Economia Romaniei Dupa 20 de Ani. Relatii, Cauze, Tendinte

INTRODUCERE

Lucrarea este structurată în trei părți: prima parte se referă la economia României surprinsă la începutul anilor 90’, tranziția la economia de piață și finanțarea externă în perioada tranziției. A doua parte a lucrării are rol de conexiune între prima și ultima parte. Aici sunt redate atât politica fiscală cât și cea monetară dar și evoluția sistemului financiar-bancar. În ultima parte, este relevată relația României cu Uniunea Europeană.

Ca orice fenomen actual, această analiză are un caracter dual prezentând atât părți bune cât și părți negative mai ales în timpurile concrete de criză.

Criza economică s-a instalat rapid în toate țările supuse globalizării. Lipsa transparenței de pe piețele financiare, tranzacțiile iresponsabile și riscurile neacoperite au stat la baza politicilor agresive pe care le-au adoptat participanții la jocurile economice. Trebuie luate măsuri de siguranță foarte bine concepute astfel încât transparența să domine în planul financiar românesc. Globalizarea a încurajat declanșarea în lanț a crizei economice, fiecare stat implicat fiind afectat în măsură mai mare sau mai mică în funcție de contextul sănătății economice pe care au construit o bază financiară solidă sau fragilă. Mediul propice al crizei a fost contextul țărilor cu economii instabile, fragile și prost manipulate.

Evoluția ascendentă a datoriei externe a intensificat criza cu care se confruntă România, o criză ce poate fi numită: de supra-consum. În detaliu, sunt mai multe cauze ale

crizei economice din România, și anume:

deschiderea prea rapidă a contului de capital;

încurajarea consumului, pe baza finanțării externe pe termen scurt;

politica fiscală și bugetară, bazată pe cota unică și pe creșterea foarte mare a salariilor bugetarilor, în condițiile în care economia se afla în expansiune;

amânarea reformelor structurale;

negarea crizei înainte de alegerile din noiembrie 2008, ceea ce a condus la amânarea implementării unor măsuri preventive și la creșterea dezechilibrelor.

Intrările de capital au determinat aprecierea cursului de schimb. Între octombrie 2004 și iulie 2007 cursul de schimb s-a apreciat cu 35%, de la aproximativ 4,2 RON/euro la

aproximativ 3,1 RON/euro.

Aprecierea leului a ieftinit importurile, stimulând creșterea deficitului comercial și implicit creșterea deficitului de cont curent de la sub 4% din PIB în 2002 la 14% din PIB în 2007.

Străinii au început să își plaseze economiile în bănci românești, iar filialele firmelor străine au ales să se împrumute pe termen scurt din străinătate și să speculeze acei bani în România, pentru că aveau de câștigat atât din diferența de dobândă (între dobânda la leu în România și dobânda la euro în străinătate) cât și din cursul de schimb.

Deficitul de cont curent are finanțarea garantată prin diferența de dobândă între dobânda BNR aferentă leului și dobânda BCE la euro, dar și aprecierea cursului de schimb care determină plasamente avantajoase în lei. Este redată o finanțare deosebit de volatilă deoarece cursul banilor se poate schimba oricând în condițiile de pe piață. Și condițiile au început să se schimbe în august 2007, când leul a început să se deprecieze.

Deprecierea leului în 2008 a fost destul de puternică, peste 10%, dar ajustarea deficitului de cont curent în 2008 a fost minimă, făcând inevitabilă o ajustare în 2009, pe baza reducerii drastice a importurilor. Consumul pe datorie nu a mai putut fi încurajat în acest context.

Se pot prevedea însă și scenarii optimiste în care instituțiile publice din România vor apela la măsuri de siguranță și la modalități optime în contextul expunerii la risc. Criza financiară internațională va atrage atenția operatorilor specializați în domeniul financiar în vederea gestionarii responsabile, a îmbunătățirii reglementărilor și totodată a supravegherii piețelor economico- financiare.

Surprinsă, într-un context dinamic și pe o durată însemnată de timp, evoluția stării economiei românești se confruntă atât cu eșecuri cât și cu situații mai puțin compromițătoare. Dar, pentru o ajustare cât mai corectă a planului economic încă mai sunt necesari câțiva ani de restabilire și reformulare economico- financiară racordată la standardele impuse de Uniunea Europeană, în ritmul țărilor aflate într-o reală dezvoltare economică.

I ECONOMIA ROMÂNIEI LA ÎNCEPUTUL ANILOR '90

1.1.Caracterizarea situației economice a României la începutul anilor '90

Economia României la sfârșitul anului1989 era una centralizată, de comandă, bazată pe monopolul proprietății sociale socialiste asupra mijloacelor de producție. Activitatea agenților economici și macroeconomia se desfășurau conform unui plan centralizat, realizat pe cinci ani al dezvoltării întregii economii naționale. Libertatea de decizie a agenților economici era limitată, piața fiind doar locul de desfășurare a actelor de vânzare – cumparare necesare aprovizionării întreprinderilor și consumului populației.

Resursele economice, procesele de modernizare și retehnologizare a capacităților de producție erau repartizate prin planul național, centralizat, fără nici o legătură cu realitățile interne și internaționale. Echilibrarea balanței comerciale prin creșterea forțată a exporturilor și diminuarea drastică a importurilor la cursuri de revenire aberante au avut consecințe nefaste asupra dezvoltării economiei naționale pe termen scurt, mediu și lung cât și asupra satisfacerii cererii pe piața internă. Sectoarele preponderente ale structurii de ramură a producției naționale deveniseră, industria și construcțiile. Prin combinarea indicatorilor economici și sociali la populație cu indicatorii eficienței se obține caracterizarea de ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale, în strânsă legătură cu sensul dezvoltării dar și cu efortul depus.

Astfel, conform datelor comparative a situației economico-sociale a României la sfârșitul anului 1989 cu a altor țări se remarca faptul că România avea un nivel de patru ori mai scăzut decât cel european și se află sub nivelul mediu mondial. În ceea ce privește productivitatea muncii sociale pe persoană activă, România se prezentă la un nivel mai scăzut cu 3.74 ori decât cel european și cu 7.13 ori decât cel mondial.

Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa pe unul din ultimele locuri în ierarhia țărilor europene. Indicatorul volumului exportului pe locuitor era, în 1988, de 453 de dolari pentru România, față de o medie europeană de 1885 de dolari și de o medie a țărilor europene dezvoltate de 3635 de dolari. În anul 1989, s-a înregistrat un excedent al contului curent al balanței de plăți de 2.8 miliarde de dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe și creșterea rezervelor internaționale ale României. La finalul anului 1989, rezervele internaționale ale României erau de 1.8 miliarde de dolari.

Potrivit bilanțurilor unităților financiar-bancare la 31 decembrie 1989 resursele monetare ale României se ridicau la 931.2 miliarde de dolari, care au fost utilizate în proporție de 60.7% pentru credite pe termen scurt, de 18.1% pentru credite pe termen mijlociu și lung, și cu o pondere de 3.1% de fondurile proprii ale băncilor.

În pofida echilibrului din conturile externe și a celui din bugetul de stat, economia României, rigidă la schimbări și în imposibilitatea de a asimila prin concurența noile tehnologii, era complet epuizată, fără perspectivă de dezvoltare. Se constată grave dezechilibre care se manifestă în structura de ramură a economiei naționale dintre acestea detașându-se ramurile producătoare de factori primari și energie (sectorul primar) și cele ce valorifică și consumă aceste resurse (sectorul secundar), dintre industrie și agricultură, dintre ramurile producției materiale, sectorul serviciilor și cel al infrastructurii, etc.

Contradicțiile în dezvoltarea economică a României erau: consumul în continuă creștere de factori materiali primari de producție și randamentul acestor factori, amploarea dezvoltării de tip extensiv și calitatea acesteia, gradul avansat de uzură fizică și morală a unor tehnici și tehnologii de fabricație, oferta slab dezvoltată și diversificată de bunuri de consum și de servicii pentru populație.

Dezechilibrele ce se manifestau în economia românească și-au găsit expresia în principalele corelații de eficiență, eficiență măsurată atât în formă clasică (consum de factori de producție și rezultate) cât și sub formă modernă a unor combinații de genul efort-efort, și efect-efect.

Ramurile industriale cu caracter energointensiv (metalurgia, chimia, materialele de construcții) s-au dezvoltat exagerat în raport cu resursele, dar și cu criteriile de eficiență și rentabilitate. Aceste sectoare dețineau 23.2% din producția industrială, pe când în balanța energiei electrice a industriei țării, consumul lor de energie depășea 80%. Se remarca și o creștere a consumului de energie electrică în industrie, astfel, fiecare unitate de venit național se obține în România cu un consum energetic de 4 – 5 ori mai mare decât în țările dezvoltate

din punct de vedere economic.

