Economia Tarilor Slab Dezvoltate
LUCRARE DE LICENȚĂ
Economia țărilor slab dezvoltate.
Studiu de caz
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Cadru general privind economia țărilor slab dezvoltate
1.1 Date generale
1.2 Tendințele economice ale statelor slab dezvoltate
1.3 Perspectivele demografice ale țărilor slab dezvoltate
1.4 Politicile macroeconomice
Capitolul II. Politici economice ale țărilor slab dezvoltate
2.1 Politici fiscale
2.1.1 Politici fiscale alternative – cheltuieli și investiții
2.1.2 Politici fiscale alternative – mobilizarea veniturilor interne
2.2 Politici monetare și financiare
2.3 Politica cursului de schimb – nevoia unui management a ratei de schimb
Capitolul III. Studiu de caz: Etiopia
3.1 Economia
3.2 Politici macroeconomice în cadrul Etiopiei
3.2.1 Politica fiscală
3.2.2 Politica monetară
3.2.3 Politica de îndatorare
3.3 Alimentația
3.3.1 World Food Programme (Programul Mondial pentru Alimentație)
3.3.2 Cea mai importantă resursă apa: Water Aid
3.4 Profilul național al sănătății
3.5 Educația
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În primul rân aș dori să precizez că motivul pentru care am ales această temă în cadrul lucrării mele de licență deoarece am dorit să subliniez faptul că aceste țări slab dezvoltate necesită o atenție specială din partea tuturor deoarece se confruntă cu mari probleme în domeniul economiei, sănătății, educației și al resurselor și riscă să nu depășească, cel puțin în viitorul apropiat, aceste probleme.
Deși Guvernele țărilor în cauză, statele dezvoltate, organizațiile și instituțiile care se ocupă de acest domeniu, al țărilor slab dezvoltate, fac tot posibilul de a le ajuta, totuși, acest ajutor nu este suficient deoarece această situație nu este una nouă, iar din cauza faptului că marea majoritate a populației nu este educată, și nici nu există foarte multe posibilități de a schimba mentalitatea, obiceiurile și tradițiile, situația va rămâne, deocamdată, aceeași.
Cooperarea și solidaritate cu țările mai slab dezvoltate, care sunt cele mai sărace, și cu populația lor, nu trebuie realizată doar din motive morale, ci și din motive economice și politice. Aceste state mai puțin dezvoltate reprezintă o sursă enormă pentru creșterea economiei globale, pentru bunăstare, prosperitate și asigurarea alimentației și energiei.
Un parteneriat global reînoit și îmbunătățit care se adresează în special nevoilor acestor state va contribui la existența păcii, la prosperitate și dezvoltare durabilă pentru toată lumea.
Țările slab dezvoltate sunt, în general, țări care nu au atins un nivel semnificativ al industrializării relativ cu numărul populației, și au în cele mai multe cazuri, un standard de viață mediu spre scăzut. Există o asociere puternică între venitul scăzut și rata mare de creștere a populației.
În continuare, aș dori să prezint câteva dintre caracteristicile cele mai importante ale țărilor slab dezvoltate, modul în care decurge economia înaceste țări și politicile economice după care se ghidează guvernul.
În ultima parte a lucrării, am luat caracteristicile generale ale țărilor slab dezvoltate și le-am aplicat în cadrul unui studiu de caz al unei dintre aceste țări, Etiopia.
Capitolul I. Cadru general privind economia țărilor slab dezvoltate
1.1 Date generale
Începând cu anul 1971, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut categoria țărilor slab dezvoltate ca și o categorie de țări extrem de dezavantajate în procesul lor de dezvoltare, din motive structurale, istorice și geografice. Aceste țări slab dezvoltate, în comparație cu alte țări, se confruntă cu un risc mult mai ridicat de accentuare a sărăciei și de a rămâne în această situație.
În prezent, mai mult de 75% din țările slab dezvoltate trăiesc încă în sărăcie. Aceste țări sunt caracterizate de vulnerabilitatea lor față de șocurile economice externe, față de dezastrele naturale si cele facute de mâna omului și față de bolile contagioase. Pentru a reuși să depașeasca această situație, aceste țări au nevoie de cel mai înalt grad de atenție din partea comunităților internaționale.
Statele slab dezvoltate continuă să aibă cel mai mic venit pe cap de locuitor și cea mai mare rată de creștere a populației. Sunt cei mai departe de atingerea obiectivelor internaționale de dezvoltare comune și sunt ultimii pe lista Indicatorului de Dezvoltare Umană.
Capacitatea de producție a acestor state este limitată iar infrastructura lor este grav deficitară. În plus, comunitatea internațională se confruntă cu noi crize, incluzând și impactul crizei economice și financiare, prețul energiei și al alimentelor, temerile în legătură cu asigurarea alimentației, dar și problemele provocate de schimbarea climei și dispariția biodiversității, care toate au contribuit la creșterea vulnerabilității și inegalității și au afectat în mod negativ dezvoltarea țărilor mai puțin dezvoltate.
Solidaritatea, cooperarea și parteneriatul cu țările mai puțin dezvoltate, care sunt cele mai sărace, vulnerabile și slabe țări și cu populația lor, nu reprezintă doar imperative morale, ci și economice și politice. Aceste state mai puțin dezvoltate reprezintă o potențială enormă sursă pentru creșterea economiei globale, pentru bunăstare, prosperitate și asigurarea alimentației și energiei. Un parteneriat global reînoit și îmbunătățit care se adresează în special nevoilor acestor state va contribui la existența păcii, la prosperitate și dezvoltare durabilă pentru toată lumea.
În ziua de azi, conform Organizației Națiunilor Unite, 48 de state sunt incluse în categoria celor slab dezvoltate, care cuprind aproximativ 880 milioane de oameni, 12% din populația lumii, care se confrunta cu probleme structurale prea grave pentru a putea să se dezvolte. Totuși, țările slab dezvoltate contribuie cu mai puțin de 2% la PiB-ul mondial și cu aproximativ 1% la comerțul mondial.
Tabel nr.1.1: Lista țărilor slab dezvoltate în 2014
Sursa: http://www.un.org/en/development/desa/policy/cdp/ldc/ldc_list.pdf
Această listă este revizuită o dată la 3 ani de către Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite cu recomandările Comitetului pentru Dezvoltare. În vederea constituirii acestei liste, la ultima revizuire au fost folosite următoarele 3 criterii:
Venitul pe cap de locuitor, bazat pe media venitului național pe cap de locuitor din ultimii trei ani;
Activele umane, care implică un indicator compus, bazat pe următorii indicatori: nutriție (procentul populației subnutrite), sănătate (rata mortalității infantile), înscrierea la școală (rata brută de înscriere în învățământul secundar) și gradul de alfabetizare (rata de alfabetizare la adulți);
Vulnerabilitatea economică, care implică un indiator compus, bazat pe: șocuri naturale (indicatorul instabilității producției agricole, partea din populație care a fost victimă a dezastrelor naturale), șocuri legate de comerț (indicatorul instabilității exporturilor de mărfuri și servicii), expunerea fizică la șocuri (partea din populație care trăiește în zonele slab dezvoltate), expunerea economică la șocuri (cota pe care o are agricultura, silvicultura și pescuitul în componența produsului intern brut), indicatorul exportului de mărfuri.
Țările slab dezvoltate sunt definite ca și țări cu venit mediu care se confruntă cu impedimente structurale care stau în calea dezvoltării de lungă durată. Acest handicap se manifestă printr-un nivel scăzut de dezvoltare a resurselor umane și un nivel înalt de vulnerabilitate economică structurală.
Doar patru state au reușit să depășească această categorie de țară slab dezvoltată: Botswana în decembrie 1994, Insulele Capului Verde în decembrie 2007, Maldive în ianuarie 2011 și Samoa în ianuarie 2014.
După ce o recomandare de depășire a acestui statut a fost făcută unui stat de către Consiliul Economic și Social, iar mai apoi a fost aprobată de către Adunarea Generală, țării în cauză i se acordă o perioadă de probă de 3 ani înainte ca această depășire să aibă loc.
Această perioadă de probă, în timpul căreia statul rămâne în continuare o țară slab dezvoltată, este destinată constituirii unor înțelegeri între țara în cauză și partenerii săi comerciali și de dezvoltare, în legătură cu o strategie de tranziție ușoară, pentru ca pierderea acestui statut să nu întrerupă progresul socio-economic.
1.2 Tendințele economice ale statelor slab dezvoltate
În timp ce economia globală se lupta să revină la o mai puternică și rezistentă modalitate de creștere, mediul extern întâmpinat de statele mai puțin dezvoltate a fost mai puțin propice în ultimii 5 ani decât înainte.
Recenta încetinire a comerțului mondial, care mai nou este o stagnare, a redus cererea de importuri din statele slab dezvoltate, în principal în cazul țărilor dezvoltate, dar și în cazul țărilor emergente.
În plus față de cererea redusă pentru exporturile lor, acestea s-au confruntat și cu o volatilitate ridicată a prețurilor materiilor prime și a fluxurilor de capital.
Ca și rezultat, creșterea economică în țările slab dezvoltate a scăzut cu 2% în ultimii 5 ani (2009-2013) față de perioada precedentă (2002-2008).
În ciuda redresării globale lente, PIB-ul a crescut de la 4.5% în 2011 la 5.3% în 2012.
Tabel nr. 1.2 Ratele de creștere ale PIB-ului real și PIB-ului pe cap de locuitor pentru statele slab dezvoltate, econmiile avansate și economiile emergente
Sursa: http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
Performanța eterogenă a grupului de state slab dezvoltate se reflectă nu doar în rata reală de creștere a Pib-ului, ci și în ratele individuale de creștere a țărilor. Există 15 țări cu rate de creștere care depășesc 6%, dar există 10 țări cu rate de creștere sub 3%.
Datorită ratei mari de creștere a populației , țările din urmă au creșteri stagnante sau negative pe cap de locuitor. Acest lucru aduce consecințe severe în cazul reducerii sărăciei și pentru dezvoltarea umană. Dintre aceste țări, trei au întâmpinat o recesiune în 2012, de când au avut rate de creștere negative ale PIB-ului.
Tabel nr. 1.3 Rata reală de creștere a Pib-ului pentru țările slab dezvoltate
Sursa: http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
Eterogenitatea ratei reale de creștere a PIB-ului în țările slab dezvoltate reprezintă o consecința a diferențelor mari dintre indicatorii macroeconomici. Mai important pentru creșterea economică este faptul că ratele de formare a capitalului brut diferă foarte mult de la o țară la alta.
Ponderea medie a agriculturii în PIB a scăzut de la 31.4% în 1999-2001 la 25.6% în 2009-2011. Ponderea producției a rămas aceeași, la aproximativ 10% din PIB, în timp ce ponderea serviciilor a scăzut puțin.
În general, tendințele sugerează că pentru țările slab dezvoltate, ca și grup, în perioada între 1999-2001 și 2009-2011, care s-a caracterizat cu cea mai rapidă creștere economică, au existat puține schimbări structurale de tipul care au ca și rezultat creșterea productivității, venitului, dezvoltare tehnologică și valoare adăugată ridicată.
Deficitul contului curent pentru țările slab dezvoltate a crescut de asemenea semnificativ, de la 10.5 miliarde de $ în 2011 la 28.8 miliarde de $ în 2012. Deteriorarea contului curent a avut loc, în special, datorită înrăutățiri semnificative a balanței comerciale, care s-a extins de la 3.7 miliarde de $ în 2011 la una mult mai mare de 18.5 miliarde de $ în 2012.
În ceea ce privește exporturile, creșterea puternică de aproximativ 25% din anii 2010 și 2011, a stagnat la doar 0.6% în 2012 pentru grupul țărilor slab dezvoltate. Acest lucru este în conformitate cu ceea ce s-a întâmplat și în cazul altor state ale lumii în legătură cu comerțul de bunuri.
În timp ce importurile au crescut cu 21.9% în 2011, un an mai târziu creșterea lor a încetinit la 7.8%.
În final, toate acestea au fost suficiente pentru a crește în mod semnificativ deficitul comercial de mărfuri pentru grupul de țări.
Tabel nr. 1.4 Exportul și importul de produse în țările slab dezvoltate
Sursa: http://unctad.org/en/Publicaările slab dezvoltate a crescut de asemenea semnificativ, de la 10.5 miliarde de $ în 2011 la 28.8 miliarde de $ în 2012. Deteriorarea contului curent a avut loc, în special, datorită înrăutățiri semnificative a balanței comerciale, care s-a extins de la 3.7 miliarde de $ în 2011 la una mult mai mare de 18.5 miliarde de $ în 2012.
În ceea ce privește exporturile, creșterea puternică de aproximativ 25% din anii 2010 și 2011, a stagnat la doar 0.6% în 2012 pentru grupul țărilor slab dezvoltate. Acest lucru este în conformitate cu ceea ce s-a întâmplat și în cazul altor state ale lumii în legătură cu comerțul de bunuri.
În timp ce importurile au crescut cu 21.9% în 2011, un an mai târziu creșterea lor a încetinit la 7.8%.
În final, toate acestea au fost suficiente pentru a crește în mod semnificativ deficitul comercial de mărfuri pentru grupul de țări.
