Echilibrul Financiar la Nivel de Intreprindere

„Echilibrul financiar la nivel de întreprindere”

PLAN

PLAN

Introducere

1. Echilibrul financiar al întreprinderii – definire și forme de manifestare

1.1. Abordarea teoretică privind echilibrul financiar al întreprinderii

1.2. Aprecierea stării de echilibru și dezechilibru financiar

1.3. Modalități de realizare a echilibrului financiar

2. Analiza echilibrului financiar la întreprindere

2.1. Analiza rezultatelor întreprinderii și fluxurilor financiare

2.2. Diagnosticul financiar al rentabilității

2.3. Necesitățile de finanțare ale activității întreprinderii

3. Posibilitățile de îmbunătățire a echilibrului financiar

3.1. Căile de asigurare a echilibrului financiar

3.2. Investițiile – cadru determinant al menținerii echilibrului economic

3.3. Previziunea financiara în condițiile echilibrului financiar

Încheiere

Anexe

Introducere

În condițiile economiei de piață, întreprinderile singure realizează activități de afaceri, diverse tipuri de tranzacții și operațiuni, primește profituri, suportă pierderi și își prevede situația financiară, și perspectivele de producție.

Scopul principal al întreprinderii este un nivel cît mai înalt de venituri față de cel al cheltuielilor, și anume atingerea celui mai mare profit posibil sau, eventual, o rentabilitate cît mai ridicată. Atingerea acestui obiectiv într-o economie de piață este posibilă numai în cazul în care fabricării produselor de consum sau producerea serviciilor, care au cerere pe piață.

Mai mult decît orice alt indicator, profitul reflectă rezultatele tuturor componente ale întreprinderii. Asupra mărimii profitului influențează un set de factori: volumul producției, gama produselor, calitatea lor, nivelul de costuri, amenzile, penalitățile și de alți factori. În cele din urmă, profitul este cea mai importantă condiție pentru competitivitatea întreprinderilor.

Comparativ cu alți indicatori, profitul într-o măsură mai mare evaluează activitatea de producție și economică a întreprinderii. La evaluarea echilibrului financiar, se evaluează și creștrea volumului de producție și a vînzărilor, eficiența utilizării activelor întreprinderi și a resurselor umane, și financiare.

Profitul definește un indicator general, cum este rentabilitatea. Pentru a evalua nivelul de performanță obținut, adică rezultatul final – profitul, în comparație cu cheltuielile sau cu resursele utilizate. Rentabilitatea caracterizează gradul de profitabilitate. Rentabilitatea este o măsură relativă, care are proprietatea de completitudine, și, prin urmare, poate fi utilizată atunci cînd se compară diferite entități. Ratele de rentabilitate ne permit să estimăm cît de mult profit, întreprinderea obține din fiecare leu investit în aceasta.

Actualitatea temei de cercetare este faptul că echilibrul financiar este un indicator-cheie ce caracterizează eficiența activității de producție și de antreprenoriat ale întreprinderii. Acesta este afectat (direct sau indirect) de un număr foarte mare de factori diferiți. Rezultatele financiare ale companiei sunt caracterizate de suma profiturilor și nivelul de rentabilitate. Cu cît mai multe produse sau servicii rentabile întreprinderea realizează, cu atît mai mult profit vor primi, deci cu atît o stare financiară mai bună va înregistra. De aici apare necesitatea unei lupte concentrată și constantă în fiecare întreprindere la toate etapele de producție pentru profit.

Analiza echilibrului financiar întreprinderilor cu orice formă de proprietate este o parte integrantă a analizei activității financiare și economice ale întreprinderii și una dintre cele mai eficiente instrumente de evidență, și control al nivelului de utilizare a resurselor materiale, umane și financiare pe piață, la momentul actual. Rezultatele acestei analize sunt utilizate în practică în planificarea producției și evaluarea calității muncii. Analiza este destinată să reflecte modificările în baza tehnico-materială a producției și termenii de eficiența a acesteia, la fel oferă o justificare economică a deciziilor.

În plus, echilibrul joacă un rol important în sistemul de indicatori microeconomici ai stabilității financiare și a sectorului său financiar, concepuți pentru a depăși situațiile de criză. Identificarea rezervelor de creștere și a rentabilității poate fi stabilită printr-un sistem de zone interconectate de analiză economică. Conținutul analizei profitului și a rentabilității întreprinderilor este o evaluare obiectivă a nivelului de producție și a rezervelor pentru a îmbunătăți situația actuală.

Obiectul cercetării, îl constituie întreprinderile de diferită mărime, însă o analiză mai detailată o vom face pe baza întreprinderii SRL „Cuprtorul dulce”.

Teza de licență are ca domeniu de cercetare aspectele teoretice, metodologice și practice ale echilibrului financiar a întreprinderii.

Scopul cercetării este determinarea esenței și importonței echilibrului financiar în activitatea întreprinderii, și evaluarea indicatorilor cantitativi și calitativi ai acestor două concepte la SRL „Cuprtorul dulce”.

În conformitate cu acest scop, în studiu au fost formulate următoarele sarcini:

1) examinarea structurii, funcțiilor și caracteristicilor de formare a echilibrului financiar în condițiile actuale;

2) determinarea esenței economice a echilibrului financiar;

3) analiza echilibrului financiar la întreprindere ;

4) posibilitățile de îmbunătățire a echilibrului financiar..

Scopul și sarcinile formulate au determinat utilizarea diverselor metode de cercetare, așa cum ar fi: metoda normativă, metoda statistică, metoda grafică, de sinteză, analiza economică, compararea, inducția și deducția, modelarea economico-matematică, precum și alte procedee și instrumente de cunoaștere științifică a proceselor economice, și aplicarea acestora la nivelul unei entități economice.

Structura și conținutul tezei a fost stabilită ținînd cont de scopul și sarcinile cercetării și a fost determinată următoarea structură a tezei: introducere, două capitole, concluzii, bibliografie, anexe.

În introducere, este argumentată actualitatea temei de cercetare, necesitatea și importanța acestora. Este formulat scopul, sarcinile, obiectul cercetat, gradul de studiere a temei cercetate, metodele folosite și descrierea succintă a lucrării.

Capitolul 1 „Echilibrul financiar al întreprinderii – definire și forme de manifestare „ include abordarea problemelor legate de aspectele generale cu privire la echilibrul financiar firmei, unde am prezentat conceptul, esența și abordările acestora în cadrul unei economii de piață.

Capitolul II „Analiza echilibrului financiar la întreprindere la SRL „Cuprtorul dulce” este dedicat unei investigări asupra indicatorilor aferenți rezultatelor financiare a SRL „Cuprtorul dulce”, fiind realizată o analiză în detaliu a unui set de indicatori caracteristici.

Capitolul III „Posibilitățile de îmbunătățire a echilibrului financiar” are drept scop de a menționa principalele măsuri posibile pentru îmbunătățirea situației existente și dezvoltarea întreprinderii.

Concluziile și recomandările elaborate în teza de licență reflectă anumite posibilități de perfecționare a abordărilor teoretice și practice în domeniul profitului și rentabilității la nivelul entității economice.

.

1. Echilibrul financiar al întreprinderii – definire și forme de manifestare

1.1. Abordarea teoretică privind echilibrul financiar al întreprinderii

Într-o manierǎ generalǎ, echilibrul evocǎ ideea de armonie între diferitele elemente aleunui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. La nivelul fiecǎrui agent economic existǎ un echilibru financiar propriu, ca parte componentǎa echilibrului financiar general. El se sprijinǎ pe relații economice specifice economiei de piațǎ care prin forme, metode și tehnici specifice participǎ la formarea și repartizareafondurilor bǎnești la nivel microeconomic, în scopul realizǎrii proceselor de aprovizionare, producție și desfacere.

În sens general, prin echilibru se înțelege o stabilitate a unei situații, o armonie între elementele componente ale unui sistem, ceea ce în plan financiar implic armonizarea surselor financiare cu nevoile financiare ale întreprinderii.

Echilibrul financiar reprezintă o relație între resursele proprii și cele atrase, în care fondurile proprii au capacitatea de rambursare integrală a datoriilor, atît a celor vechi, cît și noi. Astfel, în cazul în care nu există o sursă pentru rambursarea datoriei noi în viitor, atunci are loc stabilirea unor condiții de frontieră cu privire la utilizarea de capital existent în prezent [8, p. 95].

Un principiu deosebit de important în finanțarea activității economice a agentului economic este necesitatea de a acoperii activele pe care și le procură întreprinderea cu capitaluri care rămîn la dispoziția ei pe un interval de timp cel putin egal cu durata de viață a respectivelor active. Aceasta este o condiție elementară, dar nu și suficientă pentru asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii. Numai în acest fel se poate asigura lichiditatea necesară și o trezorerie sănătoasă. Este o condiție importantă de îndeplinit în evitarea riscului de incapacitate de a face față plăților și în consecință un risc de faliment sporit. În același timp respectarea acestei reguli și asigurarea lichidității necesare potentează contribuția întreprinderii la asigurarea unei circulații monetare sănătoase în economie și la evitarea blocajelor în lanț.

Privind esența și amplitudinea echilibrului financiar este important de reținut că aceasta nu se circumscrie numai la activitatea de producere sau de comercializare, ci se referă și la gestiunea economică a tuturor activităților întreprinderii.

La rîndul său resursele financiare ce se prevăd a fi utilizate pentru acoperirea necesarului de fonduri pot fi vizualizate în figura 1.1.1.

Fig. 1.1.1. Acoperirea necesarului de fonduri

Echilibrul financiar prezintă aspecte complexe, iar previziunea financiară urmărește constituirea lui în formă funcțională.

Echilibrul financiar ține seama de structura și repartizarea fondurilor pe fiecare dintre elementele structurii de producere și pentru achitarea obligațiilor financiare, precum și pentru asigurarea unui nivel optim dintre fiecare categorie de resurse și total [16, p. 159].

Echilibrul financiar ca parte componentă a echilibrului economic are o funcționalitate și forme distincte de exprimare datorită existenței obiective a finanțelor, a manifestării funcțiilor banilor, instituțiilor financiare, bancare și de asigurări în perioada de tranziție de la economia de piață.

La nivelul întreprinderilor acest echilibru se sprijină pe relațiile economice caracteristice economiei de piață, care prin forme, metode și tehnici specifice participă la formarea și repartizarea fondurilor bănești la dispoziția agenților economici în scopul realizării procesului economic. Fiecare agent economic în funcție de profilul și genul de activitate își proiectează propriul echilibru financiar, ținînd cont de veniturile și cheltuielile sale. Veniturile au drept sursă incasările din vînzările producției, din executarea lucrărilor și prestarea serviciilor, din comercializarea producției prin propria rețea de desfacere.