Pe ultimele locuri în rândul țărilor europene se situează România și în urma analizei raportului dintre factorii de producție utilizați și randamentul acestora în ceea ce privește agricultura. În relațiile economice de schimb dintre industrie și agricultură și celelalte sectoare ale economiei s-a făcut redistribuirea fără echivalent, a unei părți importante din venitul național creat în această ramură de bază către celelalte ramuri.

Unul din factorii determinanți ai creșterii economice prin a cărui utilizare defectuoasă

s-au provocat dezechilibre în structura de ramură a economiei naționale, a fost volumul tot mai mare al investițiilor.

La nivelul anului 1989, ponderea investițiilor pentru transporturi, telecominicații, circulația mărfurilor și turism, gospodărie comunală, învățământ, cultură și artă, știință și sănătate, reprezenta aproximativ o cincime din totalul investițiilor, cu mult sub nivelul țărilor cu economie dezvoltată.

Disponibilitățile bănești ale populației au ajuns la sfârșitul anului 1989 potrivit Comisiei Naționale de Statistică la 276.9 miliarde de lei, o parte aflându-se la CEC, o alta, sub formă de numerar, la populație. Produsul intern brut era de 800 miliarde de lei (aproximativ 53.6 miliarde de dolari și un curs mediu de schimb de 14.92 lei pentru un dolar).

Exporturile totalizau 5.9 miliarde de dolari, venitul național era realizat de industrie în proporție de 58 % și de 15% de agricultură. Populația salariată reprezenta peste 735 din cea ocupată, salariați erau peste opt milioane, iar pensionari 3.6 milioane. Salariul minim era de 2000 de lei, adică 135 de dolari. Economia se caracteriza printr-o slabă valorificare generală a resurselor existente, se impunea o schimbare profundă pe toate laturile vieții economice, sociale și politice.

1.2. Tranziția la economia de piață în România

Grupul Bancar al țărilor membre ale Băncii Mondiale concepe o reformă prin care se recomandă țărilor foste socialiste un program în patru timpi care să se desfășoare astfel:

Tabelul nr. 1 redarea programului în patru timpi

Durata procesului reformei pentru țările aflate în tranziție se va măsura în decenii, timp necesar pentru restabilirea instituțiilor bazate pe sistemul și mecanismele de piață, precum și capacitatea de investiție care trebuie să răspundă exigențelor modernizării, restructurării și sporirii stocurilor fizice de capital.

După anul 1989, în România a urmat un proces de transformări radicale în structurile de proprietate și economice ale producției de bunuri și servicii în vederea instaurării proprietății private și a concurenței, a mecanismelor de piață liberă.

Restructurarea și privatizarea economiei, procese inevitabile pentru crearea condițiilor necesare trecerii la economia concurențială, trebuie să țină cont de problemele din interiorul economiei, de situația economiei mondiale de factori specifici, particulari cum ar fi: nivelul datoriei pe plan extern, amploarea inflației din fiecare țară, eterogenitatea sistemelor de relații profesionale, nivelul dezvoltării economice, structura economiei naționale, tradițiile, etc.

Strategia realizării acestor procese trebuie să se bazeze pe un ansamblu unitar de premise, măsuri de politici macroeconomice și de protecție socială. În restructurarea producției naționale, trebuie să aibă prioritate sectoarele economico-sociale care garantează echilibrul, circuitul economiei naționale, securitatea alimentară și sănătatea populației, progresul tehnico-științific, etc. Acest proces de restructurare trebuie adaptat fiecărui sector de activitate și inclus în cadrul unei planificări care să cuprindă obiectivele de atins, riscurile previzibile, pârghiile economico-financiare și bazele juridice.

Multe studii publicate în presă arată că rezultatul major al reformelor în primii ani de după 1989 a fost creșterea împrumuturilor și a datoriilor, dar nu și a producției interne. În primii trei ani, în plan economic, se dezmembrează haotic structurile de producție și servicii, având ca efect scăderea producției industriale cu mai mult de jumătate și a produsului intern brut cu o pătrime. Importul, mai ales al bunurilor de consum era la cote ridicate, pe când exporturile se reduc dramatic. Inflația este stimulată pe fondul diminuării producției și a insuficienței unor stocuri de mărfuri suficiente, fenomen ce s-a amplificat rapid.

Începând cu 1 noiembrie 1990, s-a trecut la liberalizarea parțială a prețurilor, o condiție obligatorie pentru trecerea la economia de piață doar că nu existau condițiile necesare pentru a se trece la această acțiune: economia era în declin, producția, exportul, investițiile înregistrau adevărate căderi, procesul de privatizare era la început de drum iar legile și instituțiile de piață și instrumentele specifice acestei economii nu erau elaborate sau nu funcționau.

La începutul și sfârșitul anilor '90 a fost promovată mai ales la sugestia principalelor organisme financiar -bancare internaționale politica fragmentării marilor combinate și întreprinderi industriale, așa numita politică “întâi privatizare apoi restructurare”. Privatizarea însă, nu a dus, prin intermediul pieței, în mod automat la restructurare.

În 1990-1991 s-a încercat adoptarea unor măsuri de restructurare și retehnologizare a întreprinderilor de stat, acestea transformându-se în regii autonome sau în companii comerciale, urmărindu-se totodată, fără succes însă, descentralizarea economică, privatizarea și încurajarea investițiilor străine.

Între anii 1992-1996 s-a acționat pentru realizarea unei reforme treptate, promovându-se politica pașilor mărunți, reușindu-se stoparea căderii economiei, chiar o creștere economică modestă, reducerea inflației, și sporirea raportului dintre indicele câștigului salarial și indicele prețurilor de consum.

Privatizarea, a fost privită ca un scop în sine, fiind realizată cu precădere pe bază de ordonanțe de urgență ale guvernului, iar sumele încasate au mers direct la consum. Au fost privatizări rapide, forțate prin care capitalurile societăților au fost înstrăinate către investitori români sau străini.

La sfârșitul anului 2000, PIB-ul scăzuse cu peste 10% față de 1996, iar producția industrială reprezenta sub 50% din nivelul atins în 1989 deși se privatizaseră aproape 5000 de societăți comerciale care, în mod normal, ar fi trebuit să stimuleze creșterea activității economice.

În perioada 1997-2000 s-a încercat, la cererea FMI, aplicarea unei reforme accelerate însoțită de restructurarea și privatizarea companiilor de stat, aceasta ducând la accentuarea declinului economic și creșterea deficitului bugetar și a balanței comerciale.

Din 2001 s-a adoptat o atitudine pragmatică, deschisă spre economia reală, asigurându-se o concordanță între obiectivele pe termen scurt, mediu și lung și cerințele integrării europene și euro-atlantice. Astfel, rezultatele înregistrate în redresarea economiei și funcționarea mecanismelor economiei de piață au făcut ca Raportul de Țară al Comisiei Europene pe anul 2004 să recunoască României statutul de piață funcțională.

Creșterea economică începută în anul 2000 a permis sporirea semnificativă a veniturilor salariaților și a pensionarilor, ceea ce a condus la sporirea diferențelor dintre cei cu venituri superioare și marea masă a angajaților și a pensionarilor.

În anul 2007 indicii câștigului salarial au depășit nivelul atins în 1990, reprezentând 111.8 % față de 100 în acel an.

Creșterea PIB s-a realizat pe baza deficitului tot mai mare a șoldului balanței comerciale prin stimularea consumului pe baza unor importuri sporite și a creșterii deficitului bugetar. În anul 2005 acesta a fost de 7806 milioane de euro și a crescut rapid ajungând la 11759 milioane de euro în 2006 și 17822 milioane de euro în 2007.

În anul 2007, ponderea soldului negativ al balanței comerciale în PIB a fost de 14.7%, iar gradul de acoperire al importurilor din exporturi s-a redus la 62.2%. Se semnalează în continuare supraconsumul în raport cu producția și cu posibilitățile reale ale economiei și menținerea deficitului extern.

Contribuția investițiilor interne nu au asigurat o dezvoltare economică solidă, iar investițiile străine s-au îndreptat spre activitatea financiară, servicii și sectorul imobiliar, generând dezechilibre. Investițiile externe în industrie s-au menținut la un nivel modest atât ca pondere cât și în cifre absolute. Intrările sub formă de investiții nu au putut compensa ieșirile sub formă de repatrieri de profituri sau retrageri de capital ceea ce a avut un impact negativ asupra balanței de plăți.

În condițiile României, procesul de tranziție se prelungește ca durată și se amplifică sub aspectul costurilor sale. Se poate afirma că este o tranziție prin criză’ evidențiată de evoluția principalilor indicatori macroeconomici care caracterizează starea generală a economiei în perioada de după 1989.