Tabel nr. 1.4 Exportul și importul de produse în țările slab dezvoltate
Sursa: http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
Tabel nr. 1.5 Compoziția exportului și importului de produse, media 2010-2012
(Procent din totalul de exporturi și importuri)
Sursa: http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
Finanțarea externă este de o importanță deosebită pentru grupul țărilor slab dezvoltate, având în vedere nivelul scăzut al economiilor interne în raport cu investițiile. Fluxul de investiții străine directe către țările mai puțin dezvoltate au atind un record de aproximativ 26 miliarde de $ în 2012, cu aproximativ 20% mai mult decât în anul 2011.
Fluxurile de investiții străine directe către țările slab dezvoltate din Africa și către Haiti au crescut de la 16.9 miliarde de $ la 19.8 miliarde de $ în aceeași perioadă. De asemenea, și țările din partea asiatică au avut parte de o creștere de la 4.2 miliarde de $ la 5.6 miliarde de $, în timp ce țările insulare care fac parte din grup au suferit o descreștere, de la 320 milioane de $ la 235 milioane de $.
Datoria externă totală a grupului de țări a crescut în anul 2012 la aproximativ 183 miliarde de $, cu 6.7% mai mult decât în 2011. Ponderea datoriei în raport cu PIB-ul a crecut ușor, de la 26.3% în 2011 la 26.7% în 2012, în timp ce raportul datoriilor totale la exporturi a crescut de la 78.7% la 82.5 %.
Pentru țările slab dezvoltate, comerțul internațional a reprezentat cel mai important mijloc de transmitere a impulsurilor recesiunii de la țările dezvoltate, de la începutul crizei mondiale.
Încetinirea recentă a comerțului mondial va avea efecte negative asupra perspectivelor acestui grup de țări. În timp ce cererea pentru produsele importate în țările dezvoltate a fost slabă, țările mai puțin dezvoltate s-au bazat mai mult pe cererea internă și pe comerțul sud-sud, pentru a evita o încetinire accentuată a creșterii..
Disponibilitatea pentru finanțarea externă reprezintă o altă condiție pentru o creștere puternică a PIB-alui real în aceste țări. Apariția unei politici monetare restrictive va putea schimba profitabilitatea relativă a investițiilor între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.
Reducerea diferenței ratelor dobânzii între dintre cele două grupuri de țări va face și mai dificilă finanțarea deficitului contului curent. Țările slab dezvoltate care au deficit mare al contului curent vor trebui să înceapă să se pregătească pentru vitoarele schimbări.
1.3 Perspectivele demografice ale țărilor slab dezvoltate
Schimbările demografice afectează dezvoltarea mediului și dezvoltarea socio-economică a tuturor țărilor, dar în special a celor mai vulnerabile dintre țările slab dezvoltate. Chiar dacă proporția oamenilor din aceste țări, care trăiesc cu mai puțin de 1.25$ pe zi s-a redus, numărul acestora a continuat să crească datorită creșterii ridicate a populației.
Țările în curs de dezvoltare se confruntă cu o provocare demografică puternică, deoarece populația lor în care, în prezent, 60% se află sub vârsta de 25 de ani, se va dubla până în anul 2050 până la 1.7 miliarde.
Populația tânără a acestor țări ( cu vârsta între 15 și 24 de ani) se așteaptă să crească de la 168 milioane în 2012 la 300 milioane până în 2050. Până în 2050, 1 din 4 tineri din lume va trăi într-o țară slab dezvoltată.
În ceea ce privește populația aptă de muncă din aceste țări, aceasta va crește în medie cu 15,7 milioane de oameni pe an până în 2050, iar în 11 dintre aceste țări va crește cu cel puțin 0.5 milioane pe an.
Tabel nr. 1.6 Tendințele demografice ale țărilor slab dezvoltate, 1980-2011
Sursa: http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
(2011 fiind cel mai recent an pentru pentru datele disponibile)
Creșterile proiectate sunt mai ridicate în țările Africane – Republica Democrată Congo, Etiopia, Uganda și Tanzania – unde populația va crește cu mai mult de 1 milion de oameni pe an.
Ca și o consecință majoră, 630 de milioane de oameni, adică 37% din populația țărilor slab dezvoltate va intra pe piața muncii până în anul 2050, acest lucru reprezentând o provocare majoră pentru dezvoltare și pentru piața locurilor de muncă în aceste țări.
Tabel nr. 1.7 Distribuția populației și a forței de muncă
Sursa: http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
Tabel nr. 1.8 Dinamica ocupării forței de muncă și a sărăciei, 2000-2018
Sursa: http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
Tabel nr. 1.9 Rata șomajului total
Sursa: http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
Un alt factor important pentru demografia acestor țări îl reprezintă urbanizarea. Nivelul urbanizării în aceste țări în 2012 era de 28%, cu 20% mai mic decât media mondială.
Urbanizarea în țările slab dezvoltate ar trebui să ajungă la 39% până în 2020, în mare parte ca și rezultat al creșterii migrației de la țară la oraș, ratelor înalte ale fertilității și a creșterii demografice.
1.4 Politicile macroeconomice
Dezvoltarea solicită o abordare a politicii macroeconomice care merge mai departe decât obiectivul normal de stabilitate macroeconomică. Această abordare mai largă solicită extinderea instrumentelor și politicilor macroeconomice cu alte politici pentru a promova dezvoltarea capacităților de producție.
În acest context, politica fiscală devine mai importantă decât politica monetară. Aceasta ar trebui să vizeze investițiile financiare publice și cele în capitalul uman prin accelerarea investițiilor publice în infrastructură și în educație și formare profesională. Pentru a se putea realiza acest lucru, va fi nevoie de consolidarea capacității guvernului de a mobiliza și de a gestiona veniturile fiscale, fie interne sau externe.
La nivel național, acest lucru va putea fi realizat, pentru început, prin mobilizarea reurselor interne, care presupune modificări în cadrul politicii fiscale și de administrare a taxelor.
Politica de credit este de o importanță deosebită în cadrul acestor țări, în special pentru întreprinderile mici și mijlocii, care sunt de obicei limitate de aceste credite. În această privință, băncile publice pentru dezvoltare pot juca un rol important prin acordarea de credite atunci când instituțiile private nu mai pot face acest lucru.
Aceste țări slab dezvoltate sunt mai vulnerabile la șocurile externe. Pentru a se proteja de aceste riscuri ar trebui să realizeze un sistem de management al capitalului.
Țările care sunt mari exportatoare de materii prime ar trebui să ia în considerare înființarea unui fond de stabilizare pentru a se putea proteja împotriva fluctuațiilor puternice ale prețurilor internaționale pentru materiile prime.
Capitolul II. Politici economice ale țărilor slab dezvoltate
2.1 Politici fiscale
În cadrul economiei și al științei politice, politica fiscală este folosită de guvern pentru a colecta veniturile guvernamentale (impozite) și pentru cheltuieli guvernamentale, cu scopul de a influența economia, sau astfel se implică guvernul pentru modificarea nivelurilor de impozitare și cheltuielilor guvernamentale, cu scopul de a influența cererea agregată și nivelul de activitate economică.
Principalele instrumente ale politicii fiscale sunt schimbările la nivelul compoziției ttaxelor și cheltuielile guvernamentale în diverse sectoare.
Aceste schimbări pot afecta următoarele variabile macroeconomice, printre altele, în economie: cererea agregată și nivelul activității economice, distribuția venitului, modul de alocare al resurselor în sectorul guvernamental îm raport cu sectorul privat.
Economia keynesiană sugerează faptul că mărirea cheltuielilor guvernametale și scăderea taxelor reprezintă cea mai bună cale de a stimula cererea agregată, iar scăderea cheltuielilor și marirea taxelor trebuie să aibă loc după ce boom-ul economic începe.
Keynesienii susțin că această metodă să fie folosită în perioadele de recesiune sau de activitate economică scăzută ca un instrument esențial pentru crearea cadrului unei creșteri economice puternice și de ocupare deplină a forței de muncă. În teorie, deficitele rezultate vor fi plătite de către o economie extinsă în timpul boom-ului care va urma.
Dintre toate politicile macroeconomice, politicile fiscale joacă cel mai important rol în ajutarea statelor slab dezvoltate de a obține o creștere rapidă și de lungă durată și de a se dezvolta. Aceste politici ar trebui de asemenea să fie principalii furnizori de stimuli anticiclci în timpul perioadelor de declin economic, pe care statele slab dezvoltate le pot experimenta în aceste perioade.
Cea mai importantă problemă cu care se confruntă cei care iau aceste decizii politice la nivel național o reprezintă faptul că abilitatea lor, de a alege cele mai potrivite politici fiscale adecvate condițiilor din țara lor, este adesea limitată, deoarece programele lor de investiții sunt dependente de ajutoare.
Consensul macroeconomic actual se concentrează pe menținerea echilibrului macroeconomic și în special pe menținerea datoriei publice și a deficitului fiscal. Se favorizează de asemenea adoptarea de reguli fiscale clare și evitarea folosirii intervențiilor discreționare.
Intervenționismul fiscal, se consideră a contribui în principal la majorarea deficitelor, creînd nivele de nesusținut a datoriilor și agravarea inflației.
În general, consensul macroeconomic actual argumentează contra unui rol de lider pentru politica fiscală și preferă ca politica monetară să își asume această funcție.
Cu toate acestea, exceptând situațiile de criză, politica monetară ar trebui să fie legată de normele politice, cum ar fi încercarea de a menține o inflație scăzută cu scopul de a stabiliza așteptările inflaționiste și de a crea un mediu propice pentru investiții.
Principalele politici macroeconomice atrag atenția, de asemenea, împotriva cheltuielilor publice mari, în parte pentru că se consideră că acestea ar contribui în principal la la înlocuirea cheltuielilor private.
Tabel nr. 2.1 Cheltuieli guvernamentale finanțate prin subvenții, în țările selectate din cadrul țărilor slab dezvoltate, 2008 (subvenții ca pondere din totalul cheltuielilor publice, în %)
Sursa: http://unctad.org/en/Docs/ldc2009_en.pdf
Acest lucru ar duce la creșterea împrumuturilor de către autoritățile fiscale cu scopul de a finanța deficitul rezultat. Competiția acerbă cu sectorul privat pentru partea disponibilă de finanțare ar crește rata dobânzii.
Consensul macroeconomic actual minimizează, de asemenea, importanța investițiilor publice, pentru că se consideră că astfel de investiții concurează cu investițiile private și are tendința să fie mai ineficiente deoarece nu sunt conduse de stimulente economice.
Pe partea de venituri a politicii fiscale, nu a fost evidențiată în mod adecvat importanța mobilizării de resurse interne. Acest lucru ar putea fi atribuit, în mare parte, lipsei unei accentuări a necesității de a crea infrastructuri economice și sociale esențiale, sau pur și simplu datorită unei consilieri slabe cu privire la politicile fiscale.
Oricare ar fi motivul, grupul statelor slab dezvoltate nu au fost în măsură să mobilizeze suficiente resurse interne, nici măcar înainte de perioada de criză, când atât creșterea economică cât și comerțul erau accelerate.
2.1.1 Politici fiscale alternative – cheltuieli și investiții
Politica fiscală joacă un rol important în această abordare, conducând procesul de dezvoltare în principal prin intermediul investițiilor publice, în timp ce politicile monetare și financiare sunt concepute pentru a stimula investițiile private, iar politicile cursului de schimb sunt adaptate pentru a susține creșterea esporturilor.
Din cauza subdezvoltării lor structurale, statele slab dezvoltatea au, în special, nevoie de asemenea politici macroeconomice alternative. Promovarea pentru strategiile pe care se bazează ”Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului” a contribuit la concentrarea atenției asupra necesităților de a crește în mod dramatic investițiile publice. Formarea brută de capital fix a crescut în țările slab dezvoltate în timpul perioadei 2000-2007 comparativ cu nivelul din perioada 1980 și 1990 – dar rămâne totuși insuficient pentru a răspunde nevoilor lor. În timpul perioadei 2000-2007, formarea brută de capital fix era în medie de 19.9% din PIB pentru tot grupul de țări. Acest lucru a reprezentat o creștere de la nivelul sau de 17.1% în 1990 și 16.1% în 1980.
Formarea brută de capital fix avea cea mai scăzută valoare în țările slab dezvoltate din Africa. În perioada 2000-2007 era de 18.7% din PIB pentru țările africane, în timp ce în țările asiatice era de 21.6% din PIB. Investițiile fixe erau cele mai ridicate în țările insulare, fiind de 27.5% din PIB în aceeași perioadă, dar acest lucru este în mare parte explicat prin dimensiunea lor, aceste economii fiind relativ mici raportate la PIB.
Tabel nr. 2.2 Formarea brută de capital fix în cadrul țărilor slab dezvoltate, 1980 – 2007 (% din PIB)
Toate țările slab dezvoltate B. Țările slab dezvoltate pe grupuri
Sursa: http://unctad.org/en/Docs/ldc2009_en.pdf
Având în vedere faptul că dezvoltarea globală a încetinit în perioada de după criză, trebuie realizate eforturi mari pentru a se mobiliza finanțarea și pentru a se menține progresul spre îndeplinirea ”Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului”. Politica fiscală va trebui sa fie folosită tot mai mult, atât ca și un instrument anticiclic pentru a stabiliza economiile țărilor slab dezvoltate, cât și pentru a susține o treiectorie a creșterii economice pe termen mediu.
