.
Pentru a-și realiza servicii turistice în echilibru cu mediul, unitățile de cazare trebuie să cunoască foarte bine produsele și piața pentru a-și putea stabili obiective ecologice de viitor – reducerea emisiilor poluante pentru aer, a volumului de ape uzate, apropierea de poluarea ideală zero. Multe dintre aceste probleme pot fi prelucrate în sistemul corelativ prezentat în Tabelul nr. 2.1.
Tabelul nr. 2.1. Situația prezentă – scop – plan
Sursa: Florina Bran, Tamara Simon, Puiu Nistoreanu, Ecoturism, Editura Economică, București, 2000, p. 131
Pentru orice director de unitate de cazare și alimentație este bine să-și cunoască propriile probleme de mediu mai mari sau mai mici pentru a evita degradarea treptată a peisajului în care își desfășoară activitatea. Există un minimum de cerințe care trebuie respectate mai ales pentru noile investiții:
alegerea terenurilor pentru noile investiții în locuri lipsite de noxe și departe de marile aglomerații de transport;
arhitectura exterioară și interioară trebuie sa fie în echilibru cu peisajul natural existent sau cu vechile ansambluri construite, folosind materiale tradiționale regiunii respective;
diversificarea stilurilor de ornamentare și mobilier din interior pentru a satisface în mai mare măsură gusturile clienților, utilizând materiale și dotări de calitate;
asigurarea unor cât mai bune condiții de etanșeizare, la sistemul de închidere a ușilor și ferestrelor, și de ventilație, pentru a face față condițiilor climatice pe toată durata anului;
stabilirea consumurilor de energie, apă pentru toate compartimentele funcționale și cunoașterea produselor evacuate;
eliminarea tuturor defecțiunilor și pierderilor din toată infrastructura tehnico-edilitară existentă și înlocuirea echipamentelor uzate fizic și moral;
folosirea pentru realizarea unei cât mai bune stări de igienă a unor produse biodegradabile, a unor detergenți și substanțe dezinfectante ecologice;
asigurarea condițiilor pentru trierea deșeurilor pe categorii de produse – sticlă, lemn, hârtie, textile, resturi alimentare etc;
utilizarea ca materii prime pentru restaurante a produselor ecologice, cu eliminarea treptată a aditivilor și coloranților alimentari sintetici, greu biodegradabili;
participarea la acțiunile care pot fi inițiate de comunitățile locale privind sensibilizarea locuitorilor și a turiștilor privind degradarea mediului ambiant (aruncarea haotică a gunoaielor, camparea în locuri neamenajate, reducerea numărului de câini vagabonzi, eliminarea rozătoarelor, insectelor dăunătoare și purtătoare de boli, întreținerea și mărirea spațiilor verzi etc.);
utilizarea, acolo unde este posibil, a resurselor locale de apă, cu tratarea corespunzătoare prin omogenizare, clorinare;
resurse alternative de energie-solară, eoliană și dotarea cu microstații de epurare a apei uzate;
încurajarea personalului angajat în atitudini de economisire a materiilor prime, utilizarea eficientă a acestora prin acordarea de stimulente materiale;
asigurarea unei bune izolații fonice în eliminarea zgomotelor produse de diferite surse și îndeosebi datorate conductelor de apă;
utilizarea unor echipamente în pregătire și păstrarea alimentelor performante, astfel frigiderele pot fi reglate pentru temperaturi de 3°C, iar congelatoarele, pentru -15°C, pompele de circulare a apei cu funcționare limitată, numai conform programului de funcționare, de cuplarea automată a energiei electrice din camere pe bază de cartela magnetică etc.
Toate aceste măsuri majore care pot fi coroborate cu altele, în funcție de posibilitățile de dotare, vor conduce la reducerea poluării mediului, cu evitarea plății unor amenzi sau retragerea licenței de funcționare și vor asigura creșterea prestigiului unității economice de turism.
Pentru realizarea acestor deziderate sunt necesare măsuri de investiții și de comunicare, cum ar fi:
alocarea din profitul obținut a unor importante sume pentru noi îmbunătățiri și dotări sau obținerea de credite avantajoase;
realizarea unei bune informații și instruiri a personalului tehnic și de controlori pentru a fi atenți la problemele de poluare care pot apărea în timp și spațiu;
informarea clienților din timp asupra noilor cerințe legate de aplicarea unor măsuri cu impact pozitiv asupra mediului ambiant, prin care calitatea serviciilor oferite devine mai bună, sporind gradul de promovare a unităților respective de turism.
Multe forme de poluare – aer, apă – au depășit frontierele statelor, acționând la nivel continental și mondial. Ca urmare, a început să fie utilizat tot mai des termenul de globalizare a ecologiei datorită faptului că procesele de formare și circulație a unor substanțe vitale – apă, oxigen, azot – se derulează la nivelul întregii planete.
Procesul de ecoglobalizare a fenomenelor de poluare conduce la evaluarea activităților umane din cadrul fiecărui stat. Monitorizarea și acțiunile de reducere a poluării se sprijină în primul rând pe determinarea tuturor surselor mai mari sau mai mici care produc poluare. Aceste preocupări au fost dezbătute într-o multitudine de manifestări cu caracter internațional, care s-au materializat ulterior printr-o serie de tratate, acorduri, unde punctele forte au fost date de stabilirea unor norme și reglementări respectate de părțile contractante.
Ulterior, fiecare stat, în funcție de propriile probleme de poluare, și-a realizat propria politică de protecție și conservare a mediului înconjurător, în concordanță cu tratatele și cerințele internaționale. La baza mecanismelor de constrângere în respectarea calității mediului vor sta taxele de exploatare a unor resurse naturale și cele de poluare și facilitățile pentru cei care se înscriu în normele de exploatare și valorificare a resurselor și de utilizare a unor tehnologii ecologice.
2.4. Indicatorii capacităților de suport pentru turism
Ca urmare a dezvoltării științei mediului ambiant, a creșterii volumului de informații privind științele economice și sociale, a aprofundării cercetării în aceste domenii de activitate, conexiunile acestora cu industria turistică au condus la delimitarea următoarelor tipuri-capacitate de suport pentru turism:
(a) Capacitatea ecologică face referire la stabilirea acelui nivel de dezvoltare a structurilor și activităților turistice fără a afecta puternic mediul ambiant, prin procesul de degradare a componentelor acestuia. Se au în vedere componentele naturale (aer, apă, sol, vegetație, faună) și procesul de producție și refacere economică, care să nu implice costuri de investiții deosebite, determinate de degradarea unor destinații turistice.
(b) Capacitatea fizică are rol esențial în stabilirea nivelului de saturație pe care îl pot atinge activitățile turistice, dincolo de care încep să apară probleme legate de mediu. Dezvoltarea ascendentă a turismului, manifestată în ultimele decenii, ridica problema apariției multor forme de poluare (de litoral, a zonelor montane etc.). Protejarea componentelor fizice ale teritoriului poate face prin investiții în tehnologie performantă și printr-o prestare de ridicat nivel calitativ al serviciilor turistice.
(c) Capacitatea social-receptivă vizează importanța în păstrarea de bune relații între gazde (populația autohtonă) și vizitatori (turiști). Din momentul în care populația locală constată că activitățile turistice contribuie la degradarea mediului natural și cultural, pot apărea din partea acesteia reacții ostile, de respingere, înregistrându-se totodată o diminuare a pragului de toleranță. Pentru evitarea unor astfel de situații, dezvoltarea unei zone localități turistice trebuie să țină cont de modul tradițional de viață al locuitorilor de obiceiurile acestora etc.
(d) Capacitatea economică pune în evidență valorificarea tuturor resurselor prezente, prin activități turistice și reprezintă capacitatea de menținere a funcției turistice a unui teritoriu dat. Eficiența exploatări se măsoară prin raportul dintre costuri si beneficii, iar ponderea beneficiilor poate fi mărită prin utilizarea unor tehnologii performante. Nivelul costurilor este dat și de valoarea calitativă și cantitativă a resurselor (naturale, culturale, forța de muncă, infrastructura generală etc.).
(e) Capacitatea psihologică este legată de percepția turiștilor față de destinația turistică, în urma degradărilor de mediu sau a atitudinii neadecvate a populației autohtone.
Acest concept este atașat susținerii motivațiilor turistice pentru o anumită destinație și menținerii satisfacției lor personale. Aplicarea acestuia este condiționată și de calitatea activității manageriale care poate determina, în final, fidelizarea cererii.
Toate aceste tipuri de capacități de suport, aflate în strânsă legătură cu activitățile turistice, determină limita tangibilă sau intangibilă, măsurabilă sau nemăsurabilă, a unui spațiu care deține sau căruia i se poate atribui o fucție turistică.
Deși acești indicatori de capacitate nu oferă o formulă standard, ca urmare a faptului că unele componente ale cadrului natural sau cultural sunt dificil de cuantificat prin serii de date statistico-matematice, totuși aceste concepte de suport ne dau măsura dezvoltării durabile a turismului. În același timp, tipurile de capacități de suport indică și măsura nivelului la care poate ajunge impactul turismului asupra mediului, dând posibilitatea de a identifica mijloacele de reducere a degradărilor produse de circulația și activitățile turistice.
2.5. Acțiuni de protecție și conservare a mediului și a potențialului turistic
Protecția și conservarea potențialului turistic și a mediului se conturează ca o activitate distinctă, având probleme specifice, care solicită colaborarea specialiștilor din domenii variate. Această acțiune poate avea o eficiență satisfăcătoare, numai în condițiile asigurării unui cadru de desfășurare juridico-adminstrativ adecvat, care impune organizarea administrativă, existența unor resurse economice, un suport legislativ eficient și o susținută activitate de educație cetățenească.
Pe plan internațional, țări cu vechi tradiții turistice adoptă o planificare turistică la nivel național fundamentată pe aspectul protejării resurselor turistice proprii. În vederea dezvoltării unui turism durabil, ele au luat în calcul trei obiective principale:
economic esențial în identificarea, valorificarea și creșterea gradului de exploatare a resurselor turistice;
social deosebit prin permanentizarea populației, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, susținerea practicării unor meserii tradiționale și atragerea populației în practica turismului;
ecologic important pentru evitarea degradării, a poluării mediului și asigurarea unei exploatări echilibrate și pe termen lung a resurselor turistice.
În concordanță cu aceste cerințe, a apărut necesitatea elaborării și adoptării unor planuri naționale de dezvoltare a turismului, menite să permită conjugarea experienței și pozițiilor principalilor agenți economici: admistrație publică, organizațiile patronale, asociații și organizații profesionale, sociale, sindicale, specialiști în cercetarea de profil etc.
Planurile de dezvoltare turistică care au la bază prognoze pe termen lung, globale, pe forme de turism, în concordanță cu tendințele piețelor externe și planuri concrete, realizate pe termen mediu (patru-cinci ani) sau scurt (unu-trei ani), elaborate pe regiuni, zone sau forme de turism, sunt fundamentate pe standardele și normele europene privind exploatarea resurselor turistice, dezvoltarea și modernizarea structurilor și serviciilor turistice.
Consolidarea prognozelor și a planurilor de dezvoltare turistică reprezintă principalul punct de susținere a strategiei de realizare a unui turism durabil care presupune, printre altele:
conservarea resurselor turistice naturale și antropice în scopul, utilizări continue și în perioada viitoare;
creșterea nivelului de trai al comunităților locale;
mai buna cunoaștere și conștientizare, atât de populația locală cât și de vizitatori, a ideii de conservare a mediului.
