Economie Internationala
ECONOMIE INTERNAȚIONALĂ
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE
1 INTRODUCERE
2 PRODUCTIVITATEA MUNCII – FACTOR DETERMINANT AL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
2.1 Costurile comparative și productivitatea muncii
2.2 Avantajul comparativ în teoria lui David Ricardo
2.2.1 Avantajul comparativ, costurile de oportunitate și productivitatea muncii 20
2.2.2 Producția, prețurile și posibilitățile de consum
2.3 Productivitatea muncii determină nivelul salariilor
2.3.1 Prețuri și salarii
2.3.2 Nivelul salariilor reale
2.3.3 Efecte ale modificării productivității
2.4 Dezvoltări ale modelului ricardian
2.4.1 Cazul mai multor produse
2.4.2 Cazul mai multor țări
2.4.3 Cazul mai multor produse și mai multor țări
2.5 Cursul valutar și avantajul relativ
2.6 Avantajul relativ și costurile de transport
2.7 Indicatori de măsurare a specializării internaționale
3 TEORIA LUI HECKSCHER ȘI OHLIN. ABUNDENȚA RELATIVĂ A FACTORILOR DE PRODUCȚIE
3.1 Funcții de producție și venituri de scară
3.2 Intensitatea și abundența factorilor de producție
3.2.1 Intensitatea factorilor de producție
3.2.2 Abundența factorilor de producție
3.3 Modelul Heckscher-Ohlin
3.3.1 Înzestrarea țărilor cu factori de producție
3.3.2 Prețurile factorilor și ale mărfurilor
3.3.3 Dezvoltarea modelului și verificarea empirică
3.4 Cererea reciprocă și schimburile comerciale internaționale
3.4.1 Cererea într-o economie închisă
3.4.2 Preferințele sociale și bunăstarea
3.4.3 Cererea reciprocă și curba schimburilor
4 COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI TEHNOLOGIA
4.1 Modelul decalajului tehnologic
4.2 Teoria ciclului produsului
4.3 Curbele învățării și comerțul internațional
5 COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI CREȘTEREA ECONOMICĂ
5.1 Efectele creșterii asupra comerțului exterior
5.2 Creșterea economică, consumul, producția și comerțul internațional
5.2.1 Creșterea economică, consumul și comerțul internațional.
5.2.2 Creșterea economică, producția și comerțul internațional.
5.3 Modificarea cantitativă și calitativă a stocului de factori de producție, creșterea economică și comerțul internațional
5.3.1 Modificarea cantitativă a stocului de factori de producție, creșterea economică și comerțul internațional.
5.3.2 Progresul tehnic
5.4 Efectele comerțului exterior asupra creșterii economice
6 COMERȚUL INTERNAȚIONAL Și CONCURENȚA IMPERFECTĂ
6.1 Economiile de scară și costurile de producție
6.1.1 Costurile de producție totale
6.1.2 Costurile medii ale producției
6.1.3 Costurile marginale de producție
6.2 Teoria concurenței imperfecte
6.2.1 Oligopolul și schimburile internaționale.
6.2.2 Competiția monopolistă și comerțul internațional
6.3 Schimburile inter- și intraindustriale
6.3.1 Verificarea empirică a schimburilor intra-industriale
6.3.2 Efectele subvențiilor de export.
6.4 Comerțul internațional cu bunuri diferențiate și servicii
6.4.1 Concurență imperfectă pe piețele mondiale.
6.4.2 Comerțul internațional cu bunuri diferențiate
6.4.2 Efecte ale modificării preferințelor
6.5 Efectele barierelor ne tarifare în comerțul internațional
6.5.1 Contingentele la import
6.5.2 Echivalentul vamal al unei norme de calitate, aplicate cu scop protecționist
6.6 Comerțul internațional cu servicii
6.6.1 Cerința menținerii identității
6.6.2 Cerința păstrării identității și comerțul internațional cu servicii
6.7 Cercetări empirice
6.7.1 Diferențe privind caracteristicile de calitate ale produselor
6.7.2 Efectele obstacolelor cantitative la import asupra calității și prețurilor mărfurilor importate
7 DEPLASAREA INTERNAȚIONALĂ A FACTORILOR DE PRODUCȚIE
7.1 Deplasarea internațională a capitalului
6.7.3 Arbitrajul
7.1.2 Deplasarea capitalului în modelul ricardian
7.1.3 Deplasarea capitalului în modelul Heckscher – Ohlin
7.1.4 Efecte dinamice ale deplasărilor internaționale de capital
7.2 Producția multinațională și taxarea transnațională
7.3 Deplasarea internațională a forței de muncă
8 TAXELE VAMALE ȘI COMERȚUL INTERNAȚIONAL
8.1 Argumente ale protecției vamale
8.2 Efectele taxelor vamale
8.2.1 Cazul unei țări mici
8.2.2 Cazul a două țări mari
8.2.3 Efectul taxei vamale asupra raportului de schimb
8.3 Politica vamală
8.3.1 Impunerea vamală optimă
8.3.2 Taxe vamale de retorsiune
8.4 Taxa vamală efectivă
8.4.1 Calculul taxei vamale efective
8.4.2 Evidențierea efectului taxelor vamale asupra produsului finit și celui intermediar
8.5 Rezultate empirice
8.5.1 Cercetări în legătură cu taxele vamale
8.5.2 Cercetări referitoare la rata protecției efective
8.5.3 Cercetarea empirică privind efectele unei impuneri vamale optime implicite.
9 COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI INTEGRAREA ECONOMICĂ 167
9.1 Trepte ale integrării economice
9.2 Efectele zonei de liber schimb
9.2.1 Cazul unei țări mici
9.2.2 Cazul unei țări mari
9.3 Efectele uniunii vamale
9.3.1 Particularități față de zonele de liber schimb
9.3.2 Echilibrul schimburilor în condițiile unei uniuni vamale
9.3.3 Curba ofertei de export pentru o uniune vamală
9.4 Alte efecte ale relațiilor comerciale preferențiale
9.5 Rezultate ale studiilor empirice privind efectele acordurilor preferențiale
10 MODELUL BALANȚEI DE PLĂȚI
10.1 Definire
10.2 Echilibrul
10.2.1 Contul curent și venitul național.
10.2.2 Soldurile balanței curente și a capitalurilor – două fațete ale aceleiași medalii
10.3 Comerțul internațional "inter-temporal"
10.4 Mobilitatea capitalului, ratele de schimb și politicile interne
10.4.1 Modelul Fleming-Mundell.
10.4.2 Politica monetară în condițiile ratei de schimb flexibile.
10.4.3 Politica fiscală în condițiile ratei de schimb flexibile.
10.5 Efectul modificării cursului valutar asupra balanței curente. Studiu de caz
11 TEORII PRIVIND FORMAREA RATEI DE SCHIMB
11.1 Teorii ce pornesc de la factori din economia reală
11.1.1 Teoria parităților puterii de cumpărare
11.1.2 Teoria veniturilor
11.2 Teorii ce pornesc de la factori de natură financiară
11.2.1 Teoria parității ratelor de dobânzi
11.2.2 Teoria portofoliilor de active financiare
11.2.3 Teoria "monetaristă" a cursului valutar
11.2.4 Modelul lui Dornbusch
11.2.5 Modele dinamice de portofoliu
11.3 Teorii ne tradiționale
11.3.1 Modele bazate pe așteptări raționale
11.3.2 Modelul primei de risc
11.3.3 Ipoteza noilor informații
11.3.4 Baloanele speculative raționale
11.3.5 Ipoteze privind așteptările ne raționale
11.4 Incertitudinea și așteptările în tranzacțiile internaționale. Studiu de caz
11.4.1 Așteptările și ratele beneficiului
11.4.2 Incertitudinea și atitudinea față de risc
11.4.3 Așteptările și rata schimbului
12 BIBLIOGRAFIE
1 INTRODUCERE
Economia internațională studiază ansamblul legăturilor dintre economiile naționale, realizate prin comerțul cu bunuri și servicii, fluxurile monetare și investițiile reciproce.
În ultimele decenii deplasarea internațională a capitalului și mărfurilor a cunoscut o dinamică superioară producției mondiale (produsului brut mondial*), așa după cum se evidențiază în Figura 1.1, dar evoluția accelerată a primilor doi dintre cei trei indicatori menționați a devenit o necesitate, abia după ce valorificarea factorilor de creștere interni ai economiilor naționale s-a apropiat de limitele sale obiective.
1975 = 100, scară logaritmică
Figura 1.1: Fluxurile internaționale de capital, comerțul
mondial (volum) și produsul brut mondial
Sursa: FMI, Deutsche Bundesbank, Der Spiegel, 2002
Evoluția mai stabilă a PIB față de cea a comerțului mondial și a fluxurilor internaționale de capital este consecința raportului de determinare între producție și celelalte componente ale economiei internaționale.
Expansiunea spectaculoasă a fluxurilor internaționale de capital din ultimele decenii a fost precedată de cea a comerțului internațional, care, prin ritmurile înalte din a doua jumătate a secolului devansat producția mondială, fapt ilustrat în figura 1.2.
Sursa datelor: OECD, World Economic Outlook, 2003
Economia globală creată prin complexele interdependențe ale economiilor naționale este în prezent un spațiu turbulent, generând oportunități economice în rapidă succesiune, dar și riscuri.
Creșterea vijelioasă a schimburilor este însoțită de frecvente dezechilibre, care sunt în mod necesar compensate prin fluxuri financiare formate între piețele naționale de capital.
Economia internațională folosește aceleași metode fundamentale de analiză ca și celelalte domenii ale economiei, întrucât motivațiile și comportamentul indivizilor sunt aceleași în tranzacțiile interne, ca și în cele internaționale. Apar însă și probleme distincte, ce decurg din interacțiunea statelor suverane și din existența frontierelor politice.
Temele specifice economiei internaționale sunt: avantajele și structura comerțului internațional, protecționismul, balanțele de plăți, determinarea ratei de schimb, coordonarea politicilor internaționale și piețele internaționale de capital.
Comerțul internațional este avantajos – chiar dacă nu în egală măsură – tuturor țărilor participante la schimburi. Permite țărilor ca, prin specializarea în producerea unei game mai înguste de mărfuri să utilizeze mai intens resursele abundente și ieftine și să beneficieze de avantajele economiilor de scară.
Beneficiile comerțului internațional nu se limitează doar la schimburile de bunuri și servicii. Apar avantaje și din compensarea unor fluxuri de mărfuri și servicii cu fluxuri ale forței de muncă și de capitaluri, acest din urmă caz reprezentând schimbul de bunuri curente pentru bunuri viitoare.
Schimburile internaționale de active (participări la capital sau titluri de credit) oferă posibilitatea diversificării avuției fiecărei țări și reducerii variabilității venitului.
Deși, în general, toate țările câștigă din comerțul internațional, nu toate grupurile din aceste țări au mereu de câștigat: apar efecte asupra distribuirii veniturilor. De obicei sunt dezavantajați producătorii de mărfuri concurate de importuri și câștigă consumatorii acestor mărfuri. Adesea acest fenomen face obiectul unor prelungi dezbateri politice.
O preocupare majoră este explicarea structurii schimburilor internaționale. Pe lângă teoria tradițională a avantajelor comparative, au apărut unele care sugerează și o substanțială contribuție a întâmplării la specializarea internațională.
Problemele economice sunt însoțite de unele de politică comercială, ținând seama de efectul concurenței externe asupra prosperității industriilor naționale. Guvernele caută, fie să pună la adăpost industriile autohtone de concurența străină limitând importurile, fie să le ajute în competiția mondială, acordându-le subvenții.
Economia internațională oferă cadru analitic și criterii pentru determinarea efectelor politicilor cu incidență asupra comerțului internațional. Experiența arată că, în orientarea politicii comerciale, sunt adesea mai importante conflictele de interese din interiorul unei țări, decât conflictele de interese dintre țări.
Un concept de maximă importanță pentru economia internațională este balanța de plăți. Înțelegerea ei necesită precizarea contextului de analiză: al mișcărilor internaționale de capital, al tranzacțiilor reflectate prin conturile naționale sau al politicii monetare.
O diferență semnificativă a economiei internaționale față de alte ramuri ale economiei, rezultă din faptul că statele au propria monedă națională. Determinarea ratei schimbului este o problemă relativ recentă, dar de importanță crucială. S-au dezvoltat teorii noi cu privire la fluctuațiile acesteia.
O altă problemă majoră se referă la efectele politicilor economice ale unor țări asupra altora. Dacă în materie de politică comercială cooperarea devine prin tradiție regula, coordonarea politicilor macroeconomice internaționale conține încă elemente de incertitudine.
În anii ’80 s-a manifestat acut criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare față de cele dezvoltate. Dar c0.3 Comerțul internațional "inter-temporal"
10.4 Mobilitatea capitalului, ratele de schimb și politicile interne
10.4.1 Modelul Fleming-Mundell.
10.4.2 Politica monetară în condițiile ratei de schimb flexibile.
10.4.3 Politica fiscală în condițiile ratei de schimb flexibile.
10.5 Efectul modificării cursului valutar asupra balanței curente. Studiu de caz
11 TEORII PRIVIND FORMAREA RATEI DE SCHIMB
11.1 Teorii ce pornesc de la factori din economia reală
11.1.1 Teoria parităților puterii de cumpărare
11.1.2 Teoria veniturilor
11.2 Teorii ce pornesc de la factori de natură financiară
11.2.1 Teoria parității ratelor de dobânzi
11.2.2 Teoria portofoliilor de active financiare
11.2.3 Teoria "monetaristă" a cursului valutar
11.2.4 Modelul lui Dornbusch
11.2.5 Modele dinamice de portofoliu
11.3 Teorii ne tradiționale
11.3.1 Modele bazate pe așteptări raționale
11.3.2 Modelul primei de risc
11.3.3 Ipoteza noilor informații
11.3.4 Baloanele speculative raționale
11.3.5 Ipoteze privind așteptările ne raționale
11.4 Incertitudinea și așteptările în tranzacțiile internaționale. Studiu de caz
11.4.1 Așteptările și ratele beneficiului
11.4.2 Incertitudinea și atitudinea față de risc
11.4.3 Așteptările și rata schimbului
12 BIBLIOGRAFIE
1 INTRODUCERE
Economia internațională studiază ansamblul legăturilor dintre economiile naționale, realizate prin comerțul cu bunuri și servicii, fluxurile monetare și investițiile reciproce.
În ultimele decenii deplasarea internațională a capitalului și mărfurilor a cunoscut o dinamică superioară producției mondiale (produsului brut mondial*), așa după cum se evidențiază în Figura 1.1, dar evoluția accelerată a primilor doi dintre cei trei indicatori menționați a devenit o necesitate, abia după ce valorificarea factorilor de creștere interni ai economiilor naționale s-a apropiat de limitele sale obiective.
1975 = 100, scară logaritmică
Figura 1.1: Fluxurile internaționale de capital, comerțul
mondial (volum) și produsul brut mondial
Sursa: FMI, Deutsche Bundesbank, Der Spiegel, 2002
Evoluția mai stabilă a PIB față de cea a comerțului mondial și a fluxurilor internaționale de capital este consecința raportului de determinare între producție și celelalte componente ale economiei internaționale.
Expansiunea spectaculoasă a fluxurilor internaționale de capital din ultimele decenii a fost precedată de cea a comerțului internațional, care, prin ritmurile înalte din a doua jumătate a secolului devansat producția mondială, fapt ilustrat în figura 1.2.
Sursa datelor: OECD, World Economic Outlook, 2003
Economia globală creată prin complexele interdependențe ale economiilor naționale este în prezent un spațiu turbulent, generând oportunități economice în rapidă succesiune, dar și riscuri.
Creșterea vijelioasă a schimburilor este însoțită de frecvente dezechilibre, care sunt în mod necesar compensate prin fluxuri financiare formate între piețele naționale de capital.
Economia internațională folosește aceleași metode fundamentale de analiză ca și celelalte domenii ale economiei, întrucât motivațiile și comportamentul indivizilor sunt aceleași în tranzacțiile interne, ca și în cele internaționale. Apar însă și probleme distincte, ce decurg din interacțiunea statelor suverane și din existența frontierelor politice.
Temele specifice economiei internaționale sunt: avantajele și structura comerțului internațional, protecționismul, balanțele de plăți, determinarea ratei de schimb, coordonarea politicilor internaționale și piețele internaționale de capital.
Comerțul internațional este avantajos – chiar dacă nu în egală măsură – tuturor țărilor participante la schimburi. Permite țărilor ca, prin specializarea în producerea unei game mai înguste de mărfuri să utilizeze mai intens resursele abundente și ieftine și să beneficieze de avantajele economiilor de scară.
Beneficiile comerțului internațional nu se limitează doar la schimburile de bunuri și servicii. Apar avantaje și din compensarea unor fluxuri de mărfuri și servicii cu fluxuri ale forței de muncă și de capitaluri, acest din urmă caz reprezentând schimbul de bunuri curente pentru bunuri viitoare.
Schimburile internaționale de active (participări la capital sau titluri de credit) oferă posibilitatea diversificării avuției fiecărei țări și reducerii variabilității venitului.
Deși, în general, toate țările câștigă din comerțul internațional, nu toate grupurile din aceste țări au mereu de câștigat: apar efecte asupra distribuirii veniturilor. De obicei sunt dezavantajați producătorii de mărfuri concurate de importuri și câștigă consumatorii acestor mărfuri. Adesea acest fenomen face obiectul unor prelungi dezbateri politice.
O preocupare majoră este explicarea structurii schimburilor internaționale. Pe lângă teoria tradițională a avantajelor comparative, au apărut unele care sugerează și o substanțială contribuție a întâmplării la specializarea internațională.
Problemele economice sunt însoțite de unele de politică comercială, ținând seama de efectul concurenței externe asupra prosperității industriilor naționale. Guvernele caută, fie să pună la adăpost industriile autohtone de concurența străină limitând importurile, fie să le ajute în competiția mondială, acordându-le subvenții.
Economia internațională oferă cadru analitic și criterii pentru determinarea efectelor politicilor cu incidență asupra comerțului internațional. Experiența arată că, în orientarea politicii comerciale, sunt adesea mai importante conflictele de interese din interiorul unei țări, decât conflictele de interese dintre țări.
Un concept de maximă importanță pentru economia internațională este balanța de plăți. Înțelegerea ei necesită precizarea contextului de analiză: al mișcărilor internaționale de capital, al tranzacțiilor reflectate prin conturile naționale sau al politicii monetare.
O diferență semnificativă a economiei internaționale față de alte ramuri ale economiei, rezultă din faptul că statele au propria monedă națională. Determinarea ratei schimbului este o problemă relativ recentă, dar de importanță crucială. S-au dezvoltat teorii noi cu privire la fluctuațiile acesteia.
O altă problemă majoră se referă la efectele politicilor economice ale unor țări asupra altora. Dacă în materie de politică comercială cooperarea devine prin tradiție regula, coordonarea politicilor macroeconomice internaționale conține încă elemente de incertitudine.
În anii ’80 s-a manifestat acut criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare față de cele dezvoltate. Dar crize financiare s-au manifestat și în anii ’90, după avalanșa unor investiții supradimensionate, orientate spre ”piețele emergente”.
Creșterea masivă a comerțului mondial din ultimii 50 de ani a fost însoțită și chiar depășită ca ritm, de creșterea pieței internaționale de capital, care leagă piețele naționale . Piețele internaționale de capital diferă de cele naționale: pe de-o parte trebuie să facă față reglementărilor speciale impuse de fiecare țară investițiilor străine, pe de altă parte oferă oportunități de a ocoli reglementările piețelor naționale.
Apar riscuri – în primul rând cel valutar (de exemplu, fluctuația cursului €/$), iar în al doilea rând, riscul de țară. Desigur, creșterea importanței piețelor internaționale de capital necesită o mai mare atenție din partea științei economice.
Corespunzător celor două fațete ale domeniului studiat, economia internațională are (cu scopuri didactice) două componente: reală și monetară. Componenta reală abordează cu precădere comerțul internațional – tranzacții ce implică o deplasare fizică a bunurilor sau a unor resurse economice tangibile, iar componenta monetară se referă la tranzacții cu caracter financiar, chiar dacă în lumea reală cele două feluri de tranzacții se întrepătrund.
Prima componentă utilizează instrumentarul analitic al microeconomiei, iar cea de-a doua se folosește, mai ales, de instrumentarul macroeconomiei. Totuși, recent, economiștii acordă și în acest din urmă domeniu, atenție abordării din perspectiva microeconomiei.
Capitolele 2 – 5 ale lucrării sunt consacrate respectiv influenței producției, înzestrării cu factori de producție, tehnologiei și creșterii economice asupra economiei internaționale. Se abordează apoi noile mecanisme ale schimburilor comerciale internaționale (capitolul 6), efectele deplasării internaționale a factorilor de producție (capitolul 7), ale taxelor vamale (capitolul 8) și integrării economice (capitolul 9) asupra economiei internaționale, iar ultimele două capitolule tratează balanța de plăți (capitolul 10), respectiv formarea ratei de schimb și unele aspecte ale managementului valutar internațional (capitolul 11).
PRODUCTIVITATEA MUNCII – FACTOR DETERMINANT AL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
Comerțul exterior permite îmbunătățirea eficienței economice, respectiv structurii producției naționale, mărirea venitului național și în final creșterea bunăstării.
Eficiența economică este raportul dintre efectul util și efortul depus într-un anumit domeniu al economiei. Efectul util se măsoară prin sporul de utilitate* ocazionat prin desfășurarea unei activități și este reflectat de preț, iar efortul constă în cheltuirea suplimentară de resurse de producție, concretizate în costurile** respectivei activități.
O economie națională este în echilibru, atunci când raportul între utilitatea marginală și costul marginal este același pentru toate activitățile. Această situație este definită drept optim economic, iar prețurile corespunzătoare sunt prețuri optime pentru economia națională respectivă. Optimului economic îi corespunde cel mai înalt nivel al bunăstării, resursele de producție și tehnologia fiind date.
Teoria economică demonstrează, și realitatea practică evidențiază că schimburile economice cu străinătatea, în general relațiile economice externe ale unei țări, judicios configurate, permit economiei naționale să realizeze un nivel de echilibru general superior celui aferent stării de autarhie, și astfel să atingă un nivel mai înalt al bunăstării.
În continuare se vor urmări efectele schimburilor economice externe asupra producției, consumului, raportului de schimb, și bunăstării într-o economie națională.
Costurile comparative și productivitatea muncii
Comerțul exterior este desfășurat cu precădere de persoane fizice și întreprinderi. Motivația lor este aceea de a cumpăra bunuri și servicii acolo unde sunt mai ieftine, și vinde acolo unde pot obține prețuri mai ridicate. Și guvernele pot fi angajate în tranzacții de comerț exterior, dar adesea au motivație diferită. De exemplu Comisia Uniunii Europene cumpără produse agricole de la fermierii din Uniune la prețuri ridicate și le revinde în afara Uniunii la prețuri scăzute. Uneori guvernele achiziționează bunuri sau servicii de la producătorii interni, deși le-ar putea obține din străinătate la prețuri mai scăzute. În continuare se abordează acele schimburi comerciale, care au ca scop profitul. Comerțul astfel desfășurat, poate fi considerat drept arbitraj care valorifică diferențele de preț, superioare costurilor de transport și de tranzacție, care ar exista în absența comerțului, fapt ilustrat în figura 2.1.
Diagramele A și B din figura 2.1 prezintă condițiile echilibrului parțial ale cererii și ofertei pentru o marfă în țările A, respectiv B. În absența comerțului prețul de echilibru din A va fi mai scăzut decât în B (PA < PB).
Diagrama din mijloc reflectă oferta excedentară de marfă din țara A la prețuri superioare celui de echilibru al acestei țări în stare de autarhie și cererea excedentară din B la prețuri inferioare celui de echilibru al acestei țări în stare de autarhie. Obținem astfel oferta de export a țării A și cererea de import a țării B. Considerând că piața internațională se reduce la cele două țări, și în absența costurilor de transport, echilibrul se va stabili la prețul comun P*, diferența de preț fiind eliminată prin exportul cantității Q* din A în B. La acest preț, cererea și oferta mondială sunt egale.
Figura 2.1: Cererea, oferta și comerțul exterior
În condițiile schimbului dintre țări nu se observă diferențe de prețuri, dar ele apar dacă volumul schimburilor scade sub nivelul de echilibru. Direcția fluxurilor comerciale este determinată de prețurile anterioare schimbului, la rândul lor determinate de condițiile cererii și ofertei din cele două țări. Condițiile cererii pot diferi datorită deosebirilor în privința gusturilor sau nevoilor, de exemplu într-o țară nordică se cheltuiește o parte mai mare din venit pentru încălzire, decât într-o țară meridională. Condițiile ofertei pot varia ca urmare a diferențelor dintre țări privind tehnologia, sau privind disponibilul de factori de producție. Pe de altă parte, dacă fie condițiile cererii, fie ale ofertei sunt perfect elastice*, aceasta va determina prețul. Astfel, dacă o țară este suficient de mică, ea va beneficia de o cerere perfect elastică pentru exportul său, respectiv ofertă pentru importul său, chiar dacă cererea și oferta la nivel mondial pentru aceste produse sunt inelastice. De exemplu, oferta mondială de petrol nu este perfect elastică față de preț, dar o țară mică își poate satisface de pe piața mondială întreaga sa cerere de petrol, fără a influența prețul acestuia. O asemenea țară este un primitor pasiv al prețului. Pe de altă parte, în modelul ricardian dacă un produs poate fi fabricat la costuri constante atunci oferta acestuia este perfect elastică la acest cost, care determină prețul.
Din diagrama prezentată nu rezultă că schimburile economice internaționale ar putea fi influențate și explicate de economii de scară și de competiția imperfectă, împrejurări ce apar în realitate. Acestea vor fi luate în considerare într-o etapă ulterioară a analizei, după ce se vor fi trecut în revistă efectele deosebirilor dintre țări privind productivitatea muncii, apoi cele privind cererea și oferta când sunt folosiți doi factori de producție, diferențele de costuri ca urmare a înzestrării relative diferite cu factori de producție și ca urmare a capacității tehnologice distincte.
Avantajul comparativ în teoria lui David Ricardo
Teoria avantajului comparativ poate fi formulată în termeni moderni, anume că este neeficient din punct de vedere paretian* să existe mai mult de o țară, care să producă două sau mai multe bunuri la costuri marginale relative de producție diferite. Ricardo a demonstrat că schimbul comercial reciproc avantajos poate fi ocazionat tocmai prin înlăturarea acestei ineficiențe. În model se vor aborda în continuare înzestrarea cu factori de producție și productivitatea acestora ținând seama de funcționarea pieței factorilor, pentru a se evidenția latura ofertei unei economii în relații cu străinătatea.
Cu ajutorul modelului se caută a se explica structura schimburilor, formarea raportului de schimb, respectiv nivelul câștigurilor obținute prin schimburi și repartizarea acestora între țări.
Modelul pornește de la câteva premise, care-i conferă un caracter simplu și funcțional, și anume:
Sunt două țări și două bunuri. Numărul țărilor trebuie însă extins, dacă se urmărește efectuarea de cercetări empirice.
Producția fiecărui bun din ambele țări îndeplinește condiția veniturilor constante de pe urma intrării unui singur factor de producție – munca. Această condiție este esențială pentru cercetarea diferențelor relative în productivitatea muncii.
Costul bunurilor este dat de cheltuiala de muncă aferentă. Se evidențiază relația dintre prețurile mărfurilor și salarii.
Munca este mobilă între industriile unei țări, dar imobilă între țări, astfel că salariile se egalizează în interiorul unei țări, dar diferă între două sau mai multe țări. În absența acestei premise, ar trebui demonstrat de ce munca nu migrează din țările cu productivitate scăzută, în cele cu productivitate ridicată.
Nu există costuri de transport. Această premisă ar putea fi omisă, dacă cheltuielile de transport ar fi moderate. Dar mai sunt bunurile “ne exportabile”, la care costul transportului este prohibitiv și care necesită o abordare separată.
Deși modelul lui Ricardo se dezvoltă pe baza premiselor menționate, principala sa concluzie este, de fapt, independentă de acestea.
Ricardo consideră economia internațională formată din 2 țări: Anglia și Portugalia, iar schimburile internaționale constituite din 2 grupe de marfă: una – numită vin, alta – numită stofă. Portugalia are productivitate a muncii mai ridicată decât Anglia, în producerea ambelor grupe de marfă.
În condițiile specializării producției celor 2 țări la grupa de marfă unde costul comparativ este mai mic, producția mondială o va depăși considerabil pe cea care s-ar obține în condiții de autarhie (Tabelul 2.1).
Tabelul 2.1: Producția în condiții de autarhie și în condiții de specializare internațională
Comparația de costuri de producție se poate face între mărfuri sau între țări, la aceeași marfă. Țările vor putea beneficia de creșterea producției mondiale, procurându-și din import marfa pe care nu o produc, în schimbul exportului mărfii în a cărei producție s-au specializat.
Avantajul comparativ, costurile de oportunitate și productivitatea muncii
Pentru a ilustra mai general modelul lui David Ricardo, folosim următorul exemplu numeric:
ax este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de X în țara A
ay este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de Y în țara A
bx este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de X în țara B
by este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de Y în țara B
Valorile numerice ale acestor intrări de muncă sunt prezentate în tabelul 2.2.
Tabel 2.2: Intrările de muncă
Inversul coeficienților ai reprezintă productivitatea muncii în țara A pentru bunul “i”. Atunci bx / ax reprezintă productivitatea muncii în producția bunului X în țara A, raportată la țara B.
Se afirmă că o țară deține avantaj comparativ la un bun, dacă productivitatea relativă a muncii în fabricarea acestuia este mai înaltă decât la celelalte bunuri.
Astfel, dacă bx / ax > by / ay, atunci țara A are un avantaj comparativ în producția lui X și în mod necesar B are avantaj comparativ în producția lui Y.
În exemplul numeric prezentat, munca este în ambele sectoare mai productivă în țara A decât în țara B : de patru ori mai productivă în industria X și de două ori mai productivă în industria Y. Rezultă că țara A deține avantaj comparativ la bunul X, iar țara B, la bunul Y.
Câștigul de pe urma comerțului exterior bazat pe avantajul comparativ se poate interpreta totodată drept câștig bazat pe diferențele în costurile de oportunitate.
În modelul ricardian costul de oportunitate al bunului Y în raport cu bunul X este ay / ax în țara A și by / bx în țara B. Dacă aceste costuri de oportunitate diferă și ambele țări produc ambele bunuri, pot fi obținute câștiguri din realocarea producției și practicarea comerțului. În tabelul 2.2 costul de oportunitate al lui Y în raport cu X are valoarea 2 în țara A și valoarea 1 în țara B.
Pornind de la aceste date, se pot obține câștiguri prin schimburi comerciale, deplasând resursele de muncă de la X în țara A, unde se pot obține două unități X cu costul unei unități Y, și procedând în sens invers în țara B, unde fiecare unitate adițională de Y produsă, costă o unitate de X.
Condiția bx / ax > by / ay, potrivit căreia țara A are avantaj relativ de productivitate în obținerea bunului X, iar țara B are avantaj comparativ în obținerea lui Y, este echivalentă cu ay / ax > by / bx, potrivit căreia costul de oportunitate al lui Y în raport cu X este mai ridicat în țara A decât în țara B.
Trebuie remarcat faptul că schimburile comerciale profitabile bazate pe diferențe ale costurilor de oportunitate ale acelorași bunuri între țări diferite sunt evidențiate fără echivoc, indiferent că aceste costuri se exprimă doar în cheltuieli de muncă, sau și de alți factori de producție. Este neeficient în sens paretian ca doi producători să obțină aceleași bunuri la costuri marginale relative de producție diferite. Comerțul internațional bazat pe avantajul comparativ generează câștiguri ca urmare a înlăturării sau diminuării acestei ineficiențe.
Figura 2.2: Posibilitățile de producție și consum
Modelul ricardian poate fi exprimat grafic (figura 2.2) considerând oferte fixe de muncă în fiecare din țări : LA și LB.
Pornind de la aceste înzestrări fixe cu muncă și ținând seama de funcțiile de producție, putem obține pentru fiecare dintre țări frontiera posibilităților de producție caracterizată de costuri constante:
LA = Xax + Yay 2.1
și
LB = Xbx + Yby 2.2
Pantele acestor drepte sunt tocmai costurile de oportunitate ale lui Y în raport cu X în fiecare din țări. Schimbul de bunuri între țări la costuri de oportunitate situate între cele specifice țărilor partenere are ca efect obținerea unor posibilități de consum în fiecare țară, superioare celor din condiții de autarhie.
În figura 2.2 sunt trasate frontierele posibilităților de producție pentru cele două țări, ținând seama de coeficienții de intrări de muncă din tabelul 2.2 și dând resurselor de muncă valorile de 40 unități muncă în țara A, respectiv 60 unități muncă în țara B. Inversele pantelor celor două drepte ale posibilităților de producție reprezintă costurile de oportunitate ale producerii lui Y în raport cu X în fiecare din țări.
Producția, prețurile și posibilitățile de consum
În absența comerțului exterior și dacă ambele bunuri sunt cerute și produse pe plan național, prețul relativ al bunurilor va fi tocmai costul de oportunitate, iar posibilitățile de consum ale economiei vor fi limitate la cele ale producției.
Dacă o țară poate face comerț la un preț internațional diferit de costurile interne de oportunitate, acea țară se poate specializa în producția bunului care pe plan internațional este relativ scump, importând bunul relativ ieftin. În acest model apare specializarea completă, datorită caracterului constant al costurilor de producție.
În modelul cu două țări comerțul internațional se poate realiza la orice preț relativ situat între costurile de oportunitate (prețurile) naționale. Acest fapt este evidențiat în figura 2.2, unde fiecare țară se specializează pe produsul la care deține avantaj comparativ, importând celălalt produs.
Posibilitățile de consum pentru fiecare țară sunt determinate de volumul producției și de preț. Inversa pantei dreptelor posibilităților de consum este prețul lui Y în raport cu X, identic în ambele țări în condițiile efectuării schimbului reciproc. Se poate observa că linia posibilităților de consum se află, pentru ambele țări, în afara frontierei posibilităților de producție, adică comerțul exterior creează pentru fiecare țară posibilități de consum superioare celor din condiții de autarhie. Distribuția între țări a câștigurilor din comerț depinde în acest model, de prețul relativ al mărfurilor. Beneficiul din comerț al unei țări este egal cu diferența dintre raportul de schimb și costul de oportunitate intern al țării. Este posibilă și situația ca schimbul să se realizeze la un preț relativ egal cu costul de oportunitate al uneia dintre țări. În asemenea situație respectiva țară va produce ambele bunuri și nu va beneficia de câștig de pe urma comerțului exterior.
Modelul menționat consideră doar latura producției și nu răspunde decât parțial la întrebarea privind mărimea raportului de schimb, arătând că se află situat între costurile de oportunitate din cele două țări, determinate la rândul lor de productivitățile muncii: ay / ax ≥ Py/Px ≥ by / bx.
Pentru a preciza mărimea raportului de schimb, sunt necesare informații și cu privire la condițiile cererii* din cele două țări. În absența acestor informații putem afirma totuși că, o țară foarte mică angajată în schimburi economice cu una mult mai mare poate obține câștig din faptul că raportul de schimb internațional este apropiat de prețurile relative interne din țara mai mare, la care producția și cererea nu au fost semnificativ afectate de schimburile respective. Aceasta este situația unei țări ca Luxemburg sau Emiratele Arabe, care au parteneri comerciali mari. Tot astfel se poate afirma că o țară mică, mult timp izolată de economia mondială, are mult de câștigat în momentul când se deschide spre comerțul mondial, cu condiția să valorifice judicios câștigul din comerț (Albania).
Productivitatea muncii determină nivelul salariilor
Prețuri și salarii
În desfășurarea reală a importurilor și exporturilor avem de-a face cu costuri monetare și prețuri. Se pune întrebarea cum se reflectă în aceste costuri și prețuri avantajul comparativ, care determină orientarea fluxurilor comerciale. Relația dintre costuri și prețuri pe de o parte și cheltuielile de muncă, pe de altă parte o oferă salariile.
Fie salariile WA și WB respectiv în țările A și B. Costurile de producție în expresie monetară (în condiții de autarhie) vor fi cele din tabelul 2.3.
Tabel 2.3: Costurile de producție în expresie monetară
Întrucât salariile sunt exprimate ca sume de bani pe unitatea de timp, iar cheltuielile de muncă sunt exprimate ca timp de muncă necesar pentru producerea unui bun, produsul lor, adică costurile de producție se exprimă ca sume de bani pe unitatea fizică de produs. De menționat că prețurile relative ale mărfurilor nu sunt exprimate în bani sau unități de timp de muncă, ci, în condiții de autarhie ele sunt date de costurile de oportunitate *. Important pentru orientarea fluxurilor comerciale între cele două țări este salariul relativ.
În exemplul dat mai sus întrucât bx / ax > by / ay, țara A dispune de avantaj comparativ la bunul X, iar țara B la bunul Y. Pentru a funcționa comerțul reciproc, este necesar ca în costurile monetare să se reflecte avantajul comparativ, cu alte cuvinte costul monetar pentru producerea lui X în A să fie mai mic decât al producerii acestuia în țara B. Condiția este ca WAa x < WBbx. La fel, dacă țara B exportă bunul Y este necesar ca WAa y > WBby. Rezultă că bx / ax > WA / WB > by / ay**.
Salariile relative din cele două țări trebuie să fie în concordanță cu productivitățile relative ale muncii la cele două bunuri. În exemplul dat productivitatea muncii în țara A este de patru ori mai mare decât în țara B pentru producerea bunului X și de două ori mai mare în producerea bunului Y. Salariile în țara A vor fi de două până la patru ori mai mari decât în țara B. Țara cu productivitate mai mică va putea exporta produsul industriei la care salariul reprezintă o fracțiune mai mică în comparație cu productivitatea muncii, raportat la mărimea corespunzătoare a celeilalte țări. Tot astfel, țara cu productivitatea muncii mai ridicată, va exporta produsul industriei la care salariul depășește în proporție mai mică comparativ cu productivitatea muncii, mărimea corespunzătoare de la țara parteneră.
Dacă într-una din țări salariul ar fi în afara intervalului permis de relațiile dintre productivitățile muncii din cele două țări, s-ar declanșa procese care ar conduce la stabilirea unui salariu real în concordanță cu aceste relații. Pornind de la exemplul luat, să considerăm că în țara A salariul pe oră este de 6 ₤, iar în țara B de 4 ₤. În țara A marfa X va costa 6 ₤, iar marfa Y 12 ₤, în timp ce în țara B ambele mărfuri vor costa 16 ₤. Țara B nu va putea concura la nici una din mărfuri. Ambele mărfuri se vor produce în țara A. Țara B va înregistra deficit în balanța de plăți și șomaj. Ca urmare a șomajului salariile probabil vor scădea, iar ca urmare a deficitului balanței de plăți moneda acestei țări se va deprecia. Se va înregistra cu certitudine o scădere a salariului real în țara B, proces care va dura până la stabilirea concordanței cu nivelul relativ al productivității muncii.
Dacă producția și schimburile dintre țări s-ar realiza în concordanță cu cerințele avantajului comparativ, atunci prețul în condiții de specializare în producție și liber schimb al lui X ar fi cel din țara A, adică : Px = WAa x, iar prețul lui Y ar fi cel din țara B, adică : Py = WBby.
Raportul de schimb între cele două mărfuri va fi explicat astfel:
Py / Px = (WB / WA)×( by /a x ) 2.3
Întrucât a x și by sunt considerați ficși, rezultă că între raportul de schimb internațional și raportul salariilor din cele două țări există o relație directă. Dacă una din țări își va spori rata salariului, va înregistra un raport de schimb mai favorabil.
Pe de altă parte, dacă drept urmare a modificării structurii cererii mondiale (suma cererii din cele două țări) crește prețul uneia din mărfuri, se va mări rata salariului în țara care exportă acea marfă.
Relația dintre raportul de schimb și salariile relative este prezentată în figura 2.3.
Figura 2.3: Salariile și raportul de schimb
Raportul de schimb poate avea o valoare cuprinsă între costurile de oportunitate ale bunurilor din cele două țări, adică între 1 și 2, conform datelor din tabelul 2.2.
O limită a raportului de schimb este exprimată de punctul A, corespunzător costului de oportunitate din țara A. În acest punct țara A produce ambele bunuri, iar salariile au nivelul minim comparativ cu nivelul celor din țara B. La extrema cealaltă, în punctul B raportul de schimb corespunde costului de oportunitate din țara B, aceasta din urmă va produce ambele bunuri, iar țara A va înregistra câștigul maxim de pe urma schimburilor.
Avantajul absolut este un caz particular al avantajului relativ, și anume atunci când fiecare dintre țări deține întâietatea pe plan internațional în ce privește productivitatea muncii la câte unul din bunurile produse. Raportul ratei salariilor este în jur de unu și fiind date doar condițiile privind productivitatea muncii, nu putem preciza în care dintre țări salariul este mai mare.
Nivelul salariilor reale
În condiții de autarhie salariile reale din fiecare țară sunt determinate de productivitatea muncii din cele două industrii. După declanșarea comerțului bazat pe avantaje comparative, salariul real exprimat în bunul de export rămâne nemodificat, dar, întrucât costul bunului de import a scăzut, salariul real exprimat în bunul de import crește în fiecare dintre țări, conform datelor din tabelul 2.4.
Tabel 2.4: Salariile reale
În țara A salariul real exprimat în bunul Y se modifică de la 1/ ay / WB by, ceea ce reprezintă o creștere, întrucât WA / WB > by / ay. Și în țara B salariul real exprimat în bunul de import (X) a crescut, de la 1/ bx / WA ax, având în vedere că bx / ax > WA / WB.
Salariile reale în cele două țări înainte și după declanșarea schimburilor dintre țări, la un preț ales arbitrar, sunt ilustrate în figura 2.4.
Figura 2.4: Salariile reale
Creșterea posibilităților de consum ca urmare a desfășurării schimburilor între cele două țări este echivalentă cu creșterea salariilor reale. Dar măsura în care lucrătorii din fiecare țară beneficiază de ieftinirea mărfii de import nu poate fi determinată în acest model.
Considerând, de exemplu că salariile sunt de 4 ₤ în țara A și 1,5 ₤ în țara B, rezultă prețul Px = 4 ₤ (costul de producție din țara A) și Py = 6 ₤ (costul de producție în țara B). Costul bunului de import a scăzut în fiecare din țări și astfel a crescut salariul real exprimat în bunul de import. Datele referitoare la acest exemplu sunt prezentate în tabelul 2.5.
Tabel 2.5: Salariile reale exprimate în fiecare din bunuri, înainte și după declanșarea schimburilor dintre țări
În exemplul prezentat țara B cheltuiește 8/3 unități de timp de muncă pentru producerea bunului Y, care a fost schimbat cu bunul X, pentru care s-a cheltuit doar o unitate de timp de muncă în țara A, ceea ce poate fi interpretat drept schimb inegal. Asemenea situație se întâlnește frecvent în relațiile dintre țările cu productivitate ridicată a muncii și cele cu productivitate a muncii scăzută. Totuși, dacă nu ar face comerț exterior, salariul real exprimat în marfa de import ar fi și mai scăzut la aceste din urmă țări. Se pune atunci problema în ce măsură această marfă de import contribuie la creșterea bunăstării individuale și sociale, fapt ce necesită o abordare separată.
Efecte ale modificării productivității
Cu ajutorul modelului ricardian se poate analiza efectul creșterii productivității muncii la una din țări, asupra țării partenere de schimburi. Câștigul din comerț depinde de raportul de schimb. Așadar trebuie urmărit efectul creșterii productivității muncii la una din țări (considerăm că cealaltă țară nu și-a modificat productivitatea muncii), asupra raportului de schimb. Să considerăm că țara A produce ambele bunuri, iar țara B este complet specializată în producerea unuia dintre bunuri. Într-un asemenea caz raportul de schimb ar fi determinat de productivitatea relativă a muncii din industriile țării A.
Pot apare probleme, dacă această creștere a productivității se înregistrează în industria ce concurează importul. De exemplu, dacă în Uniunea Europeană (țara A), ca urmare a subvențiilor primite, industria zahărului își ridică productivitatea, aceasta va afecta nefavorabil raportul de schimb al țărilor tropicale mici (țara B), exportatoare de zahăr către Uniunea Europeană. Ar scădea veniturile din export ale acestor țări, fapt ce le-ar impune ajustări sectoriale. O situație asemănătoare este și în privința comerțului cu mobilă între România (țara B) și Uniunea Europeană (țara A).
Dacă, în alt caz, creșterea productivității muncii s-ar înregistra în industria de export a țării A (care produce ambele bunuri), raportul de schimb internațional s-ar modifica în favoarea țării partenere B, căreia i-ar crește venitul (și salariul real) exprimat în bunul de import.
În general, este greu de constatat dacă ridicarea productivității muncii dintr-o țară are efecte favorabile sau nefavorabile asupra partenerilor comerciali, dar este cert că ridică bunăstarea în propria țară.
Dezvoltări ale modelului ricardian
Modelul ricardian poate fi extins pentru a fi mai relevant ca instrument de cercetare a realității, menținându-i principalele caracteristici.
Cazul mai multor produse
Modelul poate fi extins fără dificultate la mai mult de două produse, cu mențiunea că nu mai este posibil, pe baza numai a productivității muncii, să se precizeze dacă un bun face obiectul exportului sau importului pentru o anume țară. Frontiera producției rămâne lineară pentru orice pereche de dimensiuni. Restricția producției este impusă de oferta totală fixă de muncă și de intrările fixe de muncă pentru fiecare industrie. Mulțimea producției este :
2.4
unde ai reprezintă necesarul fix de muncă pentru a produce o unitate din bunul i, iar Qi este cantitatea produsă din acest bun.
Modelul ricardian satisface condiția “non-substituției”, care afirmă că relațiile sistemului de producție vor fi lineare, dacă:
în producția fiecărui bun sunt venituri de scară constante;
nu există produse fabricate în comun;
unicul factor de producție (munca) este mobil între industrii , sau, dacă sunt mai mulți factori de producție, ei se utilizează în aceeași proporție în toate industriile, ca și cum ar fi un singur factor.
Costul de oportunitate (și prețul) al produselor în condiții de autarhie este determinat prin necesarul tehnic al intrărilor relative de muncă. Costul de producție al unui bun este determinat de intrarea de muncă : Pi = Wai. În condiții de concurență perfectă salariul va fi același în toate sectoarele, astfel că prețul relativ al oricărei perechi de produse va fi egal cu costurile lor de oportunitate : Pi / Pj = ai /a j. În absența progresului tehnic, acest raport va fi constant.
Să considerăm două țări A și B, și n mărfuri. Putem ordona aceste mărfuri, după productivitatea relativă a muncii în țara A față de țara B:
b1 /a 1 ≥ b2 /a 2 ≥ ……≥ bi /a i ≥ ……. ≥ bn /a n 2.5
Din această succesiune de rapoarte rezultă că cel mai ridicat avantaj comparativ pentru țara A îl întâlnim la marfa 1, iar cel mai scăzut (cel mai mare dezavantaj comparativ), la marfa n.
Dar în afară de mărfurile 1 și n, nu putem afirma, în absența altor informații, care mărfuri vor fi exportate, și care vor fi importate de țara A.
Dacă țara A este mică și partener comercial îi este restul lumii, ea se poate specializa exclusiv în producția și exportul mărfii 1, la care avantajul ei comparativ este maxim. Totuși, este mai probabil ca o țară să producă și să exporte un număr mai mare de mărfuri.
Din modelul menționat putem obține informații consistente, dacă luăm în considerare și salariile relative din țările partenere de schimburi.
Pentru ca un bun să fie exportat din țara A în țara B, este necesar ca costul său de producție să nu fie mai mare în țara A decât în țara B, adică WAai ≤ WBbi.
Pentru mărfurile care se exportă din B în A condiția este WBbj ≤ WAaj.
Combinând aceste două relații, obținem bi /a i ≥ WA /WB ≥ bj /a j, unde i reprezintă exportul din țara A, iar j reprezintă exportul din țara B.
Se remarcă faptul că salariile relative separă mărfurile cu avantaj comparativ de cele cu dezavantaj comparativ din fiecare țară, după cum se evidențiază și în figura 2.5.
Pe axa verticală sunt exprimate raporturile de productivitate dintre cele două țări pentru fiecare produs.
Astfel, pentru produsul 1 productivitatea muncii în țara A este de patru ori mai mare decât în țara B, pentru produsul 5 productivitățile din cele două țări sunt egale, iar pentru produsul 6, productivitatea muncii din țara A este dublă față de cea din țara B.
Ținând seama că salariile în țara A sunt de două ori mai mari decât în țara B, țara A va fi competitivă la exportul mărfurilor 1, 2 și 3, iar la celelalte mărfuri va fi competitivă țara B.
Dacă salariile din țara A ar crește și ar ajunge de trei ori mai mari decât cele din B, competitivitatea la export a primei țări se va restrânge doar la mărfurile 1 și 2, iar dacă salariile din cele două țări vor ajunge a fi egale, gama de export a țării A se va extinde, cuprinzând și marfa 4.
Marfa 5, obținută cu aceeași productivitate a muncii în ambele țări, în condițiile egalității salariilor și implicit a costurilor între țări, ar putea fi exportată de ambele țări.
Figura 2.5: Salariile relative și localizarea producției
Din examinarea relației dintre productivitățile relative la diversele mărfuri și salariile relative din țările participante la comerțul internațional, se poate desprinde idea potrivit căreia, cu cât o țară își îngustează specializarea în producție potrivit criteriului avantajului comparativ de productivitate, cu atât mai mult și-ar ridica salariul relativ. Totuși, maximizarea salariului bazată pe specializarea foarte îngustă, în cazul extrem pe un singur produs, este condiționată de existența unei cereri externe suficient de mari, care să asigure utilizarea completă a resursele de muncă ale respectivei țări. În plus, cererea externă poate cunoaște fluctuații în timp, care vor afecta extrem de nefavorabil câștigul din comerț, gradul de ocupare și salariul real din țara cu o astfel de specializare.
Pe de altă parte, creșterea cererii externe pentru produsele exportate de o țară are drept efect restrângerea specializării acesteia la produsele cele mai profitabile și creșterea salariilor, considerând ocuparea deplină a resurselor de muncă ale acestei țări.
Graficul din figura 2.5 poate fi utilizat pentru un număr mare de mărfuri, caz în care s-ar apropia de o linie continuă reprezentând ordonarea descrescătoare a mărfurilor potrivit productivității relative a muncii.
În modelul prezentat se constată o separare netă a mărfurilor în profitabile și ne profitabile la export în funcție de salariul relativ. În realitate, se constată frecvent că aceleași mărfuri apar concomitent la exportul și importul țării. Este clar că, pe lângă factorii considerați, mai apar și alții, care influențează structura producției, exporturilor și importurilor unei țări, așa cum va rezulta pe parcursul abordării.
Cazul mai multor țări
Considerăm pentru început mai multe țări A1, A2,…., An, dar doar două bunuri, X și Y.
Grupăm țările în ordine descrescătoare, potrivit productivității relative a muncii în industria X față de Y, astfel : a1Y/ a1X > a2Y/ a2X > …… În absența unor informații privind cererea, nu putem afirma cu certitudine decât că țara cu cea mai înaltă productivitate relativă exportă bunul X, iar țara cu cea mai scăzută productivitate relativă, importă acest bun. Dacă țara Ai exportă bunul X și importă bunul Y, iar țara Aj exportă bunul Y și importă bunul X, este valabilă relația amintită anterior, și anume : ajX/ aiX > WAi / WAj > ajY/ aiY, adică raportul salariilor din cele două țări se află situat între productivitățile relative ale muncii aferente celor două bunuri.
În figura 2.6 este ilustrată frontiera posibilităților de producție pentru patru țări, considerând două produse. Panta frontierei posibilităților de producție arată costul de oportunitate al lui X raportat în fiecare țară, înregistrându-se următoarea relație : aX/ aY < bX/ bY < cX/ cY < dX/ dY, unde coeficienții exprimă intrările de muncă pe unitatea de produs pe țări și industrii.
Figura 2.6: Frontiera posibilităților de producție și oferta pentru patru țări
Astfel, țara A are cel mai accentuat avantaj comparativ pentru produsul X. Pentru a putea preciza specializarea țărilor este necesar a fi cunoscută cererea internațională și prețul relativ internațional. În funcție de acesta din urmă este posibil ca toate țările să fie strict specializate în producerea uneia din cele două mărfuri, sau una dintre ele să producă ambele mărfuri*.
Linia în scară reprezintă oferta internațională pentru produsul X, ținând seama de prețul său în raport cu produsul Y, redat pe axa verticală din dreapta graficului. Dacă acest preț depășește costul de oportunitate dintr-o țară, atunci țara respectivă se va specializa în producția și exportul acestui produs. Dacă prețul internațional este egal cu costul de oportunitate aferent unei țări, aceasta va produce ambele produse.
Dacă numărul de țări este mare, cele două grafice din figura 2.6 pot fi înlocuite cu curbe, asociate unor mulțimi continue de valori.
Cazul mai multor produse și mai multor țări
Extinderea numărului de țări și de mărfuri din model nu provoacă, teoretic, dificultăți majore. Dacă sunt multe țări și mai puține mărfuri, fiecare țară va avea o specializare îngustă și fiecare marfă va putea fi produsă de mai multe țări, și invers, dacă sunt mai puține țări și mai multe mărfuri, gama producției și exportului fiecărei țări va fi mai largă. În model pot fi considerate țări individuale, sau grupări economice în care munca este perfect mobilă, egalizând salariile. Mărfurile pot fi de asemenea considerate individual, sau pe grupe, dacă sunt similare din punct de vedere a cerințelor de muncă.
Considerând precizate numărul țărilor și al mărfurilor, se construiește o matrice, în care liniile se referă la țări, iar coloanele la mărfuri**:
Țări \ Mărfuri 1 2 ………… n s
1 a11 a12 ………… a1n s1
2 a21 a22 ………… a2n s2
… …………………………………..
m am1 am2 ………… amn sm
E aE1 aE2 ………… aEn sE
Matricea are m + 1 linii și n + 1 coloane. Primele n coloane cuprind cheltuielile de muncă pentru producerea mărfurilor, iar coloana n + 1 cuprinde salariile naționale și media acestora (sE ). Liniile se referă la m + 1 țări, din care una (E) este țara etalon, căreia îi sunt asociate mărimi rezultate din calcul. Elementele aij ale matricei exprimă cheltuielile de muncă din țara i ( i = 1,….m ), pentru producerea unei unități fizice de marfă j. Elementele liniei E, adică aEj reprezintă media pe plan mondial a cheltuielilor de muncă pentru producerea mărfii j.
Pentru determinarea avantajelor relative, se compară, în cazul fiecărei țări, cheltuielile naționale de muncă cu media mondială pentru producerea fiecărei mărfi, ca și salariul național cu media salariilor pe plan internațional. Pentru mărfurile la care cheltuielile naționale relative ( față de etalonul internațional ) de muncă sunt mai scăzute decât salariul național relativ, țara înregistrează avantaj comparativ, iar pentru celelalte mărfuri, înregistrează dezavantaj comparativ. Pentru țara i, șirul de rapoarte privind cheltuielile relative de muncă și salariul relativ în ordine descrescătoare, se prezintă astfel:
aEj1/aij1 > …… > aEjk/aijk > si / sE > aEjk+1/aijk+1 > ……> aEjn/aijn 2.6
Din această succesiune de inegalități rezultă că țara i deține avantaj comparativ pentru mărfurile j1, …, jk, pe care le exportă, și dezavantaj comparativ pentru mărfurile jk+1, …., jn, pe care le importă.
Cursul valutar și avantajul relativ
În realitate cursul valutar are un rol major, cel puțin pe termen scurt*.
Pentru a putea fi comparate, salariul național și salariul țării etalon trebuie exprimate în aceeași unitate monetară, internațională. Întrucât considerăm că salariul etalon este deja exprimat în unități monetare internaționale, trebuie transformat doar salariul național.
Figura 2.7: Efectul cursului valutar asupra salariului relativ și avantajului comparativ
Dacă notăm salariul național exprimat în monedă internă cu sNi, atunci cel exprimat în monedă internațională, si, va fi obținut din relația si = sNi / π, unde π este rata de schimb valutar, definită ca număr de unități naționale corespunzătoare unei unități monetare străine. Deprecierea valutei naționale echivalează cu creșterea cursului valutei internaționale de la π0 la π1, cu π1 = ε × π0, unde ε > 1**. Procesul este ilustrat în figura 2.7, în care, dat fiind numărul mare de mărfuri, graficul productivității relative a muncii este aproximat printr-o curbă continuă.
Înainte de deprecierea monedei naționale s0i / sE = sNi / π0 × sE, iar după depreciere s1i / sE = sNi / π1 × sE = sNi / ε × π0 × sE. Rezultă că s1i = s0i / ε, adică salariul relativ scade într-o proporție dată de coeficientul ε, trecînd la un rang inferior în șirul descrescător de rapoarte, ceea ce echivalează cu extinderea intervalului de bunuri cu avantaj comparativ și diminuarea celui corespunzător dezavantajului comparativ.
Este evident că în viața reală salariul relativ nu poate fi scăzut în mod arbitrar oricât de mult, pentru a face cât mai multe mărfuri profitabile la export, pentru că, pe de-o parte populația n-ar accepta, iar pe de altă parte ar scădea (s-ar deteriora) raportul de schimb în așa măsură, încât țara ar pierde venit național. În consecință, pentru politica valutară a unei țări, interesantă este elasticitatea soldului balanței curente, față de cursul valutei naționale.
Avantajul relativ și costurile de transport
La introducerea unei mărfi de pe piața mondială pe piața internă apar o serie de costuri: costul transportului mărfii, de încărcare și descărcare, de transbordare dintr-un mijloc de transport în altul, pentru emiterea documentelor însoțitoare ale mărfii, pentru înmagazinare, asigurare etc., ca și pentru achitarea taxelor vamale. În practica internațională se face deosebirea între prețul fob al exportatorului, și prețul cif al importatorului*.
