Econimiile Tarilor Dezvoltate

CAPITOL I

DEFINIREA ECONOMIEI MONDIALE

Fenomenul apariției economiei mondiale este dificil de localizat în timp. Se poate, însă, aprecia că importanța acestui fenomen este deosebit de mare pentru epoca în care trăim. Economia mondială reprezintă rezultatul unor procese evolutive, dinamice care se leagă în primul rând de schimbul de mărfuri.

În momentul in care acest fenomen a căpătat o dimensiune la nivel internațional, se poate vorbi de apariția primelor fenomene legate de economia mondială. Anumiți specialiști localizează temporal acest moment, punând accentul pe marile descoperiri geografice, deoarece primele forme mai ample de comerț la scară mondială se leagă de acestea. Schimburile America Europa s-au extins, și astfel s-a petrecut modificare la scară planetară a schimburilor internaționale.

În contextul contemporan, economia mondială s-a transformat într-o știință mult mai complexă ce nu se mai referă doar la comerțul internațional, ci se desfășoară și pe alte componente, ca el al comerțului cu bunuri și al schimburilor internaționale cu forță de muncă, idei, servicii, capitaluri etc.

Complexitatea acestei ramuri crește pe măsură ce activitatea economică se dezvoltă, apariția economiei mondiale reprezintă un proces firesc. Ea derivă din dezvoltarea activității economice pe un nivel superior. Astfel, după ce studiul activității economice s-a desfășurat la nivelul agentului economic (nivelul microeconomic) și, mai apoi, la nivelul economiei naționale (nivelul macroeconomic) relațiile internaționale stabilite între state (rezultat al globalizării) au determinat necesitatea studiului acestora dintr-o nouă perspectivă – perspectiva mondoeconomică.

Pentru o imagine mai concludentă asupra apariției economiei mondiale consider că este important să prezint anumite fenomene ce au determinat apariția ei. Acestea sunt:

dezvoltarea economiei de schimb și a comerțului dintre diferite țări așa cum se știe, ca sistem de organizare activitatea economică determină două tipologii de economie:

– economie naturală (în care accesul la bunuri se face în mod direct, în vederea autoconsumului)

– economie de schimb (în care accesul la bunuri și servicii se face indirect, prin intermediul schimbului) Schimbul este activitatea care favorizează dezvoltarea comerțului. Atunci când schimbul se extinde la nivel internațional, poate fi apreciat ca factor generator al apariției economiei mondiale

dezvoltarea comerțului cu produse manufacturate, favorizată în special de dezvoltarea industriei. La sfârșitul sec al XVII lea în Marea Britanie a avut loc revoluția industrială care a determinat apariția și dezvoltarea unor ramuri industriale (industria textilă, metalurgică). Principalul efect al apariției și dezvoltării industriei îl reprezintă producția în masă care a detrminat apariția a ceea ce se numea la vremea respectivă plusproducția, adică o producție suplimentară care urma să fie supusă schimbului. Dată fiind dimensiunea din ce în ce mai mare a acesteia, schimbul internațional cu aceste produse a devenit aproape o necesitate. Astfel, se poate aprecia că dezvoltarea industriei a contribuit și ea la dezvoltarea schimbului, implicit al celui internațional.

diviziunea internațională a muncii. Diviziunea muncii reprezintă specializarea agenților economici în producerea unui bun sau a unei categorii de bunuri. Acest fenomen se poate manifesta și la nivel internațional, generând apariția diviziunii internaționale a muncii, adică specializarea agenților economici din țări diferite în producerea anumitor bunuri. Atunci când acest lucru se întâmplă, din nou devine necesar schimbul, astfel încât fiecare țară să poată avea acces la cât mai multe categorii de bunuri și servicii.

progresul tehnic și tehnologic. Odată cu dezvoltarea economică, progresul tehnic și-a pus amprenta asupra dezvoltării activității economice, în special din perspectivele încorporării sale în cadrul economiilor naționale. Mai mult decât atât, progresul tehnic și tehnologic a contribuit la o mai rapidă desfășurare a schimbului internațional. Putem da ca exemplu desfășurarea transportului la nivel internațional (și putem sesiza diferența dintre transportul cu un vas cu pânze și cel cu un avion de marfă), rapiditatea și siguranța transferurilor capitalurilor financiare, șamd.

expansiunea externă a firmelor din țările dezvoltate. Odată cu apariția unor noi forme de organizare a activității firmelor – ne referim la firmele transnaționale, corporații, șamd – a apărut un nou tip de fluxuri economice, respectiv fluxurile comerciale internaționale. Aceste tipuri de fluxuri sunt mai complexe decât cele la nivel național, întrucât se manifestă pe mai multe direcții: firmă mamă-filială, filială-filială, filială-alte firme, etc.

formarea și dezvoltarea corporațiilor. Corporațiile presupun relații de colaborare economică între componentele sale, ceea ce determină dezvoltarea relațiilor economice internaționale.

Conceptul de economie mondială

“Economia mondială este acel stadiu al schimbului reciproc de activități când este implicată majoritatea agenților economici de pe glob.” (Sterian Dumitrescu)

Economia mondială nu reprezintă numai ansamblul economiilor naționale ale lumii. “Ansamblul interdependențelor economice, politice, comerciale și financiar valutare dintre economiile naționale, structurile supranaționale și societățile transnaționale privite și analizate în mod dinamic și evolutiv.”(Ioan Bari).

În urma citatului menționat mai sus, putem spune că o definiție simplă a economiei mondiale este reprezentată de un stadiu al schimbului reciproc de activități, când sunt implicați majoritatea agenților economici de pe glob. Însa, această definiție necesită câteva precizări:

Expresia „schimb reciproc de activități” nu trebuie înțeleasă în sensul ei strict, redus la simple operațiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-zis, ea presupune și relații determinate de activități productive sau de servicii la scară națională sau internațională. Economia mondială este un proces ce nu ține numai de sfera circulației (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci acesta cuprinde și sferele producției materiale, cercetării științifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relații economice.

Agenții economici sunt participanții la desfășurarea proceselor economice. Ei pot fi:

– rezidenți, cei care desfășoară o activitate de cel puțin un an pe un teritoriu național (firmele autohtone, instituții guvernamentale sau ale administrației publice locale, filiale ale unor societăți transnaționale, reprezentanțe ale unor organizații economice internaționale);

– nerezidenți, cei care desfășoară o activitate în afara țării considerate, dar și investitorii străini pe termen scurt. Implicarea agenților economici în schimbul reciproc de activități la scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob.

În prezent, cei mai importanți agenți economici sunt societățile transnaționale.

Trăsăturile economiei mondiale

Economia mondială și-a schimbat imaginea, a evoluat diferit, în funcție de tendințele manifestate la nivel global de-a lungul timpului, reprezentând cate o etapă diferită a dezvoltării sale. Cu toate acestea putem contura câteva trasături caracteristice ale evoluției economiei mondiale pentru întreaga sa evoluție de până acum:

Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naționale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mișcare a factorilor de producție, al manifestării agenților economici, stimulând dezvoltarea lor. Influența pe care economiile naționale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare;

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependențe: dezvoltarea economiilor naționale determină diviziunea mondială a muncii care, conduce la adâncirea relațiilor dintre economiile naționale la nivel comercial, valutar și financiar. Între aceste subsisteme există, de asemenea, o interdependență, cu implicații asupra agenților economici, asupra economiilor naționale;

Economiei mondiale îi este proprie concurența între agenți economici. Oriunde pe mapamond, concurența conduce la o „selecție naturală” a agenților economici, în raport cu forța lor de inovație tehnologică și managerială, ceea ce dă impuls progresului economic;

Economia mondială este puternic influențată de acțiunile statelor naționale, a corporațiilor transnaționale și a organizațiilor regionale (UE, NAFTA, MERCOSUR, ASEAN, etc.);

În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune și a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o creștere. În consecință, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populației mondiale continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI;

Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se mențin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-națiune diferă nu numai ca mărime și potențial economic, ci și ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există și din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist, însă sunt și câteva țări cu sistem comunist;

În economia mondială se manifestă tendințe, precum regionalizarea și globalizarea, ce afectează fiecare agent economic indiferent de spațiul economic în care își desfășoară activitatea. Globalizarea este puternic susținută nu numai de corporațiile transnaționale, care au direct de câștigat, ci și de unele organizații economice internaționale (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului). Ca urmare a procesului mai sus amintit, în economia mondială se manifestă o tendință de creștere a decalajelor de dezvoltare între statele dezvoltate și cele în curs de dezvoltare;

Problemele legate de dezvoltare durabilă și protecția mediului înconjurător sunt din ce în ce mai presante. Politicile macroeconomice promovate de majoritatea țărilor lumii, au ca țintă creșterea economică, fără a ține seama de limitele ecosistemului;

Multipolarizarea economiei mondiale, manifestată prin concentrarea puterii economice și politice de pe mapamond, în jurul triadei SUA, UE și Japonia;

În ultimii ani, economia mondială a fost puternic zdruncinată de amploarea pe care au luat-o actele de terorism, ca urmare a amplificării problemelor sociale, economice și politice regionale;

Tranziția țărilor din Europa Centrală și de Est la o economie de piață funcțională, se înscrie în tendința de expansiune a sistemului capitalist la nivel global.