1.3. Finanțarea externă în perioada tranziției.

În perioada 1990-1992 au fost contractate credite externe în valoare totală de 2.290 milioane de dolari, credite utilizate pentru diverse proiecte și pentru susținerea consumului populației ai al agenților economici (1.966 milioane dolari). Toate intrările de credite externe pentru susținerea balanței de plăți și rezerva valutară a țării (1800 milioane dolari) erau utilizate pentru importuri de consum.

Cursul de schimb al monedei are influențe majore asupra prețurilor interne deoarece este utilizat ca și ancoră antiinflaționistă. Aceasta s-a dovedit o metodă costisitoare și ineficientă, amânând realizarea unei structuri reale a economiei.

În 1991 se deschide piața interbancară și își încep activitatea casele de schimb valutar, iar cursul de schimb este unul dual. Cursul de schimb dual a menținut, pentru o vreme, sub control presiunile inflaționiste, deoarece importurile se realizau la cursul oficial. S-a ajuns la epuizarea rezervei de valută prin accentuarea fenomenului de dolarizare prin actiunule agenților economici și prin subvenționarea prețurilor interne pe seama resurselor externe.

Pentru alinierea prețurilor interne la cele internaționale s-a trecut la unificarea prețurilor, pentru bunurile reale de consum și cele de producție, ale căror prețuri au fost rupte de condițiile pieței și ale producției interne. Aceasta a făcut ca economia României să aibă, în acea perioadă, două categorii de prețuri, unele corelate cu cele internaționale și altele impuse de condițiile interne.

Ca o măsură de control a inflației s-a trecut în perioada februarie-mai 1992 la înghețarea cursului de schimb, ceea ce a accentuat dezechilibrul balanței de plăți externe și a majorat datoria externă. Moneda națională pe piața liberă s-a depreciat continuu din cauza persistenței anticipațiilor inflaționiste și majorarea prețurilor de către agenții economici.

Bazele unei piețe valutare reale au fost stabilite prin adoptarea în anul 1992 a unui nou Regulament valutar. Aceasta, după o perioadă de câteva luni, a determinat un excedent al balanței comerciale, totodată marjă dintre nivelul cursului practicat de casele de schimb și cel de pe piața interbancară. Deprecierea controlată a fost necesară pentru a evita adâncirea deficitului balanței de plăți externe.

Eliminarea în proporție de 80% a subvențiilor, introducerea TVA, liberalizarea adaosului comercial, a exportului, corelarea creșterii salariilor cu creșterea productivității muncii în sectorul public începe din anul 1993.

Ca urmare a măsurilor economice și creării unui mediu adecvat producția industrială înregistrează o creștere de 22%în 1996 față de anul 1992, iar producția o creștere de 60% recuperându-se declinul din anii anteriori.

Efectul acestor creșteri îl constituie:

dublarea exportului în 1996 față de 1992;

redresarea puterii de cumpărare și a consumului final al populației, astfel:

tabelul nr.2 evoluția puterii de cumparare și a consumului final al populației

Fig. nr.2 evoluția puterii de cumparare și a consumului final al populației în valori procentuale între anii 1993 – 1996

În această perioadă se privatizează peste 2800 de societăți comerciale, sectorul privat având 54.9 % din PIB.În anul 1993 s-a înregistrat o creștere cu 1% a PIB.

Piața interbancară continuă a început să funcționeze în anul 1994, cursul de schimb realizându-se prin jocul cererii și ofertei. Vânzările apreciabile din valută, în prima parte a anului 1995 a determinat o diferență a cursurilor de schimb ce a condus la adâncirea deficitului contului curent al balanței de plăți. Importatorii au anticipat corect imposibilitatea menținerii unui curs ieftin al dolarului în comparație cu leul și iminența unei devalorizări.

Politica de dobânzi indusă la nivelul băncilor comerciale a contribuit la menținerea unui nivel artificial al cursului de schimb.

Prima jumătate a anului 1997 se caracterizează printr-o producție agricolă ridicată și un trend ascendent al celei industriale. Urmează o reducere majoră a PIB-ului, consecință a scăderii consumului fianal al populației cu 15% în 1999 față de 1997, și reducerea investițiilor cu 34.3%. Reducerea drastică a producției interne s-a reflectat în creșterea prețurilor și tarifelor și scăderea puterii de cumpărare a salariilor.

Producția industrială s-a redus în numai doi ani la cel mai scăzut nivel față de anul 1989 ca urmare a nerespectării corelației producție-productivitate-salarii.

În anul 1997 se înregistrează o scădere cu 6.9% a PIB, respectiv cu 5.4% în anul 1998.

Tabelul nr. 3 Destinațiile datoriei externe în perioada 1990 – 1999

Finanțarea din străinătate a economiei românești a fost redusă și din cauza scăderii cu 20% a PIB-ului în perioada 1997-1999 și a înregistrării unui deficit comercial de 3.5 miliarde $ în 1998. Ca urmare a diminuării PIB-ului, disponibilitățile pentru consum și investițiile s-au redus substanțial.

Influxurile de capital exteren și cumpărările realizate de BNR de pe piața interbancară au dus la majorarea rezervei de valută de la 748.5 milioane$ la 2530 milioane $.

Aceste operațiuni au fost favorizate în perioadele de excedent al ofertei de valută în raport cu cererea și s-au încadrat în strategia de evitare a aprecierii nominale a leului.

Constituirea unei rezerve valutare la dispoziția BNR i-a creat acesteia posibilități de intervenție pe piață, în special în momentele tensionate. Pe parcursul anului 1998, cursul de schimb al leului a înregistrat o apreciere în termeni reali de aproximativ 4.2% în funcție de indicele prețului de consum.

Această apreciere nu este una reală, în anul 1998 oferta de export cuprinde produse cu valoare adăugată mică și slab competitivă pe piața externă, iar productivitatea muncii a scăzut. În anul 1999 pe fondul scăderii economiei se impun noi venituri pentru bugetul de stat.

Industria, ca și alte sectoare economice nu au putut fi menținute la un nivel acceptabil. Producția industrială a fost mai mică cu 9.1% decât cea realizată în 1998, evoluție descendentă ce s-a manifestat în toate ramurile economiei. La finele anului 1999 s-a înregistrat o scădere economică de 4.8%, creându-se o bază slabă pentru demararea unor activități eficiente în anul 2000.

Scăderea producției interne a dus la:

creșterea importurilor de bunuri de consum, susținute preponderent din rezerva valutară a țării și din împrumuturi externe;

scăderea exporturilor, ceea ce a amplificat deficitul balanței comerciale.

Se remarcă o creștere a PIB de 1.8 % în anul 2000 și de 5.3 % în termeni reali în anul 2001.

Tabelul nr.4 Dinamica produsului intern brut în perioada 1997 – 2001

Creșterea investițiilor străine directe că procent din PIB a fost de aproximativ 0.92%/an ceea ce conduce la o creștere anuală a PIB-ului /cap de locuitor de aproape 0.5%.

În perioada anilor 1990- 200 aceasta a scăzut cu o medie anuală de 0.3%. În anul 1999 ponderea investițiilor străine în PIB era de 20%.

Economia a înregistrat o redresare modestă în anul 2000, s-a consolidat în anul 2001. Conform datelor BNR, valoarea investițiilor străine directe în România în anul 2003 s-a ridicat la 1.6 miliarde de dolari cu 37.6 % mai mult decât în anul 2002.

Volumul total al investițiilor directe la sfârșitul anului 2003 a depășit 10.4 miliarde de dolari, media anuală fiind de 803 milioane de dolari.

II ROLUL ECONOMIC AL STATULUI

2.1.Politica fiscală

Politica fiscală reprezintă măsurile și acțiunile statului în formarea veniturilor bugetare și în finanțarea cheltuielilor publice, redistribuirea veniturilor, a averilor și protejarea persoanelor defavorizate social, stabilizarea activității economice și corectarea dezechilibrelor.

Politica fiscală surprinsă după anul 1989, este analizată prin prisma modificării impozitelor directe și indirecte, modificări impuse de tranziția de la economia centralizată la economia de piață și de necesitatea armonizării legislației fiscale românești cu cea comunitară, în vederea îndeplinirii cerințelor impuse de aderarea României la Uniunea Europeană. Scăderea constantă a gradului de fiscalizare a fost determinată de evoluția de ansamblu a economiei românești și de tendința generală de relaxare fiscală manifestată mai ales, după anul 2000. În comparație cu statele membre ale Uniunii Europene, în România, deși cotele de impozitare pentru principalele impozite s-au situat la niveluri similare, veniturile fiscale încasate au avut un nivel mult mai redus, nivel ce se poate explica printr-o slabă colectare a impozitelor și a taxelor. Cu toate acestea, fiscalitatea la nivelul contribuabilului, în special de către persoanele fizice, a fost percepută ca fiind ridicată, deoarece impozitarea salariului s-a situat, de cele mai multe ori, la cel mai înalt nivel.