Să considerăm că piața internă pentru o anume marfă este în echilibru, prețul corespunzător fiind Pn. Teoretic, dacă pe piața externă prețul aceleiași mărfi, Pe este diferit, apar premise pentru tranzacții comerciale cu străinătatea. Astfel, dacă prețul extern ( Pe ) este superior celui intern ( Pn ), producătorii naționali, atrași de un câștig mai mare, se orientează spre export. Oferta de export este cu atât mai ridicată, cu cât diferența dintre cele două prețuri este mai mare. Pe de altă parte, dacă prețul extern este mai mic decât cel intern, consumatorii naționali își vor orienta achizițiile spre piața externă, economisind resurse de plată. Cererea de import se va corela direct cu diferența dintre prețul extern mai redus, și prețul intern mai ridicat. În realitate, relația dintre oferta de export sau cererea de import pe de-o parte, și diferența de prețuri pe de altă parte este întrucâtva diferită. Într-o tranzacție de comerț exterior pe exportator îl interesează prețul fob, în timp ce pe importator îl interesează prețul cif **. Pentru exportator prezintă interes nu prețul extern ca atare, ci prețul diminuat cu costul transportului internațional. Similar, pentru importator este interesant prețul extern suplimentat cu costul transportului internațional. În consecință, pentru a se declanșa fluxuri comerciale internaționale, diferența dintre prețul intern și cel extern*** trebuie să depășească în valoare costul transportului internațional.
De aici rezultă că teoria costurilor comparative comportă un amendament, anume privind luarea în considerare a cheltuielilor de transport internațional. Lucrul acesta se face prin abordarea în două trepte a comparațiilor realizate anterior.
De exemplu, fie două țări (A, B ) și două mărfuri (1, 2 ).
În prima treaptă a abordării se stabilește relația între costurile relative ale celor două mărfuri. Să presupunem că ar fi următoarea relație : c1A / c1B < c2A / c2B ( “c” reprezintă costurile de producție ). Aceasta echivalează cu afirmația că țara A dispune de avantaj comparativ la marfa 1, iar țara B dispune de avantaj comparativ la marfa 2.
În treapta a doua se iau în calcul costurile transportului internațional necesar pentru desfășurarea schimburilor comerciale. Costul mărfii cu avantaj relativ pentru fiecare țară se suplimentează cu costul transportului internațional, și se repetă comparația rapoartelor respective. Dacă inegalitatea își menține sensul, înseamnă că schimbul internațional este profitabil pentru ambele părți, deci se poate realiza efectiv. Dacă se schimbă sensul inegalității, înseamnă că avantajul relativ este alterat de costurile transportului internațional și comerțul dintre cele două țări nu este justificat a se desfășura, ne fiind profitabil.
În concluzie, va exista comerț între cele două țări, dacă (c1A + tr) / c1B < c2A / (c2B + tr), unde “tr” reprezintă costul transportului internațional, și nu va exista comerț între țări, dacă nu este respectată această inegalitate. Pentru simplificare, aici au fost considerate cheltuieli de transport egale în ambele fluxuri de schimb. În realitate, cheltuielile de transport internațional aferente exportului unei țări pot diferi de cele aferente importului, dar raționamentul menționat rămâne valabil.
Trebuie făcută distincție între situația în care costurile de transport sunt atât de ridicate, încât fac ne rentabil exportul, și cea în care ele diminuează nesemnificativ rentabilitatea exportului. În primul caz avem de-a face cu mărfurile “ne-exportabile”, sau “ne comercializabile” (pe plan internațional ). Este vorba de produse cu masă mare și valoare scăzută, cum ar fi unele materiale de construcții, sau unele cereale cu valoare scăzută. Pot fi ne exportabile și serviciile, care trebuie consumate la locul de producție, cu excepția unora ca turismul internațional, sau pregătirea superioară, la care cheltuielile de transport au o pondere mică în valoarea totală, și care pot fi tratate ca și mărfurile comercializabile.
Bunurile ne comercializabile au un rol important în cadrul economiilor deschise, întrucât variația ratelor de schimb determină modificarea prețului relativ al bunurilor comercializabile și al celor ne comercializabile, ceea ce afectează balanța comercială și cererea agregată. În cadrul modelului ricardian bunurile ne comercializabile reduc extrema specializare a producției, întrucât o țară va trebui să producă, pe lângă bunurile exportabile, și bunurile ne comercializabile absolut necesare economiei naționale.
În general, costurile de transport diferite între țări determină reducerea specializării acestora. În unele situații, țări ce dețin avantaje comparative mai mici față de alte țări exportatoare ale aceluiași produs, sunt furnizori principali pe anumite piețe, ca urmare a avantajului de poziție geografică, fiind obligate la cheltuieli de transport mai scăzute. Modelul ricardian al comerțului internațional a ignorat costurile de transport. Ele sunt realist abordate în modelul gravitațional al schimburilor internaționale, elaborat ulterior.
Indicatori de măsurare a specializării internaționale
Măsurarea specializării internaționale a țărilor se realizează cu indicatorul numit ”avantajul comparativ revelat”:
2.7
unde RCA („Revealed Comparative Advantage”) este indicatorul avantajului comparativ, X desemnează exportul, i exprimă sectorul, iar j exprimă țara pentru care se studiază acest avantaj.
Pentru a facilita comparațiile internaționale se utilizează un indicator derivat din acesta, numit RSCA („Revealed Symmetric Comparative Advantage”), definit ca (RCA – 1) / (RCA + 1) și care ia valori de la – 1, la +1. Specializarea maximă corespunde valorii +1.
În figura 2.8 este evidențiată specializarea țărilor membre OCDE în producerea mașinilor ne electrice, una din cele 22 grupe de produse, pentru care se publică date statistice, în anii 1970 și 1990.
3 TEORIA LUI HECKSCHER ȘI OHLIN. ABUNDENȚA RELATIVĂ A FACTORILOR DE PRODUCȚIE
Faptul că productivitatea muncii este factorul determinant pentru formarea venitului național și pentru bunăstarea unei națiuni este unanim recunoscut, munca contribuind cu cel puțin 70% la costurile de producție, practic în toate industriile. Avantajele comparative de costuri, care determină diviziunea internațională eficientă a muncii, se bazează pe diferențele de productivitate între țări, care la rândul lor sunt determinate de diferențele dintre țări în privința tehnologiilor de producție. Totuși, apar diferențe relative de costuri, chiar între țări ce aplică în producție aceleași tehnologii. Aceste diferențe apar ca urmare a efectului veniturilor de scară*, intensității și abundenței diferite a factorilor de producție.
Funcții de producție și venituri de scară
Veniturile de scară sunt definite pentru așa numitele funcții de producție omogene, care sunt incluse în familia funcțiilor omotetice.
O funcție omotetică se caracterizează prin faptul că izocuantele ce-i corespund își mențin forma ne modificată, indiferent de nivelul producției, așa cum se prezintă în figura 3.1. Multiplicarea cu un factor, λ > tuturor factorilor de producție are ca efect creșterea de g(λ) ori a cantității produse, g fiind o funcție crescătoare de λ, adică dg/dλ > 0. Înclinația izocuantelor corespunde ratei marginale de substituție tehnică, care exprimă relația dintre productivitățile marginale. Dacă se diminuează cantitatea de capital utilizat, trebuie sporită într-o proporție dată cantitatea de muncă utilizată, pentru a menține același nivel al producției. Înclinația izocuantei la nivelul λ este egală cu cea a izocuantei corespunzătoare nivelului inițial.
Dacă izocuanta inițială este:
W0 = f (M0, C0) 3.1
atunci:
g(λ) × W0 = f (λ × M0, λ × C0), cu λ > 0, ∂ g / ∂ λ > 0 3.2
În figura 3.1, de-a lungul razei OR înclinația izocuantelor rămâne aceeași în punctele M,..,Q, condiție îndeplinită și de punctele aflate pe raza OR’.
Principala proprietate a funcțiilor de producție omotetice este dată de forma lineară a traiectoriei expansiunii de scară. Traiectoria expansiunii de scară este locul geometric al punctelor asociate costurilor minime la diversele nivele de producție, iar costurile minime se află în punctele unde dreapta bugetului este tangentă la izocuante. Înclinația liniei bugetului este dată de raportul dintre prețurile factorilor de producție (muncă și capital). În figura 3.1, dacă tangentele la izocuante în punctele M,N,P,Q ar reprezenta linii ale bugetului, atunci raza OR ar fi tocmai traiectoria expansiunii de scară.
Figura 3.1: Funcția de producție omotetică în cultura grâului
Sursa : P. Zweifel, R.H.Heller, Internationaler Handel, pag. 100.
O funcție de producție cu venituri de scară constante este un caz special al funcțiilor de producție omotetice. Dacă o funcție are gradul r, adică g ( λ ) = λr , și W0 = f (M0, C0), atunci λr · W0 = f (λr·M0, λr·C0). Dacă r = 1 și W0 = f (M0, C0), atunci λ ·W0 = f (λ·M0, λ·C0).
Considerând două ramuri în cadrul economiei naționale, ambele caracterizate de venituri constante de scară și intensități identice ale factorilor de producție, atunci frontiera posibilităților de producție se prezintă sub forma unei drepte și costurile de oportunitate pentru ambele bunuri sunt constante. Două țări întrunind aceste condiții și având frontierele posibilităților de producție paralele, nu au vreun stimul pentru schimbul reciproc de mărfuri; dar, dacă frontierele respective nu sunt paralele, țările tind la specializarea extremă, însoțită de schimbul reciproc de mărfuri.
Dacă în cel puțin una din ramuri se înregistrează venituri de scară descrescătoare, atunci costurile de oportunitate în producția ambelor bunuri sunt crescătoare, iar curba posibilităților de producție a țării este convexă*. Dacă în două țări frontierele posibilităților de producție sunt convexe, există posibilitatea optimizării structurii producției prin specializare și schimb reciproc de mărfuri.
În sfârșit, dacă în una din ramuri se înregistrează venituri de scară constante, iar în cealaltă – venituri crescătoare de scară, atunci costurile de oportunitate pentru ambele bunuri sunt descrescătoare, iar curba posibilităților de producție a țării este concavă. Dacă în două țări frontierele posibilităților de producție sunt concave, există posibilitatea specializării extreme și a schimbului reciproc de mărfuri.
Un studiu efectuat pentru economia SUA în anii ’60, utilizând funcția de producție Cobb-Douglas evidenția venituri crescătoare de scară pentru industriile alimentară și chimică, venituri descrescătoare pentru industriile aparatelor electrice și de pielărie și venituri constante pentru restul industriilor.
Alt studiu, consacrat economiei canadiene a evidențiat la 26 ramuri venituri de scară descrescătoare și la 65 ramuri – venituri crescătoare, utilizând pentru analiză curba costurilor unitare. La aproape 2/3 din totalul industriilor analizate în perioada respectivă volumul optim al producției unei întreprinderi nu depășea 2% din producția totală a ramurii și la nici una din industrii volumul optim al producției unei întreprinderi nu depășea 20% din producția întregii ramuri, pericolul monopolizării apărând pe atunci redus.
3.2 Intensitatea și abundența factorilor de producție
3.2.1 Intensitatea factorilor de producție
Intensitatea factorilor reprezintă raportul dintre cantitățile de factori utilizați pentru fabricarea unui bun. Pot fi realizate comparații absolute între cantitățile fizice de muncă și capital doar dacă au la bază o unitate de măsură comună. Comparații relative pot fi efectuate chiar și în absența unei astfel de unități de măsură comune. De exemplu, se poate afirma că producția de stofă necesită relativ mai mult capital decât cea de vin*. În figura 3.2 sunt trasate izocuantele pentru producția de vin și de stofă. Punctele Q0, Q1 și Q2 corespund combinațiilor minime de costuri aferente unor producții de stofă, ordonate crescător, adică situate pe traiectoria expansiunii de scară, iar R0, R1 și R2 sunt puncte similare pentru producția de vin. Raportul capital / muncă este mai ridicat în producția de stofă față de producția de vin, traiectoria expansiunii de scară la stofă fiind mai înclinată decât la vin. Dacă funcțiile de producție sunt omotetice, traiectoriile menționate sunt lineare. Dacă una dintre funcțiile de producție nu este omotetică, intensitățile factorilor se pot modifica, chiar dacă raportul între prețurile factorilor este constant. O asemenea modificare a intensităților este condiționată tehnologic.
Pe de altă parte, modificarea intensității factorilor se poate datora schimbării raportului dintre prețurile factorilor de producție.
În sfârșit, intensități diferite ale factorilor în producția diferitelor bunuri determină costuri de oportunitate crescătoare (curba de transformare în producție convexă). Cu cât este mai mare diferența între industrii privind intensitățile factorilor de producție, cu atât mai accentuată este creșterea costurilor de oportunitate, iar curba posibilităților de producție este mai boltită.
În cazul particular al funcției de producție Cobb-Douglas, fiind dat raportul între prețurile factorilor de producție, raportul exponenților funcției indică tocmai intensitatea factorilor.
Figura 3.2: Traiectoriile expansiunii de scară (TES)
în producția de stofă și de vin
Funcția de producție Cobb-Douglas este :
F = δ × Mα × Cβ 3.3
( M = munca, C = capitalul )
Aplicând logaritmii, aceasta devine:
ln F = lnδ + αlnM + βlnC 3.4
Condiția minimizării costului este ca raportul productivităților marginale pentru factori să fie egal cu raportul prețurilor factorilor, adică:
3.5
Derivatele parțiale ale funcției de producție față de factori, sunt respectiv :
∂F/∂M = α∙F/M 3.6
și
∂F/∂C = β∙F/C 3.7
Dacă:
3.8
atunci rezultă că
3.9
Așadar, fiind dat raportul prețurilor factorilor, raportul exponenților funcției Cobb-Douglas reflectă tocmai intensitatea acestor factori.
Cercetări pentru economia americană au evidențiat că industria metalurgică este mai intensivă în muncă (6/1) decât cea a confecțiilor (4,2/1), iar industria cauciucului (3,7/1), mai intensivă decât cea alimentară (1,34/1).
Funcția de producție Cobb-Douglas prezintă inconvenientul că elasticitatea de substituție a factorilor are întotdeauna valoarea 1, altfel spus, dacă se modifică raportul prețurilor factorilor cu un procent, intensitatea factorilor se modifică în aceeași proporție*.
Aproximarea cu ajutorul seriilor Taylor permite utilizarea și a altor funcții de producție, la care, fiind dat raportul prețurilor factorilor, intensitatea utilizării lor să depindă și de nivelul producției. S-a constatat că agricultura SUA este relativ intensivă în capital, raportul celor doi factori (muncă / capital) fiind 0,764/1.
Informațiile cuprinse în funcția de producție sunt cuprinse și în duala sa, funcția costurilor, fiind date anumite restricții. Cu ajutorul unei asemenea funcții, s-au realizat comparații între diferite industrii din SUA, RFG și Japonia în privința intensității factorilor. S-a constatat că cea mai ridicată intensitate a muncii o are industria construcțiilor de mașini, iar cea mai mare intensitate a materiilor prime și a capitalului o prezintă chimia. La producerea aparatelor de precizie intensitatea materiilor prime atât față de muncă, cât și față de capital, este mai scăzută decât la restul industriilor, cu mențiunea că, față de capital, la această industrie intensitatea materiilor prime este de două ori mai mică decât la chimie, construcții de mașini și automobile.
Abundența factorilor de producție
Dacă, la nivel de ramură prezintă importanță caracteristicile producției (intensitatea factorilor și veniturile de scară), la nivel de țară atenția cercetării științifice se îndreaptă spre înzestrarea cu factori de producție: muncă, capital, resurse naturale etc.
Pentru a evidenția rolul înzestrării unei țări cu factori de producție, facem abstracție de efectul intensității factorilor și al veniturilor de scară asupra producției și schimburilor comerciale ale țării respective. Considerăm așadar, că producția se caracterizează prin venituri constante de scară, că intensitatea factorilor este identică în toate industriile la orice relație a prețurilor factorilor, și că funcțiile de producție nu diferă între țări.
Fie două țări, A și B, cu înzestrări egale, cu excepția unui factor, să zicem munca. Țara A are mai multă forță de muncă decât B.
În aceste condiții, țara A va produce, într-o proporție dată, mai mult decât B, indiferent de industria în care s-ar specializa (toate având aceeași intensitate a factorilor). Costurile de oportunitate vor fi pentru fiecare marfă constante și identice la cele două țări, iar frontierele producției acestora vor fi drepte paralele. Prețurile relative ale mărfurilor fiind egale în cele două țări, nu va exista motiv pentru specializarea în producție și schimbul reciproc de mărfuri între acestea.
În consecință, diferențele dintre țări privind înzestrarea lor cu factorii de producție, nu constituie condiție a specializării în producție și schimbului reciproc de mărfuri între țări.
3.3 Modelul Heckscher-Ohlin
Modelul Heckscher-Ohlin, amplă construcție teoretică privind comerțul internațional și producția , bazate pe diferențele dintre țări în privința înzestrării lor cu factori de producție, conține , în principal, patru teoreme, și anume:
Fiecare țară exportă produsele intensive în factorii cu care este abundent înzestrată și importă produsele intensive în factorii cu care este în mai mică măsură înzestrată.
Comerțul internațional ne restricționat egalizează veniturile reale ale factorilor de producție la nivel mondial.
Teorema Stolper-Samuelson, potrivit căreia comerțul internațional conduce la creșterea venitului factorilor abundenți, și scăderea venitului factorilor rari.
Teorema lui Rybczynski, potrivit căreia, fiind dat un anumit raport de schimb, creșterea înzestrării unei țări cu un anumit factor de producție are ca efect sporirea producției mărfii intensive în acel factor și scăderea producției mărfurilor intensive în ceilalți factori.
Modelul pornește de la varianta simplă cu două țări, două mărfuri, doi factori de producție. Creșterea numărului de dimensiuni, necesară pentru verificări empirice, creează probleme.
Factorii de producție sunt omogeni, adică de aceeași calitate în toată lumea, sunt în cantități limitate în fiecare țară și sunt mobili între industrii în cadrul fiecărei țări.
Funcțiile de producție, prin ipoteză de tip neoclasic, sunt aceleași în întreaga lume, iar bunurile nu prezintă inversiuni ale factorilor de producție.
Cererea este omotetică, în sensul că proporția în care sunt consumate bunurile pe plan mondial depinde doar de prețuri, nu și de venituri, sau gusturi. Astfel, dacă comerțul internațional ar egaliza prețurile mărfurilor pe plan mondial, atunci o țară ar deține în consumul mondial la toate bunurile și serviciile, o pondere egală cu cea deținută în venitul mondial.
Specializarea internațională a țărilor în producție este incompletă. Altfel, prețurile factorilor de producție nu s-ar putea egaliza ca efect al schimburilor internaționale.
În sfârșit, se face abstracție de costurile de transport și de obstacole în calea schimburilor internaționale, piețele bunurilor și factorilor de producție sunt perfect competitive, iar subiecții economici își optimizează programele de activități.
Unele dintre aceste premise restrictive sunt abandonate de unele teoreme din model, urmărind o mai fidelă descriere a realității.
Condiția necesară și suficientă pentru a justifica economic schimbul de mărfuri dintre două țări, este ca prețurile relative ale mărfurilor să difere între cele două țări. Considerând preferințele de consum și funcțiile de producție identice în aceste țări, prețurile relative ale mărfurilor diferă, dacă și costurile lor de oportunitate diferă. Această situație se realizează, atunci când sunt îndeplinite concomitent două condiții:
intensitățile factorilor diferă între industrii,
înzestrarea cu factori de producție diferă între țări.
Prima teoremă din modelul Heckscher-Ohlin afirmă că, fiind date premisele amintite mai sus, țările se specializează în producerea și exportul mărfurilor intensive în factorii abundenți, importând în schimb, mărfuri intensive în factorii rari pentru aceste țări.
În general: comerțul se bazează pe diferențele dintre țări privind abundența factorilor și reduce principalele efecte ale acestor diferențe.
Demonstrația acestei teoreme se poate face urmând două căi: (1) arătând că diferențele în înzestrarea cu factori de producție conduc la diferențe ale curbelor de transformare (versiunea proporției factorilor), sau (2), arătând că diferențele în privința prețurilor factorilor conduc la diferențe în privința prețurilor mărfurilor (versiunea prețurilor relative). În continuare se vor aborda ambele versiuni, menținându-se premisa – ca și în modelul ricardian – a cerinței fixe de factori de producție, pe unitatea de produs fabricat.
Înzestrarea țărilor cu factori de producție
Dacă într-o țară capitalul ar fi nelimitat, producția acesteia ar depinde, ca în modelul lui Ricardo, numai de cerința și de disponibilitățile de muncă. Economia ar produce (grâu și strunguri), ca în figura 3.3, de-a lungul dreptei MM', care exprimă restricția factorului muncă.
Dacă economia ar dispune de cantități nelimitate de muncă, producția ar depinde doar de necesarul și disponibilul de capital, și economia ar produce mărfurile menționate de-a lungul dreptei CC', care reprezintă restricția capitalului.
În oricare din cele două cazuri extreme prezentate, prețul relativ al grâului corespunde pantei liniei posibilităților de producție (MM' sau CC'), cererea influențând doar structura producției.
Dacă ar fi limitată doar munca, prețul relativ al grâului ar fi mai ridicat decât în situația în care ar fi limitat doar capitalul.
Această afirmație este echivalentă cu următoarea: dacă prețul relativ s-ar stabili doar potrivit conținutului de muncă (capitalul fiind gratuit), unei unități fizice de grâu i-ar corespunde o cantitate mai mare de strunguri, decât în situația în care prețul menționat s-ar stabili potrivit conținutului de capital (munca fiind gratuită). Adică, conținutul de muncă al unei unități fizice de grâu este egal cu cel al β unități strunguri, iar conținutul de capital al unei unități fizice de grâu este egal cu cel al δ unități strunguri, β fiind mai mare decât δ. Deci, la strunguri conținutul relativ de capital este mai ridicat decât conținutul relativ de muncă, iar la grâu invers, conținutul relativ de muncă este mai ridicat decât conținutul relativ de capital. Concret, considerând raportul muncă / capital la grâu egal cu unitatea, atunci acest raport la strunguri va fi egal cu δ/ β.
Figura 3.3: Oferte fixe de factori și structura producției
Dacă ținem seama de ambele restricții, constatăm că doar în aria OMQC' există posibilități reale de producție, iar punctul Q reprezintă producția corespunzătoare ocupării complete a factorilor de producție. În acest punct prețul relativ al grâului este dat de condițiile cererii, respectiv de panta curbei de izoutilitate (cea mai înaltă) ce trece prin acest punct.
Întrucât în Q panta restricției MM' este mai mare decât a CC', putem afirma că grâul este mai intensiv în muncă decât strungurile, care sunt mai intensive în capital.
Fiind date intensitățile factorilor, în condițiile în care aceștia sunt pe deplin utilizați, o creștere a ofertei unui factor de producție are drept consecință sporirea producției mărfii intensive în acel factor și reducerea producției celeilalte. Această situație, cunoscută ca teorema lui Rybczynski, este descrisă în figura 3.4.
În figura 3.4 este evident cum, în urma sporirii disponibilului de capital al economiei, cantitatea de muncă rămânând constantă, producția de strunguri crește, iar cea de grâu scade.
În industria 1, o unitate de produs necesită a1 muncă și b1 capital, astfel că volumele utilizate sunt:
M1 = a1 × X1 și C1 = b1 × X1 ,b
În cea de-a doua industrie, relațiile corespunzătoare sunt:
M2 = a2 × X2 și C2 = b2 × X2 3.11a,b
Dacă sunt utilizate complet disponibilitățile de factori (M,C), atunci:
M = M1 + M2 = a1 × X1 + a2 × X2 3.12
C = C1 + C2 = b1 × X1 + b2 × X2 3.13
Figura 3.4: Teorema lui Rybczinsky
Soluțiile acestor ecuații pentru X2 sunt:
X2 = M/a2 – (a1/a2) × X1 3.14
X2 = C/b2 – (b1/b2) × X1 3.15
Dacă (a1/a2) > (b1/b2), restricția pusă de muncă este mai abruptă, așa cum se prezintă în figura 3.3 și (b2/a2) > (b1/a1). Dar b2/a2, notat cu k2, este raportul între cantitățile de capital și muncă necesare producerii unei unități de produs în ramura 2, iar k1 este cel corespunzător ramurii 1.
Rezultă că industria 2 (strunguri) este mai intensivă în capital decât 1 (grâu).
Soluțiile ecuațiilor (3.14) și (3.15) sunt următoarele:
X1 = (b2×M – a2 × C) / (a1 × b2 – a2 × b1) 3.16
X2 = (a1 ×C – b1 × M) / (a1 × b2 – a2 × b1) 3.17
Întrucât numitorul este pozitiv, rezultă că o creștere a lui C, în condiții de ocupare deplină, crește producția lui X2 și o reduce pe cea a lui X1, în concordanță cu teorema lui Rybczynski.
Diferența dintre cele două țări privind înzestrarea cu factori se concretizează în curbe diferite de transformare. Premisa tehnologiilor identice se reflectă in pantele identice ale restricțiilor factorilor. Această situație este descrisă în figura 3.4 unde, pentru țara I curba posibilităților de producție este CQM, iar pentru țara II curba posibilităților de producție este C'Q'M'. În țara I prețul relativ al grâului este dat de panta dreptei CQ (restricția factorului capital), iar în țara II, de panta lui M'Q' (restricția factorului muncă).
Întrucât prețurile relative ale mărfurilor diferă între cele două țări, cea cu resurse relativ abundente de muncă va exporta QN grâu, iar cea cu resurse relativ abundente de capital va exporta Q'N' struguri, la prețul relativ dat de panta lui QP și Q'P'.
Consecințele sunt: fiecare țară va atinge un nivel mai înalt de consum, va utiliza complet resursele de producție și se va înregistra o egalizare a prețului relativ al mărfurilor schimbate.
Prețurile factorilor și ale mărfurilor
Între prețurile mărfurilor și ale factorilor există o relație strânsă. Modificarea prețului relativ al unei mărfi atrage o modificare în același sens a prețului relativ al factorului intensiv pentru acea marfă, definit prin raportarea venitului respectivului factor la venitul celuilalt factor. În figura 3.4 punctul Q se asociază utilizării complete a factorilor de producție, când atât rata salariului, cât și venitul capitalului au valori pozitive. Dacă unul din factori ar fi sub utilizat, i-ar scădea venitul (și prețul relativ) la zero iar prețul relativ al celuilalt ar tinde spre infinit. Prețul relativ al grâului poate varia, având ca limite pantele lui MM' și CC' adică restricțiile puse de factorii de producție. Oricum, prețul relativ al grâului in condițiile ocupării complete a factorilor, se va afla între limitele menționate. Descrierea acestor ecuații este realizată în figura 3.5, unde, pe abscisă se redă prețul relativ al unei mărfi (grâu), iar pe ordonată prețul relativ al factorului intensiv (munca) pentru acea marfă.
Când prețul relativ al grâului este dat de panta restricției capitalului (OP'), o parte din resursele de muncă sunt ne folosite, rata salariului este zero și prețul relativ al muncii este zero.
Când prețul relativ al grâului este dat de panta restricției muncii (OP''), o parte din capital rămâne ne folosit și venitul său este zero, respectiv prețul relativ al muncii este infinit. Când prețul relativ al grâului se află între aceste două extreme, prețul relativ al muncii este pozitiv și crește cu prețul relativ al grâului. Când prețul relativ al grâului crește de 1 2, prețul relativ al muncii crește de 1 2.
În condiții de echilibru pe termen lung, prețurile sunt egale cu costurile, care sunt egale cu remunerarea factorilor pe unitatea de produs, adică:
p1 = w × a1 + r × b1 și p2 = w × a2 + r × b2 3.18 , 3.19
unde p1, p2 sunt prețurile celor două mărfuri, w este rata salariilor, iar r este venitul capitalului. Soluțiile celor două ecuații simultane sunt:
w = (b2 × p1 – b1 × p2) / (a1 × b2 – a2 × b1) 3.20
r = (a1 × p2 – a2 × p1) / (a1 × b2 – a2 × b1) 3.21
Numitorul (pe care-l vom nota în continuare cu N) este pozitiv dacă industria 2 este mai intensivă în capital decât industria 1. Ecuațiile (3.20) și (3.21) pot fi re scrise într-o formă convenabilă, astfel:
w = (b2×p2/N)/(p1/p2 – b1/b2) 3.22
r = (a2×p2/N)/(a1/a2 – p1/p2) 3.23
Figura 3.5: Prețurile factorilor și ale mărfurilor
Întrucât b1/b2 < p1/p2 < a1/a2, w, r > 0 și
w/r = (b2/a2) × (p1/p2 – b1/b2) / (a1/a2 – p1/p2) 3.24
rezultă că o modificare a lui p1/p2 implică o modificare de același sens a lui w/r.
Curba din figura 3.5 aplicată ambelor țări participante la schimburi arată că, dacă prețul relativ al unui factor (munca) este mai scăzut în una din țări în absența schimburilor externe, atunci și prețul relativ al mărfii intensive in acel factor (grâu) trebuie să fie mai scăzut, și țara va exporta marfa respectivă.
O țară exportă marfa al cărei preț relativ este mai mic in condiții de autarhie. Ca urmare a exportului îi crește prețul relativ și, în consecință, va crește și prețul relativ al factorului intensiv pentru acea marfă. Situația opusă caracterizează cealaltă marfă și, respectiv, celălalt factor de producție.
Aceasta este teorema formulată și demonstrată de Wolfgang Stolper și Paul Samuelson. O consecință a acestei teoreme este aceea că schimburile externe vor spori ponderea muncii în venitul real în țara înzestrată abundent cu acest factor, și vor reduce ponderea corespunzătoare a capitalului, efectul opus înregistrându-se în țara mai abundent înzestrată cu capital. Astfel spus, în țara cu muncă abundentă va crește salariul real și va scădea venitul real al capitalului, iar în țara cu capital abundent va crește venitul real al capitalului și va scădea salariul real, ca urmare a participării la schimburi.
Din relațiile (3.22) și (3.23) pot fi deduse salariul real și venitul real al capitalului, exprimate în bunul intensiv în capital:
w/p2 = b2/N × (p1/p2 – b1/b2) 3.25
r/p2 = a2/N × (a1/a2 – p1/p2) 3.26
Este evident că o creștere a prețului relativ al bunului cu conținut ridicat de muncă (p1/p2) sporește salariul real și reduce venitul real al capitalului, ambele exprimate în bunul cu conținut ridicat de capital.
Concluzia este aceeași și dacă cele două mărimi se exprimă în bunul cu conținut ridicat de muncă. Pentru aceasta împărțim relațiile (3.25) și (3.26) la p1:
w/p1 = (b2/N) × (p2/p1) × (p1/p2 – b1/b2) =
= b2/N ×[1 – (b1/b2) × (p2/p1)] 3.27
r/p1 = (a2/N) ×(p2/p1) × (a1/a2 – p1/p2) = a2/N) ×[(a1/a2) × (p2/p1) – 1] 3.28
Este evident că salariul real exprimat în produsul ramurii 1 (cu conținut ridicat de muncă) se modifică în același sens, iar venitul real al capitalului în sens opus, cu prețul relativ al bunului din ramura 1 (inversul lui p2/p1).
Pe de altă parte, se observă că egalitatea între țări a prețului relativ al mărfurilor conduce, potrivit relațiilor (3.25) – (3.28), la egalitatea între țări a salariilor reale și a veniturilor capitalului în expresie reală.
Aceasta este chiar teorema egalizării prețului factorilor, care afirmă:
Dacă s-ar face abstracție de barierele comerciale și de costurile de transport dintre două țări care utilizează aceleași tehnologii, comerțul reciproc ar conduce la egalitatea între cele două țări în privința prețurilor factorilor.
Dezvoltarea modelului și verificarea empirică
(i) Modelul Heckscher – Ohlin poate fi extins prin luarea în considerare a mai multor țări, mărfuri și / sau factori de producție.
Dacă introducem în model o a treia țară, vom constata că țara cu cel mai ridicat stoc de capital pe lucrător va exporta marfa cu conținut mai înalt de capital, iar țara cu cel mai mic stoc de capital pe lucrător va exporta marfa cu conținut mai ridicat de muncă. Dar nu putem face predicții cu privire la structura schimburilor celei de-a treia țări, dacă nu dispunem de informații suplimentare, privind condițiile cererii și ale ofertei. Toate cele 3 țări vor produce la întreaga capacitate, iar structura producției va fi clară.
Singurul element de nedeterminare va fi structura schimburilor celei de-a treia țări.
Dacă introducem în model o a treia marfă, structura producției este ne determinată. În general, când numărul mărfurilor depășește numărul factorilor, nu putem preciza structura producției din fiecare țară și nici structura schimburilor. Totuși se pot face aprecieri utile cu privire la conținutul mediu de factori al schimburilor țării, iar teorema Stolper – Samuelson își păstrează validitatea.
Dacă în model se introduce al treilea factor (dar sunt doar două mărfuri), modelul nu mai are soluții determinante, adică fiind prea puține mărfuri, nu se poate calcula prețul factorilor de producție, și nici nu se poate preciza care este factorul relativ abundent din fiecare țară.
Modelul Heckscher – Ohlin poate fi extins oricât de mult, cu condiția ca numărul țarilor să fie egal cu al mărfurilor și al factorilor. Fiecare țară are un punct de ocupare deplină în care produce o colecție de mărfuri unic determinată, în funcție de înzestrarea sa cu factori de producție, prețurile factorilor diferă între țări și comerțul reciproc are efecte previzibile asupra acestor prețuri.
O extensie a modelului Heckscher-Ohlin o oferă Vanek, astfel:
A = (aij) 3.29
unde A este matricea pătrată a coeficienților tehnologici aij , cu indicele "i" pentru factori, iar "j" pentru mărfuri.
Matricea coeficienților tehnologici înmulțită cu vectorul bunurilor (X), permite determinarea cererii totale pentru fiecare factor (V), care, în condiții de echilibru trebuie să fie egală cu oferta de factori, reflectând înzestrarea cu factori a unei țări.
V = A × X, V' = (M C), X' = (X1 X2) 3.30
sau, altfel exprimat:
X = A-1 × V 3.31
și, echivalent pe plan mondial:
X W = A-1 × V W 3.32
Comerțul internațional egalizând prețurile relative ale mărfurilor și considerând funcții ale cererii identice între țări, fiecare țară va consuma cele două bunuri în aceeași proporție. Consumul celor două bunuri dintr-o țară (vectorul C), va fi dat de produsul între ponderea acestei țări în cheltuielile mondiale (s) și producția mondială (vectorul X W):
C = s × X W 3.33
În condițiile echilibrului schimburilor, pentru fiecare țară cheltuiala trebuie să fie egală cu produsul național brut, care are ponderea "s" în produsul mondial brut. Comerțul net (T) al unei țări este diferența dintre producția și consumul acesteia:
T = X – C = A-1 × V – s × A-1 × V W = A-1 ( V – s × V W) 3.34
și:
A × T = V – s × V W 3.35
unde A × T exprimă factorii încorporați în exporturile nete. O țară este definită drept abundent înzestrată cu capital, dacă ponderea capitalului acestei țări în capitalul mondial este mai mare decât ponderea ei în produsul mondial (s).
Teorema Heckscher – Ohlin – Vanek (HOV) afirmă că în aceste condiții, țara va exporta serviciile furnizate de factorii ei abundenți, și va importa serviciile factorilor rari. Teorema HOV constă dintr-un sistem de relații lineare între exporturile nete ale unei țări și diferența dintre resursele ei efective de factori de producție (V) și cantitatea de factori care ar reveni țării, dacă pe plan național ei ar fi distribuiți în aceeași proporție ca și pe plan mondial (s VW).
Această specificare a teoriei înzestrării cu factori a stat la baza a numeroase studii empirice privind fluxurile comerțului internațional, ce pot fi încadrate în trei grupe:
Studii asupra conținutului de factori, care pornesc de la exportul net (T) și intensitățile factorilor (A), pentru a desprinde concluzii în legătură cu abundența lor (V – s × V W).
Analize de regresie între mărfuri, pentru o țară dată, folosind T și A, pentru a deduce abundența factorilor.
Analize de regresie între țări, utilizând date asupra comerțului și înzestrării cu factori, pentru a obține intensitățile factorilor.
(ii) Încercări de verificare empirică.
Prima încercare de verificare empirică a modelului Heckscher – Ohlin a fost întreprinsă de W. Leontief, prin-un studiu asupra conținutului de factori al exportului și importului SUA. A calculat volumele de muncă și de capital necesare pentru a produce exporturi americane în valoare de 1 milion dolari și cele necesare producției în valoare tot de 1 milion dolari, care concura importul american în anul 1951. Considerând că SUA ar fi o țară cu capital abundent, potrivit modelului Heckscher – Ohlin ar fi fost de așteptat ca producția de export a acestei țări să prezinte un conținut de capital mai ridicat decât producția ce concura importul. În urma cercetării bazate pe analiza input – output, Leontief a constatat că raportul capital / muncă era mai scăzut în producția de export (13.000 dolari / om-an), decât în cea care concura importul (13.700 dolari / om-an). O creștere a exportului de 1 milion de dolari, echilibrată de o creștere egală a importului, ar fi diminuat cererea de capital cu 46 mii dolari pe an și ar fi sporit-o pe cea de muncă cu 6 lucrători pe an.
Aceste constatări, aparent contrare afirmațiilor teoriei, formează ceea ce se numește "paradoxul lui Leontief".
Rezultate asemănătoare a obținut ulterior și Robert E. Baldwin, în cadrul unui model bazat pe regresii între mărfuri. El a cercetat relația dintre performanța în comerț pentru fiecare industrie și intrările de factori în aceste industrii, constatând că exportul net american este negativ corelat cu intensitatea în capital a producției. Pentru anul 1962, o creștere de un milion dolari pe ambele fluxuri ale schimburilor ar fi redus cererea de capital cu 256 mii dolari pe an și ar fi crescut-o pe cea de muncă cu 12 lucrători pe an.
Ulterior s-a constatat însă, că interpretările date coeficienților de regresie din studiul menționat nu au fost corecte, și anume, în general semnul coeficienților nu indică abundența sau raritatea factorilor de producție.
Încercările de a rezolva "paradoxul" au condus la o mai bună înțelegere a modelului Heckscher – Ohlin. S-a formulat ipoteza unor inversiuni ale cererii sau ale factorilor și s-a emis părerea că în realitate acționează mai mulți factori decât a luat în considerare Leontief.
Potrivit ipotezei inversiunilor cererii, in SUA preferințele populației ar fi fost mai mult orientate spre bunuri cu conținut înalt de capital, ceea ce ar fi menținut ridicat prețul acestora și scăzut prețul relativ al muncii, astfel că mărfurile exportate au conținut relativ ridicat de muncă. Dar cercetările asupra condițiilor cererii au arătat că acestea sunt similare în principalele țări industriale, ce dețin preponderența în comerțul mondial. Diferențele în structura cererii se datorează nivelelor diferite de venit, care însă nu explică "paradoxul", întrucât cei cu venituri ridicate cer în mai mare măsură servicii care, după cum se știe, au un conținut ridicat de muncă. Adică, în SUA, unde veniturile sunt ridicate, cererea mai ridicată pentru servicii ar trebui să determine creșterea prețului relativ al muncii.
Inversiuni ale factorilor sunt diferențele între țări în privința ordonării mărfurilor potrivit conținutului lor relativ de factori, de exemplu, dacă oțelul ar avea în S.U.A. un conținut de capital relativ mai ridicat decât grâul, iar în alte țări grâul ar avea un conținut de capital relativ mai ridicat decât oțelul. Deși asemenea inversiuni pot apărea fără ca între țări să existe diferențe de tehnologii, ci doar diferențe de prețuri relative ale factorilor, și chiar dacă frecvența lor este discutabilă, cercetarea lor atentă nu a putut explica "paradoxul lui Leontief". Astfel, in S.U.A., agricultura are o înzestrare relativ înaltă cu capital, spre deosebire de alte țări, unde este relativ mai bine înzestrată cu muncă. Dacă se exclud produsele agricole din calculele lui Leontief privind schimburile externe ale S.U.A., conținutul relativ de capital al producției de export este și mai scăzut decât înainte de a se fi întreprins acest demers analitic.
Aparenta contrazicere a afirmațiilor teoriei de către rezultatele cercetă. rii lui Leontief, s-ar datora, potrivit unor economiști, lipsei de realism a cercetării, care ia în calcul doar doi factori de producție, ignorând existența altora.
În acest sens s-a demonstrat că importurile americane conțin în mare proporție materii prime minerale, iar producția națională concurentă are un conținut relativ mai ridicat de teren ne agricol, comparativ cu producția de export. Aparentul conținut înalt de capital al producției ce concurează importul ar reflecta de fapt conținutul înalt de teren ne agricol al acestei producții, care in S.U.A. este complementar cu capitalul.
Un alt studiu sublinia necesitatea de a face distincție între diferitele categorii de muncă, ce pot fi tratate ca factori de producție propriu-ziși. Producția americană de export are un conținut relativ mai ridicat de muncă înalt calificată decât producția ce concurează importul. S.U.A. este o țară cu înzestrare relativ ridicată de muncă înalt calificată, echivalentă cu capitalul uman. Producția de export a acestei țări are, de fapt, un conținut relativ mai ridicat de capital uman, decât are producția ce concurează importul.
Deși cercetările în acest domeniu nu s-au încheiat, se poate afirma că "paradoxul lui Leontief" se datorează, probabil, omisiunii din calcule a resurselor naturale și a capitalului uman.
O cercetare, inspirată de teoria măsurii din matematică, evidențiază efectul negativ al capitalului fizic, al muncii simple, și pozitiv al capitalului uman asupra măsurii exportului. Adică, industriile cu intensitate ridicată a capitalului fizic și muncii simple apar mai mult de partea importului, iar cele cu intensitate ridicată a capitalului uman apar mai frecvent de partea exportului american. Măsura exportului este definita drept diferența între exporturi și importuri, pe grupe de mărfuri.
O altă metodă de verificare a modelului Heckscher-Ohlin s-a concretizat în investigarea relației dintre exportul net la o anumită marfă pentru diverse țări, și înzestrarea cu factori a acestora, variabilele explicative fiind exportul net și înzestrarea cu factori, iar variabila explicată – intensitățile factorilor.
Cercetarea întreprinsă în acest sens asupra unui eșantion de 60 de țări, evidențiază faptul că înzestrarea unor țări cu muncă în domeniul profesional și tehnic se corelează pozitiv cu avantaje în exportul mărfurilor agricole din zona temperată și negativ cu unele categorii de produse manufacturate, iar munca neprofesională, dar cu pregătire generală se corelează pozitiv cu avantaje la exportul mărfurilor cu conținut ridicat de muncă și a celor cu conținut ridicat de capital și negativ cu avantajele la exportul de materii prime și de produse agricole din zona temperată. Avantajul comparativ la exportul de produse primare este pozitiv asociat cu producția de minerale și negativ asociat cu înzestrarea țărilor cu muncă și capital, în concordanță cu constatarea anterioară a lui Vanek, referitoare .A. De asemenea, avantajul în exportul de produse agricole este pozitiv corelat cu înzestrarea țărilor cu teren agricol atât în zona tropicală, cât și în cea temperată.
Un alt studiu interesant combină abordarea inter-țări cu cea inter-mărfuri, în încercarea de a explica determinanții comerțului intra-european cu produse manufacturate. Este examinat comerțul net între perechi de țări europene pentru circa 150 mărfuri. Variabilele explicative sunt intensitățile factorilor (caracteristicile industriilor) și dotările cu factori de producție (caracteristicile țărilor). Rezultatele acestei cercetări evidențiază pentru comerțul bilateral în cadrul Europei o corelație pozitivă cu semnificație ridicată între înzestrarea cu factori și intensitatea relativă a factorilor în schimburi. Cu cât o țară este mai bine înzestrată cu capital, cu atât mai intensive în capital tind să fie exporturile respectivei țări.
(iii) Mihail Manoilescu a observat că în realitatea economiei internaționale de la începutul secolului 20 existau zone întinse în care specializarea și schimburile între țări nu își găseau corespondent în teoria lui Heckscher și Ohlin.
El a constatat mari diferențe de productivitate între ramuri și anume, cu cât o țară era mai puțin dezvoltată economic, cu atât decalajul de productivitate dintre industrie și agricultură era mai mare.
Cel mai scăzut decalaj de productivitate dintre cele două ramuri se înregistra la țările cu cea mai înaltă dezvoltare economică.
Manoilescu era de părere că agricultura rămâne întotdeauna dezavantajată față de industrie, întrucât necesită sume mai mari de capital pentru a realiza aceeași valoare a producției. Această situație ar fi de fapt consecința transferului unei părți din venitul factorilor din agricultură către industrie și celelalte ramuri, ca urmare a retribuirii foarte scăzute a factorului muncă. Într-adevăr, factorul muncă în agricultura țărilor slab dezvoltate este sub utilizat, deci foarte ieftin.
În aceste condiții se poate interpreta că factorul muncă tinde a fi nelimitat, singurele restricții ale producției rămânând capitalul și pământul sau, simplificat capitalul. Dar acestea sunt probleme de natură nu doar economică, ci culturală, socială și politică.
Cererea reciprocă și schimburile comerciale internaționale
Prețurile relative ale mărfurilor sunt influențate și de cerere. Este deci firesc a ne aștepta ca, printre cauzele care determină schimburile comerciale internaționale, să fie și unele în legătură cu condițiile cererii din țările partenere.
Cererea într-o economie închisă
Latura ofertei (în modelul neoclasic) în cadrul unei economii naționale este reprezentată prin frontiera posibilităților ei de producție. Locul unde se va stabili producția pe această frontieră depinde de prețurile mărfurilor. Prețurile, la rândul lor, sunt determinate prin interacțiunea condițiilor ofertei, cu cele ale cererii pentru respectiva economie. Mulțimea prețurilor de echilibru trebuie să satisfacă două condiții:
cererea pentru fiecare produs să fie egală cu oferta acestuia;
să nu existe vreun stimulent nici pentru producători, nici pentru consumatori, de a-și modifica producția sau consumul la aceste prețuri.
Cererea pentru fiecare produs depinde de prețuri și de venit. Considerând o economie cu doar două mărfuri, avem de-a face cu un singur preț relativ pentru mărfuri, P (prețul lui Y în raport cu X); venitul, I, este valoarea produsului național:
I = Xof + PYof , (of arată că este vorba de cantități oferite). Sistemul cererii va fi reprezentat astfel:
Xcer = [ P, I ] 3.36
Ycer = [ P, I ] 3.37
I = Xof + PYof 3.38
unde cer arată că este vorba de cantități cerute.
Întrucât în acest model întregul venit trebuie cheltuit, adică producția trebuie utilizată, cele două ecuații sunt interdependente. Venitul care nu s-a cheltuit pentru X, trebuie cheltuit pentru Y.
Într-o economie închisă
Xcer = Xof , și Ycer = Yof 3.39 , 3.40.
Aceste ecuații se adaugă la sistemul ce reflectă echilibrul general al ofertei unei economii cu înzestrări fixe de factori de producție, tehnologii date și condiții date pentru piața factorilor:
X = X(CX, MX) 3.41
Y = Y(CY, MY) 3.42
C = CX + CY 3.43
M = MX + MY 3.44
s = XM = PYM 3.45 , 3.46
r = XC = PYC 3.47 , 3.48
unde s este salariul, definit ca preț pentru muncă (M), r este renta, definită ca preț al capitalului (C), XM este produsul marginal al muncii în industria X, iar XC este produsul marginal al capitalului în industria X.
Relația s / r = XM /XC = YM /YC este condiția alocării eficiente a factorilor de producție.
Sistemul astfel descris este determinat, având același număr de ecuații și de necunoscute.
Se pot astfel determina volumul producției, prețurile, consumul și celelalte variabile ale economiei închise.
Preferințele sociale și bunăstarea
Preferințele consumatorilor sunt reprezentate sub forma unei mulțimi de curbe de indiferență ce nu se intersectează. Este vorba de prezentarea preferințelor sociale într-un mod analog cu sistemul celor individuale.
O problemă delicată rezultă din faptul că, la nivel social, preferințele pot să nu fie independente față de modul de distribuire a veniturilor.
De exemplu, o distribuție accentuat inegală a veniturilor, poate duce la un consum mai mare de bunuri de lux, decât o distribuire mai uniformă a acelorași venituri.
În general, pe mulțimea preferințelor se poate utiliza o relație de ordine, dar nu se pot aplica operațiile definite pe mulțimea numerelor naturale, sau reale etc.
Din punct de vedere formal, preferințele individuale pot fi agregate și utilizate pentru a reprezenta bunăstarea și cererea agregată, cu următoarele condiții:
fiecare persoană are un sistem de preferințe clar definit; în cazul a două mărfuri, acest lucru poate fi reprezentat printr-o mulțime de curbe de indiferență care nu se intersectează;
prețurile mărfurilor sunt aceleași pentru toți consumatorii.
De asemenea, trebuie îndeplinite două din următoarele trei condiții:
toți consumatorii au gusturi identice;
toți consumatorii au funcții de utilitate omotetice;
distribuirea veniturilor între consumatori este ne modificată.
Condițiile cererii se descriu prin curbele sociale de indiferență.
Punctele situate pe o curbă de indiferență ilustrează același nivel de utilitate, în timp ce punctele aflate deasupra acesteia corespund unui nivel superior, iar cele aflate sub curbă – unui nivel inferior de utilitate.
Această reprezentare poate fi comparată cu cea a unui munte de bunuri, ilustrat pe hartă cu ajutorul curbelor de nivel (de indiferență, sau izoutilitate). Astfel, în figura 3.6, curba U1 arată un nivel de utilitate superior față de U0.
Panta tangentei la curba de izoutilitate într-un punct exprimă rata marginală de substituire în consum în punctul respectiv, adică raportul dintre sporul de consum al unei mărfi și reducerea consumului celeilalte mărfi, fără ca utilitatea totală să se schimbe.
În figura 3.6, BB' reprezintă linia bugetului (veniturilor reale ale) consumatorilor.
Punctele P și R exprimă două combinații de bunuri care pot fi achiziționate în limita acestui buget, cea corespunzătoare lui P ocazionând un nivel mai ridicat de utilitate, comparativ cu R.
În punctul P linia bugetului atinge cea mai înaltă curbă de izoutilitate, ambele având aceeași pantă, egală cu rata marginală de substituție în consum.
Figura 3.6: Curbe de indiferență
Luând în considerare condițiile producției și ale cererii, se poate deduce optimul economic, sau echilibrul economiei naționale.
Optimul într-o economie aflată în relații cu străinătatea este superior celui corespunzător unei economii închise.
Echilibrul într-o economie închisă este descris în figura 3.7.
Punctul E, de tangență a curbei de transformare TT' cu cea de izoutilitate U1, corespunde maximului profitului producătorilor și utilității consumatorilor.
În acest punct rata marginală de transformare în producție și cea de substituire în consum sunt identice, determinând prețul de echilibru al economiei.
Dacă prețul relativ al strungurilor (panta dreptei BB') ar fi inferior, firmele și-ar reduce producția de strunguri sub OQ1, în timp ce consumatorii și-ar spori cererea, potrivit unei curbe superioare de indiferență, peste cantitatea OQ1.
În consecință, va spori prețul relativ, și această mișcare va dura, până se va ajunge la prețul de echilibru al cererii cu oferta.
Figura 3.7: Echilibrul într-o economie închisă
Echilibrul într-o economie ce desfășoară schimburi externe este descris în figura 3.8.
În absența schimburilor externe, echilibrul economiei este realizat în punctul E, de tangență a curbelor TT' (de transformare) și U1 (de indiferență). Dacă pe piața internațională prețurile relative sunt diferite de cele interne, apar schimburile cu străinătatea, care dau posibilitatea atingerii unui nivel mai ridicat de consum, corespunzător unui punct situat pe o curbă de indiferență superioară (U2).
În exemplul din figura 3.8 prețul relativ internațional al strungurilor, reflectat de panta dreptei FF', este mai mic decât cel intern, dat de rata marginală de transformare în producție din punctul E.
Făcând abstracție de cheltuielile de transport și cele de vamă, producătorii naționali își vor mări, în aceste condiții, producția de grâu și o vor diminua pe cea de strunguri, acționând pentru maximizarea profitului.
Consumul va crește, deplasându-se spre punctul P, de tangență a liniei bugetului (FF') la curba de indiferență U2.
Pentru aceasta se vor importa X1C1 strunguri și se va exporta X2C2 grâu, prețul relativ (internațional) al strungurilor fiind egal cu OF'/OF = MD/MP = prețul monetar internațional al strungurilor / prețul monetar internațional al grâului.
Din aceste egalități rezultă echilibrul balanței schimburilor, și anume valoarea importului (cantitatea prețul strungurilor) = valoarea exportului (cantitatea prețul grâului).
Figura 3.8: Echilibrul într-o economie deschisă
Câștigul total obținut ca urmare a participării la schimburile internaționale rezultă atât din modificarea raportului de prețuri, fapt ce dezavantajează pe unii producători interni, cât și din specializarea internațională, acest din urmă câștig depășind pierderile producătorilor dezavantajați.
Cererea reciprocă și curba schimburilor
a) Echilibrul economic internațional
Pentru a ilustra modul de stabilire a prețurilor mondiale, implicațiile diferențelor internaționale în structurile prețurilor și costurilor asupra acestui proces, se utilizează exemplul simplu al relațiilor dintre două economii naționale, descrise în figura 3.9.
Curba internă de transformare este TT1, iar cea externă este T'T1', ceea ce arată posibilități mai mari în producția de grâu pentru economia națională, și posibilități mai mari în producția de strunguri pentru străinătate.
În condiții de autarhie, punctul de echilibru pentru economia națională este E, iar pentru străinătate E', respectiv punctele în care cele două curbe de transformare sunt tangente la curbele de indiferență U0 și U0'. Prețul relativ al strungului este mai ridicat la intern decât în străinătate.
Dacă se liberalizează schimburile, piețele celor două țări se unifică și se stabilesc noi prețuri relative de echilibru, astfel încât suma producțiilor celor două țări să fie egalată de suma cererii lor pentru fiecare marfă și balanța schimburilor dintre țări să fie echilibrată. În exprimarea geometrică din figura 3.9 condiția pentru realizarea acestui echilibru este congruența triunghiurilor schimbului (MPD și M'P'D'). Congruența acestor triunghiuri poate exista numai dacă prețul relativ al strungurilor pe plan internațional se află situat între prețurile relative corespunzătoare interne.
Figura 3.9: Echilibrul economic internațional
În figura 3.9 prețul internațional este redat de panta paralelelor PD și P'D', care este mai mică decât panta tangentei la curba de transformare TT' în E, și mai mare decât cea a tangentei 1T1' în E', ambele reprezentând prețurile interne relative.
Noul preț comun este preț de echilibru, stabilizând piețele unificate. Cererea de import a fiecărei țări este egală cu oferta sa de export, din punct de vedere valoric.
Dacă prețul relativ pe plan internațional ar fi mai mic (mare) decât ambele prețuri relative interne, în ambele țări ar crește producția aceleiași mărfi și nu ar putea apare schimbul internațional.
Prețul relativ comun, dat de panta dreptelor PD și P'D' definește raportul de schimb dintre cele două economii naționale. O reducere a prețului relativ la importul unei țări, îi îmbunătățește raportul de schimb.
Dacă s-ar îmbunătăți raportul de schimb al țării de referință, consumatorii din această țară ar accede la o curbă de izoutilitate superioară față de U1, iar cei din străinătate nu ar ajunge 1'. Raportul de schimb determină distribuirea câștigurilor rezultate din schimburile internaționale.
Dacă s-ar îmbunătăți raportul de schimb al țării de referință, PD, atunci și P'D' și-ar diminua panta, în detrimentul străinătății.
Deci, consumatorii din țara de referință ar câștiga mai mult, iar cei din străinătate mai puțin, de pe urma schimburilor.
Dacă cele două țări considerate în figura 3.9 ar poseda curbe de transformare în producție identice, punctele E și E' ar coincide, și prețurile celor două țări ar fi identice și în absența schimburilor, iar unificarea piețelor naționale n-ar modifica prețurile relative.
Totuși, chiar dacă condițiile producției din cele două țări ar fi identice, existența unor diferențe în structura cererii, deci în configurația curbelor de indiferență în consum, ar determina diferențe în privința prețurilor relative interne. Unificarea piețelor naționale ar egaliza aceste prețuri, cu consecințe asupra ambelor economii.
Așadar, legea avantajului comparativ se aplică nu numai când între aceste țări există diferențe relative de costuri, ci și diferențe relative de prețuri. Acestea se pot datora diferențelor fie în privința ofertei, fie a cererii, fie ambelor cauze.
b) Cererea reciprocă și curbele schimburilor
Ilustrarea procesului de stabilire a echilibrului internațional apare în figura 3.10, unde este trasată curba cererii de import și a ofertei de export pentru fiecare din țările partenere.
Figura 3.10: Echilibrul pieței internaționale și curbele schimburilor
Pe axa absciselor sunt reprezentate cantitățile de strunguri ce vor fi exportate sau dimpotrivă, importate, în funcție de nivelul prețului relativ al strungurilor pe piața mondială, atât în țara de referință, cât și de către străinătate.
De exemplu, la prețul relativ al strungurilor pe paiața mondială dat de panta dreptei FF', țara de referință este dispusă să importe OV strunguri, oferind în schimb la export VW grâu.
Astfel, pentru oricare nivel al prețului relativ al strungurilor pe piața mondială, există o configurație distinctă import (export) strunguri – export (import) grâu atât în cazul țării de referință, cât și în cazul străinătății.
Toate punctele ce redau aceste configurații constituie "curba schimburilor" unei țări. În figura 3.10 curba schimburilor țării de referință este JOJ, iar a străinătății este J'OJ', ambele reprezentate pe axe de coordonate comune.
Ele se intersectează în cadranul 3, prețul relativ pe piața mondială (raportul de schimb) fiind redat de panta dreptei FF'.
Tocmai acesta este prețul internațional de echilibru, căci asigură egalitatea valorică a schimburilor reciproce.
Orice alt raport de schimb (de exemplu, HH') determină cereri de import, respectiv oferte de export diferite ale partenerilor, deci nu poate asigura echilibrul schimburilor internaționale.