Până la sfârșitul anului 2008, o mare parte a creșterii în economia țărilor slab dezvoltate a fost determinată de exportul de produse de bază – nu de cererea internă rezultată din investițiile publice și private crescute. O mare parte finanțarea investițiilor interne a fost furnizată de către asistența oficială pentru dezvoltare (AOD).
Prin urmare, creșterea economică a țărilor slab dezvoltate nu a fost durabilă, nici măcar înainte de declanșarea crizei financiare în țările industrializate și de declanșarea încetinirii economice la nivel global.
În fața unei prăbușiri a cererii agregate interne, factorii de decizie politică din cadrul țărilor industrializate au recurs la politicile de stimulare keynesiene.
Acest lucru a dus la politici fiscale și monetare mult mai expansioniste, precum și la măsuri directe de a stabiliza sistemul bancar al acestor țări.
În consecință, mediul intelectual este mult mai favorabil contruirii unor politici expansioniste de lungă durată.
Pentru țările mai slab dezvoltate, discuția trebuie să meargă mai departe de ”keynesismul de criză”, trbuind să adauge în plus o analiză structurală care să evidențieze rolul de dezvoltare al politicilor macroeconomice.
Țările slab dezvoltate vor avea nevoie de finanțare pentru a putea continua să funcționeze cu deficitele fiscale, din care cea mai mare parte va trebui să provină din surse externe.
Grupul țărilor slab dezvoltate au fost în măsură să funcționeze cu deficite fiscale foarte mari deoarece o mare parte a deficitului lor este finanțat de către asistența oficială pentru dezvoltare (AOD).
Acesta a devenit, de fapt, unul dintre scopurile principale de finanțare ale AOD – de a spori capacitatea guvernelor din țările slab dezvoltate de a-și extinde cheltuielile publice cu scopuri legate de domeniul dezvoltării.
O astfel de finanțare externă va deveni chiar mai esențială, acum când guvernele țărilor slab dezvoltate vor trebui să implementeze politici anticiclice cu scopul de a menține cererea agregată.
Este important de subliniat că deficitele pot fi justificate din două motive majore.
În primul rând, cheltuielile guvernamentale pot compensa pentru scăderile în cadrul cheltuielilor private în timpul recesiunilor economice. Aceasta este logica keynesiană standard pentru stimularea cererii agregate, cu scopul de a sprijini redresarea economică. Insistând asupra menținerii deficitelor fiscale în perioada recesiunii va face politica fiscală pro-ciclică.
Cu alte cuvinte va fi nevoie ca cheltuielile guvernamentale să scadă în timp ce veniturile private scad, deoarece veniturile guvernamentale vor fi afectate în mod negativ.
Mai general, generarea deficitelor poate fi justificată, choar și în vremuri normale, dacă resursele sunt folosite pentru a sprijini investițiile publice. Într-adevăr, veniturile viitoare suplimentare așteptate din investiții vor achita datoriile efectuate de către guvern. Acest lucru s-ar putea numi ”motivația creșterii”.
Rolul investițiilor publice
Investițiile publice prezintă o mare importanță, deoarece pot îndeplini trei funcții
esențiale:
a) de expansiune a capacității productive a economiei;
b) de ajutare pentru stimularea cererii agregate
c) alocarea de resurse în mod diferențiat în cadrul unei economii, fie în scopul generării de noi locuri de muncă, fie pentru reducerea inegalităților și combaterea sărăciei.
În scopul creșterii și dezvoltării pe termen lung, prima funcție este extrem de importantă.
Prin intermediul acestei funcții investițiile publice pot ajuta la stimularea investițiilor private și la creșterea productivității muncii. Acest lucru se bazează pe construirea infrastructurii economice și sociale esențiale de care depind investițiile private. Exemple de investiții sunt: drumurile, rețelele electrice, baraje, lucrări de irigații, și o forță de muncă educată, calificată și sănătoasă.
Investițiile publice stimulează, de asemenea, cererea agregată, și ar puteafoarte bine să joace un rol anticiclic în acest sens. Cu toate acestea, cheltuielile curente sunt mult mai ușor de adaptat la obiectivele anticiclice, deoarece acestea pot fi activate mult mai rapid.
Proiectele de investiții, de obicei, durează mai mult timp pentru a putea fi inițiate și se desfășoară într-un interval de timp mai lung.
Unele proiecte de capital pot fi folosite, cu toate acestea, în scopuri anticiclice în timpul unei recesiuni economice. Un exemplu clasic reprezintă ceea ce Biroul internațional al Muncii numește ”lucrări publice cu forță de muncă intensivă”, unde muncitorii șomeri sunt mobilizați pentru a construi infrastructură la scară mică, iar echipamentele folosite sunt rudimentare.
Întrucât salariile sunt o componentă majoră a costurilor proiectului, ele pot ajuta la stimularea unor cheltuieli curente mai mari.
A treia funcție a investițiilor publice – alocarea diferențiată de resurse în economie – poate fi folosită pentru a servi la diferite obiective.
În cazul țărilor slab dezvoltate, ar fi important să se promoveze și să se sprijine politicile industriale care sunt orientate spre diversificarea structurii economice a acestor țări și de a sprijini un proces de susținere de sine permanent de acumulare de capital.
Cu toate acestea, politicile fiscale nu vor fi suficiente pentru a aloca resursele necesare pentru o strategie industrială eficientă.
Politicile financiare vor trebui să fie publicate de asemenea, cu scopul de a influența alocarea de credite pentru investițiile private.
Dacă creșterea ocupării forței de muncă reprezintă obiectivul, atunci investițiile publice ar putea fi alocate în mod disproporționat în acele sectoare care utilizează cea mai multă forță de muncă sau care au cea mai mare ocupare a forței de muncă.
În final, investițiile publice ar putea fi axate pe reducerea inegalității și a sărăciei, de exemplu prin finanțarea infrastructurii în cele mai sărace zone din mediul urban sau rural.
Așa cum a mai fost menționat, una dintre cele mai importante critici la adresa investițiilor publice a fost aceasta că nu va vor avea un impact benefic asupra economiei, pentru că ”aglomerează ieșirea” investițiilor private.
Acest lucru este foarte puțin probabil, deoarece în țările slab dezvoltate există o subutilizare la scără largă a resurselor. Ca urmare, există în general suficient ”spațiu economic” pentru creșterea tuturor tipurilor de cheltuieli.
Argumentul legat de ”înghesuirea spre ieșire” a investițiilor private devine relevant numai în condiții de ocupare deplină a forței de muncă, dar logica s-ar aplica atunci la orice tip de cheltuieli, publice sau private.
De fapt ”Înghesuirea spre ieșire” a investițiilor private de către investițiile publice ar avea un efect negativ asupra creșterii economice doar ipoteze foarte restrictive.
În primul rând ”ieșirea” investițiilor private ar trebui să fie completă – un rezultat foarte puțin probabil în țările care sunt departe de ocuparea deplină a forței de muncă.
În al doilea rând, investițiile publice ar fi mai probabil să provoace scăderea perspectivelor de creștere numai în măsura în care se folosește mai mult utilizarea capitalului decât investițiile private.
În condițiile în care nu este ocupată pe deplin forța de muncă, este mult mai probabil ca investițiile publice să stimuleze mai mult investițiile private, din cauza prezenței efectelor externe și a complementarității între diferite forme de acumulare de capital.
Acest lucru este valabil mai ales în cazul în care investițiile publice se concentrează pe contruire infrastructurii economice și sociale de bază.
Un program proactiv de investiții publice ar trebui să poată, de fapt, să stimuleze investițiile private în sectoarele economiei pe care factorii de decizie la nivel național consideră că ar fi cele mai importante din punct de vedere strategic.
O altă critică adusă investițiilor publice ( în special în țările dezvoltate), este faptul că tinde să tinde sa fie inflaționiste.
Acest lucru este foarte puțin probabil în cazul țărilor slab devoltate, deoarece investițiile publice ar trebui să extindă oferta agregată de bunuri și servicii, împreună cu stimularea cererii agregate pentru acele bunuri și servicii.
Există, de fapt, foarte puține dovezi plauzibile care să sugereze o corelație puternică între deficitele țărilor slab dezvoltate care decurg din finanțarea investițiilor publice și inflație.
Unul dintre motivele ale acestei lipse de corelare este faptul că inflația în aceste țări este, de obice, mai mult de natură structurală (de exemplu datorită productivității interne scăzute) sau determinată de cauz externe (de exemplu, de prețurile maari de impor pentru produse alimentare sau combustibili).
Efectele deficitelor asupra inflației depind, desigur, de modul în care sunt finanțate. În cazul în care sunt valorificate, atunci există o probabilitate mai mare să fie inflaționiste.
Dar acest lucru depinde de faptul că dacă creșterea rezultată în oferta de bani depășește creșterea producției. Deci, impactul general depinde de mai multe variabile, cum ar fi dimensiunea deficitului, gradul de monetizare și rata de creștere economică ( care afectează cererea de bani).
Un anumit grad de monetizare a deficitelor fiscale poate fi justificat. Guvernele din țările mai puțin dezvoltate se confruntă cu număr limitat de opțini atunci când au deficite, fie în scopul de combatere a recesiunii sau de finanțare a investițiilor publice.
Ei ar putea să vândă obligațiuni pe piața internă, dar rata reală a dobânzii cu care se confruntă guvernele din cele mai multe țări slab dezvoltate este relativ mare, iar scadența unor astfel de titluri de valoare tinde să fie de scurtă durată.
În comparație, monetizarea – în limite stricte – ar putea să fie opțiunea preferată.
Guvernele ar putea, de asemenea, să împrumute pe plan internațional, dar rata dobânzii pentru astfel de împrumuturi tinde, de asemenea, să fie mare, de când băncile străine vor căuta să includă o primă de risc semnificativă.
Cealaltă opțiune este să împrumute la rate preferențiale de la instituții financiare regionale sau multilaterale sau de a folosi componenta de granturi de la asistența oficială pentru dezvoltare pentru a-și finanța deficitul.
Acesta, de fapt, ar trebui să fie un scop principal al Asistenței oficiale pentru Dezvoltare – să permintă țărilor să ruleze sau să extindă deficitul fiscal, în scopul de a finanța cheltuielile legate de dezvoltare.
2.1.2 Politici fiscale alternative – mobilizarea veniturilor interne
Au existat multe discuții în legătură cu ”dependența de ajutor” a statelor slab dezvoltate, și în timp ce este clar că reducerea în mod semnificativ (sau în totalitate) va depinde de o ”decolare” spre creșterea durabilă, este încă util a se explora alte moduri de creștere a veniturilor interne ca un mijloc de reducere a nevoii de ajutor din exterior.
Generarea de venituri în cadrul țărilor slab dezvoltate este semnificativ colrelată cu nivelul veniturilor pe cap de locuitor și creșterea economică.
Un nivel scăzut al venitului pe cap de locuitor reprezintă o constrângere pentru creșterea veniturilor, în primul rând, pentru că reflectă structura economică nedezvoltată a țărilor cu venituri mici.
O astfel de structură conține, de obicei, un sector agricol mare, precum și un sector informal substanțial. Ocuparea formală a forței de muncă este disponibilă doar pentru o minoritate din cadrul forței de muncă.
Atunci când creșterea economică este sporită, veniturile ar trebui să crească în raport cu PIB. Acesta a fost, în general, cazul țărilor slab dezvoltate, din anul 2000. Cu toate acestea, încetinirea creșterii economice globale a redus deja acest raport și este probabil să scadă și mai mult în viitorul apropiat.
Dar, doar creșterea singură nu poate explica performața veniturilor. Veniturile pot fi amplificate în mod semnificativ, fie prin intermediul unor politici fiscale mai bune sau printr-o administrație fiscală mai eficientă. Acum, accentul se pune pe politicile fiscale – un subiect care în general a fost împins la margine de discuție în cercurile de dezvoltare în ultimii ani.
O mare parte din discuțiile recente s-a concentrat pe necesitatea de a crește asistența oficială pentru dezvoltare cu scopul de a promova creșterea și dezvoltarea în țările cu venituri mici, și în țările slab dezvoltate în special.
Acest lucru a fost legat, desigur, de Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și de strategiile naționale de dezvoltare bazate pe aceste obiective. Cu toate acestea, mult mai puțină atenție a fost acordată mobilizării veniturilor interne, chiar dacă acest lucru este recunoscut ca și soluție principală de finanțare pe termen lung.
Este necesar să se examineze politica de venituri mai în profunzime și să se determine modul în care asistența oficială pentru dezvoltare poate fi folosită pentru a consolida capacitatea de mobilizare a veniturilor în cadrul țărilor slab dezvoltate.
O problemă majoră cu care multe țări se confruntă este că ele rămân blocate pe termen scurt, cu forme incerte și nesigure de finanțare.
În cazul în care aceste țări doresc finanțarea dezvoltarii pe termen lung, trebuie să mobilizeze resurse pe termen lung. Acest lucru este necesar pentru a susține un proces de acumulare de capital rapid.