CAPITOL II

GLOBALIZAREA

Fenomenele care marchează evoluția economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, al interdependențelor și interacțiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colț al lumii, are efecte mai mult sau mai puțin ample asupra întregii economii mondiale.

Globalizarea este „cuvântul cel mai des folosit și abuzat, cel mai rar definit și probabil cel mai neînțeles, nebulos și spectaculos din punct de vedere politic al ultimilor și viitorilor ani” (Beck, 2003, p. 37).

Definirea globalizării

Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicațiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieții economice și sociale determină apariția numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar și cu ceea ce implică ea.

Despre globalizare se mai consideră ca este unul și același lucru cu schimburile comerciale între națiuni însă, acest lucru este incorect deoarece aceasta nu reprezintă realitatea, ci un salt al unei întregi ordini economice internaționale. Globalizarea semnifică un nou început, o nouă eră ce nu a mai avut precedent.

Într-un sens neutru, globalizarea este un proces de extindere a tranzacțiilor între oameni dincolo de granițele fiecărei țări și de adâncire a interdependențelor între entități globale, care pot fi private, instituții publice sau guverne. Acest proces este condus de forțe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice (comunicații, informații) și politice (căderea comunismului).

Globalizarea reprezintă și un proces calitativ, deoarece aceasta pune accentul pe o piață globală a producției, distribuției, consumului și pe creșterea riscurilor și a oportunităților pentru indivizi și comunități în transformarea tradițiilor și modelului de consum, accentuându-se mobilitatea, pluralismul și creșterea alternativelor de satisfacere a nevoilor.

Nu este un lucru nou că globalizarea implică și creșterea interdependențelor și legăturilor în lumea modernă, în urma dezvoltării fluxurilor de bunuri și servicii, a capitalurilor, informațiilor, precum și mobilitatea ridicată a persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacțiilor și are drept principalii actori societățile transnaționale.

David Held optează pentru o definiție cu caracter generalist și flexibil: „globalizarea reflectă o percepție largă a faptului că lumea se transformă cu rapiditate într-un spațiu social comun, sub influența forțelor economice și tehnologice, și că evoluțiile dintr-o regiune a lumii pot avea consecințe profunde asupra indivizilor sau comunităților din cealaltă parte a globului”.

Originea globalizării.

Putem “vedea” globalizarea peste tot. A pătruns în aproape toate domeniile sub o formă sau alta în acelai timp a adus cu sine avantaje și dezavantaje. Există oameni care continuă să se opună globalizării din diferite motive, cele mai importante fiind cele legate de mediu și de sărăcie.

Termenul de “global”, după Oxford English Dictionary, are o vechime de peste 400 de ani, dar în anii ’60 s-au definit si s-a început utilizarea termenilor de “globalizare”, “a globaliza”, “globalism” cu sensul de universal, mondial. Primul dicționar care a conferit noțiunilor de globalism și globalizare o definitie a fost Webster Dictionary în anul 1961.

Provine din limba engleză (globalization) și este sinonim cu “mondialisation” utilizat în limba franceză. Cel care utilizează pentru prima dată acest termen este Theodore Levitt, făcând trimitere la progresele tehnologice ce au facilitat tranzacțiile internaționale dar și la extinderea unor actori economici dincolo de granițele naționale, aspectul predominat fiind cel economic.

Procesul globalizării este unul care datează de puțină vreme, pentru că acesta s-a manifestat în special după cel de-al doilea război mondial și s-a dezvoltat într-un mod impresionant după anii 80. Bineînteles, acest lucru nu este validat de toți autorii, părerile fiind împarțite. Anumiți autori consideră că începutul fenomenului este reprezentat prin introducerea cursurilor de schimb flotante din anii ’70, iar alții despre perioada de după primul război mondial, accentuând influența pe care The Council of Foreign Relations a avut-o în dezvoltarea și evoluția acestui fenomen. Malcolm Waters consideră căci terminul de globalizare, a apărut în anii ’60, pentru că în aproximativ patru decenii, acesta a ajuns să capete o popularitate aproape fără precedent pe toate planurile și dimensiunile.

În prezent, globalizarea este un termen la modă în științele sociale, expresia specialiștilor în management și lozinca preferată a jurnaliștilor și politicienilor.

Datorită vitezei impresionante cu care globalizarea s-a extins în întreaga lume, a determinat anumiți specialiști sa considere că „… trăim transformări profunde care vor rearanja politica și economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naționale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor granițe vor fi oamenii, care vor compune națiunile…”.

Anumiti specialiști în relații economice internaționale au o percepție asupra globalizării în care este o forță îndrumătoare a noii ordini mondiale întărind convingerea că globalizarea este cea mai importantă paradigmă a dezvoltării lumii actuale și că este un proces inevitabil.

Caracteristicile globalizării

Anthony Giddens prezintă globalizarea ca fiind „nu nouă, dar revoluționară” și demonstrează că este un proces multifațetat, cu aspecte diferite ce, adesea, sunt contradictorii, o viziune contrastantă care percepe globalizarea din zilele noastre drept un al doilea val al procesului, ce nu are precedent din punct de vedere al caracteristicilor sale și al numărului de țări implicate.

Ca fenomen și proces complex, globalizarea prezintă anumite caracteristici fundamentale:

tendință profundă de regăsire a unității, de recunoaștere a faptului că suntem organe ale aceleiași ființe, că avem mai multe lucruri în comun decât cele care ne separă;

creșterea interdependențelor la nivel global între toți actorii;

internaționalizarea schimburilor și a producției;

liberalizarea piețelor financiare;

libera circulație a capitalurilor, informațiilor, persoanelor și mărfurilor;

a treia revoluție industrială și transnaționalizarea tehnologiei;

dominația companiilor multinaționale;

intensificarea concurenței la nivel global(hiperconcurența);

comprimarea timpului și a spațiului(tranzacții în timp real);

afirmarea culturii contractului;

nașterea unei societăți civile globale;

afectarea suveranițății naționale, a identității culturale și spirituale.

Dintre trăsăturile numeroase ale globalizării, putem spune că drumul fără întoarcere al științei și tehnicii și orientarea spre consum se detașează de toate celelalte, prima fiind de necontestat, având în vedere că descoperirile și progresele înfăptuite până acum nu se mai pot schimba iar cea de-a doua, în condițiile crizei, înregistreză o tendință de reducere.