Curba schimburilor evidențiază acele combinații de export și import, care maximizează utilitatea agregată a economiei naționale, pentru toate valorile posibile ale raportului de schimb internațional.
Un indicator util este elasticitatea curbei schimburilor. Acesta arată cu câte procente trebuie modificat exportul țării, pentru a putea crește cu un procent importul acesteia, și este echivalent cu raportul dintre valoarea marginală și cea medie a raportului de schimb.
Există o anumită corelație între acest indicator și elasticitățile față de preț ale ofertei de export () și cererii de import (). Când și au valori cuprinse în intervalul (-1, 0), elasticitatea curbei schimburilor este strict negativă. Are valoarea 0, când = 0 și = -1 și este strict pozitivă, dar subunitară, când 0 și -1.
4 COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI TEHNOLOGIA
Economiștii interpretează că modelul lui Ricardo se bazează pe diferențe internaționale de tehnologie.
Modelul privind înzestrarea cu factori de producție presupune că fiecare țară are acces la aceeași tehnologie. Cu toate acestea, el poate fi ușor modificat, pentru a accepta diferențe de tehnologii.
A devenit evident în ultimele decenii că tehnologia nu este statică. Progresul tehnic poate fi luat în calcul în aceste modele sub forma unei creșteri a eficienței producerii unui bun dat.
În modelul ricardian efectul progresului tehnic depinde de sectorul care cunoaște perfecționarea tehnică, iar în modelul Heckscher-Ohlin pe lângă sectorul vizat este important și faptul dacă progresul tehnic este orientat spre economisirea de muncă sau de capital. Dar progresul tehnic în aceste modele este considerat ca un proces cu unică apariție, sau discontinuu.
Modelele noi ale comerțului internațional pun în lumină rolul tehnologiei în crearea de noi produse și procese, accentuând asupra naturii dinamice a progresului tehnic și evidențiind relația dintre creșterea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare și comerțul internațional.
Diferențele între țări în privința ritmului progresului tehnic conduc la intensificarea schimburilor comerciale internaționale, țările cu ritm înalt al progresului tehnic exportând produse cu conținut înalt de tehnologie (intensive în tehnologie).
Din totalul mondial al cheltuielilor de cercetare-dezvoltare peste 96 % sunt înregistrate în țările industriale, dezvoltate, astfel că majoritatea invențiilor și inovațiilor se produc în aceste țări. Noile produse sau procese sunt produse inițial în țările inovatoare dar tehnologia se poate difuza peste hotarele acestora, iar producția se poate deplasa în țările ce beneficiază de costuri scăzute.
În țările industriale se apreciază însă că prin difuzarea tehnologiilor noi se reduce decalajul tehnologic dintre ele și celelalte țări, având drept consecință diminuarea sporului de bunăstare din țările dezvoltate și scăderea interesului pentru noi invenții sau inovații in aceste țări.
De aceea, țările dezvoltate caută pe diverse căi, să reducă difuzare noilor tehnologii către țările în curs de dezvoltare, fapt ieșit în evidență de atitudine a țărilor dezvoltate nu-și găsește suport în știința economică.
Modelul decalajului tehnologic
În acest model se susține că noile produse sau procese sunt dezvoltate în mod continuu și țara în care s-a produs o invenție sau inovație va deține, pentru un anumit interval de timp un avans față de celelalte țări. Această țară va fi în măsură să exporte bunul nou produs, chiar dacă nu va avea un avantaj comparativ aparent, rezultat din înzestrarea cu factori de producție. Apare comerțul internațional cu acel produs, deoarece timpul scurs până ce bunul respectiv este cerut și în alte țări (decalajul cererii) este mai mic decât cel scurs până ce același bun este fabricat în alte țări (decalajul imitării). Acest din urmă decalaj apare atunci când inovația este protejată prin brevete, sau când timpul de învățare pentru aplicarea ei este îndelungat.
Teoria menționată susține că, datorită disparităților dintre țări în privința ritmului și naturii inovațiilor, apare schimbul internațional. Țările cu ritm înalt al inovațiilor tind să exporte bunuri conținând tehnologie avansată spre țări la care ritmul respectiv este scăzut și să importe în schimb bunuri standardizate, intensive în muncă. Și țările caracterizate prin ritmuri apropiate ale inovației vor desfășura schimburi reciproce, având în vedere diferențierea între bunurile rezultate din inovații.
Inovația rezultă din activitățile de cercetare-dezvoltare, intensive în utilizarea de muncă cu foarte înaltă calificare. În consecință, țările relativ bine înzestrate cu asemenea muncă au mai multe inovații. Inovatorii trebuie să fie conștienți de condițiile cererii, deci în contact direct cu piața în care se introduce inițial noul produs. Noile produse ce incorporează cele mai recente progrese ale tehnologiei sunt introduse cu mai multă ușurință pe piețele țărilor bogate. Toate aceste considerente sugerează că cele mai ridicate ritmuri ale inovației sunt înregistrate de țările dezvoltate. Țările cu ritm înalt al inovației exportă produse intensive în tehnologie avansată, deci țările bogate tind să exporte mărfuri cu conținut ridicat de tehnologii avansate. Se recunoaște că relația cauzală este orientată de la progresul tehnic spre structura exportului și nu invers. Exista părerea potrivit căreia țările cu avans din punct de vedere tehnologic tind să-și păstreze sau să-și extindă avantajul inițial, fie pentru că inovațiile conduc la noi progrese în tehnologie, fie datorită menținerii loialității consumatorilor față de noul produs și ca urmare a scăderii costurilor de producție ca urmare a procesului învățării.
Totuși, un fenomen evident în dezvoltarea recentă a economiei mondiale este reducerea avansului tehnologic al țărilor industriale. Un interesant model al comerțului internațional bazat pe diferențele de tehnologii a fost elaborat de Krugman (1986). El consideră că pentru fiecare bun, z, există o tehnică de producție de vârf, definită sub forma cerinței de muncă, a*(z). Ca urmare a progresului tehnic aceste tehnici de vârf se îmbunătățesc continuu, scăzând cheltuiala de muncă, adică a*(z) =e-g(z)t. Rata de îmbunătățire a tehnicii de vârf diferă între industrii și bunurile pot fi ordonate după criteriul intensității tehnologice. Și țările pot fi ordonate după criteriul nivelului tehnologic, măsura fiind diferența de timp care le separă de nivelul de vârf. Astfel, dacă λI și λJ reprezintă decalajele față de nivelul de vârf, exprimate în numărul de ani, pentru țările I și J respectiv și λI < λJ, atunci țara I va produce toate bunurile cu cheltuieli de muncă mai mici decât țara J întrucât
aI(z) = e-g(z)(t-λI) < aJ(z) = e-g(z)(t-λJ) 4.1
În aceste condiții, țara I va deține avantaj absolut la toate produsele. Avantajul ei comparativ se va situa în domeniul bunurilor cu o mai mare intensitate tehnologică, decalajul tehnologic între țări fiind mai scăzut la produsele ce cunosc un progres tehnic mai lent. Țările aflate în vârful ierarhiei privind dezvoltarea tehnologiei au salarii mai ridicate.
Să presupunem că sunt două țări, una cu tehnologie mai avansată, alta cu nivel mai scăzut al tehnologiei.
Considerăm, pentru simplificarea raționamentului, că preferințele de consum sunt identice în cele două țări și că pentru fiecare bun se va repartiza o proporție constantă din cheltuieli.
Fiind dat un interval continuu de bunuri (z), va exista un bun marginal (z*), pentru care costurile de producție din cele două țări sunt egale. Întrucât țara 1 este mai avansată în privința dezvoltării tehnologice, munca sa va fi mai productivă și la limită acest avantaj de productivitate va determina rata salariului
În aceste condiții țara 1 va produce bunurile z cu intensitate tehnologică superioară lui z*, adică z > z*, iar țara 2 va produce bunuri cu intensitate tehnologică mai mică, adică z < z*.
O perfecționare exogenă a tehnologiei țării mai dezvoltate va avea drept consecință mărirea decalajului în toate industriile, dar sporul de productivitate va fi mai mare pentru bunurile cu intensitate tehnologică mai înaltă. Salariul relativ al țării mai bogate va crește, se va mări numărul de mărfuri pe care aceasta le produce și, implicit, numărul de mărfuri fabricate de țara mai puțin avansată va scădea.
Țara mai bogată câștigă, salariul ei real crescând indiferent în ce mărfuri se exprimă.
Dacă se exprimă în mărfuri fabricate în țara 1, creșterea se datorează ridicării productivității din această țară. Dacă se exprimă în mărfuri fabricate în țara 2, creșterea este cauzată de sporirea salariului relativ din țara 1. Dacă se exprimă în mărfuri anterior fabricate în țara 2 și acum produse mai ieftin în țara 1, cauza este creșterea proporțional mai mare a productivității muncii comparativ cu cea a salariului în țara 1.
4.2
Țara cu nivel mai scăzut al tehnologiei cunoaște o modificare potrivnică a salariului relativ și își îngustează specializarea la bunuri cu intensitatea mai scăzută a tehnologiei.
Totuși are un câștig, ca urmare a creșterii puterii sale de cumpărare. Salariul real exprimat în bunuri produse la intern a rămas neschimbat. Dar prețurile mărfurilor cumpărate în mod tradițional din țara 1, scad.
Așa după cum rezultă din ecuația (4.2), a*(z) crește, dar numărul bunurilor produse de țara 1 crește, iar noul salariu relativ este determinat de un produs z* cu rang mai mic în scara intensității tehnologice a bunurilor. Deoarece creșterea de productivitate este mai mare pentru toate bunurile z > z*, prețurile tuturor bunurilor produse tradițional de țara 1 se reduc. În plus, bunurile care erau produse anterior de țara 2 pot fi acum cumpărate mai ieftin din afară, crescând astfel salariul real exprimat și în aceste mărfuri.
O diminuare a decalajului tehnologic rezultată în urma unei perfecționări a tehnologiei din țara mai puțin dezvoltată aduce câștig cert acesteia din urmă. Crește salariul relativ din această țară, iar gama mărfurilor produse de ea se extinde, incluzând bunuri cu intensitate tehnologică mai ridicată.
Țara mai bogată poate pierde. Salariul real exprimat în bunuri produse în continuare în această țară rămâne neschimbat. Salariul real crește pentru bunurile produse anterior în țara 1 și care pot fi procurate acum mai ieftin din țara 2. Scade însă capacitatea de a cumpăra bunuri produse tradițional în țara 2, întrucât creșterea salariului relativ din acea țară este proporțional mai mare decât creșterea productivității din țara respectivă.
Dacă decalajul tehnologic dintre țări este mic, este probabil ca sporul de putere de cumpărare al țării mai bogate, rezultat de la produsele cu nivel tehnologic mediu, obținute acum mai ieftin din țara parteneră să nu poată acoperi pierderea rezultată din diminuarea puterii de cumpărare la bunurile cu nivel tehnologic scăzut, importate în mod tradițional din țara mai puțin dezvoltată. Această împrejurare determină țara mai dezvoltată să adopte politici având ca obiectiv menținerea avansului tehnologic, prin stimularea inovației sau prin ridicarea de obstacole în calea diseminării informației tehnologice.
Teoria ciclului produsului
Teoria decalajului tehnologic ne explică motivele pentru care inovația este mai rapidă în țările dezvoltate, dar nu poate explica de ce producția noilor bunuri este amplasată, cel puțin la început, în țara unde s-a produs inițial inovația și nu în țări cu costuri mai mici.
Se consideră că dezvoltarea și producția inițială a noilor produse necesită cantități mari de muncă superior calificată, disponibilă în mai mare măsură în țara de origine a inovației.
Teoria ciclului produsului pornește de la premisa că toate firmele din țările dezvoltate au acces la aceleași cunoștințe tehnice, dar aplicarea acestor cunoștințe necesită întreprinzători, nu toți la fel de conștienți și disponibili față de oportunitățile apărute.
Disponibilitatea și reacția la posibilitățile lansării de noi produse ar fi determinate de ușurința comunicării cu piața, la rândul ei funcție de proximitatea geografică.
Este de asemenea necesară flexibilitate în utilizarea factorilor de producție în primele etape ale acesteia. Tot în aceste etape un rol important revine procesului de învățare, domeniu în care evident, țara de origine a inovației are avantaj comparativ.
Fabricarea inițială a noilor produse are loc în cadrul economiei naționale, unde contactul cu consumatorii și cu furnizorii specializați de factori pentru procesul de producție este ușor de realizat.
Produsele cu tehnologie avansată sunt fabricate inițial în țări cu venit ridicat, unde oportunitățile pentru dezvoltarea acestora sunt mai evidente.
Noul produs este diferențiat de către consumatori de bunurile existente pe piață, fapt ce conferă producătorului într-un anumit grad, putere de monopol. În condițiile unei concurențe scăzute, prețul poate fi stabilit fără a ține seama de costurile de producție ale firmelor rivale.
În figura 4.1 este ilustrat ciclul produsului în comerțul internațional.
El este introdus pe piață în momentul t0. Inițial, este produs și comercializat doar în țara de origine a inovației (faza introducerii).
În scurt timp va apare cerere pentru acest produs și în alte țări cu nivel de dezvoltare similar, și țara inovatoare va începe să-l exporte.
Poate apare cerere și din partea celor înstăriți din țările cu nivel mai scăzut al venitului.
Pe măsura extinderii cererii, produsul se standardizează, făcând posibile economii de scară prin producția de masă.
Capitalul fizic îl înlocuiește pe cel uman în privința intensității în componența bunului.
Această înlocuire se produce în a doua fază a ciclului produsului și conduce la creșterea importanței costurilor relative față de firmele rivale (faza creșterii).
Dacă diferențele în privința prețurilor factorilor sunt mai mari decât costurile exportului, poate apare stimulentul amplasării producției în străinătate, unde costul este mai scăzut.
Cerințele de factori rămânând similare celor din țara inovatoare, producția se va localiza în alte țări dezvoltate, care dispun de prețuri ale factorilor mai scăzute. În aceste țări are loc substituirea importurilor.
Dacă inovația este ușor de imitat, producția se deplasează dintr-o țară în alta și fără a fi necesară o investiție peste hotare.
Produsele firmei inovatoare și a celor imitatoare ajung să concureze pe piețe terțe (în țări în curs de dezvoltare), având ca efect diminuarea prețului de piață al produsului.
Hotărâtor devine acum nivelul costurilor unitare, în special al celor cu salariul.
Figura 4.1: Ciclul produsului în comerțul internațional
Pe parcursul celui de-al doilea stadiu, așa după cum este ilustrat în figura 4.1 volumul exportului țării inovatoare scade, pe măsură ce producția se deplasează în străinătate. Este chiar posibil ca țara inițiatoare să devină importator net al acestui bun, care acum încorporează un volum relativ ridicat de capital fizic.
Stadiul final al ciclului produsului apare atunci când procesul de producție este complet standardizat (faza de maturitate).
Crește importanța muncii ne specializate în procesul de producție, iar concurența devenită acerbă, face ca hotărâtor să devină argumentul costurilor. Firmele din țara inovatoare își pot amplasa fabrici în țări în curs de dezvoltare cu salarii joase.
Dacă tehnologia este disponibilă, producția se poate concentra în țări în curs de dezvoltare și fără investiții din partea firmelor din țări dezvoltate. În acest stadiu, țările în curs de dezvoltare pot deveni exportator net al produsului menționat.
În țările dezvoltate are loc o substituire a exporturilor prin importuri provenind din țări în curs de dezvoltare.
Între timp, este posibil să-și fi făcut apariția pe piață un alt produs nou și să se declanșeze un alt ciclu al produsului.
De asemenea, este posibil ca noul produs să apară înaintea manifestării vreunuia din ultimele stadii. În acest sens se apreciază că forța de muncă de mică răspândire, dar scumpă, este promotoarea inovației.
În concluzie, în cursul ciclului evidențiat, produsul este la început intensiv în capital uman, apoi în capital fizic și în final, în muncă ne specializată.
Avantajul comparativ se deplasează de la țara dezvoltată inovatoare, la alte țări dezvoltate și apoi la țări în curs de dezvoltare. În stadiul final, comerțul internațional cu acest produs se desfășoară potrivit cerințelor modelului Heckscher-Ohlin. Cunoașterea fazei ciclului este utilă firmei, pentru formularea strategiei de internaționalizare.
Evoluțiile din ultimii ani ale economiei pe plan internațional, mai ales diminuarea diferențelor dintre țările dezvoltate în privința costului factorilor de producție, au determinat îngustarea domeniului de manifestare a celui de-al doilea stadiu al produsului, sau chiar evitarea lui.
Pe de altă parte, progresele enorme în domeniul comunicațiilor pe plan mondial și creșterea densității rețelelor globale ale întreprinderilor multinaționale, au redus nevoia unui contact nemijlocit între ingineri, manageri și comercianți.
Capacitatea întreprinderilor multinaționale de a cerceta piața mondială privind condițiile de cerere și de costuri, permite acestor întreprinderi să localizeze chiar de la început producția noilor bunuri în țările cu cele mai atractive prețuri ale factorilor, orientând deci comerțul internațional de la bun început după cerințele modelului Heckscher-Ohlin.
Modelul ciclului produsului pe plan internațional rămâne totuși relevant pentru procesul orientării firmelor mici și mijlocii de la export, la investiția peste hotare și pentru explicarea comerțului Nord-Sud.
Utilizarea unui model de echilibru general privind schimburile Nord-Sud permite identificarea clară a elementelor determinante pentru ciclul produsului, anume inovația tehnologică și transferul de tehnologie spre țările în curs de dezvoltare.
Modelul consideră un singur factor de producție : munca și presupune identice costurile pentru toate cele “n” bunuri în fiecare regiune.
Bunurile pot fi clasificate în două grupe : tradiționale și noi.
Tehnologia pentru producerea bunurilor tradiționale este universal disponibilă.
Presupunând că salariile sunt mai ridicate în Nord (wN > wS ), rezultă că bunurile tradiționale sunt produse doar în Sud.
Noile bunuri sunt produse doar în Nord, conform modelului lui Vernon. Astfel, nN este numărul bunurilor produse în Nord, echivalent cu numărul celor noi, iar nS este numărul bunurilor produse în Sud, echivalent cu al celor tradiționale.
Funcția de utilitate, identică pentru toți consumatorii și pentru toate bunurile, are forma :
4.3
unde 0 < α < 1, qi este cantitatea consumată din bunul i, iar n este numărul total de bunuri (n = nN + nS).
Potrivit acestei funcții de utilitate, fiind dat nivelul venitului, bunăstarea va spori ca urmare a unei creșteri a cantității și / sau a numărului de bunuri consumate.
Considerând condiții de concurență perfectă și normalizând, astfel ca o unitate de muncă să producă o unitate dintr-un bun, atunci prețul oricărui bun produs în Nord sau în Sud este egal cu rata salariului din acea regiune (pN = wN, pS = wS).
Deci produsele din Nord vor avea un preț unic, iar cele din Sud alt preț unic.
Potrivit funcției de utilitate, bunurile cu același preț vor fi consumate în aceeași cantitate, lucru care permite ca modelul să fie utilizat, considerând respectiv un bun reprezentativ pentru Nord și unul pentru Sud.
Cererea pentru bunuri noi, raportată la cea pentru bunuri tradiționale va fi determinată prin prețuri relative, respectiv prin ratele relative ale salariilor
4.4
unde qN și qS reprezintă consumul unui bun produs în Nord, respectiv în Sud. Cererea de muncă ( l ) din fiecare regiune va fi determinată de numărul de bunuri produse și de cantitatea obținută din fiecare bun
4.5
Această relație se mai poate scrie
4.6
Din relația ( 4.6 ) rezultă că raportul dintre salariul din Nord și cel din Sud depinde de numărul noilor produse, determinat de inovația tehnologică, și numărul produselor tradiționale, obținute în Sud, ca rezultat al transferului de tehnologie.
În acest model inovația tehnologică se manifestă prin creșterea numărului de produse (nu în creșterea productivității în obținerea celor existente), iar transferul de tehnologie, proces prin care bunurile noi trec în categoria celor tradiționale, deci fabricate în Sud, nu modifică numărul total de bunuri.
Să considerăm că inovația ( ι ) este o fracție constantă din numărul total de bunuri produse la un moment dat
Δ n = ι n 4.7
iar transferul de tehnologie ( τ ) reprezintă durata medie necesară pentru a apare imitația, adică
Δ nS = τ nN 4.8
deci :
Δ nN = ι n – τ nN 4.9
În condiții de echilibru, în model ponderea noilor produse în total va fi stabilă:
4.10
deci raportul dintre numărul produselor din Nord și al celor din Sud va fi :
4.11
Nordul exportă produse noi, în schimbul celor tradiționale, obținute cu tehnologii standardizate, în țările cu salarii scăzute.
Structura acestui comerț este în permanentă schimbare, noile produse trecând pe măsura difuzării tehnologiei, în grupa celor tradiționale.
Creșterea ratei inovației duce la o creștere a numărului total de produse, în timp ce creșterea ratei transferului de tehnologie arată că bunuri produse anterior în Nordul cu salarii mari, sunt produse acum în Sudul cu salarii mici.
Are loc o economisire de resurse în producerea unor bunuri. Atât inovația, cât și transferul de tehnologie, au drept efect creșterea eficienței economice la nivel global, căci sporește producția mondială obținută cu un volum dat de resurse.
Dacă ι crește, consumatorii din Nord beneficiază de o mai mare varietate de bunuri, crește salariul relativ în această zonă deci se îmbunătățește și raportul de schimb corespunzător. Și consumatorii din Sud vor avea de câștigat de pe urma sporirii numărului de bunuri, dar salariul relativ și respectiv raportul de schimb al acestei zone se vor deteriora.
Mărirea transferului de tehnologie nu afectează numărul total de bunuri, dar reduce raportul noilor bunuri față de cele tradiționale, corespunzător scade salariul relativ în Nord și se deteriorează raportul de schimb al acestei zone.
Efectul modificării concomitente a ratei inovației și a celei de transfer de tehnologie se evidențiază prin modificarea raportului dintre numărul produselor noi și al celor tradiționale (nN/nS). Creșterea acestui raport duce la îmbunătățirea raportului de schimb al Nordului, iar scăderea lui are ca efect îmbunătățirea raportului de schimb al Sudului.
Produse și industrii noi apar permanent în Nord, prin efectul progresului tehnic.
Monopolul acestei zone în obținerea de produse noi este reflectat de salariile relativ mai mari decât în Sud. Dar monopolul este continuu erodat de transferul de tehnologie, a cărei consecință este deplasarea unor industrii în Sud, datorită competiției salariilor reduse din această zonă.
Prin prisma eficienței globale, procesul menționat este favorabil. Dar, pentru ca în Nord să nu scadă salariile, să nu crească șomajul și să se mențină nivelul bunăstării, este necesar ca rata de creștere a numărului produselor noi să nu fie inferioară celei aferente produselor tradiționale.
În consecință, cele două regiuni au interese opuse în privința transferului de tehnologie.
Introducând în acest model condiția ca rata transferului de tehnologie să depindă de diferența între costurile de producție din cele două regiuni și considerând capitalul mobil pe plan internațional, se demonstrează că sporirea populației în Sud are ca efect pe termen lung scăderea cererii pentru muncă în Nord și accelerarea transferului de tehnologie.
De altfel, evoluțiile din anii ’80 și ’90 au arătat că noile produse și noile industrii n-au generat suficiente locuri de muncă pentru a compensa pierderea celor datorate deplasării unor industrii ca siderurgia, textilele, confecțiile, încălțăminte și chiar de autoturisme din Nord în Sud.
Potrivit acestui model, încercările de a menține industrii tradiționale în Nord prin reduceri de salarii, nu pot avea succes, căci erodarea primei la salariile din Nord față de Sud conduce în final la strămutarea activității de inovare în Sud.
Răspunsul țărilor bogate la concurența celor cu salarii joase este cel mai adesea concretizat în restricții comerciale și politici industriale, manifestate mai ales prin subvenții acordate sectoarelor afectate de concurență.
Aceste măsuri nu încearcă să ajusteze resursele utilizate în respectivele industrii, ci caută să mențină nivelul de activitate existent.
Modelele analizate nu oferă suport ideii că prin intervenția statului firmele din industrii ajunse la maturitate tehnologică în țările bogate mai pot recâștiga competitivitatea pe plan internațional.
Canalizarea resurselor spre anumite industrii favorizate poate fi riscantă, atunci când inovația este sursa de bază a avantajului comparativ.
În aceste condiții, politicile economice din țările bogate ar trebui orientate spre stimularea factorilor purtători ai inovației și generatori de noi idei.
Curbele învățării și comerțul internațional
Teoria curbelor învățării în comerțul internațional pornește de la ideea că tehnologia (de proces) dintr-o țară este determinată de producția ei cumulată în domeniul respectiv.
Țara cu cel mai mare volum al producției cumulate realizează, ca urmare a efectelor de învățare (experienței), cele mai scăzute costuri, adică dezvoltă o tehnologie performantă și dispune de șanse mai mari de export, decât o țară cu o producție cumulată mai mică.
Acest efect este cu atât mai accentuat, cu cât este mai mare piața internă, sau cea externă în perioada decalajului imitării.
Inițial s-a observat în producția de avioane că la o dublare a volumului acesteia, ca urmare a efectului învățării (Learning by Doing), scad costurile unitare cu 20%. Cercetările au atestat existența acestui efect de scădere a costurilor la toate industriile, cu unele diferențe între industrii în privința formei curbei de învățare.
Posibile forme ale acestor curbe sunt ilustrate în figura 4.2, unde, pe ordonată se reprezintă eficiența, exprimată ca logaritm al costului unitar sau al cheltuielii de muncă pe unitatea fizică de produs (log Y), iar pe abscisă se reprezintă experiența, exprimată ca logaritm al volumului cumulat al producției (log Σ x).
S-a constatat că regula curbei învățării se aplică nu doar la domeniul strict al producției, ci și la desfacere, cercetare, dezvoltareetc.
Trebuie remarcat faptul că noul venit (imitatorul) în producție și comerțul internațional beneficiază de o serie de avantaje : poate profita de o tehnică mai modernă, poate folosi experiența precursorului și poate demara producția cu costuri unitare mai mici decât acesta.
Figura 4.2: Posibile forme ale curbei învățării
Fenomenul se poate ilustra (figura 4.3) cu un ipotetic exemplu, în care inovatorul este o întreprindere europeană, iar imitatorii sunt, la început o întreprindere japoneză și apoi una coreeană.
O întreprindere europeană (IE) a fabricat un produs nou și prin producția cumulată de XE a ajuns la o experiență care îi permite scăderea costurilor unitare până la nivelul PE.
După un anumit interval intră pe piață o întreprindere japoneză, care poate pornește de la o situație inițială a costurilor mai favorabilă, să zicem KJ.
Începând curba de învățare la un nivel mai scăzut de cost, întreprinderea respectivă economisește ΔΣx producție cumulată.
Concurentul japonez intrând mai târziu pe piață achiziționează cea mai nouă tehnologie și își optimizează producția la un nivel superior întreprinderii europene, care utilizează tehnologia de care dispunea inițial. Concurentul japonez beneficiază de o curbă a învățării mai înclinată. De asemenea, profitând de faptul că firma europeană a testat deja potențialul pieței, se concentrează asupra unei strategii globale de export, ceea ce îi permite să-și mărească considerabil producția și ajunge rapid la volumul XJ al producției cumulate, realizând același nivel de cost ca și firma europeană (PJ=PE).
Tot astfel, o firmă coreeană care intră mai târziu pe piață și profită de un cost de pornire mai scăzut decât cea japoneză, cu o curbă a învățării mai înclinată, ajunge într-un timp și mai scurt, respectiv cu o producție cumulată mai mică, la nivelul de cost unitar realizat de firma japoneză, respectiv europeană.
Figura 4.3: Curbele învățării la inițiator și la noii veniți
În literatura de specialitate s-au făcut estimări consistente cu privire la durata de timp necesară ajungerii din urmă a inovatorilor de către imitatori, fiind date capacitățile de producție, ritmul de creștere a pieței, nivelul inițial al costurilor și viteza procesului de învățare.
O problemă actuală se referă la aspecte comerciale în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală.
În acordurile negociate din cadrul GATT o importanță centrală s-a conferit investițiilor internaționale, comerțului cu servicii și drepturilor de proprietate intelectuală în legătură cu comerțul internațional.
Problema drepturilor de proprietate intelectuală a fost inclusă la ordinea de zi a rundei la insistența țărilor bogate.
Solicitarea lor pornea de la temerea că produse și procese noi, dezvoltate în aceste țări, sunt în tot mai mare măsură copiate de alte țări, mai ales în curs de dezvoltare, care nu aplică aceleași standarde privind protecția drepturilor de proprietate intelectuală ca și țările bogate. În locul producției inovatorului peste hotare, s-a răspândit tot mai mult imitarea, ca principal vehicul al transferului de tehnologie din Nord în Sud.
Țările bogate și-au argumentat poziția, susținând că este chiar în interesul țărilor în curs de dezvoltare să asigure o mai mare protecție a drepturilor de proprietate intelectuală pentru firmele din Nord și să reducă rata de difuzare a tehnologiei.
Este evident însă că acest punct de vedere nu are fundamentare științifică. Potrivit științei economiei, cunoașterea are prin excelență caracteristicile unui bun public (colectiv) – odată ce a fost produs, poate fi utilizat de orice individ sau firmă la un cost adițional foarte scăzut. Numai printr-o largă diseminare a ideilor noi poate fi maximizată eficiența.
Pe de altă parte, cu cât este mai mare difuzarea ideilor noi, cu atât este mai limitat beneficiul inventatorilor, respectiv este mai mică rentabilitatea investițiilor în cercetare și dezvoltare, proces prin care se generează noile idei, ce îmbracă forma noilor procese sau produse.
Protejarea drepturilor de proprietate intelectuală urmărește să ofere stimuli pentru inovare.
Apărând sub forma brevetelor, drepturilor de autor și a mărcilor înregistrate, protecția menționată are drept consecință ridicarea ratei inovației, respectiv creșterea viitoare a numărului de produse și procese.
Apare un cost, sub forma acordării monopolului firmei inovatoare. Prin aceasta, consumul nu va atinge nivelul optim, adică se va vinde o cantitate mai mică la un preț mai ridicat, comparativ cu situația în care tehnologia ar fi fost larg disponibilă, pe o piață de competiție.
Așadar, în termeni de costuri și avantaje sociale, costurile protecției drepturilor de proprietate intelectuală s-ar concretiza în limitarea consumului, iar avantajele – în creșterea viitoare a gamei de produse și procese.
Extinderea protecției respective pe plan internațional implică de asemenea costuri și beneficii. În absența protecției, ar apare o ofertă competitivă din partea producătorilor din Sud.
Difuzarea fără costuri a noilor tehnologii spre țările în curs de dezvoltare poate descuraja investițiile în cercetare din țările dezvoltate și, în consecință, reduce numărul de produse noi, disponibile pentru consumatorii din Sud.
Pe de altă parte, protecția drepturilor de proprietate intelectuală în țările în curs de dezvoltare ar duce la creșterea puterii de piață a firmelor din Nord pe piețele din Sud.
Consumatorii din aceste din urmă țări ar consuma mai puțin decât în absența protecției noilor produse.
Diminuarea rentei consumatorilor din Sud ar depăși ca valoare, creșterea profitului firmelor din Nord, ceea ce ar echivala cu o scădere a eficienței pe plan mondial.
Se apreciază că, din perspectivă globală, nu există nici un motiv care să îndreptățească a se considera drept optimă protecția universală a proprietății intelectuale, costurile extinderii acesteia la nivel mondial depășind avantajele ei.
Beneficiile marginale aferente unei suplimentări a protecției proprietății intelectuale descresc pe măsură ce numărul țărilor acoperite crește.
Se aplică în practică invențiile cele mai profitabile. Cu cât este mai mare piața protejată, cu atât este mai mare numărul de invenții aplicate, și mai mic numărul celor rămase ne aplicate, fiind mai puțin profitabile.
În aceeași măsură se amplifică pierderea de rentă a consumatorilor. Pare corectă ipoteza că optimul protecției proprietății intelectuale este, din punct de vedere geografic, o arie inferioară ansamblului mondial.
În țările bogate protecția brevetelor are drept consecință un transfer de venit de la consumatori la firma care a introdus invenția. Dacă protecția respectivă s-ar extinde la toate țările, ar avea loc un transfer de bunăstare de la săraci la bogați. Ar fi echitabil ca țările cele mai sărace să fie scutite de a participa la acest proces.
În privința inovațiilor de proces, raționamentul este asemănător.
S-ar putea înregistra un spor de bunăstare pe ansamblul mondial în condițiile extinderii protecției intelectuale la toate țările, numai în cazul invențiilor care atrag o ridicare extrem de accentuată a productivității și profiturile firmelor din Nord ar fi atât de mari, încât le-ar permite acordarea de compensații Sudului.
Pentru celelalte inovații bunăstarea la nivel mondial ar fi mai ridicată în condițiile completei difuzări a tehnologiei.
Dacă cele două zone ar avea nevoi tehnologice diferite, probabil că protecția proprietății intelectuale în Sud ar încuraja inovațiile unor firme din Nord ce au afinități pentru Sud.
Dacă însă preferințele pentru tehnologie ar fi similare, este evident că Sudul nu ar avea stimulent pentru asigurarea protecției proprietății intelectuale.
Acordul privind aspecte comerciale în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală (TRIPs)* prin care se cere țărilor în curs de dezvoltare să adopte anumite norme de protecție a proprietății intelectuale va intra în vigoare diferențiat în timp, în funcție de nivelul de dezvoltare economică a diverselor grupe de țări.
Cele mai sărace vor aplica prevederile acordului TRIPs abia după 11 ani de la crearea Organizației Mondiale a Comerțului.
Se pare că această aplicare va fi în detrimentul bunăstării din cele mai sărace țări, iar din perspectivă globală, va fi chiar nociv economic.
S-a argumentat că acordul TRIPs va stimula investițiile străine efectuate în țările în curs de dezvoltare.
Dar cercetările empirice nu evidențiază o legătură de cauzalitate între protejarea proprietății intelectuale și fluxurile de investiții străine.
Dimpotrivă, ele sugerează că schimburile intra-firmă tind să fie mai ridicate în țările cu protecție scăzută a proprietății intelectuale.
Firmele multinaționale preferă comerțului investițiile directe în țări cu o protecție scăzută a proprietății intelectuale, urmărind să-și asigure controlul asupra informației tehnologice.
Un nivel mai ridicat al protecției proprietății intelectuale în țările în curs de dezvoltare ar diminua stimulentele întreprinderilor multinaționale de a investi în aceste țări.
5 COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI CREȘTEREA ECONOMICĂ
Efectele creșterii asupra comerțului exterior
În general se recunoaște că exporturile creează locuri de muncă, dar extinderea exporturilor este condiționată de către partenerii comerciali de deschiderea față de importuri.
Altă teză, mai puțin recunoscută, este că importurile eliberează resurse de producție din ramuri mai puțin competitive, care, puse la dispoziția ramurilor cu avantaje comparative, pot ridica competitivitatea întregii economii naționale.
Din tradiționalul model static al schimburilor rezultă că acestea permit unei economii naționale să atingă un nivel mai înalt al producției și consumului comparativ cu situația de autarhie.
Adaptarea structurii producției naționale la semnalele pieței mondiale, concretizate în modificările de prețuri, este un proces însoțit de costuri pe termen scurt sau mediu.
Dar în modelul respectiv nu sunt evidențiate impulsurile de creștere rezultate prin restructurarea producției.
S-ar putea considera ca impuls faptul că ramura cu avantaj comparativ își extinde producția și ridică salariile, crește în ansamblu performanța muncii, se diminuează șomajul și astfel se extind posibilitățile de producție ale economiei naționale.
Se trece cu vederea însă că poate rămâne capital ne folosit în ramura a cărei producție s-a contractat, diminuându-se prin aceasta posibilitățile de producție.
Prin creștere economică înțelegem în general o extindere pe durata mai multor ani a capacităților de producție ale unei țări.
Pentru a evidenția creșterea economică în modelul tradițional al comerțului internațional este necesară introducerea în model a unui al treilea factor, aferent nivelului tehnologic.
Apar efecte de creștere ale comerțului exterior, atunci când specializarea pe produse cu avantaj comparativ conduce și la îmbunătățirea tehnologiei producției, accentuând în continuare avantajul comparativ.
Acest proces este ilustrat în figura 5.1.
Inițial, posibilitățile de producție ale țării sunt redate prin curba TT, structura producției în condiții de autarhie fiind precizată de punctul A.
Participând la comerțul internațional, producătorii din această țară se vor orienta după raportul de schimb internațional RS și vor produce mai multă stofă și mai puțin vin, corespunzător punctului P de pe curba posibilităților de producție.
Extinderea producției de stofă incită la inovații de proces. Dacă se reușește să se reducă costurile unitare prin folosirea de noi utilaje și printr-o mai bună organizare a producției, apare o corelație pozitivă între volumul producției planificate și contribuția inovației la beneficii.
Producătorii pot beneficia și de curba învățării*.
Aceste efecte se exprimă prin deplasarea curbei de transformare TT ’ (cu condiția ca reducerea producției de vin să nu modifice tehnologia din această ramură).
Dacă raportul internațional de schimb nu se modifică, noua structură de producție a țării va corespunde punctului P’, aferent unui produs intern brut superior.
Va crește din nou volumul de producție planificat în industria textilă, unde din nou se vor manifesta tendința spre inovare și efectul curbei învățării.
Progresul tehnic astfel indus face ca în etapa următoare curba posibilităților de producție să se extindă ’’, iar structura producției să se deplaseze ’’, astfel ca producția textilă să înregistreze o nouă creștere, chiar dacă concomitent crește și producția de vin.
Punctele P, P’ și P’’ se află pe așa numita traiectorie a expansiunii de scară (TES).
Figura 5.1: Comerțul exterior și perfecționarea tehnologiei
Specializarea industrială a țărilor vest-europene, care în perioada postbelică au înregistrat o importantă creștere economică, pare a corespunde acestui tipar.
Guvernele acordă atenția cuvenită direcțiilor de specializare a țărilor lor. Așa numitele produse de înaltă tehnologie (“high tech”) manifestă, potrivit procesului schițat mai sus, cea mai rapidă evoluție, promițând viitoare avantaje comparative și totodată posibilități mari de diferențiere a produselor, care le garantează cote stabile de piață*.
Alt mod de punere a problemei privind relația comerț-creștere economică constă în a stabili dacă procesul creșterii economice conduce la mărirea, sau diminuarea dependenței țării de piața mondială.
O asemenea dilemă apare la țările dezvoltate, în legătură cu forma ajutorului de dezvoltare acordat țărilor sărace: credit pentru extinderea producției, sau preferințe la import, temându-se ca ajutoarele de dezvoltare să nu ducă la restrângerea pieței pentru exporturile țărilor donatoare.
Problema privind relația comerț-creștere economică apare și în legătură cu procesele de integrare economică, unde se formulează întrebarea dacă procesul creșterii economice intensifică, sau slăbește integrarea economică.
Pentru analiza efectelor creșterii economice asupra comerțului internațional trebuie avute în vedere dimensiunea țării – dacă aceasta influențează sau nu parametrii economiei mondiale – precum și cauza creșterii economice : modificarea stocului de factori de producție ai țării, sau progresul tehnic.
5.2 Creșterea economică, consumul, producția și comerțul internațional
5.2.1 Creșterea economică, consumul și comerțul internațional.
În cazul unei țări mici, se consideră raportul de schimb dat.
Considerând, pentru simplificare, costurile de oportunitate constante, în modelul tradițional cu două mărfuri rezultă o specializare completă a țării în producția uneia dintre acestea.
Se demonstrează că efectul creșterii economice asupra schimburilor comerciale externe ale țării depinde de elasticitatea față de venit a cererii interne pentru mărfuri din import.
Efectul creșterii economice poate fi, la o extremă, puternic pozitiv orientat spre comerț în cazul mărfurilor la care elasticitatea cererii față de venit este supraunitară*, sau puternic negativ orientat față de comerț, la cealaltă extremă, în cazul mărfurilor la care această elasticitate este negativă**.
Altfel spus, creșterea economică a unei țări este cu atât mai mult orientată spre schimburi comerciale externe, cu cât scade pentru țara respectivă gradul de acoperire din producția proprie a cererii de bunuri “superioare”.
5.2.2 Creșterea economică, producția și comerțul internațional.
Considerăm de această dată costuri de oportunitate crescătoare și menținem premisa raportului de schimb dat. În urma creșterii economice, curba posibilităților de producție a țării se deplasează în afară, îndepărtându-se de originea axelor de coordonate corespunzătoare celor două bunuri din modelul tradițional.
Punctul de tangență a noii curbe a posibilităților de producție cu raportul de schimb internațional caracterizează noua structură a producției țării.
Dacă, în urma creșterii economice producția internă a bunului importat a scăzut, efectul total este puternic orientat către schimbul internațional.
Situația opusă, când în urma creșterii economice producția bunului de export scade în valoare absolută, corespunde efectului puternic negativ orientat față de export.
Modificarea volumului schimburilor economice externe ale unei țări, determinată de creșterea economică, este corelată negativ cu elasticitatea de scară*** a producției bunurilor de import din țara respectivă.
5.3 Modificarea cantitativă și calitativă a stocului de factori de producție, creșterea economică și comerțul internațional
Pentru a analiza efectele sporirii stocului de factori de producție sau a progresului tehnic asupra comerțului exterior, pornim de la premisele concurenței perfecte și a liberului schimb.
Fiecare țară dispune de o anumită înzestrare cu factori de producție (muncă și capital). Pot fi produse două bunuri (x și y) și sunt două țări (A și B, ultima fiind considerată restul lumii).
Să considerăm că procesul creșterii economice se manifestă în țara A.
Acest proces poate avea drept cauze mărirea înzestrării țării cu cel puțin unul din factorii de producție, sau progresul tehnic înregistrat în cel puțin una din industrii.
5.3.1 Modificarea cantitativă a stocului de factori de producție, creșterea economică și comerțul internațional.
(i) Considerăm că A este o țară mică, ce nu poate influența prețurile mărfurilor pe plan internațional. Dacă această țară înregistrează o creștere proporțional egală a ambilor factori de producție, producția celor două bunuri va crește corespunzător în aceeași proporție.
Întrucât nu a avut loc nici o modificare în tehnologie, și prețurile mărfurilor rămânând neschimbate, rezultă că nu s-au modificat nici prețurile factorilor de producție în această țară.
Dacă nu se modifică nici preferințele de consum la scară socială, atunci atât exporturile, cât și importurile vor crește în aceeași proporție cu stocurile factorilor de producție.
Considerând că populația totală a țării a crescut în aceeași proporție cu factorul muncă (populația ocupată), rezultă că venitul real pe locuitor al țării respective s-a menținut constant.
În cazul considerat aici, proporția modificării venitului real pe locuitor este inversă față de raportul dintre proporția creșterii populației totale și a celei ocupate.
Dacă țara A este de mari dimensiuni, ea poate influența prețurile internaționale ale mărfurilor.
Prețul relativ internațional al mărfii exportate de A va scădea. În ambele țări producătorii vor reacționa, deplasându-se de la produsul care s-a ieftinit spre cel care și-a crescut prețul relativ.
Factorul de producție utilizat mai intensiv în obținerea bunului importat de țara A va înregistra o creștere a remunerării reale, deoarece a devenit mai puțin abundent (mai căutat).
Volumul exportului țării A va crește, dar importul său va crește numai dacă curba ofertei țării B este elastică.
Dacă această curbă este inelastică, țara B va oferi o cantitate mai mică din marfa importată de țara A, decât anterior schimbării.
Modificarea venitului real pe locuitor al țării A depinde în acest caz nu doar de raportul dintre proporția modificării populației totale și a celei ocupate din țara A, ci și de modificarea raportului de schimb internațional.
În aceste condiții, diminuarea venitului real pe locuitor în țara A tinde să devină certă.
În realitate, consecințele nefavorabile ale transformărilor care au loc în această țară pot fi compensate de altele favorabile, rezultate ca urmare a manifestării concomitente a procesului menționat și la țările partenere.
(ii) Dacă în țara A crește doar volumul factorului muncă, iar stocul de capital rămâne ne modificat, și țara A fiind mică nu poate influența raportul de schimb internațional, în absența unor modificări ale tehnologiei, prețurile factorilor nu se vor modifica.
Considerând venituri de scară constante, se va înregistra o scădere absolută a producției bunului intensiv în capital în țara A și o creștere a producției bunului intensiv în muncă, fenomen cunoscut ca efectul Rybczynski.
Ținând seama că nu s-au modificat proporțiile utilizării factorilor de producție în industriile țării A, singurul mod de a valorifica suplimentul de muncă este extinderea producției sectorului intensiv în muncă (x) din țara A, atrăgând un volum de capital în proporție adecvată, din sectorul intensiv în capital (y), care își va reduce în mod absolut volumul producției.
Dacă x este marfa de export a țării A, va crește volumul schimburilor acestei țări cu țara B.
Dacă x este marfa de import pentru țara A, exporturile sale, constituite din marfa y, vor scădea.
În acest din urmă caz, țara A își va diminua deschiderea față de piața mondială.
Este posibilă, de asemenea, o creștere atât de importantă a producției mărfii intensive în muncă în țara A ca urmare a sporirii înzestrării țării cu muncă, încât aceasta să devină din importatoare, țară exportatoare de marfă x.
Dacă țara A este de mari dimensiuni și poate afecta prețul relativ mondial, prețul mărfii x va scădea, întrucât i-a crescut producția.
Deoarece produsul y a devenit mai puțin abundent, îi va crește prețul, și tot mai mulți producători din ambele țări se vor orienta spre acest produs.
În consecință va crește prețul capitalului, factorul intensiv în fabricarea lui y, iar remunerarea muncii va scădea în ambele țări.
Raportul de schimb al țării A se va deteriora, dacă aceasta importă marfa y, și se va îmbunătăți, dacă o exportă.
Efectul Rybczynski se pune în evidență astfel : considerând venituri de scară constante și fiind dat un anumit raport capital / muncă (cx în industria x și cy în industria y), Qx, Kx, și Nx exprimă respectiv volumul producției, înzestrarea cu capital și munca din industria x, iar Qy, Ky, și Ny mărimile similare din industria y. Literele mici q, k, n exprimă proporția modificării mărimilor redate prin literele mari corespunzătoare.
Considerăm că stocul de capital rămâne constant, K = Kx + Ky, astfel încât dKx = -dKy. Înzestrarea totală cu factorul muncăN, se mărește, astfel încât dNx + dNy = dN.
Deoarece
kx = qx = nx și ky = qy = ny 5.1, 5.2
sunt valabile relațiile:
Kx qx = – Ky qy și Nx qx + Ny qy = dN 5.3
Această ultimă relație mai poate fi scrisă astfel:
5.4
Aceasta este echivalentă cu :
5.5
Din ecuația (5.5) se poate observa că qx este pozitiv numai dacă cy > cx.
Deci producția mărfii x crește numai dacă această marfă este intensivă în muncă.
Dacă este intensivă în capital, producția ei scade.
(iii) Prezintă interes și situația în care o țară stimulează o anumită industrie. Aceasta presupune creșterea în proporții diferite a înzestrării cu factori de producție.
Menținând premisele din paragraful precedent, rezultă că vor trebui crescute cantitățile de factori utilizate în industria respectivă în aceeași proporție cu producția acesteia.
Altfel spus, sporurile stocurilor de factori de producție se vor afla într-un raport egal cu intensitatea factorilor, specifică industriei ce urmează a-și mări producția.
Aceasta explică de ce țările în curs de dezvoltare și multe dintre cele recent industrializate, care au stimulat extinderea unor industrii pentru substituirea importurilor, au înregistrat o imensă îndatorare externă.
Pentru a îndeplini cerințele raportului necesar capital / muncă, au recurs la capital obținut prin împrumuturi externe.
5.3.2 Progresul tehnic
O a doua cauză a creșterii economice este progresul tehnic.
Este vorba de o modificare a tehnicii de producție, care permite obținerea unui volum de producție dat cu o cheltuială mai mică de factori de producție, sau a unui volum mai mare al producției cu o cheltuială dată de factori. Implică o modificare a funcției de producție.
Progresul tehnic poate fi caracterizat în mai multe moduri.
Poate fi exogen, rezultând dintr-o descoperire întâmplătoare a unei metode de producție nouă, superioară.
Poate rezulta și din invenții sau inovații, apărute în urma unor alegeri deliberate mai ales în domeniul cercetării-dezvoltării, în oricare din industrii.
Progresul tehnic ar trebui să fie bun public, adică să fie pus în mod liber la dispoziția producătorilor.
În realitate nu este bun public, sistemul brevetelor creând drepturile de proprietate asupra inovațiilor obținute prin cercetare și dezvoltare.
În lumina acestei abordări, cunoașterea tehnică (“know-how”) reprezintă un factor de producție, ca și munca, capitalul, sau factorii naturali.
Cercetarea întreprinsă de Denison (1962) a arătat că în perioada postbelică, aproximativ un sfert din creșterea produsului intern brut real din țările industriale nu poate fi explicat dacă se folosește pentru analiză o singură funcție de producție.
Cu alte cuvinte, sporirea stocului de factori de producție explică doar în proporție de trei sferturi creșterea economică.
Se presupune că restul ne explicat de acești factori se datorează cercetării și dezvoltării.
Progresul tehnic poate fi clasificat pe baza efectelor sale.
Dacă mărește produsul marginal al factorilor de producție în aceeași proporție, este denumit neutru în sensul lui Hicks.
Nu modifică forma isocuantelor* industriei în care a apărut.
Acestea sunt asociate însă unor volume superioare de producție.
Altă variantă de progres tehnic este cel non neutru (înclinat), potrivit abordării lui Hicks, având ca efect creșterea produsului marginal al unuia din factorii de producție în proporție mai mare decât al celuilalt.
(i) Considerăm un progres tehnic exogen, neutru în sensul lui Hicks, manifestat în ambele industrii din A, care este o țară mică.
Se presupune că preferințele rezidenților lui A pot fi agregate într-o hartă de indiferență socială unic definită și sunt omotetice**.
Prețurile mondiale fiind date, producțiile celor două mărfuri x și y cresc în țara A în aceeași proporție în care s-a manifestat progresul tehnic. Dacă indicele progresului tehnic s-a dublat în ambele industrii, atunci și volumul producției acestora s-a dublat. În consecință, în țara A se vor dubla și prețurile ambilor factori de producție.
În țara B, unde nu s-a înregistrat vreo schimbare tehnică, prețurile factorilor de producție rămân ne modificate. Date fiind premisele amintite, în țara A se dublează cererea pentru ambele mărfuri. Se vor dubla atât exporturile, cât și importurile țării A. Pe piața mondială nu se vor schimba condițiile, astfel că prețurile relative ale mărfurilor vor rămâne ne modificate.
Figura 5.2: Progresul tehnic neutru în sensul lui Hicks, manifestat în aceeași
proporție în ambele industrii – efecte asupra producției
Deși structura producției s-a menținut constantă și prețurile mondiale nu s-au modificat, prețurile absolute ale factorilor de producție din țara considerată cresc, întrucât a crescut productivitatea factorilor, respectiv acelorași volume de muncă și capital li se repartizează un venit național mai mare. Venitul real pe locuitor va crește, evident, în aceeași proporție.
Consecințele aceluiași progres tehnic vor fi diferite, dacă A este o țară mare, care poate influența piața internațională.
O primă consecință va fi deteriorarea raportului de schimb al acestei țări.
Volumul exporturilor lui A va crește cu siguranță, dar volumul importurilor sale va scădea, dacă curba ofertei țării B este inelastică față de preț, sau va crește, dar în proporție mai mică decât exportul dacă oferta țării B este elastică față de preț.
În ambele țări structura producției se va modifica în favoarea produsului devenit mai scump.
Va crește și prețul factorului intensiv pentru acel produs în ambele țări.
Consumatorii vor reacționa, orientându-se în mai mare măsură spre produsul devenit mai ieftin, adică cel exportat de țara A.
Se poate aprecia că restul lumii (țara B) va avea de câștigat per total, de pe urma progresului tehnic înregistrat în țara A.
Totuși, rezidenții din țara B, posesori ai factorului de producție utilizat intensiv în producția mărfii importate din țara A își vor diminua venitul real, iar dacă în restul lumii sunt și unele țări care exportă același produs ca și țara A, vor suferi o deteriorare a raportului de schimb, dar fără a beneficia de compensația rezultată din tehnologia mai avansată, ca țara A.
În figura 5.2 este evidențiată o transformare omotetică a frontierei posibilităților de producție, corespunzătoare creșterii producției în aceeași proporție în ambele industrii.
Figura 5.3: Progresul tehnic neutru în sensul lui Hicks în industria x:
efecte asupra producției
Dacă țara este de mici dimensiuni și nu poate influența cu nimic prețurile mondiale, structura producției sale se mută de la punctul C ’, menținând proporțiile între cele două industrii.
Dacă însă țara A este mare, oferta sa influențează prețurile mondiale. Prețul mondial al mărfii exportate de țara A va scădea, iar structura finală (după modificarea raportului de schimb internațional) a producției acestei țări va corespunde punctului C’’.
(ii) În cazul progresului tehnic neutru în sensul lui Hicks, manifestat în industria x a unei țări de dimensiune mică (A), pentru care prețurile internaționale sunt date, primul efect va consta în creșterea producției industriei x, urmată de un declin absolut al producției industriei y.
În figura 5.3 este prezentat efectul progresului tehnic neutru Hicks, manifestat într-o singură industrie. Se observă că numai intersecția curbei posibilităților de producție cu axa absciselor se deplasează, exprimând o capacitate mai mare pentru producerea mărfii x.
Dacă țara A ar fi mică, noua structură a producției va corespunde punctului D’, unde dreapta corespunzătoare raportului de schimb internațional este tangentă noii curbe a posibilităților de producție. Din grafic se poate constata creșterea producției mărfii x și scăderea producției mărfii y.
Dacă țara A ar fi de mari dimensiuni și ar putea influența prețurile mondiale, raportul ei de schimb s-ar deteriora și structura producției sale ar corespunde unui punct (D’’) de pe curba extinsă a posibilităților de producție, situat deasupra lui D’.
5.4 Efectele comerțului exterior asupra creșterii economice
Creșterea economică este un proces dinamic de sporire a venitului, distribuit pe o perioadă lungă de timp. Efectul comerțului exterior asupra creșterii economice este prezentat cu claritate într-un model al lui Corden (1971).
Creșterea economică este ilustrată prin sporirea continuă a stocurilor de capital și de muncă.
Munca are rata de creștere “n”.
Pe termen foarte lung și capitalul are aceeași rată de creștere.
Pe termen scurt însă, factorii care determină creșterea capitalului sunt economiile și prețurile bunurilor de capital.
Creșterea venitului total real este media ponderată a ratelor creșterii muncii și capitalului.
În model sunt două bunuri intermediare, comercializabile pe plan internațional.
Pentru producerea lor se folosesc muncă și capital, în proporții diferite.
Cele două bunuri intermediare se folosesc în proporții diferite, pentru producerea bunurilor finale, adică a celor de consum și a celor destinate investițiilor.
Dacă economia trece la un moment dat de la starea de autarhie la cea de liber schimb, nu au loc transformări, în cazul că raportul prețurilor bunurilor intermediare din acea țară coincide cu cel existent pe piața mondială.
Dar, dacă aceste prețuri diferă, sectorul producător al bunului intermediar importabil își va diminua producția, iar cel aferent bunului exportabil își va mări producția.
Ca urmare a exportului și importului, cele două ramuri producătoare de produse finale vor putea cumpăra mai multe bunuri intermediare.
O parte din venitul real suplimentar va fi economisită.
În consecință, un anumit interval de timp, rata de creștere a capitalului se va mări.
Acest efect va fi mai accentuat, dacă bunurile exportate sunt intensive în capital considerându-se că primitorii de profituri economisesc o fracție mai mare din venit, decât primitorii de salarii.
Efectul va fi și mai accentuat, dacă bunurile de capital ar fi intensive în produsul intermediar importabil, ceea ce ar determina scăderea prețurilor bunurilor de investiții, astfel încât economiile realizate ar permite achiziția unui volum mai ridicat de capital.
Dacă dimpotrivă, exportabilele sunt intensive în muncă, sau bunurile de investiții sunt intensive în exportabile, creșterea capitalului va fi încetinită.
În locul trecerii de la autarhie la liber schimb, în cazul unei țări mici poate fi considerată situația reducerii barierelor tarifare, efectele dinamice fiind comparabile, de grad mai redus.
În cazul unei țări mari, care influențează prețurile mondiale, la care tariful vamal ar fi la nivelul optim sau sub acest nivel, reducerile de taxe vamale conduc, în abordare comparativ-statică, la o scădere a venitului real.
Ar rezulta că economiile s-ar diminua și în consecință, capitalul ar crește în mai mică măsură, dacă nu cumva exportabilele ar fi intensive în muncă și bunurile de investiții ar fi intensive în exportabile.
Dar, dacă și pe plan mondial s-ar înregistra o reducere de taxe vamale, consecința ar fi o sporire a venitului real în țara respectivă, deci o creștere a economiilor și, foarte probabil, a capitalului.
În modelul lui Corden motorul creșterii pe termen mediu și scurt este capitalul, dar pe termen lung rata creșterii economice este dată de rata de creștere a muncii.
Nu este abordat progresul tehnic, dar poate fi introdus un parametru care să ia în considerare creșterea calității muncii.
Prin construcție, acest model este neoclasic, de tipul celor concepute de Solow, la care pe termen foarte lung, ritmul creșterii este dat de suma ratei de creștere exogene a populației și a calității muncii.
Progresul tehnic este considerat “neutru” în sensul lui Harrod*.
Mai recent au apărut modele cu creștere economică endogenă, care explică de fapt, formarea pe termen lung a ratei de creștere.
Acestea consideră că apar venituri constante ale producției agregate față de capitalul agregat, determinate de externalități favorabile între stocurile de capital din diferite industrii, de procesul învățării și antrenamentului, de fertilitate și educație, sau de cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare.