Planificarea turismului reprezintă o formă de control al viitorului, legat de strategia de protecție a mediului. Planificarea ecologică presupune supravegherea și analiza tuturor elementelor de mediu, în scopul determinării celor mai adecvate modele de dezvoltare și amenajare teritorială.
Principalele prognoze și planuri de dezvoltare la nivel național au rolul orientativ, de informare și estimare a perspectivelor viitorului. Prin sprijinul direct al statului se poate aprecia cadrul general de protecție a resurselor, de stabilire a regimului de exploatare sau de realizare a unor investiții deosebite.
Planurile pe termen mediu și scurt sunt benefice, îndeosebi sprijinirea dezvoltării locale și regionale.
Practic, legat de specificul potențialului turistic al unei țări, principalele acțiuni ce vizează protejarea și conservarea mediului și a resurselor turistice se concretizează în adoptarea următoarelor măsuri:
exploatarea științifică, rațională a resurselor turistice, astfel încât ritmul de exploatare a acestora să nu depășească ritmul lor de reciclare și regenerare, iar intensitatea relațiilor directe sau indirecte ale turismului cu factorii de mediu să nu depășească limitele capacității de suport ale acestora;
valorificarea în turism a resurselor cu valențe turistice să fie soluționată în contextul valorificării tuturor resurselor naturale și a protecției mediului ambiant, pe baza studiilor de amenajare teritorială, componente ale planului de amenajare științifică rațională și eficientă a teritoriului, instrument principal al organelor de decizie locale;
amenajarea și organizarea adecvată și la nivel superior a zonelor, traseelor și obiectivelor de interes turistic;
organizarea și exploatarea turistică rațională a parcurilor naționale și rezervațiilor naturale, cu asigurarea protecției lor. În mod similar se va proceda și la amenajarea, pentru vizitare și exploatare a peșterilor, ca obiective de atracție deosebită, menite să îmbogățească și să diversifice oferta turistică cu noi produse turistice.
organizarea corespunzătoare a zonelor montane, pentru dezvoltarea în perspectivă a turismului de munte, prin localizarea tuturor peisajelor atractive și a domeniilor schiabile, menite să ofere baza de proiectare a amenajărilor turistice viitoare (poteci, marcaje, condiții de accesibilitate în porțiunile mai dificile, amenajarea unor puncte de belvedere, dotări pentru practicarea sporturilor de iarnă, cabane și refugii montane, instalații de transport pe cablu etc.) în condiții de conservare și replantare a pădurilor;
realizarea de amenajări cu caracter turistic în zone, localități și pe trasee turistice, menite să asigure o echipare turistică adecvată unui turism competitiv și ecologic;
dezvoltarea unei conștiințe ecologice în rândul populației și a sentimentului de dragoste și respect pentru natură, pentru locuri istorice și monumente de artă și arhitectură create de-a lungul timpurilor. Aceasta se poate realiza printr-o susținută acțiune de educație cu privire la mediu și la potențialul turistic, acțiune ce trebuie întreprinsă la nivelul întregii țări, prin însuflarea unei atitudini de respect și comportament responsabil față de resursele naturale, în vederea ocrotirii lor.
Educația ecologică pentru ocrotirea naturii și a potențialului turistic trebuie să aibă caracter permanent, să debuteze încă din perioada copilăriei și să fie consolidată în instituțiile de învățământ de toate genurile și gradele. Ulterior, ea se poate perfecționa prin intermediul mass-media în cadrul unor cercuri de „prieteni ai naturii”, prin diverse publicații de specialitate sau de către ghizi și însoțitori, pe perioada desfășurării unor excursii etc.
Analizând toate aspectele privind mediul ambiant, ca potențial turistic, se poate stabili că protecția și conservarea lui se realizează în cadrul unei concepții de ansamblu a dezvoltării economice a țării, concepție situată la același nivel de importanță ca și problemele de dezvoltare generală a economiei.
CAPITOLUL 3
BELGIA – DESTINAȚIE ECOTURISTICĂ
La un anumit nivel, Belgia prezintă un aspect confortabil al căminului și al aspirațiilor modeste. Încearcă să înlocuiască cultura cosmopolită și civilizată, aliate prin bere și bonomie, cu peisajul liniștit și apatic; însuși Jacques Brel (1927-1978), originar din Belgia, cânta cu sobrietate despre țara natală cu „cerul atât de jos, încât naște umilință; cerul atât de cenușiu, încât ar cere iertare”. Marele Leopold al II- lea, regele belgienilor, s-a referit la națiunea sa ca „petit pays, petites gens” („țară mică, oameni înguști la minte”). Probabil, simțul belgian al sarcasmului și al deprecierii personale este o replică la realitatea unei culturi divizate, dezintegrată din cauza problemelor de limbă.
3.1. „Mândria de a fi belgian”
Belgia găzduiește majoritatea instituțiilor Uniunii Europene. Suprafața teritoriului este de 30.528 km2 și are o populație de aproximativ 10,5 milioane de locuitori. Belgia se învecinează cu Țările de Jos, Germania, Marele Ducat al Luxemburgului, Franța și Marea Nordului.
Ca regulă generală, regiunea vorbitoare de flamandă se află în nordul țării, iar cea vorbitoare de franceză, Valonia se află în sud. În Bruxelles se vorbesc ambele limbi, iar în extremitatea estică a Belgiei predomină germana. Numele localităților de pe marcajele rutiere apare mai întâi în limba locală spre exemplu: Liège/Luik sau Brugge/Bruges.
Dialectul francez al valonilor este adeseori o sursă de amuzament pentru francezi. Un francez nativ nu poate să nu zâmbească atunci când conversează cu un vorbitor de franceză de peste graniță. Limbajul valonilor are o tentă dură, provincială și francezii își discreditează oarecum partenerii de limbă, numindu-i moules-frites (moluște și cartofi pai care sunt, de fapt, mâncarea tradițională a Belgiei).
La rândul lor, belgienii vorbitori de flamandă au parte de o reacție similară din partea
vecinilor olandezi. Flamanda nu s-a dezvoltat ca limbă scrisă, independentă. În schimb, utilizează olandeza, îmbogățită cu trăsături belgiene. Această formă vorbită se folosește
în media, în biserică și în școli, deși după cursuri, atât profesorii, cât și elevii revin la
limbajul bogat în dialecte.
Însă înțelepciunea belgiană nu prea își depășește teritoriul; este prosperă doar în cadrul natal subversiv și suprareal.
Dacă rivalitățile interne sunt abundente, belgienii sunt surprinzător de toleranți cu toți
vecinii lor, inclusiv cu poporul german, care i-a invadat de două ori în secolul trecut. Toleranța are, totuși, limitele ei și chiar belgienii francofoni nu-și doresc să fie confundați cu francezul „arogant”, cum nici belgienii flamanzi nu-și doresc asemănarea cu olandezul „puritan”.
Dar dacă Belgia excelează ca gazdă a cetățenilor europeni, această amabilitate nu pare să se extindă dincolo de continent. Rasismul predomină în comunitățile de imigranți ale țării – fie ei turci, marocani sau din Zair. Imigranții nu se consolează cu faptul că cele mai puternice tensiuni rasiale există între comunitățile belgiene rivale.
În afara terenului de fotbal sau a bucătăriei, simțul slab al mândriei naționale al belgienilor este greu de înțeles. Aceasta se datorează în mare parte faptului că cetățenii suferă de un complex de inferioritate, belgienii fiind adesea înlocuiți cu o versiune mai plicticoasă a vecinilor lor francezi sau olandezi. Ca într-un acord tacit, numeroase personalități belgiene au fost nerăbdătoare să cunoască faima și bogăția în Franța.
Deși stilul belgian pare în exterior mai degrabă non-descriptiv sau neelevat, însuși belgienii tind să fie duri și autocritici și adesea adăpostesc în suflet o urmă subversivă, demonică. Bruxelles, în special, este renumit pentru agresivitate și pentru spiritul obraznic, reprezentat de Mannekin Pis.
Deși imaginile sale șocante au scandalizat burghezia, conflictul dintre conformitate și
subversiune este specific belgian. Cetățenii obișnuiți se delectează cu imagini absurde și pasiuni secrete, de la pinguini la sculptura realistă socială, pentru a menționa doar două dintre colecțiile particulare din Bruxelles (Foto nr. 3.1).
Foto nr. 3.1. Cafenea din centrul Bruxelles-ului
Sursa: Andreea Koza, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005
Relația dintre principalele două comunități flamandă și valonă stă la baza vieții belgiene,
dar poate conduce la apariția sentimentelor de deposedare sau alienare în propria țară. Deși o țară independentă din anul 1830, Belgia n-a devenit niciodată o națiune de sine stătătoare, iar identitatea sa culturală păstrează influenta culturilor vorbitoare de limba franceză și olandeză.
În forma cea mai bună, naționalismul belgian este negativ, bazându-se pe teama rezonabilă că centrul nu rezistă; în forma cea mai rea, este o evocare nostalgică a unei epoci de aur burgunde, mitice, înainte de formarea Belgiei. Identitatea belgiană, așa cum este ea, este urmărită de bilingvism și este o pradă a separatismului. În locul fervorii naționaliste, există o pasiune pentru Flandra vorbitoare de limbă flamandă sau Valonia francofonă. Autocolantele cu înscripția „mândria de a fi belgian” au fost de multă vreme îndepărtate în bătălia dintre cocoșul valon și leul flamand. Astăzi, Belgia este mai puțin o țară, și mai mult o entitate administrativă: regiunile vorbitoare de franceză și flamandă supraviețuiesc ca două state federale imaginare. Doar politica externă, echipa națională de fotbal și caricaturile rămân, fără echivoc, belgiene.
Flamanzii se consideră ca fiind harnici, onești, modești și educați, dar totuși îi privesc pe valoni ca leneși, nepăsători, indolenți, disprețuitori și ușor incompetenți; separatiștii merg mai departe și îi califică drept cerșetori de bunăstare degenerați, subvenționați de profituri și taxe flamande. Dimpotrivă, valonii se consideră deschiși la minte, sociabili și liniștiți, dacă ar fi amenințați de ascendența flamandă. La rândul lor, ei își privesc rivalii ca pe niște paysans flamands (țărani flamanzi) fără simțul umorului și satisfăcuți de sine, lipsiți de finețe și care nu-și merită averea.
Dacă, în prezent, flamanzii se consideră furnizorii economici ai țării, n-a fost din-totdeauna așa. Valonia a fost sursă de cărbune și oțel a Belgiei și bastionul socialismului pentru aproape un secol. Francofonii (valonienii) s-au considerat resurse ale statului belgian, cu minele lor, turnătoriile și fabricile de textile, care au dezvoltat Flandra.
Totuși, prosperitatea secolului al XIX-lea a precedat decăderea industriei grele. Ca urmare, o regiune odată radicală și reformatoare suferă astăzi de o economie bolnavă, tribalism, unionism învechit și lipsa investitorilor străini. Conspirațiile lumii interlope au condus la ideea ca Liège, capitala spirituală a valonilor, să devină cunoscută ca Palermo de pe Meusa.
Valonia modernă este eclipsată de puterea economică a Flandrei, a cărei redresare postbelică încă mai continuă. Complex, deoarece neînțelegerile și relațiile de afaceri secrete reprezintă un simț puternic de mândrie civică și responsabilitate, născut din generații de cetățeni străini docili, comercianți și funcționari. Asemenea tradiții au nutrit politețe, conformitate,
caritate și mediu social – virtuți mai degrabă fade, dacă n-ar fi combinate cu ingredientele creativității și amuzamentului, care au generat artiști și valori în egală măsură (Foto nr. 3.2).