Echilibrul financiar constiutie o parte semnificativa în analiza poziției financiare a întreprinderii. Poziția financiară a întreprinderii se reflectă din bilanțul contabil al întreprinderii. Poziția financiară a întreprinderii evidențiază relațiile cu terțele persoane, în persoana investitorilor, a creditorilor, salariaților, statului etc. Împreună cu analiza contului de profit și pierderi (analiza permfomanței întreprinderii), analiza poziției financiare a întreprinderii subliniaza modalitățile de asigurare a echilibrului financiar pe termen lung și scurt, și stabilește rentabilitatea activității întreprinderii.

Structura financiară a întreprinderii vizează asigurarea optimă a echilibrului financiar pe termen lung, prin relaționarea capitaluei prin propria rețea de desfacere.

Echilibrul financiar constiutie o parte semnificativa în analiza poziției financiare a întreprinderii. Poziția financiară a întreprinderii se reflectă din bilanțul contabil al întreprinderii. Poziția financiară a întreprinderii evidențiază relațiile cu terțele persoane, în persoana investitorilor, a creditorilor, salariaților, statului etc. Împreună cu analiza contului de profit și pierderi (analiza permfomanței întreprinderii), analiza poziției financiare a întreprinderii subliniaza modalitățile de asigurare a echilibrului financiar pe termen lung și scurt, și stabilește rentabilitatea activității întreprinderii.

Structura financiară a întreprinderii vizează asigurarea optimă a echilibrului financiar pe termen lung, prin relaționarea capitalurilor proprii cu mărimea capitalurilor împrumutate, prin gestionarea eficientă a ratei de îndatorare și fructificarea efectelor benefice aferente politicii de finanțare acordate de cadrul legislativ în materie de fiscalitate. O analiză izolată a echilibrului pe termen lung, fără a ține cont și de repercusiunile generate de deciziile de investiții și finanțare în planul stabilității financiare pe termen scurt, ar reprezenta o gravă eroare. Aceste doua direcții de acțiune se intercondiționează [199, p. 216].

Cheltuielile sunt ocazionate de procurarea materiei prime și materialelor, de realizarea produselor, de vinderea serviciilor prin propria rețea la care se adaugă și cheltuielile de circulație.

În condițiile desfășurării activității agentului economic pe baza principiilor eficienței și a rentabilității între venituri și cheltuieli se constituie o diferență, alcătuită din profit, TVA și alte forme de venit net.

În același timp pe seama profitului, a amortizării, a creditelor și a altor sume, întreprinderea își constituie o serie de fonduri privind dezvoltarea, creșterea producției, cercetarea, acoperirea unor nevoi sociale, culturale, sportive, ș.a.

Eficiența și rentabilitatea ca trăsături definitorii ale economiei și autonomiei financiare angajează agentul economic în direcția realizării unor premise din activitatea economică desfășurată mai mari decît cheltuielile. Diferența respectivă este beneficiul care poate fi utilizat pentru dezvoltarea proprie, cointeresarea agentului economic.

În același timp echilibrul financiar solicită întreprinderii să-și desfășoare activitatea la un asemenea nivel încît să permită echilibrul dintre necesarul de fonduri pentru producere, dezvoltare, cercetare și resurse financiare de dezvoltare.

Aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii constuie obiectivul oricǎrei analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cǎrora le este destinatǎ. Estimarea echilibruluifinanciar la nivelul întreprinderii este dependentǎ de obiectivele persoanelor care comandǎ saustudiazǎ astfel de analize:

1) din punct de vedere al intereselor acționarului, se apreciazǎ cǎ echilibrul financiar este respectat dacǎ rentabilitatea pe care i-o oferǎ un astfel de plasament compenseazǎ risculla care se expune. Riscul in cauzǎ depinde de factorii economici care determinǎ rentabilitateaactivelor și de politica de îndatorare practicatǎ de cǎtre întreprindere. Aceastǎ reprezentare aechilibrului financiar este legatǎ direct de obiectivul acționarilor care constǎ în maximizareavalorii întreprinderii.Pentru acționari, simptomele dezechilibrului apar atunci cînd nu obțin rentabilitateafondurilor proprii pe care ei o cer, ținînd cont de riscul economic, riscul financiar și riscul de faliment la care se expun. Exprimarea acestor simptome este dependentǎ de situația întreprinderii, și anume:

– dacǎ firma este cotatǎ la bursǎ, scǎderea cursului acțiunilor sale este un indicator incontestabil și obiectiv al deteriorǎrii sǎnǎtǎții financiare a acesteia și al unui dezechilibru financiar (analiza trebuie continuatǎ cu studiul evoluției pieței financiare în ansamblu pentru a distinge evoluția factorilor specifici întreprinderii de cei ai mediului economic în care aceasta funcționeazǎ);

– dacǎ firma nu este cotatǎ la bursǎ, cursul acțiunilor nu mai funcționeazǎ ca un indicator. Simptomele dezechilibrului financiar pe termen scurt sunt mai dificil de realizat și impun recurgerea la alți indicatori.

2) din punct de vedere al intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legatǎ ca și la alți acționari, de obiectivul maximizǎrii valorii întrepriderii la care se adaugǎ criterii de flexibilitate financiarǎ, de creștere economicǎ, de autonomie financiarǎ și de putere.

În aceste condiții, cauzele dezechilibrului financiar pot consta fie, în lipsǎ de flexibilitate financiarǎ, fie în dorința de control sau de apǎrare a autonomiei financiare ori de maximizare a ratei de creștere economicǎ. Astfel, pe termen scurt, apare problema dacǎ menținerea autonomiei financiare și a controlului sau obținerea unei creanțe maxime sunt compatibile cu atingerea unui nivel satisfǎcǎtor al rentabilitǎții.

Posibilitatea de informare ale acestei categorii sunt mai bune atît in ceea ce privește cantitatea, cît si calitatea informației. Pe aceastǎ bazǎ managerii pot sǎ sesizeze simptomele dezechilibrelor, dar și sǎ identifice originea, cauzele și factorii de influențǎ.

3) din punct de vedere al intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legatǎ de obiectivul acestora de a obține rambursarea creanțelor lor și de a primi remunerația convenitǎ anterior. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate prin situația firmei, prin prisma riscului de faliment, avînd ca punct culminant încetarea plǎților.

O creștere a riscului de faliment determinǎ creditorii fie sǎ cearǎ rate mai ridicate ale dobînzii, fie sǎ reconsidere creditul acordat. Apariția unei asemenea situații în viața financiarǎ a întreprinderii reprezintǎ un semnal incontestabil al apariției dezechilibrelor financiare. Pentru creditori este mai ușor și mai puțin costisitor sǎ se bazeze pe o analizǎ a patrimoniului întreprinderii debitoare și pe constituirea de garanții.

Principala condiție de viabilitate a companiei este de a asigura solvabilitatea acesteia continuă, care se realizează prin coordonarea fluxului de numerar de intrare și de ieșire în orice moment, pentru ca compania să poată să își îndeplinească obligațiile curente de plată. Acest lucru poate fi realizat prin menținerea echilibrului financiar pe termen lung, atunci cînd încasările companiei egal sau să depășească nevoia de capital pentru a-și îndeplini obligațiile de plată curente .

La nivelul fiecǎrui agent economic se proiecteazǎ un echilibru economico-financiar care apare în cadrul bugetului de venituri și cheltuieli și unde componentele sale se bazeazǎ pe balansarea între venituri (resurse) și cheltuieli (destinații). Veniturile au drept sursǎ încasǎrile din vînzarea producției marfǎ la intern și la export, din executǎri de lucrǎri și prestǎri de servicii, comercializarea mǎrfurilor prin rețeaua proprie de desfacere, etc [18, p. 138].

În condițiile desfǎșurǎrii activitǎții agenților economici pe baza principiilor eficienței și a rentabilitǎții între venituri și cheltuieli, se constituie o diferențǎ alcǎtuitǎ din profit, taxa pe valoare adǎugatǎ și eventual alte forme de venit net, etc.

Din cele analizate anterior, putem concluziona cǎ activitatea unei întreprinderi trebuie sǎ fie generatoare de efecte pozitive care sǎ conducǎ la susținerea principiului continuitǎții activitǎții. Este necesarǎ deci existența unui echilibru financiar pe toatǎ durata de funcționare a întreprinderii între resursele și nevoile acesteia.

Echilibrul finaciar este deci o formǎ de manifestare a echilibrului economic și reflectǎ asigurarea resurselor pe de o parte și respectarea obligațiilor de platǎ ale întreprinderii cǎtre terți pe de altǎ parte. El reprezintǎ pentru întreprindere egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare desfǎșurǎrii activitǎții de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt.

1.2. Aprecierea stării de echilibru și dezechilibru financiar

Starea de dezechilibru financiar a unei întreprinderi este determinatǎ de regulǎ de o serie de modificǎri semnificative în rîndul indicatorilor de echilibru financiar, cauza acestui dezechilibru fiind de regulǎ fie diminuarea semnificativǎ a fondului de rulment, fie creșterea în exces a necesarului de fond de rulment.

Practica economicǎ a demonstrat faptul cǎ o firmǎ care înregistreazǎ profit poate întîlni o stare de dezechilibru generatǎ de urmǎtoarea situație: necesarul de fond de rulment este mai mare decît fondul de rulment (NFR > FR) [20, p. 83].

Valoarea fondului de rulment nu este o dimensiune intangibilǎ și legatǎ doar de cifra de afaceri, ci o rezultantǎ a unui anumit numǎr de parametri și a deciziilor de politicǎ economicǎ și financiarǎ promovate de conducerea întreprinderii. Astfel, in bunǎ mǎsurǎ, așa cum rezultǎ și din cele prezentate anterior, fondul de rulment depinde de creditul acordat clienților (care la rîndul sǎu este în funcție de cifra de afaceri, condițiile de platǎ impuse clientului, riscului existenței unor clienți rǎu platnici sau mai puțin solvabili, etc), creditul acordat de furnizori și volumul stocurilor. Dacǎ acești parametri se modificǎ, valoarea fondului de rulment poate suferi fluctuații. Pentru ajustarea fondului de rulment dezechilibrat, întreprinderea trebuie sǎ procedeze la aplicarea unui numǎr mare de acțiuni.

În atenția întreprinderii trebuie deci sǎ stea în special, dezechilibrul dintre fondul de rulment real (mai mic) și fondul de rulment necesar sau de dorit (mai mare). Restabilirea echilibrului între aceste douǎ fonduri se poate realiza prin majorarea fondului de rulment real pînǎ la nivelul celui de dorit și prin diminuarea acestuia din urmǎ pînǎ la nivelul fondului de rulment real.

Plecînd de la relațiile de calcul ale fondului de rulment putem lesne delimita cauzele care au generat scǎderea acestuia. Cunoscînd aceste cauze, se poate interveni în direcția restabilirii echilibrului financiar al unei întreprinderi.