Un model ce cuprinde creștere endogenă, cu implicații asupra integrării economice, pornește de la premisa că producția inventatorilor este proporțională cu stocul de cunoștințe acumulate anterior (venituri constante de scară).
Noile invenții sunt disponibile liber pentru toți inventatorii.
Dar transformarea unei noi invenții sau proiect într-un anume tip nou de bun de capital este un drept ce poate fi însușit în mod privat.
Un nou proiect este achiziționat de la autori și este utilizat pentru construirea unui anume bun de capital, care este apoi închiriat producătorilor de bunuri finale.
Capitalul nu se depreciază, durata de valabilitate a brevetelor nu are sfârșit și sânt garantate în totalitate împotriva imitației.
Pentru fiecare tip de capital, produsul marginal este pozitiv dar descrescător, iar venitul oricărui capital nu este afectat în urma creării altor capitaluri.
Fiecare producător de mașini este un competitor monopolist, percepând o rată a rentei (pentru mașină) la un nivel, care să-i permită maximizarea profitului. Valoarea capitalizată a profiturilor este invers proporțională cu rata dobânzii.
Cu cât rata dobânzii este mai ridicată, cu atât este mai scăzută valoarea prezentă a fluxului de profituri viitoare în exploatarea mașinii obținute de către monopolist, și cu atât mai puțin va oferi el la licitația pentru proiectul acesteia.
Un preț mai scăzut pentru noile proiecte reprezintă un venit mai mic pentru inventatori.
Inventatorii potențiali constituie o parte a ofertei societății în ceea ce privește “capitalul uman”.
Acest factor este util și pentru producția finală. Alocarea capitalului uman între inventică și utilizarea în producția finală este în echilibru atunci când sunt egalizate ratele venitului pentru acest factor în cele două ramuri.
O rată mai ridicată a dobânzii atrage capitalul uman mai mult în domeniul producției și mai puțin în domeniul inventicii, căci, după cum s-a arătat, scade remunerarea factorului respectiv în acest din urmă domeniu.
Mai puțini inventatori generează mai puține invenții, ceea ce echivalează cu o extindere mai modestă a gamei bunurilor de capital destinate producției, implicând deci o rată mai scăzută a creșterii economice.
În privința gospodăriilor populației, se consideră că acestea își elaborează o asemenea structură a programelor de consum, încât să-și maximizeze valoarea actualizată a fluxului utilității consumului din etapele viitoare, pe baza așa-numitei rate de “nerăbdare”.
Dacă rata dobânzii este mai mare decât rata nerăbdării, se așteaptă un venit mai mare de pe urma amânării consumului.
Consumul este la început scăzut, dar crește în timp.
Cu cât este mai ridicată rata dobânzii, cu atât mai mare va fi creșterea consumului.
Întrucât în model consumul are o pondere constantă în venit, rezultă că o dată cu creșterea consumului, crește în aceeași proporție și venitul, deci o rată ridicată a dobânzii, în condițiile menționate mai sus, implică o creștere economică mai rapidă.
Pe de altă parte, s-a menționat existența unei relații negative între rata dobânzii și creștere, din perspectiva prețului de adjudecare a proiectelor și a stabilirii echilibrului privind alocarea capitalului uman între sectorul inventicii și cel al serviciilor prestate în fabricarea produselor finale.
În model apar așadar, două relații între rata dobânzii și rata creșterii economice : una, în care rata creșterii economice este o funcție crescătoare de rata dobânzii (prin intermediul consumului), și una în care este funcție descrescătoare (prin intermediul inventicii).
Așa după cum se evidențiază în figura 5.4, intersecția celor două curbe (E) determină nivelul de echilibru pe termen lung al ratelor dobânzii și creșterii economice.
Modelul menționat mai sus se referă la o economie închisă, dar oferă posibilitatea de a lua în analiză și relațiile economice internaționale.
Astfel, să considerăm două țări identice, dar izolate, fiecare cu un stoc specific de invenții, diferite de ale celeilalte, care permit de la un moment dat subiecților economici din cealaltă țară acces deplin la propriul stoc de cunoștințe.
Accesul la stocul de cunoștințe din străinătate, conduce la o dublare a ratei invențiilor din fiecare țară.
Aceasta echivalează, în figura 5.4 cu rotirea în sens orar, în jurul intersecției cu axa orizontală, a curbei ce evidențiază relația dintre rata de creștere și cea a dobânzii, prin efectul inventicii.
Consecința este stabilirea unui nou echilibru pe termen lung (F), căruia îi corespunde o sporire a ratei creșterii economice și a ratei dobânzii.
Rotirea curbei menționate este egală cu zero, deci modificarea este nulă, dacă stocurile cunoștințelor acumulate din cele două țări sunt identice și ia valoarea maximă, dacă stocurile respective sunt complet diferite.
Sporirea ratei de creștere economică depinde în mod direct de înclinația curbei ce evidențiază relația dintre rata de creștere și cea a dobânzii, prin efectul consumului.
Înclinația respectivă exprimă elasticitatea de substituție inter-temporală în consum.
Dacă această elasticitate este are un nivel scăzut, efectul integrării celor două economii naționale se manifestă mai mult în creșterea ratei dobânzii, și mai puțin a ratei creșterii economice.
Dimpotrivă, dacă elasticitatea inter-temporală a consumului este ridicată, rata creșterii economice va spori în mai mare măsură decât cea a dobânzii.
Ținând seama că pe baza proiectelor se produc diverse tipuri de mașini, care servesc apoi la fabricarea producției finale, se poate desprinde ideea că, pentru sporirea producției finale în urma integrării celor două economii naționale, este suficientă doar circulația proiectelor între acestea.
Se apreciază că integrarea economiilor în cadrul Uniunii Europene ar aduce beneficii dinamice, concretizate într-o rată a creșterii economice mai ridicată decât în absența integrării, manifestată în mod permanent.
Totuși, este greu de apreciat în ce măsură există deosebiri în privința stocurilor de cunoștințe tehnice între țările membre, de exemplu Germania și Franța, astfel încât să apară noi fluxuri de cunoștințe tehnice în schimburile intra-comunitare.
Figura 5.4: Determinarea ratelor creșterii și dobânzii pe termen lung în modelul cu creștere endogenă, elaborat de Romer.
Comparațiile internaționale privind ratele de creștere economică evidențiază în Europa Occidentală o anumită tendință spre convergență a venitului pe locuitor, respectiv o diminuare în termeni relativi, a decalajelor la acest indicator.
Pe plan mondial fenomenul menționat este mai complex. Sunt situații de diminuare a decalajelor nu numai prin creșterea, ci chiar prin scăderea relativă a venitului pe locuitor și apropierea pe această cale de nivelul vecinilor, sau a celor mai mari parteneri comerciali.
Problema principală este aceea de a preciza rolul comerțului în variatele forme de manifestare și stadii ale procesului creșterii economice.
La nivel de țară, creșterea exportului și creșterea economică sunt strâns corelate.
În legătură cu sensul interdependenței, raportul de cauzalitate de la producție la export pare a fi, potrivit cercetărilor empirice, mai puternic decât cel opus, de la export la producție.
De asemenea, cercetările empirice au scos în evidență legături mai accentuate între deschiderea economiei* și rata investițiilor în venit și apoi între rata investițiilor și creștere, decât între deschiderea economiei și creșterea economică.
Interdependențele dintre țări în privința creșterii economice se manifestă nu numai prin comerțul exterior, ci și pe calea investițiilor străine directe, a celor de portofoliu, sau a transferului internațional de tehnologie.
Dacă lipsa de capital autohton este cauza nivelului scăzut al venitului pe locuitor, importul de capital poate contribui la o creștere rapidă a producției.
Plata dobânzilor menține însă consumul pe locuitor, în consecință și venitul pe locuitor la nivel scăzut, dacă nu se modifică, eventual, structura consumului.
O altă cauză a venitului redus în țările sărace o constituie nivelul scăzut al tehnologiei. Investiția străină directă contribuie la transferul de cunoștințe tehnice și la cel de active fizice.
Rămânerea în urmă în domeniul tehnologiei poate fi înlăturată, sau măcar atenuată, prin orientarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare pentru inovare și imitare, ca și prin dezvoltarea capitalului uman prin educație și antrenament.
Pentru țările în curs de dezvoltare se pune apoi problema trecerii de la stadiul imitării tehnicii la cel în care se combină imitarea cu inovarea, urmând ca în final să se ajungă la stadiul consacrat exclusiv inovării, având ca finalitate convergența venitului pe locuitor cu țările dezvoltate din punct de vedere economic.
Parametrii centrali ai acestui proces sunt viteza de învățare și costurile relative ale imitației și inovației.
6 COMERȚUL INTERNAȚIONAL Și CONCURENȚA IMPERFECTĂ
Modelele prezentate în capitolele anterioare explică relația dintre înzestrarea cu factori de producție a țărilor, respectiv tehnologia acestora și specializarea lor internațională, influența acestei specializări asupra veniturilor factorilor și modul cum se compensează deficitul unor factori.
Aceste modele nu iau însă în considerare economiile de scară, iar piețele sunt considerate perfect competitive.
Probabil din aceste motive, modelele menționate nu pot explica unele fenomene caracteristice pentru actualele relații economice internaționale. De exemplu, unele țări care au dotări similare cu factori de producție desfășoară intense schimburi reciproce de mărfuri, iar multe țări își dezvoltă fluxuri reciproce de schimb în cadrul acelorași grupe de mărfuri.
Existența economiilor de scară conduce, de regulă, la o structură a pieței diferită de cea a concurenței perfecte. Economiile de scară apar o dată cu creșterea producției unei mărfi și se concretizează în diminuarea costului ei mediu*.
Economiile de scară și costurile de producție
Creșterea producției se poate realiza fie prin extinderea dimensiunilor unei firme, fie prin extinderea numărului de firme din cadrul ramurii. În primul caz, costul mediu scade prin efectul economiilor de scară interne, în cel de-al doilea caz, prin efectul economiilor externe.
Costurile de producție totale
Pe termen scurt acestea pot fi grupate în costuri fixe totale și costuri variabile totale.
Costurile fixe totale (CFT) sunt cele care nu variază o dată cu cantitatea de output produs de firmă, iar costurile variabile totale (CVT) variază o dată cu această cantitate. CVT cresc o dată cu outputul, dar cu o rată de variație descrescătoare, până în momentul în care apar venituri descrescătoare; după acest punct, CVT cresc o dată cu outputul, cu o rată crescătoare.
Costurile totale (CT) reprezintă suma celor fixe (CFT) și variabile (CVT). Tabelul 6.1 prezintă diferitele feluri de costuri pentru o ipotetică firmă producătoare de costume.
Tabelul 6.1: Costurile unei ipotetice firme producătoare de costume
Curbele costurilor totale pentru datele din tabelul precedent sunt trasate în figura 6.1.
Se observă că CFT este o dreaptă orizontală. Curba CVT este crescătoare, cu o rată descrescătoare pe intervalul (0,7) costume și cu o rată crescătoare pe intervalul (7,13) costume, în funcție de evoluția venitului marginal.
Curba CT este suma verticală a CFT și CVT, având aceeași pantă cu CVT.
Costurile medii ale producției
Se referă la costurile unitare, care se obțin prin raportarea celor 3 concepte de costuri menționate mai sus, la volumul producției.
Costul fix mediu (CFM) și costul variabil mediu (CVM) sunt rapoarte între respectivele costuri totale și volumul producției.
Figura 6.1: Curbele costurilor totale pentru o ipotetică firmă producătoare de costume
CVM descrește în primul stadiu al producției și apoi crește.
Costul total mediu (CTM) este suma precedentelor două costuri medii.
Un exemplu de costuri medii este prezentat în figura 6.2, cu date preluate din tabelul 6.1.
Curba CFM coboară în permanență pe măsură ce crește producția și rămâne strict pozitivă, întrucât CFT este strict pozitivă.
Curba CVM are forma de "U", întrucât descrește în timp ce producția medie** a firmei crește și crește, când producția medie descrește.
Curba CTM este suma curbelor CFM și CVM, fiind de asemenea în formă de "U".
La primele nivele de producție se află cu mult deasupra lui CVM, deoarece CFM este foarte sus.
La nivele ridicate ale producției, CTM se află mult mai aproape de CVM, deoarece CFM este foarte jos.
Fig. 6.2: Curbele costurilor medii pentru o firmă ipotetică, producătoare de costume.
Costurile marginale de producție
Costul marginal (CM) este suma care se adaugă la costul total, când producția crește cu o unitate.
Costul marginal descrește concomitent cu primele nivele de producție și crește ulterior. întrucât CM este creșterea costului total, când producția crește cu o unitate, CM este rata modificării, sau panta curbei costului total.
De aceea, când produsul marginal* este în creștere, astfel că costul total este crescător cu o rată descrescătoare, CM scade.
Figura 6.3 prezintă curba costului marginal al ipoteticei firme producătoare de costume.
Figura 6.3: Curbele costurilor marginale, variabile medii și totale medii pentru o ipotetică firmă producătoare de costume
Curbele CTM și CVM sunt preluate din figura 6.2.
Curba CM este în formă de "U". Ea descrește când produsul marginal al firmei este crescător și apoi crește când produsul ei marginal descrește.
Curba CM intersectează minimele lui CTM și CVM, întrucât trebuie să se afle sub ele, când acestea coboară, și deasupra lor, când acestea urcă.
Deci, intersecția curbei CM cu celelalte două curbe indică punctele de minim ale acestora din urmă.
Teoria concurenței imperfecte
Pe o piață cu concurență perfectă firmele ofertante preiau în mod pasiv prețul pieței (price takers), adică consideră că pot vinde oricât de mult doresc, fără ca prețul să se modifice.
În multe industrii se manifestă efectul economiilor de scară, concretizate în reducerea costului unitar, pe măsura extinderii volumului producției.
De avantajul reducerii costurilor unitare pot beneficia doar firmele de dimensiuni mari, ceea ce are drept efect dominarea pieței de câteva firme (oligopol) sau, în caz extrem, de una singură (monopol). Apare concurența imperfectă.
Firmele ofertante sunt conștiente că pot influența prețurile produselor lor și că pot vinde mai mult, doar cu condiția să reducă prețul.
Concurența imperfectă este întâlnită atât în industrii în care un produs omogen este oferit de un număr redus de mari producători, cât și în industrii unde produsul fiecărei firme apare pentru consumatori ca fiind puternic diferențiat față de cele oferite de firmele rivale. În aceste condiții, fiecare firmă stabilește prețul pentru propriul produs (price setter).
Concurența imperfectă apare sub forma oligopolului și a competiției monopoliste.
Oligopolul și schimburile internaționale.
Comparația cu monopolul permite abordarea sistematică a caracteristicilor oligopolului.
Să considerăm că piața internă este controlată de un monopolist.
Pentru simplificare, considerăm lineară cererea internă și constant, de valoare c, costul marginal al firmei (figura nr. 6.4).
În condiții de concurență perfectă prețul de echilibru al pieții este tocmai costul marginal (curba ofertei fiind cea a costului marginal), iar bunăstarea socială corespunde rentei consumatorilor, fiind ilustrată grafic de triunghiul dintre dreapta costului marginal și cea a cererii, egal cu x(a – c).
Monopolistul își maximizează profitului total, vânzând doar cantitatea x, la prețul (a + c)/2. Profitul său, ilustrat de aria β, va totaliza x(a – c)/2, iar renta consumatorilor, redată prin aria α, va fi x(a – c)/4.
Bunăstarea socială*, însumând aceste două elemente, va fi egală cu 3x(a – c)/4, fiind deci cu 25% mai mică decât cea aferentă liberei concurențe.
Considerăm că, de la un anumit moment, piața este penetrată de un ofertant străin, comparabil ca putere cu cel autohton. Apare duopolul.
Cei doi rivali pot urma diverse strategii: să-și împartă piața (coluziunea, în detrimentul consumatorilor), să concureze prin preț (modelul Bertrand) sau prin cantitate (modelul Cournot).
Consecințele acestor situații pot fi urmărite, folosind graficul din figura 6.5.
În cazul împărțirii pieței, cei doi rivali urmăresc maximizarea profitului comun. Acesta se realizează când totalul desfacerilor pe piață se limitează la cantitatea x. Profitul total va fi x(a – c)/2, iar partea fiecărui rival va fi x(a – c)/4. În țară va rămâne doar profitul ofertantului autohton** care, însumat cu renta consumatorilor, exprimă bunăstarea socială de x(a – c)/2, cu 33% inferioară celei corespunzătoare situației de monopol.
În cazul competiției Bertrand, fiecare dintre ofertanți consideră dat prețul celuilalt și caută să-și atragă consumatorii prin reducerea propriului preț. Considerând că consumatorii sunt perfect informați și se pot deplasa liber și fără costuri de la un furnizor la altul, o firmă ar putea atrage toți clienții celeilalte firme, prin stabilirea unui preț cu puțin sub nivelul celui al rivalului. Întrucât ambele firme au aceeași strategie, ambele scad prețul în această confruntare, până se ajunge la limita minimă, pusă de costul marginal. Profitul lor este nul, renta consumatorilor, respectiv bunăstarea socială se ridică la nivelul celor corespunzătoare concurenței perfecte, deci cu o treime mai mari decât în condițiile monopolului, iar producția se extinde la nivelul 2x.
În competiția Cournot, fiecare firmă consideră dat volumul ofertei rivalului și se comportă ca un monopolist pe partea din piață rămasă, reducând cantitatea pe care o oferă, pentru a-și maximiza propriul profit total. În figura 6.6 potențialul pieții este egal cu 2x. O firmă consideră că rivalul ei oferă cantitatea q. Pentru a-și maximiza profitul, ea va vinde cantitatea (2x – q)/2. Dar și cealaltă firmă acționează la fel, deci (2x – q)/2 = q, iar q = 2x/3. Împreună, cei doi rivali vor oferi cantitatea 4x/3*, la prețul (a+2c)/3. În aceste condiții, renta consumatorilor va fi ilustrată de aria triunghiului cuprins între orizontala de ordonată (a+2c)/3 și curba cererii, iar bunăstarea socială va include și profitul firmei autohtone. Ea va fi mai mică decât cea aferentă situației de monopol, cu o valoare corespunzătoare diferenței dintre ariile δ și γ, totalizând x(a – c)/12, ceea ce reprezintă o scădere de 11%.
Sinteza datelor menționate mai sus este prezentată în tabelul 6.2.
Tabel 6.2: Indicatori ai bunăstării în condițiile concurenței perfecte, monopolului și duopolului
Din tabelul 6.2 reiese că, în condiții de duopol, bunăstarea socială pe plan național crește doar dacă se realizează rivalitatea Bertrand, iar în celelalte variante de duopol, ea scade.
Considerând bunăstarea socială pe plan extern, ea crește în cazul numit anterior de ”împărțire a pieței” exact cu profitul obținut de rivalul străin, adică cu x(a – c)/4.
Dacă bunăstarea mondială s-ar reduce la bunăstarea țărilor celor doi rivali, ea ar fi egală cu cea aferentă situației de monopol.
Comerțul exterior ar fi, în acest caz, un joc cu sumă nulă: exportatorul câștigă ceea ce importatorul pierde. În celelalte cazuri ale rivalității de duopol, bunăstarea la nivel mondial rezultată în urma comerțului internațional, ar fi superioară situației de monopol (fără comerț internațional).
De exemplu, la rivalitatea Cournot, sporul de bunăstare ar fi de 5x(a – c)/36.
Atât la rivalitatea Bertrand, cât și la varianta Cournot, acest tip de comerț internațional duce în mod necesar la creșterea bunăstării sociale la nivel mondial.
În condițiile duopolului Cournot, țara importatoare înregistrează o pierdere netă de bunăstare, depășită însă de câștigul net de bunăstare al țării exportatoare.
Dacă la capitalul rivalului străin participă și acționari din țara importatoare, o parte din profitul firmei revine chiar în țara importatoare, diminuând pierderea netă de bunăstare menționată.
Iar dacă livrează mai multe firme străine rivale, prețul pieței, respectiv profiturile furnizorilor străini scad în mod necesar, amintita pierdere netă de bunăstare a țării importatoare fiind chiar eliminată.
În general, cauzele unei pierderi nete de bunăstare a țării importatoare în cazul rivalității Curnot, pot fi: un nivel relativ ridicat al cererii interne, o participare relativ scăzută a firmelor acestei țări în competiția mondială și un nivel relativ ridicat al costurilor de producție ale firmelor naționale.
Cererea internă relativ ridicată are drept consecință existența unor profituri mai ridicate ale firmelor străine de la care importă, decât ale firmelor naționale care exportă.
Ponderea relativ scăzută a firmelor naționale în producția mondială face să crească probabilitatea unui flux net al profiturilor din țară, spre exterior.
Nivelul relativ ridicat al costurilor de producție (sau dimensiunile relativ reduse ale firmelor naționale) implică o pondere redusă a acestei țări în profiturile mondiale.
Studii teoretice și cercetări empirice recente conduc la concluzia că oligopolul duce de regulă, ca urmare a comerțului internațional, la creșterea bunăstării sociale pe plan mondial, cu specificarea faptului că rivalitatea Bertrand duce întotdeauna la creșterea acestei bunăstări.
Competiția monopolistă și comerțul internațional
Întâlnim două familii de teorii cu privire la competiția monopolistă, o formă de piață în care mai multe firme produc același bun, în diverse variante, care nu sunt perfect substituibile.
Una consideră consumatorii diferențiați în grupe, după așezare sau preferințe, fiecare grupă fiind fidelă variantei produse de o anumită firmă.
A doua abordare consideră că toți consumatorii preferă consumul cât mai variat și cumpără din toate variantele aceluiași produs*.
În continuare urmăm prima abordare.
În condițiile competiției monopoliste, fiecare piață națională este servită de mai multe firme, dar fiecare produce o versiune diferită, sau o varietate din același produs de bază.
Sunt importante economiile de scară, întrucât determină numărul de varietăți pe care fiecare țară le va produce.
Echilibrul într-o economie închisă.
Se consideră un produs de bază, care poate fi realizat în multe nuanțe, ce pot fi ordonate de-a lungul unei drepte.
Dacă nu ar apare economii de scară, o țară mică ar putea produce orice varietate din acel bun.
Ar putea exista mai multe firme care să producă fiecare varietate și piața ar fi perfect competitivă.
Dacă ar exista economii de scară semnificative, s-ar produce mai puține varietăți, de către mai puține firme și piața nu ar mai fi perfect competitivă.
Specializarea firmelor ar depinde în parte de preferințele consumatorilor și de disponibilitatea acestora de a substitui diferitele tipuri ale produsului.
Presupunem că și consumatorii sunt distribuiți de-a lungul dreptei amintite mai sus.
Dacă fiecare varietate ar fi disponibilă și toate varietățile s-ar oferi la același preț, fiecare varietate ar fi cumpărată de același număr de consumatori.
Dacă țările ar fi prea mici pentru a produce întreaga gamă, varietățile produse efectiv ar fi răspândite de-a lungul dreptei, dar cu spații libere mari între ele, obligându-i pe unii consumatori să aleagă între a nu cumpăra deloc, sau a cumpăra bunuri care nu-i satisfac perfect.
Fie 2 țări, Franța și Italia, care produc nuanțe (varietăți), dar repartizate astfel: Franța produce nuanțele cu număr de ordine impar (1,…, 2n-l), iar Italia le produce pe cele cu număr de ordine par (2,…, 2n). Deci fiecare nuanță va fî produsă de o firmă, care va avea grupul său de clienți.
Situația este redată în figura 6.6.
Firma produce varietatea "j", curba costului său mediu fiind CM, iar curba cererii – DD.
Înclinarea curbei costului mediu ilustrează posibilitatea economiilor de scară în producția respectivă. Curba cererii este înclinată în jos, întrucât firma poate atrage noi clienți interni, reducând prețul.
Unii dintre cei care cumpărau varietățile adiacente "j – 2" și "j + 2", se vor orienta spre varietatea "j". Cu cât varietatea "j" și cele adiacente sunt mai puternic substituibile reciproc, cu atât curba cererii va fi mai puțin înclinată față de orizontală, și o reducere foarte mică a prețului va atrage un număr mare de clienți
La rândul ei, curba cererii DD poate fi deplasată spre stânga, dacă o firmă adiacentă reduce prețul și atrage clienți de la varietatea "j".
În punctul E, unde DD este tangenta , firma produce cantitatea OQ și vinde la prețul OP. Venitul total al firmei este OQEP, egal cu costul total.
Dacă costul total ar fi mai mare, firma ar înregistra pierderi și ar părăsi industria, iar clienții săi ar trebui să se orienteze spre alte varietăți.
Dacă costul total ar fi mai mic, firma ar înregistra profituri și ar fi atrase și alte firme în acea industrie, astfel încât cu timpul s-ar reduce profitul firmei.
Declanșarea schimburilor între țări.
Schimburile dintre cele 2 țări joacă un rol notabil în acest caz: completează menu-ul pentru consumatorii din Franța, cât și din Italia. Apar unele consecințe: se rearanjează consumul din fiecare țară, se poate rearanja producția fiecărei țări și poate fi stimulat atât consumul, cât și producția.
Dacă consumatorii sunt distribuiți uniform și pot cumpăra atât varietăți numerotate cu soț, cât și fără soț, jumătate din ei vor schimba paritatea varietăților cumpărate.
Din punctul de vedere al firmei "j", aceasta va pierde jumătate din clienți, care se vor reorienta spre noii furnizori adiacenți, dar numărul lor va fi compensat de noi clienți, din cealaltă țară. Ea va continua să producă cantitatea OQ, la prețul OP și va începe să exporte.
La nivel național, Franța va exporta jumătate din producția sa cu sortimente numerotate impar, iar Italia va exporta jumătate din producția sa, constituită din sortimente numerotate par și comerțul va fi echilibrat.
Celelalte efecte sunt indirecte. După începerea practicării schimburilor reciproce, firma își crește capacitatea de a atrage noi clienți, și anume dintre con-sumatorii varietăților adiacente. Efectele imediate sunt redate în figura 6.7.
În figura 6.7, curba cererii se deplasează de la D'D' și devine mai puțin înclinată, întrucât sunt substituenți mai apropiați pentru varietatea "j"; este situată mai sus, întrucât sunt mai mulți consumatori pe piața produsului respectiv.
Firma își va mări producția până la punctul E', căruia îi corespunde producția OQ', la prețul OP'. Venitul său total va fi OQ'E'P'. Costul total va fi OQ'FC, iar profitul va fi CFE'P'.
Dar și alte firme vor încerca să-și crească producția, astfel că prețurile varietăților adiacente vor scădea, iar curba cererii pentru varietatea "j" se va deplasa spre stânga. Se va stabili un nou echilibru pe termen lung, când curba cererii va fi D'T)", tangenta în E". Profitul firmei va fi din nou zero ca și în situația de pornire.
Dar principalul câștig va fi de partea consumatorilor, care vor consuma mai mult, la prețuri mai scăzute, întrucât și costurile sunt mai scăzute.
Când industriile care produc bunuri diferențiate sunt identice, exceptând varietățile produse, schimburile intra-industriale vor fi echilibrate și fiecare țară va exporta o cantitate mai mare din varietatea respectivă.
Schimburile inter- și intraindustriale
Sunt numeroase exemplele de abatere vizibilă de la condiția concurenței perfecte în lumea reală. În majoritatea țărilor dezvoltate, părți considerabile din industria prelucrătoare (automobile, avioane comerciale etc.) sunt dominate de un număr redus de mari companii.
Firmele dintr-o țară, în număr redus, trebuie să concureze nu doar între ele, ci și cu firme străine, fapt pozitiv. Pe de altă parte, numărul de firme nu măsoară neapărat intensitatea competiției, dacă firme noi sunt apte să intre într-o industrie și să înlăture posibilitatea unui comportament monopolist în acea industrie.
Apar însă serioase bariere în calea penetrării unei industrii, în primul rând pentru că firmele existente sunt protejate prin patente, apoi au experiență în producția și marketingul specific și în sfârșit, costurile construirii unui obiectiv industrial care să beneficieze de avantajele economiilor de scară pot fi prohibitive.
Toate aceste bariere vor fi luate în considerare la analiza schimburilor de mărfuri ce aparțin aceleiași clase, dar care diferă prin funcție, calitate, sau stil.
Modelele analizate anterior permit explicarea schimburilor inter-industriale: fluxuri de mărfuri, care diferă prin conținutul relativ de factori de producție.
Țările cu oferte bogate de muncă calificată tind să exporte produse manufacturate sofisticate, cele cu oferte mari de muncă necalificată tind să exporte produse cu prelucrare simplă, iar țările cu mari oferte de teren arabil sau resurse naturale tind să exporte produse agricole, sau cu conținut relativ înalt de resurse naturale.
Dar aceste modele nu explică de ce țările care au un export net ridicat de produse cu înalt grad de prelucrare și, în același timp, un însemnat import net de produse manufacturate simple, produse agricole și materii prime, desfășoară și intense schimburi reciproce intra-industriale, de produse cu înalt grad de prelucrare.
Schimburile în dublu sens cu mașini evidențiază importanța producției multinaționale, multe asemenea mașini fiind cumpărate de filiale ale firmei producătoare.
O mare parte a schimburilor intra-industriale sunt schimburi intra-firme.
Pot fi date și alte exemple de schimburi intra-industriale: companiile japoneze asamblează automobile în SUA, utilizând instalații produse în Japonia.
Explicația ține probabil de rolul jucat de cerința de factori, diferențiați în diverse stadii ale producției și de rolul taxelor vamale și al altor serioase bariere comerciale.
Verificarea empirică a schimburilor intra-industriale
Nivelul schimburilor intra-industriale este măsurat de regulă cu indicele:
6.1
unde Xijk este valoarea sau volumul exportului țării i spre țara j, de mărfuri k, iar Xjik este fluxul de schimb în sens opus.
Acest indice este zero, când fluxul este îndreptat într-un singur sens, și are valoarea 1 când schimbul este perfect echilibrat.
Un amplu studiu empiric, acoperind 38 țări și 152 grupe de produse a permis desprinderea unor concluzii, prezentate în tabelul 6.3.
Țările cu nivele ridicate de venit angajează puternice schimburi intra-industriale, întrucât consumatorii cheltuiesc o fracție importantă din venit pe produse manufacturate complicate, care tind să se diferențieze tot mai mult.
Țări mari produc multe varietăți de bunuri manufacturate, iar cele cu bariere comerciale scăzute participă intens la schimburile intra-industriale.
Distanța descurajează asemenea schimburi, în schimb accesul la informație ca și apartenența la blocuri comerciale comune, le încurajează.
Economiile de scară și existența unor firme mari în cadrul industriei creează posibilitatea standardizării, care conduce la specializare și nu la comerț intra-industrial.
Tabelul 6.3: Caracteristici pe țări și produse, privind schimbul intra-industrial între perechi de țări
Sursa: Bela Balassa and Luc Bauwens "Intra-Industry Specialization in a Multi-Country and Multi-Industry Framework", World Bank Discussion Paper, December 1984.
a) Nu pentru spaniolă și limbi scandinave.
b) 3 măsuri utilizate simultan: indici ai prețurilor de export, ai dispersiei pentru profit și nivelul cheltuielilor de publicitate.
c) 2 variabile folosite simultan: o măsură a venitului primit de la filialele străine și o măsură a schimburilor cu aceste filiale, cu efect negativ.
În sfârșit, tarifele și alte bariere comerciale pot să limiteze schimburile intra-industriale, dar efectele lor sunt modeste.
Explicația schimburilor intense de automobile, cărți, discuri muzicale etc. este relativ simplă: aceste produse nu sunt identice.
Dar există și schimburi între mărfuri la care diferențele tind să fie imperceptibile.
Explicația unor asemenea schimburi constă, probabil, în faptul că unele firme caută să penetreze piețe străine.
Un rol important în acest demers revine subvenționării exporturilor.
Efectele subvențiilor de export.
Un exemplu convenabil poate ilustra efectele acestor subvenții.
Presupunem că industriile americană și japoneză sunt saturate cu roboți, dar industria braziliană duce lipsă de asemenea produse ale tehnicii, astfel că vânzările unei firme americane (A) și uneia nipone (N) sunt destinate exclusiv pieței braziliene.
Situația este ilustrată în figura 6.8.
Profiturile lui A se adună la venitul național american.
In consecință, guvernul american va sprijini sporirea profiturilor lui A, oferindu-i o subvenție de export, care are drept efect reducerea costurilor marginale ale lui A, la care acesta livrează roboții pe piața braziliană.
Curba sa de reacție se deplasează în sus (A'A'), reducând exporturile lui N, conform curbei de reacție a lui N (NN).
Cumpărătorii brazilieni vor beneficia de pe urma subvenției americane, întrucât creșterea exportului lui A este dublu față de scăderea exportului lui N, subvenția contribuind la diminuarea prețului roboților în Brazilia.
Dar, scăderea profitului lui N înseamnă scăderea corespunzătoare a venitului național în Japonia.
În consecință, și guvernul japonez va fi tentat să subvenționeze exportul lui N.
În urma subvenției primite, curba de reacție a lui N se va deplasa în sus. Guvernul american își va ajusta subvenția, ca răspuns la subvenția niponă.
Interdependențele dintre cele două firme devin interdependențe între politicile celor două guverne.
Unul dintre guverne va diminua subvenția când celălalt o crește, întrucât o creștere a subvenției îi crește costul, care trebuie scăzut din eventualul spor de profit, pentru a măsura modificarea venitului național. în final, ambele firme vor vinde mai mulți roboți decât înainte de introducerea subvențiilor.
Sporul va fi identic la cele 2 firme, dacă costurile și subvențiile sunt egale.
Brazilia își va îmbunătăți situația ca urmare a subvențiilor, întrucât i se îmbunătățește raportul de schimb, în timp ce țările exportatoare vor pierde, ca urmare a înrăutățirii raportului de schimb.
În concluzie, dacă o singură țară subvenționează exportul, câștigă pe seama țării concurente; dacă ambele țări subvenționează exportul, ambele pierd în favoarea țării importatoare, iar dacă niciuna dintre țări nu subvenționează exportul, niciuna nu pierde.
În realitate este probabil ca fiecare dintre țări să aștepte ca țara concurentă să subvenționeze exportul și în consecință să procedeze și ea la fel, situație dăunătoare pentru ambele țări concurente.
Pe plan internațional se caută să se prevină asemenea situații pe calea încheierii unei rețele ample de acorduri comerciale conexate.
Comerțul internațional cu bunuri diferențiate și servicii
Teoria comerțului internațional bazată pe avantajele comparative (mai ales teorema Heckscher-Ohlin) este adesea criticată. Ea nu este în măsură să explice unele aspecte actuale legate de comerțul mondial, cum ar fi comerțul intra-industrial, rolul important jucat de normele tehnice și de calitate ca obstacole în calea schimburilor și dezvoltarea prea lentă a comerțului internațional cu servicii comparativ cu cel de mărfuri.
Concurență imperfectă pe piețele mondiale.
Având în vedere uriașele subvenții acordate de guverne pentru lansarea pe plan mondial a unor proiecte privind marile tehnologii, ipoteza tradițională a științei economice, potrivit căreia toți producătorii sunt supuși dictatului pieței, devine tot mai puțin realistă.
În locul liberului schimb, se manifestă tot mai accentuat comerțul dirijat. Explicația acestui comportament al guvernelor nu ține doar de tendința de dominare. Asigurarea mijloacelor necesare dezvoltării unui nou produs sau proces de producție impune pentru un anumit interval de timp o manifestare monopolistă de piață, așa cum apare ea sub forma protecției brevetelor. Se previne astfel situația ca o inovație să fie preluată de imitatori, care ar vinde la prețuri egale cu costul de producție marginal. Protecția brevetelor urmărește pe de-o parte ca o inovație să fie o investiție profitabilă, pe de altă parte, ca în domeniul produselor de înaltă tehnologie să se confrunte mai multe întreprinderi monopoliste.
Guvernele țărilor industrializate urmăresc să sprijine propriile întreprinderi care acționează pe plan internațional, astfel încât acestea, prin prețuri înalte să extragă cât mai mult din renta consumatorului pe plan mondial. Profiturile suplimentare intră în parte în beneficiul respectivelor întreprinderi, în parte merg la bugetul statului sub forma impozitelor. În măsura în care pe plan internațional se practică o asemenea impozitare indirectă a cererii externe, consumatorii autohtoni devin interesați ca prin mijloace publice să se realizeze subvenționarea firmelor orientate spre export, cu pondere mare pe piața internațională.
S-a demonstrat, folosind teoria jocurilor, că strategia comerțului internațional “impozitat” este superioară liberului schimb, în măsura în care se reușește ca prin investiții masive să nu se mai lase loc pe piața mondială, concurenței străine*.
În concepția tradițională în centrul atenției stă ramura (industria), care prin amplasarea într-o anume țară, manifestă anumite avantaje competitive. Țara respectivă stimulează – inclusiv prin măsuri de ordin juridic și social – înzestrarea sa favorabilă cu anumiți factori de producție, care, printr-o utilizare intensivă, creează avantajul comparativ.
Există și opinia potrivit căreia nu ramura, ci întreprinderea este purtătoarea avantajului comparativ. În cadrul aceleiași ramuri funcționează concomitent întreprinderi ce operează la scară mondială, având implantări în străinătate, altele care reușesc să livreze o parte din producție pe piața externă, și altele – majoritatea – care se orientează numai spre piața internă, urmărind doar să-și mențină cota de piață. Succesul de piață depinde pe de-o parte de înzestrarea firmei cu anumite cunoștințe și competențe, iar pe de altă parte, de capacitatea firmei de a le valorifica cât mai intens în prestațiile sale.
Așadar teorema Heckscher-Ohlin s-ar aplica nu la nivelul ramurii, ci la nivelul întreprinderii și s-ar concretiza în procesul diferențierii produsului. Prestația specifică firmei este aceea de a aduce pe piață un produs cu caracteristici de calitate inconfundabile. Dar aceasta mai presupune și faptul că solicitanții (consumatorii) nu sunt interesați în privința cantității unui bun omogen, ca în concepția tradițională, ci sunt interesați în anumite caracteristici, sau combinații de caracteristici. În consecință, prezintă importanță relația cerere-ofertă pe piața bunurilor diferențiate.
Figura 6.9: Tehnologia consumului pentru autoturisme
Pe această piață echilibrul în schimburile internaționale se definește prin coincidența dorințelor partenerilor de schimb nu în privința pachetelor de bunuri, ci a pachetelor de caracteristici. Astfel se explică și recurgerea tot mai frecventă pe plan internațional la instrumente ne tarifare, în special norme tehnice și de calitate în locul tradiționalelor taxe vamale ca măsuri de limitare a importurilor. O combinație determinată a caracteristicilor de calitate determină identitatea unui produs. Cerința păstrării identității produsului explică esența comerțului cu servicii, evidențiind totodată obstacolele ce pot fi puse schimburilor internaționale în acest domeniu.
Noua teorie a cererii susține că un produs poate fi definit prin atributele sale de calitate (caracteristici), care apar în funcția de utilitate a solicitantului (consumatorului). De exemplu, un autoturism poate fi descris în mod simplificat*, prin comoditatea călătoriei pentru pasageri (spațiul cabinei, măsurat în unități de lungime) și performanța motorului (kWh). În graficul din figura 6.9 axele de coordonate exprimă cele două caracteristici. Pe axa orizontală se reprezintă caracteristica “comoditate” (c1), iar pe cea verticală se reprezintă puterea motorului (c2). Pe piață sunt oferite 3 tipuri de autoturisme: A, B și C, fiecăruia corespunzându-i o anumită combinație a celor două caracteristici. Întrucât utilizatorul autoturismului valorifică aceste caracteristici, parcurgând mai mult sau mai puțin comod și rapid kilometri-persoană, punctele A, B’ și C formează “tehnologia consumului”. Autoturismul A are un motor performant, dar oferă mai puțină comoditate, iar B oferă mai multă comoditate, dar motorul său nu are o putere prea mare.
O dimensiune importantă a calității este fiabilitatea (siguranța în exploatare). La marca A probabilitatea ca toate caracteristicile să corespundă este de 100%, adică A = 1. La marca B, B = 0,75, adică probabilitatea ca automobilul să nu funcționeze corect este de 25%. În acest caz valoarea așteptată a indicatorului calității va fi doar 75% din cea prezentată nominal, adică va fi asociată în spațiul caracteristicilor punctului B în loc de B’.
Analiza calității trebuie completată prin luarea în considerare și a prețului, pentru a determina așa-numita relație “preț / performanță”. Este vorba nu de prețul de achiziție, ci de prețul de exploatare pe an, a cărei limită inferioară este egală cu suma amortizării și a dobânzii implicite pe an. Se mai iau în calcul și costurile de exploatare aferente carburanților, reparațiilor, impozitelor, asigurării etc. Să presupunem că pentru cele trei automobile (A,B,C) costurile anuale de exploatare ar fi respectiv 33⅓, 40 și 10, adică un buget de 100 unități monetare ar ajunge pentru o finanțare a exploatării de respectiv 3, 2½ și 10 ani.
În graficul din figura 6.10 se face transformarea celor trei produse A,B și C din domeniul tehnologiei consumului în domeniul relevant din punct de vedere economic, al relației preț / performanță. Se consideră, pentru simplificarea analizei, că pe întreaga durată a exploatării caracteristicile produselor rămân ne alterate. În această situație se poate extrapola linear punctul A din spațiul tehnologiei consumului la punctul 3A din spațiul relevant economic*. Dacă s-ar diminua caracteristicile de calitate, O3A s-ar prezenta sub forma unei curbe. Dacă ar scădea fiabilitatea, vectorul mărcii A ar fi mai mic decât segmentul O3A.
Alegerea consumatorului se face după regula clasică a preferințelor individuale. Curbele de indiferență ale consumatorului sunt convexe față de origine, cu înclinația negativă. Argumentele funcției de utilitate sunt, în loc de cantitățile de mărfuri, atributele de calitate, ponderate cu durata de exploatare. Spre deosebire de teoria tradițională a cererii, în cazul de față avem de-a face cu preferințe diferențiate, căci numai astfel se explică existența bunurilor diferențiate. În figura 6.10 sunt considerate trei tipuri diferite de consumatori: tipul α, care acordă importanță mai mare puterii motorului, tipul β, interesați mai mult de gradul de comoditate și tipul γ, cu preferințe intermediare față de primele două tipuri*.
Figura 6.10: Prețurile de utilizare, dominația economică și normele tehnice
Automobilul C oferă surpriza că, deși este dominat tehnic de A și B, datorită costurilor sale scăzute de exploatare și datorită înaltei fiabilități, realizează o excelentă relație preț / performanță și domină economic automobilul B, la care fiabilitatea este de doar 75%. Față de această situație, B ar putea lua următoarele măsuri: îmbunătățirea uneia dintre caracteristici (rotirea și extinderea vectorului calității), îmbunătățirea ambelor caracteristici (extinderea vectorului calității), mărirea fiabilității (extinderea vectorului calității), mărirea duratei de exploatare (extinderea vectorului calității ca urmare a reducerii amortizării anuale), reducerea costurilor de exploatare (extinderea vectorului calității), sau diminuarea prețului de vânzare (extinderea vectorului calității ca urmare a reducerii amortizării și dobânzii implicite pe an).
În aceste condiții devine evident efectul hotărâtor al normelor tehnice. Dacă autoritățile de resort ar introduce norma ca puterea minimă a autoturismelor să fie , autoturismul C, având o putere mai mică, nu ar avea acces pe piață, în ciuda performanței sale bune privind relația preț / performanță.
Dacă C ar fi o marcă de import, norma tehnică ar avea rolul de a proteja producătorii interni.
6.4.2 Comerțul internațional cu bunuri diferențiate
Se observă cel puțin la țările dezvoltate că acestea par a importa multe mărfuri pe care le și exportă. Inițial s-a considerat a fi o problemă de agregare, având în vedere caracterul eterogen al unor grupe de mărfuri din statistica internațională. Astfel, de exemplu grupa “Produse chimice” din cadrul Clasificării Standard a Comerțului Internațional conține atât materii prime, cu valoare scăzută și masă mare, cât și noi produse farmaceutice, cu prețuri mai mari decât al aurului. S-au întreprins cercetări ale structurii fluxurilor comerciale detaliate pe grupe foarte înguste, diferențiate până la a cincia cifră din clasificarea menționată și s-a constatat că se menține și în aceste condiții ponderea ridicată a comerțului intra-industrial în totalul schimburilor reciproce dintre țările dezvoltate din punct de vedere economic. Locul predominant al schimbului de bunuri omogene a fost preluat de cel al bunurilor diferențiate.
Oricare producător are de ales între a se concentra pe un număr redus de variante ale produsului, profitând de avantajele costurilor în condițiile producției de masă, ori a recurge la diferențierea produsului, potrivit preferințelor diferitelor grupe de cumpărători.
Consumatorul nu este obligat să se limiteze la o singură variantă a produsului. El poate utiliza în aceeași perioadă două, sau mai multe variante. În figura 6.10, utilizarea simultană a mărcilor A și B este prezentată pe grafic sub forma unei combinații lineare a punctelor 3A și 2,5B. Optimul consumatorului poate fi situat undeva pe această dreaptă, de exemplu în punctul Gγ. Consumatorul de tip γ va prefera oricum utilizarea numai a autoturismului C, față de combinația celorlalte două. Utilizarea concomitentă a acestora ar putea prezenta interes, numai dacă marca C s-ar scumpi cu 15%. În asemenea situație punctul său de consum s-ar deplasa în Gγ, mai aproape de punctul 3A, indicând o folosire mai frecventă a autoturismului A, decât a lui B.
Dacă se consideră pentru fiecare țară un grup de consumatori cu preferințele sale drept reprezentativ, atunci comerțul internațional cu bunuri diferențiate poate fi interpretat ca schimb al unor pachete de caracteristici, care sunt “montate” pe mărfuri, ca purtătoare ale acestor caracteristici.
Să considerăm două țări, Franța și Germania, ambele producătoare de automobile și care desfășoară un intens schimb reciproc de asemenea produse, situația fiind ilustrată în figura 6.11. Germania produce tipurile E, G și H, ale căror caracteristici de calitate sunt prezentate în spațiul (c1, c2). Costurile de producție unitare* cele mai scăzute sunt specifice tipului E, iar cele mai ridicate, tipului G, astfel încât, la același buget de producție se pot fabrica 900000 automobile de tip E, 300000 tip G, respectiv 700000 automobile tip H. Frontiera posibilităților de producție în condiții de autarhie (identică cu cea a posibilităților de consum) pentru Germania este dată de linia frântă 9E3G7H. Consumatorii germani ar opta, în aceste condiții, pentru automobile de tipul E și G, alegerea lor corespunzând unei structuri de mărfuri, redată printr-un punct de pe segmentul 9E3G.
În Franța se produc 5 tipuri de automobile (J,K,L,M,N), caracteristica predominantă fiind dată de spațiul generos pentru pasageri (c1). Frontiera posibilităților de producție pentru această țară este redată prin linia frântă 2J….2N. În condiții de autarhie, structura consumului de autoturisme în Franța ar corespunde unui punct de pe segmentul 5K4L. Tipurile J,M și N nu ar avea cerere.
Aplicând principiul avantajelor comparative, putem afirma că automobilele germane au superioritate relativă în privința puterii motorului, în timp ce automobilele produse în Franța dețin superioritate relativă în privința spațiului călătorilor.
Dacă cele două țări vor practica liberul schimb în relațiile reciproce, Franța va exporta în Germania autoturismul de tip M, la care are avantaj comparativ, iar Germania va exporta în Franța autoturismul de tip E, potrivit aceluiași criteriu. În consecință, consumatorii din Germania vor avea la dispoziție autoturisme autohtone (E) și din import (M), atingând o curbă de indiferență socială în consum (CISG), situată în afara frontierei posibilităților de consum specifică autarhiei, iar cei francezi își vor completa consumul de autoturisme de tip M, produse în țară, cu cele de tip E din import și vor atinge, la rândul lor, de asemenea, o curbă de indiferență socială (CISF), aferentă unui nivel de bunăstare superior celui în condiții de autarhie.
Potrivit abordării hedoniste, prețurile de piață ale automobilelor sunt funcții de caracteristicile de calitate (c1, c2) și de prețurile implicite ale acestor caracteristici (q1, q2):
6.2
unde “X” reprezintă tipul automobilului (E,M), iar “i” este indicele caracteristicii (1,2).
În punctele de optim al consumului (CF, CG), raportul utilităților marginale corespunzătoare caracteristicilor de calitate coincide cu raportul dintre prețurile lor implicite, respectiv cu raportul de schimb al caracteristicilor menționate (RSC), adică:
6.3
Punctele de consum CF și CG sunt astfel alese, încât dorința de schimb a celor două grupe de consumatori să coincidă. Se realizează astfel un echilibru la schimbul mărcilor E din Germania și M din Franța, cu condiția existenței aceluiași raport al prețurilor implicite pentru caracteristicile de calitate în cele două țări. Spre deosebire de teoria tradițională, în acest caz, un eventual dezechilibru în schimbul dintre mărcile E și M poate fi compensat printr-un dezechilibru de sens opus, înregistrat la schimbul altor mărci, având în vedere existența unor grupe de consumatori cu preferințe diferențiate.
Țările se specializează în producție astfel, încât pentru pachetul de caracteristici aferent autoturismelor oferite să obțină încasări cât mai mari pe piața mondială. Punctele PG și PF corespund acestor structuri ale producției.
Schimbul pachetelor de caracteristici se realizează pe calea schimbului purtătorilor acestor caracteristici, adică al automobilelor. În figura 6.12 exportul german (EXG) este reprezentat prin segmentul PGQG0, iar exportul francez (EXF), prin segmentul PFQF, cele două fluxuri comerciale fiind echilibrate, corespunzător unui raport de schimb al caracteristicilor dat (RSC).
Figura 6.11: Echilibrul în comerțul internațional cu bunuri diferențiate
Dispunând atât de automobile fabricate în propria țară, cât și de unele provenite din import, consumatorii din ambele țări ating puncte de consum superioare (CG, CF), comparativ cu situația în care ar fi dispus doar de produse naționale. De remarcat este faptul că volumul schimburilor reciproce este cu atât mai mare, cu cât mai apropiate sunt structurile producției celor două țări. Astfel, dacă Franța ar exporta nu automobilul de tipul M, ci de tipul L, cu caracteristici de calitate mai apropiate de ale celui exportat de Germania, volumul schimburilor reciproce ar trebui să fie considerabil mai mare, pentru ca cele două țări să atingă punctele de consum date (CG, respectiv CF). În aceste condiții, exportul Germaniei ar trebui să atingă un volum dat de segmentul PGQG1 (mai mare decât PGQG0), iar importul acestei țări, echivalent cu exportul Franței, ar atinge nivelul dat de segmentul CGQG1 (mai mare decât CGQG0), considerând raportul de schimb al caracteristicilor menționat (RSC). Altfel exprimat, este necesar un volum mai mare de bunuri, pentru a elimina o anumită discrepanță între țări în spațiul caracteristicilor de calitate, atunci când bunurile, ca purtători ai caracteristicilor, se diferențiază în mai mică măsură, întrucât fiecare exemplar are o contribuție modestă la eliminarea acestei discrepanțe.
Așa se explică de ce țările industriale, foarte asemănătoare în ce privește înzestrarea cu factori de producție, desfășoară cea mai mare parte a schimburilor comerciale în relații reciproce, având ca obiect bunuri diferențiate, fapt aparent contrar afirmațiilor teoremei lui Heckscher și Ohlin. De fapt, această teoremă își găsește validarea doar în schimburile internaționale cu bunuri omogene, a căror importanță în comerțul mondial s-a redus considerabil în ultimele decenii.
În condițiile comerțului internațional cu bunuri diferențiate (și cu servicii), liberul schimb nu conduce automat la echilibrarea balanțelor comerciale, întrucât valoarea schimburilor comerciale se stabilește pe baza prețurilor mărfurilor, și nu a prețurilor implicite ale caracteristicilor acestora.
Efecte ale modificării preferințelor
În cazul comerțului internațional cu bunuri diferențiate preferințele consumatorilor se modifică mai frecvent decât în al celui cu produse omogene, cum ar fi metalele, cerealele, minereurile etc. Modificări ale drepturilor de proprietate sau de folosință conduc la modificări ale rezultatelor (și costurilor) utilizării bunurilor. Dacă crește frecvența timpilor de așteptare în circulația rutieră, de exemplu ca urmare a aglomerărilor în locuri înguste, automobiliștii pot acorda o importanță mai mare spațiului din autoturism (confortului), diminuând importanța acordată performanței motorului. Să presupunem că o astfel de modificare a preferințelor față de caracteristicile automobilului au înregistrat consumatorii din Germania. Ca urmare a acestei modificări, consumatorii germani ar dori să realizeze consumul exprimat în figura 6.12 prin punctul C’G1, determinând un excedent al cererii pentru caracteristica c1, ceea ce va avea drept consecință creșterea prețului implicit, q1, al acestei caracteristici. Va crește prețul automobilelor ce conțin în proporție mai mare caracteristica c1, comparativ cu al celorlalte, având drept implicație modificarea raportului de schimb de 0, 1. Ca urmare, tipul N, fabricat în Franța, devine competitiv în raport cu tipul M și va forma obiectul exportului acestei țări*. În schimb, Germania va trebui să exporte o cantitate mai mare din tipul E. Datorită deteriorării raportului de schimb al caracteristicilor în defavoarea Germaniei, consumatorii acestei țări nu vor atinge chiar nivelul de consum spre care tindeau inițial (C’G1), ci unul mai modest (CG1), dar oricum superior celui pe care l-ar fi realizat în condiții de autarhie.
Figura 6.12: Efectele modificării preferințelor asupra comerțului cu bunuri diferențiate
Așadar, frecventele modificări de preferințe ale consumatorilor în privința bunurilor diferențiate duc la modificări ale raportului de schimb al caracteristicilor și prin aceasta la schimbări ale raportului de forțe între producătorii competitori.
Efectele barierelor ne tarifare în comerțul internațional
Contingentele la import
Efectele restricțiilor cantitative la import se exprimă de obicei cu ajutorul modelelor referitoare la un singur produs. În afara contingentului de import, funcția ofertei producătorului străin este verticală, iar curba totală a ofertei este paralelă cu cea a producătorului autohton. În funcție de mărimea contingentului, prețul de echilibru este mărit, ca și în cazul aplicării unei taxe vamale. O asemenea reprezentare nu poate oglindi efectul unui contingent asupra calității produsului. Respectivul efect poate fi redat cu ajutorul spațiului caracteristicilor. În figura 6.11 economic relevant pentru furnizorul străin al autoturismului mai ieftin este punctul 10E. Pentru consumatorii de tip Epsilon, cumpărători ai mărcii E, prezintă, din punct de vedere a caracteristicilor de calitate, și marca B, care este însă mult mai scumpă (punctele 10E și 3B se află pe aceeași curbă de indiferență în consum, Iε0).
Pentru a-și păstra fideli cumpărătorii și pentru a-și spori competitivitatea, producătorul tipului E ar putea îmbunătăți calitatea autoturismului ’, astfel încât cu același preț să se atingă punctul 10E’, sau să reducă prețul de achiziție și /sau costurile de exploatare cu 20%, astfel încât bugetul dat să ajungă pentru 12 perioade de exploatare și să se atingă punctul 12E. Ca urmare a acestor măsuri, pe piață ar crește cererea pentru respectivul automobil. În cazul existenței unui contingent la importul autoturismelor din tipul E, nu s-ar mai justifica interesul furnizorilor străini nici pentru îmbunătățirile amintite, nici pentru scăderea prețului, în măsura în care contingentul ar fi mai redus decât volumul cererii. Așadar, nu se va pune problema îmbunătățirii raportului preț / performanță.
Dimpotrivă, o eventuală creștere exogenă* a cererii pentru autoturismul E în țara importatoare, în condițiile limitării cantitative a ofertei, ar putea fi urmată de o creștere a prețului acestui autoturism, adică de o deteriorare a raportului preț / performanță.
Echivalentul vamal al unei norme de calitate, aplicate cu scop protecționist
În țara importatoare se introduce o normă tehnică, potrivit căreia puterea minimă a motorului autoturismelor este c2, condiție ce nu poate fi îndeplinită de produsul străin E. Să considerăm că singura alternativă existentă este autoturismul autohton marca B. În figura 6.12, L este punctul relevant al consumului, ce poate fi atins, dispunând de autoturismul B, la care fiabilitatea este de 75%. Dispărând importul mărcii E, pentru automobiliștii fideli mărcii B nu apare nici un efect. În schimb, cei care ar prefera marca E, se văd nevoiți să se re orienteze spre marca B. Ei vor face benevol această re orientare, atâta timp cât se vor afla pe aceeași curbă de indiferență. Unei asemenea re orientări îi corespunde în figura menționată punctul M de pe curba de indiferență I0. În absența protecției oferită de norma tehnică menționată, producătorul mărcii B ar fi fost în măsură să atragă consumatori ai mărcii E, numai dacă ar fi mărit fiabilitatea autoturismului, sau dacă i-ar fi îmbunătățit unele caracteristici de calitate, sau dacă ar fi redus prețul de vânzare. Această ultimă alternativă indică chiar echivalentul în taxe vamale al normei tehnice. Reducerea de preț care ar face competitiv autoturismul B față de E, în absența normei tehnice cu scop protecționist, ar fi dată de relația:
6.4
unde ”v” este echivalentul în taxe vamale al normei tehnice.
În figura 6.12 echivalentul în taxe vamale al normei de calitate c2 ≥c2 s-ar ridica la aproximativ 16%. Acest rezultat nu apare nemijlocit din datele publicate pentru respectiva piață. Punctul M ar putea fi aproximat prin interpolare pe curba de indiferență Iε0, pornind de la punctul 10E. Înclinația curbei de indiferență este rata marginală de substituție între cele două caracteristici de calitate. Această informație nu se obține din datele publicate, ci este obținută de firma producătoare prin cercetarea de marketing și prin cunoscuta analiză a valorii. Este însă ușor de realizat o relație între prețurile de piață ale diferitelor produse și caracteristicile lor de calitate, estimând econometric coeficienții așa numitei funcții hedoniste a prețului.