Foto nr. 3.2. Scenă riverană din Gent
Sursa: Andreea Koza, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005
Într-adevăr, într-o țară cu trei limbi oficiale și trei culturi opuse, expresia vizuală este prețuită în special. Astfel, Belgia a devenit cea mai mare producătoare de material artistic de comedie, precum și patria lui Breughel și a lui Rubens.
În ultimii ani, s-au arătat ambele părți ale monedei belgiene – viciu și virtute – după cum mercantilismul din viața publică și coliziunea dintre poliție și criminali din anul 1990 i-au obligat pe belgienii de rând să înfrunte realitățile politice. Deși societatea catolică a fost zguduită în repetate rânduri de scandalurile legate de sex și corupție, statul a experimentat simultan o resurecție neașteptată a spiritului civic, în urma revoltelor de stradă.
Într-o astfel de societate conservatoare, și totuși divizată, suveranul și-a îndeplinit rolul
de simbol unificator dincolo de complexitatea politicilor de coaliție. În timpul scandalurilor, regele Albert al II-lea a făcut apel la calm, cerând ministerelor autorităților judecătorești să arate umilință. A rupt legăturile cu protocolul regal și a cerut un sistem de justiție mai uman și mai sensibil. Prin aceasta, el s-a alăturat oamenilor de rând ai Belgiei, ale căror proteste de stradă au reunit fermieri și studenți, femei casnice și birocrați. Criza n-a creat nimic altceva decât simțul pozitiv de unitate, care a depășit impasul intereselor comunale.
În Belgia, numele de locuri îi pot încurca pe străini: Gand (Gent); Bruxelles; Anvers
(Antwerpen); Mons (Bergen), Louvain (Leuven). Totuși, străinii sunt mai degrabă intrigați, decât dezamăgiți, de divizarea limbii. După cum afirmă un rezident irlandez, „îmi place diferența dintre vorbitorii francezi și cei flamanzi; dă impresia de fricțiune, de ținut al nimănui”.
Într-adevăr, sensibilitățile politice sunt de așa natură încât belgienii din diferite comunități preferă să converseze în engleză, deși vorbesc cursiv cele trei limbi oficiale. Atenția acordată limbii se extinde până în lumea subterană a metroului din Bruxelles; muzica de fundal acoperă vocea umană.
În Belgia, aparențele înșală. Orașele pitorești Brugge sau Gent se aseamănă cu niște tapițerii medievale țesute în jurul unei spirale. Totuși, capsulele de timp din pietrele de pavaj, turlele și acoperișurile ascuțite fac parte din miracolul economic flamand. Departe de a deveni rigid în timp, Brugge atrage turiștii sub o carapace medievală. Antwerpen este ecoul ambelor orașe, ilustrând respectul flamand pentru capitalism. „Spre ceea ce se îndreaptă Antwerpeni, îl urmează și restul Belgiei – câțiva ani mai târziu”, spune un vechi proverb belgian.
Cel mai neînsemnat eveniment poate deveni o sărbătoare în Belgia, de la parada săptămânală a studenților, la marele festival al Flandrei, găzduit în mănăstiri și castele. Festivalurile se extind de la procesiuni religioase și expozitii folclorice, la marșuri militare și serbări gastronornice. În Piața Rubens din Antwerpen, cei care participă la festival își poartă cu entuziasm costumele de pe vremea marilor pictori. Mâncarea este un motiv suficient pentru sărbătoare, fie unul dintre festivalurile de bere, fie festivalul untului și al brânzei din Diksmuide, în timp ce mulțimea, plimbându-se cu coșurile pline de cartofi pai cu maioneză, face parte din spectacolul vieții cotidiene. Petrecăreții din Alst sărbătoresc evenimentul prin paradă cu costume colorate și aruncând cu ceapă din turnul bisericii. Nu că ar exista vreo sărbătoare neatinsă de critică. În Țările de Jos, vechea tradiție a carnavalului este un mod de a provoca autoritățile.
Paradele recente au caricaturizat scandalurile politice ale statului, inclusiv planurile dubioase ale guvernului de a folosi poștașii ca spioni ai cetățenilor.
Petrecerea timpului împreună cu rudele este distracția obișnuită a belgienilor, iar într-o țară atât de mică, familia este mereu aproape. Populația Belgiei este una dintre cele mai îmbătrânite din Europa, astfel că prânzul cu bunicii ipohondri sau gastronomi reprezintă o
fixație a week-end-ului. O duminică însorită înseamnă reunirea familiei în pădure sau la dune, cu belgieni burghezi însoțiți de pudeli dichisiți sau burgers belges, alsacieni nativi. De fapt, „belgianul de rând ia duminica în serios”, notează Pamela Readhead, jurnalistă originară din Bruxelles: „Rulouri crocante cunoscute ca pistolets, la micul dejun, trei feluri de prânz, cu bunicuța la amiază, urmat de ceva îndoielnic de sănătos, cum ar fi culesul ciupercilor, pentru a ajuta la digestie”.
Breughel și artișii flamanzi se delectau cu masacre sângeroase, în timp ce belgienii moderni cultivă elemente sexuale, erotice, prezentate mai degrabă pragmatic, decât poetic: „On garde un homme par son ventre, et son bas-ventre” („Un bărbat se păstrează alimentându-și stomacul și ce se află sub el”) este un fragment de înțelepciune belgiană.
Născuți „bons vivants”, belgienii emană mai degrabă căldură burgundă, decât șic franțuzesc. Belgia este țara melcilor și a maionezei, a berii și a ciocolatei, iar oamenii vor să-și trăiască viața. Însuși Pierre Wymant, bucătar renumit al Belgiei, pune aceeași întrebare mesenilor: „C'était suffisant?” („V-a ajuns mâncarea?”). Cantitatea este la fel de importantă ca și calitatea: călugării Chimay, care fabrică cea mai bună bere, o beau cu mândrie după o masă copioasă; jurămintele pot acoperi tăcerea, dar nu și abstinența. Mulți producători lansează pe piață o bere specială pentru Crăciun.
3.2. Parcuri și rezervații naturale belgiene
Întreg teritoriul Belgiei este străbătut de mai multe parcuri și rezevații naturale. Însă, în continuare, vom face referire la cele mai importante dintre acestea.
(1) Parcul Tervuren (Foto nr. 3.3). Orașul istoric Tervuren se situează la est de Bruxelles. În secolele XVII și XVIII, Parcul Tervuren, extins pe o arie de 200 de hectare de grădini și lacuri, a constituit cadrul balurilor regale. Însă, palatul a fost demolat de mult, păstrându-se doar grajdurile și o capelă. Astăzi, Tervuren renumit pentru Muzeul Regal al Africii Centrale (Koninklijk Museum voor Midden-Africa/Musee Royale de L'Afrique Centrale, deschis numai duminica; cu taxă de intrare), se află la marginea grădinilor. Atracția expoziției o constituie colecția Congo a lui Leopold al II-lea. Exponatele includ o mare varietate de sculpturi în fildeș, măști de dansatori, arme, unelte, obiecte și sculpturi de cult.
Cea mai mare atracție a muzeului este piroga uriașă, situată în aripa dreaptă, o barcă sculptată dintr-un trunchi de copac. Secțiunile zoologice, geologice, mineralogice și botanice furnizează informații despre Africa Centrală, iar copiii îndrăgesc secțiunile cu animale împăiate, antilope, crocodili, bivoli africani, rinoceri, zebre, lei, girafe și elefanți, toate amplasate în spații ingenios realizate care copiază habitatul lor natural.
Leopold al II-lea a dispus construirea unei alei între Tervuren și Jezus-Eik; aleea împădurită ocolește domeniul unei foste mănăstiri capucine. În anul 1902, a fost realizat așa-numitul Arboretum, o plantație de copaci din zonele temperate, dar și câteva specii exotice.
Foto nr. 3.3. Imagini din parcul Tervuren. Un elefant străjuind Muzeul Africii Centrale
Sursa: http://lalitoutsimplement.com/lumiere-inachevee-sur-le-parc-de-tervuren/
(2) În Huizingen, situat la 15 km sud-vest de Bruxelles, există un parc extins pe o suprafață de 91 hectare. Este un loc de recreere excelent, unde grădinile magnifice cuprind peste 1.200 specii de plante și flori.
(3) Lac de Genval (Foto nr. 3.4). Un week-end de vis pentru locuitorii din Bruxelles îl reprezintă plimbarea până la Lac de Genval. Este situat la sud-est de capitală, la jumătatea drumului de Laouvain-la-Neuve și la 40 de minute cu trenul de Gare Centrale.
Lacul nu este mare. Pentru a vizita împrejurimile, e nevoie doar o plimbare de 40 de minute, pe Avenue du Lac, însă locația este idilică, cu marginile lacului dominate de case și vile ce se reflectă în apă. Când a fost creat lacul alimentat de izvorul Argentine, în 1904, primele vile erau replica unor clădiri renumite. De exemplu, pavilionul Rendezvous d'Amour se bazează pe originalul din Versailles, iar vila Le Rütli și vila Guillaume Tell, copii ale clădirilor elvețiene, asociate cu William Tell. Înotul este interzis, dar se organizează plimbări cu barca, pescuit, schi nautic, iar fântâna înaltă Genvaloise îi conferă lacului aspectul lacului Geneva în miniatură.
Malul lacului este dominat de Château du Lac, fosta fabrică de bere Schweppes, cu un design de mănăstire, și actualul hotel de patru stele, condus de magnatul britanic John Martin.
Foto nr. 3.4. Lac de Genval. Château du Lac, fosta fabrică de bere Schweppes
Sursa: https://www.google.ro/ Lac+de+Genval+belgia
(4) Fôret de Soignes (Pădurea Soignes) (Foto nr. 3.5). Între Genval, Bruxelles și Waterloo se află Fôret de Soignes, mai mult sau mai puțin o continuare la Bois de la Cambre, deși pădurea este neunifonnă, iar iarba, atât cât există, este neîngrijită.
Prin numeroasele alei din pădure, aceasta reprezintă locul de relaxare preferat de către localnicii capitalei în timpul verii și în week-end.
Foto nr. 3.5. Fôret de Soignes (Pădurea Soignes)
Sursa: Andreea Koza, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005
(5) Waterloo (Foto nr. 3.6). Atracția principală din provincia Brabant o reprezintă câmpul de luptă Waterloo, situat la 18 km de Bruxelles. Aici a fost înfrânt Napoleon, în iunie 1815, de către forțele aliate ale Prusiei și Angliei. Pe dealul ușor înclinat, domnește Bulte de Lion (deschis zilnic; construit în 1826 de către olandezi pentru a comemora locul în care a fost rănit William de Orania. Monumentul are înălțimea de 45 metri, leul cântărind 28 de tone. Piedestalul pe care este amplasat leul oferă o imagine de ansamblu asupra pozițiilor tactice din timpul luptei. La baza monumentului, se află Muzeul Figurilor de Ceară (Musee de Ceres) și Panorama de la Bataile (deschis zilnic; cu taxă de intrare), care cuprinde o panoramă de 360° a câmpului de luptă.
Foto nr. 3.6. Monumentul bătăliei de la Waterloo
Sursa: http://pojade.pl/przewodnik-belgia
(6) Jardins d'Annevoie (Grădinile din Annevoie) (Foto nr. 3.7). Dinspre sudul Namurului spre Dinant se observă indicatoarele cu Jardins d'Annevoie (deschis zilnic între lunile aprilie-octombrie, se percepe taxă de intrare). Aceste grădini create în secolul al XVIII-lea sunt mai vesele decât cele din perioada barocă sau din Versailles, apărute în secolul al XII-lea. Carol-Alexis de Montpellier a început lucrările la grădinile Annevoie în anul 1758, rămase neschimbate până la terminarea operei, în anul 1776.