Sfaturi convenționale privind impozitarea
O mare parte dintre părerile privind taxele s-a schimbat în ultimii 20 de ani. În loc să fie privite ca o necesitate pentru consolidarea statului, impozitele se presupune a fi un factor de descurajare pentru inițiativa sectorului privat și o pierdere netă a bunăstării gospodăriilor.
Accentul a fost pus pe pierderea venitului privat, dar nu pe beneficiul cheltuielilor publice și investițiilor finanțate de venituri.
Preocuparea pentru o structură de impozitare echitabilă, de asemenea, s-a diminuat.
Teoreticienii subliniază acum efectele negative asupra muncii și asumării profitului, ale sistemul progresiv de impozitare.
Prin urmare, ratele de impozitare pe venitul personal și pe profiturile corporative au fost în scădere și răspândirea ratelor a fost redusă.
Taxele comerciale au căzut, de asemenea, în dizgrație, ca urmare a faptului că țările au fost îndemnate să devină tot mai deschise comerțului și fluxurilor financiare
Contingentele tarifare au fost de multe ori reduse sau chiar eliminate.
Deoarece impozitele comerciale și pe profiturile corporative au fost două dintre cele mai fiabile surse de venituri pentru guvernele din țările mai puțin dezvoltate, reducerea lor a exercitat o presiune considerabilp asupra guvernelor pentru a găsi surse alternative de venituri.
Consultanții fiscali convenționali au subliniat necesitatea taxei pe valoarea adăugată ca mod principal de a compensa pierderile urmate de liberalizarea comerțului și de reducerea ratelor de impozitare directă. A mai existat, de asemenea, o prezumție printre teoreticieni, că scăzând ratele ridicate ale impozitelor directe, se va extinde baza de impozitare, prin încurajarea mai multor gospodării sau întreprinderi să plătească impozite.
Dar nu există nici o dovadă convingătoare a existenței unei corelații între scăderea ratelor și extinderea bazei de impozitare. Mai mult decât atât, în contextul țărilor cu venituri mici – în special în cazul țărilor slab dezvoltate – TVA- ul nu este probabil să fie la fel de eficient ca și în cazul țărilor dezvoltate, în parte din cauza necesității de contabilizare extensivă și prevalența unui sector informal mare.
După ce TVA-ul a fost introdus în cadrul multor țări în curs de dezvoltare, în general, nu a reușit să sporească în mod semnificativ veniturile de la nivelul care oricumar fi fost obținute de către impozitele indirecte anterioare, cum ar fi taxele de vânzare. Nici nu a compensat, în multe cazuri, pentru pierderile suferite din cauza reducerii sau eliminării tarifelor.
Tendințele veniturilor în țările slab dezvoltate din Africa
Analiza începe cu o examinare a tendințelor globale în veniturile totale – aceasta include atât veniturile fiscale cât și cele non-fiscale. În timpul perioadei 1990 – 1994 totalul venitului mediu a fost de 12.3% din PIB în cadrul țărilor slab dezvoltate africane. Prin 1995 – 1999 a crescut foarte ușor , la 12.5%. Dar prin 2000 – 2006, acesta a crescut la 14.8% din PIB. Aceasta reprezintă o creștere globală de aproximativ 20% din PIB, aproape toata creșterea fiind din anul 2000.
Tabel nr. 2.3 Tendințele veniturilor fiscale în țările slab dezvoltate din Africa, 1990 – 2006 (% din PIB)
Sursa: http://unctad.org/en/Docs/ldc2009_en.pdf
Media veniturilor fiscale totale în timpul perioadei 1990 – 1994 în țările slab dezvoltate din Africa a fost de 10.1% din PIB; aceasta s-a majorat la 10.8% în perioada 1995 – 1999, dar a existat o creștere mai mare de 12.2% în perioada 2000 – 2006. Deci, în general, a fost o creștere de aproape 21% a ponderii veniturilor fiscale în PIB. Luând media doar pentru anii 2004 – 2006, nivelul veniturilor fiscale era în esență același, adică 12.2%, astfel încât nu a existat nici o dovadă de progrese semnificative pentru țările slab dezvoltate.
Dezagregarea veniturilor fiscale totale în trei subcomponente majore pot ajuta la explicarea creșterii modeste a veniturilor fiscale în acea perioadă. Orice procente reziduale sunt contabilizate la ”alte taxe”.
Impozitele interne indirecte (impozitele pe bunuri și servicii) au crescut în mod semnificativ în cadrul țărilor slab dezvoltate africane de la 2.9% din PIB în 1990 – 1994 la 3.7% în perioada 1995 – 1999 și apoi la 4.8% în perioada 2006 – 2006.
Cu alte cuvinte, a existat o creștere globală de aproximativ 65% din cota lor din PIB.
Impozitele directe (cum sunt impozitele pe venitul personal și pe profiturile corporative) a crescut mai moderat decât impozitele indirecte interne. Acestea au crescut foarte ușor, de la 2.7% din PIB în perioada 1990 – 1994 la 2.8% în perioada 1995 – 1999, iar mai apoi a crescut mai mult de 3.5% în perioada 2000 – 2006. În general, ponderea lor a crescut cu aproximativ 30%.
Taxele comerciale au scăzut ușor pe parcursul întregii perioade. Pe parcursul anilor 1990 – 1995 s-au ridicat la 3.9% din PiB – mai mult decât impozitele directe sau indirecte.
Dar până în perioada 1995 – 1999 au scăzut până la 3.7%. Apoi , în perioada 2000 – 2006 au crescut din nou la 3.8%; aceasta s-a întâmplat în special în perioada 2004 – 2006.
În perioada 2000 – 2006, taxele comerciale au reprezentat 31.1% din toate veniturile din taxe – substanțial mai scăzute față de cota lor de 38.6% de la începutul anilor 1990.
Prin urmare, taxele comerciale au căzut de la primul loc la al doilea în ceea ce privește generarea de venituri fiscale.
Prin contrast, impozitele indirecte au crescut de la 28.7% din totalul veniturilor fiscale în 1990 – 1994 la 39.9% în perioada 2000 – 2006, depășind astfel taxele comerciale în importanță. Impozitele indirecte au crescut doar marginal, de la 26.7% la 28.7% din veniturile fiscale totale, și a rămas pe locul al treilea.
Între anii 1990 – 1994 și 1995 -1999, impozitele directe au crecut doar ușor, iar taxele comerciale au scăzut. Numai impoziteleindirecte interne au arătat o ușoară îmbunătățire, crecând de la 2.9% la 3.7% din PIB. Dar în comparație cu anii 1995 – 1999, între anii 2000 – 2006 sunt vizibile îmbunătățiri în ratele de creștere, atât în taxele directe cât și în impozitele indirecte interne, deși ritmul a încetinit între 2004 și 2006. Comerțul a crescut marginal din 1995 – 1999 până în 2000 – 2006.
Cu toate acestea, aceste tendințe de impozitare trebuie plasate în contextul general al tendințelor în creștere și comerț. Între anii 1990 – 1994 și 1995 – 1999 nu a existat o creștere semnificativă a schimburilor comerciale, măsurată prin importuri și exporturi. Dar importurile au crescut semnificativ între 1995 – 1999 și 2004 -2006. Deci faptul că ponderea taxelor comerciale în PIB a rămas aceeași implică faptul că ratele tarifare s-au redus în mod semnificativ.
Creșterea s-a majorat, de asemenea, între anii 1990 – 1994 și 1995 – 1999, și cu atât mai mult între 2000 – 2006. Prin urmare, impozitele indirecte pe piața internă ar fi fost de așteptat să crească, așa cum au și făcut, bazate în mare măsură pe creșterea cheltuielilor.
Dar creșterea lentă a impozitelor directe nu se potrivește cu creșterea rapidă a veniturilor care au avut loc în primii ani ai noului mileniu. Este probabil ca reformele fiscale care implică reduceri ale ratelor impozitelor directe, în special pe profiturile companiilor, au încetinit creșterea ponderii taxelor directe.
În categoria impozitelor interne indirecte, veniturile din taxele pe vânzări și TVA au crescut moderat, de la 2.8% din PIB, la 3.5%.
Între timp, accizele – o altă componentă principală a impozitelor interne indirecte – au scăzut ușor, de la 2.1% la 2.0%. Deoarece a crescut importanța TVA-ului, accizele au fost relativ neglijate ca și sursă de venit.
Tabel nr. 2.4 Tendințele veniturilor fiscale în țările slab dezvoltate africane, 1990 – 2006
(% din PIB)
Sursa:http://unctad.org/en/Docs/ldc2009_en.pdf
În final, în urma acestui studiu, s-a ajuns la concluzia că în multe țări în curs de dezvoltare, în special în țările cu venituri mici din cadrul țărilor slab dezvoltate, liberalizarea comerțului este de natură să reducă veniturile.
Prin urmare, există o nevoie mare de a secventa reducerea tarifelor cu introducerea și consolidarea TVA-ului. Studiul avertizează de asemenea asupra opiniei că taxele asupra profiturilor corporative ar trebui reduse și mai mult. S-a observat deja o scădere semnificativă a veniturilor fiscale provenind din această sursă și s-a subliniat slabirea acetor taxe convenabile.
Implicații asupra politicilor fiscale
Rezultatele prezentate anterior – luate împreună cu examinarea ulterioară a fiecărei țări luată individual – punctează spre modele generale pentru tipurile de politici fiscale pe care țările slab dezvoltate din Africa Sub-Sahariană și din altă parte le-ar putea adopta în mod util.
În primul rând, țările ar trebui să se abțină de la reducerea, în continuare, a tarifelor, până când impozitele directe și cele indirecte sunt în măsură să stimuleze subtanțial veniturile. Creșterile recente ale importurilor, așa cum a fost deja menționat, ar fi trebuit să fi crescut veniturile ca urmare a taxelor comerciale.
Îngrijorător, tarifele pot fi de așteptat să scadă în continuare în următorii ani, pe măsură ce țările se alătură zonelor de liber schimb și uniunilor vamale, iar veniturile vor scădea de asemenea, ca urmare a faptului că recesiunea globală afectează fluxurile comerciale.
Din moment ce taxele comerciale reprezintă în continuare o parte semnificativă a veniturilor fiscale, pierderile de venituri ca urmare a liberalizării, mai ales în condițiile în care comerțul este în scădere, ar putea fi semnificative.
Impozitele indirecte interne au trebuit să crească într-un ritm mult mai rapid, decât a fost cazul până atunci. Reducerea scutirilor de TVA ar putea contribui la acest obiectiv. Ridicarea cotelor de TVA pe produse de consum de lux ar putea ajuta la creșterea veniturilorși și de a spori capitalul social al structurii fiscale.
O astfel de schimbare în politică ar putea ajuta, de asemenea, pentru a muta o parte din povara fiscală pe gospodăriile cu venituri mari, care pot mai bine să platească aceste tarife în timpul recesiunii globale.
Trebuie acordată o atenție deosebită consolidării accizelor, cum sunt cele pe tutun, alcool și vehicule. Astfel de taxe au fost relativ neglijate în momentul introducerii TVA-ului. În ultimii ani, țările au redus accizele la alimente și petrol, cu scopul de a atenua impactul creșterii prețurilor. Păstrarea acestor rate la niveluri scăzute rezonabil, atât pentru reducerea sărăciei cât și pentru creșterea economică, mai ales acum că, creșterea economică încetinește în multe țări în curs de dezvoltare.
Această atitudine ar implica intentarea – în compensație – a unor consumuri mult mai mari de produse de lux sau de produse non-esențiale.
Creșterea venitului ca urmare a impozitelor directe a fost prea modest. Contribuabili cu venituri ridicate, care oferă de multe ori cea mai mare parte a veniturilor din impozitele directe, ar putea acoperi mai eficient diferența. Acest lucru ar putea îmbunătăți echitatea, fără a ridica în mod necesar rata. Înființarea unei unități speciale pentru contribuabilii cu venituri mari a produs rezultate semnificative într-un număr de țări.
2.2 Politici monetare și financiare
Politicile monetare influențează cantitatea de monedă care este în circulație, cursul de schimb valutar, nivelul ratelor dobânzii, precum și mulți alți indicatori economico-monetari, cu scopul realizării unor obiective generale ale politicii economice. Toate aceste acțiuni sunt realizate de către autoritățile monetare, cum sunt banca centrală sau trezoreria.
Pentru a-și atinge obiectivele, politicile monetare utilizează următoarele instrumente: operațiunile de piață deschise, rata rezervelor obligatorii și ratele dobânzii.
Politicile macroeconomice convenționale oferă locul de lider politicilor monetare, atât asupra politii fiscale cât și politicii cursului de schimb.
Acest lucru este surprinzător, deoarece politicile monetare tind să fie încă de la început ineficiente în absența sectoarelor financiare dezvoltate, așa cum este cazul în multe dintre țările în curs de dezvoltare, și în special în țările slab dezvoltate.
Pentru macroeconomia convențională, funcția imperativă a politicii monetare este de a ține inflația la un nivel scăzut. Această funcție este considerată a fi esențială pentru a promova un climat de afaceri favorabil.
Până de curând, obiectul pentru rata inflației era stabiliti la sub 5%. Mai recent, după discuțiile legate de țările slab dezvoltate din Africa, FMI a confirmat că inflația în intervalul de 5-10% este puțin probabil să aibă un impact negativ asupra creșterii aconomice.