De asemenea, dimensiunea procesului de globalizare la nivelul producției este reflectată de amploarea procesului de transanționalizare a economiei mondiale iar producția internațională are mai multe dimensiuni. Principalele sale caracteristici globale pot fi rezumate astfel:

valoarea producției realizate de societățile transnaționale (societăți-mamă și filiale) reprezintă un sfert din produsul global mondial, din care o treime se realizează în țările gazdă. Din punct de vedere al structurii producției mondiale, în țările dezvoltate domină producția de servicii, în timp ce în țările în dezvoltare domină producția de bunuri. De altfel, orientarea investițiilor directe la nivel mondial reflectă schimbările survenite în structura economiei mondiale precum și dinamica deosebită a sectorului terțiar în toate categoriile de țări;

b. fluxurile tehnologice joacă un rol deosebit de important în procesul de globalizare al producției. Tehnologia se exportă prin produsele pe care o încorporează (prin filiale) direct, ca urmare a înțelegerilor contractuale (măsurată prin valoarea plăților și încasărilor generate de acestea) sau prin intermediul programelor de training (măsurată prin costul resurselor antrenate în aceste procese). Fluxurile de tehnologie reprezintă motorul globalizării producției, iar în țările dezvoltate continuă să dețină monopolul tehnologic, esențial în lupta pentru păstrarea competitivității la nivel intern și internațional.

c. În strânsă lăgătură cu fluxurile tehnologice, cercetarea dezvoltarea constituie secretul succesului în procesul de globalizare. Activitatea de cercetare dezvoltare continuă, însă în țările de origine, iar filialele cheltuiesc mult mai puțin în activitatea de cercetare dezvoltare decât firmele mamă. Acest lucru este de natură a face din procesul de globalizare o „cale” de păstrare a decalajelor ce există între țările de origine (marea lor majoritate țări dezvoltate) și țările gazdă în dezvoltare.

d. Comerțul internațional, în calitate de componentă a procesului de globalizare, este stimulat de producția globală, ca urmare a schimburilor comerciale pe care le generează societățile transnaționale. Se poate aprecia că globalizarea procesului de producție este o consecință și a piedicilor ridicate în calea comerțului internațional, în sensul că firmele și au transferat producția în țările cu restricții în calea schimburilor internaționale. Comerțul internațional este astăzi de departe dominat de societățile transnaționale.

e. Globalizarea producției generează oportunități de angajare, ceea ce constituie un aspect pozitiv pentru economia țărilor gazdă, mai ales atunci când este vorba de țări care se confruntă cu grave probleme ale șomajului.

f. Un alt factor al globalizării îl reprezintă comerțul internațional. Comerțul internațional, ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de producția globală. Și comerțul internațional este puternic dominat de companiile transnaționale! Instituționalizarea comerțului internațional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecință principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis țărilor în dezvoltare să câștige noi și noi piețe. Valorificarea oportunităților oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un factor dinamizator al comerțului internațional. Cele mai ridicate ritmuri de creștere le-au înregistrat țările în dezvoltare, ceea ce demonstrează o evoluție ascendentă a poziției lor în comerțul internațional. Cu toate acestea, evoluția comerțului internațional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii.

Avantajele si dezavantajele globalizării

Vorbind despre globalizare, trebuie precizat că aceasta afectează absolut toate domeniile – economie, politică, legislație, cultură, social. Activități care, în mod tradițional, se desfășurau la nivel național – de exemplu, cele cu caracter politic sau guvernamental – se plasează acum la nivel global, astfel încât vorbim în prezent despre schimbări ecologice globale, economie globală integrată, sau tendințe politice globale.

Globalizarea întâmpină reacții tot mai adverse pe fondul riscurilor pe care le implică: sărăcia, subdezvoltarea, boala, suferința, poluarea, infracționalitatea, drogurile, terorismul, lista lucrurilor care i se impută fiind mult mai lungă. Dincolo de ceea ce suțin avocații fenomenului, globalizarea nu este atotcuprinzătoare întrucât săracii, subdezvoltații, rămân la o distanța destul de mare de cuceririle globalizării. Din păcate, ea nu este un joc la care toată lumea câștigă, ci unul cu învinși și învingători. De aici și amplele mișcări antoglobalizare și alterglobalizare, cea din urmă militând îndeosebi pentru promovarea componentei morale a justiției sociale.

Consecințele globalizării sunt dintre cele mai diverse și sunt deopotrivă pozitive cât și negative. Astfel:

– apar oportunități extraordinare pentru unele state, permițându-le să valorifice într-un mod superior avantajele oferite de progresul tehnologic și de deschiderea piețelor;

– sunt reduse distanțele și se permite comunicarea în timp real;

– se formează o conștiință globală care reclamă, la modul ideal, și o abordare la scară planetară a problemelor;

– apar preocupări legate de creșterea inegalităților pe plan intern și extern; vechiul conflict între Nordul bogat și Sudul sărac fiind înlocuit de o nouă diviziune a muncii;

– se inaugurează o epocă de severă inegalitate, în primul rând, printr-o deteriorare a distribuției veniturilor, ceea ce face ca procesul analizat să fie tot mai mult asociat cu viața de zi cu zi

– statul-națiune are de înfruntat concurenți serioși (organizațiile guvernamentale internaționale și corporațiile multinaționale) în privința primordialității pe scena internațională.

Obiectiv vorbind, globalizarea nu poate fi făcută vinovată pentru toate relele cu care se confruntă astăzi omenirea, oricâtă nevoie am avea de un țap ispășitor. Există în mod clar și anumite efecte benefice care au survenit și datorită expansiunii acestui fenomen.

AVANTAJE

Dacă a reușit ceva, globalizarea a obligat țările să-și îmbuntățească eficiența sau, cel puțin, să reducă rolul guvernării în economie. Însă, a dus în același timp la creșterea interdependențelor și a crescut pericolul de propagare a problemelor interne ale anumitori țări, zone.

Deschiderea comerțului internațional a ajutat numeroase țări să se dezvolte prin impulsionarea exporturilor. Elementul- cheie al politicii industriale care a îmbogățit o mare parte din Asia Orientală și a ameliorat soarta a milioane dintre locuitorii săi este creșterea bazată pe exporturi. Globalizarea a redus sentimentul de izolare care domina în atâtea țări sărace și a oferit multora dintre locuitorii acestora accesul la cunoaștere. De asemenea, o campanie publică bine orchestrată a determinat comunitatea internațională să anuleze datoriile unor țări foarte sărace.

În ceea ce privește criticile care sunt aduse companiilor multinaționale și tendinței acestora de a elimina firmele autohtone de pe piața națională, este adevărat faptul că acestea duc uneori politici nu tocmai ortodoxe, însă aduc cu ele tehnologii noi, know-how, deschid piețe, creează sectoare de activitate. În plus, companiile private sunt de cele mai multe ori mai apte în a genera bogăție decât statul, acesta având tendința de a abuza de propria putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individuală pe care statul nu îl poate asigura. Concurența liberă la scară globală a eliberat talente antreprenoriale și creative și a accelerat invoațiile tehnologice.

Cu certitudine, globalizarea limitează spațiul de acțiune al politicilor și al economiilor naționale, însă oferă avantajul unei soluționări mai rapide a acelor probleme care nu pot, prin însăși natura și complexitatea lor, să fie soluționate decât la nivel global: repartizarea resurselor, accesul la tehnologie și informație, probleme ecologice, combaterea extremismelor contemporane de orice natură.

Acuzată și de tendința de omogenizare și de standardizare a culturilor, globalizarea poate oferi și în acest domeniu anumite beneficii. În mod paradoxal, se manifestă un interes tot mai crescut pentru culturile pierdute, pentru limbile ignorate, pentru tradiții pe cale de dispariție și pentru recuperarea și răspândirea acestora prin mijloace neexistente înainte.

Cei care condamnă globalizarea neglijează benificiile pe care le-a adus lumii, dar cei care o proslăvesc se află într-o eroare mult mai mare. În viziunea lor, globalizarea este echivalentă cu progresul. Țările în curs de dezvoltare sunt nevoite să o accepte dacă vor să se dezvolte și să combată sărăcia, însă pentru foarte mulți locuitorii ai acestor țări,și nu numai, globalizarea nu a adus deloc beneficiile mult promise.

DEZAVANTAJE

Efectele negative ale globalizării constau, în principal, în faptul că,cel puțin până în prezent, are loc o tendință de concentrare a puterii de decizie în mâinile marilor companii. Acestea, printr-o dezvoltare tot mai accentuată, pot scăpa de sub controlul statelor, își pot promova politicile fără a mai ține seama de restricțiile impuse de statele naționale, pot sufoca firmele mai mici concurente, pot determina o excisivă aglomerație de bogăție la un pol al omenirii șî o sărăcie generalizată în alte părti ale globului. Băncile occidentale au profitat de atenuarea controlului pe piețele de capital din America Latină și din Asia, dar aceste regiuni au avut de suferit atunci când capitalurile care se acumulaseră s-au retras brusc. Acest reflux brutal a lăsat în urma sa o monede naționale și sisteme bancare extrem de vulnerabile.