Figura 6.13: Echivalentul vamal al unei norme de calitate
Așadar, normele de calitate utilizate ca obstacole în calea importurilor dezavantajează anumite grupe de consumatori în țara importatoare. Aceste dezavantaje pot fi echivalate cu un anumit grad al protecției vamale, dacă se cunoaște rata marginală de substituție între caracteristicile produsului.
Trebuie totuși subliniat că nu toate normele de calitate implică dezavantaje pentru consumatori. În abordarea urmată până aici, s-a presupus că utilizatorii sunt perfect informați în legătură cu caracteristicile de calitate ale produselor. Dacă însă, aceștia nu pot localiza corect diversele oferte în spațiul caracteristicilor, apare pericolul deciziei eronate la cumpărare. Prin aceste norme de calitate, statul poate împiedeca asemenea decizii eronate. Totodată însă, unii consumatori pot renunța la interesul de a se informa în legătură cu caracteristicile produselor.
Comerțul internațional cu servicii
Comerțul internațional cu servicii are caracteristici diferite de ale celui cu mărfuri. Dacă în principalele țări industriale serviciile contribuie cu peste 60% în formarea PIB și în ocuparea forței de muncă, în valoarea totală a comerțului mondial acestea nu au o pondere mai mare de 25 %. Probabil că în comerțul internațional cu servicii acționează bariere mai numeroase și mai aspre decât în comerțul cu mărfuri. De exemplu, volumul traficului aerian internațional depinde, în primul rând de dreptul de aterizare, problemă ce formează obiectul negocierilor bilaterale între țări. De regulă, în domeniul serviciilor există bariere de intrare pe piață subtile, dar foarte eficiente. Este clar că prestatorii de servicii trebuie să respecte identitatea primitorilor acestora.
Cerința menținerii identității
Identitatea unui obiect poate fi definită, în sensul noii teorii a cererii, prin poziția acestuia în spațiul caracteristicilor. Dacă considerăm că abaterile de la această identitate apar pentru utilizator ca dezavantaj, rezultă că serviciile care au ca obiect modificarea însușirilor mărfurilor trebuie să satisfacă cerința menținerii identității mărfii*. Putem interpreta această cerință în varianta menținerii absolute sau doar relative a identității mărfii. În varianta absolută înțelegem că serviciul prestat trebuie să aibă ca efect aducerea obiectului asupra căruia s-a aplicat, în privința caracteristicilor, exact în starea inițială. În varianta relativă sunt tolerate abateri de la starea inițială a caracteristicilor de calitate, cu condiția menținerii neschimbate a proporțiilor între caracteristici. În figura 6.13, solicitantul unei reparații a automobilului se află înainte de efectuarea reparației în punctul C0, în timp ce tehnologia a consumului pentru automobilul în perfectă stare de funcționare corespunde punctului C*.
Figura 6.14: Cerința menținerii identității relative
În loc de a pretinde ca mașina să funcționeze ca la ieșirea din fabrică, proprietarul ei poate fi interesat ca reparația să-i asigure menținerea constantă doar a combinației caracteristicilor de calitate, redată de panta razei OC*. Abaterile de la această rază pot fi compensate doar prin îmbunătățiri ale ambelor caracteristici**. Invers, apropierea de raza asociată combinației date a caracteristicilor, poate fi acceptată chiar cu prețul diminuării valorii acestor caracteristici. Faptul menționat se explică prin înclinația pozitivă a ramurii curbei de indiferență aflată sub raza combinației caracteristicilor, OC*. Deci, menținerea identității este căutată chiar cu prețul scăderii nivelului caracteristicilor de calitate, iar pierderea de identitate este acceptată numai cu condiția creșterii nivelului respectiv. Serviciile care ar garanta un punct al consumului situat în aria mărginită de curba de indiferență sunt considerate ca acceptabile de beneficiar, spre deosebire de punctele situate în afara acestei arii, de exemplu C’ și C’’, chiar dacă lor le corespunde un nivel ridicat pentru una din caracteristici.
Cerința păstrării identității relative poate fi ilustrată și cu un exemplu din domeniul serviciilor financiare. Astfel, majoritatea clienților unei bănci nu sunt dispuși la o modificare radicală a portofoliului. Considerând cele două caracteristici de calitate ale portofoliului ca fiind riscul (c1) și venitul așteptat (c2), identitatea relativă este garantată atunci când se păstrează raportul dorit dintre acestea. Conform acestei interpretări, clientul n-ar accepta ca banca să-i transforme obligațiunile exprimate într-o monedă stabilă, în participații la firme cu capital de risc.
Cerința păstrării identității și comerțul internațional cu servicii
Cerința păstrării identității are consecințe în privința probabilității apariției schimburilor internaționale de servicii. Făcând abstracție de dificultățile agregării curbelor individuale de indiferență într-una de grup, în figura 6.14 curba CIS0F exprimă preferințele unei grupe de consumatori din Franța pentru combinația de caracteristici (c2/c1)F. Înaintea începerii schimburilor comerciale, această grupă de consumatori se află în punctul P0F, prin care trece CIS0F.
Ținând seama că pe piața internă a țărilor industriale au înregistrat o deosebită extindere serviciile prestate întreprinderilor*, să luăm drept exemplu serviciul de perfecționare a managerilor. Potrivit figurii 6.14, cadrele angajate la firmele franțuzești manifestă o mai modestă capacitate de lucru în echipă (c1), dar o accentuată fermitate în luarea deciziilor (c2). De aceea, punctul de producție P0F este plasat pe raza cu înclinație mai mare (c2/c1)F. Specialiștii francezi în perfecționarea managerilor sunt în măsură să ridice nivelul caracteristicilor clienților lor de-a lungul razei (c2/c1)F. Ei pot presta servicii și la export, oferind aceeași configurație a caracteristicilor în pregătirea managerilor. În schimb, pot efectua importul serviciului corespunzător, care să permită cadrelor din Franța să ajungă la un nivel mai ridicat al lucrului în echipă. Condiția cerută ar fi ca, prin importul metodelor de conducere din altă țară, combinația caracteristicilor pentru cadrele de conducere franțuzești să nu se modifice fundamental, astfel ca punctul rezultat CF, să se afle în interiorul domeniului mărginit de curba de indiferență CIS0F.
Spre deosebire de cadrele de conducere din Franța, cele din Germania manifestă o mai ridicată capacitate de lucru în echipă, raza corespunzătoare păstrării identității relative fiind reprezentată în figura 6.14 prin (c2/c1)G. Din punctul de vedere a întreprinderilor germane ar fi probabil mai avantajos, dacă managerii lor ar manifesta ceva mai multă promptitudine în luarea deciziilor. Cu ajutorul metodelor franțuzești de management, acest lucru s-ar putea realiza, cu condiția ca punctul la care se ajunge, CG să se afle în domeniul din interiorul curbei de indiferență CIS0G.
Figura 6.15: Echilibrul în comerțul internațional cu servicii
Din figura 6.14 rezultă că țările partenere definesc pentru schimburi un anumit domeniu dezirabil în spațiul caracteristicilor, anume în interiorul curbelor de indiferență CIS0F, respectiv CIS0G. De asemenea, este prezentat cazul schimbului echilibrat între cele două țări. Condiții pentru realizarea acestui echilibru, sunt concordanța între intențiile de schimb ale celor două țări partenere și orientarea lor după un raport de schimb comun în spațiul caracteristicilor.
Transferul pachetelor de caracteristici implică un transfer de factori, care poate cunoaște următoarele forme:
transferul de muncă (ofertantul de servicii) – specialiștii francezi în pregătirea managerilor se deplasează în Germania și reciproc, cei germani în Franța;
transferul de muncă (solicitanții de servicii) – managerii francezi se deplasează pentru perfecționare în Germania și reciproc, cei germani în Franța;
transferul de capital – participarea la capitalul unei firme prestatoare de servicii din țara parteneră, sau înființarea de firme de consultanță în țara parteneră, sau crearea de întreprinderi multinaționale.
Realizarea unei anume forme dintre cele menționate mai sus, depinde de costurile relative corespunzătoare, mai ales de costurile de tranzacție. Pe de altă parte, chiar dacă prin comerțul internațional se ajunge la un raport de schimb de echilibru în spațiul caracteristicilor, nu rezultă cu necesitate și echilibrul balanței serviciilor în schimburile dintre cele două țări partenere.
Comerțul internațional cu servicii are unele trăsături apropiate de ale celui cu bunuri diferențiate, și anume:
probabilitatea apariției schimbului internațional cu servicii este cu atât mai mare, cu cât sunt mai apropiate ca nivel și structură economiile țărilor partenere. În figura 6.14 se poate observa că punctul corespunzător consumului rezultat ca urmare a schimbului internațional are cu atât mai mare probabilitatea de a se afla în aria din interiorul curbei de indiferență a unei țări, cu cât este mai mic unghiul dintre razele ce reflectă menținerea identității consumului din cele două țări, respectiv (c2/c1)F și (c2/c1)G;
probabilitatea apariției schimbului internațional cu servicii este cu atât mai mică, cu cât este mai accentuată cerința relativă a menținerii identității. Cu cât este mai accentuată cerința relativă a menținerii identității, cu atât este mai strânsă curba indiferenței de grup în jurul razei ce reflectă menținerea identității consumului (figura 6.13).
șansa de comercializare internațională a serviciilor crește pe măsura ridicării calității acestora.
Fără a dispune până la ora actuală de cercetări empirice sistematice în acest domeniu, nu este totuși greu de remarcat situarea centrului de greutate a comerțului internațional cu servicii în relațiile reciproce dintre țările dezvoltate, și nu între acestea și cele în curs de dezvoltare*. Potrivit premiselor amintite, ar trebui chiar, ca ponderea țărilor dezvoltate în comerțul mondial cu servicii să fie superioară celei din domeniul comerțului cu mărfuri. Această ipoteză pare a fi confirmată în domeniile: bancar, asigurări, publicitate și consultanță pentru întreprinderi.
Cerința păstrării identității explică, se pare, în mai mare măsură decât reglementarea activităților, cauza pentru care comerțul internațional cu servicii are o răspândire relativ modestă. Trebuie totodată remarcat, că guvernele pot recurge cu ușurință la reglementări, sub pretextul păstrării identității. Important este a face distincție între reglementările justificate, ce urmăresc protecția reală a consumatorului, și cele artificiale, ce au ca obiectiv doar crearea de obstacole în calea schimburilor internaționale. Distincția între cele două feluri de reglementări își va crește în viitor importanța, în procesul liberalizării comerțului internațional cu servicii.
Cercetări empirice
6.7.1 Diferențe privind caracteristicile de calitate ale produselor
Diferențele privind caracteristicile de calitate ale produselor, postulate de noua teorie a cererii au relevanță empirică. Un studiu referitor la compararea calității unor produse industriale americane și japoneze a evidențiat diferențe notabile mai ales la caracteristica “fiabilitate”. Producătorii japonezi cheltuiesc o cotă mai mare din valoarea desfacerilor pentru asigurarea calității, în schimb costurile pentru asigurarea garanției sunt considerabil mai mici decât cele pentru produsele americane.
Efectele obstacolelor cantitative la import asupra calității și prețurilor mărfurilor importate
În anul intrat în vigoare o convenție între SUA și Japonia, care prevedea limitări voluntare* la exportul de automobile al Japoniei în SUA.
S-a constatat că prețul mediu al automobilelor japoneze importate în SUA a sporit cu 20% în anul 1981 și cu 10% în anul 1982. Chiar dacă s-a îmbunătățit calitatea acestor automobile, raportul preț / calitate s-a deteriorat (a crescut). În cadrul cercetării s-a elaborat o funcție de regresie multiplă a prețului față de caracteristicile de calitate ale produsului**. Coeficienții acestei funcții, estimați cu ajutorul cunoscutei metode a celor mai mici pătrate, exprimă contribuția caracteristicilor de calitate la formarea prețului. De asemenea, permit calculul aproximativ al ratei marginale de substituție între caracteristicile de calitate. Din estimarea coeficienților funcției menționate pentru perioada 1979-1984, rezultă că extinderea cu un țol (1/12 picioare) a lărgimii automobilului are ca efect creșterea prețului cu 8%, iar sporirea puterii motorului cu 10 CP determină creșterea prețului cu circa 18%. Rezultă că rata marginală de substituție între caracteristicile de calitate, din punctul de vedere a consumatorilor americani, s-ar putea exprima astfel: se poate renunța la un țol din lărgimea automobilului, pentru creșterea puterii motorului cu 4,2 CP. În concluzie, s-a stabilit că aplicarea auto-limitărilor la export a determinat creșterea prețului pe unitatea de calitate la automobilele importate de SUA din Japonia.
7 DEPLASAREA INTERNAȚIONALĂ A FACTORILOR DE PRODUCȚIE
În capitolele precedente s-a folosit ipoteza că factorii de producție muncă și capital sunt mobili între sectoarele unei economii naționale, dar nu și între țări.
Renunțarea la ipoteza imobilității internaționale a acestor factori de producție permite analiza unor fenomene esențiale pentru economia contemporană.
Principiile deplasării internaționale a factorilor nu diferă în esență de cele aflate la baza comerțului cu bunuri, din perspectiva economiei. Apar în schimb, diferențe însemnate în domeniul politic.
Încă din anii ’30, Bertil Ohlin demonstra* că între țări se nasc fluxuri de factori sau mărfuri fabricate cu acești factori, provocate de diferențele relative între produsele marginale ale factorilor și tind să înlăture aceste diferențe.
O țară înzestrată abundent cu muncă poate importa bunuri intensive în capital sau poate procura capital din străinătate, pentru a-și fabrica produse intensive în capital. O țară înzestrată abundent cu capital, poate importa bunuri intensive în muncă sau poate permite imigrația forței de muncă, pentru fabricarea de produse intensive în muncă. În sfârșit, o țară de dimensiuni prea mici pentru a suporta din resurse naționale firme proiectate pentru economii de scară, poate importa bunuri fabricate de asemenea firme sau poate permite fabricarea locală a unor asemenea bunuri de filiale ale marilor firme din străinătate.
Alterativele enumerate – importul de bunuri sau importul factorilor pentru producerea acestor bunuri – au consecințe economice similare, dar diferă esențial în privința acceptării lor politice.
În continuare se vor urmări efectele deplasării factorilor asupra producției globale, definită ca sumă a producțiilor țărilor gazdă și sursă, ca și asupra veniturilor factorilor din țările partenere.
Se va aborda deplasarea factorilor între țări în cadrul modelului ricardian modificat și al modelului Heckscher-Ohlin și se vor urmări unele aspecte ale producției multinaționale.
7.1 Deplasarea internațională a capitalului
Deplasarea internațională a capitalului constituie obiect al teoriei economice încă din secolele trecute. La început atenția s-a îndreptat spre împrumuturile externe ale statelor, apoi spre reparațiile de război și mișcările de capital pe termen scurt din perioada interbelică, și, în sfârșit, spre problematica diversificării portofoliului și a pieței eurodolarilor , în ultimele decenii.
Potrivit părerii dominante, susținută de clasicii economiei politice, mișcările internaționale de capital sunt avantajoase, atât pentru țara de origine a capitalului, cât și pentru cea de destinație.
Dar ele sunt urmate de redistribuiri ale venitului, în favoarea capitalului în țara de origine, și în favoarea muncii, în țara de destinație. În condițiile creșterii economice echilibrate, sunt exportatoare de capital țările care înregistrează excedente comerciale cronice, iar importatoare de capital, cele cu deficite cronice, situație care nu contravine cerințelor eficienței.
Se remarcă de asemenea, că îndatorarea externă a țărilor cunoaște o anumită ciclicitate, în fiecare fază a ciclului, o țară obținând avantaje de pe urma deplasării capitalului.
Ciclurile îndatorării au fost studiate inițial în modele cu rată a economisirii dată. Teoria optimizării inter-temporale a permis studierea acestor cicluri în modele în care rata de economisire este endogenă.
O problemă mult discutată se referă la consecințele mișcărilor de capital asupra raportului de schimb al țărilor partenere. Se pare că decisivă pentru modificările de prețuri, deci ale raportului de schimb este reacția cererii la modificările avuției.
Arbitrajul
Deplasările internaționale de capital produc o egalizare a produsului marginal al capitalului prin faptul că, în țara cu capital mai puțin abundent stocul de capital se extinde, iar în cea cu capital abundent, se restrânge. Procesul acesta necesită, bineînțeles, timp îndelungat.
Randamentul unei investiții are două componente, și anume venitul curent și sporul așteptat de valoare (Appreciation), ambele exprimate în procente din prețul pieței.
Să considerăm un bun de capital cu valoarea de o unitate monetară, cu un venit marginal r și cu prețul de piață q.
Randamentul său este dat de expresia:
unde reprezintă creșterea așteptată de valoare.
Între două țări (1 și 2), pe o piață de capital deschisă, randamentele se vor egaliza. Condiția necesară este:
7.1
Dacă randamentul se egalizează ca urmare a mișcărilor de capital, produsele marginale vor fi egale, prețul de piață va fi de o unitate monetară și sporul așteptat de valoare se va anula.
Dar echilibrarea se poate realiza și fără deplasarea capitalului, respectiv fără egalizarea produselor marginale, prin arbitraj. În acest caz r1 și r2 vor diferi, dar q1 și q2 se vor modifica corespunzător (proporțional) și vor fi diferite de prețul considerat inițial, de o unitate monetară.
Același lucru este valabil și pentru activele financiare, cum ar fi titluri de valoare, unde în locul produsului marginal apare cuponul. Majoritatea covârșitoare a tranzacțiilor financiare internaționale sunt asemenea operații de arbitraj, care de fapt includ doar modeste mișcări de capital. Aceste operații de arbitraj sunt însă indirect, de mare importanță pentru mișcările de capital, întrucât determină ratele de dobânzi și prețurile bunurilor de capital, care în timp influențează economiile și investițiile.
De menționat este că arbitrajul apare interesant, când costurile de tranzacție sunt scăzute. De regulă, costurile de tranzacție sunt scăzute la creanțele pe termen scurt, dar și la titlurile de rentă perpetuă. Sunt ridicate la imobile, instalații etc.
Arbitrajul activelor financiare explică de ce o țară apare concomitent și în calitate de creditor, și de debitor.
Din perspectiva microeconomiei, explicația a apărut în forma teoriei portofoliului, potrivit căreia, un patrimoniu dat este distribuit pe active cu perspective de câștig diferite și cu riscuri diferite.
Pe baza acestei teorii s-a dezvoltat enunțul din teoria finanțelor, potrivit căruia distribuția internațională a capitalului apare ca un sistem al echilibrului general de stoc, în care ratele de dobânzi și prețurile bunurilor de capital echilibrează oferta și cererea pentru toate activele. În aceste condiții, deplasările de capital apar ca fenomene ce însoțesc modificările dobânzii.
Un loc important pe piața internațională a capitalurilor a deținut în ultimele decenii piața euro-dolarilor.
Ipoteza inițială că euro-dolarii ar constitui un important potențial de inflație, nu s-a verificat, întrucât expansiunea euro-băncilor s-a datorat funcției de mijlocitoare de credite, și nu celei de creare de monedă.
Creșterea enormă a volumului tranzacțiilor de pe piețele de devize și de pe cele internaționale de credite a dus la formularea ipotezei privind dispariția în mare măsură a piedicilor din calea deplasării internaționale a capitalurilor.
Cercetările empirice privind egalizarea internațională a ratelor de dobânzi pentru hârtii de valoare de același tip, în condițiile cursurilor de schimb flexibile, și unde modificarea așteptată a cursului valutar joacă rolul modificării așteptate a valorii din formula lui Fisher, au confirmat această ipoteză.
Pe aceeași linie a abordării este formulată și ipoteza că o întreprindere situată într-o țară a cărei valută tinde să se aprecieze pe termen lung, ar avea acces la capital în condiții mai favorabile decât una dintr-o țară, a cărei valută are tendința de depreciere pe termen lung.
Dar această ipoteză nu a fost încă testată, mai ales că tendința cursului valutar pe termen lung este greu de prevăzut și este doar unul dintre numeroșii factori de care depinde accesul la capital.
Pe de altă parte, dacă mișcările de capital ar egaliza produsele marginale pe plan internațional, investițiile din fiecare economie națională ar deveni independente de economisirea națională.
Investițiile naționale ar depinde de economisirea la nivel mondial, care ar fi distribuită în mod eficient între economiile naționale. În aceste condiții, investițiile naționale și economisirea națională ar fi slab corelate.
Totuși, cercetările empirice au evidențiat, în urmă cu două decenii, o corelație între acești indicatori surprinzător de ridicată, adică, în fiecare țară investițiile provin, în cea mai mare parte, din propria economisire a țării. De aici ar rezulta o slabă mobilitate a capitalului, ceea ce ar corespunde concepției clasice.
Discrepanța dintre rezultatele celor două teste a determinat o controversă privind mobilitatea capitalului, care nici azi nu este încheiată, existând argumente solide atât în favoarea, cât și contra fiecăruia din cele două puncte de vedere.
Testele privind egalizarea ratelor de dobânzi evidențiază de fapt promptitudinea arbitrajului pentru titluri de valoare și devize, și nu egalizarea produselor marginale ale capitalului din două țări. Asemenea teste ar putea avea ca obiect diferența dintre prețul de piață al bunurilor de capital și costurile lor de producție.
Diferențele dintre țări privind ordinea de drept, practicile de afaceri și limbă, creează riscuri externe, iar extinderea stocului de capital în unele țări și diminuarea lui în altele, ar necesita perioade îndelungate.
Deplasarea capitalului în modelul ricardian
În modelul ricardian modificat se consideră că cele două țări, Anglia și Portugalia posedă aceeași cantitate de muncă, dar cea dintâi posedă mai mult capital, iar a doua mai mult teren agricol.
Dacă veniturile de scară sunt constante, tehnologiile în producție și gusturile în consum coincid la cele două țări, în condiții de liber schimb Anglia exportă pânză, iar Portugalia exportă vin. Dar nu se ajunge la egalizarea prețului factorilor.
Dacă stocul de capital diferă considerabil între țări, produsul marginal al capitalului va fi mai scăzut în industria textilă britanică, astfel că venitul real al capitalului va fi mai redus în Anglia, indiferent că se exprimă în pânză sau în vin.
Apare astfel un stimulent pentru capital de a se deplasa din Anglia, în Portugalia.
a. Efecte primare ale deplasării capitalului.
Situația inițială este descrisă în figura 7.1.
Curba AC exprimă relația între produsul marginal al capitalului în industria textilă din Anglia și cantitatea de capital din acea țară, fiind dat numărul de lucrători din industrie.
Cantitatea de capital OK1 este asociată cu un produs marginal al capitalului de OR pânză, care măsoară venitul real al capitalului exprimat în pânză. În consecință, proprietarii de capital primesc OR×OK1 (adică ORBK1) pânză.
Curba A*C* descrie relația din Portugalia, fiind dat numărul de lucrători din industria textilă a acesteia. Curba Angliei este situată mai sus, și mai puțin înclinată față de orizontală, întrucât acolo sunt mai mulți lucrători decât în Portugalia.
În Portugalia cantitatea de capital este OK2, iar produsul marginal al capitalului este OR* pânză, proprietarii de capital obținând un venit real exprimat în pânză echivalent cu aria OK2PR*.
Aria aflată sub curba produsului marginal măsoară produsul total al industriei. Dacă oferta de capital în Anglia este OK1, producția de pânză este în acea țară redată de aria OABK1.
Dacă se scade venitul proprietarilor de capital, rămâne venitul lucrătorilor exprimat în pânză, ilustrat de aria triunghiului RAB. Similar, în Portugalia venitul lucrătorilor exprimat în pânză este redat de aria PR*A*.
Dacă venitul real al capitalului este mai scăzut în Anglia (ca în figura 7.1), deținătorii de capital vor fi stimulați să transfere o parte din acesta în Portugalia, de exemplu cantitatea K1K1´.
Se va reduce oferta de capital din Anglia 1´ și va crește oferta de capital din Portugalia 2´. Consecința va fi egalarea produsului marginal al capitalului în cele două țări.
Dar transferul unui alt volum de capital nu va elimina complet diferența între cele două țări la indicatorul menționat și s-ar menține un stimulent pentru deplasarea capitalului între țări, până la eliminarea acestor diferențe.
O altă consecință este creșterea producției globale de pânză, deci sporirea eficienței economice mondiale, întrucât extinderea producției din Portugalia depășește scăderea producției de pânză din Anglia, și anume cu (K1K1´×RR*)/2, adică aria triunghiului GPP´.
În general, o deplasare a factorilor indusă de diferența în veniturile reale (și produsele marginale) ale acestora ridică eficiența economiei mondiale.
Transferul de capital mărește veniturile deținătorilor săi chiar și după eliminarea diferențelor dintre produsele lor marginale. În figura 7.1, sporul de venit al celor care și-au transferat capitalul este redat de aria HP´FG.
Are loc și o redistribuire a veniturilor. În Anglia, unde crește produsul marginal al capitalului, proprietarii capitalului rămas în țară obțin un spor de venit real redat de aria RR´B´E, iar lucrătorii pierd venit real totalizând RR´B´B.
Această pierdere depășește câștigul suplimentar al deținătorilor de capital, în contextul scăderii producției totale de pânză din Anglia. Lucrătorii britanici ar fi îndreptățiți să se opună mișcării capitalului, mai ales că pierderea de venit a lucrătorilor nu ar putea fi compensată de sporul de venit al deținătorilor de capital.
Are loc o redistribuire a venitului și în Portugalia, și anume de la capital la muncă. Întrucât produsul marginal al capitalului scade, veniturile deținătorilor de capital aflați inițial în Portugalia vor scădea cu R´FPR*, iar lucrătorii vor câștiga cu PP´R´R* mai mult, întrucât producția portugheză de pânză va crește.
Sporul venitului lucrătorilor va depăși cu FPP´ pierderea suferită de către deținătorii de capital Lucrătorii portughezi vor fi îndreptățiți să favorizeze mișcarea capitalului.
b. Efecte secundare
Pe lângă aceste efecte directe ale transferului de capital, apar și efecte secundare, ca urmare a realocării a factorilor de producție între ramuri, așa după cum rezultă din figura 7.2.
Punctul B definește echilibrul inițial pe piața muncii din Anglia. Salariul real, măsurat în pânză este 0V1, fiind ocupați în producția de vin 0L1 lucrători, iar în cea textilă L1Ltot lucrători.
Producțiile de pânză și de vin sunt exprimate prin ariile aflate sub curbele cererii de muncă (care sunt și ale produsului marginal), producția de vin fiind măsurată prin echivalentul în pânză, la prețurile pieței libere.
Punctul P definește echilibrul inițial pe piața muncii din Portugalia. Salariul real, măsurat în pânză este 0V2, fiind ocupați în producția de vin 0L2 lucrători, iar în cea textilă L2L*tot lucrători.
Producțiile de pânză și de vin sunt exprimate în unități pânză, prin ariile aflate sub curbele cererii de muncă, respectiv L2PNL*tot și 0HPL2 .
Salariul real, exprimat în pânză, este mai ridicat în Anglia decât în Portugalia, produsul marginal al muncii fiind mai ridicat în industria textilă britanică.
Transferul de capital din Anglia în Portugalia, ca urmare a diferenței ratelor de randament im-plică deplasarea curbelor cererii pentru muncă. În Anglia, curba cererii pentru muncă se deplasează în jos, de , .
În Portugalia, ca urmare a creșterii stocului de capital, va crește produsul marginal al muncii din industria textilă, deplasând curba cererii de muncă în sus. Aria NPP´N´, care măsoară creșterea producției portugheze de pânză în condițiile inițiale de ocupare, este superioară ariei MBB´M´, care măsoară scăderea corespondentă a producției engleze de pânză.
Ca o consecință a scăderii salariului real în Anglia, industria vinului din acea țară va cere mai multă muncă, acționând în sensul ridicării salariului real.
Pe piața muncii se va ajunge la un nou punct de echilibru (B´´) ca urmare a deplasării unor lucrători de la industria textilă la cea a vinului. În schimb, în Portugalia va avea loc deplasarea de lucrători de la industria vinului la cea textilă, noul punct de echilibru fiind P´´.
În Anglia va crește echivalentul în pânză al producției de vin, cu o valoare superioară celei cu care s-a redus producția de pânză. Tot astfel, în Portugalia creșterea producției de pânză va depăși ca valoare scăderea producției de vin, exprimată în unități pânză.
În consecință, creșterea producției globale va fi chiar mai mare decât apărea dacă se luau în considerare doar efectele directe ale transferului de capital.
Dar, așa cum se observă, transferul de capital n-a înlăturat complet diferența dintre produsele marginale ale capitalului din cele două țări.
În măsura în care crește producția de vin în Anglia, va spori venitul real al proprietarilor de terenuri, iar în Portugalia tendința va fi opusă.
Dacă continuă transferul de capital până la egalizarea produselor sale marginale, aceasta va fi urmată în mod necesar de egalizarea produselor marginale și pentru ceilalți factori de producție.
În concluzie, în modelul ricardian modificat, deplasarea factorilor între țări are drept consecință egalizarea produselor lor marginale și, prin urmare, maximizarea eficienței globale.
Deplasarea capitalului în modelul Heckscher – Ohlin
În acest model chiar schimbul de mărfuri poate egaliza produsele marginale, deci maximiza eficiența, întrucât poate egaliza prețurile factorilor.
Dar această egalizare depinde de multe condiții, și anume: toate piețele să fie perfect competitive, comerțul să unifice complet piețele, să nu existe cheltuieli de transport, taxe sau alte bariere comerciale, toate țările să producă aceleași mărfuri comercializabile, numărul mărfurilor să fie egal cu al factorilor, funcțiile de producție să fie aceleași în toate țările, având venituri de scară constante și să nu apară inversiuni ale intensității factorilor în urma modificării prețurilor acestora.
Întrucât ar fi egalizate veniturile factorilor, nu ar exista stimulent pentru deplasarea factorilor de producție între țări. În realitate, nu sunt îndeplinite chiar toate condițiile enumerate, astfel că există diferențe între veniturile factorilor, deci și temeiuri pentru deplasarea acestora.
De exemplu, perceperea unei taxe la importul de grâu de către țara relativ abundent înzestrată cu capital, ar avea drept efect creșterea prețului relativ al grâului în acea țară, și reducerea prețului relativ al grâului în țara parteneră, unde munca este factorul relativ abundent.
Procesul care se declanșează în continuare este ilustrat în figura 7.2, unde curbele GG´ și SS´ caracterizează condițiile producției de grâu și respectiv de strunguri.
Țara cu munca abundentă începe cu un capital pe lucrător la nivelul OK1, iar țara cu capital abundent începe cu OK2.
În condițiile inițiale de echilibru și liber schimb, prețul relativ al grâului este OP în ambele țări, iar prețul relativ al muncii este OW, intensitățile factorilor fiind identice în ambele țări.
Produsele marginale ale capitalului și muncii sunt aceleași în ambele țări, ca și veniturile lor reale, indiferent că sunt exprimate în grâu sau strunguri.
După impunerea unei taxe vamale la importul de grâu al țării cu capital abundent, prețul relativ al grâului crește 2 în acea țară, iar prețul relativ al muncii crește 2. Țara își va deplasa structura producției spre F, obținând mai mult grâu și mai puține strunguri față de situația anterioară. Firmele vor adopta metode de producție mai intensive în capital.
În țara cu înzestrare relativ abundentă de muncă prețul relativ al grâului va scădea 1, iar prețul relativ al muncii va scădea 1.
Producția țării se va deplasa spre M, obținând mai puțin grâu și mai multe strunguri, iar firmele vor adopta metode de producție mai puțin intensive în capital.
În consecință va apărea un decalaj între țări, în privința produselor marginale, deci și a veniturilor reale. Se va deplasa capital dinspre țara cu capital relativ abundent spre cealaltă țară. În țara de origine capitalul se va reduce sub OK2 pe lucrător, iar în țara de destinație va crește la peste OK1 pe lucrător.
Transferul va continua, până se va elimina decalajul veniturilor reale. Această eliminare s-ar putea realiza numai când s-ar elimina toate celelalte decalaje, inclusiv cel privind prețul relativ al grâului. Dar acest ultim decalaj nu poate dispărea din cauza existenței taxei vamale la importul de grâu al țării menționate.
În modelul Heckscher-Ohlin deplasarea mărfurilor și a factorilor sunt perfect substituibile.
Când comerțul liber egalează prețurile factorilor, maximizând eficiența globală, deplasarea factorilor nu mai este necesară și nu mai are loc.
Dacă însă comerțul este supus la restricții, deplasările factorilor sunt necesare pentru a maximiza eficiența, și în consecință ele înlătură comerțul.
Efecte dinamice ale deplasărilor internaționale de capital
Considerăm două țări, A și B, având populație constantă. Facem abstracție de progresul tehnic, de deprecierea capitalului și de impozite. Oferta de muncă este exogenă.
Se produce doar un singur bun, în condiții de concurență perfectă, iar produsul marginal este pozitiv, dar descrescător. Nivelul tehnologiei, populația și oferta de muncă sunt identice în cele două țări.
Singura diferență între cele două țări este aceea că, populația din țara A scontează utilitatea viitoare cu o rată mai înaltă decât populația țării B. Aceasta echivalează cu a spune că rata de nerăbdare pentru consum este mai ridicată în A decât în B. În fiecare dintre țări, preferințele individuale și dotările individuale sunt identice.
Nu au avut loc deplasări de capital între cele două țări, astfel că în fiecare din ele s-a ajuns la starea de creștere economică uniformă pe termen lung, corespunzătoare unui nivel specific al ratei dobânzii.
Rata dobânzii în țara A este mai ridicată decât în țara B. Fiind vorba de creșterea uniformă, nu mai au loc ajustări ale stocului de capital, astfel încât, în ambele țări tot venitul este consumat.
Țara A va avea un stoc de capital mai mic decât țara B, ca rezultat al faptului că produsul marginal al capitalului în B , care trebuie să fie egal cu rata nerăbdării rezidenților săi în condițiile creșterii uniforme, va fi mai scăzută decât în A.
Stocul de capital din B va permite realizarea unor nivele mai înalte ale producției și consumului pe termen lung.
Considerăm că, începând cu un anumit moment, se liberalizează deplasarea capitalului între cele două țări. Va avea loc o migrare a capitalului de la A, unde câștigul este mai mare. Ratele de dobânzi din cele două țări se vor egaliza.
Astfel, rata dobânzii în A va scădea, iar în B va crește. Vor spori stocul de capital și producția în A și se vor diminua corespunzător în B, până la egalizare.
Rezidenții din A se vor împrumuta, pentru a-și finanța consumul suplimentar, întrucât rata nerăbdării lor va depăși rata dobânzii (considerând perfecte piețele de capital).
Adică, stimulul psihologic, de a devansa în prezent din consumul viitor, depășește stimulul financiar (rata dobânzii), de a amâna pentru viitor din consumul prezent.
În țara B se produce fenomenul opus, întrucât rata dobânzii, care stimulează amânarea consumului, va fi superioară ratei nerăbdării de a devansa din consumul viitor. În țara B va scădea consumul, practic tocmai cu o mărime ce egalează sporul de consum din țara A.
În consecință țara B va deveni creditoare, iar țara A, debitoare. În intervalul de timp ce va urma, consumul în A va stagna, iar în B va crește.
Sporește datoria externă a lui A față de B. Înainte ca această datorie să fi ajuns la scadență, în relațiile reciproce B va avea o balanță comercială excedentară, iar A va avea balanța comercială deficitară.
După ce datoria lui A față de B a ajuns la scadență, situația balanțelor se va inversa, plata dobânzilor ajungând să depășească suma noilor împrumuturi.
Dacă procesul va continua în aceste condiții, se va ajunge ca rezidenții lui B să dețină toate activele din cele două țări. Bineînțeles, că acest proces poate fi stopat, sau modificat, ca urmare a schimbării în decursul timpului a condițiilor menționate la început.
Consecință: mișcările internaționale de capital sunt transferuri de creanțe, ce sporesc venitul viitor al țării care le deține.
Producția multinațională și taxarea transnațională
În prezent, practic toate marile companii poseda filiale în străinătate.
Cauzele principale ale extinderii producției multinaționale constau in special în folosirea cât mai avantajoasa a costurilor comparative și evitarea barierelor vamale.
Dar se pune întrebarea de ce nu exploatează avantajele de costuri chiar firmele locale.
Răspunsul la această întrebare constă în existenta avantajelor competitive de partea firmelor multinaționale. Ele au acces mai ușor la capital, fie din tarile de origine, fie din surse aflate în străinătate. Dar alte avantaje sunt și mai importante: cele de ordin tehnologic și liniile de producție binecunoscute.
Ele au început, de regulă, prin exporturi la scară mică produse în țara de origine, apoi au trecut la producția multinațională în măsura în care piețele au devenit suficient de mari, pentru a exploata avantajele economiilor de scară.
Avantajul competitiv față de firmele locale provine deci din diferențierea produselor, avantaje tehnologice și economii de scară.
Interesul firmelor multinaționale față de mediul local ține de accesul la materii prime, costuri scăzute de muncă și existența protecției pieței.
Au apărut controverse în legătură cu avantajele sau dezavantajele dezvoltării firmelor multinaționale, atât în țările de origine, cât și în străinătate.
Din perspectiva cosmopolită, avantajele par să depășească dezavantajele.
Activitățile firmelor multinaționale tind să crească eficiență și flexibilitatea economiei mondiale, conferind utilizării resurselor și structurii schimburilor mai multă sensibilitate la costurile relative.
Firmele multinaționale reacționează mai prompt și pe o rază mai mare decât celelalte firme în cazul în care cresc costurile dintr-o țară. Pot schimba comenzile și producția de la o filială la alta, cunosc mai bine tendințele costurilor și prețurilor din diferite țări și fac în permanență comparații.
Dar flexibilitatea lor nu este nelimitată. Pot ezita sa închidă fabrici în țări cu costuri ridicate, sau să concedieze lucrători, de teama unor măsuri punitive din partea guvernelor locale.
Pe de alta parte, liderii sindicali acuză companiile multinaționale de prea mare avantaj în negocierile pentru salarii, ce ține de posibilitatea de a închide fabricile când costurile depășesc un anumit nivel.
Cu toate manifestările pro și contra, pare totuși probabil ca firmele multinaționale să contribuie la creșterea eficienței globale, dând mai multă sensibilitate de reacție producției și schimburilor la modificările costurilor comparative, și conferind mai multă mobilitate internațională capitalului, tehnologiei și conducerii afacerilor.
Din punctul de vedere al diferitelor țări, criticile sunt numeroase. Guvernele naționale consideră că li se limitează autonomia în realizarea unor obiective de politică națională.
Astfel, mobilitatea ridicată a capitalului reduce eficiența politicii fiscale a guvernului. Utilizarea de către firmele multinaționale a prețurilor de transfer poate conduce de asemenea la evaziune fiscală.
Uneori pot fi deturnate chiar efectele politicii vamale a unei țări.
Un tarif de import ridicat, in loc să protejeze producția națională, poate atrage implantarea de filiale ale unor companii multinaționale și astfel să mărească expunerea producției naționale la concurență.
O problemă dificilă este și cea care ține de jurisdicția căreia se supune compania transnațională: cea locală, sau din țara de origine.
Probleme locale apar și în țara de origine, unde sindicatele acuză companiile multinaționale că distrug locuri de muncă naționale când produc în străinătate, dar ignoră creșterea cererii străine pentru exporturi naționale, ocazionată de activitatea peste hotare a firmelor multinaționale.
Problema perceperii impozitelor asupra veniturilor provenite din străinătate ale companiilor multinaționale și-a găsit două abordări și respectiv soluții.
În figura 7.1 se observă că producția (PIB) era egală cu venitul (PNB), în fiecare din țări, înaintea deplasării de capital.
După efectuarea exportului de capital, producția din țara exportatoare de capital scade, cu echivalentul ariilor 1 și 2.
În schimb crește față de situația inițială venitul (PNB), cu o mărime echivalentă cu aria 2.
Dacă încasările statului exportator de capital ar proveni doar din impozitele percepute veniturilor obținute pe propriul teritoriu, ele ar fi inferioare celor percepute înaintea exportului de capital.
Dacă ar aplica impozite și asupra veniturilor obținute de rezidenții proprii în străinătate, încasările statului ar spori față de situația absenței exportului de capital, cu condiția ca veniturile obținute în străinătate să nu fie prea mult diminuate de impozitele percepute de statul străin.
Unele guverne adoptă perspectiva cosmopolită, recunoscând ca prioritară maximizarea venitului global, iar alte guverne adoptă perspectiva națională și încearcă să maximizeze venitul național.
Cele din prima categorie permit propriilor cetățeni să achite taxele străine, diminuând cu sume echivalente taxele percepute în propria țară, iar cele din a doua categorie, scad taxele plătite în străinătate din venit, și asupra acestei sume calculează taxele.
Dacă între 2 țări sunt diferențe însemnate în ce privește rata de impozitare a venitului, de exemplu în țara A taxa pe venit este de 50%, iar în țara B taxa respectivă este doar de 20%, cetățenii din țara A sunt puternic stimulați sa investească în țara B.
Țara A va adopta o anumită politică fiscală pentru a atenua această tendință. Va impune propriul nivel de taxe și pentru veniturile obținute de cetățenii săi în țara B.
Poate adopta un regim de taxare neutru din perspectiva cosmopolită, când, la venituri egale anterioare taxării, se păstrează egalitatea și după taxare, indiferent de țara în care au fost obținute.
De exemplu, un capital de 100$, investit în țara B de către un cetățean din țara A, aduce un venit anual de 10 $, pentru care va plăti un impozit în țara B de 2$ (20%). În țara de origine impozitul pe venit fiind de 50%, reprezintă 5$.
Din aceștia se vor scădea cei 2$ impozit plătiți deja în țara B, astfel că, efectiv, impozitul plătit în țara A este de 3$, iar venitul rămas după impozitare va fi de 5$, adică identic cu cel care s-ar fi obținut dacă capitalul respectiv ar fi fost investit (cu aceeași rata de venit) în țara A.
Dar țara A poate adopta perspectiva națională, urmărind sa maximizeze venitul propriu. Pentru aceasta va încerca să descurajeze proprii cetățeni de a investi în țara B, dacă acele investiții nu ar aduce un spor de venit național mai mare decât cele din țara A.
Întrucât taxele plătite țării B nu aduc venit național țării de origine, aceasta va căuta să creeze împrejurarea ca, investiția în străinătate să fie atractivă numai dacă venitul rămas după impozitarea în străinătate ar fi mai mare decât cel dinainte de impozitare, obținut la investiția din propria țara.
Astfel, pornind de la datele din exemplul anterior, venitul după impozitarea din străinătate va fi de 8$. Asupra acestei sume țara A va percepe impozitul pe venit de 50%, adică de 4$, astfel că suma rămasă investitorului după impozitarea națională va fi de 4$, mai mică decât cea din exemplul anterior.
Demonstrarea algebrică și generalizarea celor 2 strategii de taxare transnațională este următoarea:
Dacă cetățenii țării A investesc în propria țară obțin o rată a venitului de rA și plătesc taxe, a căror rată este tA. Așadar, venitul lor după impozitare este rA · (1 – tA) din suma investită.
Dacă ar investi în țara străină B, rata venitului ar fi rB, iar rata impozitării ar fi tB, deci venitul după impozitarea din străinătate ar fi rB · (1 – tB) din suma investită.
Această sumă ar mai fi supusă unei taxe și în țara de origine, cu rata t'A, venitul propriu-zis după taxare ar fi rB · (1 – tB – t'A).
Diferența de venit disponibil obținut la investiția în străinătate și în propria țară ar reprezenta
D = rB · (1 – tB – t'A) – rA · (1 – rA) 7.2
din suma investită.
Va exista stimulent pentru investiția în străinătate, dacă D > 0.
Pentru a evidenția mai bine efectul lui t'A asupra lui D, este utilă o regrupare a termenilor.
(i) Dacă guvernul țării de origine adoptă perspectiva cosmopolită și respectă egalitatea de tratament a celor supuși impozitării, va impune regula:
rB · tA = (rB · tB) + (rB · t'A) 7.3
adică:
t'A = tA – tB 7.4
și substituind în (7.2), se obține:
D = rB · [1 – tB – (tA – tB)] – rA · (1 – tA) =
= (rB – rA) · (1 – tA) 7.5
Rezultă că D va fi pozitiv și va induce investiții în străinătate, dacă rB > rA.
(ii) Dacă guvernul urmărește să maximizeze venitul național al propriei țări, va căuta să descurajeze investițiile în străinătate al căror venit după impozitarea din străinătate nu depășește venitul dinaintea impozitării la investițiile efectuate în propria țară, adică
rB · (1 – tB) > rA 7.6
Aplicând principiul egalității de tratament la impozitare, guvernul va stabili regula:
t'A = (1 – tB) · tA 7.7
adică, se aplică taxa națională, dar pentru venitul adus în țară.
Substituind in (7.1), se obține:
D = rB · [1 – tB – (1 – tB) · tA] – rA(1 – tA) =
= [rB · (1 – tB) – rA] · (1 – tA) 7.8
adică D > 0, dacă se respectă condiția (7.8).
Deplasarea internațională a forței de muncă
Pornim de la următoarele premise simplificatoare: într-o lume ne integrată economic, considerăm o singură marfă, doi factori de producție limitați, două țări, competiție perfectă și absența impozitelor.
(Funcția de bunăstare socială pentru fiecare țară constă în agregarea veniturilor rezidenților inițiali. Mișcările de capital sunt interzise, dar nu sunt restricții la mișcarea forței de muncă. În situația inițială, salariul în țara A este mai ridicat decât în B. Se declanșează deplasarea forței de muncă din A în B, proces ce va continua, până la egalizarea ratelor de salarii între cele două țări.)
Nu se urmărește schimbul de mărfuri. Singura cale de integrare a acestor economii este deplasarea intre țări a factorilor de producție. Considerăm că, dintre cei doi factori, unul este fix (T – terenul), iar unul este mobil (M – munca). Producția fiecărei țări depinde doar de cantitatea de factori de care dispune, celelalte date fiind identice la cele două țări.
Relația dintre oferta de factori și producția fiecărei țări este exprimată de funcția de producție a economiei naționale, pe care o notăm Q(T,M).
Dacă terenul este fix, folosind cantități tot mai mari de muncă, producția va crește, dar cu rată descrescătoare, adică produsul marginal al muncii scade, pe măsură ce crește raportul muncă/teren.
Fenomenul este firesc: utilizând tot mai muncă pe un teren limitat, se recurge la tehnici de producție tot mai intensive în muncă, iar substituirea terenului prin muncă crește în dificultate. În figura 7.4 este ilustrată funcția de producție menționată.
Dependența produsului marginal de cantitatea de muncă utilizată este ilustrată și în figura 7.5, unde se evidențiază și faptul că salariul real obținut de fiecare unitate de muncă este egal cu produsul marginal al muncii, considerând economia perfect competitivă.
Producția totală a economiei corespunde ariei situate sub curba produsului marginal. Din totalul producției, salariile corespund ariei dreptunghiului salariu real × utilizarea mâinii de lucru.
Aria reprezentând restul producției totale reprezintă rentele proprietarilor de teren.
Considerăm că cele două țări, să le numim Est și Vest, dispun de aceeași tehnologie, dar diferă în privința raportului teren/muncă.
Dacă Estul este țara cu muncă abundentă, lucrătorii din Est vor avea o remunerare mai mică, iar proprietarii de teren o rentă mai mare, decât cei din Vest.
Apare stimulentul deplasării factorilor de producție la un venit mai mare, mișcare posibilă doar pentru muncă.
Reducerea forței de muncă în A este urmată de diminuarea producției interne din acea țară, concomitent cu creșterea ratei salariului și scăderea ratei profitului.
În țara B se înregistrează fenomenul opus. Așadar câștigă emigranții din A, lucrătorii care au rămas în A și deținătorii de capital din B.
Vor pierde lucrătorii din B și capitaliștii din A. Venitul (PNB) din ambele țări va crește, ținând seama că salariile imigranților din B se adună la venitul lui A.
Venitul pe plan mondial crește, întrucât, prin re alocarea factorului muncă, s-a egalizat produsul marginal al acestui factor între țări.
Poate apare o opoziție față de procesul imigrării din partea forței de muncă din țara B, căci scade nivelul salariului de echilibru.
Dacă în funcția de bunăstare socială a lui B, reflectată în fenomenul politic, se atribuie o pondere mai ridicată salariului decât profitului, iar imigranții nu participă la fenomenul politic, se poate considera că bunăstarea socială din B scade pe măsura creșterii imigrării.
Dacă în țara A se atribuie profiturilor o pondere mai mare decât salariilor în funcția de bunăstare socială, și în acea țară poate apare opoziție față de emigrare.
Modificând premisele, putem vedea că șomajul din țara A exercită o presiune pentru emigrare, în timp ce șomajul din țara B descurajează intrarea pe piața forței de muncă din această țară și totodată oferă in argument puternic forțelor politice care se opun imigrării.
Pe de altă parte, dacă în țara A șomajul este ridicat, iar în țara B nu este șomaj, se manifestă tendința de a emigra din A în B, chiar și dacă salariile sunt mai scăzute în B decât în A.
De asemenea, poate exista tendința de emigrare numai pentru anumite componente ale forței de muncă dintr-o țară, mai bine retribuite în cealaltă țară, chiar dacă nivelul mediu al salariilor este mai scăzut în țara de destinație.
Un important factor care influențează decizia de a emigra este și nivelul impozitării salariilor în cele două țări. Se compară salariul net după plata taxelor din cele două țări, și nu cel brut, dinainte de aplicarea taxelor.
Unele guverne au rețineri în privința introducerii unei progresii prea accentuate a impozitului pe salariu, care ar putea contribui la redistribuirea veniturilor în favoarea celor mai scăzute, tocmai datorită fenomenului migrării forței de muncă.
Țările cu cea mai mare imigrație în ultimele secole, sunt: SUA, Canada și Australia. Aceste țări tind să atribuie imigrației rolul unui stabilizator macroeconomic: în perioade cu șomaj ridicat micșorează rata imigrării, iar în perioadele în care cererea de forță de muncă crește, sporesc această rată.
De regulă, țările primitoare de imigranți îi încurajează pe cei cu pregătire înalt specializată cu remunerare ridicată și cu starea de sănătate perfectă, care au o participare mai mare la încasările bugetului decât la cheltuielile acestuia.
8 TAXELE VAMALE ȘI COMERȚUL INTERNAȚIONAL
Unul dintre cele mai importante instrumente ale politicii comerciale este taxa vamală. Prin introducerea taxelor vamale o țară își poate influența volumul și structura comerțului exterior. Prin încărcarea diferențiată a mărfurilor cu taxe vamale pot fi modificate prețurile lor relative, respectiv structura fluxurilor comerciale.
O țară își poate influența chiar și volumul absolut al schimburilor sale comerciale externe. Prin perceperea (creșterea) taxelor vamale, de regulă schimbul internațional de mărfuri scade. Într-un caz extrem s-ar putea găsi chiar un nivel prohibitiv al taxelor vamale, astfel încât comerțul să dispară. Invers, dacă taxele vamale se reduc, comerțul exterior sporește. Taxele vamale negative, subvențiile, pot ridica volumul comerțului exterior peste cel corespunzător liberului schimb.
8.1 Argumente ale protecției vamale
Există o serie de motive non – economice pentru ca o țară să-și limiteze schimburile, dorind mai multă autarhie. De exemplu, dorința pentru un propriu stil de viață, ne afectat de influențe străine, poate fi atât de mare, încât o țară este dispusă să plătească un anumit preț economic. Adesea se urmărește un scop militar-strategic, o auto satisfacere cât mai ridicată, în industria grea sau în producția agricolă.
Indiferent de motive, hotărâtoare este relația dintre utilitatea unei protecții sporite și costurile suplimentare.
Se cuvin a fi luate în seamă și măsurile alternative pentru protecția producției interne de concurența străină, cum ar fi avantaje la impozite sau subvenții directe pentru producția națională, sau stocarea de produse din import pentru situații de criză.
Din punct de vedere economic politica protecționistă se fundamentează prin divergența dintre costurile și avantajele sociale, respectiv private. Avantajele sociale le depășesc pe cele private când consecințele favorabile ale unui proces de producție revin în totalitate societății, fără a putea fi valorificate pe piață, întrucât fie nu există piață relevantă, fie aceasta ar putea fi creată numai cu costuri exagerat de ridicate. Acest argument n-ar fi totuși foarte convingător, dacă decidenții privați ar avea un imbold să internalizeze avantajele sociale.
O importanță mai mare revine argumentului privind divergența costurilor private și a celor sociale, căci în acest caz nu există interes pentru internalizare, ci dimpotrivă. Încărcarea importului de petrol cu taxe vamale speciale se fundamentează și prin faptul că arderea produselor petroliere poluează atmosfera; prin aplicarea taxei vamale ar dispărea discrepanța dintre costurile sociale și cele private ale acestui purtător de energie. Pentru ca producătorii externi să nu poată transfera costurile sociale pentru daune împotriva sănătății plătitorilor de impozit din țara importatoare, articolul XX din GATT permite țării importatoare să limiteze sau să interzică importurile “pentru protejarea vieții oamenilor, animalelor și plantelor”. În acest caz există o alternativă, anume răspunderea pentru produse: începând din anul 1992, orice întreprindere din Uniunea Europeană își poate aduce în circulație produsele în cadrul Uniunii o dată ce are autorizația pentru aceasta în țara de proveniență (“Principiul Casis-de-Dijon”). În schimb, răspunde pentru daunele ce ar rezulta din utilizarea acestuia, cumpărătorul fiind scutit într-o mare măsură de sarcina dovedirii cauzalității.
Adesea este cerută o protecție vamală specială pentru așa numitele “ramuri tinere” (infant industries). Sunt avute în vedere acele ramuri industriale (mai precis: întreprinderi), recent înființate și al căror volum de producție este încă prea redus, pentru a putea beneficia de avantajele producției de scară mare. O taxă vamală protecționistă le-ar putea facilita startul, astfel încât să ajungă la un nivel de producție la care să fie competitive pe piața mondială. O dată atins acest nivel, respectiva taxă vamală ar trebui înlăturată. Întreprinderile ar fi atunci obligate să se supună concurenței internaționale și să-și dovedească propria performanță. Acest argument provine de la economistul german Friedrich List (1841), care dorea să justifice aplicarea la vremea sa de taxe vamale protecționiste (“educative”) contra importurilor de mărfuri industriale englezești.
Principala slăbiciune a acestui argument ( care se aduce azi de exemplu, pentru protejarea industriei europene a microprocesoarelor față de concurența din Japonia sau Coreea de Sud ) constă în faptul că el presupune existența unor informații pentru decidenți, pe care de fapt aceștia nu le posedă. Se presupune că autoritățile statale pot prevedea care întreprinderi tinere din propria țară vor avea un avantaj stabil decurgând din amplasarea geografică, devenind astfel competitive. Dar, dacă pentru o asemenea întreprindere ar exista perspective atât de favorabile (condiția fiind doar depășirea unui anumit volum al producției), la actualul stadiu de dezvoltare a piețelor de capital ar fi foarte probabil să se găsească investitori privați, care să aducă necesarele mijloace de finanțare.
Experiența arată de asemenea că, o protecție o dată acordată, doar cu greu ar mai putea fi retrasă. Întreprinderile favorizate sunt puternic interesate să formeze un cartel pentru a se putea opune mai eficient autorităților. Pe lângă aceasta, între timp ele creează locuri de muncă (de altfel ne competitive ), pentru a căror păstrare militează intens salariații și sindicatele. Un guvern care ar dori să-și asigure realegerea, n-ar desconsidera aceste voci, anulând protecția tarifară.
În sfârșit, există și în acest caz alternative la protecția vamală. Garanțiile guvernamentale, avantajele la impozitare, sau subvențiile directe pot stimula ramurile vizate a fi favorizate ca și o taxă vamală protecționistă, care implică costuri mai ridicate pentru societate. De altfel, volumul subvențiilor directe sau indirecte evidențiază societății, mai clar decât o taxă vamală, care este prețul ce trebuie plătit pentru stimularea anumitor industrii și impune mai grabnic o decizie, în legătură cu oportunitatea protecției acestor ramuri.
8.2 Efectele taxelor vamale
Printr-o taxă vamală se influențează diversele mărimi ale economiei unei țări, și anume, nu doar în țara importatoare, ci și în cea exportatoare.
8.2.1 Cazul unei țări mici
Să începem considerațiile cu o țară mică, aflată în fața unor prețuri mondiale date. Ne limităm la produsul stofă și presupunem că producția de stofă este integrată pe verticală la intern și în străinătate. Ca atare, se neglijează efectele unei creșteri a taxelor vamale asupra ramurilor furnizoare. Nu există diferențe de preferințe pentru stofa produsă la intern sau importată, adică solicitanții tratează stofa comercializată independent de țara de proveniență, ca bun omogen.
Figura 8.1: Efectul unei taxe vamale în cazul unei țări mici
Figura 8.1 prezintă curba internă a ofertei și cererii pentru stofă a unei țări, să zicem Italia și curba ofertei mondiale. Ofertanții de pe piața mondială sunt considerați ca perfect elastici față de preț. Funcția ofertei lor este orizontală, adică Italia poate cumpăra o cantitate oricât de mare de pe piața mondială la prețul mondial dat (small country assumption). În condiții de liber schimb, prețul intern pentru stofă este egal cu prețul mondial Pm. Industria națională (din Italia) contribuie cu PmC (= OG ) unități stofă, iar CF (= GK ) unități se importă de pe piața mondială. Consumul total în Italia se ridică deci (= OK ) unități.
Să considerăm că Italia introduce o taxă vamală de import de RPm. O taxă vamală nominală sau ad-valorem exprimă încărcarea vamală în raport cu prețul, în exemplul de față RPm / PmO. În continuare ne vom referi exclusiv la taxe vamale nominale.
În mod normal se deosebesc următoarele 5 efecte ale impunerii vamale:
efecte asupra consumului
efecte asupra producției
efecte asupra venitului, mai exact asupra încasărilor statului
efecte de redistribuire
efecte asupra bunăstării.