În anul 2004, sistemul fiscal era unul progresiv, cu cote diferențiate în ceea ce privește impozitul aplicat pe venitul persoanelor fizice. Astfel, cei ce aveau venituri de până la 28 mil.ROL plăteau 18% impozit pe venit, pentru veniturile cuprinse între 28 mil ROL și 69.6 milioane ROL cota de impozitare era de 23% și putea ajunge până la 40% în condițiile în care venitul depășea suma de 156 milioane ROL. Impozitul aplicat profitului impozabil al companiilor era de 25%, dobânzile cu 1%, iar dividendele cu un procent de 5%. Microîntreprinderile plăteau un impozit pe venit de 1.5%. Îmbunătățirea balanței dintre economii și investiții, scăderea rapidă a arieratelor, menținerea salariilor în limita bugetelor aprobate și ridicarea ratelor de colectare de 95-98% la principalele utilități au făcut ca Fondul Monetar Internațional să considere sistemul fiscal din România ca fiind unul sustenabil, care nu crează dezechilibre macroeconomice pe termen mediu și lung.

Reforma fiscală din 2005 a țintit încurajarea afacerilor mari mizându-se pe efectele de antrenare ale investițiilor realizate de aceste companii cu putere financiară ridicată.

S-a urmărit: asigurarea unor venituri disponibile mai mari, o potențială expansiune a afacerilor, creșterea investițiilor directe, reducerea ponderii economiei subterane, o creștere economică sustenabilă, mai multe locuri de muncă, creșterea economiilor și a investițiilor. Dintre aceste ținte, au fost atinse creșterea investițiilor străine (9.1 miliarde de euro în 2006), o creștere economică de 7.7% în 2006 (bazată în mare parte pe consum) și expansiunea aafacerilor desfășurate de firme puternice din punct de vedere financiar. Punctele slabe ale acestei reforme au fost accentuarea deficitului de cont curent, scăderea ponderii veniturilor bugetare în PIB, scăderea economisirii. Veniturile disponibile mai mari au dus la un consum mai mare mai ales de bunuri din import și, implicit, la adâncirea balanței comerciale.

Evoluția structurii fiscalității în România

Tabelul nr. 5 Structura veniturilor fiscale ale României în perioada 1990- 2001 (în procente față de total)

*impozit pe salarii și impozit pe venit

Se poate observa că, în România, ponderea impozitelor directe inclusiv contribuțiile sociale în cadrul veniturilor fiscale a fost pe parcursul anilor '90 mai ridicată decât cea a impozitelor indirecte. Astfel, acesta s-a redus de la valori ce variau în jurul a 70% la puțin peste 60% la sfârșitul perioadei, mai exact de 60.5 în 2001. Ponderea impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale a crescut de la 25.3% în 1992 la aproape 40% în 2000 și în 2001.

Ponderea impozitelor directe, fără contribuții sociale a scăzut cu peste 19 puncte procentuale, fapt ce se datorează reducerii contribuției impozitului pe profit la formarea veniturilor fiscale de la 16.1% în 1997 la 6.8% în 2001 și a ponderii impozitului pe salarii de la 22.8% în 1996 la 11.4% în 2001. Scăderea randamentului acestor impozite s- a datorat reducerii cotei impozitului pe profit de la 38% la 25% și înlocuirii impozitului pe salarii cu impozitul pe venitul persoanelor fizice,astfel, deducându-se sume importante din baza de impozit.

Conform Guvernului, primii doi ani de cotă unică în România au însemnat venituri bugetare mai mari cu 14.8% (comparativ cu nivelul din 2004), descurajarea muncii la negru, crearea de noi locuri de muncă) efectivul salariaților din economie a crescut cu aproximativ 177 mii de persoane în luna decembrie 2006 față de sfârșitul anului 2004). Principala sursă de venituri ale bugetului de stat este reprezentată ponderea impozitelor și taxelor pe bunuri și servicii, îndeseobi a taxei pe valoare adăugată.Totodată, impozitele pe bunuri și servicii au participat la formarea veniturilor bugetelui de stat într-o proporție de 58.4% în 2006 față de 6.5% în perioadă corespunzătoare a anului 2005.

Dintre acestea, cea mai importantă contribuție aparține taxei pe valoare adăugată, de 32.5% urmată de accize a căror pondere în totalul veniturilor bugetului de stat a fost apropiată în 2006, de 24.4%, de cea din 2005 de 24.8%.

De la 1 ianuarie 2007, au fost aduse Codului Fiscal amendamente ce vizează introducerea de noi reguli cu privire la impozitarea dividendelor pentru companiile localizate în statele membre, precum și noi prevederi cu privire la taxa pe valoare adăugată și accize în condițiile comerțului intracomunitar de mărfuri și servicii. Rata marginală de impozitare a profiturilor societăților comerciale a rămas de 16%, modificându-se în schimb modul de determinare a acestuia și deducerile acceptate.

Impozitul pe dividende, plătit de către acționarii persoane juridice este de 10% în condițiile în care nu dețin participații de minimum 15% până la 1 ianuarie 2009, respectiv 10% după această dată pentru o perioadă de minimum doi ani înainte de data plății.

Excepția de la regula de impozitare a societăților comerciale este, dată de impozitarea veniturilor întreprinderilor, cu condiția ca acestea să realizeze minimum 50% din venituri din alte activități decât cele de consultanță pentru management și afaceri. Cota de impozitare a veniturilor, în cazul microîntreprinderilor, de 2% în anul 2007, 2.5% în anul 2008 și 3% în anul 2009. Pentru veniturile obținute din răscumpărarea titlurilor la fondurile deschise de investiții se aplică o rată de impozitare diferențiată astfel: pentru o perioadă de deținere mai mică de 365 de zile se aplică o rată de impozitare generală de 16%, iar pentru o perioadă mai mare de 365 de zile se aplică 1% pe câștigul net obținut.

2.2.Politica monetară

Obiectivul fundamental al politicii monetare este reducerea inflației și stabilitatea prețurilor, deoarece presiunile generate de creșterea prețurilor generează noi sarcini în plan monetar, cât și în plan economic, politic, social. Inflația, pe lângă faptul că generează distorsiuni la nivelul prețurilor, erodează accentuat economiile, descurajează investițiile, favorizând migrarea capitalurilor către active ce implică venituri suplimentare reale exprimate în valutele puternice ale momentului, sau, de cele mai multe ori în active neproductive. Acest dezechilibru afectează puternic deciziile sectorului economic privat în ceea ce privește realizarea de investiții, de economii și chiar dezvoltarea producției, efectul final concretizându-se în reducerea nivelului producției.

În condițiile în care se are în vedere stabilitatea prețurilor, sistemul monetar funcționează mai bine, iar în timp, efectul va fi acela al ridicării nivelului de trai al populației.

Dacă asigurarea stabilității prețurilor nu persistă, societatea este afectată de nenumărate costuri economice, ceea ce s-ar traduce prin creșterea inflației. Dintre aceste costuri se evidențiază trei categorii considerate majore:

Deținerea numerarului, dar acesta nu este purtător de dobândă, astfel, posesorii de numerar, în condițiile în care inflația este ridicată încearcă să găsească alte modalități de a deține monedă.

Oportunitatea de a face profit chiar dacă această acțiune nu se justifică economic și redistribuirea arbitrară a acestuia prin intermediul inflației. Imediat pe piața financiară se înregistrează o modificare a valorii reale a activelor exprimate în termeni nominali, realizându-se un transfer de valoare de la creditori către debitori, avantajați fiind debitorii.

Interacțiunea dintre inflație și politica fiscală a statului care poate conduce la dezvoltarea acelor canale subterane de evitare a impozitării.

Acțiunea instrumentelor de politică monetară urmărește să se facă legătura dintre obiectivele pe termen scurt ale politicii monetare și nivelul activității economiei reale și inflației. Ca un obiectiv intermediar de politică monetară se utilizează agregatele monetare cu scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce la reducerea puterii de cumpărare a monedei naționale. O inflație ridicată este însoțită în permanență de o ofertă excedentară de monedă care să acopere creșterea susținută a nivelului general al prețurilor.

Fig. nr. 3 Agregatele monetare

Autoritatea monetară trebuie să stabilească agregatul monetar optim care să permită atingerea obiectivului final de politică monetară, relevant pentru economia pe care o reprezintă și prin influențarea căruia să se stabilească nivelul prețurilor din economie.

În condițiile economiei de piață, este greu de realizat un control precis asupra ofertei de monedă din economie, deoarece aceasta este determinată și de activitatea curentă a băncilor din sistem, cu propriile politici în domeniul creditării economiei. Creșterea ofertei de monedă pe piață se resimte în nivelul prețurilor, și implicit al inflației, de cele mai multe ori pe termen lung. Autoritatea monetară trebuie să acționeze în avans pentru a putea influența nivelul viitor al ratei inflației, singura posibilitate de interveni fiind nivelul ratei dobânzii.