Numeroasele fântâni și cascade din care sunt alimentate cu apa pură a patru izvoare. Carol Alexis s-a inspirat în primul rând din călătoriile sale în Franața și Italia, unele dintre fântâni fiind realizate după model italian sau franțuzesc.
În secolele trecute, grădinile oficiale nu conțineau multe flori; erau doar dale colorate și bordurile verzi, însă gusturile s-au schimbat, iar în anul 1950 a fost amenajată o nouă gradină cu flori și fântâni la marginea grădinii oficiale.
În prezent, aceste grădini sunt proprietatea particulară a familiei Moritpellier, bucuroasă întotdeauna să-și întâmpine turiștii; până și parcare plină de farmec.
Foto nr. 3.7. Jardins d'Annevoie (Grădinile din Annevoie)
Sursa: http://www.flickriver.com/photos/jfreund1/4376380860/
(7) Peștera din Han (Foto nr. 3.8). În Ardeni spre sud, autostrada E 411 trece peste râul Lesse între ieșirile 22 și 23. Drumul este învăluit de pădurile verzi. Peisajul se caracterizează prin pășuni cu vaci albe și platouri întinse, golașe. Cu cât ne apropiem mai mult de orașul Han, cu atât mai pitorească devine Rezervația Naturală Lesse. Peisajul cuprinde și case ale fermierilor, ascunși după ferestre. Această rezervație este deschisă zilnic, în perioada martie-decembrie, cu taxă de intrare), cu diferite animale din regiune: bizoni, cai sălbatici, zimbri și urși bruni. Comorile din peșteri sunt expuse într-un muzeu. Peșterile din Han au fost cândva adăposturi umane și, de curând, sursa descoperiilor arheologice.
Se organizează tururi de caiac pe Lesse; la întoarcere, se poate veni cu bicicleta. Se pot închiria biciclete montane sau tandem, iar pentru cei care doresc să învețe alpinismul, există un zid de antrenament. Toate acestea atrag în jur de 300.000 de vizitatori pe an. Principala atracție o constituie desigur peșterile (sunt deschise zilnic între lunile martie-dcccmbrie, cu taxă de intrare), descoperite în anul 1771. Se poate ajunge la ele cu un tramvai care pornește din centrul satului. Han este locul al superlativelor; cea mai mare dintre peșteri, „Catedrala”, are înălțimea de 129 metri.
Foto nr. 3.8. Peștera din Han
Sursa: http://www.grotte-de-han.be/en/the-cave-of-han
(8) Rezervația naturală Hautes Fagnes (Foto nr. 3.9). Cea mai mare rezervație naturală a Belgiei, Hautes Fagnes se află în nord-estul orașului Stavelot. Regiunea cu ținuturi mlăștinoase este rezultatul acțiunii foștilor ghețari ai ultimei ere glaciare, și astăzi este renumită pentru flora și fauna sa. Într-o țara mică, protecția mediului și a naturii sălbatice este mult mai importantă, iar Hautes Fagnes este bine protejată. Directorul rezervației, Norbert Heukemes, crede că „asigurarea unui turism adecvat este compatibilă cu protecția mediului”. Aceasta ar însemna că 70% din rezervație poate fi vizitată numai în prezența unui ghid. În restul de 30%, accesul este permis doar pe aleile împădurite sau cărările ce traversează ținutul. Rezervația este închisă în perioada de reproducere a speciciilor. În cadrul rezervației, există o porțiune de ținut mlăștinos, Fagne de la Poleur, destinată ca tur în scopuri educaționale; aceste plimbări de o oră sau două sunt atrăgătoare, evitându-se intervenția omului în zonele mai delicate. În timpul iernii, Hautes Fagnes deține cele mai renumite pârtii de schiat din Belgia.
Foto nr. 3.9. Rezervația naturală Hautes Fagnes
Sursa: http://www.vieux-noyers.be/fr/loisirs-grand-gite-vacances.htm
(9) Rezervația naturală Het Zwim (Foto nr. 3.10). Aceasta se întinde pe o lungime de 2,3 km de-a lungul coastei belgiana-olandeze. Are o suprafață totală de 158 hectare, din care 125 ha se află pe teritoriul belgian. Rezervația este cunoscută mai ales multitudinilor de specii de păsări care exista aici. Specialiștii în domeniu susțin că în această rezervație se află aproximativ jumătate din păsările, care sunt înregistrate pe teritoriul Belgiei.
Foto nr. 3.10. Rezervația naturală Het Zwim
Sursa: Andreea Koza, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005
3.3. Ecoturism urban din Belgia
În ciuda imaginii sale monotone, Belgia contemporană este o țară surprinzător de animată, subiect al teoriilor conspirațiilor, al tulburărilor politice și al instabilității sociale. Deși, Belgia a fost dintotdeauna o țară divizată, a reușit să rămână unită, în fața schimbărilor. Hithero, constituția și familia regală au acționat ca forțe unificatoare, susținute de rolul de pivot al Bruxelles-ului, considerat capitala Europei.
Influența Uniunii Europene în diferite sectoare de viață este în creștere, mai ales în regiunile regionale. În Belgia, zonele de dezvoltare recomandate de UE au fost impuse pe baza regiunilor autonome flamandă-valonă.
În continuare, ne propunem să studiem modul de realizare a ecoturismului într-o zonă puternic urbanizată ca Belgia, cu importante orașe precum: Bruxelles, Brugge, Gent și Antwerpen. Cele patru mari orașe din nordul Belgiei au o bogată moștenire de resurse naturale și antropice încă din epoca medievală, când această țară era una dintre cele mai importante regiuni comerciale din lume. Totuși fiecare își are propriul specific: Bruxelles este capitala Europei, Brugge este unul dintre cele mai bine conservate orașe medievale, Gent este un oraș istoric universitar, iar Antwerpen continuă să aibă structura unui mare centru industrial. Fiecare se mândrește cu atracțiile sale, atât culturale, cât și turistice.
Bruxelles, încântă vizitatorii în diferite feluri, iar ospitalitatea, valoarea istorică și suprarealismul compensează lipsa panoramei vibrante și izbitoare. Cartierele și atmosfera orașului sunt mai degrabă neobișnuite decât caracteristice. Orașul cuprinde 19 districte diferite, denumite comunități. În mod curios cartierele vecine seamănă cu districtele boeme, cu un cartier birocratic sau un ghetou african. În centrul orașului se află aristocraticul Sablon, cartierul muncitorilor Marolles, artisticul Ixelles, modernul St. Gilles și rafinatul Ilot Sacre. Există aici și comunități etnice învecinate: africane, turcești și medievale.
Pentru vizitatori, principala demarcație urbană este între Orașul „de Sus” cu Place Royale și Avenue Louise și cel „de Jos” cu Grand-Palace. Rue Royale face legătura între cele două districte, prin cartierul prestigios al claselor francofile, separate de centrul istoric și comercial.
Un loc important în inima Bruxelles-ului îl are Grand Place ,,Cel mai grandios decor din lume”, cum l-a numit Jean Cocteau, reprezentând tradițiile civice și comerciale (Foto nr. 3.11).
Foto nr. 3.11. Grand-Palace – un decor samptuos
Sursa: https://www.google.ro/search?q=Grand-Palace+un+decor+samptuos+belgia
Vizitat de preferința noaptea, Grand-Place ilustrează decorul grandios al orașului. Cartierul cuprinde case baroce cu frontoane în stil renascentist flamand, omagiu adus idealurilor baroce de echilibru și armonie. Au existat rivalități între breslele artizanilor și ale arcașilor, dogarilor și minorilor, ale berarilor și luntrașilor, care au realizat simboluri exuberante, împodobite cu fațade aurite, frontoane în spirală și sculpturi bizare. Inițial, Grand-Place a fost o piață medievală, dar din 1444, o dată cu înființarea primăriei din Bruxelles, a devenit inima orașului.
Astăzi, se poate vizita interiorul sumbru, ce include camera de consiliu din secolul al XVI-lea și expoziția de portrete și tapiserii flamande. Conacul învecinat, Maison du Roi, găzduiește Muzee de la Ville. Acesta expune hărți istorice ale orașului și costume istorice bizare, Mannekin Pis.
Grand-Place se îmbracă după anotimp, iar vara, din 2 în 2 ani, un covor floral, Tapis des Fleurs, acoperă piața cu 1.860 m2 de begonii.
Domeniul regal este situat în cartierul Laeken, în nordul Bruxelles-ului. Această proprietate completează, dar și eclipsează rezidența oficială a familiei regale. Grădinile botanice și serele magnifice, care rivalizează cu cele similare din Kew, Anglia, i-au conferit teritoriului titlul de „oraș de sticlă”. Ca putere colonială, Belgia a achiziționat plante exotice din Congo. Farmecul cartierului constă și în clădirile orientale, exotice și serele teatrale care animă atmosfera (Foto. nr. 3.12).
Foto nr. 3.12. Grădinile de Iarnă Palatul Regal. Mușcate înflorite, în orașul de sticlă
Sursa:Andreea Koza, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005
Domeniul regal înconjoară Château Royal (Palatul Regal), îngrădit de grilajul din Parc Royal. Deși palatul nu este deschis publicului, domeniul este înzestrat cu monumente comemorative.
Culmea succesului a fost atinsă prin construirea așa-numitelor Serres Royales, Serele Regale (Foto nr. 3.13).
Foto nr. 3.13. Serres Royales, Serele Regale. Timp de câteva zile pe an, se pot admira fucsiile înflorite
Sursa: https://dumitruagachi.wordpress.com/2010/05/02/tunelul-primaverii-14/
Complexul a rămas intact, de la finalizarea sa în anul 1875. Serele regale, reprezentând cel mai bine întreținut complex din Europa, sunt atribuite lui Alphonse Balat și tânărului Victor Horta. În timpul lui Leopold, tehnicile de construcție a clădirilor din sticlă și schelet metalic deveniseră mai sofisticate. De aici au rezultat palatele de basm care îmbină cultul romantic exotic cu dragostea pentru natură, ilustrate prin formele sinuoase ale stilului Art Nouveau. Serele actuale reprezintă o comoară arhitectonică alcătuită dintr-o boltă centrală uriașă, cu o coroană de fier în vârf și flancată de o a doua încăpere, cupole, turnuri și tuneluri arcuite de sticlă.
Serelele înlănțuite permit vizitarea acestora de la un capăt la altul, pe o distanță de 1 km. În centru, o galerie în aer liber cuprinde un complex de palmieri și câteva sere. Serele de palmieri sunt alcătuite dintr-o succesiune de pasaje și galerii senzaționale. Proiectarea serelor se realizează după o dispunere strictă, formală: un șir de sere aliniate pe o axă centrală, piesa de rezistență fiind uriașa seră arcuită.
Plantele sunt prețioase și rare, în ton cu arhitectura. Leopold al II-lea a iubit palmierii, care în prezent tronează în centrul serei. Aceștia sunt completați de fucsii, smochini, mușcate, azalee și begonii, precum și plante tropicale și camelii, florile preferate ale regelui. Despre numeroase specii se spune că au vechime seculară. Cele 44 de specii de portocali au peste 200 de ani. Bananele și numeroșii palmieri cresc între ferigi, în umbra palmierilor palmyra. Ferigile și orhideele înfloresc alături de cameliile vechi de aproape 200 de ani și care au făcut parte din plantațiile inițiale victoriene. Astăzi, ele reprezintă cea mai valoroasă colecție de acest gen din lume.