În cazul liberalizării comerțului, dar și în alte domenii afectate de globalizare, chiar și eforturile aparent bine întenționate au avut uneori efecte negative. Atunci când proiectele agricole sau de infrastructură recomandate de Occident și finanțate de Banca Mondială sau de alte instituții de acest gen se soldează cu un eșec, tot populația țărilor respective este cea care trebuie să achite împrumuturile primite, exceptând bineînțeles cazurile în care se șterge datoria.

Impactul pe care îl poate avea globalizarea asupra țărilor în curs de dezvoltare, și în principal asupra locuitorilor din aceste țări, poate ajunge a fi unul devastator. Este foarte adevărat faptul că globalizarea poate fi benefică prin efectele produse de suprimarea barierelor, de integrarea economiilor naționale, având potențial de a îmbunătăți situația economică a locuitorilor Terrei, însă pentru a face acest lucru posibil este necesar un alt mod de gestionare a lucrurilor. Nu ar strica o atenție specială asupra acordurilor comerciale internaționale care au contribuit foarte mult la suprimarea barierelor fără excepții și au ghidat politicile impuse țărilor în curs de dezvoltare. Fără îndoială că anumite suferințe sunt inevitabile, însă cele suportate de unele țări în curs de dezvoltare au fost mult mai mari decât era necesar și ar fi putut fi evitate print-o altă viziune asupra lucrurilor. Aceste țări nu primesc nici un sprijin în ceea ce privește sistemul de securitate socială, unele au fost marginalizate de piețele globale, sacrificiile făcute și prețul plătit de ele nefiind importante și demne de luate în seamă de cei care ies învingători de la masa globalizării.

Dacă, în majoritatea cazurilor, binefacerile globalizării au fost mai mici decât pretind partizanii săi, prețul plătit a fost net superior beneficiilor obținute: mediul înconjurător a fost afectat ireversibil, corupția a cangrenat clasa politică, iar rapiditate schimbărilor care intervin zi de zi nu acordă timp țărilor să se adapteze sau să țină pasul.

Globalizarea a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunurile private și cele publice. Piețele sunt capabile să genereze bogăție, dar nu sunt capabile și nici destinate să răspundă altor tipuri de nevoi sociale.

Cu toate cele menționate, prea puține resurse au fost alocate corectării deficiențelor și daunelor globalizării. Drept rezultat, decalajul dintre cei bogați și cei săraci a continuat să crească în loc să de diminueze, cum se promite de atâta amar de vreme. Averea a 1% dintre cei mai bogați oameni din lume echivalează cu cea a restului de 75% și acest fapt vorbește de la sine. Mai mult de un miliard de oameni trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi.Aproape un miliard nu au acces la apă curentă, iar 826 de milioane de oameni suferă de malnutriție. Datele de acest gen pot continu. Desigur că nu globalizarea este cea responsabilă de aceste realități dar ar putea, dacă tot am ajuns la acest stadiu, să contribui la îmbunătațirea acestora.

Dar din multitudinea efectelor negative ale globalizării se distinge cel legat de omogenizarea și standardizarea stilului de viață, fenomen cunoscut și sub numele de mcdonaldizare sau coca-colanizare. Criticile față de acest efect al globalizării sunt destul de vehemente av{nd In vedere că uniformizarea se manifestă în toatele aspectele vieții sociale, materiale sau nonmateriale. Procesul de ștergere a granițelor dintre state creează teama de pierdere a identității culturale, de standardizare a stilului de viață, a mentalităților.

Putem vedea globalizarea așadar drept un salt al organizării internaționale, cu reguli și paradigme noi, un proces condus de forțele economice, tehnologice și politice, ce implică apariția de noi oportunități și riscuri, accentuând interdependențele lumii contemporane. Important este dacă această interacțiune este doar în beneficiul unor actori, sau în beneficiul tututor, dacă tot se numește globalizare procesul.

DEZAVANTAJE

Ultimele decenii au demonstrat această tendință de concentrare a avuției la nivelul unor țări, corporații și persoane:

a. țările membre OCDE, cu 19% din populația globului, dețin 71% din comerțul mondial cu bunuri și servicii, 58% din volumul total de investiții străine directe și 91% din totalul utilizatorilor de internet,

b. cei mai bogați 200 de oameni ai globului, și-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii patru ani, la mai mult de 1 000 de miliarde USD. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor mai sărace țări ale lumii și ale celor 600 de milioane de locuitori ai lor,

c. valurile recente de achiziții și fuziuni concentrează puterea industrială la nivelul unor megacorporații, cu riscul erodării concurenței. Primele 10 corporații în domeniul pesticidelor controlează 85% din piață, cu 31 miliarde USD, iar primele 10 din domeniul comunicațiilor, 86% din piață, cu 62 miliarde USD,

d. în 1993, 10 țări dețineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării. Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui efecte negative depășesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce. Iată câteva opinii împotriva globalizării9:

e. Este cunoscut faptul că globalizarea este prezentată ca ceva pozitiv, asociat cu progresul uman. Mai mult decât atât, globalizarea este considerată un proces neutru, cu unele elemente negative nefericite, dar datorate mai ales administrării defectuoase a unei noi realități. În fond, este o realitate crudă, nu ai ce să faci, întotdeauna vor fi învinși; așa-i lumea. Oricum ar fi, globalizarea este un proces inevitabil și singura soluție este adaptarea.

f. Impactul globalizării, împreună cu partea sa națională – neoliberalimul (cu acel trio infernal liberalizare, deregularizare și privatizare) sunt prezente peste tot: creșterea economică cu pierderea viitoare a 40000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaționale, încălzirea planetei, războaie și intoleranță.

g. Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinței de dominare mondială a unei vechi mentalități. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor materiale și umane ale lumii.

h. Globalizarea se hrănește dintr-un capitalism putred. Dar originile sale merg dincolo de mercantilism, strămoșul capitalismului. Globalizarea este consecința la scară mondială a unui mileniu de colonialism proslăvit. În acest sens, globalizatorii sunt instituțiile internaționale și corporațiile multinaționale care par vechii conchistadori, dar cu serviete, construind proiecte comerciale, acorduri de liber schimb și împrumuturi condiționate. Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea acelorași obiective de a subjuga întreaga populație și resursele pentru scopurile lor grubiene și puterea lor construită pe crimă

i. Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii și bogăției în mâinile unei elite supreme a bărbaților

j. În inima globalizării stă creșterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971, care fac bani din bani. Este o ruletă rusească la nivel mondial. Investitorii instituțional au 210 000 miliarde USD la dispoziția lor. Această sumă reprezintă de două ori PNB – ul tuturor țărilor industrializate. Între 1800 și 2000 de mld. dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar ar parcurge drumul până la lună și înapoi de 63 de ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influența ratele de financiare (criza din Asia a pus pe drumuri mai mulți oameni decât marea criză din anii ‟30) reprezintă dovada unei lumi dominată de dolar. Dar soluția pe care o oferă piețele financiare sunt noi produse financiare, care pentru o sumă minimă te asigură împotriva riscurilor, transformând astfel piromanii în agenți de vânzări. Piețele financiare au devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanității.

k. Un bilanț al globalizării: creșterea numărului de războaie, creșterea violenței, degradarea ireversibilă a mediului. O lume în care 30 mil. de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor pentru că le-a fost luată pâinea de la gură!

l. O nouă formă a colonialismului corporatist, care afectează țările sărace și pe săracii din țările bogate, un proces de răspândire a Mc-culturii, respectiv de recunoaștere a mărcilor americane de băuturi răcoritoare.

AVANTAJE:Globalizarea înseamnă, însă, și multe oportunități.

– Mobilitatea capitalurilor conduce la creșterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferențelor dintre state.

– Internaționalizarea producției, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producție, ceea ce permite reducerea prețurilor bunurilor și serviciilor și creșterea accesului populației la bunuri mai ieftine.