Principalul instrument de politică monetară pentru a influența rata inflației a fost reprezentat de politica ratei dobânzii a Băncii Centrale. În practică, politicile ratei dobânzii au avut tendința să domine toate celelalte politici macroeconomice, și s-au concentrat pe menținerea stabilității macroeconomice, nu pe promovarea creșterii economice, pe ocuparea forței de muncă sau pe exporturi.
Această atitudine provine, în parte, din grijile cu privire la creșterea așteptarilor la rate chiar mai mari ale inflației, care se crede că ar duce la o auto-consolidare ascendentă a prețurilor de producție și a salariilor.
Cu toate acestea, acest lucru este puțin probabil în cazul țărilor slab dezvoltate, unde surplusul de forță de muncă este abundent, sindicatele sunt slabe, iar economia funcționeză la mult sub capacitatea maximă.
În cazul macroeconomiei conveționale, inflația se presupune că are originea în monetizarea deficitelor fiscale. Aceasta nu este considerată a avea rădăcini structurale pe care piața nu le poate rezolva. Prin urmare, există o prejudecată față de menținerea ratelor ale dobânzii la niveluri ridicate.
Între anii 2000 și 2007, țările slab dezvoltate din toate regiunile pentru care au fost disponibile date, nu au rate mari ale inflației. Dintre toate statele slab dezvoltate, pentru care sunt disponibile date, rata inflației a indicelui mediu al prețului de consum a fost pente 155 în doar cinci țări – Angola, Eritreea, Guinea, Myanmar, Sao Tome și Principe. Marea majoritate a statelor slab dezvoltate au o rată a inflației moderată (mai puțin de 15%). 34 dintre aceste țări au avut rate medii ale inflației de sub 10% pentru anii 2005-2007. Rata medie a inflației a indicelui mediu al prețului de consum era pentru toate statele slab dezvoltate, între anii 2005 și 2007 de 9.8%. Aceasta a avut niveluri similare în statele din Africa și Asia, în timp ce în cele insulare a avut cea mai mică medie, de 4.5%.
Ratele ridicate reale ale dobânzii încă predomină în țările cu venituri mici și în țările slab dezvoltate din Africa sub-sahariană. În perioada 2004-2006, de exemplu, 27 de state dintr-un eșantion de 32 de state slab dezvoltate au avut rate reale ale dobanzii de 6% sau mai mari.
Tabel nr. 2.5 Inflația prețurilor de consum în cadrul țărilor slab dezvoltate, 2005 – 2007
(în %, media perioadei)
Sursa: http://unctad.org/en/Docs/ldc2009_en.pdf
Având în vedere faptul că rata reală a dobânzii ar trebui să fie aproximativ egală cu rata de creștere economică durabilă, ratele dobânzilor în marea majoritate a statelor slab dezvoltate depășesc în mod semnificativ ceea ce ar trebui să favorizeze o creștere bazată pe investiții.
Pentru toate țările slab dezvoltate în perioada 2004 – 2006, rata medie reală a dobânzii a fost de 9.0%. Pentru țările africane, aceasta a fost semnificativ mai mare, de 10.1%. Pentru țările asiatice, rata medie reală a fost de 7.6%, iar pentru cele insulare a fost de 9.2%.
Pentru a se face o comparație, rata dobânzii din țările dezvoltate și cu venituri mari, în aceeași perioadă, a fost mai mică de 4%.
Astfel de rate ridicate, ca și cele care există în statele slab dezvoltate, au tendința de a încetini creșterea, deoarece acestea ridică excesiv costul creditului atât pentru investițiile publice cât și pentru cele private.
În timpul unei stagnări a economiei mondiale, atunci când multe țări industrializate au ajuns deja în recesiune, astfel de rate ridicate ale dobânzii reale va înrăutăți cu siguranță condițiile economice din statele slab dezvoltate.
Tabel nr. 2.6 Țări slab dezvoltate cu rate reale ale dobânzii mari, 2004 – 2006
( în %, media perioadei)
Sursa: http://unctad.org/en/Docs/ldc2009_en.pdf
Orientarea generală a politicii monetare ar trebui să fie mai expansionistă, axată pe investițiile politicilor fiscale. În general, politicile monetare sunt pur și simplu ineficiente la a juca rolul de lider în managementul macroeconomic în contextul țărilor cu venituri mici sau al celor slab dezvoltate. Acest rol ar trebui să fie jucat de politicile fiscale.
Responsabilitatea principală a politicii monetare este de a se asigura că există creșteri adecvade de lichidități – adică creștere a ofertei de bani – pentru a satisface cererea tot mai mare de bani, ca urmare a creșterii veniturilor. Acest lucru implică încercarea de a menține rate ale dobânzii moderate, care vor ajuta la diminuarea costurilor imprumutului atât în sectorul privat cât și la guvern.
O astfel de atitudine politică este în contradicție cu practica țintirii inflației, care predomină ca opțiune preferată pentru băncile centrale din țările slab dezvoltate și din cele cu venituri mici.
În aceste condiții, politicile monetare ar trebui să sprijine rolul de conducere a politicilor fiscale în încercarea de a preveni o scădere substanțială a cererii agregate. Cu alte cuvinte, politica monetară ar trebui să funcționeze într-un mod anti-ciclic.
Dacă, în schimb, băncile centrale insistă pe menținerea unor rate ridicate ale dobțnzii, politicile monetare vor funcționa pro-ciclic și vor face orice recesiune mai accentuată și mai de lungă durată.
2.3 Politica cursului de schimb – nevoia unui management a ratei de schimb
Gestionarea ratei de schimb este un corolar al politicilor fiscale expansioniste și a politicilor monetare de acomodare. Unul dintre scopurile unui astfel de management este de a diminua probabilitatea unuei deprecieri rapide a cursului de schimb datorată unei creșteri a inflației determinată de impactul politicilor expansioniste la cerere.
În general, puterea actuală favorizează un regim al cursului de schimb cât se poate de flexibil, în care rata este determinată în totalitate de forța pieței. Acest lucru este justificat, susținând că în istorie, guvernele au menținut rate de schimb supraevaluate. Cu toate acestea, ratele de schimb libere au adus mai multe dificultăți în statele în curs de dezvoltare, inclusiv în țările slab dezvoltate.
În primul rând, gradul ridicat de flexibilitate a cursului de schimb a dus la o volatilitate ridicată a cursului de schimb nominal, din cauza incapacității factorilor de decizie politică de a răspunde în mod eficient la șocurile comerciale frecvente și la cele legate de ieșirile de capital.
Izolarea unor astfel de șocuri este un motiv în plus pentru reintroducerea unei gestionări a cursului de schimb.
Volatilitatea cursului de schimb este deosebit de problematică pentru stabilitatea macroeconomică a economiilor mici, care sunt puternic dependente de comerțul esterior. Implicit, ar fi de preferat ca aceste țări să gestioneze cursul de schimb, în loc să se bazeze pe politici monetare interne care să creeze stagnare a inflației.
În al doilea rând, atunci când flexibilitatea ratei de schimb este combinată cu țintirea ratei inflației inflexibilă, rezultatele pot fi cu caracter destibilizator. Ca și exemplu, atunci când rata de schimb a Zambiei s-a apreciat ca urmare a boom-ului de cupru în 2005 și 2006, condiționalitățile FMI au împiedicat extinderea pe piața internă, a intrării de bani, din cauza frici creșterii inflației. Dar aceste condiționalități doar au agravat efectele fiscale negative ale aprecierii, scăzând în continuare echivalentul intern de valuta în cadrul taxele comerciale și a asistenței oficiale pentru dezvoltare. Prin urmare, deficitul fiscal al guvernului a crescut în mod inutil.
În al treilea rând, gestionarea cursului de schimb ar putea permite țărilor să realizeze – pe termen mediu – o rată care poate încuraja o competitivivate amplă în cadrul exportului și poate duce astfel la o mai mare diversificare structurală a economiei. Aceasta este o prioritate strategică pentru țările slab dezvoltate, în special pentru din cauza nivelului scăzut de diversificare a exporturilor.
Realizarea unui curs de schimb stabil și competitiv ar trebui să aibă prioritate în fața obiectivelor de politică monetară rigide din aceste țări, deoarece creșterea lor depinde foarte mult de exporturi și de importuri.
Gestionarea cursului de schimb poate lua diferite forme. Statele pot implementa o ”flexibilitate controlată”, în care cursul de schimbeste permis să oscileze în conformitate cu forțele pieței, dar banca centrală intervine prin cumpărarea și vânzarea rezervelor pentru a menține oscilațiile între zonele predeterminate. Alternativ, o țară ar putea adopta un ”curs liber”, ceea ce implică faptul că autoritățile monetare vor stabili moneda lor națională la valoarea unei alte monede (cum ar fi dolarul), sau la un coș de valute, dar va regla periodic rata pentru a menține o rată de schimb competitivă.
Menținerea competitivității exporturilor este de o importanță capitală pentru țările slab dezvoltate. Acest lucru este deosebit de important atunci când aceste țări se bucură de un boom în resursele exporturilor, așa cum au făcut în 2007 și în prima jumătate a anului 2008.
Tabel nr.2.7 Balanța comercială și a contului curent a țărilor slab dezvoltate, pe grupuri,
1995 – 2007 (în % din PIB, media perioadei)
Sursa: http://unctad.org/en/Docs/ldc2009_en.pdf
Unele state slab dezvoltate au reușit să își îmbunătățească balanța comercială și balanța contului curent în ultimii ani. În perioada 2004 – 2007, de exemplu, exportatorii de ulei cum sunt Angola, Ciad și Sudan, au avut ca și grup un excedent de 4% din PIB în contul curent, în timp ce înainte au avut deficite. Exportatorii de minerale au reușit să reducă deficitele de cont curent de la 8.6% în perioada 2001 – 2003 la 6.4% în perioada 2004 – 2007.
Cu toate acestea, cu excepția micului grup de exportatori de petrol, cea mai mare majoritate a țărilor slab dezvoltate a continuat să ruleze deficite de cont curent, și au intrat în încetinirea creșterii economice la nivel mondial cu un mare dezavantaj. Aceste țări vor avea nevoie de un mai mare flux de intrări de capital, în principal de asistență oficială pentru dezvoltare, cu scopul de a finanța astfel de deficite externe.
Gestionarea atentă a ratelor de schimb – pentru a limita volatilitatea și a menține un anumit grad de competitivitate la export – va adăuga, prin urmare, un mare grad de importanță.
Capitolul III.
Studiu de caz: Etiopia – țară cu economie slab dezvoltată
Republica Federală Democratică a Etiopiei este o țară fără ieșire la mare, localizată în estul Africii, mărginită la nord de Eritrea, la vest de Sudan, la sud de Kenya și la est de Somalia și Djibouti.
Etiopia, în perioada colonială, a reprezentat simbolul independenței Africii. Este membru fondator ONU, membră a Băncii Mondiale, membră a FMI și stat observator la OMC. În capitala Etiopiei, Addis Abeba se află sediile permanente a Uniunii Africane și a Comisiei ONU pentru Africa, care sunt singurele organizații guvernamentale panafricane.
Are o suprafață de 1.104.300 kmp, divizați în 9 regiuni, fiind a 10-a cea mai mare țară din Africa și are 5.328 km de frontiere. În anul 2013 avea o populație de 94.10 milioane de locuitori, fiind pe locul 14 în lume. În urma ultimului recensământ din anul 2007, existau peste 70 de grupuri etnice în Etiopia.
3.1 Economia
Economia Etiopiei se bazează în general pe agricultură, însă guvernul încearcă o diversificare a sectoarelor împingând spre producție, textile și generare de energie. Sectorul agriculturii suferă de practici de cultivare slabe și secete frecvente, dar recentele eforturi comune ale Guvernului Etiopian și ale donatorilor au consolidat rezistența agriculturii, contribuind astfel la reducerea numărului de oameni care se confruntă cu foametea.
Sectorul bancar, al asigurărilor și telecomunicațiilor se limitează la investitori interni, dar totuși Etiopia a atras investiții străine semnificative în sectorul textil, al pielăriei, agricultură comercială și producție. În timp ce rata de creștere a PIB-ului a rămas ridicată, venitul pe cap de locuitor este printre cele mai scăzute din lume.
În anul 2013 PIB-ul era de 118.2 miliarde de $, fiind pe locul 69 în lume, cu o rată de creștere de 7% față de anul 2012. PiB-ul pe cap de locuitor era în anul 2013 de 1.300 $, fiind pe locul 211 în lume.
În același an PIB-ul era compus, după utilizarea finală, din: consumul casnic (83.1%), consumul guvernamental (8.6%), investiții în capitalul fix (26.1%), exportul de bunuri și servicii (11.5%) și importul de bunuri și servicii (-29.3%).
După sectorul de origine, PIB-ul era compus din următoarele sectoare: agricultură (47%), industrie (10.8%) și servicii (42.2%).
Forța de muncă este de aproximativ 47,67 de milioane de oameni, concentrâdu-se în special în sectorul agriculturii (75%), mai puțin în sectorul industrial și cel al serviciilor, iar rata șomajului era în anul 2012 de 17,5%., în timp ce populația care trăiește sub limita sărăciei era de aproximativ 39%.