Cînd determinǎm fondul de rulment ca diferențǎ între capitalurile permanente și activele imobilizate (FR = CP – Ai), atunci putem spune cǎ diminuarea are urmǎtoarele cauze:

Scǎderea capitalului permanent

Capitalul social este diminuat din urmǎtoarele cauze:

– reducerea capitalului social ca urmare a amortizǎrii pierderilor;

– reducerea capitalului prin rambursarea aportului asociaților (acest lucru apare însǎ foarte rar în practica economicǎ).

2. Distribuirea rezervelor este un factor de dezechilibru, toate distribuirile de rezerve pe mai mult de 5 ani antrenînd mișcarea valorilor mobiliare, lucru care conduce la agravarea situației existente. Distribuirea rezervelor reglementate este posibilǎ în cazul rezervelor speciale, create pe termen lung din profit, cu condiția de a le reporta în rezultatul exercițiului în curs la data distribuției prin reducerea impozitului pe profit.

3. Repartizarea dividendelor conduce de asemenea la diminuarea capitalurilor proprii, avînd în vedere faptul cǎ sumele care reprezintǎ rezultatul reportat sunt externalizate cǎtre asociați, nefiind integrate capitalurilor proprii.

4. Rambursarea de împrumuturi. Din diverse rațiuni, întreprinderea poate sǎ ramburseze anticipat împrumuturile, antrenînd astfel efectul de bumerang, efect ce contribuie la dezechilibrul financiar al întreprinderii.

5. Creșterea imobilizǎrilor – Evoluția pieței determinǎ întreprinderea sǎ achiziționeze noi imobilizǎri, concretizate în investiții productive și neproductive, deoarece suprainvestirea stǎ la baza a numeroase falimente.

Prin investiții înțelegem achiziționarea de utilaje, instalații și echipamente necesare desfǎșurǎrii activitǎții unei întreprinderi. În acest sens se are în vedere urmǎtoarele douǎ situații:

– Cumpǎrarea unor utilaje, instalații și echipamente pentru înlocuirea celor deja existente. În aceastǎ primǎ ipostazǎ, nivelul de activitate se poate modifica în cazul în care echipamentul nou achiziționat are un nivel foarte ridicat de performanțǎ. În cazul în care însǎ nivelul de activitate nu se modificǎ, deci producția nu crește, atunci cifra de afaceri va fi invariatǎ, la fel și necesarul de fond de rulment.

– Cumpǎrarea unor utilaje, instalații și echipamente suplimentare. Întreprinderea își va mǎri capacitatea de producție și cifra de afaceri, implicit fondul de rulment. În urma creșterii acestor indicatori, profitul întreprinderii va crește, antrenînd în mod firesc o marjǎ brutǎ de autofinanțare mai ridicatǎ. Întreprinderea va trebui sǎ facǎ fațǎ unei creșteri a necesarului de fond de rulment, dar va beneficia în schimb de o capacitate mai mare de autofinanțare.

Evitarea suprainvestiției este una din rațiunile de a fi a unui plan de finanțare. Totodatǎ, și suprainvestirea financiarǎ prin cumpǎrare de tiluri de participare poate în cazul în care este excesivǎ sǎ declanșeze dezechilibre în cadrul întreprinderii.

Pornind de la ipoteza cǎ fondul de rulment nu variazǎ, putem aprecia cǎ o creștere în exces a necesarului de fond de rulment poate influența echilibrul financiar. Ciclul de exploatare declanșeazǎ nevoi de finanțare de natura stocurilor deținute și creanțe neplǎtite, iar în contrapartidǎ, aceste nevoi sunt parțial satisfǎcute prin datorii de exploatare.

Luînd în considerare relația de calcul a nevoii de fond de rulment ( NFR = Nevoi ciclice – Resurse ciclice), nevoia de fond de rulment va crește fie prin creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare, fie prin diminuarea surselor de finanțare a ciclului de exploatare.

Creșterea nevoilor de finanțare a ciclului de exploatare

1. Stocurile. Urmǎtoarele activitǎți pot contribui la creșterea stocurilor, cu implicații directe asupra creșterii nevoii de finanțare.

– creșterea valorii stocurilor- este cazul acelor produse care stau în stoc mai multe luni. Acest lucru poate crea dezechilibru financiar.

– creșterea volumului stocurilor- acest aspect creazǎ oportunitatea de cîștig.

Ciclu clienți – vînzǎri. În cadrul acestui ciclu se pot distinge elemente cu implicații directe asupra necesarului de fond de rulment, cum ar fi:

– creșterea cifrei de afaceri- creșterea acestui indicator are implicații directe asupra necesarului de fond de rulment. Dacǎ însǎ aceastǎ creștere a cifrei de afaceri nu degajǎ un excedent brut de exploatare suficient, situația va conduce la un dezechilibu financiar.

– prelungirea termenului de acoperire a creanțelor- determinǎ majorarea necesarului de fond de rulment. Este de dorit în consecințǎ sǎ se urmǎreascǎ cu atenție termenele medii de reglare a creanțelor.

b) Diminuarea surselor de finanțare a ciclului de exploatare

Principala influențǎ în categoria surse temporare de finațare a ciclului de exploatare o are ciclul cumpǎrare – furnizori. Furnizorii achitați nu contribuie la finanțarea ciclului de exploatare. Se poate observa cǎ de fiecare datǎ în timpul unui dezechilibru financiar, furnizorii sunt practic nereglați. Acest proces este uneori sistematizat, întreprinderea nereglîndu-și datoriile cu furnizorii decît dupǎ o nouǎ relansare, ceea ce face sǎ privim relația întreprindere-furnizor ca dificil de aplicat pe termen mediu (mai ales dacǎ întreprinderea nu este un client esențial al furnizorului neplǎtit).

Așadar, este indicat ca întreprinderea sǎ obținǎ un termen de amînare a plǎților care sǎ ajute la finanțarea ciclului de exploatare.

Prin cele expuse anterior am precizat elementele care pot fi susceptibile a crea dezechilibru financiar în cadrul unei întreprinderi. Practic, întreprinderile sunt supuse simultan acțiunii unei multitudini de factori, cu efecte reciproc adverse ce se cer studiate și influențate în scopul asigurǎrii unui echilibru dinamic.

În cadrul întreprinderii se poate recurge la urmǎtoarele modalitǎți de realizare a echilibrului financiar sunt reprezentate în fig. 1.2.1 [21, p. 211].

Fig. 1.2.1. Modalitǎți de realizare a echilibrului financiar

1. Nevoile de fond de rulment sunt finanțate în întregime din resursele stabile (FR pozitiv) sau parțial din resurse stabile și resurse ciclice, a cǎror valoare totalǎ permite degajarea unei trezorerii pozitive. Acest echilibru trebuie sǎ fie structural pentru a putea fi considerat sǎnǎtos, altfel spus, el trebuie sǎ se menținǎ pe mai mulți ani.

2. Resursele stabile și ciclice finanțeazǎ parțial nevoile de fond de rulment, diferența fiind acoperitǎ din credite de trezorerie. Dar, nevoia de fond de rulment constituie o nevoie permanentǎ care este finanțatǎ în acest caz, din resursele de trezorerie prezente, resurse care vor cǎpǎta un caracter stabil, structural, dacǎ întreprinderea nu reușește sǎ-și reconstituie fondul de rulment (FR) și/sau sǎ-și limiteze nevoia de fond de rulment (NFR). Situația nu devine riscantǎ decît atunci cînd proporția împrumuturilor bancare atinge niveluri inacceptabile (30%). Aceastǎ situație poate fi viabilǎ dacǎ întreprinderea continuǎ sǎ beneficieze de resurse de trezorerie de la partenerii sǎi financiari.

3. Creditele bancare curente, dar și resursele în fondul de rulment, finanțeazǎ o parte din activele fixe, nevoile din fondul de rulment și disponibilitǎțile. Este vorba aici de o situație cu mari riscuri financiare, datoritǎ dependenței totale a întreprinderii fațǎ de bǎnci. Situația finanțǎrii integrale a nevoilor de fond de rulment din credite de trezorerie este criticǎ, dacǎ nu are caracter ocazional, și impune reconstituirea structurii financiare (restructurarea fondului de rulment, diminuarea pe cît posibil a nevoii de fond de rulment).

4. Resursele induse de ciclul exploatǎrii se adaugǎ surplusului de resurse permanente (FR pozitiv) pentru a finanța nevoile ciclice și a degaja un important excedent de lichiditǎți. Acest tip de echilibru se înregistreazǎ foarte rar la o întreprindere industrialǎ, echilibru în care ea degajǎ resurse de fond de rulment (RFR). Totuși, se poate întîmpla ca o întreprindere industrialǎ sǎ degaje resurse de fond de rulment în afara exploatǎrii (RFRE) net superioare necesarurilor de fond de rulment, ceea ce poate explica originea RFR-urilor. O firmǎ de distribuție degajǎ structural RFRE importante, deoarece ea dispune de necesaruri scǎzute și resurse importante. Plasarea disponibilului se poate face în valori imobiliare de plasament, în titluri imobilizate, etc.

5. Resursele permanente nu sunt suficiente pentru a finanța totalitatea imobilizǎrilor, acestea din urmǎ fiind finanțate prin resurse de fond de rulment degajate de întreprindere și de credite bancare curente. O întreprindere industrialǎ deține o autonomie totalǎ deoarece acum depinde în finanțarea imobilizǎrilor sale nu numai de clienți și de furnizor, dar și de bǎnci. Un asemenea echilibru poate fi considerat drept precar datoritǎ riscurilor financiare foarte mari pe care le prezintǎ. Mai multe situații pun întreprinderea într-o situație delicatǎ: instabilitatea resurselor fondului de rulment care nu asigurǎ cu certitudine finanțarea activelor fixe, pierderea încrederii de cǎtre banci, care pot în orice moment sǎ înceteze acordarea de credite bancare, cît și pierderea controlului întreprinderii datoritǎ dependenței sale crescute fațǎ de terți și fațǎ de sistemul bancar.

În același timp, pe seama profitului, a amortizǎrii, a creditului și a altor sume (provizioane) întreprinderea își constituie o serie de fonduri privind dezvoltarea (imobilizǎrilor mobiliare și imobiliare), creșterea producției (activele circulante), cercetarea, acoperirea unor nevoi sociale, culturale, etc.

De reținut este faptul cǎ între resursele fiecǎrui fond propriu și destinația acestuia este necesar sǎ se asigure, de asemenea, o stare de echilibru. Așa cum am observat și la unitatea analizatǎ, un fond de rulment mai mare decît necesarul de fond de rulment(echilibrul financiar) a permis desfǎșurarea în bune condiții a activitǎții viitoare.

În același timp, echilibrul financiar solicitǎ întreprinderilor sǎ-și desfǎșoare activitatea la un asemenea nivel încît sǎ asigure permanent egalitatea dintre necesarul de fonduri pentru producție, dezvoltare, cercetare, tehnicǎ de vîrf, etc și resursele financiare corespunzǎtoare.