– Reglementările internaționale în materie de liberă circulație a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către piețe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea produselor industriale și multe dintre țările în dezvoltare și-au schimbat orientarea din țări predominant exportatoare de produse primare în țări exportatoare de produse prelucrate.

– Sporirea concurenței conduce la sporirea eficienței, ceea ce are efecte benefice asupra producției, diversității de bunuri și servicii, la difuziunea cunoștințelor, a progresului și, în final, la creșterea productivității și satisfacerea cât mai bună a cerințelor consumatorilor.

Globalizarea economică

Comerțul global și piețele globale, reprezintă elemente esențiale în circulația mărfurilor dincolo de granițele statale, fiind de asemenea și baza transferului tehnologic. Sunt realizate o serie de legături între piețe aflate la mari distanțe, iar acest lucru este foarte vizibil și prezent în viața fiecăruia dintre noi. Dezvoltarea comerțului a revoluționat, industria care în puține situații mai este una strict destinată piețelor interne și care folosește materie primă „națională”. Chiar dacă schimbul de bunuri și servicii între oameni aflați la distanțe mari unii față de alții are o istorie îndelungată, comerțul internațional a apărut odată cu dezvoltarea statului-națiune și a crescut împreună cu acesta, mai ales din prisma nevoilor militare care erau acoperite din veniturile comerciale.

Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale. Problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând tot mai frecvent și o soluționare globală.

Globalizarea are în vedere mobilitatea forței de muncă, distribuția veniturilor între țări, eliminarea fragmentării în economia lumii, fluidizarea traficului de mărfuri, a celui legat de forța de muncă, a capitalului financiar și de asemenea, procese definitorii privind integrarea piețelor de capital și a celor comerciale, privatizarea masivă a producției și a mijloacelor de producție.

2.5.1. Indicatori ai globalizării economiei

Globalizarea este stadiul la care a ajuns astăzi procesul secular de internaționalizare a economiilor și a activităților economice, ca urmare a mutațiilor survenite în structurile economice interne și internaționale. Este un mijloc strategic la care au apelat marile firme și bănci pentru a-și asigura profitabilitatea și pentru a putea surmonta oscilațiile superficiale sau de profunzime petrecute în diferitele economii unde acestea își au cantonate capitalurile.

Gradul de globalizare al unei țări se măsoară, prin ponderea comerțului exterior în PIB și prin nivelul de deschidere al economiei acesteia față de exterior. Accentuarea interconectării economice între națiuni a dus la scăderea diferențelor dintre economiile naționale și a autonomiei guvernelor naționale.

Creșterea comerțului internațional, superioară creșterii producțiilor naționale, internaționalizarea piețelor financiare, creșterea influenței marilor companii asupra administrațiilor, omogenizarea stilurilor de viață sunt câteva dintre caracteristicile globalizării economice.

Malcom Waters consideră drept dimensiuni ale globalizării economice: comerțul, producția, investițiile, ideologia organizațională (impunerea unui anumit stil de a face producție), piața financiară și piața muncii. Dintre acestea piața financiară și comerțul reprezintă acele elemente în care globalizarea este realizată aproape în întregime.

Economia actuală are nevoie de trei elemente pentru a funcționa: cerere, ofertă și intermediari, însa spațiul de acțiune s-a mutat din cel fizic în cel virtual, asigurându-se o condiție esențială în jocul economic global: accesibilitatea informației.

Pricipalii factori economici ai globalizării sunt următorii:

Liberalizarea comerțului cu servicii, în special pentru telecomunicații, asigurări și bancar;

Liberalizarea piețelor de capital datorită eliminării obstacolelor impuse circulației devizelor și a capitalului;

Liberalizarea și extinderea investițiilor străine directe.

Figura nr. 1

Sursa: Banca Mondială, Indicatori, 2010

Investițiile străine directe au crescut din 1970 până în prezent și au înregistrat recorduri anuale datorită intensificării activității corporațiilor multinaționale și eforturilor de liberalizare a piețelor și comerțului.

Dimensiunea financiară este de asemenea relevantă în procesul globalizării. Extinderea portofoliului de servicii financiare și de clienți la scară globală indică tendința creerii unei piețe planetare a finanțelor. Piețele sunt interconectate iar evenimentele se răsfrâng asupra tuturor actorilor. Deschiderea sau desființarea sistemelor naționale de control al schimburilor a fost un element motor al globalizării financiare. Pe scena globală tranzacțiile financiare sunt capul de afiș în economia profitului. Ele depășesc valoarea comerțului internațional de bunuri și servicii, acest fapt putând volatiliza cu ușurință economii considerate ca fiind stabile. Riscul sistemic a crescut pe piața financiară, economiile naționale fiind puse astăzi în postura din care părghiile de acțiune și-au pierdut eficiența. Un alt aspect al globalizării îl reprezintă schimburile economice fundamentale, cu înțelesul de fluxuri de capital pe diverse piețe naționale care au devenit din ce în ce mai greu de controlat.

Piață globală „presupune existența unor niveluri semnificative de schimburi regularizate de bunuri sau servicii la scară interregională”. Piețele globale s-au dezvoltat cel mai repede în cazul mărfurilor de bază(piața petrolului, piața cerealelor), și apoi al piețelor globale pentru bunuri prelucrate și servicii.

Rolul actorilor economici transnaționali în economia globală a crescut considerabil, prin conceptul de companie transnațională ca actori globali cu o puternică influență în sfera politică, economică, socială internațională. Acestea exercită un rol esențial în sectoare specifice ale activității economice printre care:

sectorul bancar și financiar, în care companiile transnaționale își contruiesc adevărate monopoluri la nivel mondial și local;

comerțul internațional unde companiile transnaționale își impun produsele lor înalt-competitive pe toate piețele naționale; peste 50% din comerțul global cu bunuri este controlat de ele, ca și manipularea nivelurilor de transfer a prețurilor în comerțul intern al agențiilor, filialelor și sucursalelor aceleași companii;

nivelul tehnologic prin ISD, contribuind la dezvoltarea acestui nivel în statul-gazdă;

nivelul de dezvoltare economică a statului gazdă, prin contribuția cu resurce financiare, tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin crearea și dezvoltarea întreprinderilor, sau prin retehnologizarea și modernizarea acestora;

sectorul serviciilor, în special cel hotelier, bancar, de călătorii, al industriei de transport;

problemele legate de mediu, prin reducerea emisiilor poluante sau prin influențarea adoptării unor legislații mai puțin restrictive față de investițiile poluante;

introducerea unui tip de management modern, pregătirea personalului, furnizarea de experiență și de know-how;

domeniul politic, ca o consecință a importanței lor pentru producția și exporturile statului gazdă și al statului de origine;

Finanțele lumii sunt dominate de dolar, euro și de yen și de câteva mari bănci transnaționale. Aceste mari bănci influențează multe dintre deciziile economice și politice ale lumii și ne afectează mai mult sau mai puțin pe fiecare dintre noi.

Un alt aspect extrem de important vizează domeniul fiscal, posibilitatea controlului asupra finanțelor unei astfel de companii fiind în general redusă. Astfel este favorizat transferul unor importante sume de bani rezultate din activitățle comerciale, existând chiar și riscul disimulării acestora în scopul sustragerii de la plata obligațiilor datorate statului. Prin spărarea internațională a banilor s-au impus costuri considerabile economiei mondiale, având drept consecință și deteriorarea operațiunilor eficiente ale economiilor naționale și, prin promovarea unei politici economice mai proaste, coruperea lentă a pieței financiare, reducerea încrederii publice în sistemul financiar internațional și, drept rezultat, reducerea sistemului de creșterea a economiei mondiale. Confruntați cu aceste probleme, factorii politici de decizie ai țării ar fi forțați să-și înăsprească politica fiscală pentru a încerca să creeze un surplus bugetar care să fie folosit pentru neutralizarea efectelor monetare ale influențelor de capital.