Tabel nr.3.1 Evoluția populației și a forței de muncă (milioane)
Sursa:http://faostat.fao.org/CountryProfiles/Country_Profile/Direct.aspx?lang=en&area=238
Tabel nr. 3.2 Evoluția populației și a compoziției forței de muncă (în procente %)
Sursa:http://faostat.fao.org/CountryProfiles/Country_Profile/Direct.aspx?lang=en&area=238
Tabel nr. 3.3 Evoluția cantităților de producție pentru produsele selectate (tone)
Sursa:http://faostat.fao.org/CountryProfiles/Country_Profile/Direct.aspx?lang=en&area=238
Tabel nr. 3.4 Principalele produse după cantitatea produsă în 2012 (tone)
Sursa:http://faostat.fao.org/CountryProfiles/Country_Profile/Direct.aspx?lang=en&area=238
Tabel nr. 3.5 Principalele produse după valoarea de import
Sursa:http://faostat.fao.org/CountryProfiles/Country_Profile/Direct.aspx?lang=en&area=238
Tabel nr.3.6 Principalele produse după valoarea de export
Sursa:http://faostat.fao.org/CountryProfiles/Country_Profile/Direct.aspx?lang=en&area=238
Datoria publică era de 50.4% din PiB, iar deficitul bugetar era de 2.8%, în timp ce rata inflației era de 8.4%.
În cazul exportului, în anul 2013, acesta totaliza aproximativ 3.214 miliarde $, principalele produse exportate fiind cafeaua, aurul, produsele din piele și animalele. Principalii parteneri comerciali erau China (13%), Germania (10.8%), SUA (8%), Belgia (7.7%) și Arabia Saudită (7.6%).
Importurile totalizau în 2013 aproximativ 10.68 miliarde $, principalele produse importante fiind mâncarea și animalele vii, petrol și produse petroliere, chimicale, vehicule cu motor, cereale și textile. Principalii parteneri de import erau China (13.1%), SUA (11%), Arabia Saudită (8.4%) și India (5.4%).
Tabel nr. 3.7 Evoluția comerțului între anii 1996-2011 (milioane de dolari)
Sursa:http://faostat.fao.org/CountryProfiles/Country_Profile/Direct.aspx?lang=en&area=238
3.2 Politici macroeconomice în cadrul Etiopiei – politica fiscală
În cadrul anilor 2012 – 2013, guvernul a continuat să urmeze politici fiscale prudente mai bine coordonate cu politica monetară pentru a combate inflația, menținând în același timp ritmul cheltuielilor în cadrul infrastructurii fizice și sociale.
Politica fiscală s-a axat pe îmbunătățirea mobilizării resurselor interne și pe reducerea recurgerilor la banca centrală pentru credite, și în același timp, pe creșterea cheltuielilor în favoarea celor săraci, inclusiv investiții în infrastructura fizică.
Colectarea veniturilor interne s-a îmbunătățit în ultimii ani datorită noilor reforme, a îmbunătățirii administrației taxelor și a eforturilor facilităților comerciale. În perioada 2012 – 2013 veniturile din taxe au crescut cu 24.8%, iar ca și rată din PIB , a crescut cu 0.1% față de 11.6% cât era în anul 2011 – 2012 la 11.7%.
Îmbunătățirea încasării veniturilor a permis guvernului să finanțeze 81% din cheltuieli din surse interne.
Totalul cheltuielilor publice, ca și rată din PIB, au scăzut de la 16.8% din PIB îm 2011 – 2012 la 16.1% în 2012 – 2013.
Ponderea cheltuielilor pentru săraci în totalul cheltuielilor a crescut, ajungând la 70% în 2012 -2013 de la 67% în 2010 – 2011.
Cheltuielile agregate se așteaptă să crească în 2013/14 și 2014/2015, cu cheltuieli de capital care cresc mai repede decât cheltuielile periodice pentru a susține punerea în aplicare a obiectivelor și de atingere a obiectivelor mileniului, precum și a obiectivelor realizate pentru a face țara una cu venituri medii până în 2025.
Politica fiscală puternică, în special măsurile luate în vederea îmbunătățirii administrării fiscale, au îmbunătățit poziția fiscală generală.
Deficitul fiscal rămâne într-un prag acceptabil, chiar dacă a crescut de la 1,2% din PIB în 2011/12 la 2% din PIB în 2012/13.
Tabel nr. 3.8 Finanțele publice (procent din PIB)
Sursa:http://www.africaneconomicoutlook.org/fileadmin/uploads/aeo/2014/PDF/CN_Long_EN/Ethiopie_EN.pdf
Cu o mai bună coordonare a politicii fiscale cu cea monetară, guvernul a continuat limitarea recurgerilor la banca centrală pentru împrumuturi pentru a finanța deficitele în perioada 2012 – 2013 și, în schimb, a folosit mecanisme de gestionare a lichidității alternative, cum sunt bugetarea numerarului și emiterea de onuri de trezorerie care să evite utilizarea de împrumuturi de la banca centrală.
Cadrul politicii fiscale în Etiopia este suficient de flexibil pentru a se adapta veniturilor și șocurilor financiare externe prinrestrângerea cheltuielilor atunci când apar deficitele de finanțare în timpul protejării cheltuielilor pentru săraci.
Politicile fiscale normale, combinate cu expansiunea rapidă în investițiile publice, în special în infrastructură și furnizarea serviciilor de bază, se așteaptă să existe în continuare.
3.2.1 Politica monetară
Menținerea stabilității macroeconomice, combaterea inflației în particular, a rămas cea mai mare provocare politică a politicii monetare în perioada 2012 – 2013. Rata mare a inflației, care a fost în mare măsură apărută în perioada 2009 – 2010, a reapărut și în anii 2011 și 2012, în mare parte din cauza expansiunii monetare și a șocurilor materiilor prime.
Acumularea de valută neprevăzută în anul precedent în lipsa unor instrumente adecvate de gestionare, a extins lichiditatea, care la rândul său a pus presiune asupra inflației.
Autoritățile monetare au luat măsuri puternice pentru a limita creșterea de lichiditate prin utilizarea banilor de bază ca și țintă de operare. Pentru a susține o politică monetară restrictivă, recurgerea la banca centrală pentru a finanța deficitul fiscal a fost evitată și un mecanism de bugetare a banilor a fost introdus.
Mai mult, piața de bonuri de trezorerie a fost re-activată pentru a ajuta la colectare excesului de lichiditate din sistemul bancar.
Pe deasupra, Banca Națională a Etiopiei a folosit activele externe deținute agresiv, pentru a opri creșterea monetară. Aceste măsuri au redus creșterea bazei monetare de la 39.7% în 2010/11 la -4.4% în 2011/12.
Impactul acestor eforturi a fost văzut prin reducerea ratei inflației pe parcursul anulului și: rata anuală a inflației a scăzut la 7.4% în luna iunie 2013 și 7.9% în noiembrie 2013, spre deosebire de 39.2% în noiembrie 2011 și 15.6% în noiembrie 2012.
Este nevoie ca autoritățile să fie atente pentru că inflația ar putea re-apărea ca urmare a politicii monetare slăbite.
Rezerva de bani a crescut cu 13,4% în 2012/13 în comparație cu ținta de 12.2%. Mai mult decât atât, guvernul a început să împrumute de la banca centrală, iar rezerva minimă obligatorie a fost redusă de la 10% la 5% în martie 2013.
Deși politica monetară a guvernului permite flexibilitate în stabilirea ratei dobânzii (supusă regulamentului cu o rată minimă de depozit de 5%), este în practică, o rigiditate a ratelor dobânzilor, ceea ce duce la rate negative ale dobânzii reale într-un mediu inflaționist.
Rate ale dobânzilor reale negative au limitat eficacitatea politicii monetare în gestionarea cererii și au descurajat economiile. În prezent, băncile comerciale se confruntă cu constrângeri ale lichidității, în parte, din cauza ratelor negative ale dobânziii reale.
3.2.2 Politica de îndatorare
Încă de când a fost scutită de datorii în urma inițiativelor ”Scutirea multilaterală de datorii” și ”Țările sărace puternic îndatorate” în 2006, stocul datoriilor externe ale Etiopiei a crescut cu mai mult de patru ori, ca și rezultat al valului împrumuturilor externe ale întreprinderilor publice de la băncile comerciale.
În 2012/2013 stocul datoriilor externe a crescut la 11.1 miliarde de $, de la cât era în anul precedent, de 8.9 miliarde de $.
Ponderea băncilor comerciale în însemnata datorie externă a crescut la 28% în 2012/13 de la sub 10% în 2007/08.
Pe de altă parte, ponderea donatorilor s-a redus la 3.6% în 2012/13 de la 4.6% în 2011/12. Acest lucru ar putea continua având în vedere agenda de investiții abițioasă, care poate prezenta riscuri pentru evaluarea datoriei Etiopiei și, prin urmare, necesită atenție în gestionarea datoriei pentru a reduce riscul apariției problemelor în acest domeniu.
Orice împrumuturi non-preferențiale ar trebui să fie în concordanță cu menținerea unui risc redus al problemelor în acest domeniu.
Cea mai recentă analiză de sustenabilitate a datoriei arată că Etiopia va rămâne la un risc scăzut al datoriei, în ciuda creșterii împrumuturilor externe.
Etiopia va rămâne, de asemenea, la risc scăzut al datoriilor și în 2014 și 2015, deși indicatorii ratei de îndatorare sunt îîn creștere.
Tabel nr. 3.9 Datoria externă totală (procent din PIB) și datoriile serviciilor (procentul exportului de bunuri și servicii)
Datorie restanta (publică și privată) Datoriile serviciilor/Exporturi
Sursa: http://www.africaneconomicoutlook.org/fileadmin/uploads/aeo/2014/PDF/CN_Long_EN/Ethiopie_EN.pdf
3.3 Alimentația
Etiopia pierde aproximativ 16,5% din PIB în fiecare an din cauza efectelor de lungă durată ale malnutriției infantile. Aceasta este doar una dintre statisticile care reies din studiul ”Costul foametei în Africa”, care măsoară impactul economic al malnutriției în 12 țări diferite. Etiopia este a 3-a țară care își publică concluziile.
Efectele de lungă durată ale malnutriției cântăresc greu asupra economiei etiopiene. Raportul ”Costul foametei în Africa” estimează că subnutriția lipsește țara de miliarde de dolari în fiecare an, prin pierderea productivității muncii. Acestea sunt 10 dintre principalele concluzii la care s-a ajuns:
În ziua de azi, mai mult de 2 din 5 copii din Etiopia sunt prea scunzi pentru vârsta lor, aceasta fiind o boală pe viață care apare atunci când copii nu primesc nutrienți importanți înainte de a se naște sau în primii 5 ani de viață.
81% dintre cazurile de malnutriție infantilă și bolile aferente rămân netratate.
44% dintre bolile asociate cu subnutriția apar înainte de vârsta de 1 an.
28% din mortalitatea infantilă este asociată cu subnutriția.
16% dintre repetițiile școlii primare sunt asociate cu oprirea creșterii.
Copii care suferă de oprirea creșterii rămân în urmă cu educația școlară cu 1,1 ani.
Mortalitatea infantilă asociată cu subnutriția a redus forța de muncă din Etiopia cu 8%.
67% din populația adultă din Etiopia au suferit de oprirea creșterii ca și copii.
Costurile anuale asociate cu subnutriția se estimează la 18.5% din PIB.
Eliminarea opririi creșterii reprezintă un pas necesar pentru dezvoltarea și transformarea Etiopiei.
Tabel nr. 3.10 Aprovizionarea cu alimente pe cap de locuitor
Sursa: http://faostat.fao.org/CountryProfiles/Country_Profile/Direct.aspx?lang=en&area=238
3.3.1 World Food Programme (Programul Mondial pentru Alimentație)
Programul mondial pentru alimentație este cea mai mare agenție mondială care luptă împotriva foamei. Aceasta face parte din sistemul Națiunilor Unite și este finanțată în mod voluntar.
Cu ajutorul acestui program, mari schimbări sunt în curs de desfășurare în Etiopia, aceasta fiind țara cu cele mai multe programe de operațiuni. O economie într-o creștere continuă și rapidă poate reduce numărul oamenilor care trăiesc sărăcie extremă.
Guvernul a făcut pași pentru extinderea rețelelor de sănătate și combaterea virusului HIV și sute de mii de noi elevi intră în școlile din Etiopia în fiecare an.
Dar în ciuda acestor aspecte pozitive, Etiopia rămâne una dintre țările cele mai nesigure în privința alimentației, unde aproximativ 1 din 3 oameni trăiesc sub limita sărăciei.
În prezent, Programul Alimetar Mondial plănuiește să asiste aproximativ 6.5 milioane de oameni vulnerabili cu alimente și asistență nutrițională specială, inclusiv școlari, fermieri, oameni care trăiesc cu virusul HIV, mame și sugari, refugiați și mulți alții.
Aceast program lucrează, de asemenea, pentru a ajuta prevenirea foametei în viitor. Acest lucru se face prin intermediul unor programe care folosesc alimenntele ca și un mijloc de a construi active, de a împrăștia cunoștințele, de a construi comunități mai puternice și mai dinamice. Aceasta ajută comunitățile să devină mai sigure în privința alimentației.