Privind esența și amplitudinea echilibrului financiar este important de reținut cǎ acesta nu se circumscrie numai la activitatea de producție sau de comercializare a produselor, ci se referǎ la fel ca și gestiunea economicǎ la toate activitǎțile întreprinderii: investiții, cercetare, acțiuni sociale, etc. Aceste activitǎți conexe activitǎții de bazǎ, chiar dacǎ nu au ca obiectiv principal realizarea de beneficii (profit), alocarea de fonduri financiare în direcțiile menționate trebuie șa urmǎreascǎ în primul rînd eficiența consumǎrii lor, ceea ce implicit înseamnǎ crearea unor condiții favorabile desfǎșurǎrii activitǎții de bazǎ, inclusiv a unor posibilitǎți potențiale de creștere a profitului.

Echilibrul financiar implicǎ aspecte calitative, ținînd seama de structura sa care vizeazǎ proporționalitatea optimǎ a repartizǎrilor de fonduri pe fiecare dintre elementele structurii de producție și pentru achitarea obligațiilor financiare, precum și a raporului optim dintre fiecare categorie de resurse (resurse proprii, atrase, împrumutate, bugetare, etc) și total [26, p. 72].

Conducerea eficientǎ a activitǎții financiare presupune cunoașterea proporțiilor alocǎrilor de resurse încît într-o anumitǎ perioadǎ (an, trimestru) sǎ se realizeze rezultate financiare, respectiv profit maxim. De asemenea o mare importanțǎ o are evidențierea structurii procentuale a surselor de finanțare în scopul stabilirii acelor proporții care sǎ asigure realizarea celui mai redus cost al procurǎrii și utilizǎrii fondurilor.

1.3. Modalități de realizare a echilibrului financiar

Realizarea echilibrului financiar ridicǎ problema alegerii strategiei de finanțare a nevoii de fond de rulment: finanțarea integralǎ cu fonduri permanente (care presupun o lipsǎ de flexibilitate), sau parțialǎ și în completare cu resurse de scurtǎ duratǎ. Se poate afirma cǎ existǎ o parte stabilǎ (structuralǎ) a nevoii de fond de rulment care trebuie, în principiu, sǎ fie finanțatǎ din fondurile permanente și o parte aleatoare (conjuncturalǎ) care poate fi finanțatǎ de capitalurile provizorii (credite bancare curente). Strategia optimǎ de finanțare va fi cea care asigurǎ cel mai scǎzut cost al procurǎrii capitalurilor.

Considerǎm cǎ în oricare din situațiile enumerate anterior, o întreprindere este dezechilibratǎ din punct de vedere financiar și este firesc, deoarece echilibrul este dinamic, sau este o luptǎ continuǎ cu dezechilibrele ce apar. Pentru refacerea echilibrului financiar literatura de specialitate sintetizeazǎ trei tipuri de soluții [19, p. 327]:

O primǎ soluție constǎ în diminuarea necesarului de fond de rulment. În funcție de tipul de întreprindere aceastǎ soluție este mai mult sau mai puțin puțin dificilǎ de aplicat și cu o duratǎ de timp variabilǎ, constînd în:

Diminuarea stocurilor, care concurǎ la refacerea echilibrului financiar. Acastǎ acțiune este însǎ periculoasǎ, deoarece riscul de rupturǎ a stocurilor, atît la nivelul fabricației (materii prime), cît și la nivelul vînzǎrilor (produse finite și mǎrfuri) poate influența negativ rentabilitatea întreprinderii. Prin urmare, este o acțiune excepționalǎ pentru o duratǎ scurtǎ de timp.

Reducerea cifrei de afaceri este o altǎ acțiune de refacere a echilibrului financiar. Aceasta influențeazǎ direct rentabilitatea, de aceea nu este utilizatǎ.

Scurtarea duratei de încasare a creanțelor este o acțiune sǎnǎtoasǎ și fǎrǎ risc. O bunǎ reorganizare a duratei de încasare a creanțelor poate sǎ reducǎ numǎrul de situații neplǎcute, cre pot produce o serie de dezechilibre financiare.

Creșterea duratei de platǎ cǎtre furnizori este utilizatǎ spontan de cǎtre toate întreprinderile aflate în dificultate.

O a doua ipotezǎ vizezǎ faptul cǎ întreprinderea nu-și întǎrește capitalurile sale permanente și nu este în mǎsurǎ sǎ-și reducǎ necesarul de fond de rulment.

Descoperirea bancarǎ. În mod normal costul descoperirilor bancare este extrem de ridicat. Indiferent de rata aparentǎ a descoperirii, care poate atinge diferite procente, majorarea costului poate apǎrea ca o diferențǎ între procentul aplicat la data operațiunii și cel existent la data evaluǎrii (plǎții). Se poate estompa efectul nefavorabil al acestei variații prin stipularea în contractul de credite a unui comision care sǎ nu depǎșeascǎ mai mult de 0,5% din taxa stabilitǎ inițial.

Scontul. Ca și în cazul descoperirilor bancare (materializate sau nu printr-un înscris), banca poate fixa clienților o linie de scont. Aceastǎ linie este cu atît mai ridicatǎ cu cît riscul atașat hîrtiei poate pǎrea mai mic pentru bancher. Aceastǎ linie poate fi redusǎ, și, în cazul în care se dorește, poate fi chiar anulatǎ. Metoda este costisitoare, deoarece, și în acest caz apare diferența între data operațiunii și data plǎții la nivelul diferenței între valoarea nominalǎ și cea realǎ.

Aportul în cont curent. Acest mod de finanțare apare de multe ori mult mai avantajos decît cele anterioare, cu toate cǎ el este totuși extrem de costisitor. Incovenientul aportului în cont curent constǎ în aceea cǎ un asociat poate sǎ cearǎ rambursarea aportului sǎu zilnic sau lunar, fapt ce se considerǎ a fi un pericol latent pentru buna funcționare a activitǎții întreprinderii.

Consolidarea capitalurilor permanente reprezintǎ o metodǎ al cǎrei risc și cost sunt minime. Punerea în practicǎ a acestei metode se poate realiza prin urmǎtoarele modalitǎți:

Creșterea de capital prin aport în numerar. Din punct de vedere financiar acest mod de finanțare prezintǎ toate aspectele privind perfecțiunea. Întreprinderea nu trebuie sǎ ramburseze fondurile depuse de acționari și nici sǎ remunereze aporturile, decît dacǎ profitul îi permite, aceastǎ ultimǎ condiție fiind necesarǎ, dar nu și suficientǎ. Ca o revanșǎ, aceastǎ remunerare (dividende vǎrsate) este impozabilǎ și deci nu este deductibilǎ. Datoritǎ acestui aspect, marile întreprinderi își manifestǎ dorința de a fi cotate la bursǎ, cotarea lor permițînd sǎ fie finanțate cu cheltuieli neînsemnate de cǎtre milioane de mici purtǎtori de economii.

Creșterea de capital prin aport în naturǎ. Aceastǎ finanțare nu modificǎ imediat fondul de rulment deoarece creșterea capitalurilor proprii este contrabalansatǎ de cea a imobilizǎrilor. Creșterea imobilizǎrilor poate în același timp ameliora pe termen mediu nivelul marjei brute de autofinanțare. Modificarea fondului de rulment nu se va materializa decît cu condiția ca distribuirea de dividende sǎ fie inferioarǎ creșterii marjei brute de autofinanțare.

Împrumuturile pe termen lung (împrumuturi obligatare sau alte împrumuturi). Se știe cǎ împrumutul declanșeazǎ un efect de bumerang, și cǎ în perioada de inflație acest efect este anulat de aceasta, antrenînd în mod cert condiții de profit inflaționist. Cu toate cǎ este mai puțin avantajos decît creșterea de capital prin aport de numerar, împrumutul este în același timp foarte avantajos (atîta timp cît nu este indexat). Aceastǎ metodǎ reprezintǎ avantajul de a fi mai puțin costisitoare decît descoperirea bancarǎ sau scontul și limiteazǎ în același timp deficiențele generate de acestea.

Aportul în cont curent blocat. Acesta este important, deoarece finanțarea suplimentarǎ este stabilǎ. Costul aportului în cont curent blocat este foarte greu de suportat pentru întreprindere. De asemenea, o rambursare în totalitate a soldului contului curent poate sǎ creeze perturbații de naturǎ financiarǎ a întreprinderii.

Avînd în vedere aceste aspecte, putem stabili un clasament al mijloacelor de redresare a situației financiare. Acestea nu pot fi însǎ considerate ca fiind soluții în rezolvarea acestei probleme. Astfel, literatura de specialitate ne oferǎ urmǎtoarele modalitǎți de acțiune reprezentate în figura 1.3.1 [32, p. 352].

Fig.1.3.1. Clasamentul mijloacelor de redresare a situației financiare

În cadrul echilibrului întreprinderii, echilibrul financiar are un rol important dacǎ avem în vedere cerințele, solicitǎrile întreprinderii și resursele de satisfacere a celor dintîi. Determinarea echilibrului financiar trebuie realizatǎ prin prisma cerințelor întreprinderii și a raportului dintre datorii și autofinanțare a nevoilor pentru exploatare și investiții în strînsǎ corelație cu formarea și folosirea fondurilor, a resurselor întreprinderii.

Din aceste considerente, o importanțǎ deosebitǎ prezintǎ structura echilibrului, a raportului în care se aflǎ, și de aici, o anumitǎ calitate a echilibrului financiar al întreprinderii.

Cînd vorbim de echilibru financiar, ne referim la necesitǎți și resurse, la încasǎri și plǎți, la elementele componente ale nevoilor de resurse și ale celor ce privesc posibilitǎțile lor de formare, la ansamblul fondurilor cu structura lor și modul de utilizare (destinația acestora).

În ceea ce privește determinarea unei structuri a echilibrului financiar, putem afirma cǎ acest lucru este deosebit de important din cauza puterii sale de a releva calitatea echilibrului financiar la un moment dat sau în evoluție. De aceea, trebuie fǎcutǎ diferența între echilibrul static și cel dinamic, caracteristic evoluției. Echilibrul static redǎ tabloul corelațiilor și pozițiilor la un moment dat, fǎrǎ a exprima evoluția sau fluxurile în decursul perioadei pe cînd echilibrul financiar dinamic privește evoluția fluxurilor de echilibrare, reprezentînd de fapt comportamentul sistemului la acțiunea factorilor de dezechilibru, respectiv capacitatea de echilibrare în timp a sistemului.

Analiza echilibrului financiar, fie staticǎ, fie dinamicǎ, trebuie sǎ aibǎ în vedere ipostazele resurselor, și anume: alocate, ocupate, consumate. O asemenea analizǎ permite relevarea aspectelor calitative ale echilibrului. La o interpretare calitativǎ contribuie și analiza provenienței resurselor financiare, și anume: finanțare, autofinanțare, creditare și mǎrimea participǎrii fiecǎreia la constituirea unui fond sau a ansamblului de fonduri a întreprinderii.