2.5.2. Structura sistemului economiei mondiale în condițiile globalizării

Cadrul național, în care s-au desfășurat în fond procesele economice de-a lungul multor secole, a încetat să fie referința ultimă a politicii economice. Multă vreme, cetățenii Americii, Angliei, Franței, Germaniei, au putut crede, justificat, că bunăstarea lor depinde doar de bunăstarea propriei națiuni. Astăzi, lucrurile se prezintă altfel. Bunăstarea propriei națiuni este esențială pentru bunăstarea fiecăruia, dar ea depinde acum de mecanisme atât de complexe, de conexiuni extinse atât de mult, încât nu este exagerat să se spună că începem să depindem toți, în mod perceptibil, de economia mondială care ne cuprinde.

Indicatorul pentru gradul de autonomie a factorilor în sistemul internațional postindustrial este determinat de înmulțirea societăților transnaționale. Începând cu secolul XIX comerțul internațional este tot mai deschis, liberalizat și se extinde dincolo de autoritatea politică a guvernelor naționale. Sistemul economiei de piață a înlocuit comerțul mondial prin „legarea” între ele a tranzacțiilor internaționale.

Existența acestor societăți și globalizarea piețelor se intercondiționează reciproc. Anumite ramuri industriale, cum ar fi cea farmaceutică, aerospațială sau microelectronică, au sisteme economice și tehnice care sunt, prin natura lor globale și transcend cadrul național. În epoca actuală a informatizării, granițele statale devin tot mai permeabile pentru fluxurile materiale și financiare ce pot fi transferate instantaneu de pe o piață pe alta. În ceea ce privește fluxurile comerciale reale (comerțul cu bunuri și servicii), ca urmare a integrării internaționale a producției, cea mai mare parte a acestora se desfășoară în prezent intrafirmă, în detrimentul comerțului mondial interfirme. Ierarhia administrativă a firmelor a înlocuit piața ca tip de organizație economică internațională.

Construcțiile de avioane au devenit monopolul a două mari companii: Airbus și Boeing. Transporturile aeriene sunt și ele dominate de câteva companii gigant americane, vest europene și japoneze. Industria farmaceutică este și ea dominată de câteva mari multinaționale cu sediul in SUA, Elveția, Germania, Franța sau Marea Britanie. Liberalizarea aproape totală a comerțului mondial de mărfuri și servicii și crearea OMC a desființat ultimele bariere și diviziuni. Granițele și suveranităților naționale ale statelor sunt acum aproape nesemnificative. Ce mai rămâne din aceste granițe nu mai are prea mult sens și nici importanță.

2.5.3. Problemele globale ale economiei mondiale actuale și crizele economice internaționale

Din punct de vedere economic, globalizarea înseamnă integrare la scară mondială a producției, comerțului și sistemului financiar și bancar. La prima vedere această integrare ar trebui să ofere țărilor sărace o șansă de a se dezvolta mai repede, însă în realitate până în prezent globalizarea a dus mai curând la marginalizarea țărilor sărace. Participarea lor la comerțul mondial a rămas limitată, accesul la piața financiară internațională este practic inexistent iar partea ce le revine din totalul investițiilor internaționale se diminuează. Globalizarea reduce marja de autonomie și de decizie a guvernelor naționale și face ca acestea să nu poată interveni cu succes în spirijinirea propriilor economii. Ori stabilizarea macroeconomică este necesară, chiar și pentru economiile care nu sunt prinse în sistemul global, asta dacă mai există acest gen de țări. În epoca globalizării dacă o țară săracă nu este bine administrată din punct de vedere financiar, remediile nu mai pot veni de la guvernele naționale, ci de la Fondul Monetar Internațional care va cere reforme macroeconomice prin ajustări structurale așa cum a făcut până acum în țările unde a fost chemat în ajutor.

Se susține că procesul de globalizare al sistemului financiar a adus avantaje tuturor țărilor, însă crizele financiare din perioada globalizării, au pus însă la îndoială acest presupus avantaj. De asemenea, crizele financiare sunt contagioase deoarece acestea se pot manifesta liber într-o economie globală.

O altă explicație a crizelor financiare poate fi și dificultatea băncilor în a culege informații, în a le actualiza în permanență și de a le utiliza în mod eficient.

Tabel nr. 1

Sursa: Globalization, marginalization and development, edited by S. Mansoob Murshed, Routledge, London and New York, 2003, pag. 22

Datele rezultate din tabel concluzionează că sunt mult mai mari costurile crizelor financiare pentru țările în curs de dezvoltare decât pentru cele dezvoltate.

Pentru ieșirea din criză, hiperglobaliștii ne propun controlul întregii economii mondiale printr-o bancă unică și, poate, o monedă unică, sau printr-o autoritate unică de control monetar. Iată ce spune Rockefeler: »Suntem într-un proces de transformare globală. Mai avem nevoie doar de o criză majoră necesară și toate națiunile vor accepta Noua Ordine Mondială », sau F.D. Roosevelt : « Adevărul este că elementul financiar din marile centre deține controlul asupra guvernului S.U.A încă din zilele lui Andrew Jackson ». Și-n fine, bancherul J.P Warburg : « Vom avea un Guvern Mondial fie că ne place fie că nu ne place ».

Ca rezultat al globalizării, se realizează formarea a două tabere, una cu venituri mari și cealaltă cu venituri mici, învinși și învingători, lucru ce accelerează procesul de stratificare a țărilor subdezvoltate.

În urma statisticilor s-a concluzionat că distribuția venitului mondial s-a agravat în era globalizării.

Figura nr.2 Distribuția mondială a venitului.

Harta lumii în funcție de Produsul Național Brut pe locuitor al fiecărei țări.

Sursa: Banca Mondiala, World Development Indicators 2009.

O altă problemă asociată globalizării este că aceasta a dus la un comerț liber, nu la unul corect, just, fiind principala problemă a dezvoltării. Din cauza comerțului liber, națiunile Sudului au devenit și mai vulnerabile decât erau în trecut.

Nimeni nu pretinde că globalizarea este responsabilă pentru toate relele din lumea Sudului în curs de dezvoltare, ori că globalizarea nu ar oferi teoretic cel puțin șanse mai bune de dezvoltare multor țări. Dificultatea constă în faptul că până acum nu s-au prezentat dovezi și cazuri de țări care au fost ajutate în dezvoltarea lor de globalizarea economiei.

În plus, prea puține resurse au fost dedicate corectării deficiențelor globalizării. Drept rezultat, decalajul dintre cei bogați și cei săraci a continuat să se adâncească. O pondere de 1% dintre cei mai bogați oameni din lume primesc tot atât cât 57% din populația cea mai săracă. Mai mult de un miliard de oameni trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Aproape un miliard nu acces la apă curentă, iar 826 de milioane de oameni suferă de malnutriție. În fiecare an, 10 milioane de oameni mor datorită lipsei de asistență medicală de bază.

CAPITOL III

ECONIMIILE ȚĂRILOR DEZVOLTATE

Trăsăturile țărilor dezvoltate

O trăsătură caracteristică a tuturor țărilor dezvoltate este existența unui sistem economic capitalist – „economia de piață” – singurul sistem economic care s-a dovedit viabil de-a lungul timpului. Țările dezvoltate cu economie de piață formează lumea occidentală. Prin „Occident” se înțelege, o mentalitate, un astfel de trai decât o anumită zonă geografică.

În perioada „războiului rece”, opinia publică internațională asocia termenul de „Occident (Vest)” se asocia cu cu societatea capitalistă și democrația,, iar cel de „Răsărit (Est)” semnifica societatea comunistă și dictatura. Geografic, lumea dezvoltată este definita ce cea aflată la „Nord”, iar cea subdezvoltată este aflată la „Sud”.

Majoritatea țărilor dezvoltate cu economie de piață sunt europene, lucru ce explică startul timpuriu al industrializării în Europa. Restul țărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: câte două în America de Nord, Asia și Oceania și una singură în Africa. În America Latină nu se află, încă, nici o țară dezvoltată.

Țările dezvoltate sunt grupate în Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. A fost înființată în anul 1960 la Paris cu sprijinul Statelor Unite și Canadei și a început să funcționeze în 1961, având ca scop reconstrucțiea Europei după al doilea Război Mondial. Această organizație interguvernamentală își propune să „formuleze, coordoneze și să promoveze” politici destinate să încurajeze creșterea economică și menținerea stabilității financiare a țărilor membre. Totodată, OCDE stimulează și armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea de asistență financiară și tehnică țărilor în curs de dezvoltare. În fine, organizația este condusă de un consiliu format din reprezentanții tuturor statelor membre. Ea publică anual statistici elaborate, studii prospective, privind economia țărilor dezvoltate și de asemenea cooperează pe multiple planuri: economic, științific, cultural, ecologic.