Brugge a fost întemeiat în anul 862, sub forma unui castel pe o insulă aflată într-o mlaștină formată de râul Reie. Orașul este unic în felul său, în ciuda faptului că a fost adesea numit „Veneția Nordului” sau Amsterdamul Belgiei. Orașul nu este o imitație ștearsă a niciunuia și n-are nevoie de asemănări pentru a ieși în evidență. Brugge este mândria și bucuria Flandrei, iar sub aparențele de oraș cosmopolit, cu care își întâmpină legiunile de admiratorii străini, este în totalitate flamand.
Din descrierea acestui ansamblu de arhitectură medievală, nu poate lipsi cuvântul pitoresc. După cum afirma Arnold Bennett cu multă vreme în urmă, în anul 1896: „Diferența dintre Brugge și alte orașe este că, în acestea din urmă cauți pitorescul, dar nu este foarte ușor să-l găsești, în timp ce Brugge, asaltat în orice parte de pitoresc, îl găsești pretutindeni, fără să-l
poți evita”.
Fiecare secol este reflectat în clădirile din Brugge, iar vizitarea lor ne dezvăluie multe dintre secretele fascinante ale acestui oraș extraordinar. Frumusețea orașului pare aproape ireală, de parcă în evul mediu orașul ar fi fost dintotdeauna plin de eleganță și farmec universal, și nu un oraș mizer și zgomotos, cum trebuie să fi fost probabil. Acesta este punctul slab al orașului Brugge.
Deși seamănă cu un imens muzeu, nu aduce câtuși de puțin cu o astfel de structură, indiferent cât de recunoscători am fi pentru faptul că a reușit să supraviețuiască până în zilele noastre, în ciuda înfățișării sale actuale. După un timp, este posibil să nu mai recunoașteți aspectul urban mult mai accentuat, care le conferă unor orașe ca Gent și Antwerpen un caracter foarte puternic. Însă nu e cazul să facem o critică prea aspră. Dar bineînțeles că nu vă va învinui nimeni dacă veți lăsa la o parte filozofia existenței urbane și vă veți bucura pur și simplu de șederea dumneavoastră în orașul Brugge.
Unele din trăsăturile cele mai remarcabile ale orașului sunt politețea și răbdarea infailibile ale locuitorilor săi. Aceștia sunt foarte prietenoși. Pare greu de crezut faptul că ei nu au nimic de obiectat cu privire la faptul că merg la slujbă în fiecare zi în acest muzeu în aer liber și trăiesc zi de zi în permanenta prezență a turiștilor, în ciuda beneficiilor comerciale de pe urma acestora.
Brugge devine mai captivant când este privit de sus (Foto nr. 3.14). Nu doar cele câteva trepte spre apele omniprezentului Reie, ce străbate tot orașul brăzdându-l cu canalele sale, ci lungul șir de trepte spre Belfort (clopotniță; deschisă zilnic; cu taxă de intrare). Turnul impunător, înalt de aproape 88 m, reprezintă simbolul orașului. Se situează în apropierea depozitului de textile, unde-și stocau materialele comercianții din Brugge. Bunăstarea orașului Brugge a izvorât din comerț și producția în masă.
Turnurile Catedralei Izbăvitoarea Noastră, al Catedralei Notre Dame și clopotnița alcătuiesc triumviratul turnurilor din Brugge, vizibile de departe. Sunt 366 de trepte până la postul de observație; acesta oferă o perspectivă minunată asupra orașului.
Foto nr. 3.14. Orașul Brugge văzut de sus. Clopotnița Belfort
Sursa: http://www.gotravel.ro/recomandari-turistice/destinatii/bruges
Gent capitala provinciei Flandra de Est. Ca și alte orașe flamende mari, Gent își datorează importanța istorică comerțului cu produse textile.
John Evelyn a fost unul dintre primii numeroși vizitatori care au comparat orașul cu Veneția. În anul 1641, acesta scria „Leie și Scelde se unesc în mare oraș, împățindu-l în 26 de insule, care sunt legate între ele prin numeroasele poduri ce amintesc de Veneția” (foto nr. 3.15).
Foto nr. 3.15. Case de pe Leie cu frontoane curbate sau în trepte
Sursa: http://forum.belgiumdigital.com/f86/gent-de-leie-223120.html
Podul St. Michelsburg (Podul Sfântului Mihai) de peste Leie oferă o priveliște minunată asupra orașului. De aici, peisajul se extinde de la Gravensteen, fortăreața conților Flandrei, peste fațadele romanice, gotice și baroce ale depozitelor și corporațiilor breslelor de pe Kornlei și Graslei spre turnurile îndepărtate ale Catedralelor St Bavo și St Nicholas.
Șirul de case de pe Kornlei și Graslei și cele două străzi de pe malul apei dintre Podul Sfântului Mihail și Podul Gras reprezintă centrul arhitectural din Gent. Pe malurile râului se întânesc unele dintre cele mai frumoase și mai elegante clădiri din Flandra.
Antwerpen reprezintă de toate pentru toți: port mare, centrul diamantului, nucleu industrial, orașul lui Rubens, metropolă culturală, rai pentru gurmanzi, și centru comercial elegant. În Antwerpen, farmecul medieval se îmbină cu industria modernă, iar unele aspecte provinciale ale orașului sunt completate de aerul indiferent, cosmopolit și o doză de toleranță.
În cadrul orașului un loc aparte îl ocupă Castelul Steen care este cea mai veche clădire din Antwerpen (Foto nr. 3.15).
Foto nr. 3.15. Nationaal Scheepvaartmuseum (Muzeul Maritim Național Steen)
Sursa: http://www.robswebstek.com/2012/04/het-steen-lange-wapper.html
În prezent, castelul este locația Nationaal Scheepvaartmuseum (Muzeul Maritim Național Steen) care este deschis publicului lar de marți până duminică și la intrare se percepe o taxă de vizitare. Aici putem admira machete de ambarcațiuni, hărți vechi, hărți maritime și instrumente de navigație care confirmă legăturile Antwerpen-ului cu marea și navigația.
3.4. Festivaluri și sărbători
Sărbătorile reprezintă un eveniment aproape zilnic în viața belgiană și este practic imposibil să călătorim prin această țară fără să întâlnim festivități de acest gen. Guvernul belgian recunoaște doar 10 sărbători publice anuale oficiale, însă aceste ocazii reprezintă doar o parte din nenumăratele carnavaluri și festivaluri.
Potrivit unei zicale preferate de belgieni, nu e nevoie decât de trei belgieni pentru o petrecere; de fapt, întreaga națiune așteaptă să sărbătorească. Modul nonșalant al belgienilor de a privi viața nu se compară cu faimosul savoir-vivre (a ști să trăiești) al vecinilor francezi.
În Belgia se află o combinație unică de atitudini și filozofii populare franțuzești, olandeze și germane.
Belgienii sunt un popor spontan și capabil să se bucure de aproape orice; de la un succes în sport, la o zi însorită. Vizitatorii acestor provincii pot observa că, doar prin simplul fapt de a comanda o bere sau o cafea, ei sunt incluși într-o adevărată petrecere. Cum se apropie seara, cârciumile și cafenelele devin din ce în ce mai aglomerate și nu este ceva neobișnuit ca vreun localnic să interpreteze o melodie sau două la acordeon.
În ciuda faptului că sunt vecini cu Franța, belgienii nu sunt mari adepți ai vinului. Băutura lor preferată este berea, fiecare marcă având un pahar special. În Belgia au loc multe festivaluri ale berii, majoritatea desfășurate toamna. Însă cel din Diksmuide este destul de popular pentru a rivaliza cu Oktoberfes din Munchen. După bere o altă băutură preferată a belgienilor este jenever (un gin aromat).
De regulă, provinciile valone au tendința să organizeze carnavalul cu mai puțin entuziasm decât regiunile flamande, acordând mai multă atenție aspectelor religioase ale evenimentelor. Aproape oriunde, dansul constituie o parte importantă a carnavalului (Foto nr. 3.16).
Foto nr. 3.16. Festivalul primăverii în Dendermonde, între Antwerpen și Gent
Sursa: Andreea Koza, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005
În unele orașe se desfășoară zilnic un bal al carnavalului în mod virtual, în timpul festivităților de lungă durată, și numeroși belgieni nu ratează niciunul. Uneori, festivalurile sunt acompaniate de muzică populară tradițională belgiană. Puternic influențat de tradițiile franțuzești și, în același timp, și de cele olandeze, folclorul belgian se bazează pe instrumente de suflat și de percuție, precum și pe acordeon.
Runda anuală a carnavalurilor dă marea lovitură în orașul Ronse din Flandra de Est, pe
data de 6 ianuarie. Carnavalul Lenten, dinaintea sa, cunoscut ca bommelfeesten, este marcat de o nesfârșită rundă de sărbători.
Unul dintre cele mai spectaculoase carnavaluri are loc în Binche, unde festivitățile încep
cu patru săptămâni bune înainte de carnavalui propriu-zis. Petrecerea atinge apogeul în
Marțea Iertării, cu antichitățile așa-numiților Gilles. În jur de 1.500 de oameni, îmbrăcați
în costume speciale, colorate, dansează în piață, timp de 24 de ore, aruncând cu portocale asupra spectatorilor.
Malmedy poate fi considerat, de asemenea, oraș al carnavalului. Entuziasmul local este atât de mare, încât distracția se continuă până în Lent.
Cum se apropie vara, calendarul se umple repede. Primele sărbători importante de după
Paști sunt paradele din mai. Pe 30 mai, au loc festivalurile din Hasselt și Genk, unde se
desfășoară o mare procesiune condusă de Regina Mai, aleasă în mod special.
În a doua duminică din mai, Ypres sărbătorește Festivalul Pisicilor, cu teme și costume
feline. Acest festival provine din perioada când Ypres era un important oraș de prelucrare a lânii, iar pisicile erau aduse aici în număr mare, pentru a stârpi șoarecii.
În al treilea week-end din mai se desfășoară, la Lembeke Festivalul Windmill, în Flandra
de Est, emoționanta Procesiune a Vrăjitoarelor din Niewpoort.
Festivalul Țăranilor, sărbătorit în al doilea week-end din iunie, în orașul Tumhout, din
districtul Antwerpen, reprezintă un mare motiv de bucurie, în timp ce în a treia duminică
din iulie are loc la Verviers, lângă granița germană, o expoziție de costume populare, prezentate sub formă de paradă.
Berea apare din nou ca prilej de sărbătoare la Oudenaarde, În Flandra de Est. Festivalul
are loc la 30 iunie, când aproape întreaga populație din Oudennarde – tradus ca „Vechiul Pământ” – sărbătorește Adriaen-Brouwer-Feest, dedicat gloriei cu numeroase aspecte a băuturii naționale. N-are rost să menționăm că, în timpul festivalului, berea curge în cantități impresionante, mai ales pe gâtui participanților însetați.
Cei care sunt interesați mai mult de partea culturală nu trebuie să rateze Festivalul Internațional de Dans Popular din Schoten (districtul Antwerpen), desfășurat de obicei în a
doua duminică din iulie.
Nu pare să existe o justificare istorică pentru faptul că Festivalul Recoltei din Baardegem se sărbătorește în ultimul week-end din iulie, când semănăturile se mai coc încă, în timp ce sunt deja culese. Unii cred că aceasta se datorează faptului că festivalul a fost, la origine, un cult al fertilității și nu un festival al recunoștinței. Desigur, cinicii pun totul pe seama stilului de viață al belgienilor, care caută prilejuri de a mânca, a bea, a dansa și a cânta.