Cu ajutorul guvernului etiopian, organizația dorește să ofere ajutor alimentar pentru aproximativ 650.000 de oameni care participă la programe de lucru ecologice cum ar fi managementul apelor.
Organizația dorește, de asemenea, să ofere în acest an asistență pentru 1.2 milioane de etiopieni implicați în proiecte publice de lucru cum sunt contruirea de drumuri și de școli.
3.3.2 Cea mai importantă resursă: apa – Water aid
La fel ca și alte țări din Africa, Etiopia trebuie să facă față lipsei apei, salubrității slabe și lipsei accesului la surse de apă curată.
Etiopia dispune de o varietate substanțială de resurse de apă. Suprafața ce dispune resurse de apă este impresionantă, dar puțin dezvoltată. Țara dispune de 12 bazine hidrografice majore, care formează patru sisteme importante de scurgere, printre care cea mai mare importanță o are bazinul Nilului care acoperă 33% din țară.
Într-un studiu realizat de Water.org s-a ajuns la concluzia că doar 42% din populație are acces la o sursă de apă potabilă și că doar 11% din acest număr are acces la servicii de salubritate adecvate. În zonele rurale ale țării aceste cifre scad și mai mult, având ca și rezultat probleme de sănătate în rândul oamenilor dar și în cazul animalelor lor.
Majoritatea râurilor din Etiopia sunt sezoniere iar aproximativ 70% din totalul apei este obținut în perioada iunie-august. Fluxurile de apă din sezonul uscat provin din izvoare care asigură debite de apă pentru irigare la scară mică.
Potențialul de apă subterană aș țării nu este cert, dar până acum doar o mică parte din apele subterane a fost exploatată, și acest lucru doar pentru surse de apă locale.
Fântânile tradiționale sunt utilizate la scră largă de către nomazi. Nici desanilizarea și nici tratarea apelor reziduale nu este practicată în Etiopia.
În ultimii 20 de ani, secetele au afectat majoritatea zonelor țării, acest lucru ducând la secarea iazurilor, fântânilor și lacurilor. Majoritatea oamenilor care locuiesc în afara orașelor colectează apa de la surse de apă de mică adâncime, care sunt adesea contaminate cu deșeuri sau boli.
În timpul lunilor sau uneori anilor de secetă, bolile circulă agresiv prin orașele mici sau prin sate. Câteodată nu există destulă apă pentru ca oameni să se poată spăla, acest lucru cauzând infecții și îmbolnăvirea copiilor.
În Etiopia rurală, femeile și copii merg pe jos până la 6 ore pentru a aduce apă. Ulcioarele pe care femeile le folosesc pentru a căra apă în sat cântăresc până la 18 kg. Uneori, copii mici sunt lăsați acasă în timp ce mamele lor și frații mai mari pleacă după apă.
WaterAid este o organizație non-guvernamentală care are misiunea de a transforma vieți prin îmbunătățirea accesului la surse de apă sigure, igienă și sistem sanitar îmbunătățit, din cele mai sărace comunități ale lumii.
WaterAid a finanțat mai mult de 50 de proiecte de apă și canalizare în Etiopia, transformând viețile a 1.2 milioane de oameni cu ajutorul existenței apei curate, și a aproximativ jumătate de milion de oameni cu sisteme sanitare sigure.
Pentru a aborda problemele legate de apă, salubritate și igienă cu care se confruntă cei mai săraci oameni din Etiopia, organizația lucrează cu parteneri locali, care înțeleg mai bine problemele locale. Acestea includ guvernele regionale, experți tehnici și organizații de caritate. De asemenea, organizația a coordonat o coaliție de apă, canalizare și igienă la nivel de țară, unind organizațiile guvernamentale, donatorii, mass-media și sectorul privat pentru a ajuta la promovarea dreptului la apă și canalizare în toată Etiopia.
3.4 Profilul național al sănătății
În ciuda progreselor majore de a îmbunătăți sănătatea populației din ultimul deceniu și jumătate, populația Etiopiei încă se confruntă cu o rată înaltă a mortalității, iar nivelul sistemului de sănătate rămâne în continuare scăzut. Indicatori ai sănătății arată o speranță de viață de 54 de ani (53,4 de ani pentu bărbați și 55.4 de ani pentru femei). Rata de mortalitate pentru copii sub 5 ani a fost redusă la 101/1000. Deși toate aceste rate au scăzut în ultimii ani, rămân totuși la nivele înalte.
Problemele majore ale țării le reprezintă bolile transmisibile și tulburările nutriționale. Mai mult de 90% dintre decesele copiilor cunt cauzate de pneumonie, malarie, probleme neonatale, subnutriție sau de combinații ale acestor boli.
În orașele din Etiopia sunt prezente clinicile și spitale cu personal și medici care sunt prezenți non-stop. Totuși, 4 din 5 oameni locuiesc în zona rurală, iar pentru ca aceștia să poate avea acces la aceste facilități, trebuie să ducă o adevărată luptă.
Un nou program guvernamental are ca scop îmbunătățirea acestei situații prin angajarea unor persoane ca și extensii ale doctorilor din spitale, care să fie prezente tot timpul în comunitățile rurale. Deja, peste 30.000 de femei au fost instruite sa lucreze în 15.000 de aceste posturi din toată țara.
Femeile joacă un rol foarte important în dezvoltarea Etiopiei. Doar femei sunt alese pentru aceste posturi deoarece ele sunt cel mai probabil să rămână în comunitățile rurale din cauza legăturilor familiale și pentru îngrijirea copiilor.
Acestor femei care doresc să lucreze pentru doctori, li se acordă un an de instruire medicală. După ce sunt angajate, datoria lor este să se concentreze pe tehnici de prevenire, administrarea testelor HIV/SIDA și tuberculoză, și să trateze bolile comune cum este malaria.
Și îngrijirea post-natală reprezintă de asemenea o parte importantă a instruirii lor; UNICEF estimează că 60 de femei mor în fiecare zi în Etiopia din cauza complicațiilor asociate cu nașterea.
Pentru afecțiunile complexe, pacieții din zonele rurale sunt trimiși la clinicile mai mari. Cu toate acestea, tratamentele sau operațiile sunt limitate, din cauza lipsei de medici și asistente medicale.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, există doar 1.806 de doctori care practică medicina în Etiopia, asta însemnând mai puțin de un doctor la 10.000 de oameni. Din cauza dificultății cu care pot accesa asistența medicală, mulți etiopieni folosesc metode tradiționale de vindecare și medicamente.
3.5 Educația
Au trecut mai bine de 100 de ani de când educația modernă a fost introdusă în Etiopia. Pe atunci educația se concentra doar pe învățarea de abilităților de comunicare și a noțiunilor care erau necesare pentru a conduce o birocrație modernă. Mai târziu, după cel de-al doilea război mondial, au fost făcute multe eforturi pentru a se da prioritate educației și școlilor.
Principalul scop în acest moment era de a se găsi profesori și administratori care să servească statul.
Următorul pas a fost reprezentat de stabilirea unor centre de învățare pentru a contribui la economia modernă. În timpul acestor ani, înscrierea elevilor a crescut foarte mult. Totuși, înscrierea totală a elevilor a fost cea mai slabă din toată Africa sub-sahariană.
Pe parcursul acestei perioade, o mică parte a beneficiat de pe urma sistemului educațional, marea majoritate nu are acces la sistemul educațioal datorită distribuției inechitabile, iar și școlile care au fost contruite, sunt doar în zona urbană, marea majoritate a populației locuind în zona rurală.
Prezentul Guvern al Etiopiei a pus mare importanță asupra educației și a recunoscut că reprezintă o componentă esențială pentru dezvoltarea societății.
Totuși, educația nu poate să-și joace acest rol, numai dacă este de cea mai bună calitate și doar dacă nu este relevantă nevoilor dezvoltării.
În prezent, Etiopia trece printr-o tranziție majoră a sistemului educațional. Etiopia suferă de numeroase probleme care rezultă din cauza nedezvoltării economice, iar nevoia focusării pe reforma educației și pe cea a serviciilor publice este necesară pentru promovarea calității educației pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului și de reducere a sărăciei.
Acoperirea educației primare măsurată prin înscrierea la școală, în clasele 1-8 s-a extins rapid, cu o rată de creștere anuală, de 11.3% între anii 1999-2008. Îmbunătățiri în cazul accesului și a înscrierii în cadrul școlii primare au fost realizate cu multe eforturi spre echitate.
Inegalitățile între sexe sau cele rural-urbane au fost reduse. Problema copiilor care nu merg la școală, în special în regiunile pastorale sau unde se practică agricultura au fost minimizate printr-un mod alternativde a educa în diferite regiuni socio-economice sau culturale.
Acest program ajută nu doar la reducerea diferențelor dintre regiuni dar și la realizarea angajamentului facut de guvern, de a universaliza educația primară până în anul 2015.
Planul de învățământ a fost realizat la niveluri primare conform obiectivelor din cadrul politicilor de Educație și Training. Partea majoră pe care s-a pus accentul în cadrul reformei a fost dezvoltarea unor materiale pentru planul de învățământ care să îmbunătățească capacitatea de rezolvare a problemelor de către elevi și care să-i facă niște membri mai productivi ai societății.
Prima parte a învățământului secundar (9-10) este realizată să meargă în continuare cu ce s-a realizat în învățământul primar. Având în vedere că la acest nivel al educației este pentru pregătirea cetățenilor prin variate programe de training și de învățare sebsecventă, o atenție considerabilă este acordată calității acesteia.
A doua parte a învățământului secundar (11-12) este tot pentru extinderea bazei capacității unui sistem educațional mai avansat. Cum programul este pregătit pentru o educație mai avansată, subiecte adiționale care sunt premise pentru diferite arii de specializare sunt incluse aici. Acest lucru va extinde domeniile din care elevii vor putea alege.
Având în vedere obiectivul de a actualiza calitatea și relevanța învățământului primar și secundar, au fost luate niște măsuri importante. Pentru a se adresa nevoilor și cererilor societății, au fost adunate informații relevante și importante de la comunitate, elevi, profesori, profesioniști și alții prin diferite forumuri de discuții.
Planul de învățământ din cadrul învățământului primar a fost evaluat de profesioniști externi și au fost sfătuiți să își păstreze standardul. În consecință, programele școlare pentru învățământul primar și pentru prima parte a învățământului secundar au fost revizuite și aprobate de către profesori și de către expertți.Programa școlară a fost îmbunătățită prin încorporare unor conținuturi care reflectă strategiile noului guvern asupra dezvoltării rurale, valori și idei care ajută la dezvoltarea unor buni cetățeni.
În ciuda marilor progrese,indii educației din Etiopia sunt înca slabi și sunt sub limitele mediilor sub-saharine. Etiopia se situează pe locul 126 din 127 de țări în cadrul indicelui de dezvoltare ”Educație pentru toți”.
Așa cum reiese din statiscile de mai sus, baieții din Etiopia au mai mult acces la educație ca și fetele. Având în vedere c cele mai multe diferențe pot fi observate în cadrul învățămâtului secundar a în cadrul ratei de alfabetizare la adulți, trebuie luate măsuri pentru a elimina diferențele dintre sexe în aceste zone.
Conform datelor din tabelul de mai sus, pentru fiecare 100 de băieți înscriși în învățămâtul secundar, există aproximativ doar 77 de fete. Numărul femeilor care renunță la școală este foarte mare în Etiopia, în special când se face tranziția de la învățământul primar la cel secundar.
În anul 2009, doar 41% dintre fete au rămas până în ultima clasă a învățământului primar, și doar 30% s-au înscris în învățământul secundar. Peste 1.8 milioane de fete adolescente au părăsit școala în anul 2009.
Rata de alfabetizare reprezintă o mare problemă în Etiopia. Din cadrul acestor statistici din anul 2009 reiese că 82% dintre femeile din Etiopia, care au peste 15 ani sunt analfabete, în comparație cu bărbații, unde 58% dintre ei sunt analfabeți.
Sărăcia reprezintă una dintre barierele principale care stau în calea educației fetelor și femeilor. Factorii socio-culturali cum sunt normele sociale și practicile tradiționale despre rolul și poziția femeii în societatea din Etiopia, violența bazată pe seze, căsătoriile
prea devreme și sarcinile din adolescență afectează accesul fetelor și femeilor la educație și la terminarea ei.
Tabel nr.3.11 Învățământul
Sursa: http://www.unesco.org/eri/cp/factsheets_ed/ET_EDFactSheet.pdf
Concluzii
Organizația Națiunilor Unite a recunoscut categoria țărilor slab dezvoltate, ca și un grup de țări extreme de dezavantajate din toate punctele de vedere, care se confruntă cu un risc mai ridicat de înrăutățire a situației.
Aceste țări prezintă o vulnerabilitate mult mai mare față de șocurile economice externe și de dezastrele naturale și cele făcute de mâna omului.
Șările slab dezvoltate au cel mai mic venit pe cap de locuitor și cea mai mare rată de creștere a populației.
Aceste state mai puțin dezvoltate reprezintă o potențială enormă sursă pentru creșterea economiei globale, pentru bunăstare, prosperitate și asigurarea alimentației și energiei. Un parteneriat global reînoit și îmbunătățit care se adresează în special nevoilor acestor state va contribui la existența păcii, la prosperitate și dezvoltare durabilă pentru toată lumea.