Economia de piață presupune practicarea unui curs valutar flotant stabilit fie pe baza raportului cerere-ofertă fie prin intervenția băncii centrale pe piață în scopul influențării cererii și a ofertei de valută. Cursul valutar, este în fapt, prețul care evidențiază evoluția viitoare a puterii de cumpărare a monedei naționale și, implicit, soliditatea acesteia la nivelul economiei. Acesta trebuie determinat în strânsă corespondență cu celelalte variabile monetare.

O strategie de politică monetară o reprezintă și stabilirea unui nivel al ratei inflației, pe o anumită perioadă de timp, ținta ce trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astel încât să se asigure stabilitatea prețurilor.

În practică, în anii 1990-1991 a fost înregistrată o creștere a consumului populației, realizată pe seama creșterii masive a importurilor de bunuri de consum, în condițiile scăderii dramatice a producției naționale și a creșterii de venituri, cu prețul consumării întregii rezerve valutare a țării și a utilizării pentru consum a două miliarde de dolari obținute din credite externe.

Pe fondul recesiunii economice concretizate în scăderea producției și a unei productivități scăzute a muncii, salariul real în industrie a crescut cu 4%. Puterea de cumpărare a fost susținută în mod artificial, veniturile salariaților nefiind corelate cu posibilitățile reale ale economiei.

Epuizarea resurselor valutare și liberalizarea prețurilor au creat, în acele condiții, un surplus de cerere fără acoperire, declanșând o spirală inflaționistă accentuată, însoțită de reducerea puterii de cumpărare, situație ce s-a menținut și în anii următori.

În această perioadă, BNR a utilizat ca și instrumente de politică monetară operațiunile de tip open- market, creditul overdraft și mecanismul rezervelor minime obligatorii, dar și rata dobânzilor, prin intermediul căreia s-a extins sau s-a comprimat lichiditatea din sistemul bancar.

Din anul 1997 s-a trecut la instrumentele orientate către piață prin introducerea operațiunilor cu titluri de stat. În contextul unei economii reale constituite din operatori de stat și privați slab capitalizați, cu o populație a cărei putere de cumpărare era modestă, BNR a pus la dispoziție în anul 2000, un volum de mijloace bănești mai redus cu 19% față de anul 1996. Această politică monetară restrictivă, la momentul respectiv, a redus și mai mult nivelul investițiilor din economie.

Începând cu anul 1998 până în prezent, ca și instrumente de politică monetară se folosesc operațiunile de tip open-market, atragerea de depozite de la băncile comerciale și menținerea unui nivel ridicat al ratei de rezervă minim obligatorie, atât pentru lei cât și pentru valută. În cazul României, mărfurile alimentare, produsele nealimentare și serviciile cu prețuri administrate dețin o pondere relativ ridicată.

Dificultatea acțiunii măsurilor de politică monetară asupra acestor prețuri derivă din faptul că, în cazul produselor alimentare, prețurile sunt de obicei influențate de șocuri de ofertă și mai puțin de cerere, care este relativ constantă în timp, iar prețurile sunt stabilite de către autoritățile de reglementare în domeniu și nu prin mecanisme de piață.

Tabelul nr. 6 Evoluția inflației în perioada 2000 – 2010

Fig. nr. 6 redă evoluția inflației în perioada 2000 – 2010

În anul 2005 procesul dezinflaționist a cunoscut o ușoară încetinire, proces ce a continuat și în anii următori, pe termen lung, urmărindu-se un nivel al inflației comparabil cu cel din Uniunea Europeană.

În acest sens, se susține strategia de politică monetară de țintire directă a inflației, creșterea mai moderată a prețurilor reglementate în raport cu perioadele anterioare, continuarea aprecierii în termeni reali a monedei naționale în raport cu euro, și angajamentul Guvernului pentru o politică salarială prudentă. România înregistrează cea mai mare inflație lunară și anuală din Uniunea Europeană, în luna noiembrie 2010. În această lună, inflația lunară a fost de 0.5% față de media europeană de 0.2%. Inflația anuală înregistrată a fost de 7.7% față de media europeană de 2.3%.

2.3. Sistemul financiar bancar

Sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fost înlocuit la sfârșitul anului 1990 cu un sistem bazat pe două niveluri: BNR, ca și bancă centrală și băncile comerciale.

Procesul de remodelare a sistemului bancar a vizat, pe de o parte, crearea unui sistem bancar specific economiei de piață, iar pe de altă parte, armonizarea legislației românești cu cea a țărilor din Uniunea Europeană.

În România, ca și în alte țări în tranziție, băncile sunt cei mai importanți intermediari financiari. La sfârșitul anului 2000, sistemul bancar românesc deținea mai mult de 90% din totalul activelor sistemului financiar românesc, dominantă demonstrată și de rolul secundar pe care îl joacă piețele de capital autohtone.

La data de 31 decembrie 2000, capitalizarea însumată a celor două burse de valori din România, Bursa de Valori București și piața RASDAQ se situa la nivelul de 30219 miliarde de lei, comparativ cu activele totale ale sistemului bancar în valoare de 233254 miliarde lei. Încă de la începutul tranziției, autoritățile române au încurajat deschiderea sectorului financiar prin libertatea de intrare pe piață și deschiderea față de investițiile străine. Astfel, legislația bancară adoptată în 1991 a permis înființarea liberă de bănci comerciale, organizate sub formă de societăți pe acțiuni, de către persoane fizice și juridice, autohtone și străine. Băncilor străine li s-a permis accesul liber pe piața bancară românească prin crearea de filiale sau de sucursale în condițiile îndeplinirii cerințelor de autorizare.

La sfârșitul anului 1998, erau 7 bănci cu capital integral sau majoritar de stat ce dețineau mai mult de 71.02% din totalul activelor sectorului bancar. La data de 31 iunie 2001, rămăseseră trei bănci cu capital majoritar de stat, ce controlau doar 44.43% din activele sistemului bancar. Ponderea sectorului privat în totalul activelor sectorului bancar a ajuns la peste 80%, odată cu privatizarea BCR.

La data de 30 iunie 2001, operaționale în România erau 22 de bănci cu capital majoritar străin, ce dețineau 33.21% din capitalul social si 43.12% din activele sistemului bancar românesc.

Dacă acestor bănci li se adăugă și sucursalele băncilor străine, atunci procentul de capital străin devine 39.14% din capitalul social și 50.37 % din activele sistemului bancar autohton. Investitorii străini dețineau o cotă de 29.16% din capitalul social al băncilor persoane fizice romane. Primele cinci instituții operaționale în România dețineau 66.63 % din activele totale, 68.51 % din depozite, 58 % din împrumuturile sistemului bancar.

Urmează o creștere a grupurilor bancare ce cuprind filiare bancare, societăți de valori mobiliare și societăți de leasing. Reglementările existente nu permit structurii acestor grupuri bancare să opereze direct pe piața de capital.

Astfel, băncile comerciale și-au înființat societăți de valori mobiliare pentru a putea acționa indirect pe piețele de valori mobiliare și devin astfel, acționari principali la anumite firme de leasing. Alte câteva bănci romanești dețin participații (<de 20% din capital) în societăți autohtone de asigurări.

Pentru o mai bună monitorizare a activității acestor grupuri bancare s-au semnat, în octombrie 2001 un Memorandum de Înțelegere între BNR și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, iar în februarie 2002 un document similar între BNR și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Sistemul financiar intern este dominat de instituțiile de credit, dar sectoarele asigurărilor și de investiții pe piața de capital au potențial ridicat de dezvoltare pe măsură ce procesul de convergență a piețelor financiare interne la cele europene va continua. Sectorul financiar atrage resurse pe termen scurt și efectuează plasamente pe termen mediu și lung, un mod definitor pentru activitatea de intermediere financiară.

Expunerile instituțiilor financiare pe piața de capital sunt nesemnificative, cu excepția companiilor de asigurări de viață, dar în acest caz, riscul de investiție este transferat în cea mai mare parte clienților. Riscul indirect, de răscumpărare a polițelor de asigurare a fost în anul 2009 fără a afecta stabilitatea financiară a companiilor de asigurări de viață, iar redresarea este determinată de creșterea de fonduri în perioada următoare. În anul 2009 au loc cele două a fuziuni înregistrate între fonduri de pensii administrate privat (Pilonul II).

Dezechilibrele înregistrate pe piețele financiare internaționale în anul 2009 au fost resimțite mai întâi pe nivelul pieței de capital, prin creșterea volatilității, reducerea lichidității și scăderea cotațiilor instrumentelor financiare.