Capitala, Bruxelles, găzduiește festivalul Ommegang, celebrat în prima zi de joi din iulie. Acest spectacol faimos comemorează apariția unei statui miraculoase a Fecioarei Maria, festival avându-și originea în secolul al XIV-lea. Este o paradă spectaculoasă și unul dintre cele mai mari festivaluri din întreaga țară. Atrage peste 2.000 de participanți, îmbrăcați în costume istorice și purtând drapele. Ei se adună în Grand-Place, în timp ce actorii îmbrăcați în veșminte regale reprezintă familia împăratului Carol al V-lea.
Un alt mare festival al capitalei celebrează misterioasa meyboom (înmugurirea din mai),
pe data de 9 august (nu există explicații pentru un asemenea eveniment în august). Parada Uriașilor începe în a treia duminică din august, în Heusden (Flandra de Est), ca și festivalul Heathens din Nassogne. Brugge găzduiește o dată la trei ani Festivalul Canalului Artificial (august 2016) și, o dată la cinci ani, Parada Copacului de Aur (următoarea, în anul 2015).
În august mai au loc și numeroase festivaluri în cinstea recoltelor. Pentru a dezminți
faptul că belgienii nu sunt producători sau iubitori de vin, festivalurile din Beaumont și
din Overijse (respectiv districtele Hainaut și Brabant) oferă mostre de vinuri belgiene de
cea mai bună calitate, prezentate de cunoscătorii locali. În același timp, la castelul Franchimont are loc târgul medieval, un alt centru de interes. Castelul este situat în micul oraș Theux.
Deși se înserează mai devreme, o dată cu venirea toamnei, evenimentele din calendar nu
dispar totuși. În prima duminică din septembrie are loc în Gent un magnific spectacol cu
flori, în semn de adio față de lunile de vară pline cu flori. Pe 3 și 4 septembrie Antwerpen sărbătorește Festivalul Eliberării și cel al ghildelor. Cetățenii din Antwerpen își celebrează istoria cu mult entuziasm.
În a doua duminică din septembrie se desfășoară lângă Mechelen festivalul Op Signoorke. Op Signoorke este o păpușă uriașă care simbolizează, în mod tradițional, iresponsabilitatea masculină. Unii au mai numit-o și vuilen bras (bețiv infidel) și vuilen bruide-
gom (mire infidel); în fiecare an, păpușa este purtată pe străzi și aruncată în aer, într-un cearșaf. În 1775, totuși, păpușa a dobândit o nouă semnificație când un tânăr din orașul rival al Antwerpenului a încercat s-o fure. Hoțul a eșuat în încercarea sa și a fost bătut cu cruzime, dar cetățenii furioși din Mechelen au dat un nume nou păpușii: „Op Signoorke”, o poreclă batjocoritoare pentru locuitorii din Antwerpen, care derivă din cuvântul „signor”, care este mai degrabă o referire neclară la statul preferat al Antwerpenului sub dominație spaniolă.
Am menționat deja festivalul din toamnă al berii, din Diksmuide, însă un alt Oktoberfest
renumit are loc în micul oraș Wieze, în estul Flandrei. Atmosfera din cortul imens, în care
încap 10.000 de persoane, este animată de muzica trupelor bavareze, pe care se dansează cu mâinile în șolduri. Până tâziu în noapte se servește bere de la distileria locală.
Belgienii nu acordă o atenție atât de mare băuturii naționale, decât în toamnă. Au loc
festivaluri chiar și în micile orașe și sate. Vizitatorii sunt întotdeauna bineveniți, de vreme ce majoritatea belgienilor sunt poligloți. Festivalul berii este cea mai potrivită ocazie pentru a cunoaște belgienii. Atmosfera relaxată a festivalurilor de la sat este adeseori mult mai prielnică legării de prietenii decât evenimentele elaborate de la orașe.
În final, înainte de a închide calendarul festivităților, ar trebui menționată și sărbătoarea
Sfântului Martin, pe 11 noiembrie. Evenimentul este celebrat cu entuziasm pe tot cuprinsul țării. În această zi, copiii primesc cadouri și numeroși belgieni continuă tradiția focului în aer liber. Orașul estic Eupen sărbătorește această zi printr-o paradă specială și o procesiune cu lumânări aprinse.
Serbările de Crăciun sunt mai puțin numeroase, asemănătoare cu cele din Franța. Dar
după Anul Nou calendarul petrecerior începe din nou.
3.5. Gastronomie belgiană
Belgia are două regiuni, fiecare cu propria limbă, propriile obiceiuri și tradiții culinare. Dar pe lângă influențele culinare olandeze asupra celor flamande și a celor franțuzești asupra celor valone, un cunoscător simte și influențe din Spania și Austria, datând încă din vremea când Belgia era parte a Imperiului Spaniol și a Imperiului Habsburgic.
Bucătăria belgiană este uneori ușoară și delicată, iar alteori grea și condimentată, și conține mai multe calorii decât mâncarea flamandă sau cea franțuzească.
Peștele și crustaceele domină bucătăria flamandă. Moluștele, prezente pretutindeni, se
servesc în special cu cartofi pai. Heringul este, de asemenea, renumit și este gătit într-o mare varietate de feluri: herring înăbușit, hering în stil Niewpoort (hering marinat), hering proaspăt bonne femme (hering în vin roșu), herring verde cu legume proaspete, hering afumat în sos de ceapă sau conserve en papillote. Racii, crevetele și stridiile sunt specialitățile marine ale Belgiei. De obicei, stridiile se mănâncă crude, dar puteți încerca și varianta gătită au gratin, în care stridiile se acoperă cu o crustă de pesmet, brânză și condimente.
Tuturor belgienilor le place supa bună, sănătoasă. Aceasta se aduce la masă într-o supieră mare, din care se servesc musafirii. Varietatea supelor din Belgia n-are limite, însă doar câteva dintre specialitățile locale includ supa de morcovi, supa de conopidă, de varză roșie, supa de andive, supa de urzici.
Numeroase regiuni au supa lor specifică: supa flamandă, supa Ardeni, supa Liege și supa Brabant sunt câteva exemple. De asemenea, regiunile se mândresc cu mâncărurile tradiționale. Mechelen este renumit pentru excelentul sparanghel cu carne de pui; Liege produce cârnați din carne albă, Antwerpen e faimos pentru ruladele cu carne, provincia Luxembourg este renumită pentru cotletul de vițel și carnea de gâscă împănată à la forestiere. Iar mâncarea bună nu trebuie să fie întotdeauna haute cuisine (bucătărie rafinată). De exemplu, districtul ce înconjoară Verviers, de la marginea Ardeniului, este cunoscut pentru ouăle ochiuri cu bacon. Până și chipsurile locale sunt suficient de bune pentru a satisface gusturile rafinate.
Bruxelles, capitala națională și provincială este și capitala culinară de necontestat a țării. Restaurantele sale rivalizează cu localurile de lux din Paris. O specialitate ce poate fi găsită în meniuri le restaurantelor belgiene sunt choesels (momițe de vițel) considerate de către unii o delicatesă. Trei restaurante din Bruxelles au fost lăudate și premiate cu cele trei stele Michelin mult râvnite și multe alte restaurante se încadrează în haute cuisine, dar ca în orice alt mare oraș european, există destule localuri bune și ieftine. Pentru cei care țin la bugetul lor, locul cel mai potrivit este Ilot Sacre, cunoscut și ca „Stomacul Bruxelles-ului”.
Una dintre specialitățile favorite din Bruxelles sunt moluștele și cartofii pai – moules
et frites – deși acestea apar în meniuri pe tot cuprinsul Belgiei. Chez Léon din Bruxelles este evaluat ca unul dintre cele mai potrivite locuri pentru a mânca moules et frites, dar până și standurile de pe stradă sunt o alegere excelentă. Nu se știe sigur de unde a rezultat această combinație culinară neobișnuită, deși o poveste neverosimilă o atribuie unui incident din timpul invaziei romane. Conform poveștii, atunci când belgienii au apărut pe neașteptate în tabăra romană, soldatul care avea în grijă ceea ce belgienii au considerat a fi o tigaie uriașă pentru cartofi (de fapt un vas mare pentru încins uleiul aruncat asupra dușmanului) s-a prăbușit peste un sac de cartofi. Aceasta i-a dus cu gândul pe belgieni la cartofi prăjiti, însă meditațiile au fost întrerupte de o altă bătălie. În timpul următorului conflict, un galez pe nume Obelix a apărut pe câmpul de luptă cu o scândură de pe un vas, acoperită cu moluște negre strălucitoare. Acest lucru i-a pus mintea la contribuție lui Anton Mossiman, care medita la combinația de moluște și cartofi pai. Și, într-adevăr, această combinație a devenit atât de populară în rândul belgienilor, încât aceștia o gătesc de atunci în mod regulat.
Ciocolata a fost cândva rezervată aristocrației din societatea aztecă, când fructul arborelui de cacao era amestecat cu arome, bătut spumă și apoi băut. Bobul de cacao a fost transportat din America de Sud până la țămurile Spaniei, o dată cu întoarcerea lui Cortez în 1520. A luat rapid drumul Europei, permițând belgienilor să guste pentru prima dată din bobul pentru care aveau să facă o pasiune. Anne de Austria, fiica lui Filip al Spaniei, a popularizat cacaua în Franța și Flandra, dar ciocolata a rămas un produs de lux până în secolul al XIX-lea. În 1815, Kaspar Van Houten, din Amsterdam, a descoperit secretul separării untului de cacao de restul fructului și astfel a început fabricarea ciocolatei modeme.
Industria belgiană de ciocolată a început în 1870, impulsionată de câștigarea Congo-ului în 1885, cu plantațiile sale de cacao burgheze și extrem de profitabile. În anul 1900, Belgia devenise un mare exportator, cu standarde de fabricație strict controlate. Pentru a răspunde cererilor tot mai mari de ciocolată, cei mai buni fabricanți ai Belgiei au produs o gamă de ciocolată umplută cu cremă în cantități industriale.
Dragostea belgienilor pentru cacao a transformat producția ciocolatei într-o formă de artă, iar consumarea ei într-un stil de viață. Ciocolata belgiană este considerată ca fiind cea mai bună din lume. Într-adevăr, pentru turiștii japonezi, în special, Bruxelles este „orașul ciocolatei”, iar pralinele umplute cu cremă reprezintă un motiv suficient pentru o călătorie în Belgia (Foto nr. 3.17).
Foto nr. 3.17. Expoziție de praline într-o vitrină din Bruxelles.
Sursa: Andreea Koza, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005
Ciocolatele belgiene tradiționale, cunoscute ca praline, sunt umplute (fourres) cu cremă,
lichior, nuci sau ganache, o ciocolată superioară, închisă la culoare. Această ciocolată este preparată din cele mai bune boabe de cacao și conține o mare cantitate de unt de cacao și granule de cacao (în jur de 52%). Învelișul de ciocolată, le chocolat de couverture, trebuie să fie mai degrabă consistent decât dulce și să sporească aroma umpluturii. Este apreciată în mod special ciocolata albă, preparată din lapte și unt de cacao. Pentru dependenții de ciocolată, alegerea diferitelor sortimente de ciocolată este o plăcere, iar ciocolata va fi împachetată într-o ballotin (o cutiuță elegantă).