OCDE este organizația care reunește majoritatea țărilor dezvoltate. La nivelul anului 2010, OCDE număra 33 de state membre și reprezintă o structură foarte solidă.

Sursa: OCDE 2010

În prezent, statele membre ale Organizației dețin împreună peste 70% din producția și comerțul mondial cu bunuri și servicii și peste 90% din volumul investițiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizația a fost numită “clubul țărilor bogate”.

Țările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie de trăsături comune:

Țările dezvoltate domină economia mondială, ele au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi și în investițiile de capital. Țările dezvoltate fac parte din grupul țărilor cu venituri ridicare și mediu ridicate.

Țările dezvoltate cooperează pe multiple planuri: economic, științific, cultural, ecologic.

Țările dezvoltate sunt țări industrializate, dezvoltarea economică se bazează pe informație și înaltă tehnologie și se află la baza avansului lor economic în raport cu alte state.

Structura economiilor lor naționale se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar și a celui terțiar, în comparație cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice (textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producția vegetală.

Structura exporturilor se caracterizează prin predominanța produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare.

Acest grup de țări a determinat transnaționalizarea vieții economice. Ele sunt, în același timp, țări de origine și țări-gazde ale celor mai puternice societăți transnaționale.

Populația țărilor dezvoltate beneficiază de un nivel de trai ridicat. Calitatea produselor de consum au cele mai ridicate standarde. Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată și se asigură asistența sanitară pentru întreaga populație.

Calitatea vieții în țările dezvoltate și gradul de dezvoltare al acestora se determină pe baza unor indicatori de natură economică, socială și demografică, respectiv:

Nivelul produsului intern brut pe cap de locuitor (PIB/loc), indicator care reflectă starea economiei. (fig. 1)

Speranța de viață la naștere (fig. 2)

Gradul de alfabetizare (fig. 3), etc.

Fig. 1 – Produsul intern brut pe cap de locuitor, 2011

Fig. 2 – Speranța de viață la naștere, 2011

Fig. 3 – Gradul de alfabetizare, 2011

Potențialul economic al țărilor dezvoltate

Modelul American

Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor țări industriale. Dat fiind potențialul său economic și militar uriaș, SUA reprezintă o superputere mondială. Performanțele economice atinse de SUA se datorează în mare parte condițiilor istorice favorabile. Un avantaj important pentru nord-americani este trecerea directă la capitalism. Statele Unite nu au cunoscut feudalismul, permițând societății să de dezvolte ca o societate civilă deschisă, lucru ce e principalul izvor de forță al Statelor Unite.

În opinia lui Hegel, Statele Unite ale Americii înfățișează „pământul viitorului…..pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătrânei Europe”. Pământul făgăduinței nu constituia numai o idee abstractă și acesta oferea milioanelor de emigranți posibilitatea de a beneficia de o viață mai bună într-un timp relativ scurt.

Tema de bază a declarației de independență este cea a „drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Lucrul cel mai important este că aceste drepturi nu erau acordate unor categorii sau clase sociale ci direct indivizilor. Dintre toate contractele sociale pe care le-a cunoscut lumea, cel american – Codul Constituțional – a avut cel mai mare succes. Într-un timp relativ scurt s-a creat o piață uriașă care a stimulat creșterea economică. Având în vedere dimensiunile pieței, standardizarea și producția de serie apar de timpuriu. Într-un timp relativ scurt a fost creată o piață uriașă, care a stimulat creșterea economică. Standardizarea și producția de serie mare au apărut, de timpuriu, fiind impuse de talia pieței americane.

În cadrul modelului fordist firmele transnaționale sunt pe verticală, cu o ierarhie strictă ce veghează ca sarcinile fragmentate și repetitive să fie efectuate în condițiile nesiguranței locului de muncă. De asemenea în cadrul acestui modelul oferta este cea care impune logica, prin standardizare pentru a facilita fabricarea și a reduce costul.

Atrași de ideea de a da o dimensiune cât mai mare țării lor, americanii au recurs la metodele pieței libere cumpărând cu plata cash o parte din statele care compun confederația: Louisiana în anul 1804 de la Napoleon, Oregon în anul 1846 de la Anglia, California în anul 1848 de la Mexic și Alaska în anul 1867 de la Rusia Țaristă. În acest fel, America a reușit să realizeze o intrare spectaculoasă și hotărâtoare pe scena istoriei, făcându-i loc credinței în „excepționalism american”, teză ce susține că Statele Unite fac abatere de la acea regula istoriei conform căreia marile puteri după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin și dispar. Această teză a „excepționalismului” fost cultivată la americani de toți liderii politici.

De la sfârșitul secolului XX și până în prezent Statele Unite au rămas singura superputere, sistemul și modul de viață american exercitând o puternică influență asupra noilor generații din întreaga lume, neavând contracandidați.

Modelul Japonez

Japonia este a doua putere economică a lumii este Japonia, distanțată de celelalte țări industriale. Modelul economic japonez este diferit de cel american.

Economia ca și întreaga viață socială poartă amprenta vechilor tradiții și obiceiuri. Japonia a cunoscut o perioadă feudală de dezvoltare foarte îndelungată, bine conturată, cu o stratificare socială rigidă, în care s-a pus accent pe cultul onoarei și disciplina militară. Elementele tradiționale feudale și cele specifice economiei de piață conviețuiesc într-un mod unic.

Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, în condițiile distrugerii celei mai mari părți a capacităților industriale, au fost puse bazele unei strânse cooperări între stat și întreprinderi, în scopul edificării unei strategii de refacere și relansare. Ministerul Industriei și Comerțului Internațional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte puternice pentru a controla orientarea capitalului spre sectoarele prioritare și pentru a filtra oferta și cererea de tehnologii străine. El a contribuit din plin la realizarea unei noi industrii. A avut însă prudența de a restrânge partea întreprinderilor publice și de a încuraja inițiativa particulară.

Japonia a ajuns să posede o forță bazată pe sistemul său de organizare a firmelor în cadrul unor rețele – faimoasele Keiretsu, ale căror firme sunt legate prin participații financiare încrucișate sau prin relații privilegiate clienți-furnizori.

Fiecare mare companie posedă o bancă la care salariații își depun o parte din salariu. Prin această formă de economisire este posibilă dezvoltarea întreprinderii fără a se apela la credite, salariații asigurând astfel finanțarea dezvoltării economice. Sistemul de organizare al firmelor japoneze este unic și în el constă forța economică a Japoniei. Această structură asigură o stabilitate în relațiile dintre firme, un climat de cooperare.

Modelul toyotist – firmele toyotiste sunt firme transnaționale înconjurate de mici firme subcontractante integrate pe orizontală. Salariații au un statut stabil, cumulează un maxim de operațiuni rămânând polivalenți. La modelul toyotist cererea este cea care ghidează producția.

Astăzi, economia japoneză ca și întreaga viață socială sunt impregnate de vechile tradiții. Este săracă în resurse naturale, însă Japonia a mizat pe resursele umane, pe disciplina populației și pe orgoliu național care a generat un spirit de sacrificiu.

Grupul celor 7

Statele Unite și Japonia, împreună cu Germania, Franța, Marea Britanie, Italia și Canada alcătuiesc „Grupul celor 7” al marilor țări industrializate. La reuniunile acestui grup, statele sunt reprezentate de șefii de guvern sau de miniștrii economiei și finanțelor. Scopul urmărit este coordonarea politicilor macroeconomice și, în mod special, a politicii ratelor de schimb între țările respective. Țările membre ale grupului sunt cele mai puternice din lume, ele fiind acelea care determină raporturile de forțe pe plan internațional, ordinea economică mondială. O comparație a potențialului lor economic punte în evidență un important „gap” între SUA și ceilalți membrii ai G7.