Efectele asupra consumului se manifestă în exemplul nostru într-o reducere a consumului de stofă de la OJ, ca urmare a creșterii prețului datorită aplicării taxei vamale. Faptul că protecția vamală permite industriei textile să-și extindă producția de la OH, este denumit efectul asupra producției. Prin efect asupra venitului se înțelege modificarea încasărilor statului din taxele vamale. În starea de autarhie ne existând taxe vamale, nu se înregistrau nici încasări ale statului în acest domeniu. Prin taxa vamală RPm, multiplicată cu cantitatea importată AB, statul încasează o sumă egală cu aria ABED. În continuare are loc o redistribuire în favoarea producătorilor. Ca urmare a creșterii prețului intern, renta consumatorilor scade cu suma corespunzătoare ariei RBFPm, iar renta producătorilor crește cu suma corespunzătoare ariei RACPm, care înainte era o parte a rentei consumatorilor. Pe lângă aceste modificări se mai constată că o parte a rentei consumatorilor, corespunzătoare ariei BEF se pierde în mod absolut (dead weight loss). În fine, apar costuri de producție marginale corespunzătoare ariei ADC, ca urmare a scăderii eficienței producției. Aceste ultime două efecte reprezintă pierderile de bunăstare, apărute ca urmare a introducerii taxei vamale.
Amplitudinea fiecărui efect al taxelor vamale depinde de nivelul taxei vamale și de elasticitatea față de preț a curbelor ofertei și cererii. Faptul se poate evidenția dacă dăm curbelor din figura 8.1 alte înclinații și urmărim modificările corespunzătoare ale ariilor la care am făcut anterior referire.
8.2.2 Cazul a două țări mari
În figura 8.2 sunt prezentate curbele cererii și ofertei Italiei și Franței, ai căror producători și consumatori, luați în totalitate, pot exercita un efect asupra prețului mondial. Atât timp cât ambele țări sunt în stare de autarhie, prețurile de echilibru pentru stofă se determină pentru fiecare țară prin punctul de intersecție al curbei cererii cu cea a ofertei.
În exemplul nostru prețul din Italia pentru stofă este superior celui corespunzător din Franța. În condiții de liber schimb, dacă facem abstracție de costurile de transport, în cele două țări se va practica același preț. Întrucât acesta reprezintă un preț de echilibru, cantitățile comercializate de cele două țări trebuie să coincidă. Această condiție este îndeplinită în figura 8.2.
La prețul mondial în vigoare de POI ( = P’OF ), Italia importă CF unități și Franța exportă GK unități de stofă.
Pentru protecția producției interne de stofă, Italia aplică importului de stofă provenită din Franța o taxă vamală* echivalentă cu RS, de unde rezultă că prețul italian al stofei crește și cel francez scade ’OF.
Dacă aceste prețuri descriu un echilibru, cantitățile exportate trebuie să corespundă celor importate; așadar segmentul AB trebuie să fie egal cu segmentul LM. Prin introducerea unei taxe vamale se modifică prețul stofei în ambele țări. Taxa vamală nominală este aici RS/SOI.
Efectele asupra consumului, producției și de repartiție sunt definite ca mai înainte.
Figura 8.2: Efectele unei taxe vamale de import (două țări mari)
În privința efectului asupra venitului, rezultatul aplicării taxei vamale provine din două surse, simbolizate prin ariile ABDE și HJML. Ele rezultă, pe de – o parte din produsul cantității importate AB cu creșterea prețului RP pentru consumatorii italieni, pe de altă parte din produsul cantității exportate LM cu scăderea prețului P’S' pentru producătorii francezi. Cu alte cuvinte: o țară poate, prin aplicarea unei taxe vamale, să perceapă impozit de la partenerul comercial.
8.2.3 Efectul taxei vamale asupra raportului de schimb
În literatura de specialitate se dedică în mod tradițional spații largi influenței taxelor vamale asupra raportului de schimb (terms of trade). În continuare va fi abordată această problematică. Se va trece de la modelul cu o marfă, la cel cu două mărfuri. figura 8.2 evidențiază faptul că o taxă vamală nu ridică prețul intern cu o sumă egală cu taxa vamală, ci are un efect și asupra prețului extern, diminuându-l. Dacă prin aceasta țara importatoare are o situație mai bună, rămâne o întrebare deschisă, atâta timp cât efectul aplicării taxei vamale asupra prețului mărfii de export nu este luat în calcul. Analiza are relevanță în domeniul politicii economice numai dacă se poate arăta că prin politica vamală se reușește să se influențeze în mod stabil raportul de schimb.
Pentru precizarea efectului asupra raportului de schimb avem la dispoziție ca instrument de analiză curba ofertei de export (curba schimbului introdusă de Meade). În figura 8.3 sunt desenate curbele schimbului pentru Franța ( CSF ) și pentru Italia (CSI).
Punctul lor de intersecție precizează raportul de schimb RS. Dacă în aceste condiții Italia aplică o taxă vamală de import ce trebuie plătită în grâu, curba schimbului pentru Italia se deplasează orizontal la dreapta cu un interval egal cu taxa vamală aferentă. Noua curbă, ce include taxa vamală, este CSIv. Segmentul Q*Q** indică cantitatea de grâu care trebuie plătită pentru importul de OR unități de stofă. Așa numita taxă vamală nominală* este dată de raportul Q*Q**/Q**R.
Figura 8.3: Efectul asupra raportului de schimb (taxa vamală în unități valorice grâu)
Intersecția curbei schimbului pentru Italia modificată cu taxa vamală (CSIv) cu cea a Franței, ne modificată, determină un nou raport de schimb internațional (RSv).
Întrucât acum Italia poate obține aceeași cantitate de stofă în schimbul unei cantități mai mici de grâu, raportul de schimb internațional s-a îmbunătățit pentru economia națională a Italiei in ansamblu.
Din perspectiva consumatorilor italieni, dimpotrivă, situația s-a deteriorat, căci ei trebuie să plătească pe lângă prețul mondial și taxa vamală. Corespunzător raportului de schimb intern RSIv este pretinsă o cantitate de grâu mai mare decât înainte, pentru a cumpăra aceeași cantitate de stofă. În comparație cu situația liberului schimb, raportul de schimb pe piața mondială pentru Italia s-a îmbunătățit, raportul de schimb intern s-a deteriorat totuși.
Taxa vamală poate fi percepută nemijlocit sub forma mărfii de import stofă. În acest caz curba schimbului pentru subiecții economici italieni CSI se va modifica prin intervenția statului, astfel încât partenerii comerciali francezi vor trebui să ofere mai multă stofă pe aceeași cantitate de grâu din Italia. Numai astfel rămân suficient de interesați solicitanții italieni de livrările din Franța, căci plătind o taxă pe stofa importată, s-ar putea re orienta spre marfa autohtonă.
În figura 8.4 curba schimbului pentru Italia se deplasează nu orizontal, ci vertical, stofa fiind măsurată de-a lungul axei verticale.
Curba schimbului modificată cu taxa vamală este deplasată în sus, cu respectiva încărcare vamală (de exemplu, 100%). Această curbă a schimbului este trasată ca CSIv și provoacă o modificare a raportului de schimb RS Încasările statului ( în stofă ) rezultate din vamă se exprimă prin segmentul Q**Q*.
Figura 8.4: Efectul asupra raportului de schimb (taxa vamală în unități valorice stofă)
Cu ajutorul acestei politici vamale Italia reușește să modifice raportul de schimb în favoarea sa. Compararea lui RS cu RSv în figurile 8.3 și 8.4 evidențiază faptul că o cantitate dată de grâu exportat aduce o cantitate mai mare de stofă importată decât pe baza lui RS. Politica vamală se poate dovedi contra productivă, dacă raportul de schimb se modifică împotriva Italiei. Echilibrul schimburilor ar fi, într-o asemenea situație, instabil.
Hotărâtoare pentru analiză este utilizarea veniturilor vamale de către stat. Dacă acesta consumă încasările din taxe vamale în forma în care ele au fost prestate, nu apar probleme. Figurile 8.3 și 8.4 sunt desenate pornind de la această premisă. Dacă statul dorește totuși să consume cealaltă marfă, ar trebui să o schimbe pe piața mondială.
Apare cererea statului pe lângă cea privată pentru această marfă, astfel că apar noi curbe ale schimbului. Noile curbe ale schimbului conduc din nou, la alt raport de schimb, atât pe piața mondială, cât și pe piața națională, ceea ce atrage după sine o adaptare a cererii private la raporturile de preț modificate.
Analiza se complică și dacă statul folosește încasările din taxele vamale pentru redistribuirea venitului, și primitorii transferurilor au o preferință specială pentru o marfă sau alta. Și în acest caz se modifică structura cererii private și în mod corespunzător curbele schimbului, toate echilibrele amintite trebuind să fie din nou adaptate.
Din cele menționate mai sus a rezultat că taxele vamale pot influența hotărâtor bunăstarea unei țări, ca și a subiecților economici din interiorul țării.
8.3 Politica vamală
8.3.1 Impunerea vamală optimă
O țară mare, aflată în fața unei curbe nu perfect elastice a ofertei străinătății, poate influența raportul de schimb în propriul interes, prin introducerea unei taxe vamale. O asemenea taxă este denumită taxă vamală optimă. Drept taxă vamală optimă este definită acea taxă vamală, care permite țării ce o introduce, să atingă cel mai înalt nivel de bunăstare.
Desemnarea drept “optimă” amintește de faptul că, pe măsura creșterii taxei vamale, acționează două forțe opuse:
reducerea prețului bunului importat ca urmare a introducerii taxei, pentru compensarea declinului cererii;
diminuarea cantităților importate ca urmare a încărcării vamale mai ridicate.
Taxa vamală este optimă atunci când diferența dintre câștigul de bunăstare ca urmare a reducerii prețului și pierderea de bunăstare ca urmare a diminuării cantităților importate este maximă.
În figura 8.5 Italia, care, prin aplicarea taxei vamale urmărește să atingă cea mai înaltă dintre curbele sale de indiferență socială, pornește de la următorul raționament*). La orice valoare a raportului de schimb Franța este dispusă să schimbe exact acele cantități, care sunt determinate prin punctele corespunzătoare ale curbei schimbului, specifică acestei țări. Va trebui așadar găsită acea combinație de bunuri pe curba schimbului aferentă Franței, care aduce Italiei utilitatea maxim posibilă. Această condiție este îndeplinită când curba de indiferență a schimbului aferentă Italiei, CICI, este tangentă la curba schimbului aferentă Franței. Acest punct de tangență, redat prin punctul Q din figura 8.5, exprimă structura optimă a schimburilor și garantează că Italia, fiind dată curba schimbului aferentă Franței, va ajunge la cea mai înaltă curbă de indiferență a schimbului CICI și astfel și la cea mai înaltă curbă de indiferență socială CISI asociată acesteia.
Figura 8.5: Impunerea vamală optimă
După ce s-au fixat cantitățile comercializate dorite, se poate determina taxa vamală optimă, în cazul de față reprezentate pentru cazul unei taxe vamale aplicate importului de stofă.
Se schimbă OC unități de grâu la export, pentru QC unități stofă la import, statul preluând, firește, QD unități ca încasări din taxa vamală, consumatorilor italieni rămânându-le doar CD unități. De aceea relația DC/OC redă raportul de schimb al celor două bunuri în interiorul Italiei, RSIv. Acolo nu este valabil așadar raportul de schimb internațional RSv, întrucât importurile de stofă se scumpesc prin adăugarea taxei vamale. Relația de preț RSIv are drept consecință împrejurarea că producătorii italieni tind spre punctul P’, astfel fiind îndeplinită condiția de optim RSIv = RMT**). Punctului de echilibru Q îi corespunde punctul de consum Q’ din cadranul I, unde statul și consumatorii își împart consumul de stofă; statul pretinde Q’D’, iar consumatorii dispun de D’B’, din care D’C’ ca importuri.
Pentru argumentația ce urmează prezintă importanță faptul că în punctul Q din cadranul doi curba de indiferență a schimbului CICI este tangentă la curba schimbului aferentă Franței, CSF. Întrucât CIS și CIC prezintă în puncte corespondente aceeași pantă, trebuie să corespundă și panta curbelor CISI și CSF. În punctul de consum Q’, panta lui CISI corespunde însă tocmai raportului de schimb intern RSIv, astfel că, în final panta curbei schimbului aferentă Franței, CSF trebuie să coincidă în punctul Q exact cu raportul de schimb intern RSIv.
În cadranul II raportul QD/DC reflectă taxa vamală optimă v* raportată la importurile care le rămân consumatorilor. Deoarece ambele drepte ale raportului de schimb ce trec prin punctele Q și D sunt paralele, este valabilă relația:
v* = QD/DC = KO/HK 8.1
Această proporție a segmentelor de pe axă se află într-o relație strânsă cu elasticitatea curbei schimbului aferentă Franței, eF . Formula elasticității corespunzătoare figurii 8.5, este:
eF = HK/HO, astfel că 1 / eF = HO/HK 8.2
Egalitatea ( 8.1 ) poate fi scris sub altă formă, astfel:
v* = KO/HK = (HO – HK)/HK = HO/HK – 1 8.3
Substituind pe ( 8.2 ), obținem:
v* = 1/ eF – 1 8.4
Dacă, de exemplu, elasticitatea curbei schimbului partenerului străin este eF = 2/3, taxa vamală optimă rezultă a fi v* = 0,5. Aceasta înseamnă că cea mai înaltă curbă de indiferență a schimbului posibil de atins se atinge la o taxă vamală de import de 50%.
Elasticitatea curbei schimbului reflectă atât elasticitatea față de preț a cererii franceze de import stofă ηF, cât și a ofertei franțuzești de export de grâu, εF. Pentru prima dintre elasticități, este valabilă relația:
ηF = 1/( eF – 1 ), respectiv eF = 1/ ηF + 1 8.5
Dacă substituim această relație în ecuația ( 8.4 ), obținem
v* = 1 / (1/ ηF + 1) – 1 = 1 / (-ηF –1) 8.6
Rezultă că taxa vamală (stabilită optim de Italia) este zero, dacă elasticitatea față de preț a cererii franceze de import tinde către minus infinit. Dacă, de exemplu ηF = -3, v* se ridică la 50 %, iar dacă ηF = -2, se ridică la 100 %.
Taxa vamală optimă aplicată de Italia depinde și de elasticitatea față de preț εF a ofertei de export a Franței. Întrucât εF + ηF = – 1, în locul relației (8.6) se obține
8.7
Dacă elasticitatea față de preț a ofertei străine de export εF este infinită, taxa vamală optimă este egală cu zero. Pentru o țară mică, față de care ofertanții de pe piața mondială se comportă perfect elastic în raport cu prețul și pot comercializa orice cantitate de mărfuri la un raport de schimb dat, liberul schimb este prin urmare soluția optimă. Pe de altă parte, o țară ar putea percepe o taxă vamală infinit de mare, dacă partenerii externi ar avea o elasticitate nulă față de preț, deci dacă nu ar reacționa la prețurile de desfacere obținute. Țara importatoare poate valorifica în folosul său această lipsă de reacție a străinătății, dacă aplică asupra importurilor sale o taxă vamală extrem de mare.
Dacă, dimpotrivă, elasticitatea ofertei de export a străinătății față de preț este negativă, ecuația ( 8.7 ) arată o valoare negativă pentru taxa vamală optimă. În acest caz cel mai bine pentru țară este să revină la un punct de pe curba schimbului aferentă străinătății, la care εF > 0, deoarece atunci ar putea ajunge pe o curbă de indiferență a schimbului mai înaltă. Baza pentru aceasta rezultă din panta negativă a curbei de indiferență a schimbului aferentă Italiei.
Prin urmare, curba schimbului poate fi atinsă doar acolo, unde de asemenea este înclinată negativ. În partea inelastică a curbei schimbului ( dincolo de punctul de inflexiune ) înclinația este, dimpotrivă, pozitivă, și prin urmare curba schimbului nu poate fi tangentă la o curbă de indiferență a schimbului cu pantă negativă.
Consecință: Pentru o țară ce poate aplica o taxă vamală, este avantajos să practice o politică vamală care conduce la partea elastică a curbei schimbului aferentă străinătății, unde elasticitatea față de preț a ofertei de export este pozitivă.
Relația ( 8.6 ) poate fi transformată într-o condiție referitoare chiar la țara care aplică taxa vamală. Ajunge să se aplice condiția Marshall – Lerner referitoare la stabilitatea echilibrului internațional al schimbului. Stabilitatea este asigurată, dacă
ηI + ηF = – Σ, cu Σ > 1 8.8
adică suma elasticităților față de preț a cererii de import la ambele țări trebuie să fie în valoare absolută mai mare ca 1. Atunci, din relația ( 8.6 ) rezultă:
8.9
Deoarece oricum ηI < 0, taxa vamală optimă v* poate fi mai mare decât zero numai atunci când Σ > 1, adică atunci când avem de-a face cu un echilibru stabil. În condițiile unui echilibru instabil (Σ < 1) importurile ar trebui chiar subvenționate.
Dacă un guvern are intenția să introducă o taxă vamală pozitivă in interesul economic național, trebuie să cunoască în care parte anume a curbei schimbului se află și țara respectivă, și partenerul comercial afectat de respectiva taxă vamală.
Numai dacă este cunoscut că atât propria elasticitate a importului față de preț, cât și cea străină este suficient de mare, adică dacă Σ este mult mai mare decât unu, este indicată o taxă vamală pozitivă.
În cazul unei elasticități scăzute față de preț a propriei cereri de import, ar trebui să existe garanția că partenerul comercial reacționează și mai elastic cu cererea sa de import. Dacă, dimpotrivă, cele două cereri de import sunt in-elastice (Σ < 1), atunci ar fi mai bine să subvenționeze importurile.
8.3.2 Taxe vamale de retorsiune
Să considerăm că Italia percepe o impunere vamală optimă asupra importului său de stofă sub forma unei taxe asupra exportului de grâu. După cum se prezintă în figura 8.6, curba ofertei de export caracteristică liberului schimb, CSI, se deplasează spre dreapta și devine curba modificată a schimbului CSIv.
Noul echilibru al schimbului se află în punctul R, unde o curbă de indiferență a schimbului aferentă Italiei este tangentă la curba schimbului pentru Franța.
În această situație dorește și Franța, la rândul ei, să introducă o taxă vamală optimă. Volumul optim al comerțului pentru Franța se află în punctul în care o curbă de indiferență la schimburi aferentă Franței este tangentă la noua curbă a schimbului aferentă Italiei, adică în punctul S.
Astfel se determină și mărimea impunerii vamale optime. Noua curbă a schimbului pentru Franța, CSFv, trece astfel prin punctul S.
Acest punct aduce francezilor un nivel mai înalt al bunăstării comparativ cu punctul R, dat fiind că S se află pe o curbă de indiferență a schimbului situată mai sus.
Ținând seama de situația modificată, Italia va lua din nou contra măsuri, pentru a-și îmbunătăți situația aprovizionării sale.
La curba schimbului Franței, modificată ca urmare a taxei vamale CSFv dată, se recomandă să se schimbe taxa vamală de import a Italiei astfel încât curba schimbului Italiei acceptă forma CS’Iv și, repetându-se contra măsurile menționate, noul echilibru apare în punctul V.
Figura 8.6: Efectul taxelor vamale de retorsiune
În cursul acestui război vamal dintre cele două țări, taxa vamală crește în permanență, cu rezultatul că volumele schimburilor se diminuează progresiv. În condițiile liberului schimb se negociau cantități de bunuri corespunzător punctului Q. Prin introducerea taxei vamale optime de către Italia, volumul schimburilor se diminuase pentru prima dată, potrivit punctului R. Taxa vamală de retorsiune a Franței a mai restrâns volumul schimburilor la punctul S, până ce în sfârșit, ca urmare a contra măsurilor Italiei, s-a ajuns la un volum al schimburilor corespunzător doar punctului T.
Se pune întrebarea, dacă războiul comercial pe calea taxelor vamale de retorsiune se poate continua până ce schimbul de bunuri dispare complet. Să menționăm cum se determină taxa vamală optimă. Decisive pentru nivelul impunerii vamale optime sunt forma și poziția curbei de indiferență în schimburi a țării față de curba schimbului aferentă străinătății. Dacă curba de indiferență în schimburi a țării este tangentă la curba schimbului străinătății într-un punct care se află deja pe curba schimbului țării, nu se poate atinge prin alte creșteri ale taxei vamale o curbă de indiferență a schimbului situată mai sus, deci nu se poate realiza o ridicare a nivelul de bunăstare în țară.
Un asemenea caz descrie punctul T din figura 8.6. După cum s-a arătat, taxa vamală de retorsiune a Italiei a condus la curba schimbului CS’Iv și la echilibrul schimburilor în punctul V. În acest punct curba Franței de indiferență a schimbului CISF este tangentă la curba de schimb a Italiei CS’Iv, astfel că o eventuală taxă vamală mai ridicată a Franței n-ar mai putea îmbunătăți situația aprovizionării acestei țări. Întrucât Franța nu are nici un motiv să-și modifice curba schimbului CSFv, nu apare nici pentru Italia vreun motiv de a corecta taxa vamală. În punctul T este astfel realizat un echilibru definitiv, iar războiul vamal încheiat.
Este de subliniat că limitarea volumului schimburilor în cursul unui astfel de război vamal ( trecerea de la T din figura 8.6) poate fi foarte îngrijorătoare. Acest lucru este evidențiat de experiența țărilor occidentale care în perioada marii crize din anii ’30 urmăreau să obțină fiecare cât mai mult din comerțul internațional, cu ajutorul taxelor vamale. Obiectivul principal urmărit era asigurarea ocupării interne prin limitarea importurilor și îmbunătățirea inițială a raportului de schimb reprezenta un efect secundar favorabil. Dar experiența practică și analiza teoretică dovedesc faptul că, atunci când partenerul comercial trece la taxe vamale de retorsiune, avantajul menționat trebuie plătit cu o reducere a exporturilor. Deci politica impunerii vamale optime prezintă pericolul de a-și greși ținta. De aceea unul dintre obiectivele cele mai importante ale OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică ), este tocmai evitarea războaielor comerciale.
8.4 Taxa vamală efectivă
În analiza din paragrafele anterioare am presupus implicit că procesul de producție este integrat vertical, deci că se obțin doar produse finite, nu și produse intermediare. Structura pe ramuri a unei economii moderne arată însă că această presupunere este ne realistă. De exemplu, industria automobilelor își procură de exemplu anvelope, vopsele, oțel și sticlă de la alte ramuri, folosindu-le ca inputuri în producția sa. În exemplul luat, al industriei textile, firele reprezintă intrări intermediare. Să considerăm că firele textile se comercializează pe plan internațional, în timp ce alte intrări, cum ar fi munca și capitalul rămân în continuare factori primari. Acești doi factori de producție sunt sursa creării valorii în industria textilă națională.
Trebuie cercetat cât este de mare protecția reală (efectivă ), de care se bucură, de exemplu, fabricile textile elvețiene, pe baza taxelor vamale percepute asupra stofei și firelor textile. Cu alte cuvinte, cercetăm care este efectul protecționist al întregului tarif vamal pentru industria textilă. Gradul în care o ramură este protejată de concurența străină, se măsoară cu ajutorul tarifului efectiv sau a ratei protecției efective. Impunerea vamală efectivă arată de câte ori poate depăși valoarea adăugată dintr-o industrie în condițiile aplicării taxei vamale, pe cea corespunzătoare liberului schimb ( adică fără taxe vamale ).
Protecția vamală a industriei textile depinde așadar, nu numai de taxa vamală asupra produsului finit stofă, ci și de încărcarea vamală a produsului intermediar fire textile. Dacă, de exemplu asupra firelor textile se percepe o taxă vamală scăzută și asupra stofei o taxă ridicată, țesătoriile se bucură de o protecție efectivă ridicată. Pe de altă parte, o taxă vamală ridicată percepută firelor textile și o taxă scăzută sau nulă percepută stofei, arată că țesătoriile autohtone trebuie să plătească un preț mai ridicat decât cel mondial pentru intrările lor intermediare și în aceste condiții să concureze cu ofertanții străini. În acest caz, impunerea vamală efectivă este foarte scăzută, sau chiar negativă.
8.4.1 Calculul taxei vamale efective
Pentru calculul taxei vamale efective veP, sunt necesare două corecturi *):
• Suma taxelor vamale percepute bunurilor importate trebuie diminuată cu impunerea vamală a intrărilor intermediare cerute de producția internă pentru fiecare bun.
• Această valoare corectată a impunerii vamale trebuie raportată la valoarea creată în țară, având în vedere că doar aceasta trebuie protejată, și nu intrările intermediare (importate)
Impunerea vamală efectivă este, prin urmare, dată de
8.10
unde:
νeP Taxa vamală efectivă, respectiv protecția efectivă ( engl. effective rate of protection )
VP Taxa vamală specifică nominală ( suma percepută pe unitatea fizică) aplicată asupra produsului de import concurent, pe unitate ( stofa importată)
VF Taxa vamală specifică nominală aplicată produselor intermediare, pe unitate ( fire textile importate )
F Cantitatea de produse intermediare pe unitatea de output ( fire textile )
AP Valoarea creată ( adăugată ) în producerea produsului finit ( engl.added value)
Prin împărțirea taxelor vamale specifice prin prețurile PP și PF, obținem:
8.11
Apoi, putem defini:
vP = VP/ PP taxa vamală nominală ad-valorem percepută asupra stofei
vF = VF / PF taxa vamală nominală ad-valorem percepută asupra firelor textile
aFP = F* PF/ PP coeficient input – output, adică valoarea inputului pe unitatea valorică de output
νP = AP/ PP ponderea valorii create (adăugate) în prețul stofei
Dacă substituim aceste mărimi în (8.11), obținem:
8.12
Generalizând asupra unui bun j cu i = 1,……,n inputuri, se obține ecuația ( 6.13 ), astfel:
8.13
Impunerea vamală efectivă asupra produsului finit este dată deci de taxa vamală nominală minus taxele vamale nominale asupra intrărilor intermediare, ponderate cu coeficienții corespunzători de intrări – ieșiri, totul împărțit la ponderea valorii create (adăugate) pe plan intern în prețul produsului finit.
Figura 8.7: Impunerea vamală efectivă și efectul protecționist
În figura 8.7 sunt trasate aceleași curbe interne ale ofertei și cererii pentru stofă și curba ofertei internaționale pentru stofă, ca și în figura 8.1.
Se mai reprezintă și curba ofertei elvețiene pentru fire textile OCHF și curba ofertei mondiale pentru fire textile OWF. Considerăm Elveția drept țară mică, astfel încât elasticitatea curbei ofertei externe este infinită, atât pentru stofă, cât și pentru fire textile. Este exclusă specializarea completă.
Să considerăm un coeficient constant G pentru firele textile, astfel fiind excluse posibile efecte de substituire între intrări (inputuri) în producția de stofă. Unitățile înscrise în figura 8.7 sunt astfel alese, încât pentru producția unei unități de stofă este necesară exact o unitate de fire textile. În acest fel, ambele cantități pot fi trasate pe o axă a absciselor comună.
Dacă Elveția s-ar limita în aprovizionarea cu textile numai la producția proprie, prețul de echilibru ar avea un nivel foarte ridicat. Deoarece la prețul PO (=40 unități monetare pe unitatea fizică) furnizorii de pe piața mondială sunt dispuși să livreze oricât de multă stofă, funcția agregată a ofertei OWP + OCHP este orizontală. În urma importurilor consumatorii elvețieni plătesc doar prețul mondial PO, iar aprovizionarea lor se ridică unități stofă. Dintre acestea OG unități sunt furnizate de industria textilă elvețiană, iar GK unități provin din import.
Pentru aprovizionarea cu OK unități stofă sunt necesare, potrivit premisei, OK unități fire textile. Din acest total, doar OZ provin de la producătorii elvețieni de fire, restul în volum de ZG se importă la prețul mondial NO (=10 unități monetare pe unitatea fizică). Întrucât dincolo de punctul S orice cantitate de fire textile se obține la acest preț fix, costul marginal în producția de stofă în Elveția va crește mai puțin rapid peste volumul OZ unități, fapt reflectat de înclinația mai mică a funcției ofertei OCHP dincolo de punctul Q’. În condiții de echilibru al pieței (punctul F din figura 8.7), prețul stofei este de 40 unități monetare, iar prețul firelor textile este de 10 u.m., astfel încât valoare creată în industria textilă elvețiană este de 30 u.m. (=PN) pe unitatea fizică.
Să considerăm că se percepe asupra importului de stofă o taxă vamală ad – valorem de 50% (=RP/PO, adică 20 u.m. / 40 u.m.). Concurenții de pe piața mondială pot oferi așadar în Elveția doar la un preț de RO (=60 u.m.). Funcția agregată a ofertei OWPv + OCHP trece acum prin punctele CAB, astfel că aprovizionarea cu stofă se reduce unități. Dintre acestea se acoperă acum cu importuri doar AB (=IJ pe axa absciselor ), în timp ce producția internă, la adăpostul taxei vamale, se extinde , crește valoarea creată de ea de (= 30) (=50) unități monetare pe unitatea fizică. Pentru calculul protecției vamale efective este importantă crearea de valoare din situația inițială. În exemplul din figura 8.7 taxa vamală efectivă este veP = RP/PN = 20/30, deci 67 %.
Dacă ar fi percepută o taxă vamală pe firele textile importate, să zicem în valoare nominală de MN/NO, rezultatul pentru industria textilă ar fi o impunere vamală efectivă negativă. Fără protecția vamală asupra produsului finit stofă, echilibrul pieței este redat în figura 8.7 prin punctul F. Acestea fiind datele problemei, consumul de fire textile se ridică unități, cu o participare a producției naționale de ML (=OW) unități. Extinderea producției naționale de fire textile indusă prin protecția vamală are ca efect creșterea costurilor marginale în producția de stofă pe un interval mai mare, potrivit parametrilor funcției ofertei OCHP; industria textilă în loc să profite de prețul mondial constant pentru fibre începând cu punctul Q’, profită de această împrejurare favorabilă abia începând cu punctul Q’’. Volumul producției sale la prețul de desfacere de PO (=40 u.m.) se restrânge din această cauză ’’’, în timp ce importul de stofă crește ’’’F (=YK). Protecția efectivă a producției de stofă este dată în acest caz de:
veP = – MN/PN = -10 / 30 = -0,33 8.14
În consecință, față de competitorii străini, poziția concurențială a țesătoriilor elvețiene s-a deteriorat.
În final să analizăm cazul în care se aplică o taxă vamală atât importurilor de stofă, cât și celor de fire textile. După cum s-a evidențiat anterior, taxa vamală percepută asupra stofei are un efect protecționist pozitiv, iar cea aferentă firelor textile – unul negativ. Utilizând segmentele din figura 8.7, rezultă următoarea expresie pentru impunerea vamală efectivă din industria textilă:
veP = (RP – MN)/PN 8.15
Dacă introducem în relația (8.15) datele corespunzătoare din figura 8.7, obținem:
veP = (RP – MN)/PN = (20-10)/30 = 0,33 8.16
În mod alternativ, putem calcula întâi taxele vamale nominale, pe care apoi să le introducem în ecuația (8.12):
8.17
Impunerea vamală efectivă joacă un rol important în evidențierea faptului, în ce măsură sunt protejate de concurența străină diversele ramuri ale economiei naționale. Chiar dacă taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit se menține constantă, protecția vamală efectivă a unei ramuri se poate modifica, dacă se schimbă doar una dintre taxele vamale percepute intrărilor intermediare. Trebuie subliniat deci că, hotărâtoare pentru protecția efectivă a unei industrii este configurația de ansamblu a taxelor vamale, și nu numai încărcarea vamală asupra produsului finit. Firește, prin structura de ansamblu a taxelor vamale, ne referim doar la cele aplicate intrărilor intermediare directe. Taxele vamale aferente inputurilor pentru intrările intermediare nu sunt relevante. De exemplu, taxa vamală pentru lână, care la rândul ei este o intrare intermediară pentru producția de fire textile, nu este luată în considerare la calculul impunerii vamale efective pentru țesătorii. Hotărâtoare în acest caz sunt doar taxele vamale pentru intrările directe, cum ar fi firele textile, și pentru produsul finit stofă.
8.4.2 Evidențierea efectului taxelor vamale asupra produsului finit și celui intermediar
Ca și în partea anterioară a analizei, deosebim între diversele consecințe ale taxei vamale efective asupra producției, consumului, rentei producătorilor și veniturilor statului. Efectele situației prezentate în figura 8.7 sunt sintetizate în tabelele 8.1 și 8.2.
Tabel 8.1: Efectul taxelor vamale asupra produsului finit (stofa)
Tabel 8.2: Efectul taxelor vamale asupra produsului intermediar (fire textile)
Rezultatul este concludent. Trebuie doar să ținem seama de deplasarea curbei elvețiene a ofertei de stofă de la O’CHP, ca urmare a aplicării taxei vamale de import asupra firelor textile. Astfel, prin această din urmă împrejurare se ridică prețul intern pentru fire textile și, în consecință, costurile pentru producția de stofă, ceea ce conduce la o curbă a ofertei pentru stofă situată mai sus.
8.5 Rezultate empirice
8.5.1 Cercetări în legătură cu taxele vamale
Măsurarea empirică a efectelor taxelor vamale este dificilă. Notabilă este încercarea de a estima câștigul total, obținut de economia S.U.A., în legătură cu structura tarifului vamal.
Pornind de la ratele efective ale impunerii vamale, Basevi și-a concentrat atenția asupra efectelor în domeniul raportului de schimb, rezultate din sistemul vamal american.
Folosind diverse valori pentru elasticitățile față de preț ale curbelor cererii de import, respectiv ofertei de export, a ajuns la concluzia că, posibilele câștiguri medii anuale din intervalul 1958 – 1962 s-au situat între 258 și 558 milioane dolari. Aceste câștiguri sunt surprinzător de modeste, dacă le raportăm la produsul intern brut american: nu depășesc o zecime de procent.
8.5.2 Cercetări referitoare la rata protecției efective
Eforturi mai mari s-au depus pentru a calcula taxele vamale efective pentru grupe de produse ori ramuri, rezultate din structura existentă a taxelor vamale nominale.
Primele studii in această direcție au ajuns la concluzia că taxa vamală nominală nu este un indicator realist pentru exprimarea protecției tarifare a unei ramuri, întrucât nu ia în considerare taxele vamale aferente materiilor prime și produselor intermediare.
Astfel, în multe ramuri rata protecției nominale diferă considerabil de a celei efective. Și rata medie a protecției vamale la nivel de țară diferă, după cum este aplicat conceptul de rată nominală, sau efectivă în calculul acesteia.
Din cercetările menționate rezultă că, la majoritatea țărilor industrializate, rata protecției efective este aproape dublă față de cea medie nominală.
O altă constatare desprinsă din aceste cercetări este cea că rata protecției nominale nu oferă nici o indicație referitoare la protecția efectivă a unei ramuri. De exemplu, în S.U.A. există ramuri ale economiei ( semi – fabricate ) la care rata protecției efective este de peste zece ori mai mare decât a celei nominale. În alte ramuri cele două rate sunt aproape identice ( avioane ), iar în altele protecția efectivă este chiar negativă ( produse laminate de oțel ). Și în celelalte țări dezvoltate situația protecției vamale pe ramuri ale economiei este comparabilă cu cea din S.U.A. De remarcat că, efectul protecționist la nivelul unei ramuri este negativ, atunci când taxa vamală medie ponderată la produsele intermediare este superioară taxei vamale aplicată produsului finit.
Consecință: Față de rata nominală a protecției tarifare, prezentată oficial, se mai poate calcula și rata protecției efective, care evidențiază cât de intens este apărată valoare creată (adăugată) a unei ramuri la intern, față de concurența străină.
În final trebuie subliniat că, determinarea ratei protecției efective este dificilă, dacă intrările intermediare sunt reciproc substituibile. De exemplu, o taxă vamală ridicată aplicată firelor textile obținute din fibre naturale, poate conduce la înlocuirea acestora cu fire textile sintetice. Dar în această problemă, cercetările sunt abia la început.
8.5.3 Cercetarea empirică privind efectele unei impuneri vamale optime implicite.
Obstacolele în calea schimburilor comerciale internaționale apar în ultimii ani tot mai rar sub forma taxelor vamale, și tot mai frecvent sub forma așa numitelor bariere ne tarifare cum ar fi contingentele la import, limitările “voluntare” la export și restricții de ordin calitativ. Referitor la rata protecției vamale implicite, ne observabile v* se pot face două afirmații, și anume:
Cu cât este mai scăzută elasticitatea față de preț a ofertei de export a țării partenere ε, cu atâta este mai mare v*, conform ecuației (8.7).
Cu cât sunt mai apropiate valorile absolute ale coeficienților η și Σ, adică cu cât este mai ridicată ponderea elasticității față de preț a cererii de import în țara care aplică taxa vamală în suma elasticităților față de preț (Σ), cu atât mai ridicat va fi v*, conform ecuației (8.9).
Aceste predicții au o mare relevanță pentru relațiile Uniunii Europene cu parteneri, care nu aparțin acestei grupări. Cu cât este mai mică țara parteneră, cu atât este mai redusă în general flexibilitatea sa în producție. Datorită capacității sale limitate, un astfel de ofertant are o capacitate redusă de reacție la o reducere sau creștere a prețurilor sale de desfacere. Elasticitatea față de preț a ofertei sale ε este astfel redusă. Totodată este de presupus că în cursul creșterii, țărilor relativ mari ale Uniunii Europene, considerate ca bloc comercial le vine ușor să substituie livrările din restul lumii. Elasticitatea față de preț a cererii de import a țărilor Uniunii Europene în ansamblu ar trebui să sporească, pe măsură ce crește Produsul Intern Brut. Aceste împrejurări fac să ne așteptăm, ca o țară precum Elveția întâmpină în comerțul cu UE considerabile bariere tarifare în creștere, care îmbracă forma unor obstacole comerciale ascunse.
Aceste presupuneri s-au verificat empiric în așa-numitul model gravitațional al relațiilor economice internaționale. Acest model folosește analogia cu atracția reciprocă a două corpuri din fizică, pentru a explica volumul comerțului exterior dintre două țări. Forța de atracție este cu atât mai mare, cu cât sunt mai mari masele celor două corpuri și cu cât distanța dintre ele este mai mică. Masa corpurilor este echivalată cu PIB-ul țărilor, iar distanța dintre ele, cu costurile de transport. Acest model gravitațional pare a avea prea puțin de-a face cu teoria economică. Totuși, după cum s-a demonstrat, un model de schimburi cu două țări, cuprinzând un bun intern (local) și unul comercializabil pe plan internațional, caracterizat de partea cererii prin funcții de utilitate cu elasticitate constantă de substituție ( CES ), și din partea ofertei de curbe de transformare cu elasticitate constantă de transformare ( CET ), conduce la predicții ce coincid cu cele specifice modelului gravitațional.
În principiu, exporturile Elveției ( țara i ) în țara membră a Uniunii Europene ( țara j ) ar trebui să sporească o dată cu creșterea PIB al țării membre UE. Cu toate acestea, cu cât crește PIB din țara membră UE, cu atât mai mult se încearcă să se aplice o protecție vamală implicită, prin diverse obstacole comerciale. Din acest motiv, relația dintre exporturile elvețiene în țara j din UE și produsul intern brut al acesteia este ne liniară. S-a testat o asemenea ne liniaritate, introducând în ecuația de regresie, ca variabilă explicativă, pe lângă PIB ( Yj ) al țării cumpărătoare, și pătratul acestei variabile ( Yj2 ), astfel:
ln ( pij * Xij ) = k – σ * ln Dij + σ * ln Eij + c * Yij + d * Yj2 +
+ ( 1 – σ ) * ln ( pi /‾pj ) + g * ln Zij 8.18
Explicația simbolurilor:
i Elveția
j indice pentru cele 12 țări EG
pij prețul produsului elvețian pe piața țării j (în Sfr)
Xij volumul exportului Elveției spre piața țării j
σ elasticitatea de substituție a cererii de mărfuri a țării importatoare j în legătură cu diversele bunuri de import; pentru simplificare, se consideră σj = σ
Dij distanța în linie aeriană între centrele economice ale țărilor i și j
Eij numărul de unități monetare ale țării j pentru un franc elvețian, media anuală
Yj produsul intern brut al țării j (transformat în franci elvețieni)
pi indicele prețului la export pentru Elveția (1980 = 100)
‾pj indicele prețului mediu la import pentru țara j (1980 = 100), prin luarea în considerare a prețurilor, taxelor vamale nominale, costurilor de transport și a cursurilor de schimb
Zij factorul taxei vamale nominale ( Zij 1 ) a țării j, pentru importuri din Elveția.
Această ecuație s-a estimat o dată pentru perioada 1960 – 1987 și o dată pentru perioada 1967 – 1987. Coeficienții acestei ecuații, estimați pentru cele două perioade, sunt prezentați în tabelul 8.3.
Tabel 8.3: Exporturile de mărfuri ale Elveției în Uniunea Europeană
R2 = 0,823 (1960 – 1987), R2 = 0,864 (1967 – 1987); 308, respectiv 241 observații
Sursa: Ghermi (1989), pag. 297
Pe baza datelor prezentate în tabelul 8.3, se pot desprinde următoarele observații:
1. Distanța joacă și azi un rol însemnat; la o creștere a distanței cu 10%, exporturile elvețiene scad caeteris paribus cu 14 %.
2. Pe termen scurt și mediu prețurile relative sunt dominate de modificările cursurilor de schimb. O scumpire a valutei elvețiene cu 10 % conduce la o diminuare în același an a exporturilor elvețiene cu circa 1,3 %.
3. Taxele vamale asupra produselor industriale au fost eliminate pe baza acordului de liber-schimb între CEE și AELS în cursul a cinci reduceri succesive, în perioada 1973 – 1.7.1977. Coeficientul negativ al variabilei vamale arată că exportatorii elvețieni au profitat de această înlăturare a taxelor vamale ( chiar dacă în proporție mică ).
4. Comparativ cu un anterior studiu de referință, apar aici semne privind efectul de deturnare a schimburilor. În special intrarea Danemarcei în C.E.E. în anul făcut evident mai dificil exportul Elveției spre acea țară. Reducerea estimată este de circa 35 %. Aceasta rezultă din coeficientul variabilei fictive (dummy) pentru intrarea Danemarcei. de – 0,43, care este logaritmul natural al lui 0,65, coeficient înregistrat începând cu anul 1973. Înainte de acest an, coeficientul respectiv avea valoarea 1.
5. Pe baza ecuației ( 8.18 ) se poate calcula elasticitatea exporturilor elvețiene față de produsul intern brut al țării importatoare, astfel:
8.19
Dacă înlocuim pe Yj cu venitul mediu anual al unei țări membre a C.E.E. și dăm coeficienților c și d valorile estimate în tabelul 8.3, obținem pentru expresia (8.19) valoarea de –0,096, corespunzătoare perioadei 1960 – 1987 și valoarea –0,127, corespunzătoare perioadei 1967-1987. Deducem de aici că, pe măsura creșterii produsului intern brut din țările membre ale C.E.E., exporturile Elveției în aceste țări caeteris paribus nu ar fi crescut, ci, dimpotrivă ar fi scăzut din punct de vedere valoric, conform unei elasticități în valoare absolută dublă față de cea corespunzătoare dezarmării vamale de după anul 1973. Un asemenea rezultat, oarecum neașteptat, se interpretează prin intensificarea obstacolelor ne tarifare ale țărilor din C.E.E. puse Elveției, ca stat ne participant la grupare.
Consecință: Conceptul de protecție vamală optimă se poate aplica și obstacolelor ne tarifare; în cazul exporturilor Elveției în Uniunea Europeană, acesta pare a avea relevanță empirică.
9 COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI INTEGRAREA ECONOMICĂ
Prin politica comercială pot fi aplicate discriminări diferitelor țări, în mod diferențiat. De exemplu, țările vest-europene urmăresc o formă de integrare, ce are drept consecință discriminarea comercială doar a țărilor ce nu participă la această integrare.
În continuare se vor examina unele stadii ale integrării economice și efectele acestui fenomen asupra comerțului exterior al țărilor membre, sau a partenerilor lor comerciali.
Trepte ale integrării economice
Cele mai des întâlnite forme de integrare economică sunt: zona de liber schimb (ZLS), uniunea vamală (UV), piața comună (PC)* și uniunea economică și monetară (UEM).
Zona de liber schimb este constituită dintr-un grup de țări, care convin să-și aplice reciproc regimul de liber schimb, dar pot menține în vigoare taxele vamale, sau diverse bariere în comerțul cu alte țări, ne participante la grup. Una din problemele specifice acestui concept de integrare constă în faptul că produsele din țări terțe tind să pătrundă în ZLS prin țara membră cu cel mai scăzut nivel al tarifului vamal extern. Pentru a preîntâmpina asemenea practică, s-a instituit regula ca toate mărfurile importate din restul lumii să fie însoțite de certificate de origine. O țară poate face parte concomitent din mai multe zone de liber schimb. Pe de altă parte, separarea în spațiu (absența frontierei comune) a uneia sau mai multor țări de restul ZLS constituie o frână în calea integrării.
Uniunea vamală se deosebește de ZLS prin faptul că tariful vamal, ca și orice limitări cantitative la import în relațiile cu țările ne participante la grupare sunt unice pentru toate țările membre. În relațiile dintre țările participante se practică liberul schimb pentru mărfuri (nu neapărat pentru servicii). Țările dintr-o UV nu pot participa individual și la alte grupări economice. Proximitatea geografică a țărilor favorizează integrarea în cadrul UV.
Piața comună (unică) include, pe lângă libera circulație a mărfurilor, și pe cea a serviciilor și factorilor de producție muncă și capital.
Uniunea economică și monetară se caracterizează prin utilizarea unei monede unice de către toate țările membre. Funcționarea acesteia este condiționată de existența unor politici fiscale și monetare armonizate, căci altfel guvernele ar putea influența valoarea banilor pe teritoriul în care își exercită autoritatea.
Efectele zonei de liber schimb
Efectele ZLS se manifestă diferit, în situația unei țări mici, care nu poate influența prețurile internaționale, față de cea a unei țări mari, care le poate influența.
Cazul unei țări mici
Considerăm că A, care este o țară mică, formează o ZLS cu B, iar C rămâne în afara grupării, țările B și C având economii naționale de dimensiuni considerabil mai mari decât A. Înainte de intrarea în ZLS, țara A percepea la importul unei anume mărfi taxa vamală ne discriminatorie t0, indiferent că marfa provenea din B sau din C. Ofertele celor două țări fiind practic nelimitate în raport cu cerințele țării A, pot fi reprezentate grafic prin drepte orizontale.
Dacă țara B oferă marfa respectivă la un preț mai scăzut, înlăturarea taxei vamale la importul lui A din B, ca urmare a constituirii ZLS și menținerea în continuare a taxei vamale la importul din C, nu influențează sursa importurilor. Ele vor continua să provină din B, dar prețurile lor față de consumatorii interni se vor diminua, și ca atare cererea va crește. Dacă marfa respectivă se producea și în A, producția ei se va reduce, sau va dispărea. Efectele acestui proces asupra bunăstării din A vor fi, în general, favorabile. Renta consumatorilor va crește, cea a producătorilor se va diminua, veniturile statului se vor reduce ca urmare a înlăturării taxei vamale, dar pierderile vor fi mai mici decât câștigurile, astfel că în ansamblu, bunăstarea, definită ca sumă a rentei consumatorilor, a producătorilor și a veniturilor statului, va crește. Acest proces este ilustrat în figura 9.1, unde sporul rentei consumatorilor este dat de aria EKMF, diminuarea rentei producătorilor corespunde ariei EGF, reducerea venitului statului obținut din impunerea vamală este evidențiată de aria HJLK, iar sporul net de bunăstare socială rezultă din însumarea ariilor triunghiurilor GHJ și KLM.
Dacă prețul la care țara B oferă marfa respectivă este mai ridicat decât prețul la care oferă C plus taxa vamală ce continuă a se aplica mărfurilor importate din C, intrarea în vigoare a ZLS nu va afecta cu nimic importul acestei mărfi, efectuat de A din C, în consecință nici bunăstarea socială din A.
Dacă țara B oferă marfa respectivă la un preț mai ridicat decât C, dar diferența între aceste prețuri este inferioară taxei vamale percepute de A la importul mărfii din C, după instituirea ZLS apar consecințe asupra importului lui A și a bunăstării sociale din această țară. Înaintea creării ZLS, taxa vamală percepută de A la importul respectivei mărfi se aplica în mod ne discriminatoriu, atât la importul din B, cât și din C, fiind preferat importul din C, care era sursa de aprovizionare cu costul mai scăzut. După crearea ZLS, marfa importată de A din B devine mai ieftină decât cea din C, căreia i se aplică în continuare taxa vamală. Prețul intern în A scade, crește renta consumatorilor, scade renta producătorilor, dar în mai mică măsură decât cea a consumatorilor și în ansamblu, crește bunăstarea socială în A.
Figura 9.1: Efectele zonei de liber schimb, când țara B este
sursa ofertei cu costul mai scăzut
Dar faptul că A importă din B și nu din C constituie o îndepărtare de la cerința economisirii resurselor, a eficienței economice. Sursa de import a devenit una prin care se irosesc resursele.
În figura 9.2 sunt ilustrate efectele unui asemenea proces. În urma formării ZLS, țara A importă marfa respectivă la prețul p2, inferior celui anterior constituirii acesteia (p1). Prin eliminarea taxelor vamale, dispare venitul corespunzător al statului. O parte din această pierdere de venit este compensată printr-o creștere egală a rentei consumatorilor, exprimată de aria dreptunghiului R1, dar cea redată prin aria dreptunghiului R2, nu se compensează; ea este o parte din prețul plătit vânzătorului străin și este o pierdere de bunăstare, rezultată din ceea ce se numește “efect de deturnare de comerț” al ZLS. Pe de altă parte, aria dată de suma a+b+R1+c reprezintă un spor al rentei consumatorilor. Aria a, care anterior creării ZLS era o parte a rentei producătorilor, devine după crearea ZLS, o parte a rentei consumatorilor. Ariile triunghiurilor b și c reprezintă împreună un spor al rentei consumatorilor. Pentru a stabili efectul net asupra bunăstării din țara A, înregistrat după crearea ZLS, trebuie comparate aria b + c (câștig) cu aria R2 (pierdere). Rezultatul depinde de mărimea taxei vamale t0, de diferența dintre prețurile de ofertă al lui B, respectiv C și de elasticitatea față de preț a cererii și ofertei din A. Aria b+c variază în același sens cu mărimea taxei vamale t0 și cu elasticitatea cererii și ofertei din A, iar aria R2 variază în același sens cu diferența dintre prețul de export al lui B și C și în sens invers cu t0.
Așadar, fiind vorba de importul unei anumite mărfi, o țară care nu poate influența prețurile internaționale, intrând într-o ZLS câștigă, dacă în ZLS are un partener cu cost de furnizare mai mic decât ale țărilor din afara zonei, nu suportă nici o consecință, dacă continuă să importe marfa de la țări terțe și pierde, dacă își re orientează importul de la o țară terță cu cost de furnizare mai redus, la una din zonă, cu cost de furnizare mai ridicat.
Figura 9.2: Efectele zonei de liber schimb, când țara C este sursa ofertei
cu costul mai scăzut
Prezintă interes compararea efectelor integrării în următoarele situații: (1) anterior intrării în ZLS, o țară avea liberalizate în mod unilateral importurile din toate țările, (2) anterior intrării în ZLS, țara aplica fără discriminări taxe vamale importurilor din toate țările, iar după intrarea în ZLS, țara aderentă elimină unilateral și taxele vamale aplicate importurilor provenite din țările terțe, (3) după intrarea în ZLS, țara aderentă menține neschimbate (pozitive) taxele vamale aplicate importurilor provenite din țările terțe, (4) țara nu aderă , dar liberalizează în mod unilateral importurile din toate țările și (5) țara nu aderă și aplică fără discriminări taxe vamale importurilor din toate țările.
În privința importurilor, politicile (1) și (2) elimină cu certitudine deturnarea de comerț, iar la politica (4) nu se pune problema deturnării. Apar însă consecințe diferite în privința exporturilor. După intrarea lui A în ZLS, B elimină taxele vamale aplicate exporturilor lui A, dar C, țara terță, nu le elimină. Să considerăm că atât B, cât și C sunt țări foarte mari în comparație cu A, deci cererea lor pentru exportul lui A s-ar reprezenta prin drepte (curbe ale cererii) orizontale. Aplicarea unei taxe vamale de import asupra mărfii exportate de A, ar apăsa în jos asupra prețului acestei mărfi, atât la export, cât și pe piața internă* a lui A. Sporul rentei consumatorilor din A ar fi mai mic decât diminuarea rentei producătorilor din această țară. După constituirea ZLS, țara B, membră a zonei, înlătură taxa vamală la importul provenit din A. Consecința este creșterea prețului de export al lui A și concomitent și a prețului de desfacere la intern în țara A pentru marfa sa de export. Creșterea rentei producătorilor ca urmare a sporirii prețului de export pentru A va depăși scăderea rentei consumatorilor, ca urmare a scumpirii acestei mărfi, iar pe ansamblu va crește bunăstarea socială în A, lucru care nu se va produce în cazul exportului către țara terță** C, care nu va elimina taxa vamală la importul din A.
Ținând seama de toate aceste fenomene, se poate afirma că politicile (1) și (2) sunt superioare politicilor (3)-(5). Este posibil ca politica (3) să fie superioară politicii (4), și anume atunci când sporul de bunăstare ca urmare a creșterii prețului exporturilor lui A în B este mai mare decât pierderea de bunăstare ca urmare a efectului de deturnare a comerțului prin intrarea lui A în ZLS. În sfârșit, politica (4) este superioară lui (5), întrucât am presupus de la început că A este o țară mică, deci nu beneficiază de argumentul tarifului optim.
Cazul unei țări mari
Considerăm că țara A are o economie națională de mari dimensiuni, fiind în măsură să influențeze prețurile internaționale. Curbele ofertei pentru importul lui A, atât provenind din B, cât și din C, sunt înclinate în sus. A nu face discriminări de preț între firmele furnizoare din țara exportatoare, altfel spus, importă din această țară la un preț unic. Curbele ofertei de import atât din B, cât și din C, indică costul mediu al importurilor din țările respective. Aceste curbe fiind crescătoare, rezultă că curbele costurilor marginale se află situate deasupra lor. Considerând în plus, că costurile marginale sunt ne descrescătoare, rezultă că aprovizionarea optimă din import se realizează atunci când costurile marginale la importurile provenite din toate țările furnizoare sunt egale. Pe de altă parte, taxa vamală optimă pentru A este astfel pusă, încât costul marginal al importului egalează prețul intern al mărfii respective în țara A. Politica vamală optimă a lui A constă în a percepe taxe vamale comune la importul din B și din C, dacă ofertele de export ale acestor țări spre A au aceeași elasticitate față de preț, sau a percepe taxe vamale mai mari, când oferta de export este mai puțin elastică, și mai mici când oferta de export este mai elastică față de preț. În cazul special, că oferta de export a lui B este orizontală, iar a lui C este înclinată în sus, optimul lui A se realizează dacă importul din B este liberalizat, iar taxa la importul din C este astfel fixată, încât realizează egalitatea între costul marginal al importului din C și prețul de ofertă al lui B. Formarea unei ZLS cu B, ar fi pentru A ideală, în acest caz special.
Dacă taxele vamale percepute inițial sunt optime, înlăturarea taxei vamale la importul din B, ca urmare a formării ZLS, în condițiile menținerii taxei vamale la importul din țara terță C, reduce bunăstarea socială în A. Nici adoptarea unilaterală de către A a liberului schimb, sau intrarea în ZLS, urmată de înlăturarea tuturor taxelor vamale la import nu reprezintă politici avantajoase pentru A, în privința importului, dacă nu cumva taxele vamale inițiale se ridicau peste nivelul optim.
În privința exporturilor lui A, curbele cererii corespunzătoare în B și C sunt descrescătoare. Rezultă că venitul marginal se află situat sub aceste curbe pe ambele piețe* și considerăm, în plus, că este ne crescător. În aceste condiții, politica comercială optimă pentru A se va realiza atunci când venitul marginal va fi același la exporturile către toate destinațiile și va fi egal cu prețul intern. Această condiție implică perceperea de către A de taxe la export, în relație inversă cu elasticitatea cererii externe (din B și din C) față de preț. Dacă taxele de export percepute inițial de A erau optime, intrarea acestei țări în ZLS implică îndepărtarea ei inevitabilă de la politica optimă de export**.
Dacă și țara B este de dimensiuni mari, va căuta să perceapă taxe vamale de import și export față de diverse țări. Taxele percepute în comerțul cu A influențează nefavorabil bunăstarea socială din această țară. Formarea ZLS, impune liberalizarea schimburilor reciproce dintre A și B. Considerându-le de dimensiuni egale și cu aceeași flexibilitate în producție și consum, rezultă că și efectul nefavorabil al taxelor vamale reciproc percepute este același. Deci, câștigul fiecărei țări, rezultat din liberalizarea aplicată de partenerul de grupare, poate compensa pierderea rezultată din eliminarea taxei vamale optime în relația cu același partener de ZLS. Dacă comerțul mondial s-ar reduce la cel dintre țările A și B, echilibrul obținut prin strategia confruntării, adică prin aplicarea reciprocă a taxării optime ar fi inferior, în privința bunăstării sociale, celui obținut prin strategia de cooperare, adică prin liberul schimb.
Dacă luăm în considerare și țara C, ne participantă , apar două posibilități: (a) țările din ZLS întrețin relații reciproce de liber schimb cu C, sau (b) exclud pe C de la liberul schimb.
Politica (a) ar reprezenta liber schimb pe plan mondial, care ar permite îndeplinirea condiției schimbului eficient, manifestată prin egalizarea pe plan internațional a ratelor marginale de substituție în consum între perechile de produse, ca și a condiției producției eficiente, manifestată prin egalizarea pe plan internațional a ratelor marginale de transformare în producție între perechile de produse.
Dacă țara C, potrivit politicii (b) ar fi exclusă de , bunăstarea socială în cadrul ZLS poate fi influențată prin efectul devierii comerțului, fenomen ce depinde în mod direct de nivelul taxelor vamale în relațiile cu C. Dacă A și B aplică în mod separat taxe optime față de C, acestea ar trebui să fie inferioare celei optime pe care ar aplica-o ambele, acționând concertat. Acționând separat, țările A și B au putere de oligopson în relația cu C, în timp ce, dacă ar acționa concertat, ar avea putere de monopson.