Pralinele nu sunt simple bomboane, ci produsul unor secrete bine păstrate și al unor rețete transmise din generație în generație. Belgia este șovină în ceea ce privește menținerea luxului local. Având în vedere calitatea, disponibilitatea și prețul competitiv al ciocolatei superioare, o cutie de praline este uneori un cadou mai potrivit decât un buchet de flori. În cafenele, pe lângă o ceașcă de cafea, se servește de obicei și spéculoos, un biscuite aromat sau un sortiment de ciocolată. Belgienii au sprijinit acuzațiile elvețienilor aduse în ultimii ani producătorilor de ciocolată din Marea Britanie, pentru faptul că au îndrăznit să folosească termenul de „ciocolată” pentru produsul lor inferior, preparat din grăsimi vegetale.
Dintre grandes maison (marile magazine), Neuhaus rivalizează cu Godiva, ca prestigiu,
dar în ceea ce privește eleganța vitrine lor, Godiva din Grand-Place se pretinde a fi exclusivă, etalându-și cu mândrie autorizația regală. Mary, de la Rue Royale, aprovizionează familia regală și este cunoscută pentru ciocolata închisă la culoare, pură și foarte aromată. Adevărații cunoscători de ciocolată garantează luxul acestor produse costisitoare, uneori mai scumpe decât o masă în oraș. La un nivel mai coborât pe scara comercială, Leonidas produce pralinele de cea mai bună calitate, care se găsesc, atât în Belgia, cât și peste hotare.
Belgienii au fost dintotdeauna consumatori de bere. O bere brună spumoasă trezește încă
amintirile unui banchet breughelian, în timp ce berea blondă Trappist evocă latura mai veselă a vieții monahale. Până în 1900, fiecare sat belgian avea propria fabrică de bere, doar în Valonia
existând 3.000. Astăzi, numărul acestora a scăzut la 11, dar există totuși peste 500 de sortimente de bere, majoritatea fiind produse în micile fabrici. Iubitorii de bere belgiană pot alege între Mort Subite (moarte subită) și Verboden Vrucht (fructul interzis). Berea Stropken, din Gent (tradusă ca „laț”) este o bere cu miros puternic, denumită astfel în urma evenimentului umilitor din 1453, când Filip cel Bun i-a obligat pe cetățenii străini ai orașului să defileze cu lațuri în jurul gâtului.
Berea belgiană cuprinde bieres blanches sau berea blondă Trappist, inclusiv renumita Chimay. Aroma puternică a unei blanche provine de la coaja de portocală și coriandru. Un gust aparte are și berea Kriek, cu aromă de cireșe, și Framboise, bere spumantă cu aromă de zmeură, un fel de rose al berii. Berea nu conține drojdie și fermentează pe loc. Belgia este singurul loc din lume unde se produce o astfel de fermentație. Gueuze, bere de Bruxelles, se prepară prin combinația a 5 sau 6 agenți de fermentație, amestec asemănător cu cidrul, și este cunoscută ca șampania berilor. Belgienii se află pe locul cinci în topul celor mai mari consumatori de bere din Europa, fiind întrecuți de către nemți, danezi, austrieci și irlandezi. Cea mai renumită bere belgiană, Stella Artois, a fost creată în 1926, la Leuven, ca bere specială de Crăciun.
3.6. Ciclismul și alte sporturi active îndrăgite de turiști
Ciclismul este, fără îndoială, sportul național preferat. Ocupă un loc aparte în sufletul națiunii, așa cum o face baseball-ul în America, fotbalul în Marea Britanie, coridele în Spania
sau hocheiul pe gheață în Rusia și Canada. Cinicii susțin că popularitatea sa reprezintă doar o ieșire din banal a unei duminici belgiene. În orice caz, nu trece nicio zi fără vreo întrecere ciclistă într-un loc sau altul, susținută mereu de mii de spectatori entuziaști; de exemplu, în timpul unui concurs de ciclism clasic, de la Liège la Bastogne și înapoi, mulțimea de spectatori se va alinia pe tot parcursul rutei.
Însă localnicii și turiștii deopotrivă, nu vin doar să urmărească ciclismul. Un raliu este și un eveniment social. Prietenii se întâlnesc, beau o bere împreună, se lasă purtați de viteza cu care cicliștii trec pe lângă ei și mai târziu ascultă cu plăcere rezultatele de la radio. În plus, evenimentele cicliste sunt însoțite și de petreceri și alte atracții pentru membrii mai tineri ai familiei. Speculația cu privire la nașterea entuziasmului pentru ciclism în Belgia se datorează probabil și geografiei ținutului. O primă condiție o reprezintă, fără îndoială, suprafețele de teren plate din provincii. Cu excepția provinciilor estice de deal ,Belgia, la fel ca Olanda, transformă bicicleta în cel mai convenabil și mai ieftin mijloc de transport. Copiii organizează întreceri instantanee în drum spre școală, iar soțiile fermierilor se urcă pe bicicletele vechi pentru a ajunge în cel mai apropiat sat. Un alt sport întrăgit de belgieni este pescuitul care se poate practica pe tot teritoriul Belgiei (Foto nr. 3.18).
Foto. nr. 3.18. Cursă de biciclism desfășurată în Mechelen. Belgieni la pescuit
Sursa: https://www.google.ro/Belgieni+la+pescuit+belgia
Fanilor sportivi din capitală li se pun la dispoziție 6 stadioane, 3 piste pentru cursele de
cai și mai multe patinoare. Există echipe de fotbal ajunse în top, cum ar fi R.S.C. Anderlecht și o faimoasă competiție atletică internațională (Memorialul Ivo van Damme).
În domeniul fotbalului, Belgia și-a dovedit performanța în cadrul competițiilor internaționale și de club, din interiorul Europei, totuși, națiunea n-a câștigat niciuna dintre marile competiții, cum ar fi Cupa Mondială sau Campionatul European.
În Belgia, sportul se află în strânsă legătură cu spectacolul. Cu cât evenimentul este mai
zgomotos și mai colorat, cu atât mai bine. Întrecerile cu mașini sunt rare; multe dintre ele au loc pe străzile orașului, cu limitele de viteză depășite temporar. Zeci de mii de persoane se îngrămădesc la cursele circuitului Spa-Francorchamps, inclusiv la Grand Prix-ul de Formula Unu din Belgia, sperând să trăiască cele mai intense momente posibile. Atunci când câștigă un compatriot, sărbătorirea nu cunoaște limite, iar când un belgian este eliminat mult prea devreme din cursă, dezamăgirea este profundă. Totuși competiția rămâne cel mai important lucru.
În afară de ciclism, fotbal și întreceri auto, alte sporturi, precum tenisul și golful, se bucură de popularitate în Belgia; ambele sunt la modă aici, ca și în altă parte pe continent. Schiatul pe teritoriul țării se practică iarna, în apropiere de dealurile din Ardeni; iar în timpul verii, plimbările cu barca și surfingul sunt distracții foarte îndrăgite, care au loc pe coasta Mării
Mânecii, între Knokke și De Panne. Rugbyul se joacă mai ales în provinciile vorbitoare
de franceză, unde este sportul preferat al spectatorilor. Din păcate, sportivii de performanță întâmpină greutăți într-o țară ca Belgia.
3.7. Unități turistice cu profil ecoturistic din spațiul belgian
În Belgia, pe întreg teritoriul țării se găsesc zone amenajate pentru camping sau parcări pentru rulote. Acestea se află în special în zonele turistice cum sunt: Ardeni, Kempen și de-a lungul coastei. Facilitățile variază de la servicii minime, la Zonele Provinciale de Recreere, cu spații de camping și pentru rulote, restaurante, baruri, piscine, plaje, parcuri de distracții, închirieri de biciclete.
Pe întreg teritoriul țării se află peste 500 de tabere de camping autorizate. Ele sunt clasificate pe categorii, de la o stea la patru stele, în funcție de calitatea și confortul serviciilor oferite. Majoritatea sunt de o stea, dar sunt bine dotate. În general, turiști se pot campa oricând, după ora 14, iar plecarea se face până la prânz.
În continuare prezentăm câteva, dintre cele mai importante unități turistice cu profil ecoturistic din spațiul belgian amintim:
Hotel Le Dixseptieme din Bruxelles, este unul dintre cele mai liniștite hoteluri din oraș. Hotelul are arhitectura din secolul al XVII-lea fiind un hotel mic, reședința unui fost ambasador spaniol. Apartamentele sale poartă denumirea artiștilor belgieni;
Hotel Egmond din Brugge pare a fi un colț de paradis, fiind așezat într-un parc străjuit de copaci, lângă Minnewater, în sudul orașului;
Cour St-Georges din Gent, această venerabilă instituție susține că este cel mai vechi hotel din Europa, datând din anul 1228. Camerele din clădirile principale aduc cu încăperile unui han vechi, dar există și anexe mai moderne;
De Witte Lelie din Antwerpwn este unul dintre cele mai cochete hoteluri mici din Belgia, ba chiar din întreaga lume. Trei case de lângă canal datând din secolul al XVII-lea au fost transformate cu imaginație într-un hotel foarte atrăgător, modern de zece camere, ce emană un aer încântător. În interiorul lui predomină albul și lemnul natural.
Una dintre cele mai importante stațiuni balneare de renume internațional se află la 20 km nord de Stavelot, stațiunea balneoclimaterică Spa este adăpostită între dealurile împădurite ale regiunii nordice din Ardeni.
Peisajul din stațiune este de o frumusețe naturală simplă, datorită pajiștilor și câmpiilor; ținuturile mlăștinoase sunt adesea învăluite de ceață groasă și sunt ascunse între dealurile dimprejur. Acesta a fost de secole locul de întâlnire al europenilor faimoși și bogați, care au beneficiat de apele și de băile de nămol alcalin ce conțin fier – apa și nămolul de aici tratează arterioscleroza, bolile cardiace, varicele și reumatismul (Foto nr. 19).
Foto. nr. 3.19. Stațiunea balneoclimaterică Spa. Cazinoul din Spa
Sursa: Andreea Koza, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005
Spa a înflorit o dată cu secolul al XVI-lea, iar în secolul al XVIII-lea arăta ca Monte Carlo sau Cannes din zilele noastre.
Așa cum șampania a devenit cunoscută datorită lui Dom Perignon, apele din Spa sunt renumite grație episcopului Remaclus. Sfântul din epoca medievală putea săvârși miracole: vindeca pacienți grav bolnavi, recomandându-le doar o cură cu apă. Desigur, vindecarea acestora se datora în exclusivitate apei care curgea din Ardeni. Dacă vreun drumeț suferea de o boală fizică sau psihica, puțină apă Spa era soluția problemelor sale.
Însă apa din Ardeni este valorificată nu doar de consultanții psihologi, ci și de către distribuitorii de băuturi. Barmanii de pretutindeni spun că un whisky bun ar trebui amestecat, dacă e cazul, cu apă minerală scăzută în săruri, ca aceea din Spa.
Majoritatea celor care vin aici o fac în primul rând din motive de sănătate, dar și pentru apa renumită, de pe urma căreia Petru cel Mare și-a îmbunătățit starea de sănătate (unul dintre izvoare se numește „Petru cel Mare”). Desigur, aici n-au venit doar turiști de speță nobilă; însă stațiunea a mai primit printre oaspeții săi personalități importante de pe scena europeană.
În perioada sa de glorie, majoritatea celor care doreau să-și refacă sănătatea veneau aici din țări precum Rusia, Suedia și Anglia. Faima acestor izvoare cu puteri tămăduitoare s-a răspândit peste tot. În cele din urmă, stațiunea Spa a devenit sinonim pentru curele balneare și a fost integrat cu acest sens în vocabularul limbii engleze.