Datorită structurii sistemului financiar intern și a expunerilor intersectoriale reduse, aceste evoluții negative de pe piața de capital nu au avut impact direct asupra celorlalte instituții financiare.

Creșterea economică este influențată în mod direct de nivelul creditului, în plan macroeconomic. În condițiile în care în România capacitatea de autofinanțare a firmelor este scăzută, sectorul întreprinderilor mici și mijlocii este mic, iar rolul jucat pe piața financiară de către alți intermediari este limitat, rolul creditului este cu atât mai important. Din analize ale FMI și BERD rezultă că, acel credit către sectorul întreprinderilor ar trebui să fie mai mare de 30% din PIB.

Creditul către sectorul întreprinderilor de stat era mai scăzut decât cel acordat sectorului privat, în condițiile în care, contribuția sectorului de stat la crearea PIB era de aproximativ 40%, iar creditul acordat acestui sector reprezintă cel mult o treime din cel acordat sectorului privat. Nivelul scăzut al creditului este generat de nivelul ridicat al dobânzilor nominale, posibilitatea finanțării prin arierate, nivelul relativ scăzut al investițiilor (probleme legate de cerere), dar și de dificultățile de încasare a creditelor datorită insuficientului suport juridic și situației economice a firmelor, reticența băncilor de creditare a noilor firme în absența informațiilor corespunzătoare sau a garanțiilor, precum și existența unor posibilități alternative de investiții, îndeseobi în titluri de stat (probleme legate de ofertă).

Reducerea ponderii împrumuturilor neperformante pe ansamblul sistemului bancar era în mare măsură rezultatul preluării de către Agenția de Valorificare a Activelor Bancare  (AVAB) a unei părți a portofoliului de credite neperformante de la Bancorex și Banca Agricolă. Această operațiune a implicat însă însemnate costuri fiscale asociate operațiunii de curățire a bilanțurilor celor două bănci. Totodată, descreșterea ponderii împrumuturilor neperformante pe ansamblul sistemului bancar reflectă scoaterea în afara bilanțului a creditelor și dobânzilor aferente contractelor de credit investite cu formula executorie  (în aplicarea Normei BNR nr. 7/1998) și eforturile sporite depuse de bănci pentru a recupera creditele restante (BNR, 1999, 2000).

În conformitate cu reglementările de prudență bancară în vigoare, sistemul bancar este adecvat capitalizat. La data de 30 iunie 2001, nivelul agregat al indicatorului de solvabilitate era de 27,3 %, fiind astfel cu mult peste limita de 12 % cerută de reglementările BNR sau minimul de 8 % acceptat pe plan internațional.

Creșterea dramatică a indicatorului de solvabilitate în ultimii doi ani reflectă, în principal, măsurile de recapitalizare a  unor bănci cu capital de stat  și majorarea capitalului minim obligatoriu impusă celorlalte bănci de către  BNR.  

Fig. nr.9 Evoluția indicatorului de solvabilitate în perioada 1995-2001

Indicii de solvabilitate raportați până în anul 2000 relevă un grad de adecvare al capitalurilor mai bun decât în realitate, datorită clasificării destinse a activelor ceea ce a condus la o provizionare insuficientă.

Mai mult, provizioanele se constituiau pe baza activelor clasificate o dată la șase luni, ceea ce adus la un decalaj dintre suma constituită și cea necesară. Regulamentul BNR nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și plasamentelor precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit și normele metodologice de aplicare a sa, au introdus o serie de îmbunătățiri în ceea ce privește regulile de clasificare a activelor.

În acest sens, gama de active supuse clasificării a fost lărgită, iar băncile au fost obligate să efectueze lunar clasificarea activelor. Prin aceasta, s-au obținut indici de solvabilitate mai realiști, dar sunt necesare în continuare modificări ale regulamentului în vigoare pentru a se obține asigurarea că sunt utilizate reguli conservatoare de evaluare a activelor.

De asemenea, trebuie precizat că reglementările existente privind solvabilitatea nu iau în considerare riscul de piață, care devine din ce în ce mai important pe măsură ce economia românească se maturizează.

La finele anului 1998, împrumuturile neperformante reprezentau circa 58 % din totalul creditelor scadente, o mare parte din acestea aparținând marilor bănci de stat. Economia românească a rămas, în linii mari, o economie socialistă în primii trei ani ai tranziției (din cauza absenței proprietății private asupra factorilor de producție și controlului masiv al prețurilor). Abia după anul 1993 au fost făcuți pași pe calea reformei, România trecând în categoria țărilor cu intervenționism masiv.

Economia românească a fost dominată în toată această perioadă de un „nucleu dur” de întreprinderi de stat, care din cauza imposibilității calculului economic și corupției au adus „pierderi” în economie. Pierderile diminuează sau anulează capacitatea unei firme de a licita pentru factorii de producție; o pune în imposibilitatea de a-și continua activitatea. Statul a constatat că este proprietarul majorității băncilor; și că aceste bănci pot multiplica creditul și masa monetară. Sistemul rezervelor fracționare oferă într-adevăr flexibilitate, dar el trebuie gestionat în mod responsabil pentru a nu ruina moneda și economia. Din păcate pentru România, în absența liberalizării vieții economice „presiunea asupra băncii centrale și a sistemului bancar în general devine o caracteristică constantă a modului în care sistemul funcționează, care, de asemenea, se manifestă printr-o larg răspândită cerere de credite ieftine”.

Băncile au devenit, astfel, instrumente de subvenționare a întreprinderilor ineficiente și de acoperire a deficitelor bugetare. Într-un cuvânt, băncile de stat, în loc să pună la dispoziția unui sector privat resursele necesare creșterii, au ajuns să blocheze procesul de restructurare prin plasarea acestor resurse în întreprinderile de stat falimentare. Aceste bănci, au realizat, deși statutul lor nu prevedea, politica statului în economie.

Băncile au susținut aceste întreprinderi ineficiente fie direct (prin credite), fie indirect (prin finanțarea deficitului bugetar), nu numai cu economiile populației și cu resursele proprii ci, în mare măsură, prin expandarea creditului intern. Acest lucru a generat o creștere enormă a masei monetare (de la aproximativ 500 de miliarde de lei în 1989 la 220 000 de miliarde în 2001) care a alimentat o inflație galopantă de 200 % în 1991, 222 % în 1992, 300 % în 1993, 151 % în 1997) și o depreciere accelerată a cursului de schimb.

Ponderea creditului neguvernamental în anul 1991, deținea 91.7 % din creditul intern, diminuându-de progresiv, la 83% în anul 1996, și 65.2 % în anul 1999. La sfârșitul anului 2001, în decembrie creditul neguvernamental reprezintă aproximativ 73% din masa creditului intern. Evoluția creditului neguvernamental în termeni reali a relevat o eroziune sistematică a acestuia, prin efectul inflației.

Rata inflației a diminuat masa reală a creditului și a contribuit la menținerea unui nivel ridicat al ratei dobânzii. Această reducere a volumului creditului bancar neguvernamental față de necesarul real al economiei are consecințe grave asupra mecanismelor de finanțare – creditare ale agenților economici. Aceștia, din lipsa resurselor corespunzătoare de finanțare (subcapitalizare, credite insuficiente și scumpe), fie sub fondul unei reduceri a cererii interne, nu-și pot onora obligațiile de plată la scadență, alimentând, astfel, blocajul financiar.

Tabelul nr. 10 Dinamica creditului intern și a componentelor acestuia în perioada 1992 -2000

Tabelul nr. 11 Evoluția creditului neguvernamental în perioada 1991-2000

Fig. nr. 11 redă Evoluția creditului neguvernamental în perioada 1991-2000

Băncile comerciale au avut poziții distincte în ceea ce privește susținerea economiei reale, a producției și a investițiilor, lucrând mai ales pe piața interbancară sau lansându-se în operațiuni speculative.

III RELAȚIA ROMÂNIEI CU UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1.Tendințe de dezvoltare racordate la Uniunea Europeană

În condițiile pe care, pe termen lung, mediu și scurt, evoluția reală a economiei naționale este dependentă de productivitate și de standardul de viață față de Uniunea Europeană, direcțiile preconizate au în vedere ca printr-o largă deschidere internațională să se promoveze idealurile și interesele fundamentale ale poporului român, identitatea și tradițiile sale.

Prin eforturile proprii, susținute de o largă cooperare, se urmărește: atenuarea și eliminarea treptată a decalajelor față de țările avansate, modernizarea României. Strategia are în vedere evaluarea riguroasă a costurilor sociale ale tranziției și ale promovării reformei, precum și ale aderării la Uniunea Europeană.