Efectele uniunii vamale
Particularități față de zonele de liber schimb
Uniunile vamale diferă de zonele de liber schimb prin faptul că taxele vamale percepute asupra mărfurilor provenite din afara UV, sunt comune și se stabilesc prin negocieri între statele membre. În cadrul acestor negocieri diferitele țări membre pot considera că propria taxă vamală optimă (dacă ar exista) față de terți diferă de cea comună, aceasta din urmă rezultând de fapt ca un compromis între diversele taxe vamale optime naționale.
Pe de altă parte însă, spre deosebire de situația din ZLS, partenerii din UV acționând concertat, pot exercita o influență considerabilă asupra prețurilor internaționale. Țările membre pot stabili o taxă optimă la importuri, care, presând în jos prețul mondial al mărfii importate din afara UV, duce la îmbunătățirea în așa măsură a raportului de schimb al UV, încât sporul de câștig rezultat pe această cale să depășească pierderea rezultată din reducerea volumului importului. Acest avantaj al monopsonului în comerțul mondial, nu se manifestă însă, decât pentru UV de mari dimensiuni. Pentru o UV de putere mică, taxa vamală optimă comună are nivelul zero.
Dacă partenerii din UV au structuri similare ale consumului, producției, înzestrării cu factori de producție, tehnologii, și funcții de bunăstare socială similare, vor avea reprezentări apropiate în legătură cu taxa vamală optimă comună.
UV produce, ca și ZLS, efectele de creare și de deviere de comerț pentru participanții la grupare. În plus, poate produce efecte de creare de schimburi și pentru țări terțe. Exporturile țărilor terțe spre UV pot spori ca urmare a unificării în interiorul UV, în evoluția ei către piața comună, a normelor de calitate. Scopul unificării acestor norme este, în cazul bunurilor de consum, protecția consumatorilor, iar în cazul celor intermediare – obținerea unor avantaje de costuri prin standardizare. Aceste avantaje de costuri se înregistrează și în producția țărilor terțe, furnizoare pentru clienți din UV. Existența normelor de calitate unice permite acestor furnizori fabricarea unui singur model pentru toate țările din UV, extinderea pe această cale a seriei de fabricație și diminuarea costurilor unitare.
În privința restului țărilor lumii, ne participante la grupări integraționiste, interesele sunt diferite: importatorii mărfii al cărei preț a scăzut ca urmare a aplicării taxei vamale optime de către UV, sunt avantajați de acest fenomen. Spre deosebire de ei, exportatorii mărfii respective ar fi mai avantajați de aplicarea individuală, de către fiecare țară, a unor taxe vamale de import optime, ca în cazul ZLS, căci prețul internațional ar fi redus în mai mică măsură.
Echilibrul schimburilor în condițiile unei uniuni vamale
Să considerăm că două țări mari, de exemplu Franța și Germania convin să înființeze o UV, iar Elveția, țară mică, rămâne în afara uniunii. Ca urmare a constituirii UV, se produc modificări considerabile în fluxurile de schimburi și în mecanismul echilibrării acestora.
Procesul menționat este redat în figura 9.3.
Considerând că obiectul producției și schimburilor îl constituie ceasurile, curbele ofertei (OG, OF, OE) și ale cererii (OG, OF, OE) ilustrează situația din cele trei țări, anterioară constituirii UV. Costul de producție cel mai scăzut se înregistrează în Elveția, țară exportatoare de ceasuri. Germania și Franța sunt țări importatoare ale acestui produs, prima aplicând o taxă vamală de 50%, cea de-a doua, de 20%.
Aceste date sunt cuprinse în tabelul 9.1.
Figura 9.3: Efectele unei uniuni vamale
În situația anterioară înființării UV, prețurile naționale ale ceasurilor diferă.
Datorită perceperii taxelor vamale la import de către Germania și Franța, prețul încasat de exportatorii elvețieni de ceasuri este de 100 Euro, mai mic decât cel care ar corespunde condițiilor liberului schimb.
Importul german de ceasuri totalizează 30 mii bucăți, iar cel francez 20 mii, fiind absorbit în totalitate exportul elvețian, de 50 mii bucăți.
După crearea UV, se instituie o taxă vamală de import externă comună, spre exemplu de 40%.
Se va forma un preț unic al ceasurilor în țările participante , situat între limitele constituite de prețurile naționale anterioare creării UV.
În consecință, va crește cererea de import a Germaniei, iar Franța va avea o ofertă excedentară de ceasuri, devenind exportator.
Noului echilibru îi vor corespunde: importul german de 60 mii bucăți și exporturile francez și elvețian, de 10 și respectiv 50 mii bucăți.
Tabel 9.1: Efectele uniunii vamale (prețurile ceasurilor exprimate în Euro)
Curba ofertei de export pentru o uniune vamală
Cantitățile de mărfuri, pe care țările din UV sunt dispuse a le schimba cu țările terțe, pot fi exprimate cu ajutorul curbei ofertei de export* a UV, prezentată în figura 9.4.
Cuba ofertei de export exprimă diversele combinații de mărfuri ce formează obiectul schimbului (ceasuri și grâu) pe care UV este dispusă să le comercializeze la diverse valori ale raportului de schimb cu țara terță, Elveția.
Pentru a trasa curba ofertei de export a UV, se construiesc curbele ofertei de export (COF și COG) pentru țările membre, în exemplul luat, fiind vorba de Franța și Germania.
Figura 9.4: Curba ofertei unei uniuni vamale
În punctul de intersecție Q* a curbelor ofertei de export pentru cele două țări, la raportul de schimb RS0, comerțul dintre Franța și Germania este echilibrat, nu este necesar schimbul cu țara terță, Elveția.
La acest raport de schimb, oferta de export a UV este nulă. În cazul altui nivel al raportului de schimb, de exemplu RS1, Germania ar fi dispusă a efectua un volum al schimbului corespunzător segmentului OB, în timp ce Franța ar dori un volum al comerțului totalizând doar OA. În cadrul UV va apare în această situație, o cerere excedentară de ceasuri și o ofertă excedentară de grâu, corespunzătoare segmentului AB.
Acest excedent al ofertei de grâu din partea UV poate fi reprezentat separat, prin segmentul OC (=AB).
Tot astfel pot fi reprezentate și alte nivele ale excedentului ofertei de grâu din partea UV, corespunzătoare altor valori ale raportului de schimb, totalitatea lor permițând trasarea curbei ofertei de export a uniunii vamale (COUV).
În figura 9.5 este prezentat raportul de schimb de echilibru pe piața mondială RS1, obținut prin intersectarea curbelor ofertei de export aferente UV (COUV) și țării terțe, Elveția (COE).
Figura 9.5: Deplasarea curbei ofertei de export a unei uniuni vamale, ca efect
al taxei vamale la import
Dacă ținem seama că UV aplică taxe vamale la importurile din țările terțe, oferta de export a acesteia se va modifica. Curba inițială a ofertei de export a UV se va deplasa spre dreapta, potrivit mărimii taxei vamale. Ca urmare a aplicării de către UV a taxei vamale de import comune externe se va deplasa raportul de schimb de echilibru de la nivelul RS1, la nivelul RS2, mai avantajos pentru UV. Potrivit teoriei taxei vamale optime, UV ar trebui să fixeze taxa vamală externă astfel, încât să ajungă la cea mai înaltă curbă de indiferență în schimburi, fiind dată curba ofertei de export a țării terțe.
Pentru a face predicții în legătură cu modificarea bunăstării sociale din UV, este necesar a lua în considerare și alți factori care acționează în țările membre ale uniunii.
Alte efecte ale relațiilor comerciale preferențiale
Unul dintre cele mai notabile efecte ale relațiilor comerciale preferențiale îl reprezintă creșterile de productivitate, rezultate din accentuarea specializării în producție a țărilor membre. Piața, devenită de mai mari dimensiuni, creează premise pentru producția și distribuția de masă. În plus, crește intensitatea concurenței în mai multe domenii. Monopolurile se văd amenințate de competiția din cadrul zonei preferențiale, în general întreprinderile devin supuse unei acerbe concurențe externe și constrânse, pentru a-și păstra cota de piață, la creșterea productivității.
Pe termen lung, tot datorită creșterii dimensiunilor pieței, se manifestă mai accentuat efectele veniturilor de scară și ale difuzării internaționale a cunoștințelor.
Dar câștigurile rezultate din constituirea zonei preferențiale nu sunt identice pentru toate țările. Efectele pozitive ale integrării sunt mai mari în cazul unor țări cu structură economică asemănătoare, decât în cazul unora cu diferențe marcate ale acestei structuri, a căror specializare în producție, dezvoltată înaintea declanșării procesului de integrare economică, nu mai poate fi substanțial perfecționată de procesul integrării.
Beneficiile integrării economice cresc o dată cu aria geografică cuprinsă în acest proces, considerându-se că o dată cu numărul țărilor, crește și probabilitatea ca între acestea să se afle și cel mai eficient producător din lume, deci scade probabilitatea apariției efectului de deturnare de comerț.
Pe de altă parte, cu cât este mai mare o UV, cu atât mai mult îi crește puterea de oligopson, deci îi sporesc câștigurile obținute prin îmbunătățirea raportului de schimb, rezultată ca urmare a stabilirii taxei vamale optime în relațiile cu terții.
Dacă UV ar cuprinde întreaga planetă, s-ar ajunge la liberul schimb propriu zis, iar efectele creării de fluxuri comerciale ar fi tocmai câștigurile rezultate din liberul schimb.
În plus, prin faptul că în UV tariful vamal extern comun este o medie a tarifelor naționale anterioare creării UV, se diminuează dispersia tarifară și în consecință, prețurile relative ale mărfurilor în interiorul uniunii se află în mai mică proporție distorsionate față de cele mondiale, decât ar fi fost, dacă s-ar fi menținut tarifele naționale, fapt ce contribuie la creșterea bunăstării.
Dacă două țări participante la o UV ar fi avut, fiecare, anterior integrării, taxă vamală optimă, după integrare ar câștiga fiecare ca urmare a liberalizării reciproce a schimburilor și a stabilirii unei taxe vamale optime în raport cu terții*. Dacă anterior integrării ele nu ar fi avut taxă vamală optimă, prin crearea UV câștigă, aplicând o taxă vamală optimă comună în raport cu țările terțe. Dacă cele două țări ar fi constituit o ZLS și ar fi menținut neschimbate taxele vamale naționale față de terți, simpla eliminare a taxelor vamale în relațiile reciproce poate avea ca urmare îmbunătățirea raportului de schimb față de restul lumii, când apare fenomenul de deviere a schimburilor, situație similară celei în care curbele cererii lor de import din restul lumii s-ar deplasa spre interiorul graficului.
Rămâne deci de reținut că, în timp ce pentru țările mari integrarea aduce câștiguri ca urmare a creării de comerț și a îmbunătățirii raportului de schimb cu restul lumii, pentru țările mici aceasta contribuie la creșterea economică și la economii de scară.
În literatura de specialitate se consideră evidente câștigurile rezultate din integrare pentru țările membre ale CE (azi UE). Ele au rezultat mai ales din raționalizarea liniilor de producție, concentrarea asupra celor mai eficiente producții și dimensionarea optimă a întreprinderilor. S-a observat de asemenea o creștere a ratei economisirii interne și a investițiilor. Pe de altă parte, protecționismul agricol masiv al CE a determinat costuri enorme, rezultate ca urmare a deturnării de schimburi comerciale la produsele agricole.
Consecințe notabile sunt așteptate și ca urmare a constituirii NAFTA. Fluxul comercial bilateral Canada – S.U.A. este de departe cel mai impunător pe plan mondial, în condițiile în care economia Canadei este de zece ori mai mică decât cea a S.U.A. Canada va obține câștiguri proporțional mai mari decât S.U.A., întrucât după liberalizarea reciprocă a schimburilor, se vor egaliza prețurile relative din cele două țări, iar exportatorii canadieni vor găsi pe piața S.U.A. oportunități enorme pentru valorificarea avantajelor lor relative, în timp ce oportunitățile corespunzătoare ale exportatorilor americani pe piața Canadei vor fi considerabil mai reduse. De asemenea industriile canadiene vor putea beneficia de câștigurile aduse de economiile de scară, care anterior creării ZLS nu existau pentru țara mai mică. Se aprecia că aplicarea tarifelor vamale ale celor două țări nord americane în relațiile reciproce, atrăgea pentru Canada costuri reprezentând 6% până la 10% din bunăstarea sa potențială. Aceste costuri dispar ca urmare a constituirii ZLS.
În relațiile S.U.A. cu Mexic se vor înregistra atât efecte de creare, cât și de deturnare a schimburilor comerciale. Produsele americane din categoria celor cu tehnică avansată vor fi mai competitive pe piața mexicană, față de cele germane, sau japoneze (dacă Mexicul nu va liberaliza importurile și din aceste țări). S-ar putea, de asemenea să fie redistribuite venituri ca urmare a restructurării schimburilor reciproce dintre Mexic și S.U.A., mai ales ale factorului muncă, în favoarea Mexicului.
Rezultate ale studiilor empirice privind efectele acordurilor preferențiale
Principalele efecte cercetate au fost crearea și deturnarea de comerț și creșterea bunăstării sociale, ca urmare a îmbunătățirii alocării factorilor de producție. Efectele dinamice au fost mai puțin studiate.
Cea mai cunoscută cercetare cu privire la efectele C.E.E. de creare și deturnare de comerț aparține lui Balassa (1974). Principala constatare s-a referit la creșterea elasticității față de venit a importurilor C.E.E. la majoritatea grupelor de produse manufacturate în perioada 1960-1970, comparativ cu perioada 1953-1959, anterioară începerii procesului de integrare economică. Această creștere a elasticității importurilor față de venit vădește o deschidere spre comerțul internațional a partenerilor din gruparea menționată. Întrucât indicatorul respectiv are o valoare mai ridicată la importul intra comunitar, se poate considera că, în perioada avută în vedere, a predominat efectul creării de comerț.
Alt studiu referitor la aceeași perioadă, a constatat în consumul țărilor membre ale C.E.E., o reducere a ponderii manufacturatelor furnizate de producătorii naționali, fapt care ar reflecta efectul creării de comerț. În schimb, constată o creștere a ponderii importurilor de la parteneri comunitari în importul total al țărilor membre ale C.E.E., fapt care ar reflecta efectul devierii de comerț. Efectul devierii de comerț s-ar fi ridicat la 1,1 miliarde de dolari, dar efectul creării de comerț ar fi fost mult superior, ajungând la 8,4 miliarde de dolari anual. La concluzii asemănătoare au ajuns și alte studii.
Un studiu mai recent a constatat că aproape toate uniunile vamale au dus la efecte dinamice semnificative, concretizate în rate mai ridicate ale investițiilor și creșteri ale productivității.
În privința țărilor vest europene, se aștepta* ca prin crearea pieței interne unice să se realizeze câștiguri situate între 4,2% – 6,5% din PNB, rezultate din înlăturarea limitărilor în domeniul comerțului (0,2%-0,3%) și producției** (2% – 2,4%), economii de scară (2,1%) și din accentuarea concurenței (1,6%).
Totuși, la elaborarea acestor estimări, nu s-a ținut seama de relațiile de substituție și de complementaritate între ramuri, sau între sectorul public și cel privat.
Astfel, s-a avut în vedere intensificarea traficului de mărfuri, ca urmare a eliminării formalităților la trecerea frontierelor dintre țările membre ale U.E., dar s-a ignorat capacitatea limitată a unor căi rutiere, sau a trecătorilor din Alpi, de preluare a acestui trafic mărit, ca și consecințele sale asupra mediului.
De asemenea, se cuvine menționat, că efectele de scară se manifestă numai cu condiția menținerii unui anumit produs o perioadă îndelungată de timp pe piață.
Extinderea fără precedent în ultimii ani a blocurilor comerciale preferențiale a determinat creșterea preocupărilor economiștilor și oamenilor politici în legătură cu consecințele viitoare ale acestui proces.
Un model consacrat predicției efectelor fenomenului integrării la nivel mondial a fost elaborat de Krugman (1991).
Acesta pornește de la premisele simplificatoare că o marfă este oferită de o singură țară, preferințele consumatorilor sunt identice în toate țările, iar produsele nu sunt perfect substituibile în consum.
Guvernele fixează taxe vamale optime, care să le maximizeze beneficiul rezultat din raportul de schimb. Se urmăresc consecințele constituirii de blocuri comerciale de tipul UV.
Modelul conduce spre o scădere a bunăstării pe plan mondial, în condițiile desfășurării unui proces de extindere concomitentă a blocurilor și de creștere permanentă a nivelului tarifelor vamale externe comune ale acestora, întrucât efectul creării de fluxuri comerciale va fi depășit în intensitate de cel al deturnării.
Cel mai scăzut nivel al bunăstării s-ar înregistra în cazul în care întregul comerț mondial s-ar desfășura în cadrul a doar trei blocuri regionale, așa după cum se conturează în ultimii ani: blocul nord-american cu hinterlandul din America de Sud, blocul european, cu anexa Africa și blocul Asia – Pacific, centrat în jurul Japoniei.
Concluziile acestui model nu sunt necesare, dacă i se modifică premisele. Astfel, dacă blocurile acționează ca ZLS și nu ca UV, procesul extinderii lor conduce la o diminuare a taxelor vamale și o creștere a bunăstării.
Întrebarea care se pune urmărește a preciza care este blocul comercial viitor: de tipul UE, sau NAFTA ?
Dacă blocurile ar fi de tipul ZLS, rezultatul ar fi liberalizarea schimburilor comerciale pe plan mondial.
Dar chiar și în cazul UV, factori care au fost ignorați în modelul menționat anterior, cum ar fi costurile de transport pe plan internațional, ar conduce la intensificarea schimburilor comerciale între țările vecine, ceea ce ar accentua efectul creării de comerț, câștigurile rezultate din crearea de comerț ar depăși pierderile rezultate din devierea de comerț și pe ansamblul mondial, extinderea blocurilor comerciale ar avea efecte favorabile asupra bunăstării.
10 MODELUL BALANȚEI DE PLĂȚI
Capitolele anterioare au abordat aspecte de microeconomie, privind alocarea resurselor și distribuirea venitului, incidențele tranzacțiilor internaționale situându-se în domeniile eficienței și echității.
În prezentul capitol apar probleme de macroeconomie, anume privind utilizarea resurselor, iar tranzacțiile internaționale au incidențe în domeniul stabilității economiei. Este vorba de efectele tranzacțiilor internaționale asupra nivelurilor de prețuri, circulației monetare, ratelor dobânzii etc., și asupra eficienței politicilor monetare și fiscale ale guvernelor.
Definire
Balanța de plăți este unul din cele mai utile instrumente de analiză a situației unei economii naționale. Face obiectul preocupării economiștilor de mai multe secole, dar calitatea de instrument operațional, eficient, de analiză macroeconomică a dobândit-o doar în perioada postbelică.
De regulă, într-o economie națională economisirea agregată nu coincide cu investiția agregată. În unele țări, partea ne consumată din venit (economisirea) este inferioară investițiilor totale efectuate în economia națională, în alte țări este superioară. Dacă economisirea este inferioară investițiilor, înseamnă că o parte din acestea din urmă s-a realizat cu resurse atrase din economisirea altor țări. Dacă economisirea națională este superioară investițiilor interne, rezultă că o parte din economisirea națională a fost utilizată pentru efectuarea de investiții în alte țări.
Unii subiecți economici preferă să investească în propria țară, alții, în străinătate, urmărind profitul, siguranța, sau creșterea.
Pe de altă parte, existența monedelor naționale, aflate în relații definite prin regulile sistemului monetar internațional, face ca tranzacțiile internaționale să influențeze direct și indirect conținutul activității economice interne din oricare țară. Dacă se modifică rata de schimb valutar, efectele directe sunt cel puțin următoarele:
modificarea cererii externe pentru exportul țării afectează cererea agregată pe piețele interne, și prin aceasta – producția, venitul și nivelul prețurilor;
modificările venitului și prețurilor afectează cererea internă pentru mărfuri de import;
modificarea prețurilor afectează cererea externă pentru mărfuri de export.
Efectele indirecte pot fi la fel de importante:
pot fi induse fluxuri financiare, care influențează condițiile de pe piața financiară și astfel afectează rata dobânzii. Pot astfel afecta economiile și investițiile, modificând cererea agregată, oferta de exporturi și cererea de importuri.
O problemă gravă se referă la modul în care interdependența internațională limitează sau modifică autonomia națională în realizarea politicii economice.
Apar două aspecte:
Economia deschisă are un obiectiv suplimentar al politicii economice, și anume: tranzacțiile sale internaționale TREBUIE ECHILIBRATE ÎN DECURSUL TIMPULUI. Această cerință poate limita spațiul de acțiune în privința celorlalte obiective ale politicii economice.
Instrumentele de politică macroeconomică funcționează diferit în economia deschisă, față de economia închisă. Iar într-o economie deschisă de dimensiuni reduse efectele politicii monetare asupra producției, ocupării și prețurilor sunt serios atenuate, dacă cursul valutar este fix, și intensificate, dacă cursul valutar este flexibil.
O altă problemă gravă privește perspectiva cosmopolită sau națională de abordare a tranzacțiilor internaționale. Esențial pentru aceasta este sistemul monetar internațional. În condițiile cursurilor valutare fixe, dacă o țară își fixează un anumit preț al valutei sale în dolari, automat fixează și prețul dolarului în valuta sa. Dacă în lume sunt n țări, și fiecare își fixează prețul valutei proprii în valuta unei anumite țări, aceasta din urmă nu mai are de ales în privința prețului propriei valute. Pot apare conflicte, dacă fiecare țară încearcă să practice o politică valutară independentă, împrejurare ce impune încheierea de aranjamente internaționale cuprinzătoare. În continuare se va urmări modul cum se reflectă tranzacțiile internaționale în balanțele de plăți și cum acestea, la rândul lor, se raportează la condițiile de pe piețele valutare.
10.2 Echilibrul
Întrucât orice tranzacție internațională apare de 2 ori înregistrată în tabelul balanței de plăți, o dată ca credit, și o dată ca debit, este greșit a interpreta creditul drept favorabil, iar debitul ca dăunător.
Apar la credit exporturile de mărfuri și servicii (în contul curent) și de active (în contul de capital), iar la debit apar importurile categoriilor menționate.
Remunerarea (venitul) factorilor de producție exportați apare la credit (în contul curent), iar a celor importați, la debit. Pe lângă aceste operații, care măresc sau diminuează venitul, transferurile gratuite (donații, ajutoare etc.) îl re distribuie fiind înregistrate în contul curent, pentru a se reflecta cu exactitate modificarea netă a creanțelor țării față de străinătate.
Tranzacțiile din contul curent sunt fluxuri legate de venituri actuale (curente), iar cele din contul de capital sunt legate de active (venituri viitoare).
Pe de altă parte, tranzacțiile din partea de credit generează cerere de monedă națională pe piața devizelor, iar cele din partea de debit generează cerere de monedă străină pe această piață.
Tranzacțiile economice din balanța de plăți apar atunci când, între rezidenți și ne-rezidenți se negociază sau se transferă gratuit mărfuri, prestări de servicii sau ale factorilor sau titluri de valoare – bani, alte creanțe sau drepturi de proprietate. Aceste tranzacții economice se pot încadra în anumite categorii. Se face deosebire între tranzacțiile reale și cele financiare. Orice tranzacție constă din două fluxuri.
Tranzacțiile reale conțin un flux de bunuri sau de transfer și altul, opus, de creanțe, numit și flux de capital. Fluxurile de bunuri se referă la mărfuri, prestări de servicii sau prestații ale factorilor. Fluxurile de creanțe se referă la plăți sau credite. Tranzacțiile reale implică încasări sau plăți, în urma cărora se modifică avuția monetară netă a participanților. Înregistrarea tranzacțiilor reale în balanța de plăți se face potrivit regulilor contabilității în partidă dublă: fluxul de bunuri se înscrie în balanța curentă (corectată), iar cel de creanțe se trece în balanța capitalurilor.
De exemplu, un export de mărfuri apare ca flux de bunuri, căruia i se contra-pune un flux de creanțe, egal ca valoare. Acesta din urmă poate apărea sub formă lichidă (plata în numerar) sau de credit (credit furnizor). La ambele forme avem de-a face cu încasări ale țării exportatoare, a cărei avuție monetară netă în raport cu străinătatea crește. Țara importatoare face dimpotrivă, cheltuieli, diminuându-și în consecință, avuția netă monetară în raport cu restul lumii.
Plățile internaționale se realizează prin sistemul băncilor corespondente situate în țări diferite. Băncile comerciale dețin la partenerele lor din străinătate conturi în valutele acestora. Dacă facturarea unei tranzacții de export se face în moneda țării exportatoare, suma respectivă se virează din contul băncii importatorului, deținut la banca exportatorului (sau la altă bancă interconectată). Din perspectiva țării exportatoare, această operație poate fi interpretată drept import de capital pe termen scurt, negativ, echivalând cu o diminuare a angajamentele sale externe pe termen scurt (exprimate de conturile băncilor străine deținute la băncile autohtone). Din perspectiva țării importatoare, plata echivalează cu un export de capital pe termen scurt negativ, întrucât creanțele sale externe pe termen scurt scad. Banca importatorului preia suma de plată din contul ordonatorului plății, în timp ce banca exportatorului alimentează contul clientului său cu suma corespunzătoare.
Când facturarea se face în moneda țării importatoare, contul băncii exportatorului deținut la banca importatorului (sau la o bancă conectată) se alimentează cu suma corespunzătoare valorii din contract. Din perspectiva țării exportatoare, aceasta înseamnă un export de capital pozitiv pe termen scurt, căci creanțele ei față de străinătate cresc. Corespunzător, țara importatoare înregistrează un import de capital pe termen scurt pozitiv, întrucât angajamentele ei față de străinătate cresc.
În mod similar, dacă tranzacția de export se realizează pe baza unui credit, țara exportatoare înregistrează un export de capital pozitiv pe un termen ce depinde de durata creditului, respectiv țara importatoare înregistrează un import de capital pozitiv.
În sfârșit, dacă facturarea s-ar face în valuta unei terțe țări, cea exportatoare înregistrează un export de capital pe termen scurt pozitiv, iar țara importatoare înregistrează un export de capital pe termen scurt negativ.
În toate cazurile de plăți menționate mai sus, baza monetară din fiecare țară rămâne din punct de vedere cantitativ ne modificată. Pe de altă parte însă, apariția unui cont la vedere al exportatorului la banca din țara sa reprezintă o creștere a masei monetare din această țară.
Spre deosebire de tranzacțiile din balanța curentă, cele pur financiare conțin cu necesitate două fluxuri de creanțe opuse. Corespunzător, acestea modifică avuția monetară netă a părților contractante numai în privința structurii acesteia, nu și în privința valorii ei absolute. Ambele fluxuri de creanțe se înregistrează în balanța capitalurilor.
De exemplu, achiziția unor titluri de valoare străine (obligațiuni etc.) reprezintă un flux de credit către străinătate. Ca urmare cresc creanțele pe termen lung ale țării exportatoare de capital. Acestuia i se opune un flux de creanțe compensator (plata prin cheltuirea de devize pentru cumpărarea titlurilor de valoare). În consecință scad creanțele pe termen scurt față de străinătate ale țării exportatoare. Așadar, țara exportatoare de capital înregistrează concomitent un export de capital pe termen lung pozitiv și unul pe termen scurt negativ. În țara primitoare de capital se înregistrează corespunzător, o creștere a obligațiilor față de străinătate pe termen lung și o scădere a celor pe termen scurt, echivalând cu un import de capital pe termen lung pozitiv și unul pe termen scurt negativ.
10.2.1 Contul curent și venitul național.
În general, situația contului curent al balanței de plăți arată în ce măsură este cheltuit venitul național în cadrul economiei interne.
Excedentul contului curent se adaugă la venitul intern. Dar creșterea sa se poate datora fie unei creșteri a venitului intern, fie unei scăderi a acestuia, când importul scade mai mult decât exportul.
Într-o economie închisă, sursele cererii pentru produsul intern sunt: consumul (C), cheltuielile guvernamentale (G) și investiția internă brută (I), astfel că:
Y = C + G + I 10.1
Unde Y este produsul național brut.
Dacă în economia închisă produsul național brut se confundă cu produsul intern brut, în economia deschisă cele două mărimi agregate pot fi doar întâmplător egale. Produsul intern brut este rezultatul activităților economice pe teritoriul țării respective, iar produsul național brut este venitul brut agregat al rezidenților permanenți ai acelei țări, indiferent de țara de origină a venitului. Într-o economie deschisă, la sursele cererii din relația (l) se adaugă exportul (X), iar la sursele ofertei se adaugă importul (M),
Y + M = C + G + I + X 10.2
Această relație se poate scrie astfel:
X – M =Y – (C + G + I) 10.3
sau:
X – M = Y – A 10.4
Unde A reprezintă absorbția internă (C + G + I)
Rezultă că o țară cu excedent în contul curent nu-și poate absorbi întregul produs. O parte din produs o utilizează pentru a-și constitui creanțe față de străinătate. Așa se întâmplă la țările bogate și invers, la țările sărace.
Deficitul contului curent este îngrijorător doar când nu poate fi altfel acoperit, decât din rezervele centralizate, sau din împrumuturi pe termen scurt, care trebuie restituite înainte de eliminarea deficitului, sau când datoria trebuie re finanțată la rate ale dobânzii mai ridicate decât cele inițiale. Oricum, este îngrijorătoare situația, când resursele împrumutate se irosesc pentru consum, în loc să fie utilizate pentru investiție, iar stocul de capital nu sporește suficient de rapid, pentru a aduce dividendele de creștere necesare plății datoriei.
Relația dintre împrumut, consum și investiție va fi descrisă în continuare.
Venitul este utilizat pentru următoarele scopuri: consum, plata taxelor (T) și economisire (S).
Y = C + T + S 10.5
Pentru o economie deschisă, din relațiile (10.3) și (10.5) rezultă:
X – M = (C + T + S) – (C + G + I) = (S – I) + (T – G) 10.6
Adică, un excedent al contului curent trebuie compensat de un excedent al sectorului privat (S > I) și / sau al celui public (T > G), situația fiind similară și în cazul deficitelor. Interpretarea corectă a deficitului contului curent ține seama de modificările variabilelor din membrul drept al relației (10.6). Perspectivele țării pe termen lung sunt îngrijorătoare, dacă deficitul curent se datorează diminuării economisirii (S) sau deficitului bugetar (T – G), iar țara este nevoită să recurgă la credite sau la reducerea rezervelor, pentru a susține creșterea consumului sectorului privat sau public.
Dar aceste perspective nu sunt îngrijorătoare, dacă deficitul extern reflectă o creștere a investițiilor, care-i permit sporirea mai rapidă a stocului de capital, ceea ce duce la creșterea producției viitoare.
Soldurile balanței curente și a capitalurilor – două fațete ale aceleiași medalii
Menținând ne schimbate rezervele centralizate de aur și devize ale țării, soldul balanței curente este cu necesitate perfect compensat de soldul balanței capitalurilor.
Dacă în relația (10.2) scădem din ambii membri impozitele (nete, luând în considerare transferurile interne), notate cu T și adunăm transferurile internaționale nete ale rezidenților plus veniturile nete ale factorilor, notate cu F, obținem:
Y+F-T = C+I+(G-T)+(X-M+F) 10.7
Partea stângă a ecuației (10.7) desemnează venitul disponibil al rezidenților. Dacă definim economisirea sectorului privat ca S’=Y+F-T-C, va rezulta:
(X-M+F) = S’-I+(T-G) 10.8
Soldul balanței curente corespunde excedentului economisirii față de investiții plus soldul bugetului. În cazul unui deficit al bugetului, economisirea trebuie să fie superioară investițiilor, dacă este obligatoriu echilibrul balanței curente. Partea din dreapta a ecuației (10.8) poate fi desemnată drept sold de finanțare. Dacă avem de-a face cu un deficit al balanței curente, partea dreaptă a ecuației amintite evidențiază o “nevoie” de finanțare a țării. Acest deficit al finanțării poate fi acoperit prin import de capital, dacă rezervele centralizate de devize nu pot fi reduse. Este vorba de așa numitele “deficite gemene”, înregistrate de SUA în ultimii ani ai deceniului nouă și primii ani ai deceniului zece, care nu au fost în măsură să-și finanțeze deficitul bugetului prin forțe proprii. Astfel, în anul 1992 soldul balanței S-I reprezenta 3,7% din PIB al SUA, iar soldul bugetului și al balanței curente, respectiv -4,7% și -1%.
Tabel 10.1: Restricția bugetară pentru unele țări membre ale OECD (% din PIB)
Notă: Datele se referă la anul 1992
Sursa: OECD, Economic Outlook, iunie 1993
Comerțul internațional "inter-temporal"
Modificarea balanței curente (BC) corespunde unei modificări a activelor externe nete ale țării, constând în modificarea rezervelor centralizate de devize și a balanței capitalurilor.
Dacă ∆ ( Y – A ) > ∆ BC țările partenere (ne rezidenții) primesc credite pentru importurile pe care nu le pot acoperi prin exporturi (creanțe ale țării față de străinătate).
Dacă ∆ ( Y – A ) < ∆ BC o parte a importurilor țării nu poate fi acoperită prin exporturi, țara recurge la credite externe (obligații ale țării față de străinătate).
Situațiile menționate pot fi abordate din perspectiva "comerțului inter temporal": o țară cu deficit în balanța curentă importă consum actual și exportă consum viitor (primește credite), situația opusă caracterizând o țară cu excedent în balanța curentă (acordă credite).
Situația balanței curente într-un interval de timp dat poate fi interpretată nu doar ca export net, ci și ca modificare a stocului de active externe nete între sfârșitul acelui interval și al intervalului precedent. Balanța curentă a unei economii fără acumulare de capital și fără cheltuieli ale statului poate fi definită ca:
BC t = Bt+1 – Bt = Yt + rtBt – Ct 10.9
Unde Bt+1 reprezintă stocul de active externe (credite, hârtii de valoare, investiții directe) la sfârșitul perioadei t, Yt este PIB, Ct este consumul privat (identic aici cu absorbția), iar rtBt reprezintă dobânda obținută de la active externe constituite anterior (prin convenție, rt se stabilise în perioada anterioară, t – 1). În consecință, Yt + rtBt este PNB. Statisticile internaționale evidențiază diferențe ale acestuia față de PIB pozitive (Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită etc) sau negative (Brazilia, Canada, Singapore etc).
Considerând un model simplu, cu două perioade, având pentru un individ reprezentativ "i" restricția bugetară:
ci1 + ci2 / (1+r) = yi1 + yi2 / (1+r) 10.10
cu B1 = 0, și BC1 = Y1 – C1, rezultă că:
BC2 = Y2 + rB2 – C2 = Y2 + r(Y1 – Ct)-C2=-(Y1 – Ct)=-B2= -BC1 10.11
Potrivit ipotezelor din model, BC1 + BC2 = B3 – B1 = 0
Restricția bugetară inter temporală este
C2 = Y2 – (1+r) ( C1-Y1 ) 10.12
În figura 10.1 sunt trasate restricția bugetară inter temporală menționată și curba de indiferență individuală reprezentativă.
Figura 10.1: Consumul în timp și balanța curentă
În figura 10.1 se evidențiază echilibrul pentru o țară mică și traiectoria implicită a balanței sale curente. Alegerea optimă a economiei privind consumul corespunde punctului C, unde restricția bugetară este tangentă la cea mai înaltă curbă de indiferență. Balanța curentă (soldul) pentru prima perioadă este distanța orizontală dintre producția din perioada 1 și punctele aferente consumului. Situația țării în condiții de autarhie este redată de punctul A (Y1=C1 , Y2=C2). Comerțul inter temporal face posibil un profil al consumului fără asperități în timp. Câștigul de utilitate între punctele A și C ilustrează interpretarea generală, potrivit căreia țările au de câștigat de pe urma liberului schimb. O condiție de la sine înțeleasă este respectarea contractelor internaționale de împrumut.
În model putem introduce și investițiile, considerând următoarea funcție de producție:
Y=F(K) 10.13
strict crescătoare și cu productivitate marginală descrescătoare (K este stocul de capital intern). În aceste condiții, economisirea se poate concretiza în capital din propria țară și în active externe. La sfârșitul perioadei T, stocul intern de capital și de active externe va totaliza Bt+1+Kt+1, cu
Kt+1= Kt+ It 10.14
Economisirea la nivel național va fi:
Bt+1+ Kt+1-( Bt+ Kt) = Yt + rtBt – Ct -Gt 10.15
cu G reprezentând cheltuielile statului.
Re-aranjăm relația precedentă, pentru a evidenția soldul balanței curente, astfel:
BCt = Bt+1 – Bt = Yt + rtBt – Ct – Gt – It 10.16
Ținând seama că economisirea (St) se definește:
St ≡ Yt + rtBt – Ct -Gt 10.17
Rezultă că:
BCt = St – It 10.18
Adică, excedentul de economisire față de investiții (nete) interne este folosit pentru acumularea de active externe, iar soldul balanței curente este prin excelență, un fenomen inter-temporal.
Cele trei variabile: BC, S și I sunt endogene și în comun determinate în cadrul modelului. Diferite șocuri exogene pot afecta simultan toate aceste trei variabile.
Făcând abstracție, pentru simplificare, de cheltuielile guvernamentale, putem trasa, în plus față de graficul precedent, frontiera inter temporală a posibilităților de producție în condiții de autarhie, care să evidențieze posibilitățile tehnice de transformare a consumului din perioada 1 în consum din perioada 2.
Curba inter temporală a posibilităților de producție este descrisă de ecuația:
C2 = F[K1 + F(K1) – C1] + K1 + F(K1) – C1 10.19
Dacă, în perioada 1, țara consumă tot capitalul imediat (I1=-K1), va avea cel mai ridicat consum în acea perioadă, în condiții de autarhie, C1 = K1 + F(K1), iar C2 va fi nul. Acest punct va fi reprezentat pe axa orizontală. La cealaltă extremitate a curbei se va afla, pe axa verticală, punctul asociat investirii în prima perioadă, a întregului capital existent: C1 = 0, I1 = F(K1), K2 = K1 + F(K1), iar C2 = F[K1 + F(K1)] + K1 + F(K1), adică cel mai înalt nivel de consum posibil în stare de autarhie în perioada 2.
Curba inter temporală a posibilităților de producție are panta negativă, adică – [1 + F'(K2)] și este concavă, întrucât F''(K2)<0.
În figura 10.2 se descrie relația dintre investiție și balanța curentă.
Punctul A corespunde echilibrului în stare de autarhie, unde frontiera inter temporală a posibilităților de producție este tangentă la cea mai înaltă curbă de indiferență, fără schimburi economice externe. Panta comună a celor două curbe este în acest punct
–(1+rA), rA fiind rata dobânzii în stare de autarhie.
În această economie cu activitate de investiții, un individ reprezentativ își maximizează (după C1 și I1) utilitatea U1=u(C1)+β u(C2), unde restricția bugetară inter temporală este
C1 + I1 + (C2 + I2) / (1+r) = Y1 – G1 + (Y2 – G2) / (1+r) 10.20
și unde populația nu va păstra capitalul după ultima perioadă a intervalului de timp considerat, astfel:
maxu(C1)+ β u{(1+r) [F(K1) – C1 – G1 – I1] + F(I1 + K1) – G2 + I1 + K1 } 10.21
Aici K1 este, din punct de vedere istoric dat. Cele două condiții de ordinul 1 sunt:
u'(C1)= (1+r) β u'(C2) 10.22
și
F'(K2) = r 10.23
Ultima ecuație exprimă faptul că investiția din perioada 1 va continua până în momentul în care venitul său marginal este egal cu cel obținut la împrumuturi externe acordate. De aici rezultă că, stocul de capital dorit este independent de preferințele interne pentru consum. Se poate formula întrebarea dacă, păstrând ne schimbate premisele din model, o țară cu o valoare mai redusă pentru ß (mai nerăbdătoare) ar înclina să investească mai puțin. Răspunsul este: nu în mod necesar, dacă are acces la piețe internaționale de capital perfecte. O țară care se poate împrumuta de pe piața externă la o rată a dobânzii r, nu va rata oportunitățile de investiții cu o rată a beneficiului mai mare decât r.
În figura 10.2 este prezentată situația în care, rata dobânzii de pe piața mondială, r, este mai mică decât cea de pe piața internă, rA, corespunzătoare pantei tangentei la curba inter temporală a posibilităților de producție în punctul A.
În aceste condiții, în punctul A, un proiect marginal de investiții intern oferă o rată a beneficiului superioară costului unui împrumut pe piața mondială. Posibilitatea de a face schimburi între perioade cu ne rezidenții, oferă rezidenților șansa să câștige, investind mai mult și producând în punctul B, prin care trece acum noua linie a bugetului. Producția în punctul B maximizează valoarea prezentă a producției interne (exclusiv investiția), plasând economia pe cea mai înaltă linie a bugetului realizabilă, la prețuri mondiale. Consumul în punctul C conferă economiei cel mai înalt nivel de utilitate pe care-l poate atinge.
Distanța orizontală dintre punctele A și B corespunde investiției suplimentare generate de deschiderea economiei față de piața mondială de capital. Distanța orizontală dintre punctele A și C corespunde sporului de consum din prima perioadă, ca urmare a schimburilor comerciale externe. Distanța orizontală dintre punctele B și C reprezintă, în consecință, deficitul balanței curente din prima perioadă.
Curba de utilitate ce trece prin punctul C este situată deasupra celei care trece prin punctul A. Distanța dintre acestea măsoară câștigurile obținute din comerțul internațional. În figura anterioară (nr. 10.1), câștigurile rezultate din participarea la comerțul internațional se datorau exclusiv netezirii traiectoriei în timp a consumului. În ultima situație prezentată (figura 10.2), apare o nouă sursă de câștig, modificarea punctului aferent producției naționale de la B.
Dacă rata dobânzii pe plan mondial, r, s-ar situa deasupra celei naționale rA, țara ar înregistra în prima perioadă un excedent al balanței curente, care i-ar ocaziona apoi un câștig din comerțul inter temporal.
Dacă luăm în considerare și cheltuielile guvernamentale, se vor diminua valorile lui C1 și C2. În graficul 10.2, ambele se vor deplasa pe verticală în jos cu o mărime corespunzătoare sporului cheltuielilor guvernamentale G2 și pe orizontală cu una corespunzătoare sporului lui G1, fapt exprimat de noua curbă, inter temporală a posibilităților de producție, punctată.
Se demonstrează că, un spor al cheltuielilor statului din perioada 1 are drept consecință un deficit al balanței curente, iar un spor așteptat al acestor cheltuieli în perioada 2, ar provoca, dimpotrivă, un excedent al balanței curente, contribuabilii urmărind să-și disperseze povara fiscală suplimentară pe ambele perioade de timp, luând sau dând cu împrumut (de) pe piața internațională.
Figura 10.2: Investiția și contul curent
Mobilitatea capitalului, ratele de schimb și politicile interne
Creșterea mobilității internaționale a capitalului din ultimele decenii a impus extinderea teoriei balanței de plăți și asupra acestui domeniu.
Marcus Fleming și Robert Mundell și-au adus importante contribuții în abordarea acestei probleme, iar modelul care le poartă numele și-a găsit consacrarea în literatura de specialitate. Când ratele de schimb sunt flexibile, un investitor își pune următoarele 2 întrebări înainte de a alege între investirea la intern, sau în străinătate:
unde sunt mai ridicate ratele de venit, în țară, sau în străinătate?
care este tendința ratei de schimb?
Deci, analiza mișcărilor de capital va ține seama de așteptările investitorilor și de incertitudinea acestora, împrejurări ce conduc la efectuarea de operații pe piețele de devize la termen.
În continuare se vor introduce mișcările de capital în modelul balanței de plăți, combinat cu modelul Fleming-Mundell. Se va urmări modul în care mobilitatea internațională a capitalului afectează rezultatele politicilor monetare și fiscale.
10.4.1 Modelul Fleming-Mundell.
Politica monetară și cea fiscală sunt folosite pentru a regla absorbția. Ambele influențează contul curent, iar politica monetară influențează și contul de capital.
Se consideră că o țară nu influențează venitul, prețurile și rata dobânzii din țările partenere. Titlurile de valoare interne și cele străine nu sunt perfect substituibile reciproc, din punctul de vedere al investitorilor. Banca centrală poate influența rata națională a dobânzii, prin operații de piață deschisă (open market). O diferență permanentă între ratele dobânzii determină un flux permanent de capital. Acest fenomen este descris în figura 10.3.
Figura 10.3: Ratele dobânzii și fluxurile de capital
Curba KK descrie relația dintre ratele dobânzii și fluxurile de capital. Când rata externă a dobânzii este Or*, fluxul de capital depinde de rata națională a dobânzii. Dacă aceasta este Or 1, se înregistrează o intrare netă de capital de OK1. Dacă rata dobânzii pe plan intern se reduce 2, se înregistrează o ieșire netă de capital de OK2. Panta lui KK depinde de gradul de substituire între hârtiile de valoare interne și cele străine. Dacă gradul de substituire este ridicat, dreapta rata dobânzii-flux de capital este aproape orizontală, întrucât doar o mică diferență între cele 2 rate ale dobânzii provoacă o deplasare mare a cererii de la un tip la altul de titluri, provocând astfel un flux ridicat de capital.
Influența exercitată de deplasarea capitalului asupra ratei de schimb flexibile este descrisă în figura 10.4.
Figura 10.4: Comportamentul ratei de schimb flexibile în condițiile unei ridicate mobilități a capitalului
Curba YiYi exprimă combinațiile ratei dobânzii și ratei de schimb, cerute pentru menținerea echilibrului balanței interne. Curba FiFi se referă la combinațiile acelorași variabile, cerute de menținerea echilibrului balanței externe.
O mobilitate înaltă a capitalului face ca curba FiFi să prezinte o mai redusă înclinație față de orizontală, comparativ cu YiYi. Dacă se înregistrează o creștere a forței de muncă, crește nivelul venitului cerut de echilibrul balanței interne.
Curba ce redă echilibrul balanței se va deplasa în jos ocupând poziția Y'iY'i, întrucât rata dobânzii trebuie redusă, pentru a stimula cererea agregată.
Dacă rata dobânzii se reduce de 0 1, pentru realizarea echilibrului intern, rata schimbului se modifică 1, adică moneda națională se depreciază (politica P') pentru realizarea echilibrului extern. Dar apare șomaj, urmat de inflație și banca centrală este nevoită să înăsprească politica monetară, ridicând rata dobânzii 2, dar rata schimbului se modifică 2 etc. ceea ce avertizează că, la formularea politicii monetare este necesară luarea atentă în considerare și a reacției cursului de schimb.
10.4.2 Politica monetară în condițiile ratei de schimb flexibile.
Rata flexibilă a schimbului sporește eficiența politicii monetare, cu cât este mai mobil capitalul, fapt ilustrat în figura 10.5.
Figura 10.5: Politica monetară în condițiile ratei de schimb flexibile
Curba IS arată cum modificarea ratei dobânzii afectează venitul real. Înclinația ei depinde de sensibilitatea cheltuielilor interne față de dobândă și de multiplicator. O depreciere a monedei naționale deplasează curba la dreapta, întrucât re orientează cheltuielile de la mărfuri străine la mărfuri naționale. Același efect îl are și reducerea taxelor, întrucât sporesc cheltuielile.
Curba LM ilustrează relația dintre venit și rata dobânzii necesare pentru realizarea echilibrului monetar. Cererea de bani crește o dată cu venitul și scade o dată cu rata dobânzii, întrucât deținătorii de bani se re orientează de la numerar la titluri purtătoare de dobândă când rata acesteia crește. O cumpărare pe piața deschisă deplasează curba LM în jos, ', iar echilibrul se mută de 0 1. În consecință, crește venitul 1, iar rata dobânzii scade 1. Concomitent cresc importurile și capitalul iese din țară, având drept consecință deprecierea valutei naționale. Datorită deprecierii are loc o deplasare a curbei IS ', punctul de echilibru fiind E2, iar venitul crește 2. Cu cât mai ridicată este mobilitatea capitalului, cu atât mai mult este accentuat acest proces. Așadar, în condițiile ratei de schimb flexibile, politica monetară este eficientă, și eficiența este cu atât mai mare, cu cât mai mobil este capitalul.
10.4.3 Politica fiscală în condițiile ratei de schimb flexibile.
În general scade efectul politicii fiscale, așa cum se prezintă în figura 10.6.
O reducere a impozitelor deplasează curba IS ', deplasând echilibrul de 0 1. Dacă nu se înregistrează o ridicată mobilitate a capitalului, moneda națională se depreciază. Se amplifică deplasarea curbei IS până 1'S1', iar venitul crește 1'. Deci rata de schimb flexibilă sporește eficiența politicii fiscale. Dar, dacă se înregistrează o înaltă mobilitate a capitalului, moneda națională se apreciază. Adică, se deteriorează contul curent, dar influxul de capital este mare și înlătură această deteriorare. În condițiile unei mobilități perfecte a capitalului, politica fiscală ar fi complet ineficientă.
Trebuie totuși menționat că toate concluziile desprinse în modelul Fleming-Mundell sunt condiționate de permanența fluxurilor de capital.
10.5 Efectul modificării cursului valutar asupra balanței curente. Studiu de caz
Se poate evidenția efectul modificării cursului valutar asupra balanței curente*, pornind de la un exemplu cifric, prezentat mai jos.
Considerăm trei situații: când cursul dolarului este de 20000, 25000 și respectiv 30000 lei. Urmărim relația preț – cantitate în două variante: prima, când prețul este exprimat în moneda care se depreciază (națională), cea de-a doua, când prețul este exprimat în moneda care se apreciază (străină).
În tabelul 10.2 sunt prezentate valorile cererii și ofertei atât pentru export, cât și pentru import, corespunzătoare diverselor prețuri, exprimate în lei (moneda națională). Pentru a simplifica demersul, presupunem pentru început, că relația preț – cantitate exprimată de curba cererii la export este identică cu cea de la import. Aceeași presupunere facem și pentru curba ofertei.
Tabel 10.2: Rata de schimb 20000 lei / $
Potrivit datelor din acest tabel, prețul de echilibru (mii lei / bucată) este de 20000 lei / buc., atât la export, cât și la import.
În tabelul 10.2 sunt prezentate mărimile cererii și ofertei la cele două fluxuri (export, import), când rata de schimb valutar este de 25000 lei / bucată.
Tabel 10.3: Rata de schimb 25000 lei / $
În tabelul 10.4 sunt prezentate mărimile cererii și ofertei la cele două fluxuri (export, import), când rata de schimb valutar este de 30000 lei / bucată.
Tabel 10.4: Rata de schimb 30000 lei / $
Valorile de echilibru ale cererii și ofertei la export și la import aferente diverselor rate de schimb valutar din precedentele trei tabele, ca și soldul balanței comerciale, sunt redate în tabelul 10.5.
Tabel 10.5: Valoarea schimburilor comerciale în monedă națională și soldul balanței curente
Efectul deprecierii monedei naționale asupra exportului românesc este redat în figura 10.7.
Figura 10.7: Efectul deprecierii leului asupra exportului românesc (prețuri în lei)
Datele din tabelele 10.2 – 10.5, aferente importurilor românești, sunt preluate în figura 10.8, în care se redă efectul deprecierii monedei naționale asupra importului.
Figura 10.8: Efectul deprecierii leului asupra importului românesc (prețuri în lei)
Efectul aprecierii valutei străine asupra schimburilor este evidențiat în tabelele 10.6 – 10.6, în care se prezintă relația preț – cantitate în cazul cererii și ofertei la export și la import, corespunzătoare diverselor rate de schimb valutar.
Tabelul 10.6 cuprinde datele corespunzătoare ratei de schimb 20000 lei / $.
Tabel 10.6: Rata de schimb 20000 lei / $
Tabelul 10.7 prezintă relația preț – cantitate în cazul cererii și ofertei la export și la import, corespunzătoare ratei de schimb 25000 lei / $.
Tabel 10.7: Rata de schimb 25000 lei / $
Tabelul 10.8 prezintă relația preț – cantitate în cazul cererii și ofertei la export și la import, corespunzătoare ratei de schimb 30000 lei / $.
Tabel 10.8: Rata de schimb 30000 lei / $
Valorile de echilibru ale cererii și ofertei la export și la import aferente diverselor rate de schimb valutar din precedentele trei tabele, ca și soldul balanței comerciale, sunt redate în tabelul 10.9.
Tabel 10.9: Valoarea schimburilor comerciale în dolari și soldul balanței curente
Datele din tabelele 10.6 – 10.9, aferente exporturilor românești, sunt preluate în figura 10.9, în care se redă efectul deprecierii monedei naționale (aprecierii monedei străine) asupra exportului.
Figura 10.9: Efectul deprecierii leului asupra exportului românesc (prețuri în dolari)
Efectul deprecierii monedei naționale (aprecierii monedei străine) asupra importului românesc este redat în figura 10.10.
Figura 10.10: Efectul deprecierii leului asupra importului romanesc (prețuri în dolari)
Din exemplele prezentate se poate observa că, la valori ridicate ale dolarului (scăzute ale leului), oferta românească de export crește, dar valoarea efectivă, exprimată în dolari a exportului nu crește neapărat.
Hotărâtoare în acest caz, este reacția față de preț a cererii străine și a ofertei românești de export, evidențiată de elasticitatea față de preț a acestora, exprimate în graficele menționate, de înclinația curbelor corespunzătoare.
Figura 10.11: Piața devizelor pentru dolar
Pe de altă parte, valoarea exprimară în dolari a importului românesc scade cu certitudine, dacă dolarul se apreciază. În consecință, pe piața devizelor se pot înregistra mai multe cursuri de echilibru pentru dolar, dar numai unul dintre acestea este stabil, și anume, unde curba ofertei de devize (dolari) are înclinația normală (din stânga jos, spre dreapta sus).
Este cunoscut faptul că, oferta de devize vine din partea exportatorilor de mărfuri și servicii, iar cererea de devize vine de la importatori. În figura 10.11, punctul D corespunde echilibrului stabil, iar punctul B corespunde echilibrului instabil pe piața devizelor.
Pe axa absciselor, punctele A1 și A2 sunt asociate egalității cererii cu oferta de dolari, dar, spre deosebire de A2, în cazul lui A1, egalitatea nu mai poate fi restabilită, după o eventuală perturbare. Corespunzător, cursul dolarului indicat de C2 este stabil, spre deosebire de cursul C1.
11 TEORII PRIVIND FORMAREA RATEI DE SCHIMB
Întrucât valoarea banilor se modifică permanent, dezvoltarea venitului nominal, a salariului nominal, a ratei nominale a dobânzii sau a ratei nominale de schimb sunt ne relevante. În realitate ne interesează venitul real, salariul real, rata reală a dobânzii și rata reală de schimb. Dacă valorile reale ale venitului, salariului și ratei dobânzii se obțin prin simpla împărțire a valorilor nominale corespunzătoare la indicele inflației, pentru rata de schimb procedeul de stabilire a valorii reale este mai complicat. Astfel, în cazul cursurilor fixe poate interveni o depreciere reală a valutei naționale, când rata inflației din străinătate este mai ridicată decât cea din interior (fără ca rata nominală să se modifice), iar în cazul cursurilor flexibile poate apare o depreciere reală a valutei naționale chiar în condițiile unei rate a inflației identice în interior cu cea din străinătate, dacă se produce o depreciere nominală.
În actualul sistem monetar internațional s-au remarcat trei regimuri ale ratelor de schimb: cu flotare controlată, flexibile în trepte și fixe. Flotarea controlată caracterizează relațiile valutare dintre țările industrializate și SUA. În cadrul fostului Sistem Monetar European ratele de schimb erau flexibile în trepte. În sfârșit, majoritatea țărilor în curs de dezvoltare și a celor foste socialiste au adoptat rate de schimb fixe (față de alte valute sau față de coșuri valutare).
Alegerea regimului flotării controlate sau al cursului fix precizează de fapt ancora monetară. În cazul flotării controlate ancora monetară este rata de creștere a masei monetare, în timp ce cursul de schimb este variabilă endogenă. Alegerea unei ancore nominale este derivată din dihotomia dintre mărimile reale și cele nominale din analiza neoclasică a echilibrului: după ce s-au precizat valorile de echilibru pentru toate variabilele reale, nivelul prețurilor rămâne ne determinat, dacă nu se stabilește o variabilă nominală. Aceasta poate fi, ori masa monetară, ori – într-o economie deschisă – rata nominală a cursului de schimb.
Teoria cursului de schimb din ultimele două decenii ia în considerare înaltul grad de integrare a piețelor de mărfuri și financiare.
Din perspectiva integrării piețelor de bunuri, cursul schimbului este înțeles ca preț relativ al bunurilor comercializabile (pe piața internațională) interne și externe. Pe termen lung, pe aceste piețe acționează legea prețului unitar, numită și paritatea puterilor de cumpărare. Pornim de la premisa că rata de schimb tinde pe termen lung, spre acest nivel.
Din perspectiva integrării piețelor financiare, cursul de schimb este interpretat ca preț relativ pentru valorile de patrimoniu interne și străine. Fluxurile financiare ce traversează granițele țărilor sunt dirijate de diferențele în veniturile așteptate ale titlurilor de valoare interne și străine. Pe termen scurt, aceste fluxuri de capital au efect precumpănitor în formarea cursului de schimb. Diferențele în ratele de venit așteptate declanșează modificări ale cursului de schimb, în urma cărora, aceste diferențe se estompează.
Teoria piețelor financiare cu privire la formarea pe termen scurt a cursului de schimb este prezentată pornind de la două premise alternative. Teoria monetară a cursului de schimb ia în considerare premisa, că investitorii sunt neutri la risc, în privința modificărilor cursului de schimb. În acest caz, cursul de schimb se adaptează astfel, încât venitul titlurilor de valoare autohtone să coincidă cu venitul așteptat al titlurilor de valoare străine (paritatea ratelor de dobânzi). Teoria portofoliilor cu privire la formarea cursului de schimb, ia în considerare și aversiunea investitorilor față de riscurile cursurilor de schimb. În acest caz, paritatea ratelor de dobânzi trebuie completată cu o "primă de risc valutar".