Rezultatul inevitabil al acestui succes a fost încercarea de a exporta apa. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, se exportau aproximativ 150.000 de sticle pe an. Acestea ajungeau în toate colțurile Europei și chiar mai departe. Astăzi, compania „Monopolul Spa”, aparținând firmei Spadei din Bruxelles, îmbuteliază peste 300 de milioane de sticle cu apă minerală pe an.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Prin caracteristicile proprii și prin cele propagate, turismul se evidențiază în toate țările ca o activitate care înregistrează un grad mai ridicat de eficiență economică, comparativ cu celelalte sectoare ale economii naționale.
Pentru spațiul turistic belgian, în locul ideii de resurse turistice văzute și analizate separat, se conturează noțiunea de peisaj, care reprezintă suma componentelor cadrului natural și antropic cu valoare deosebită și cu reale valențe turistice.
Peisajul, apare astfel, ca o noțiune care treptat este tot mai des vizitată și întâlnită în programele de amenajare și protecția mediului natural și cultural. Vechile antagonisme dintre natură și cultură au fost depășite. Practic, în momentul de față, pentru toate zonele turistice aspectele culturale sunt integrate în politicile de protecție și de punere în valoare. Astfel, sunt supuse atenției vechi monumente și vestigii arheologice, vechi incinte de mănăstiri, diverse ruine ale unor cetăți, construcții tradiționale și alte moduri de ocupare și folosință a siturilor de către oameni.
De asemenea, cei responsabili de turismul din spațiul belgian, sunt de părere că orice amenajare efectuată se cere a fi făcută în așa fel încât să constituie un element benefic și o plăcută surpriză pentru vizitatori și să nu inducă un sentiment negativ. Din aspectele prezentate, în cadrul lucrării, rezultă că zonele protejate includ situri și peisaje de înaltă valoare. Amenajarea și valorificarea lor pornește și de la experimentele altor țări (Franța, Italia, Anglia etc.) cu preocupări deosebite în acest sens. Gestionarea lor include responsabilități bine definite, cu reglementări clare, prin colaborarea tuturor partenerilor interesați. Diferențele sunt date de calitatea și cantitatea resurselor naturale existente și de componentele politicii de mediu.
La nivelul zonelor turistice, toate acțiunile sunt chemate să încurajeze domeniul ecoturismului, agriculturii tradiționale, utilizarea durabilă a tuturor resurselor locale, negocierea conflictelor de interese, promovarea susținută. În mod deosebit, ecoturismul este implicat în valorificarea, amenajarea, organizarea activităților turistice, din toate zonele turistice.
Potențialul turistic existent la nivelul acestor spații naturale și culturale este cu totul deosebit, mai ales cel de interes național și internațional. Prin aplicarea principiilor de ecoturism pentru zonele turistice, se dorește menținerea unor ecosisteme naturale și moduri de viață tradițională cu echilibrul lor dinamic, bine conturat, cu păstrarea unui fond genetic și cultural deosebit de valoros și autentic, și a căror valorificare prin turism se realizează într-o manieră atentă, cu păstrarea unor funcționalități specifice.
Suntem de părere, că perspectiva, trebuie să se pună mult mai bine în echilibru natura și turismul, astfel:
zonele unde se practică ecoturismul trebuie să fie considerate de interes continental sau mondial și să facă parte din patrimoniul turistic al planetei și unde se cer respectate cu o rigoare deosebită teritoriile cu stiluri de viață tradiționale ale populațiilor locale;
prin ecoturism să se încerce minimalizarea efectelor negative asupra mediului local și natural, ca și asupra populațiilor locale;
ecoturismul trebuie să contribuie la gestionarea spațiilor protejate și să amelioreze relațiile dintre comunitățile locale și persoanele abilitate să gestioneze aceste spații protejate;
această formă de turism trebuie să furnizeze avantaje economice și sociale locuitorilor zonelor turistice și să asigure participarea lor în luarea deciziilor în ceea ce privește genul și volumul activităților turistice și care trebuie astfel autorizate;
turismul modern poate să favorizeze o interacțiune autentică între populația de primire și turiști, ca și un interes real pentru o dezvoltare durabilă și protecția zonelor naturale, atât în țările receptoare cât și în cele emitente de turiști;
prin ecoturism să se încerce lărgirea spectrului de activități economice tradiționale (agricultură, creșterea animalelor, pescuit etc.) fără a le marginaliza sau înlocui, pentru ca economia locală să nu fie subordonată schimbărilor și influențelor interne și externe;
activitățile turistice desfășurate sub emblema ecoturismului trebuie să ofere oportunități specifice, în așa fel încât populațiile locale și angajații din industria turistică să fie în măsură să utilizeze spațiile naturale într-o manieră durabilă și să aprecieze obiectivele naturale și culturale valoroase, care sunt puncte de maximă atracție pentru turiști.
Circulația turistică necontrolată către obiectivele turistice naturale sau antropice provoacă, de cele mai multe ori, distrugerea ireversibilă a unora dintre elementele care le-au consacrat ca atracții turistice, dar care le și asigură valoarea intrinsecă, uneori având caracter de unicat.
În final, suntem de părere că acestea sunt punctele de referință pe care ecoturismul trebuie să le promoveze pentru a realiza un turism atractiv, eficient în zonele turistice.
BIBLIOGRAFIE
Balaure Virgil, Marketing turistic, Editura Editura Uranus, București, 2005;
Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu Puiu, Ecoturism, Editura Economică, București, 2000;
Cândea Medelina, Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic, Editura Universitară, București, 2006;
Cocean Pompei, Vlăsceanu Gheorghe, Negoescu Bebe, Geografia generală a turismului, Editura Meteor Press, București, 2003;
Cojocariu Steliana, Management în turism și servicii, Editura Universitară, București, 2010;
Glăvan Vasile, Potențialul turistic și valorificarea sa, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;
Glăvan Vasile, Turismul în România, Editura Economică, București, 2000;
Hapenciuc Valentin, Năstase Carmen, Turismul la începutul mileniului III – provocări și tendințe, Editura Sedcom Libris, Iași, 2006;
Koza Andreea, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005;
Loffler Hedy, Belgia, Editura Sport-turism, București, 1977;
Mason Antony, Giduri turistice Vizuale, Top 10, Editura Litera, București, 2008;
Neacșu Nicolae, Băltărețu Andreea, Economia turismului, Editura Uranus, București, 2005;
Nedelea Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, București, 2003;
Nedelea Alexandru, Politici moderne în marketingul turistic, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Nickens Edward, Manual complet al vieții în natură, Editura Litera International, București, 2012;
Niculescu George, Rus Felicia, Turismul în regiunile de dezvoltare ale României, Editura Academica Brâncuși, Târgu Jiu, 2010;
Nistoreanu Puiu, Economia turismului, Editura ASE, București, 2005;
Nistoreanu Puiu, Ghereș Marinela, Crăciuneanu Viorel, Turism rural – Tratat, Editura C.H.Beck, București, 2010;
Păcurar Alexandru, Turism internațional, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009;
Snak Oscar, Baron Petre, Neacșu Nicolae, Economia turismului, Editura Expert, București, 2003;
Snak Oscar, Stănescu Denisa Mihaela, Neagu Vasile, Mic tratat de economia turismului, Editura Performantica, Iași, 2011;
Stanciu Pavel, Ecoturism și turism rural, note de curs, Editura Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2013;
Stănciulescu Gabriela, Economie și gestiune în turism, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Stănciulescu Gabriela, Managementul operațiunilor de turism, Editura All Beck, București, 2003;
Orașele lumii-Bruxelles, Editura Vela Home București, 2006;
http://lumeamare.ro/2010/11/08/mlastini-mangaiate-de-maree-%E2%80%93-paradis-al-pasarilor-la-zwin/ora 01:14/11.05.2014
http://www.gotravel.ro/recomandari-turistice/destinatii/bruges
http://forum.belgiumdigital.com/f86/gent-de-leie-223120.html
http://www.robswebstek.com/2012/04/het-steen-lange-wapper.html
http://www.vieux-noyers.be/fr/loisirs-grand-gite-vacances.htm
31. http://www.grotte-de-han.be/en/the-cave-of-han
32. http://www.flickriver.com/photos/jfreund1/4376380860/
33. http://pojade.pl/przewodnik-belgia
34. http://lalitoutsimplement.com/lumiere-inachevee-sur-le-parc-de-tervuren/
BIBLIOGRAFIE
Balaure Virgil, Marketing turistic, Editura Editura Uranus, București, 2005;
Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu Puiu, Ecoturism, Editura Economică, București, 2000;
Cândea Medelina, Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic, Editura Universitară, București, 2006;
Cocean Pompei, Vlăsceanu Gheorghe, Negoescu Bebe, Geografia generală a turismului, Editura Meteor Press, București, 2003;
Cojocariu Steliana, Management în turism și servicii, Editura Universitară, București, 2010;
Glăvan Vasile, Potențialul turistic și valorificarea sa, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;
Glăvan Vasile, Turismul în România, Editura Economică, București, 2000;
Hapenciuc Valentin, Năstase Carmen, Turismul la începutul mileniului III – provocări și tendințe, Editura Sedcom Libris, Iași, 2006;
Koza Andreea, Ghid complet – Belgia, Editura Aquila, Oradea, 2005;
Loffler Hedy, Belgia, Editura Sport-turism, București, 1977;
Mason Antony, Giduri turistice Vizuale, Top 10, Editura Litera, București, 2008;
Neacșu Nicolae, Băltărețu Andreea, Economia turismului, Editura Uranus, București, 2005;
Nedelea Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, București, 2003;
Nedelea Alexandru, Politici moderne în marketingul turistic, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010;
Nickens Edward, Manual complet al vieții în natură, Editura Litera International, București, 2012;
Niculescu George, Rus Felicia, Turismul în regiunile de dezvoltare ale României, Editura Academica Brâncuși, Târgu Jiu, 2010;
Nistoreanu Puiu, Economia turismului, Editura ASE, București, 2005;
Nistoreanu Puiu, Ghereș Marinela, Crăciuneanu Viorel, Turism rural – Tratat, Editura C.H.Beck, București, 2010;
Păcurar Alexandru, Turism internațional, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009;
Snak Oscar, Baron Petre, Neacșu Nicolae, Economia turismului, Editura Expert, București, 2003;
Snak Oscar, Stănescu Denisa Mihaela, Neagu Vasile, Mic tratat de economia turismului, Editura Performantica, Iași, 2011;
Stanciu Pavel, Ecoturism și turism rural, note de curs, Editura Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2013;
Stănciulescu Gabriela, Economie și gestiune în turism, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Stănciulescu Gabriela, Managementul operațiunilor de turism, Editura All Beck, București, 2003;
Orașele lumii-Bruxelles, Editura Vela Home București, 2006;
http://lumeamare.ro/2010/11/08/mlastini-mangaiate-de-maree-%E2%80%93-paradis-al-pasarilor-la-zwin/ora 01:14/11.05.2014
http://www.gotravel.ro/recomandari-turistice/destinatii/bruges
http://forum.belgiumdigital.com/f86/gent-de-leie-223120.html
http://www.robswebstek.com/2012/04/het-steen-lange-wapper.html
http://www.vieux-noyers.be/fr/loisirs-grand-gite-vacances.htm
31. http://www.grotte-de-han.be/en/the-cave-of-han
32. http://www.flickriver.com/photos/jfreund1/4376380860/
33. http://pojade.pl/przewodnik-belgia
34. http://lalitoutsimplement.com/lumiere-inachevee-sur-le-parc-de-tervuren/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ecoturismul In Belgia (ID: 139469)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.