Echilibrul nu constǎ într-o simplǎ egalitate. El încorporeazǎ anumite particularitǎți și corelații între elementele sale structurale. Teoria echilibrului este o concepție potrivit cǎreia în mecanismul procesului dezvoltǎrii este esențialǎ starea de echilibru între obiectul de dezvoltare și mediul ambiant. Aceastǎ stare de echilibru este caracteristicǎ în relația întreprindere – mediu ambiant, dar și în cea de echilibru economic general – echilibru financiar.

2. Analiza echilibrului financiar la întreprindere

2.1. Analiza rezultatelor întreprinderii și fluxurilor financiare

Una din condițiile fundamentale ale activității reușite a întreprinderii o constituie atingerea și menținerea echilibrului financiar dintre patrimoniul și sursele de finanțare a activelor. Asigurarea echilibrului financiar are o mulțime de aspecte, dintre care cel mai important presupune concordanța dintre activele curente și sursele de acoperire a lor. Respectarea regulii echilibrului financiar minim adesea nu este suficientă, deoarece stocurile pot să se devalorizeze (să deterioreze, să-și piardă prețul, să fie răpite ș.a.), iar o parte a creanțelor să nu fie achitate (din cauza falimentului debitorului, satisfacerii reclamațiilor debitorilor, returnarii mărfii livrate ș. a.). Deci, este necesară o oarecare «marjă de siguranță», adică trebuie ca mărimea activelor curente să depășească mărimea datoriilor pe termen scurt. Această „marjă de siguranță" reprezintă, în sine, fondul de rulment net, care în literatură de specialitate și-n activitatea practică este cunoscut, de asemenea, sub astfel de denumiri: active curente nete, capital circulant net, mijloace circulante proprii, capital circulant propriu etc.

Veniturile din vînzări, luate în calculul numărului de rotații ale activelor, reprezintă veniturile obținute de întreprindere din operațiuni comerciale într-o perioadă dată de timp. Ele includ în sine componentele valorice necesare pentru acoperirea consumurilor de producție, reînnoirea stocurilor de materiale, plata salariilor, rambursarea creditelor și acoperirea altor nevoi de dezvoltare și stimulare a personalului și acționarilor. Rezultă că, într-o perioadă de timp, prin componența valorică a veniturilor din vînzări, fiecare element de activ va fi reînnoit, iar fiecare datorie va fi achitată. Mărimea inversă a numărului de rotații se numește rata înzestrării veniturilor din vînzări cu active.

Tabelul 2.1.1.

Analiza indicatorilor generării veniturilor

În urma calculelor făcute observăm că în 2011 întreprinderea are nevoie de 51 bani de activ pentru generarea veniturilor din vînzări în valoare de un leu. În 2012 această valoare crește cu 28.30, iar în anul următor descrește cu 0,37 puncte procentuale, ceea ce este o tendință în general pozitivă. Evoluția rate înzestrării veniturilor din vînzări cu active o analizăm în figura următoare.

Fig. 2.1.1. Evoluția ratei înzestrării veniturilor din vînzări cu active

În condițiile economiei de piață, buna organizare și gestionare a întreprinderii este esențială în îmbunătățirea eficienței producției acesteia. În cazul în care societatea nu poate achita datoriile curente, în măsura în care, timpul de achitare a acestora se apropie, continuarea existenței sale este pusă la îndoială, și acest fapt pune ceilalți indicatori pe plan secundar.

Unul dintre cei mai importanți indicatori ai activității eficiente este lichiditatea. Problema analizei întreprinderii prin prisma lichidității apare din nevoia de a evalua bonitatea organizației, și anume capacitatea sa de a achita la timp și pe deplin obligațiile sale.

Prin lichiditate se înțelege capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani, iar gradul de lichiditate caracterizează capacitatea de plată a întreprinderii [2.8. p.201].

Scopul principal al analizei lichidității întreprinderii este de a obține parametrii, care să ofere o imagine clară și corectă a situației financiare a entității economice, schimbări în structura activelor și pasivelor sale.

Necorespunderea coeficienților de lichiditate parametrilor recomandați, existența tendințelor negative în evoluția acestor coeficienți impune depistarea cauzelor ce au condiționat modificarea lichidității. În acest scop se efectuează analiza de tip factorial. Vom examina metodica corespunzătoare în baza coeficientului lichidității curente. Modificarea lichidității curente poate fi provocată de creșterea (scăderea) activelor curente și/sau datoriilor pe termen scurt.

Unul dintre neajunsurile lichidității curente constă în faptul că aceasta nu ține cont de componența (structura) activelor curente. Într-adevăr, ele pot să aibă o dimensiune suficientă, dar o structură inadecvată. Este evident că mijloacele bănești sau creanțele sunt mai ușor disponibile pentru stingerea datoriilor decît stocurile de mărfuri și materiale. În acest context, analiza lichidității curente se completează prin calcularea și interpretarea lichidității intermediare și lichidității absolute.

Lichiditatea intermediară reprezintă un caz particular al lichidității curente, condiționat de faptul excluderii din componența activelor lichide a stocurilor de mărfuri și materiale, precum și a altor active curente. Sensul economic al lichidității intermediare: acest coeficient reflectă cota datoriilor pe termen scurt care întreprinderea este capabilă să achite prin mobilizarea mijloacelor bănești, investițiilor pe termen scurt și creanțelor pe termen scurt.

Cel mai strict și dur criteriu de apreciere a lichidității îl reprezintă coeficientul lichidității absolute. În cadrul calculării acestuia, se compară cele mai lichide active curente cu datorii pe termen scurt.

După conținutul său economic, acest coeficient caracterizează cota datoriilor pe termen scurt care întreprinderea este capabilă să achite imediat utilizînd numai mijloacele bănești disponibile la moment.

Tabelul 2.1.2.

Analiza lichidității

În anul 2011 întreprinderea atestă o valoare a lichidității curente egală cu 69,10%, ceea ce este mai puțin decît valoarea recomandată de 100%. Însă în următorul ani, datorită unei creșteri neesențiale, această valoare ajunge la 164,51% în 2012 și o reducere cu 36,40 p.p., pînă la 128,11% în următorul an. Astfel observăm o tendință pozitivă.

Dacă e să luăm în considerațăie că valoarea recomandabilă a lichidității intermediară este de 50 – 100%, atunci observăm că doar în 2013 întreprinderea se include în limitele recomandabile. Astfel dacă în 2011, acesta avea o valoare de 42,55%, atunci în următorul an ajunge la 114,89%, iar în 2013 valoarea lui se mărește pînă la 91,96%. Aceasta este o tendință pozitivă.

Fiind cel mai dur criteriu de lichiditate, ne demonstrează că întrepinderea poate acoperi datoriile pe termen scurt într-o valoare de 0,88% din mijloace bănești în 2011. Această situație se schimbă în următorii ani, cînd această valoare se fixează la 6,61% în 2012, și de 0,67% în 2013. Astfel observăm că valoarea indicatorului nu se include în limita de 20 – 50% recomandat, atestînd o tendință negativă în general.

Analiza factorială a lichidității ne demonstrează că întreprinderea poate acoperi 69,10% de datorii pe termen scurt din activele curente ale sale în 2011. Această situație se modifică în următorii ani, cînd valoarea acestuia screște considerabil, și anume pînă la 164,51% în 2011 și se micșorează cu 36,40 p.p. în 2013. Astfel se observă o tendință pozitivă.

Fluctuațiile indicatorilor analizați pot fi observate și în figura ce urmează.

Fig. 2.1.2. Evoluția indicatorilor de lichiditate

Indicatorii rezultatelor financiare a întreprinderii caracterizează eficiența absolută de gestionare a întreprinderii. Cei mai importanți dintre aceștia sunt cei aferenți profitului, care în condițiile tranziției la economia de piață este temelia dezvoltării economice a întreprinderii. O creștere a profitului creează o bază financiară pentru auto-finanțare, dezvoltării producției, rezolvarea problemelor legate de nevoile sociale și materiale ale forței de muncă. Din contul profitului realizat se realizează o parte a obligațiilor societății față de buget, bănci, și alte întreprinderi și organizații. Astfel, cîștigurile sunt importante pentru evaluarea activității întreprinderii și performanța financiară a acesteia.

Analiza profitului are o importanță peentru toți partcicipanții la activitatea unei întreprinderi, adică pentru proprietari, creditori și investitori, atît reali, cît și potențiali. Ultimii, care au investit cu scopul de a primi un profit cît mai mare, sunt cointeresați în maximizarea acestuia. Creditorii analizează profitul întreprinderii penatru a se asigura că sumele împrumutate vor fi restituite în termenii și condițiile prestabilite. Formarea profitului este un proces, care constă din mai multe etape. Modelul structural al formării indicatorilor profitului poate fi vizualizat în figura 2.1.3.

–

+ –

± ±

±

–

Fig. 2.1.3 Modelul structural al formării indicatorilor profitului

Analiza profitabilității trebuie să înceapă cu caracteristicile generale ale acesteia pe anumite segmente individuale, precum și descrierea dinamicii de schimbare a acesteia în perioada analizată.

În ceea ce privește durabilitatea întreprinderii pe termen lung, este necesar ca cea mai mare parte a veniturilor să fie formate din domeniul principal de activitate, dar nu din contul altor operații, de natură întîmplătoare. Dacă rezultatele entității economice sunt în mare măsură determinate de valorile altor venituri și cheltuieli, este nevoie de o analiză detaliată a acestora. Profitul este un indicator obiectiv, care caracterizează starea ciclului de viață al structurilor industriale și financiare în procesul de trecere a acestora în fiecare etapă a dezvoltării lor: formare, creștere și declin.

Pentru majoritatea întreprinderilor, principala sursă de venit este legată de activitățile comerciale de producție. Eficiența utilizării acesteia depinde de cunoaștere condițiilor de piață și capacitatea de a adapta producția la situația unei piețe cu o dezvoltare în continuă schimbare.

Analizînd figura 2.1.4 se observă că au o evoluție negativă, însă dinamica costurilor este mai mare. Acest fapt ne poate induce la ideea că întreprinderea întîmpină probleme în realizarea producției sale, cheltuielile de producere fiind mai mare decît prețul primit pentru unitățile de produse.

Fig. 2.1.4. Dinamica veniturilor din vînzări și a costului vînzărilor în cadrul întreprinderii „Cuptorul dulce” SRL pentru perioada 2011 – 2013

Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din Raportul de profit și pierderi

Profitul brut (pierderea globală) reprezintă profitul (pierderea) obținut din vînzarea produselor, mărfurilor și serviciilor prestate și se determină ce diferența dintre veniturile din vînzări și costul vînzărilor.

Analiza profitului brut considerăm că este necesar de a o începe cu analiza structurii profitului brut și a dinamicii factorilor de influență asupra acestuia.

Tabelul 2.1.3.