În decursul secolului al XXI-lea, Uniunea Europeană este singura ce poate ocupa poziția de lider mondial în detrimentul Statelor Unite ale Americii. Principalul atu al acesteia va fi moneda unică euro, deoarece în prezent acesta are un curs de schimb superior față de dolar și yen. Însa acest lucru este puțin probabil, deoarece UE nu a realizat uniunea politică, ceea ce reprezintă un handicap și între cele doua există și un decalaj tehnologic.

Grupul celor 8

Din anul 2002, în grupul marilor țări industrializate a fost inclusă și Rusia. S-a trecut de la G7 la G8. Rusia are un potențial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale naturale imense, la numărul și valoarea oamenilor săi de știință. Din punctul de vedere al potențialului valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special, din considerente de ordin politico-militar.

Potențialul economic al țărilor membre G8 este prezentat în tabelul de mai jos, membrii G8 controlând circa reprezinta 66.1% din economia mondială în situația în care populația totală nu depășește 14% din populația globului.

Sursa: World Development Report – 2006, World Bank

G8 este responsabil pentru o serie de probleme cum ar ar fi încălzirea globală, problema datoriilor externe și a politicilor comerciale inechitabile care afectează țările în dezvoltare, sărăcia din Africa și globalizarea. Tările membre G8 duc o politică de dominare și constrângere asupra celoralalte țări ale lumii, impunând legislații și creând legături economice care generează dependență.

Instituțiile pe care G8 le controlează și relațiile internaționale, nu funcționează pe principii democratice ca transparența, egalitatea și respectul pentru drepturile omului iar ședințele G8 sunt ținute în secret și nu există un transcript al discuțiilor. Problemele discutate în aceste întâlniri țin de economia globală, dar sunt discutate și teme legate de ecologie, război, terorism și securitate. În principal, întânirile au devenit centrul din care se modelează și controlează economia globală.

În concluzie „Summitul nu a reușit să întâmpine așteptările populației sărace. A rezultat un plan de comerț îndreptat împotriva populației sărace și un fond monetar precar și nimic despre datorii. Mii de protestatari pașnici au manifestat în Geneva în favoarea țărilor sărăce. Orice ar spune rapoartele oficiale, vocea protestatarilor nu a fost ascultată, ci a fost stinsă atât de violența, cât și de indiferența liderilor politici”

Nivelul de dezvoltare al țărilor cu economie de piață

Lumea țărilor dezvoltate este departe de a fi omogenă. Există importante deosebiri de mod de viață, determinate de particularitățile naționale de dezvoltare. Analiza produsului intern brut pe cap de locuitor pune în evidență disparități notabile.

La „periferie” se plasează Africa de Sud și Polonia – țară nou venită în „clubul țărilor dezvoltate”, care au venituri atipice (4000 – 7000 de dolari). La polul opus se află Elveția și Norvegia, țările cu cel mai ridicat PIB pe locuitor, cu, respectiv 51,4 mii și 54,8 mii de dolari.

Ce relevă datele prezentate?

Existența unor discontinuități între categoriile de venituri9 . 9 Marcate prin linie continuă.

Lărgirea recentă a grupului țărilor dezvoltate (de la 24 la 29) a coborât considerabil limita inferioară a venitului pe locuitor, noii membri având un nivel de dezvoltare mai scăzut.

„Vechile” țări dezvoltate, cu unele mici excepții, au trecut în clasa superioară de venit pe locuitor, față de perioada anterioară.

Este remarcabil progresul Belgiei și Norvegiei. Prima țară a reușit să-și restructureze economia, în primul rând industria mineritului, care producea mari pierderi; cea de-a doua profită din plin de exploatarea resurselor de petrol din Marea Nordului.

Țări mici (Elveția, Olanda, Austria, Danemarca etc.) devansează țări mari. Desigur, ele au o populație mult mai mică, dar și resurse naturale incomparabil mai mici. Cum reușesc oare? Este un subiect de meditație.

Japonia depășește cea mai mare parte a țărilor dezvoltate. Cine se gândea că, după atacul nuclear american care a pus capăt războiului va renaște din propria cenușă și va ajunge să ofere populației un asemenea nivel de trai ridicat? Sporul venitului pe locuitor în țările dezvoltate cu economie de piață reprezintă o tendință durabilă. În perioada 1990-1996, creșterea, în termeni reali, a fost pozitivă în marea majoritate a acestor țări. În intervalul următor (1998-2001), această tendință s-a menținut (cu excepția Spaniei), vedetele fiind Polonia și, mai ales, Irlanda, țări în care PIB/locuitor a sporit într-un ritm mediu anual de 5,2% și respectiv, 6,5%. Creșterea venitului pe locuitor a continuat și în perioada următoare (2001-2005).

Calitatea vieții Fără doar și poate, PIB pe locuitor exprimă nivelul de trai al populației unei țări. Dar el nu se transformă automat în bunăstare. Plecând de la acest considerent, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a calculat un „indice al dezvoltării umane” – HDI care să reflecte, pe lângă venitul pe locuitor, și aspecte calitative efective. Progresul dezvoltării umane poate fi pus în evidență mai corect printr-o corelare a dimensiunilor sale esențiale. În „Raportul asupra dezvoltării umane”, din 1993, PNUD explică, astfel, punctul său de vedere: „Dezvoltarea este un proces care conduce la lărgirea gamei de posibilități oferite fiecărei persoane.

În principiu, ele sunt nelimitate și pot evolua în timp. Dar oricare ar fi stadiul de dezvoltare, ele implică realizarea a trei condiții esențiale: o viață lungă și o stare bună de sănătate, accesul la cunoștințe, ca și la resursele necesare asigurării unui nivel de viață convenabil”. Privind problema nivelului de trai în țările dezvoltate, din această optică, este incontestabil că ele au atins cele mai ridicate standarde de viață10:

Speranța de viață a depășit pragul de 70 de ani. Accesul populației la serviciile de sănătate este total (100%).

Aportul zilnic de calorii depășește nevoile reale (peste 100%).

Rata de școlarizare primară și secundară este de peste 90%. Reflectând aceste aspecte, indicele composit al PNUD plasează țările dezvoltate într-o altă ordine decât cea a Băncii Mondiale. În 199511, pe primul loc se afla Canada, cu un indice HDI de 0,96. În continuare, situația se prezintă astfel: Indice HDI Țări 0,946-0,940 Franța, Norvegia, SUA, Islanda, Finlanda, Olanda, Japonia (locurile 2-8) 0,939-0,930 Noua Zeelandă, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie, Australia, Elveția, Irlanda (locurile 9-17) 0,929-0,900 Danemarca, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Israel, Luxemburg (locurile 18-22) 0,899-0,892 Malta, Coreea de Sud, Portugalia (locurile 27, 30 și respectiv 33) Cehia (0,884), Ungaria (0,857) și Polonia (0,851) sunt clasate, în ordine, pe locurile 39, 47 și respectiv 52, în același an. Cât privește Africa de Sud (0,717), ea deține locul 89. PNUD plasează înaintea acestor țări altele din categoria noilor state industriale (Hong Kong, Singapore, locurile 24 și 28) sau țări mici din zona Caraibelor. Se poate deduce că diversele organizații internaționale au concepții care diferă, din anumite puncte de vedere, în ceea ce privește aprecierea nivelului de dezvoltare al țărilor lumii.

Din cele menționate nu trebuie să se tragă concluzia că țările dezvoltate îndeplinesc toate cerințele unui trai civilizat. 10 Cu excepția țărilor cu venituri atipice, situate la „periferia” grupului. 11 Vezi PNUD: „Human Development Report”, 1998 Nesiguranța zilei de mâine se menține încă, cel puțin pentru anumite categorii sociale.

În țările Uniunii Europene șomajul cuprinde 18 milioane de oameni. Deși indemnizațiile primite și ajutorul de șomaj asigură o existență decentă, totuși, perspectivele de viitor sunt nesigure. Statul bunăstării generale nu a fost creat. În concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calității vieții, este incontestabil. Factorii responsabili din țările dezvoltate recunosc însă oficial că se confruntă cu probleme sociale foarte importante. Dar instituțiile existente, mecanismele create funcționează și permit rezolvarea, în cele din urmă, a disfuncționalităților care apar. Organismul economic, politic și social este puternic și poate depăși dificultățile. Acesta este lucrul cel mai important.