Se crează condițiile pentru:

Asigurarea creșterii economice pe baza sporirii ratei investițiilor prin participarea semnificativă a capitalului național și prin atragerea resurselor externe, mai ales sub formă de investiții directe, în condiții de deplină transparență, astfel că după anul 2001, ritmurile medii anuale de creștere ale produsului intern brut să se situeze între 4-6 %;

Continuarea măsurilor de stabilizare macroeconomică prin asigurarea unor deficite bugetare, în jurul a 3% din produsul intern brut, reducerea deficitului cvasi- fiscal, gestionarea corespunzătoare a datoriei publice și deficitului contului curent, astfel încât să se asigure reducerea treptată a inflației, care la nivelul anului 2004 să poată fi exprimată printr-o singură cifră;

Promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene, vizând ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii, revitalizarea și retehnologizarea industriilor cu potențial competitiv, construirea unei agriculturi întemeiate pe exploatații de dimensiuni optime, spijinirea activităților bazate pe tehnologia informației, crearea unui mediu prielnic pentru extinderea și dezvoltarea turismului, diversificarea serviciilor financiare, a sectorului terțiar în general;

Crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal coerent și stabil care să asigure dezvoltarea competiției de piață, reducerea costurilor de tranziție și diminuarea poverii fiscale; promovarea unor măsuri specifice de stimulare a întreprinderilor mici și mijlocii; definirea clară a drepturilor de proprietate, asigurarea unor structuri administrative și judiciare adecvate, capabile să asigure aplicarea legii și respectarea obligațiile contractuale;

Modernizarea și dezvoltarea serviciilor de utilitate publică astfel ca acestea să răspundă cât mai bine nevoilor cetățenilor și economiei naționale, asigurându-se treptat apropierea de standardele țărilor membre ale Uniunii Europene;

Elaborarea și asumarea unui program pe termen lung pentru eliminarea riscurilor de accidente ecologice și reducerea continuă a nivelurilor de poluare a mediului înconjurător;

Transpunerea în practică a acestor opțiuni va permite sporirea veniturilor reale ale populației și înregistrarea de progrese efective în combaterea sărăciei. Rata șomajului, estimată la 13% în anul 2000, se va reduce la aproximativ 9% în 2004. Evaluat la paritatea puterii de cumpărare, PIB pe locuitor urmează să ajungă în anul 2004 la aproximativ 7250 euro. Se dovedește fructuoasă conlucrarea cu experții ai Comisiei Europene, a statelor membre ale Uniunii Europene, a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale.

Analiza indicatorilor macroeconomici, în perioada 1990 -1999, evidențiază trăsăturile importante ce s-au produs pe plan economic și social, dar și întârzierile înregistrate în promovarea mecanismelor de piață, în asigurarea unei dezvoltări durabile a societății românești.

Tabelul nr. 12 – Principalii indicatori în perioada 1990 – 1999

Tabelul nr. 13 – Principalii indicatori în perioada 1990 – 1999

Ponderea relațiilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană a devenit majoritară, atât din punct de vedere al fluxurilor comerciale de mărfuri și servicii, cât și din cel din cel al influxurilor de investiții străine. De exemplu, ponderea exporturilor către statele membre ale Uniunii Europene în totalul exporturilor romanești a crescut de la 24.8% în anul în anul 1989, la 65.5% în anul 1999, iar ponderea importurilor din Uniunea Europeană reprezinta, în anul 1999, 60.4 % din totalul importurilor din României, față de 13.1% în anul 1989. Componentele comerțului nostru exterior au înregistrat unele mutații notabile, ponderea

lor în cadrul PIB crescând de la 20.9 % în anul 1989, la 30.1 %. În anul 1999, în cazul cazul exporturilor, respectiv de la 18.2% la 34.3% în cazul importurilor.

Statele Uniunii Europene au participat într-o proporție de 56,6 % la acumularea stocului de investiții directe în România.

Persistența unei rate înalte a inflației a fost una din cauzele principale ale scăderii ratei investiționale, datorită creșterii riscului în cadrul mediului de afaceri românesc. Același efect negativ l-a avut și diminuarea potențialului intern de economisire, generată de scăderea accentuată a veniturilor reale ale populației și nivelul ridicat al dobânzilor active. Ritmul lent al restructurării a fost întreținut de capacitatea redusă de retehnologizare și de volumul relativ restrâns al fluxurilor de investiții străine directe. Stocul investițiilor străine directe, în România se situează în jurul a 240 de euro la sfârșitul anului 1999, față de 1900 euro în Ungaria și 1518 în Republica Cehă.

3.2. Alinierea dezvoltării economice la cerințele UE

În perioada de tranziție, o altă caracteristică a economiei României a fost apariția dublului deficit (cel bugetar și cel de cont curent). Deficitul de cont curent a avut ca sursă principală dezechilibrul balanței comerciale. Intervențiile periodice avute în evoluția flotantă a cursului de schimb a avut ca efect reducerea pe termen scurt a deficitului balanței comerciale.

Se observă o tendință de creștere a competitivității exporturilor românești în urma procesului de restructurare a sectorului industrial, atât datorită modificărilor structurale, cât și a deprecierii monedei naționale în termeni reali. Scăderea elasticității de venit a importurilor a acționat în direcția reducerii deficitului de cont curent. Pe linia alinierii României la criteriile Uniunii Europene la Copenhaga sunt situate influxuri mai mari de investiții directe și susținerea tendinței, respectiv a accentuării, creșterii competitivității.

Deficitul bugetar a fost cauzat de creșterea nivelului cheltuielilor bugetare în condițiile declinului economic, de slabă colectare a veniturilor, de insuficientă transparență a exercițiului bugetar prin care resursele financiare au fost distribuite ineficient. Autoritățile au promovat politici fiscale severe, demarându-se totodată procesul de aliniere al acestora la rigorile stabilite de Uniunea Europeană și organismele internaționale, creându-se astfel, premisele diminuării ponderii deficitului bugetului general consolidat în PIB.

Piața muncii, la nivelul raportului dintre populația activă și cea inactivă, cât și rata de ocupare a fost afectată de dezechilibre. Diminuarea populației ocupate în economie a avut loc mai cu seamă în sectorul industrial; populația ocupată în agricultură are încă o pondere ridicată, de 38%, în totalul populației ocupate. Gradul de extindere a sărăciei (pragul acesteia fiind echivalent cu 60% din cheltuielile medii lunare de consum pentru un adult) a atins 33.8 % din totalul populației (28.2 % în mediul urban, 40.5% în mediul rural).

Resursele umane au o capacitate ridicată de adaptare la standardele pieței europene a muncii, deși există un nivel încă redus al mobilității profesionale și dezechilibre între cerere și ofertă pe piața muncii.

Datoria externă a României acumulată în perioada de tranziție este mai mică decât a altor state candidate ceea ce duce la promovarea unor politici mai active de atragere a capitalului străin către economia reală, bazate pe creșterea gradului de îndatorare. Datoria externă, a înregistrat o creștere continuă. Acoperirea datoriei externe și a serviciului acesteia atât prin exporturi, cât și prin exporturi internaționale s-a deteriorat destul de rapid. Amplificarea datoriei externe peste un anumit prag determinat de gradul de suportabilitate economică pe termen scurt, mediu și lung conduce la agravarea dezechilibrelor economice, cu efecte negative atât în planul economiei financiare, cât și asupra economiei reale.

În perioada de tranziție se dezvoltă sectorul privat, aportul acestuia la formarea PIB-ului ajungând la 61.5% în anul 1999, față de 16.4% în 1990. Se observă o anumită tendință de convergență a structurii PIB cu structura ce caracterizează economia Uniunii Europene:

ponderea sectorului agricol în formarea valorii adăugate brute a scăzut la 15.4 % în anul 1999 față de 20% cât era la începutul anilor 1990;

ponderea sectorului industriei a scăzut sub pragul de 31%;

ponderea sectorului serviciilor și construcțiilor, în anul 1999, s-a majorat cu 20 de puncte față de începutul deceniului, deținând 53.6% din valoarea adăugată brută;

tabelul nr. 14 – Principalii indicatori care caracterizează dezvoltarea economico-socială a României în perioada 1993 – 2008 în procente

Fig. nr 14.1. evoluția PIB în perioada 1993 – 208

Se observă o creștere a PIB în anul 2004 -cel mai ridicat procent înregistrat în perioada dată. Cererea internă (consumul individual efectiv al populației, consumul colectiv efectiv al administrației publice, formarea brută de capital fix) a reprezentat principalul factor de creștere în perioada 2001 – 2005 înregistrând un ritm anual de 8.2%.

La aceasta a contribuit și reducerea impozitelor pe venitul personal și pe profitul întreprinderilor la 16 %, la finele anului 2004.

Fig. nr 14.2.evoluția inflației între anii 1993 – 2008

Din analiza acestui grafic se observă valorile compromițătoare ale inflației atinse în anul 1993 valori ce s-au estompat treptat ajungând în limite mai puțin îngrijorătoare în perioada 2001-2008.