Analiza profitului (pierderii) din activitatea neoperațională

Mărimea profitului (pierderilor), în mare măsură, depinde și de rezultatele obținute de întreprindere din activitățile neoperaționale, adică din activitățile de investiții, financiară și din evenimentele excepționale.

Astfel valoarea acestui indicator în anul 2011 era de 776136 lei, iar în următorul an a atestat o descreștere cu 134423 lei, atingînd nivelul de 641713 lei. În 2013 valoarea indicatorului ajunge pînă la 641094 lei, ceea ce reprezintă un trend negativ și impune conducerii întreprinderii să implementeze soluții de îmbunătățire a situației create.

Fig. 2.1.5. Evoluția profitului (pierderii) din activitatea neoperațională

Generalizînd analiza rezultatelor financiare și a fluxurilor întreprinderii ajungem la concluzia că aceasta are o evoluție negativă și întîlnește deficiențe în activitatea sa de bază. La fel se poate spune că are loc o utilizare neeficace a resurselor materiale aflate în gestiunea întreprinderii, fapt ce ar putea duce la probleme enorme de activitate în viitor, mai ales că rezultatele financiare obținute de întreprindere în această perioadă nu-i oferă posibilitatea de a se dezvolta și în acest caz întreprinderea se poate pomeni într-o stare de inactivism economic, pierzînd pozițiile sale pe piață, ceea ce ar putea duce la probleme pe viitor.

2.2. Diagnosticul financiar al rentabilității

În analiza oricărei entități economice un loc special îl ocupă rentabilitatea. Acesta este un indicator cheie, care reflectă rezultatele financiare finale ale operațiunilor din orice întreprindere.

După autorul Botnari N., rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar producției, dezvolării și remunerării capitalurilor întreprinderii.

Rentabilitatea reprezintă un indicator al eficienței, care exprimă capacitatea întreprinderii de a cîștiga profit. Rentabilitatea se determină ca raportul dintre efectele economice și financiare obținute de întreprindere și eforturile depuse pentru obținerea acestora.

Obținerea unei rentabilități normale atît pe fiecare produs cît și la nivelul unei întreprinderi reprezintă o consecință a unei combinări și substituiri cît mai raționale a resurselor, de care dispun firmele și o condiție, o premiză a dezvoltării viitoare a acestora. Orice întreprindere care nu este capabilă să-și recupereze cheltuielile și să obțină și un anumit profit, deci care este nerentabilă, în condițiile economiei de piață se va afla în pragul falimentului. Din acest punct de vedere rentabilitatea reprezintă măsura raționalității oricărei activități economice.

Pentru a aprecia gradul de eficiență, profitabilitatea sau rentabilitatea activității nu este suficientă doar stabilirea masei profitului ci este necesară și determinarea ratei profitului sau a rentabilității. Rata rentabilității permite întreprinderilor să facă analize și să stabilească strategii prin care să urmărească maximizarea profitului.

Pentru ca o întreprindere să fie profitabilă este necesar să acopere toate cheltuielile de producție și de circulație din venituri proprii și să realizeze profit. Pentru determinarea acestuia este foarte important cunoașterea pragului minim de rentabilitate, adică acel punct dincolo de care nu se mai obține profit, iar rentabilitatea se transformă în pierdere. Acest prag sau, punctul de echilibru al rentabilității este determinat de egalitatea dintre volumul încasărilor întreprinderii din activitatea desfășurată și volumul costurilor efectuate pentru obținerea veniturilor respective. Schimbările intervenite în activitatea firmei care duc la creșterea volumului costurilor efectuate într-o măsura mai mare decît creșterea volumului încasărilor, determină dispariția profitabilității și apariția pierderilor, caz în care întreprinderea trebuie să intervină pentru a schimba situația.

Tabelul 2.2.1.

Analiza rentabilității veniturilor din vînzări

Calcularea ratelor de rentabilitate scoate în evidentă caracterul economico-financiar al firmelor , permițînd compararea performantelor industriale și comerciale. Căutarea rentabilității se face sub două forme principale de constrîngere, și anume întreprinderea trebuie să găsească resurse de finanțare a investițiilor în active fixe și circulante și să urmeze o politică de finanțare și o structura financiară corespunzătoare.Rentabilitatea veniturilor din vînzări reflectă capacitatea întreprinderii de a obține profit în urma vînzării produselor finite, mărfurilor și prestării serviciilor, adică caracterizează mărimea profitului obținut la un leu venituri din vînzări.

Rentabilitatea veniturilor din vînzări ne arată că întreprinderea SRL «Cuptorul dulce»a cîștigat 20,23 bani profit contabil la un leu de venit din vînzări în anul 2011. Această situație se modifică în sens negativ în următorul an, cînd întreprinderea atestă o pierdere, astfel 1 leu de venit din vînzări genera un venit de 19,10 bani. Situația se îmbunătățește în 2013, cînd indicatorul crește cu încă 1,45 p.p., constituind 20,55%. Influența esențială o are profitul brut, care atestă în ultimii doi ani anlizați o descreștere. Această evoluție o putem observa și în figura următoare.

Fig. 2.2.1. Evoluția rentabilității veniturilor din vînzări

Rentabilitatea veniturilor din vînzări exprimă legătura care există între rezultatul financiar și veniturile din vînzări obținute de întreprindere și se determină în baza raportului dintre mărimea profitului și valoarea veniturilor din vînzări.

Tabelul 2.2.2.

Analiza rentabilității activelor

O altă dimensiune a rentabilității este rentabilitatea activeelor. Rentabilitatea activelor în teoria și practica analitică mai este numită rentabilitate economică. După conținutul său economic, aceasta reflectă nivelul profitului obținut de la fiecare leu al mijloacelor investite în circuitul întreprinderii, indiferent de sursa de finanțare a acestora. În cazul cînd întreprinderea obține pierderi contabile, nivelul acestui indicator va fi negativ și va reflecta nivelul pierderilor obținute de la fiecare leu al activelor întreprinderii.

Actualmente, acestui indicator i se acordă o atenție deosebită, deoarece nivelul lui demonstrează capacitatea unității economice de a-și utiliza cît mai eficient activele sale.

Nivelul profitului obținut de la fiecare leu al mijloacelor investite în circuitul întreprinderii, indiferent de sursa de finanțare a acestora, în anul 2011 constituia 39,45%. În următorii 2 ani, acest indicator capătă valori cu evoluție diferită. Astfel în 2012 valoare indicatorului este de 24%, iar în următorul an, acesta ajunge la un nivel de 25,94%, reflectînd în acest mod nivelul cîștigurlior obținute de la fiecare leu al activelor întreprinderii. Evoluția indicatorului poate fi obsevată mai bine în figura ce urmează.

Fig. 2.2.2. Evoluția rentabilității activelor

În calitate de rezerve interne privind majorarea nivelului rentabilității activelor cu destinație de producție pe viitor poate servi utilizarea mai eficientă a mijloacelor fixe, a stocurilor de mărfuri și materiale și ridicarea nivelului profitabilității vînzărilor.

În procesul desfășurării activității economice, întreprinderea consumă resurse financiare și este necesar a verifica dacă aceste resurse sunt utilizate într-un mod suficient de eficient pentru a obține rezultatul financiar, care va asigura finanțarea investițiilor necesare și rambursarea datoriilor întreprinderii. În acest scop, este nevoie de a efectua analiza rentabilității capitalului propriu.

Rentabilitatea capitalului propriu reflectă capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu în vederea obținerii profitului, prin ea „înțelegem capacitatea întreprinderii de a-și îmbogăți proprietarii" .

Prin prisma acestui indicator posesorii de capital apreciază eficiența investițiilor lor, adică caracterizează mărimea profitului obținut pentru fiecare leu investit în capitalul propriu. Rentabilitatea capitalului propriu este importantă nu numai pentru proprietarii întreprinderii (acționarii, asociații), dar și pentru viitorii investitori.

Analiza rentabilității capitalului propriu reprezintă un studiu complex, cu ajutorul căruia se poate determina multitudinea influenței factorilor, care contribuie la modificarea acestui indicator pe parcursul unei perioade de gestiune. În baza acestui studiu, pot fi elaborate decizii necesare, în domeniul economico-financiar, pentru ameliorarea situației nefavorabile și crearea unor noi decizii pentru activitatea de întreprinzător.

Tabelul 2.2.3.

Analiza rentabilității capitalului propriu

Rentabilitatea capitalului propriu, calculată în baza profitului net în anul 2011, a constituit 27,42%, adică, la fiecare leu de mijloace proprii SRL «Cuptorul dulce» a cîștigat cîte 27,42 bani profit. Situația dată se îmbunătățește în următorii ani, cînd valoarea indicatorului se mărește. Astfel în 2012 atestăm un nivel al indicatorului egal cu 33,89%, fapt ce ne demonstrează o creștere cu 6,47 puncte procentuale față de anul precedent. În 2013 datorită pierderii atestate, avem o valoare a indicatorului egală cu -3,96%, deci întreprinderea a obținut 3,96 bani pierderi.

Fig. 2.2.3. Evoluția rentabilității capitalului propriu

În teorie și practică, sunt utilizate mai multe modele de interpretare a sistemelor factoriale de analiză a rentabilității capitalului propriu.

Abordarea sistematică a problematicii rentabilității capitalului propriu permite poziționarea corectă a întreprinderii în segmentul strategic căruia îi aparține și, totodată, fundamentarea obiectivă a orientărilor de perspectivă.

Rentabilitatea capitalului permanent, ca și rentabilitatea capitalului propriu, este o caracteristică a politicii de finanțare a întreprinderii.

Rentabilitatea capitalului permanent reflectă capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu și sursele atrase pe termen lung în vederea obținerii profitului net, adică caracterizează mărimea profitului net obținut la fiecare leu capital permanent.

Tabelul 2.2.4.

Analiza rentabilității capitalului permanent

Analizînd datele din tabel observăm că capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu și sursele atrase pe termen lung în vederea obținerii profitului net este de 132,38 bănuți la fiecare leu capital permanent în 2011. În următorii ani, indicatorul capătă valori în descreștere, și anume de 33,06% în 2012 și 38,41% în următorul an. Acest lucru se datorează reducerii profitului brut atestat de întreprindere.

Fig. 2.2.4. Evoluția rentabilității capitalului permanent

Analiza rentabilității capitalului permanent este importantă pentru dimensionarea eforturilor privind obținerea unui anumit profit net, în raport cu rezultatele concurenței specifice domeniului în care funcționează întreprinderea dată.

Pentru a-și desfășura normal activitatea de întreprinzător, întreprinderea trebuie să dispună de mijloace bănești necesare procurării resurselor, organizării procesului de producție și comercializării produselor fabricate. De regulă, în urma comercializării produselor finite, întreprinderea trebuie să obțină o sumă mai mare de mijloace bănești decît cea inițial investită la începutul ciclului operațional cu mărimea profitului realizat din afaceri.