Trecerea, în intervalul 1971 – 1973 la regimul cursurilor valutare flexibile, după abandonarea pe plan internațional a sistemului monetar de , a avut drept consecință, contrar așteptărilor, puternice fluctuații ale acestor cursuri, cu influențe majore asupra prețurilor, salariilor, dobânzilor, în sfârșit asupra producției, ocupării forței de muncă și bunăstării tuturor subiecților economici.
Fluctuația în perioada 1974 – cursurilor bilaterale la principalele valute ale sistemului actual (dolar, marcă, yen) cu 2,5% pe lună a depășit de 5 ori fluctuația prețurilor la bunurile de consum din SUA, RFG și Japonia. Totuși, aceste fluctuații au fost mai mici decât cele ale cursurilor acțiunilor din țările menționate (SUA – 2,7%, Japonia – 3%, RFG – 3.8%), dar comparabile cu fluctuațiile prețurilor mondiale la materiile prime, cu excepția petrolului (5,8%). Este evidentă necesitatea explicării atât a mecanismului formării, cât și factorilor care acționează asupra cursului valutar.
Principalele variabile explicative din modelele tradiționale consacrate acestuia, sunt: nivelele de preț naționale, ratele de dobânzi și balanța de plăți. Modelele sunt concepute pentru a exprima fenomene reale sau monetare, la acestea din urmă fiind luați în considerare și factori psihologici.
Cursul valutar se formează pe piața devizelor, ce cuprinde tranzacții legate atât de comerțul internațional cu bunuri și servicii, cât și de investiții internaționale (directe sau de portofoliu), fiind cea mai mare și, din punct de vedere tehnic, cea mai avansată pe plan mondial. Creșterea mai accentuată a tranzacțiilor financiare cu devize din ultimele decenii s-a datorat diversificării internaționale a portofoliilor, demers posibil ca urmare a liberalizării și modernizării piețelor financiare naționale. În cursul integrării piețelor financiare internaționale (globalizării) piețele de devize s-au conectat la cele monetare naționale.
Banca Reglementărilor Internaționale estima în ultimul său raport tri-anual, că în aprilie 1998, volumul tranzacțiilor pe piețele globale de devize se ridica la echivalentul a 1500 mii miliarde dolari.
11.1 Teorii ce pornesc de la factori din economia reală
11.1.1 Teoria parităților puterii de cumpărare
Pornește de la premisa existenței unei piețe mondiale perfecte pentru bunurile comercializate și se bazează pe idea arbitrajului. Astfel, dacă nivelul de preț de pe piața internă crește, bunurile naționale sunt înlocuite cu bunuri străine. Această substituție mărește valoarea importului și o reduce (în mod normal) pe cea a exportului. Va crește cererea de valută străină din partea importatorilor, dar va scădea oferta ei, provenită de la exportatori. Se va aprecia valuta străină, până ce se va înlătura diferența dintre prețurile interne și cele internaționale. În varianta relativă a acestei teorii, se afirmă că modificările raportului de prețuri (Pint / Pext) vor conduce la modificări ale cursului într-o anumită proporție k>0 constantă, având în vedere că prețurile comercializabilelor afectează pe termen lung nivelul general de prețuri pe plan național.
O limită a acestei teorii decurge din premisa potrivit căreia, elasticitățile cererii de import și de export sunt suficient de mari, încât balanța curentă să reacționeze elastic la cele mai mici modificări ale cursului valutar. Explicarea evoluției cursului valutar cu ajutorul variantei relative a parității puterii de cumpărare apare plauzibilă pentru abordarea în perspectiva termenului lung, nu însă pe termen scurt sau mediu.
11.1.2 Teoria veniturilor
Pune în centrul atenției dezvoltarea venitului real. Creșterea acestuia determină sporirea importurilor, urmată de deteriorarea situației balanței curente. În consecință scade cursul valutei naționale. Reciproc, creșterea venitului real în țările partenere determină o îmbunătățire a situației balanței curente și o apreciere a monedei naționale. O premisă restrictivă a acestei teorii constă în presupunerea că există rezerve ale capacității de producție în țara al cărei venit crește, astfel încât, o creștere a cererii să provoace o sporire a producției, și nu a prețurilor.
11.2 Teorii ce pornesc de la factori de natură financiară
11.2.1 Teoria parității ratelor de dobânzi
Este o abordare din perspectiva piețelor financiare și reprezintă condiția echilibrului bazat pe arbitraj, a activelor cu dobândă fixă. Investitorii în active financiare arbitrează între alternativele oferite în monedă națională sau în valută străină, alegând-o pe cea care aduce beneficiul cel mai ridicat. Ca urmare, se egalează diferențele dintre ratele de dobânzi cu cele dintre cursurile valutare de la extremitățile intervalului de timp aferent investițiilor efectuate (uncovered interest parity – UIP). Întrucât asemenea tranzacții se asigură față de riscul cursului valutar pe piața devizelor la termen, diferența dintre ratele de dobânzi se egalează cu cea dintre cursul la vedere și cel de pe piața la termen (covered interest parity – CIP).
UIP prezintă interes pentru politicile băncilor centrale. Dacă această teorie ar fi confirmată de realitate, intervențiile băncilor centrale pe piața devizelor n-ar putea să abată cursul la vedere actual, față de cel așteptat în viitor, dacă prin politica monetară s-ar crea diferențe între țări, privind ratele de dobânzi. Cercetările empirice pentru perioada 1980 – 1994 au arătat că doar 5% din modificările înregistrate ale cursului valutar (Yen / $, DM / $, Fr / DM) prognozate cu ajutorul diferențialului de dobânzi, iar ipoteza că piața devizelor este una eficientă (participanții la piață sunt neutri la risc și își formează așteptările în mod rațional) nu a putut fi confirmată.
11.2.2 Teoria portofoliilor de active financiare
Această teorie pornește de la premisa că activele financiare interne nu sunt perfect substituibile cu cele străine, spre deosebire de cea a parității ratelor de dobânzi, având așadar un grad mai mare de generalitate. La alcătuirea portofoliului, decidenții țin seama nu doar de beneficiul, ci și de riscul diverselor alternative de investiții (ponderează beneficiul așteptat cu riscul aferent). Modificarea ratelor relative de beneficiu, ca și a estimărilor cu privire la risc influențează reprezentarea portofoliului considerat optim și declanșează reacții de restructurare a acestuia. Se produc în consecință, modificări ale cererii și ofertei de devize, deci și ale cursurilor valutare, chiar în absența unor măsuri de politică monetară sau fiscală, ci doar ca urmare a modificării așteptărilor sau a estimărilor cu privire la risc ale investitorilor, în legătură cu titlurile financiare. Întrucât piețele internaționale pentru active financiare reacționează mai rapid decât cele pentru mărfuri, se formulează ipoteza că modificările pe termen scurt ale cursurilor valutare sunt cauzate de procesele de pe piețele titlurilor de valoare.
11.2.3 Teoria "monetaristă" a cursului valutar
Explică nivelul cursului valutar prin masa monetară din țară și din străinătate, făcând apel la teoria cantitativă a banilor și la cea a parității puterii de cumpărare. Creșterea masei monetare (sau scăderea cererii de bani) în țară duce, în condițiile ocupării depline a capacităților de producție, la creșterea prețurilor și, dacă în străinătate acestea nu au crescut, se produce o depreciere a valutei naționale. Concluzia acestei teorii ar fi că, politica monetară expansivă ar conduce la deprecierea monedei naționale, dacă prețurile ar reacționa prompt.
11.2.4 Modelul lui Dornbusch
În acest model se renunță la ipoteza ne realistă a flexibilității totale a prețurilor, se recunoaște că adaptarea prețurilor este lentă și se ia în considerare efectul parității ratelor de dobânzi. Dacă într-o țară crește masa monetară, valuta națională se va deprecia pe termen lung, ca o consecință a creșterii prețurilor, respectiv a efectului parității puterilor de cumpărare, dar, pe termen scurt vor reacționa piețele financiare, reducându-se rata dobânzii. Potrivit efectului parității ratelor de dobânzi (acoperite), cursul valutei străine pe piața la termen va scădea sub cel la vedere. Operatorii de pe piața devizelor vor prognoza (pe baza așteptărilor raționale), o apreciere a valutei naționale în viitor, reprezentare aflată în contradicție cu tendința pe termen lung de depreciere, rezultată din relația parității puterilor de cumpărare. În realitate, cursul valutei străine crește imediat ce a sporit masa monetară, depășind semnificativ nivelul de echilibru pe termen lung, dar ulterior se apropie de acest traiect, pe măsură ce prețul intern crește.
11.2.5 Modele dinamice de portofoliu
Extind propozițiile referitoare la portofoliu, cu efecte ale cursului valutar asupra pieței de mărfuri și balanței curente care, printr-un mecanism de conexiune inversă acționează asupra acestuia, ca urmare a modificării valorii stocurilor de active externe. Permit astfel integrarea mecanismelor balanței de plăți în teoria cursului valutar. Orice excedent al balanței curente atrage o creștere a creanțelor față de străinătate, în consecință se afectează echilibrul portofoliului existent.
Aprecierea valutei naționale acționează pe două căi pentru restabilirea echilibrului. Ca urmare a acestei aprecieri, se reduce valoarea creanțelor externe existente și se diminuează sau dispare excedentul balanței curente. Este de presupus că asemenea efecte ale balanței curente asupra portofoliilor ar putea fi evidențiate empiric, dacă s-ar cumula excedente sau deficite foarte mari.
11.3 Teorii ne tradiționale
11.3.1 Modele bazate pe așteptări raționale
Își concentrează atenția asupra incertitudinii și așteptărilor privind dezvoltarea variabilelor fundamentale.
La caracterizarea acestor modele, esențiale sunt ipotezele privind formarea așteptărilor. Chiar pornind de la ipoteza așteptărilor raționale, se demonstrează că se poate ajunge la fluctuații ale cursului valutar și la deformarea cursurilor la termen. Pe de altă parte, unii economiști pun sub semnul întrebării caracterul rațional al așteptărilor.
11.3.2 Modelul primei de risc
Explică de ce poate diferi cursul la termen de valoarea așteptată a viitorului curs la vedere.
Diferențele privind riscul, între investiții alternative, determină ca diferitele titluri financiare să nu fie perfect substituibile. Această împrejurare stă la baza modelelor de portofoliu în general, cu mențiunea că, în modelele tradiționale componenta de risc este considerată constantă. Investițiile în valute diferite pot fi cotate cu riscuri diferite. Decisiv este faptul, dacă participanții la piață apreciază în mod diferențiat riscurile realizării veniturilor așteptate. O investiție în străinătate se poate deosebi de cea internă, în privința așteptărilor privind reglementările instituționale, cum ar fi posibilitățile de transfer sau impozitele, care intră în calculele investitorilor. Dacă se iau în considerare asemenea aspecte privind riscul, este firesc să se includă în calcule o primă de risc. Investitorii sunt indiferenți în privința alternativelor de a investi în țară și peste hotare, atunci când rata dobânzii națională corespunde sumei dată de rata străină a dobânzii, plus așteptarea de apreciere a valutei străine, plus prima de risc pentru deținerea de titluri străine purtătoare de dobândă. Potrivit acestui raționament, diferența dintre cursul la termen și cursul la vedere așteptat ar fi dată chiar de această primă de risc, mărime variabilă. Modificarea cursului la termen nu poate fi luată ca suport pentru modificarea nivelului așteptat al viitorului curs la vedere, întrucât cea dintâi se poate datora variației primei de risc.
Există și alt raționament care justifică abordarea primei de risc în teoria cursului valutar. Dacă fluctuațiile primei de risc au drept consecință modificări ale structurii optime a portofoliului, se pot produce modificări însemnate ale cursului valutar la vedere. Variabilitatea primei de risc poate fi, așadar, cauza unei volatilități ridicate a cursului valutar (volatilitatea este mărimea relativă a fluctuației peste și sub nivelul actual al unui indicator, într-un interval de timp dat).
11.3.3 Ipoteza noilor informații
Așează în centrul atenției erorile în formularea valorilor așteptate. Asemenea erori apar atunci când dezvoltarea variabilelor fundamentale a fost prognozată eronat. În principiu, ipoteza așteptărilor raționale exclude erorile sistematice de prognoză, dar acceptă posibilitatea ca participanții la piață să facă în unele cazuri, prognoze eronate. Abaterea mărimilor reale de la valorile așteptate poate determina fluctuații ale cursului valutar, fenomen comparabil cu cel manifestat la modificarea mărimilor reale din modelele tradiționale consacrate cursului valutar.
Se presupune că participanții la piață cunosc interdependența dintre variabilele fundamentale și cursul valutar. De aici ar decurge idea că modificarea cursului valutar, ne așteptată pentru participanții la piață, nu a putut fi prevăzută, având caracter întâmplător. Dacă se publică frecvent noutăți relevante pentru evoluția cursului valutar (date privind soldul balanței de plăți, deficitul bugetului sau evoluția masei monetare), acestea pot provoca fluctuații ne așteptate ale cursului, întrucât este puțin probabil ca, chiar și cele mai competente abordări, să permită prognoze corecte pentru toate mărimile care îl influențează. În funcție de conținutul lor, noutățile pot determina volatilitatea cursului valutar.
Verificarea empirică a acestei ipoteze este greu de realizat căci, între informațiile relevante, în măsura în care ele pot fi precizate, pe lângă date efective, sunt și anunțuri sau evenimente, care nu pot fi cuantificate. De regulă, se recurge la simplificări, cum ar fi limitarea informațiilor considerate relevante doar la situația balanței comerciale sau la indicatori ai masei monetare. Acestea pot acoperi doar în proporție modestă, explicațiile privind evoluția cursului valutar.
11.3.4 Baloanele speculative raționale
Desemnează situațiile în care, cu un anumit decalaj de timp, cursul la vedere înregistrează abateri crescătoare de la nivelul explicat prin variabilele fundamentale. O asemenea evoluție ar fi declanșată de anumite fapte sau evenimente. Așteptările raționale ale personajelor, intensifică evoluția o dată începută.
Considerând că, în timpul unei faze speculative valuta străină se apreciază, în cazul unui angajament în valută străină, pentru un investitor se manifestă riscul, ca speculația să eșueze ca un balon de săpun. Investitorul ar rămâne statornic la investiția sa în active în străinătate, numai dacă prima de risc pe care i-o promite speculația, ar fi satisfăcătoare, altfel spus, dacă riscul i-ar fi compensat prin câștiguri de curs suplimentare așteptate.
Cu cât cursul valutar se îndepărtează de la valoarea fundamentală, cu atât mai mult acesta trebuie să crească, pentru a compensa riscul unei căderi mai mari a cursului.
În orice moment al fazei speculative sunt numai două posibilități pentru evoluția cursului de schimb: speculația ori se continuă, ori eșuează. Cu cât durează mai mult, cu atât devine mai riscantă. Întrucât ambele posibilități se iau în considerare la formarea așteptărilor, dar numai una din cele două posibilități alternative se poate realiza, rezultă, de – a lungul întregii faze de speculație, erori în privința așteptărilor.
Atâta timp cât se menține balonul speculativ rațional, cursul la vedere va fi mai mare decât valoarea așteptată. În acest interval, cursul la termen format pe baza așteptărilor va apare de asemenea distorsionat, întrucât acesta se abate întotdeauna în aceeași direcție, de la cursul la vedere ulterior.
Relevanța empirică a teoriei baloanelor speculative raționale este controversată, fenomenul descris ne fiind măsurabil, și nici nu poate fi făcută o delimitare clară față de acțiunea altor factori explicativi, cum ar fi comportamentul ne rațional. Dacă unele evoluții ale cursului valutar corespund explicației baloanelor speculative raționale, eșuarea acestor baloane este greu de identificat.
11.3.5 Ipoteze privind așteptările ne raționale
Teza privind eficiența pieței devizelor, condiție de bază pentru teoria așteptărilor raționale nu s-a putut confirma în cadrul verificărilor empirice. Pe de altă parte, în ultimul deceniu s-a pus tot mai mult accentul pe aspecte de microeconomie pentru explicarea unor fenomene la nivelul economiei naționale, fapt observat și în domeniul teoriei cursului valutar. Aceste împrejurări au ocazionat exprimarea unor dubii, în legătură cu validitatea ipotezei așteptărilor raționale.
Participanții la piața devizelor recurg la tehnicile grafice (chart analysis), pentru efectuarea de prognoze pe termen scurt, dar, proiecțiile pe termen lung le realizează pe baza dezvoltării variabilelor fundamentale. Tehnicile grafice, oricât de diversificate, nu sunt decât simple extrapolări ale ultimelor evoluții înregistrate de cursurile valutare. Cercetările au arătat că, participanții la piața devizelor își formează așteptările pe termen mai scurt prin extrapolarea ultimelor evoluții ale cursurilor, ceea ce naște posibilitatea unor erori sistematice de prognoză. Așadar, pe termen scurt, formarea cursurilor pe piața devizelor poate să nu se bazeze pe așteptări raționale. Deși pe termen lung domină orientarea speculatorilor, care este fundamentată prin variabilele fundamentale, pe termene mai scurte mișcarea cursurilor este influențată cu precădere de cei care se orientează cu ajutorul tehnicilor grafice. Comportamentul acestora din urmă poate avea drept efect formarea unor evoluții ciclice ale cursurilor valutare, cu abateri pe termene mai lungi de la nivelul fundamental. În consecință, apar fluctuații ale cursurilor valutare, care nu mai pot fi explicate prin variabile economice fundamentale. La explicarea fluctuațiilor pe termen scurt, apare plauzibilă și ipoteza ca, pentru totalitatea participanților la piață să fie asociate așteptări ne raționale.
11.4 Incertitudinea și așteptările în tranzacțiile internaționale. Studiu de caz*
Adesea investițiile sunt incerte, întrucât se fundamentează pe previziuni privind veniturile viitoare, care pot fi greșite. Cu atât mai mult sporește incertitudinea la investițiile în străinătate, unde aceasta este legată și de modificările ratelor de schimb valutar. Astfel, deplasările internaționale de capital depind nu doar de diferențele dintre ratele dobânzilor, ci și de așteptările investitorilor privind modificările ratelor de schimb, deci și de atitudinea față de risc a acestor investitori.
Se vor aborda în continuare așteptările și incertitudinea la mișcările de capitaluri, rolul speculației și modul cum utilizează comercianții și investitorii piețele de devize pentru a se asigura față de riscul cursului valutar.
11.4.1 Așteptările și ratele beneficiului
În relațiile economice internaționale deciziile se iau adesea comparând condițiile din cadrul economiei naționale cu cele din străinătate. în cazul unei investiții se compară rata dobânzii interne (r), cu cea din străinătate (r*). In plus, prima se calculează la valoarea investiției exprimate în unități monetare naționale, iar cea de-a doua se referă la o valoare exprimată în monedă străină.
Raportul dintre cele două valute (cursul valutar) este Π, mărime ce arată numărul de unități monetare naționale ce corespund uneia străine.
În această situație, o unitate monetară, investită în țară ar aduce după un an 1 + r unități, iar investiția în străinătate ar fi de așteptat să aducă 1/ Π • (1 + r*) unități monetare străine. Dar, pentru a compara care dintre cele 2 variante este mai avantajoasă, este necesară exprimarea lor într-o singură monedă, de preferat cea națională. Pentru aceasta este necesar să se opereze cu cursul valutar viitor de la sfârșitul intervalului, pe care nu-l cunoaștem în prezent, ci doar îl așteptăm, să-l numim Π'.
Așadar, se cercetează diferența (u) dintre cele 2 sume:
u = i / Π •(i + r*) • Π' – (1 + r) 11.1
Dacă investitorul ar fi indiferent față de riscul cursului valutar, și-ar plasa capitalul în străinătate dacă u > 0 și în propria țară, dacă u ≤ 0.
Exprimarea lui u se poate face într-o formă mai simplă, astfel:
u ≈ (r* + Π) – r 11.2
unde ˆΠ = (Π' – Π) / Π, iar r • Π este o mărime neglijabilă.
Din relația (2) reiese că un investitor – speculator va fi dispus să dețină active străine, dacă u este pozitiv.
Mărimea u, denumită diferență descoperită de dobânzi (open interest differential) se corelează pozitiv cu cererea pentru hârtii de valoare străine.
De exemplu, dacă în R.F.G. rata dobânzii (r) este 10%, iar în S.U.A. doar 8% p. a., și cursul mărcii față de dolar (Π) este de 1,65 DM/1 $, dar se așteaptă ca peste un an cursul (Π') să fie 1,75 DM/$, adică se așteaptă deprecierea mărcii, diferența descoperită de dobânzi (u) din punctul de vedere al unui investitor – speculator german va fi de 4 procente.
(u = 8 + 10/1,65 – 10 = 4)
Ar fi deci interesant pentru acesta să împrumute mărci în R.F.G., cu rata dobânzii de 10% p. a. și să cumpere dolari la 1,65 DM/$, pe care să-i investească în S.U.A. cu o rată a dobânzii de 8% p. a. Dacă rata schimbului va ajunge la 1,75 DM/$, potrivit așteptărilor, tranzacția îl va costa pe întreprinzător 2 puncte procentuale la rata dobânzii, dar îi va aduce un câștig de 6 procente la rata schimbului la vânzarea dolarilor pentru achitarea datoriei în mărci.
Analiza descrisă până aici s-a referit la mărimi nominale. În mărimi reale, aceasta ar presupune corectarea cursurilor valutare așteptate cu modificările așteptate ale indicilor de prețuri la bunuri și servicii în cele 2 țări. Probabil concluziile nu ar diferi esențial în analiza bazată pe mărimi reale față de cele nominale.
11.4.2 Incertitudinea și atitudinea față de risc
Analiza de mai sus trebuie completată prin recunoașterea posibilității ca, în realitate, așteptările decidenților să nu fie confirmate de realitate.
Dacă, în exemplul numeric anterior, decidentul consideră că probabilitatea ca marca să se deprecieze la 1,80 DM/$ în curs de un an este de 75%, iar probabilitatea ca ea să-și crească cursul la 1,60 DM/$ în același interval este de 25%, atunci rata de schimb așteptată va fi:
Π' = 0,75 • 1,80 + 0,25 • 1,60 = 1,75 DM/$
S-ar putea deci înregistra un eventual câștig de 9%, (0,15/1,65) sau o eventuală pierdere de 3%, (0,05/1,65).
Dar tot atât de mare ar fi rata de schimb așteptată, și dacă s-ar considera de către decident că probabilitatea unei viitoare deprecieri a mărcii la 2,00 DM/$ este de 0,75 și cea a creșterii cursului ei la 1,00 DM/$ este de 0,25 adică:
Π' = 0,75 • 2,00 + 0,25 • 1,00 = 1,75 DM/$
Dar, în acest caz, s-ar putea înregistra un eventual câștig datorat deprecierii mărcii de 21% (0,35/1,65), sau, o eventuală pierdere, în cazul creșterii cursului, de 39 procente (0,65/1,65).
Față de cele două situații menționate, decidenții investitori – speculatori vor acționa diferențiat, în funcție de particularitățile de comportament ale fiecăruia.
De regulă, aceștia caută să-și limiteze expunerea față de riscul de pierdere, dar în mod diferențiat, de la un individ la altul.
a) Unii sunt indiferenți față de risc (neutri) și se comportă ca și când hârtiile de valoare interne și cele străine ar fi perfect substituibile. Dacă mulți investitori ar fi neutri la risc, diferența de dobânzi descoperită n-ar dura prea mult timp.
În exemplele luate anterior, investitorii s-ar orienta masiv spre S.U.A. și ar influența creșterea valorii acestor bonuri, iar pe a celor din R.F.G. ar influența-o în sensul opus adică ar crește rata dobânzii în S.U.A. și ar scădea în R.F.G. Totodată, moneda străină ($) s-ar aprecia ca urmare a creșterii cererii de dolari.
Ar scădea astfel valoarea lui Π', până ce rata de schimb așteptată (Π') ar deveni egală cu cea actuală (Π). Mișcarea ar continua, până ce diferența descoperită de dobânzi (u) ar fi nulă, adică
Π = r – r* 11.3
Condiția (3) este denumită paritatea descoperită a dobânzilor. Potrivit acesteia, modificarea așteptată a ratei de schimb valutar este identică cu diferența dintre ratele dobânzii din cele 2 țări.
Această propoziție are implicații serioase pentru politica monetară a unei țări: dacă investitorii sunt neutri la risc, banca centrală nu poate controla rata dobânzii interne, fără să influențeze corespunzător așteptările privitoare la rata schimbului.
b) Dacă investitorii au aversiune la risc, diferența descoperită de dobânzi (u) poate persista la infinit. Deplasarea de la investiții interne; la cele externe va fi limitată de riscul ratei de schimb și de gradul de aversiune la risc. Raționamentul poate fi ilustrat grafic, în figura 11.1, unde pe ordonată se reprezintă veniturile așteptate pe urma unui portofoliu cuprinzând bonuri interne și externe.
Dacă portofoliul ar fi constituit în totalitate din bonuri naționale, venitul așteptat ar fi bi = 1 + r, reprezentat pe diagramă de segmentul OD.
Dacă întregul portofoliu ar conține bonuri străine, venitul așteptat ar fi
Bs = (i + r*) • Π' / Π = (i + r*) • (1 + Π),
reprezentat pe diagramă de segmentul OF.
Din diagramă rezultă DF = OF – OD = bs – bi = u
Dacă portofoliul conține bonuri străine în proporția n, venitul așteptat (b) va fi o combinație lineară a componentelor internă și externă;
b = nbs + (1-n) bi = bi + nu 11.4
Figura 11.1: Portofoliul unui investitor cu aversiune la risc
În figura 11.1, este reprezentat de segmentul OV = OD + nFD.
Pe axa absciselor se reprezintă gradul de risc al portofoliului, din punctul de vedere al unui investitor a cărui avere se exprimă în monedă internă. Acesta se exprimă prin dispersia așteptărilor investitorilor, măsurată prin abaterea standard a venitului la portofoliu. Dacă întregul portofoliu e constituit din bonuri interne, nu există risc și abaterea standard (σ) este nulă, iar dacă e constituit numai din bonuri străine, expunerea este maximă, fiind exprimată de segmentul OS¯. Dacă portofoliul conține bonuri naționale și străine, segmentul DI arată perechile venit – risc când sunt date r, r* și Π, iar proporția n a bonurilor străine în ansamblul portofoliului variază de la 0 la 1.
În aceste condiții, U este cea mai de înaltă curbă indiferență pentru deținătorul portofoliului ce poate fi atinsă în Q.
Dacă, la aceeași abatere standard exprimată prin OS¯, s-ar înregistra o diferență descoperită de dobânzi mai mare, exprimată de segmentul DF', perechile venit – risc s-ar afla pe segmentul DI', care ar putea atinge o curbă de indiferență mai înaltă U' în punctul Q'.
Rezultă că pot fi atinse curbe mai înalte de indiferență (bunăstare) pentru investitor, pe măsură ce crește diferența descoperită de dobânzi, și scade gradul de risc pentru investitor.
11.4.3 Așteptările și rata schimbului
Economiștii consideră că așteptările privind viitoarele rate de schimb influențează puternic rata de schimb curentă.
Fluctuațiile pe termen scurt ale actualelor rate de schimb se datorează revederii așteptărilor investitorilor în urma obținerii unor noi informații privind chiar ratele de schimb. Efectele modificării așteptărilor depind în mare măsură de atitudinea față de risc a personajelor implicate în scenă.
Întrucât așteptările influențează mișcările de capital, au repercusiuni și asupra ratei schimbului (flexibile). Dacă investitorii consideră că alți participanți la piața devizelor își vor spori cererea pentru valuta străină, diferența descoperită de dobânzi va favoriza investițiile în străinătate și investitorii vor cere mai multă valută străină. Aceasta se va aprecia imediat atunci când se așteaptă să se aprecieze în viitor. Dacă așteptările sunt confirmate de evenimente, speculatorii obțin profituri și activitatea lor are efect stabilizator asupra cursului valutar.
Dacă așteptările sunt infirmate, speculatorii ies în pierdere și activitatea lor destabilizează piața devizelor. Dar nu întotdeauna piața devizelor este dominată de speculația stabilizatoare, chiar dacă aceasta există.
Piața la termen este utilizată de comercianți și investitori pentru a se asigura față de riscul cursului de schimb.
Rata schimbului la termen poate înregistra o primă sau discount față de rata la vedere, în funcție de condițiile cererii și ofertei pe piața la termen. Prima se utilizează pentru a calcula diferența acoperită de dobânzi, care adaugă la diferența obișnuită de dobânzi costul asigurării (hedging) pe piața la termen*.
Dacă diferența acoperită de dobânzi este pozitivă, investitorii cumpără titluri străine și vând la termen rezultatele antecalculate în valuta străină. Acest arbitraj de dobânzi acoperit tinde să mențină paritatea acoperită a dobânzilor. Dacă, pe de altă parte, speculatorii așteaptă ca o valută să se aprecieze cu o sumă mai mare decât prima la termen, cumpără această valută la termen.
Creșterea dobânzii în străinătate îi incită pe investitori să cumpere valută străină la vedere și să vândă la termen. Valuta se va aprecia imediat și va înregistra o scădere pe piața la termen. Speculatorii o vor cumpăra la termen. La scadență, investitorii vor livra moneda străină speculatorilor, în schimbul monezii naționale.
Speculatorii vor vinde astfel pe piața la vedere valuta obținută, pentru a obține valuta națională pe care trebuie s-o pună la dispoziția investitorilor, cauzând prin aceasta deprecierea valutei străine.
Modificarea așteptărilor poate avea efecte similare. Speculatorii acționează în avans (lead) și determină creșteri ale cursului valutelor străine.
Dacă speculatorii ar fi indiferenți față de risc, rata la termen ar putea servi pentru prevederea viitoarei rate valutare la vedere. Dar această ipoteză nu a putut fi încă verificată.
12 BIBLIOGRAFIE
Aghion, P., și Howitt, P. (1992), ‘A Model of Growth through Creative Destruction’, Econometrica, 60: 323-51.
Bal, A. (1997), Economii în tranziție, Europa Centrală și de Est, București,Ed. Oscar Print .
Balassa, B. (1965), Tariff protection in Industrial Countries: an Evaluation, The Journal of Political Economy, LXXIII (5), 573-594.
Balassa, B. (1974), Trade creation and trade diversion in the European common market: an appraisal of the evidence , The Manchester School (2), 93-135.
Baldwin, R. (1971), ‘Determinants of the Commodity Structure of US Trade’, American Economic Review, 61: 126-46.
Baldwin, R. (1989), ‘The Growth Effects of “ ‘, Economic Policy, 9: 247-82.
Baldwin, R. (1994), ‘The Effects of Trade and Foreign Direct Investment on Employment and Relative Wages’, OECD Economic Studies, 23: 7-54.
Bârsan, M. (1995), Integrarea economică europeană, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Carpatica .
Basevi, G. (1966), The U.S. tariff structure: estimates of effective rates of protection of U.S. industries and industrial labor, Review of Economics and Statistics, 48.
Basevi, G. (1968), The Restrictive Effect of the U.S. Tariff, American Economic
Becker, G. S., Murphy, K. M., și Tamura, R. (1990), ‘Human Capital, Fertility and Economic Growth’, Journal of Political Economy, 98: S12-37.
Bergstrand, J.H. (1985), The Gravity Equation in International Trade: Some Microeconomic Foundations and Empirical Evidence, Review of Economics and Statistics, LXVII (3), 474-481.
Bhagwati, J. et al. (1971), Trade, Balance of Payments and Growth , Amsterdam: North Holland .
Bhagwati, J. (1964),’The Pure Theory of International Trade: A Survey’, Economic Journal, 74: 1-84.
Bhagwati, J. (1968), ‘Distortions and Immiserizing Growth: A Generalisation’, Review of Economic Studies, 35: 48 1-5.
Bhagwati, J. (1968), More on the Equivalence of Tariffs and Quotas, American Economic Review, 5 8, 142-146.
Bhagwati, J. (1971), ‘The Generalised Theory of Distortions and Welfare’, în Bhagwati et al. (1971), 69-90.
Bhagwati, J. (1984), Splintering and Disembodiment of Services and Developing Nations, The World Economy, 7(2), 133-144.
Bhagwati, J. (1988), Protectionism, Cambridge, Mass.: MIT Press .
Bhagwati, J. -și Ramaswami, V. K. (1963), ‘Domestic Distortions, Tariffs and the Theory of Optimum Subsidy’, Journal of Political Economy, 72: 44-50.
Bhagwati, J. -și Srinivasan, T. N. (1969), ‘Optimal Intervention to Achieve Non-Economic Objectives’, Review of Economic Studies, 36: 27-38.
Bliss, C. (1994), Economic Theory and Policy for Trading Blocks , Manchester: Manchester University Press .
Bliss, C. (1996), ‘Long-Run Wealth Distributions with Random Shocks’ , Nuffield College, Oxford .
Bomer, S. (1984), Internationale Wettbewerbsfähigkeit – Fragmente zu einer Theorie internationaler Unternehmenstätigkeit, Weltwirtschaftliches Archiv, 120, 481498.
Brander, J. (1995), ‘Strategic Trade Policy’, Working Paper No. 5020 , Cambridge, Mass.:NBER .
Brander, J. și Krugman, R R. (1983), ‘A Reciprocal Dumping Model of International Trade’, Journal of International Economics, 15: 313-2 1.
Brander, J.A. și Spencer, B.J. (1983), International R&D Rivalry and Industrial Strategy, Review of Economic Studies, L(4), 707-722.
Brander, J.A. și Spencer, B.J. (1985), Export Subsidies and International Market Share Rivalry, Journal of International Economics, 18(1/2), 83- 100.
Branson, W.H.",The Minimum Covered Interest Differential Needed for International Arbitrage Activity", Journal of Political Economy, Vol. 77, 1969, 1028-1035.
Breuss, F., (1998), "Die Europäische Wirtschafts- und Waehrungsunion aus ökonomischer Sicht, in: H.P. Rill, St. Griller (Hrsg.), Rechtsfragen der Europäischen Wirtschafts- und Waehrungsunion, Wien-New York, 1998.
Breyer, F și Zweifel, P. (1992), Gesundheitsoekonomie, Heidelberg: Springer.
Cecchini, P. (1988), The European Challenge: 1992 , London: Wildwood House .
Corden, W.M. (1966), The Structure of a Tariff System and the Effective Protective Rate: Journal of Political Economy, 74, 221-237.
Dornbusch, R., "Expectations and Exchange Rate Dynamics", Joumal of Political Economy, Vol. 84, No 6, December 1976, 1161-1176.
Dornbusch, Rudiger, Fischer, S., și Samuelson, R A. (1977), ‘Comparative Advantage,Trade and Payments In a Ricardian Model with a Continuum of Goods’, American Economic Review, 67: 823-39.
Dumitrescu, Sterian și Bal, Ana (1998), Economie mondială, București, Editura Economică.
Emmanuel, A. (1972), Unequal Exchange , London: New Left Books .
Feenstra R.C. (1987), Automobile Prices and Protection: The U.S. – Japan Trade Restraint, Salvatore, D. (Ed), The New Protectionist Threat to World Welfare, New York: North Holland, 333-351.
Fleming, J.M., "Domestic financial policies under fixed and under floating exchange rates", IMF Staff Papers, Vol. 9, 1962, 369-380.
Frey, B.S. (1984), International Political Economics, Oxford: Blackwell.
Froot,K. A., Rogoff, K, "Perspectives on PPP and Long-Run Real Exchange Rates", in: G. Grossman, K. Rogoff (Eds.), Handbook of International Economics, Volume III, Amsterdarn: North-Holland, 1995, 1647-1688.
Garvin, D. (1983), "Quality on the Life", Harvard Business Review, (Sept./Oct.).
Ghermi, P.E. (1989), EG 1973 und EG 1992: Vergleich der Auswirkungen auf die schweizerischen Exporte, Schweizerische Zeitschrift der Volkswirtschaft und Statistik, 125 (3), 275-308.
Ghermi, P.E. (1991), EG, EFTA und die Liberalisierung im Welthandel: Effekte auf die schweizerischen EG-Warenausfuhren der letzten dreißig Jahre und die diesbezüglichen möglichen Auswirkungen der EG-Integration Ende 1992. Zürich: Zentralstelle der Studentenschaft.
Ghibuțiu, A. (1976), Tendințe în politica comercială a țărilor vest-europene, București, Editura Politică.
Griliches, Z. (1971), Hedonic Price Indexes for Automobiles: An Econometric Analysis of Quality Change, Griliches, Z. (Ed), Price Indexes and Quality Change, Cambridge MA: Harvard University Press, 55-87.
Grubel, H. (1986), There is no Direct International Trade in Services, Service Project Discussion Paper, 86-1, Vancouver: The Fraser Institute.
Grubel, H. și Lloyd, P.J. (1975), Intra-Industry Trade. The Theory and Measurement of International Trade in Differentiated Products, London: Macmillan.
Harris, R. (1985), ‘Why Voluntary Export Restraints are Voluntary’, Canadian Journal of Economics, 18: 799-809.
Helpman, E. și Krugman, P.R. (1985), Market Structure and Foreign Trade: Increasing Returns, Imperfect Competition and the International Economy, Cambridge NM: MIT Press.
Iancu, A. (1983), Schimburile economice internaționale, București, Editura Știin-țifică și Enciclopedică.
Johnson, H.G. (1954), Optimal Tariffs and Retaliation, Review of Economic Studies, 21, 142-153.
Jones, PW., Kenen, P.B. (Eds.), Handbook of International Economics, Volume II.- International Monetary Economics and Finance, Amsterdam-New York: North-Holland, 1985.
Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, București, Editura Științifică .
Kierzkowski, H. (1984, Ed), Monopolistic Competition in International Trade, London: Oxford University Press.
Krugman, P.R. (1984), Import Protection as Export Promotion: International Competition in the Presence of Oligopoly and Economies of Scale, Kierzkowski, H. (Ed), Monopolistic Competition in International Trade, Oxford: Clarendon Press, 180-193.
Krugman, P.R. (1986, Ed), Strategic Trade Policy and the New International Economics, Cambridge MA: MIT Press .
Krugman, R (1979a), ‘Increasing Returns, Monopolistic Competition, and International Trade’, Journal of International Economics, 9: 469-79.
Krugman, R (1979b), ‘A Model of Innovation, Technology Transfer, and the World Distribution of Income’, Journal of Political Economy, 87: 253-66.
Krugman, R (1984), ‘Import Protection as Export Promotion; International Competition in the Presence of Oligopoly and Economics of Scale’, în H. Kierzkowski (ed.), Monopolistic Competition and International Trade Oxford: Clarendon Press , 180-93.
Krugman, R (1986), ‘A “technology gap” model of international trade’, în K. Jungenfelt and D. Hague (eds), Structural Adjustment in Advanced Economies.
Krugman, R (1987), ‘Is Free Trade Passe´?´, Journal of Economic Perspectives, 1: 131-44.
Krugman, R (1991), ‘Is Bilateralism Bad?’ în E. Helpman și A. Razin (eds), International Trade and Trade Policy , Cambridge, Mass.: MIT Press .
Krugman, R (1993), ‘Regionalism versus Multilateralism: Analytical Notes’, în J. de Melo and A. Panagariya (eds), New Dimensions in Regional Integration , Cambridge: Cambridge University Press .
Krugman, R (1994), ‘Competitiveness: A Dangerous Obsession’, Foreign Affairs (March/April), 28-44.
Krugman, P.R., Obstfeld, M., International Economics: Theory and Policy, Sixth Edition, New York, 2003.
Lancaster, K. (1966), A New Approach to Consumer Theory, Journal of Political Economy , 74, 132-157.
Lancaster, K. (1971), Consumer Demand: A New Approach, New York: Columbia University Press .
Lancaster, K. (1975), Socially Optimal Product Differentiation, The American Economic Review, LXV (4), 567-585.
Lancaster, K. (1980), Intra-industry Trade under Perfect Monopolistic Competition, Journal of International Economics, 10(2), 151-17 1.
Levine, L., și Renelt, R. (1992), ‘A Sensitivity Analysis of Cross Country Growth Regressions’, American Econonic Review, 82: 942-63.
List, F. (1973), Sistemul național de economie politică, București, Editura Academiei.
Lucas, R. E. (1988), ‘On the Mechanics of Development, Journal of Monetary Economics, 22: 3-42.
Manoilescu, M. (1986), Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional, București, Editura Științifică și Enciclopedică .
Miron, D. (2000), Integrarea economică regională, București, Editura Sylvi .
Miron, D., Politici comerciale, București, Editura Luceafărul, București, 2003 .
Mundell, P.A.",Capital mobility and stabilization policy under fixed and flexible exchange rates", Canadian Journal of Economics, 1963, 475-485.
Obstfeld, M., Rogoff, K., Foundations of International Macroeconomics,Cambridge, Mass.-London: The MIT Press, 1996.
Pârgaru, Ion, Comerțul exterior, multiplicator al economiei naționale, București, 1996.
Pârgaru, Ion, Politicile comercială și de mediu ale României, București, Editura A.S.E., 2004.
Popa, I. (coord.) (1997), Tranzacții de comerț exterior, București, Editura Economică, 2002.
Riddle, D.l. (1986), Service-led Growth: The Role of the Service Sector in World Development, New York: Praeger .
Robson, R (1987), The Economics of International Integration , 3rd edn, London: George Allen and Unwin .
Romer, R M. (1986), ‘Increasing Returns and Long-Run Growth’, Journal of Political Economy, 94: 1002-37.
Romer, R M. (1990),’Endogenous Technological Change’, Journal of Political Economy, 98: S71-102.
Romer, R M. -și Rivera-Batiz, L. A. (1991), ‘Economic Integration and Endogenous Growth’, Quarterly Journal of Economics, 106: 531-55.
Rujan, O. (1994), Teorii și modele privind relațiile economice internaționale, București, Editura All .
Rujan, O. (2001), Teorii și modele privind relațiile economice internaționale, București, Editura A.S.E.
Sapir, A. și Lutz, E. (1981), Trade in Non-Factor Services: Past Trends and Current Issues, Washington DC: World Bank Staff Working Paper, 410.
Senti, R. (1986), GATT als System der Welthandelsordnung. ZiWch: Schulthess Polygraphischer Verlag.
Sinclair, P. J. N. (1993),’World Trade, Protectionist Follies and Europe’s Policy Options for the Future’, Oxford Review of Economic Policy, 9(3): 114-25.
Sinclair, P. J. N. (1995), ‘Monopolies, Localized Ownership and Pauperizing Trade’, University of Birmingham Department of Economics Discussion Paper 95-31.
Sinclair, P. J. N. -și Vines, D. (1995), ‘Bigger Trading Blocs Need Not Entail More Protection’, University of Birmingham Department of Economics Discussion Paper 95-32.
Sută, N. (coord.) (1999), Integrarea ecconomică, București, Editura Economică .
Sută, N. (coord.) (2003), Comerț internațional și politici comerciale contemporane, București, Editura Economică .
Sută-Selejan, S. (1996), Doctrine economice. O privire panoramică, București, Editura Eficient .
Vernon, R. (1966), International Investment and International Trade in the Product Cycle, Quarterly Journal of Economics, 80 (2), 190-207.
Viner, J. (1940), The Theory of Protection and Trade: A Review, Journal of Political Economy, 40 (Feb.), 121-125.
Voiculescu, D. (2000), Competitivitatea (note de curs), București, Editura Economică .
Voiculescu, D. și Mereuță, C. (1998), Analiza de competitivitate a economiei românești, București, Editura Academiei Române .
Zweifel, P. (1985), Wettbewerbsfähigkeit im internationalen Handel: Konzeptionelle Klärung, Außenwirtschaft, 40 (IV), 407-426.
Zweifel, P. (1987), Dienstleistungen aus ökonomisch-theoretischer Sicht, Allgemeines Statistisches Archiv, 71(1), 1-16.
Zweifel, P. (1993, Ed), Services in Switzerland. Structure, Performance, and Implications of European Economic Integration, Berlin: Springer .
BIBLIOGRAFIE
Aghion, P., și Howitt, P. (1992), ‘A Model of Growth through Creative Destruction’, Econometrica, 60: 323-51.
Bal, A. (1997), Economii în tranziție, Europa Centrală și de Est, București,Ed. Oscar Print .
Balassa, B. (1965), Tariff protection in Industrial Countries: an Evaluation, The Journal of Political Economy, LXXIII (5), 573-594.
Balassa, B. (1974), Trade creation and trade diversion in the European common market: an appraisal of the evidence , The Manchester School (2), 93-135.
Baldwin, R. (1971), ‘Determinants of the Commodity Structure of US Trade’, American Economic Review, 61: 126-46.
Baldwin, R. (1989), ‘The Growth Effects of “ ‘, Economic Policy, 9: 247-82.
Baldwin, R. (1994), ‘The Effects of Trade and Foreign Direct Investment on Employment and Relative Wages’, OECD Economic Studies, 23: 7-54.
Bârsan, M. (1995), Integrarea economică europeană, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Carpatica .
Basevi, G. (1966), The U.S. tariff structure: estimates of effective rates of protection of U.S. industries and industrial labor, Review of Economics and Statistics, 48.
Basevi, G. (1968), The Restrictive Effect of the U.S. Tariff, American Economic
Becker, G. S., Murphy, K. M., și Tamura, R. (1990), ‘Human Capital, Fertility and Economic Growth’, Journal of Political Economy, 98: S12-37.
Bergstrand, J.H. (1985), The Gravity Equation in International Trade: Some Microeconomic Foundations and Empirical Evidence, Review of Economics and Statistics, LXVII (3), 474-481.
Bhagwati, J. et al. (1971), Trade, Balance of Payments and Growth , Amsterdam: North Holland .
Bhagwati, J. (1964),’The Pure Theory of International Trade: A Survey’, Economic Journal, 74: 1-84.
Bhagwati, J. (1968), ‘Distortions and Immiserizing Growth: A Generalisation’, Review of Economic Studies, 35: 48 1-5.
Bhagwati, J. (1968), More on the Equivalence of Tariffs and Quotas, American Economic Review, 5 8, 142-146.
Bhagwati, J. (1971), ‘The Generalised Theory of Distortions and Welfare’, în Bhagwati et al. (1971), 69-90.
Bhagwati, J. (1984), Splintering and Disembodiment of Services and Developing Nations, The World Economy, 7(2), 133-144.
Bhagwati, J. (1988), Protectionism, Cambridge, Mass.: MIT Press .
Bhagwati, J. -și Ramaswami, V. K. (1963), ‘Domestic Distortions, Tariffs and the Theory of Optimum Subsidy’, Journal of Political Economy, 72: 44-50.
Bhagwati, J. -și Srinivasan, T. N. (1969), ‘Optimal Intervention to Achieve Non-Economic Objectives’, Review of Economic Studies, 36: 27-38.
Bliss, C. (1994), Economic Theory and Policy for Trading Blocks , Manchester: Manchester University Press .
Bliss, C. (1996), ‘Long-Run Wealth Distributions with Random Shocks’ , Nuffield College, Oxford .
Bomer, S. (1984), Internationale Wettbewerbsfähigkeit – Fragmente zu einer Theorie internationaler Unternehmenstätigkeit, Weltwirtschaftliches Archiv, 120, 481498.
Brander, J. (1995), ‘Strategic Trade Policy’, Working Paper No. 5020 , Cambridge, Mass.:NBER .
Brander, J. și Krugman, R R. (1983), ‘A Reciprocal Dumping Model of International Trade’, Journal of International Economics, 15: 313-2 1.
Brander, J.A. și Spencer, B.J. (1983), International R&D Rivalry and Industrial Strategy, Review of Economic Studies, L(4), 707-722.
Brander, J.A. și Spencer, B.J. (1985), Export Subsidies and International Market Share Rivalry, Journal of International Economics, 18(1/2), 83- 100.
Branson, W.H.",The Minimum Covered Interest Differential Needed for International Arbitrage Activity", Journal of Political Economy, Vol. 77, 1969, 1028-1035.
Breuss, F., (1998), "Die Europäische Wirtschafts- und Waehrungsunion aus ökonomischer Sicht, in: H.P. Rill, St. Griller (Hrsg.), Rechtsfragen der Europäischen Wirtschafts- und Waehrungsunion, Wien-New York, 1998.
Breyer, F și Zweifel, P. (1992), Gesundheitsoekonomie, Heidelberg: Springer.
Cecchini, P. (1988), The European Challenge: 1992 , London: Wildwood House .
Corden, W.M. (1966), The Structure of a Tariff System and the Effective Protective Rate: Journal of Political Economy, 74, 221-237.
Dornbusch, R., "Expectations and Exchange Rate Dynamics", Joumal of Political Economy, Vol. 84, No 6, December 1976, 1161-1176.
Dornbusch, Rudiger, Fischer, S., și Samuelson, R A. (1977), ‘Comparative Advantage,Trade and Payments In a Ricardian Model with a Continuum of Goods’, American Economic Review, 67: 823-39.
Dumitrescu, Sterian și Bal, Ana (1998), Economie mondială, București, Editura Economică.
Emmanuel, A. (1972), Unequal Exchange , London: New Left Books .
Feenstra R.C. (1987), Automobile Prices and Protection: The U.S. – Japan Trade Restraint, Salvatore, D. (Ed), The New Protectionist Threat to World Welfare, New York: North Holland, 333-351.
Fleming, J.M., "Domestic financial policies under fixed and under floating exchange rates", IMF Staff Papers, Vol. 9, 1962, 369-380.
Frey, B.S. (1984), International Political Economics, Oxford: Blackwell.
Froot,K. A., Rogoff, K, "Perspectives on PPP and Long-Run Real Exchange Rates", in: G. Grossman, K. Rogoff (Eds.), Handbook of International Economics, Volume III, Amsterdarn: North-Holland, 1995, 1647-1688.
Garvin, D. (1983), "Quality on the Life", Harvard Business Review, (Sept./Oct.).
Ghermi, P.E. (1989), EG 1973 und EG 1992: Vergleich der Auswirkungen auf die schweizerischen Exporte, Schweizerische Zeitschrift der Volkswirtschaft und Statistik, 125 (3), 275-308.
Ghermi, P.E. (1991), EG, EFTA und die Liberalisierung im Welthandel: Effekte auf die schweizerischen EG-Warenausfuhren der letzten dreißig Jahre und die diesbezüglichen möglichen Auswirkungen der EG-Integration Ende 1992. Zürich: Zentralstelle der Studentenschaft.
Ghibuțiu, A. (1976), Tendințe în politica comercială a țărilor vest-europene, București, Editura Politică.
Griliches, Z. (1971), Hedonic Price Indexes for Automobiles: An Econometric Analysis of Quality Change, Griliches, Z. (Ed), Price Indexes and Quality Change, Cambridge MA: Harvard University Press, 55-87.
Grubel, H. (1986), There is no Direct International Trade in Services, Service Project Discussion Paper, 86-1, Vancouver: The Fraser Institute.
Grubel, H. și Lloyd, P.J. (1975), Intra-Industry Trade. The Theory and Measurement of International Trade in Differentiated Products, London: Macmillan.
Harris, R. (1985), ‘Why Voluntary Export Restraints are Voluntary’, Canadian Journal of Economics, 18: 799-809.
Helpman, E. și Krugman, P.R. (1985), Market Structure and Foreign Trade: Increasing Returns, Imperfect Competition and the International Economy, Cambridge NM: MIT Press.
Iancu, A. (1983), Schimburile economice internaționale, București, Editura Știin-țifică și Enciclopedică.
Johnson, H.G. (1954), Optimal Tariffs and Retaliation, Review of Economic Studies, 21, 142-153.
Jones, PW., Kenen, P.B. (Eds.), Handbook of International Economics, Volume II.- International Monetary Economics and Finance, Amsterdam-New York: North-Holland, 1985.
Keynes, J. M. (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, București, Editura Științifică .
Kierzkowski, H. (1984, Ed), Monopolistic Competition in International Trade, London: Oxford University Press.
Krugman, P.R. (1984), Import Protection as Export Promotion: International Competition in the Presence of Oligopoly and Economies of Scale, Kierzkowski, H. (Ed), Monopolistic Competition in International Trade, Oxford: Clarendon Press, 180-193.
Krugman, P.R. (1986, Ed), Strategic Trade Policy and the New International Economics, Cambridge MA: MIT Press .
Krugman, R (1979a), ‘Increasing Returns, Monopolistic Competition, and International Trade’, Journal of International Economics, 9: 469-79.
Krugman, R (1979b), ‘A Model of Innovation, Technology Transfer, and the World Distribution of Income’, Journal of Political Economy, 87: 253-66.
Krugman, R (1984), ‘Import Protection as Export Promotion; International Competition in the Presence of Oligopoly and Economics of Scale’, în H. Kierzkowski (ed.), Monopolistic Competition and International Trade Oxford: Clarendon Press , 180-93.
Krugman, R (1986), ‘A “technology gap” model of international trade’, în K. Jungenfelt and D. Hague (eds), Structural Adjustment in Advanced Economies.
Krugman, R (1987), ‘Is Free Trade Passe´?´, Journal of Economic Perspectives, 1: 131-44.
Krugman, R (1991), ‘Is Bilateralism Bad?’ în E. Helpman și A. Razin (eds), International Trade and Trade Policy , Cambridge, Mass.: MIT Press .
Krugman, R (1993), ‘Regionalism versus Multilateralism: Analytical Notes’, în J. de Melo and A. Panagariya (eds), New Dimensions in Regional Integration , Cambridge: Cambridge University Press .
Krugman, R (1994), ‘Competitiveness: A Dangerous Obsession’, Foreign Affairs (March/April), 28-44.
Krugman, P.R., Obstfeld, M., International Economics: Theory and Policy, Sixth Edition, New York, 2003.
Lancaster, K. (1966), A New Approach to Consumer Theory, Journal of Political Economy , 74, 132-157.
Lancaster, K. (1971), Consumer Demand: A New Approach, New York: Columbia University Press .
Lancaster, K. (1975), Socially Optimal Product Differentiation, The American Economic Review, LXV (4), 567-585.
Lancaster, K. (1980), Intra-industry Trade under Perfect Monopolistic Competition, Journal of International Economics, 10(2), 151-17 1.
Levine, L., și Renelt, R. (1992), ‘A Sensitivity Analysis of Cross Country Growth Regressions’, American Econonic Review, 82: 942-63.
List, F. (1973), Sistemul național de economie politică, București, Editura Academiei.
Lucas, R. E. (1988), ‘On the Mechanics of Development, Journal of Monetary Economics, 22: 3-42.
Manoilescu, M. (1986), Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional, București, Editura Științifică și Enciclopedică .
Miron, D. (2000), Integrarea economică regională, București, Editura Sylvi .
Miron, D., Politici comerciale, București, Editura Luceafărul, București, 2003 .
Mundell, P.A.",Capital mobility and stabilization policy under fixed and flexible exchange rates", Canadian Journal of Economics, 1963, 475-485.
Obstfeld, M., Rogoff, K., Foundations of International Macroeconomics,Cambridge, Mass.-London: The MIT Press, 1996.
Pârgaru, Ion, Comerțul exterior, multiplicator al economiei naționale, București, 1996.
Pârgaru, Ion, Politicile comercială și de mediu ale României, București, Editura A.S.E., 2004.
Popa, I. (coord.) (1997), Tranzacții de comerț exterior, București, Editura Economică, 2002.
Riddle, D.l. (1986), Service-led Growth: The Role of the Service Sector in World Development, New York: Praeger .
Robson, R (1987), The Economics of International Integration , 3rd edn, London: George Allen and Unwin .
Romer, R M. (1986), ‘Increasing Returns and Long-Run Growth’, Journal of Political Economy, 94: 1002-37.
Romer, R M. (1990),’Endogenous Technological Change’, Journal of Political Economy, 98: S71-102.
Romer, R M. -și Rivera-Batiz, L. A. (1991), ‘Economic Integration and Endogenous Growth’, Quarterly Journal of Economics, 106: 531-55.
Rujan, O. (1994), Teorii și modele privind relațiile economice internaționale, București, Editura All .
Rujan, O. (2001), Teorii și modele privind relațiile economice internaționale, București, Editura A.S.E.
Sapir, A. și Lutz, E. (1981), Trade in Non-Factor Services: Past Trends and Current Issues, Washington DC: World Bank Staff Working Paper, 410.
Senti, R. (1986), GATT als System der Welthandelsordnung. ZiWch: Schulthess Polygraphischer Verlag.
Sinclair, P. J. N. (1993),’World Trade, Protectionist Follies and Europe’s Policy Options for the Future’, Oxford Review of Economic Policy, 9(3): 114-25.
Sinclair, P. J. N. (1995), ‘Monopolies, Localized Ownership and Pauperizing Trade’, University of Birmingham Department of Economics Discussion Paper 95-31.
Sinclair, P. J. N. -și Vines, D. (1995), ‘Bigger Trading Blocs Need Not Entail More Protection’, University of Birmingham Department of Economics Discussion Paper 95-32.
Sută, N. (coord.) (1999), Integrarea ecconomică, București, Editura Economică .
Sută, N. (coord.) (2003), Comerț internațional și politici comerciale contemporane, București, Editura Economică .
Sută-Selejan, S. (1996), Doctrine economice. O privire panoramică, București, Editura Eficient .
Vernon, R. (1966), International Investment and International Trade in the Product Cycle, Quarterly Journal of Economics, 80 (2), 190-207.
Viner, J. (1940), The Theory of Protection and Trade: A Review, Journal of Political Economy, 40 (Feb.), 121-125.
Voiculescu, D. (2000), Competitivitatea (note de curs), București, Editura Economică .
Voiculescu, D. și Mereuță, C. (1998), Analiza de competitivitate a economiei românești, București, Editura Academiei Române .
Zweifel, P. (1985), Wettbewerbsfähigkeit im internationalen Handel: Konzeptionelle Klärung, Außenwirtschaft, 40 (IV), 407-426.
Zweifel, P. (1987), Dienstleistungen aus ökonomisch-theoretischer Sicht, Allgemeines Statistisches Archiv, 71(1), 1-16.
Zweifel, P. (1993, Ed), Services in Switzerland. Structure, Performance, and Implications of European Economic Integration, Berlin: Springer .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Economie Internationala (ID: 139460)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.