În prezent, conform Organizației Națiunilor Unite, 48 de state sunt incluse în categoria celor slab dezvoltate, care cuprind aproximativ 880 milioane de oameni, 12% din populația lumii, care se confrunta cu probleme structurale prea grave pentru a putea să se dezvolte.
Totuși, țările slab dezvoltate contribuie cu mai puțin de 2% la PiB-ul mondial și cu aproximativ 1% la comerțul mondial.
Doar patru state au reușit să depășească această categorie de țară slab dezvoltată: Botswana în decembrie 1994, Insulele Capului Verde în decembrie 2007, Maldive în ianuarie 2011 și Samoa în ianuarie 2014.
În timp ce economia globală se lupta să revină la o mai puternică și rezistentă modalitate de creștere, mediul extern întâmpinat de statele mai puțin dezvoltate a fost mai puțin propice în ultimii 5 ani decât înainte.
Recenta încetinire a comerțului mondial, care mai nou este o stagnare, a redus cererea de importuri din statele slab dezvoltate, în principal în cazul țărilor dezvoltate, dar și în cazul țărilor emergente.
Datorită ratei mari de creștere a populației , țările din urmă au creșteri stagnante sau negative pe cap de locuitor. Acest lucru aduce consecințe severe în cazul reducerii sărăciei și pentru dezvoltarea umană.
Finanțarea externă este de o importanță deosebită pentru grupul țărilor slab dezvoltate, având în vedere nivelul scăzut al economiilor interne în raport cu investițiile. Fluxul de investiții străine directe către țările mai puțin dezvoltate au atind un record de aproximativ 26 miliarde de $ în 2012, cu aproximativ 20% mai mult decât în anul 2011.
Fluxurile de investiții străine directe către țările slab dezvoltate din Africa și către Haiti au crescut de la 16.9 miliarde de $ la 19.8 miliarde de $ în aceeași perioadă. De asemenea, și țările din partea asiatică au avut parte de o creștere de la 4.2 miliarde de $ la 5.6 miliarde de $, în timp ce țările insulare care fac parte din grup au suferit o descreștere, de la 320 milioane de $ la 235 milioane de $.
Încetinirea recentă a comerțului mondial va avea efecte negative asupra perspectivelor acestui grup de țări. În timp ce cererea pentru produsele importate în țările dezvoltate a fost slabă, țările mai puțin dezvoltate s-au bazat mai mult pe cererea internă și pe comerțul sud-sud, pentru a evita o încetinire accentuată a creșterii.
Schimbările demografice afectează dezvoltarea mediului și dezvoltarea socio-economică a tuturor țărilor, dar în special a celor mai vulnerabile dintre țările slab dezvoltate.
Țările în curs de dezvoltare se confruntă cu o provocare demografică puternică, deoarece populația lor în care, în prezent, 60% se află sub vârsta de 25 de ani, se va dubla până în anul 2050 până la 1.7 miliarde.
Ca și o consecință majoră, 630 de milioane de oameni, adică 37% din populația țărilor slab dezvoltate va intra pe piața muncii până în anul 2050, acest lucru reprezentând o provocare majoră pentru dezvoltare și pentru piața locurilor de muncă în aceste țări.
Un alt factor important pentru demografia acestor țări îl reprezintă urbanizarea. Nivelul urbanizării în aceste țări în 2012 era de 28%, cu 20% mai mic decât media mondială.
Urbanizarea în țările slab dezvoltate ar trebui să ajungă la 39% până în 2020, în mare parte ca și rezultat al creșterii migrației de la țară la oraș, ratelor înalte ale fertilității și a creșterii demografice.
Dintre toate politicile macroeconomice, politicile fiscale joacă cel mai important rol în ajutarea statelor slab dezvoltate de a obține o creștere rapidă și de lungă durată și de a se dezvolta. Aceste politici ar trebui de asemenea să fie principalii furnizori de stimuli anticiclci în timpul perioadelor de declin economic, pe care statele slab dezvoltate le pot experimenta în aceste perioade.
Cea mai importantă problemă cu care se confruntă cei care iau aceste decizii politice la nivel național o reprezintă faptul că abilitatea lor, de a alege cele mai potrivite politici fiscale adecvate condițiilor din țara lor, este adesea limitată, deoarece programele lor de investiții sunt dependente de ajutoare.
Având în vedere faptul că dezvoltarea globală a încetinit în perioada de după criză, trebuie realizate eforturi mari pentru a se mobiliza finanțarea și pentru a se menține progresul spre îndeplinirea ”Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului”. Politica fiscală va trebui sa fie folosită tot mai mult, atât ca și un instrument anticiclic pentru a stabiliza economiile țărilor slab dezvoltate, cât și pentru a susține o treiectorie a creșterii economice pe termen mediu.
Investițiile publice prezintă o mare importanță, deoarece pot îndeplini trei funcții
esențiale: de expansiune a capacității productive a economiei; de ajutare pentru stimularea cererii agregate; alocarea de resurse în mod diferențiat în cadrul unei economii, fie în scopul generării de noi locuri de muncă, fie pentru reducerea inegalităților și combaterea sărăciei.
În scopul creșterii și dezvoltării pe termen lung, prima funcție este extrem de importantă.
Prin intermediul acestei funcții investițiile publice pot ajuta la stimularea investițiilor private și la creșterea productivității muncii. Acest lucru se bazează pe construirea infrastructurii economice și sociale esențiale de care depind investițiile private.
Politicile monetare influențează cantitatea de monedă care este în circulație, cursul de schimb valutar, nivelul ratelor dobânzii, precum și mulți alți indicatori economico-monetari, cu scopul realizării unor obiective generale ale politicii economice. Toate aceste acțiuni sunt realizate de către autoritățile monetare, cum sunt banca centrală sau trezoreria.
Pentru a-și atinge obiectivele, politicile monetare utilizează următoarele instrumente: operațiunile de piață deschise, rata rezervelor obligatorii și ratele dobânzii.
Gestionarea ratei de schimb este un corolar al politicilor fiscale expansioniste și a politicilor monetare de acomodare. Unul dintre scopurile unui astfel de management este de a diminua probabilitatea unuei deprecieri rapide a cursului de schimb datorată unei creșteri a inflației determinată de impactul politicilor expansioniste la cerere.
Volatilitatea cursului de schimb este deosebit de problematică pentru stabilitatea macroeconomică a economiilor mici, care sunt puternic dependente de comerțul esterior. Implicit, ar fi de preferat ca aceste țări să gestioneze cursul de schimb, în loc să se bazeze pe politici monetare interne care să creeze stagnare a inflației.
Republica Federală Democratică a Etiopiei este o țară fără ieșire la mare, localizată în estul Africii, mărginită la nord de Eritrea, la vest de Sudan, la sud de Kenya și la est de Somalia și Djibouti.
Etiopia, în perioada colonială, a reprezentat simbolul independenței Africii. Este membru fondator ONU, membră a Băncii Mondiale, membră a FMI și stat observator la OMC.
Economia Etiopiei se bazează în general pe agricultură, însă guvernul încearcă o diversificare a sectoarelor împingând spre producție, textile și generare de energie. Sectorul agriculturii suferă de practici de cultivare slabe și secete frecvente, dar recentele eforturi comune ale Guvernului Etiopian și ale donatorilor au consolidat rezistența agriculturii, contribuind astfel la reducerea numărului de oameni care se confruntă cu foametea.
Sectorul bancar, al asigurărilor și telecomunicațiilor se limitează la investitori interni, dar totuși Etiopia a atras investiții străine semnificative în sectorul textil, al pielăriei, agricultură comercială și producție. În timp ce rata de creștere a PIB-ului a rămas ridicată, venitul pe cap de locuitor este printre cele mai scăzute din lume.
În cadrul anilor 2012 – 2013, guvernul a continuat să urmeze politici fiscale prudente mai bine coordonate cu politica monetară pentru a combate inflația, menținând în același timp ritmul cheltuielilor în cadrul infrastructurii fizice și sociale.
Politica fiscală s-a axat pe îmbunătățirea mobilizării resurselor interne și pe reducerea recurgerilor la banca centrală pentru credite, și în același timp, pe creșterea cheltuielilor în favoarea celor săraci, inclusiv investiții în infrastructura fizică.
Menținerea stabilității macroeconomice, combaterea inflației în particular, a rămas cea mai mare provocare politică a politicii monetare în perioada 2012 – 2013.
Etiopia pierde aproximativ 16,5% din PIB în fiecare an din cauza efectelor de lungă durată ale malnutriției infantile. Aceasta este doar una dintre statisticile care reies din studiul ”Costul foametei în Africa”, care măsoară impactul economic al malnutriției în 12 țări diferite.
La fel ca și alte țări din Africa, Etiopia trebuie să facă față lipsei apei, salubrității slabe și lipsei accesului la surse de apă curată.
Într-un studiu realizat de Water.org s-a ajuns la concluzia că doar 42% din populație are acces la o sursă de apă potabilă și că doar 11% din acest număr are acces la servicii de salubritate adecvate. În zonele rurale ale țării aceste cifre scad și mai mult, având ca și rezultat probleme de sănătate în rândul oamenilor dar și în cazul animalelor lor.
În ciuda progreselor majore de a îmbunătăți sănătatea populației din ultimul deceniu și jumătate, populația Etiopiei încă se confruntă cu o rată înaltă a mortalității, iar nivelul sistemului de sănătate rămâne în continuare scăzut. Indicatori ai sănătății arată o speranță de viață de 54 de ani (53,4 de ani pentu bărbați și 55.4 de ani pentru femei).
Bibliografie
Chiriță N., Scarlet E.- Politici macroecononimice, Teorie și aplicații, Editura Economică, 1998
Friedman M.- The Role of Monetary Policy, American Economic Review, 1968, vol.58
Ionela Costică, Sorin Adrian Lăzărescu – Politici și tehnici bancare, ASE, 2004, cap.2
Hansen bent – The economic theory of fiscal policy, Psychology Press, 2003
Steven M. Sheffrin – Economics: principles in action, Pearson Prentice Hall, 2003,
Paul Heyne, Peter Boettke, – The economic way of thinking, Prentice Hall, 2002
http://www.un.org/en/development/desa/policy/cdp/ldc/ldc_criteria.shtml
http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
http://www.un.org/en/development/desa/policy/cdp/ldc/ldc_list.pdf
http://unctad.org/en/Docs/aconf219d3rev1_en.pdf
http://addisabeba.mae.ro/node/484
http://www.fao.org/ag/AGP/AGPC/doc/Counprof/Ethiopia/Ethiopia.htm
http://www.fao.org/countryprofiles/index/en/?iso3=eth
http://www.ibe.unesco.org/fileadmin/user_upload/Publications/WDE/2010/pdf-versions/Ethiopia.pdf
http://www.wfp.org/countries/ethiopia/overview
http://www.wfp.org/stories/10-things-everyone-should-know-about-hunger-ethiopia
http://www.fao.org/nr/water/aquastat/countries_regions/eth/index.stm
http://www.wateraid.org/where-we-work/page/ethiopia
http://www.our-africa.org/ethiopia/poverty-healthcare
http://www.unesco.org/eri/cp/factsheets_ed/ET_EDFactSheet.pdf
http://www.africaneconomicoutlook.org/fileadmin/uploads/aeo/2014/PDF/CN_Long_EN/Ethiopie_EN.pdf
Bibliografie
Chiriță N., Scarlet E.- Politici macroecononimice, Teorie și aplicații, Editura Economică, 1998
Friedman M.- The Role of Monetary Policy, American Economic Review, 1968, vol.58
Ionela Costică, Sorin Adrian Lăzărescu – Politici și tehnici bancare, ASE, 2004, cap.2
Hansen bent – The economic theory of fiscal policy, Psychology Press, 2003
Steven M. Sheffrin – Economics: principles in action, Pearson Prentice Hall, 2003,
Paul Heyne, Peter Boettke, – The economic way of thinking, Prentice Hall, 2002
http://www.un.org/en/development/desa/policy/cdp/ldc/ldc_criteria.shtml
http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/ldc2013_en.pdf
http://www.un.org/en/development/desa/policy/cdp/ldc/ldc_list.pdf
http://unctad.org/en/Docs/aconf219d3rev1_en.pdf
http://addisabeba.mae.ro/node/484
http://www.fao.org/ag/AGP/AGPC/doc/Counprof/Ethiopia/Ethiopia.htm
http://www.fao.org/countryprofiles/index/en/?iso3=eth
http://www.ibe.unesco.org/fileadmin/user_upload/Publications/WDE/2010/pdf-versions/Ethiopia.pdf
http://www.wfp.org/countries/ethiopia/overview
http://www.wfp.org/stories/10-things-everyone-should-know-about-hunger-ethiopia
http://www.fao.org/nr/water/aquastat/countries_regions/eth/index.stm
http://www.wateraid.org/where-we-work/page/ethiopia
http://www.our-africa.org/ethiopia/poverty-healthcare
http://www.unesco.org/eri/cp/factsheets_ed/ET_EDFactSheet.pdf
http://www.africaneconomicoutlook.org/fileadmin/uploads/aeo/2014/PDF/CN_Long_EN/Ethiopie_EN.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Economia Tarilor Slab Dezvoltate (ID: 139456)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.