Fig.nr.14.3. Formarea capitalului fix surprinsă între anii 1993 – 2008

Din anul 2005 se remarcă o creștere a raportului dintre consum și investiții în cadrul cererii interne. Astfel, formarea brută de capital fix a crescut cu 13%, iar consumul efectiv al gospodăriilor cu 9%. În condițiile creșterii salariului real și a creditelor de consum, consumul privat a înregistrat o creștere mai mică decât în anul 2004, în timp ce investițiile realizate în sectorul privat au crescut cu 24.9%. Consumul individual al gospodăriilor și-a redus contribuția la creșterea reală a produsului intern brut (de la 9.7 procente în 2004 la 6.9 procente în 2005), în schimb formarea brută de capital fix a ajuns la o contribuție crescută de 28 procente.

Investițiile au înregistrat o oarecare creștere, ca rezultat al relaxării fiscale. În anul 2005, investițiile străine directe s-au menținut la un nivel ridicat de 6.6% din PIB. Reducerea impozitării directe asupra muncii și a capitalului au stimulat economisirea și investițiile, aceasta reflectându-se în creșterea, cu deosebire, a investițiilor în sectorul privat, și a celor străine. Astfel, formarea brută de capital fix s-a majorat cu 11.9%, adică o contribuție la creșterea PIB de 3.3 procente, față de 1.6 procente la începutul anului 2005.

În Uniunea Europeană, ponderea investițiilor străine directe în PIB a crescut de la 1.3% în anul 2004 la 2.8% în anul 2008, ponderea cea mai mare, de 3.9%, fiind realizată în anul 2007. În România, ponderea investițiilor străine directe în PIB, era de 0.3% în 2006, scăzând la – 0 în anul 2008. Investitorii străini sunt atrași de costul relativ redus al forței de muncă, al materiiilor prime și utilităților, de nivelul semnificativ al calificării forței de muncă, de cadrul juridic.

Fig. nr.14.4. Evoluția șomajului în perioada 1993 – 2008

Există o corelație relativ slabă între rata șomajului și nivelul investițiilor străine directe, rata șomajului scăzând cu 1.3 procente, de la 7.1% în anul 1999 la 5.8% în anul 2008.

Între nivelul exporturilor și nivelul investițiilor străine directe există o corelație puternică și de aceelasi sens, În perioada 1999- 2008 valoarea exporturilor a crescut de 5 ori (de la 8468.7 mil euro la 42351.5 mil. Euro, iar nivelul investițiilor străine directe a avut o evoluție semnificativă.

În perioada 1999- 2008 valoarea importurilor a crescut de 5 ori, de la 11473.7 mil. Euro la 59631.6 mil euro.

În România, evoluția investițiilor străine directe din perioada 2006 2008, s-a bazat pe o conjunctură favorabilă legată de aderarea la Uniunea Europeană.

Conform datelor publicate într-un raport al investițiilor realizat de UNCTAD, România se situează pe locul zece în topul țărilor din Uniunea Europeană ca valoare a investițiilor străine directe atrase în 2008, cu 13.3 miliarde de dolari.

Tabelul nr. 15 – Evoluția bugetului general consolidat (%PIB), în perioada 1991 – 2010

Fig. nr.15 Evoluția bugetului general consolidat (%PIB), în perioada 1991 – 2010

Se observă că nivelul deficitului bugetului general consolidat a oscilat de la -1.5% PIB în anul 1991, la -5.4% PIB, în anul 2008, ajungând la -7.2% în anul 2009.

În ultimii ani, evoluția crescătoare a deficitului bugetar a fost influențată de creșterea cheltuielilor de capital necesare proiectelor inițiate de Guvern, de creșterea cheltuielilor cu bunurile și serviciile în detrimentul cheltuielilor cu investițiile, pe fondul reducerii capacității de finanțare prin veniturile obținute din investițiile străine directe, mai ales pe fondul crizei economico-financiare actuale. În perioada 2008 -2010, se remarcă o creștere a ponderii cheltuielilor pe fondul reducerii veniturilor bugetare.

Nivelul deficitului bugetului general consolidat al României a crescut semnificativ în perioada 2008-2010 de la 5.4% din PIB în 2008, 7,2%din PIB în 2009 la 8% în 2010.

Printre cauze se enumeră: descreșterea producției economice subterane, diminuarea veniturilor bugetare pe fondul crizei economice.

Deficitul bugetar este, pe de o parte, un rezultat al scăderii volumului activității economice care duce la micșorarea veniturilor persoanelor fizice și juridice, ceea ce înseamnă o scădere a bazei de impozitare, și deci, o scădere a veniturilor bugetare. Pe de altă parte, un deficit bugetar ridicat poate însemna reducerea investițiilor guvernamentale, cu impact asupra locurilor de muncă și asupra politicilor de cheltuieli bugetare în domeniul ocuparii. Se poate evidenția un impact asupra pieței muncii pe termen scurt și lung prin măsurile care se iau pentru finanțarea deficitului bugetar, cum ar fi creșterea fiscalității, reeducerea cheltuielilor bugetare, creșterea datoriei publice.

Pe termen scurt, deficitul bugetar diminuează economisirea națională, și conduce la scăderea ofertei de fonduri pe piață, ceea ce determină creșterea ratelor dobânzii.

Astfel, volumul de investiții scade, consumul se reduce, cu efecte asupra volumului activităților economice și asupra locurilor de muncă.

Numărul șomerilor înregistrați în perioada 2008 – 2010 arată o reducere a volumului activității economice, ceea ce are implicații și asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare. Numărul șomerilor a ajuns la sfârșitul anului 2009 la 709.4 mii persoane, mai mare cu 306 mii persoane decât la sfârșitul anului 2008, rata șomajului fiind de 7.8%. Numărul șomerilor relevă pe de o parte mai puține venituri la buget și pe de altă parte cheltuieli mai mari cu protecția și asistența socială.

Tabelul nr. 16 – Evoluția numărului de salariați și șomeri în perioada 2008 – 2010

Fig. nr.16 Redă evoluția modificării procentuale anuale a numărului mediu de salariați și evoluția ratei șomajului în perioada 2008 – 2010

Pe fondul așteptărilor cu privire la reluarea creșterii economice se așteaptă o reducere a ratei șomajului.

În ceea ce privește efectele pe termen lung ale deficitelor bugetare, se analizează modul în care acestea afectează creșterea economică și bunăstarea indivizilor.

Una din cele mai mari categorii de cheltuieli bugetare, cu legătura directă cu piața muncii este bugetul asigurărilor sociale. Acesta înregistrează deficite anuale încă din 2006, în 2009 ajungând la cel mai mare deficit, cu o valoare de aproximativ 1.5 miliarde de euro, ponderea acestora în PIB fiind de 8%, cu tendința de creștere în următorii ani.

CONCLUZII

Pentru îmbunătățirea situației ocupării forței de muncă în țara noastră se are în vedere corelarea obiectivelor politicii ocupaționale cu celelalte politici macroeconomice, în concordanță cu Noua strategie europeană denumită „Europa 2020: O strategie europeană pentru creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii”.

“În România, finanțarea deficitului bugetar s-a realizat în cea mai mare parte prin contractarea împrumuturilor de stat, atât din surse de proveniență externă (creditele externe guvernamentale și obligațiunile de tezaur cu dobândă exprimate în valută) ca și internă (sectorul bancar și nebancar, populația, prin subscrierea la emisiunile de titluri de stat emise de Ministerul Finanțelor Publice, cum ar fi: certificatele de trezorerie, obligațiuni de stat în lei sau valută).

România a avut o politică fiscală bazată pe estimări nerealiste ale veniturilor și pe creșteri de cheltuieli publice care au condus la acumularea unor dezechilibre macroeconomice semnificative manifestate printr-un deficit de cont curent și o rată a inflației ridicată.Veniturile bugetare au fost supraestimate, iar cheltuielile realizate peste nivelul resrselor disponibile; resursele disponibile au fost orientate cu preponderență spre cheltuieli de personal și cheltuieli cu bunuri și servicii.

Dacă cheltuielile publice nu pot fi ajustate la nivelul veniturilor, sau dacă prin efectuarea cheltuielilor respective se urmărește obținerea de rezultate mai bune în domeniul ocupării forței de muncă, se pune problema finanțării deficitului bugetar, care se poate realiza fie prin emisiune monetară sau prin împrumuturi de stat.

Procesul de monetizare a deficitului bugetar este inflaționist până în momentul în care economia se îndreaptă spre un nou echilibru pe termen lung, cu un nivel ridicat al prețurilor. Prin menținerea acestei politici o perioadă îndelungată, va rezulta o creștere corespunzătoare a ofertei monetare, adică o continuare a inflației.

BIBLIOGRAFIE