Rentabilitatea arată cît de profitabile sunt activitățile întreprinderii, respectiv, cu cît indicatorii de rentabilitate sunt mai mari, cu atît funcționarea este mai eficientă. Prin urmare, întreprinderea ar trebui să depună eforturi pentru o a obține o performanță mai înaltă, iar conducerea trebuie să identifice modalități de a îmbunătăți rentabilitatea.

Varietate indicatorilor de rentabilitate determină alternativele căutării căilor de a o îmbunătăți. În analiza modalităților de a îmbunătăți eficiența costurilor este important să se separe efectele factorilor externi și interni. În general, una dintre condițiile pentru prosperitatea întreprinderii este de a extinde piața pentru produsele sale, ca urmare a reducerii prețurilor pentru aceste produse, dar acest lucru nu este întotdeauna benefic. Prin urmare, atenția față de factorii externi ar trebui să fie mai mică decît față de cei din interior: creșterea producției, reducerea costurilor de producție, creșterea eficacității mijloacelor fixe.

2.3. Necesitățile de finanțare ale activității întreprinderii

O analiză econimico-financiară efectuată în scopul realizării unui diagnostic financiar și reglării activității întreprinderii, care să permită adoptarea unor decizii și stabilirea unor previziuni financiare se bazează pe date și informații provenite din rapoartele financiare ale întreprinderii, dar și pe date din exteriorul acesteia.

Astfel, cele menționate anterior, reclamă existența unui sistem de informații care reflectă complex stările funcționale ale sistemului și permit pe această bază invetitorilor cunoașterea și implicit asigurarea condițiilor de acțiune.

Rezumînd cele expuse anterior, reamintim că poziția financiară a unei întreprinderi este influențată de resursele economice pe care le controlează, de structura sa financiară, de lichiditatea și solvabilitatea ei, de capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor mediului în care își desfășoară activitatea. Astfel, asigurînd un flux informațional permanent, sistematic și periodic asupra evoluției mijloacelor economice, a modului de constituire a resurselor financiare și a utilizării acestora, precum și profitului și pierderii obținute, rapoartele financiare furnizează conducerii unităților patrimoniale elementele de bază pentru selectarea direcțiilor de dezvoltare, a calculelor în baza modelelor de optimizare a procesului de producție și desfacere, a politicii investiționale etc.

Astfel, bilanțul financiar, ce cuprinde elementele de activ în corespondența cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen scurt, precum și echilibrul financiar pe termen lung. Orice bilanț, sub aspect financiar se descompune în trei mari mase:

– fondul de rulment (FR);

– necesarul de fond de rulment (NFR);

– trezoreria (T).

Relația: T = FR-NFR (2.3.1)

degajă informația privind echilibrul financiar al întreprinderii.

Situația netă a întreprinderii exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra întreprinderii, reprezentînd averea proprietarilor care trebuie să fie suficientă pentru a asigura independența financiară a întreprinderii, precum și funcționarea normal a acesteia.

Se calculă cu ajutorul relației:

S.N = Activ – Datorii totale (2.3.2)

Întreprinderea „Cuptorul Dulce” SRL a înregistrat conform anexelor 1, 2 următoarele rezultate la capitolul dat.

Conform datelor din figura de mai jos observăm o tendință pozitivă a valorii activelor întreprinderi în 2012, cînd acestea cresc cu 706139 lei față de 2011. O situație contrară avem în perioada următoare, cînd valoarea activelor descrește cu -202240 lei față de 2012. O evoluție asemănătoare atestă și valoarea datoriilor totale, care se reduc în 2013 cu -173023lei, iar în 2012 cresc cu 442407 lei, atingînd o valoarea de 1891891 lei. Luînd în calcul considerațiile teoretice menționate mai sus, observăm că situația netă a întreprinderii descrește în 2013 față de anul precedent cu -29217 lei, ceea ce ne spune că întreprinderea poate să facă față greutăților și are o independență financiară, lucru ce-i oferă posibilitatea de a funcționa normal. Iar în precedenta perioadă de comparație crește cu 263732 lei, deci aceasta situație nu marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri.

Fig. 2.3.1. Evoluția indicatorilor situației nete la SRL «Cuptorul dulce» pentru anii 2011 – 2013

Alocările permanente sunt, în principiu, acoperite din surse permanente (capitaluri proprii, datorii financiare). Cu cît sursele permanente sunt mai mari decît necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atît întreprinderea dispune de o marjă de securitate (de siguranta), care o pune la adăpost de evenimente neprevăzute.

Acest surplus de surse permanente, degajat de ciclul de finanțare al investițiilor poate fi folosit pentru rennoirea stocurilor și creanțelor. Această utilizare potențială poartă denumirea de fond de rulment.

Tabelul 2.3.1.

Analiza externă a fondului de rulment

Stabilirea fondului de rulment pornind de la partea de sus a bilanțului pune accentul pe structura de finanțare asupra constituirii fondului de rulment, pe originea fondului de rulment, fiind denumită și analiza externă a fondului de rulment. Conform datelor din bilanțele contabile obținem urmărorul tabel.

La întreprinderea analizată, pe perioada 2011 – 2013 de analiză s-au înregistrat valori pozitive. Fondul de rulment are o evoluție diferită pe parcursul perioadei analizate. Dacă în 2012 acesta screște de la -426619 lei la 472380 lei, ceea ce înseamnă că sursele proprii reușesc să finanțeze integral alocările proprii, rămînînd și un surplus pentru finanțarea nevoilor ciclice. Acest fapt se datorează creșterii într-un ritm superior pe perioada dată a capitalului. Însă în următorul an, acesta descrește, ajungînd la o valoare de 225437 lei. O astfel de evoluție se datorează schimbărilor semnificative care s-au produs cu elementele bilanțului, și anume descreșterii cu 46,69 % în 2013 față de perioada precedentă a activelor pe termen lung. La fel descreșterea cu 29217 lei a capitalului propriu a avut o influență importantă asupra imaginei finale.

Prin partea inferioară a bilanțului, fondul de rulment furnizează informații importante asupra condițiilor de echilibru financiar.

Stabilirea fondului de rulment pornind de la partea de jos a bilanțului evidențiază confruntarea directă dintre lichiditățile previzibile pe termen scurt (active curene) și angajamentele imediat exigibile (datoriile pe termen scurt), indicatorul avînd semnificația unui excedent de lichidități potențiale. În acest caz se evidențiază pentru ce se folosește fondul de rulment (finanțarea activelor circulante), această modalitate fiind denumită și analiza internă a fondului de rulment.

Tabelul 2.3.2.

Analiza internă a fondului de rulment

Fig. 2.3.2. Evoluția indicatorilor de analiză internă a fondului de rulment

Conform datelor din tabelul 2.3.2 și figurei de mai sus observăm că în 2012 s-a creat un excedent de fond de rulment în valoare de 472380 lei, pe cînd în următorul an, situația nu se schimbă, atestînd o valoare de 225437lei. Această situație poate fi explicată prin evoluția neproprțională a activelor curente și a datoriilor pe termen scurt, fapt ce poate ușor analizat în figura 2.1.2.

Fig. 2.3.3. Evoluția indicatorilor de analiză a fondului de rulment

Analizînd figura 2.3.3 ajungem la concluzia că evoluția acestor 2 indicatori este practic neproprțională și au un trend diferit. Astfel creșterea din 2012 este urmată de o reducere semnificativă în anul următor și aduc valorile acestora practic la același punct.

Pentru analiza corelației dintre fondul de rulment și activele circulante se calculează următorii indicatori:

– rata de finanțare a capitalului curent care reflectă proporția în care fondul de rulment acoperă activele curente;

RFCC = * 100% (2.3.3)

– rata de acoperire a stocurilor exprimă proporția în care FR asigură finanțarea stocurilor;

RAS = * 100% (2.3.4)

– rata de acoperire a stocurilor achitate și neachitate plus creanțe = (2.3.5)

Conform rezultatelor din figura 2.3.4 se observă o evoluție diferită pe parcursul anilor analizați. Astfel dacă în 2012, valoarea acestuia screște cu 83,92%, atunci în următorul an acesta descrește semnificativ, și anume cu 17,27 p.p., ajungînd la o valoare egală cu 21,94%. Rata de acoperire a stocurilor ne arată un indicator egal cu -116,33% în 2011, fapt ce se îmbunătățește în următorul an, cînd acesta screște cu 246,34%, însă în 2013 valoarea indicatorului descrește semnificativ, ajungînd la o valoare egală cu 77,75%. Rata de acoperire a stocurilor achitate și neachitate plus creanțe în 2011 a realizat o valoare de -99,20%, screșterea cu 194, 15% au adus indicatorul în 2012 la valoarea de 94,95%, însă în următorul an, valoarea indicatorului descrește considerabil, atestînd o valoare de 57,60%. Evoluția indicatorilor analizați mai sus o putem observa în următoarea figură.

Fig. 2.3.4. Evoluția indicatorilor de evoluție a fondului de rulment

Figura dată ne reflectă evoluția indicatorilor analizați. În acest mod, dacă în 2012 întreprinderea atestă o screștere a valorii indicatorilor la toate capitolele, atunci în următorul an, aceștia descresc semnificativ, relatîndu-ne despre o înrătățire a situației fondului de rulment la întreprindere.

Efectele opțiunilor financiare la nivelul activității de exploatare se apreciază cu ajutorul indicatorului necesarului de fond de rulment, care reprezintă echilibrul financiar pe termen scurt, a echilibrului dintre necesarul și resursele de capitaluri circulante (ale exploatãrii).

Necesarul de fond de rulment (NFR) desemnează nevoile financiare generate de executarea unor operațiuni respective care compun ciclul de exploatare curentă a întreprinderii al cărui total trebuie acoperit cel puțin parțial de resursele stabile. Nevoia de fond de rulment reprezintă banii ce trebuie virați în întreprindere pentru a asigura funcționarea acesteia, după finanțarea imobilizărilor care compară cheltuieli ce se vor recupera la achitarea facturilor de către clienți.

Se calculează prin intermediul următoarei relații:

NFR = (AC – DB) – (DTS – CT) (2.3.6)

NFR = (stocuri + creanțe) – surse atrase (2.3.7)

Unde: AC – active curente; DB – disponibilități bănești; DTS – datorii pe termen scurt; CT – împrumuturi pe termen scurt;

Fig. 2.3.5. Evoluția necesarului de fond de rulment

În cadrul întreprinderii analizate, necesarul de fond de rulment a înregistrat valori pozitive și o tendină crescătoare în 2012. În acest an valoarea indicatorului crește de la -438445 lei în 2011 la 423991 lei în următorul an, ceea ce constitui o creștere cu 862436 lei. În acest mod indicatorul se mărește cu 196,7% în 2012 față de anul precedent. Situația dată se schimbă în 2013 cînd valoarea indicatorului se reduce cu -203933 lei, ceea ce constituie o scădere cu 148,52% față de anul 2012, astfel atestăm un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, în sensul încetinirii încasărilor și accelerării plăților.

Trezoreria netă (T.N) poate fi determinată pornind de la egalitatea bilanțiera care conduce la confruntarea fondului de rulment cu necesarul fondului de rulment.

FR – NFR = T.N. (2.3.8)

Analizînd datele din figura 2.1.6 observăm că valoarea trezoreriei nete din 2011 de 12190 lei crește de 4 ori, și anume cu 36199 lei, atingînd nivelul de 48389 lei în 2012. Valoarea indicatorului ajunge la o valoare de 5379 lei, ceea ce constituie cu 43010 lei mai puțin decît în perioada precedentă. Evoluția indicatorului poate fi observată și în figura următoare.

Fig. 2.3.6. Evoluția trezorerie nete

Se observă o trezorerie pozitivă de-a lungul întregii perioade de analiză, această evoluție fiind determinată de creșterea mai mare a fondului de rulment decît cea a necesarului de fond de rulment. O astfel de situație evidențiază un ezechilibru financiar întrucît nevoile generate de ciclul de exploatare pot fi finanțate integral din resursele permanente, neapelîndu-se pentru aceasta la credite. În acest fel întreprinderea nu este dependentă de resursele financiare externe avînd o autonomie financiară limitată pe termen scurt.

Indicatorul capacității de plată caracterizează structura intereselor proprietarilor și creditorilor întreprinderii. Valoarea acestui indicator în 2011 constituia 26,30%, iar în în următorul an s-a mărit atingînd un nivel de 29,23%. În 2013 indicatorul era egal cu 30,44%, fapt ce nu aduce o notă de optimism conducerii. E nevoie de menționat că un nivel înalt aacestui indicator (circa 60%) caracterizează o stabilitate financiară înaltă a întreprinderii și esteapreciată pozitiv de investitori și creditori. Evoulția o observăm și în figura ce urmează.

Fig. 2.3.7. Evoluția indicatorilor de stabilitate a întreprinderii

Următorul indicator predestinat analizei este solvabilitatea. Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face fa ță scadențelor pe termen lung și mediu și depinde de mărimea datoriilor cuasemenea scadențe și de cheltuielile financiare (costul îndatorării). Ea constituie un obiectiv prioritar al întreprinză torului care dorește să-și păstreze autonomia financiară și flexibilitatea gestiunii și rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări și fluxurile de plăți, dar și dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare între necesarul de finanțare pe termen lung (în active corporale și financiare) și resursele de finanțare cu caracter permanent (capitalurile proprii și îndatorarea la termen).

Tabelul 2.3.3.

Analiza solvabilității întreprinderii

Analizînd valorile indicatorilor de solvabilitate pe parcursul anilor anlizați observăm că gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale de care dispune întreprinderea este de 135,68% în 2011. În următorul an întreprinderea atestă o creștere cu 5,62 puncte procentuale, însă în 2013 se mărește, obținînd o valoare a indicatorului de 143,76%.

Fig. 2.3.8. Evoluția solvabilității întreprinderii

Generalizînd toți indicatorii analizați concludem faptul că întreprindrea este într-o situație în curs de îmbunătățire. Astfel în anii 2011 se înregistrează valori negative la nivelul tuturor indicatorilor, dar în anul 2012, 2013 fiind atestate valori pozitive.

În acest mod, în urma analizei efectuate în capitolul, se observă că SRL ”Cuptorul dulce” are p evoluție diferită, dacă în 2012 valoarea indicatorilor atestă o creștere semnificativă, atunci anul 2013 poate fi numit unul stabilizator. Toruși în acest an se obțin o reducere, cel mai des nesemnificativă, a tuturor indicatorilor, principalul fiind profitul net, adică pierderea atestată de întreprindere. Aceste rezultate necesită schimbarea situația și implementarea unor căi, ce ar putea îmbunătăți situația. Acest lucru îl vom realiza în capitolul următor.

3. Posibilitățile de îmbunătățire a echilibrului financiar

3.1. Căile de asigurare a echilibrului financiar

Prin studierea rezultatelor financiare finale ale întreprinderii a fost important a se analizeze nu numai dinamica, structura, factorii de creștere și rezervele de profit, dar, de asemenea, raportul dintre efectul (profit) cu resursele disponibile sau cele utilizate, precum și de venitul întreprinderii din activitățile sale economice de bază și altele. Nevoia de o astfel de comparație poate fi explicată și prin faptul că multe companii care au primit același volum de profit, au diferite volume de marfă, diferite costuri pentru resurse.

Echilibrul economico – financiar al firmei reprezintă un sistem de corelații prin care se stabilesc anumite proporționalitati între diferite fluxuri financiare. Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul economico – financiar, literatura de specialitate oferă mai mulți indicatori.

Cei mai importanți sunt:

Rata autonomiei financiare (RAF) = (3.1.1)

Rata de finanțare a stocurilor (RFS) = (3.1.2)

Rata de autofinanțare a activelor (RAFA) = (3.1.3)

Rata datoriilor (RD) = 1- Rata de autofinanțare a activelor (RAFA) (3.1.4)

Fig. 3.1.1. Evoluția indicatorilor echilibrului economico – financiar

Analiza indicatorilor sus menționați pot fi analizați în următorul tabel

Tabelul 3.1.1.

Analiza indicatorilor echilibrului economico – financiar

Putem constata că rata autonomiei nete este la un nivel constant în anii 2011 și 2012, cînd valoarea acestuia atestă valori de 24,19% și respeectiv de 29,07%. În 2013, valoarea acestuia descrește cu 16,86 la sută, atingînd o valoare egală cu 12,22%. Același trend întîlnim și la capitolul ratei de finanțare a stocurilor, cînd în 2012 o creștere cu 4,53%, aduce valoarea indicatorului egală cu 13,27%, iar în următorul an, acesta se reduce pînă la o valoare egală cu 2,15%, ceea ce constituie o icșorare de 6 ori, și anume cu 11,12%. Rata de autofinanțare a activelor și rata datoriilor atestă valori invers proporționale, însă se află na nivel de peste 70 la sută parcursul a tuturor celor 3 ani analizați.

Situația financiară în ansamblu a întreprinderii este în continuare caracterizată ca bună. Se păstrează deficiențele remarcate cu privire la eficiența gestiunii resurselor, explicabile însă prin prisma atît a valorii ridicate a stocurilor specifice activitățiiîntreprinderii, cît și a ciclului lung de producție. In același context, nivelul ridicat alc reanțelor trebuie apreciat prin considerarea specificului tranzacțiilor societății, concretizateîn mare măsură în operațiuni de export și cu valoare individuală ridicată.

Folosirea indicatorilor generali de profitabilitate a activității întreprinderii, fiecare reflectînd diferite aspecte ale producției și activității economice, oferă o evaluare cuprinzătoare, multitudinală de eficacitate.

În condițiile economice actuale, profitul este principala sursă de dezvoltare socio-economică a întreprinderilor. Acest fenomen este însoțit de o creștere bruscă a interesului ultimelor, în creșterea resurselor financiare.

Mecanismul de distribuire a profitului în cadrul SRL «Cuptorul dulce» ar trebui să fie construit în așa fel încît să contribuie la crearea condițiilor pentru utilizarea mai rațională a fondurilor pentru dezvoltarea entității economice date, luînd în considerare nivelul de performanță al acestora, viteza de rotație a activelor, productivitatea, etc

Pentru a crește profiturile întreprinderii SRL «Cuptorul dulce», considerăm că trebuie întreprinse o serie de măsuri specifice:

1) îmbunătățirea nivelului tehnic al producției. Aceasta implică introducerea tehnologiiilor noi, mai avansate, mecanizarea și automatizarea proceselor de producție, îmbunătățirea modului de utilizare și aplicare a noi tipuri de materii prime, schimbări în design și specificații ale produselor și alți factori care cresc nivelul tehnic de producție. Acest fapt poate fi realizat prin aplicarea la diverse programe de susținere și inovare a agriculturii, în baza fondurilor Uniunii Europene;

2) îmbunătățirea organizării producției și a muncii. Analiza realizată ne-a demonstrat că este nevoie de reducerea costurilor și creșterea veniturilor de producție a întreprinderii, care poate fi rezultatul schimbărilor în organizarea producției, formelor și metodelor de lucru în contextul dezvoltării de specializare a producției, îmbunătățirea managementului producției, îmbunătățirea utilizării mijloacelor fixe, îmbunătățirea logisticii, reducerea costurilor de transportare și alți factori de creștere a nivelului de organizare a producției. La acest rezultat se poate de ajuns prin darea în arendă a utilajului și încăperilor neutilizate și prin introducerea formei de remunere pe bază de performanțele înregistrate de întreprindere. La fel am propune ca SRL «Cuptorul dulce» să presteze și servicii aferente producției;

3) modificarea volumului și structurii producției, ceea ce poate duce la o reducere relativă a costurilor fixe, o reducere relativă a amortizării, schimbarea nomenclaturii și a gamei de produse, la fel și îmbunătățirea calității acesteia. Costurile fixe nu depind în mod direct de numărul de produse. Odată cu creșterea volumului producției, cantitatea folosită pe o unitate este mai mică, ceea ce reduce costul unui produs. Astfel de rezultate pot fi obținute prin utilizarea semințelor rezistente la schimbărle condițiilor climaterice;

4) îmbunătățirea utilizării resurselor de materie primă. Acesta ia în considerare: modificări în compoziția și calitatea materiilor prime, care în procesul de producție este esențială, modificarea metodelor de prelucrare a materiilor prime.

Aplicarea propunerilor date vor ajuta la diminuarea pierderii nete atestate de SRL «Cuptorul dulce». Astfel, considerăm că entitatea economică va putea înregistra profit în 3 ani dacă va aplica aceste recomandări.

În al doilea rînd, comercializarea producției este momentul în care produsul fabricat obține o recunoaștere pe piață. Orice pauză în realizare provoaca o perturbare a ritmului de producție, și, astfel, duce la o scădere a eficienței întreprinderii, deci SRL «Cuptorul dulce» ar trebui să mențină un ritm constant de producție.

Din moment ce profitul reflectă rezultatele tuturor activităților întreprinderii – industriale, financiare și non-productive, acest lucru înseamnă că asupra profitului are o amprentă fiecare din aspectele activităților întreprinderii. Astfel, creșterea productivității muncii înseamnă o reducere a costurilor unitare, respectiv, în condiții normale de funcționare, ar trebui să scadă costul forței de muncă în raport cu costul pe o unitate de producție. Îmbunătățirea utilizarea activelor fixe înseamnă un cost relativ redus de exploatare și întreținere a acestora, reducerea cheltuielilor cu amortizarea în costul produselor. Aceste măsuri vor duce la creșterea profiturilor și eficiența utilizării acesteia.

Din moment ce rentabilitatea este direct proporțională cu suma de profit, căutarea de modalități de a crește rentabilitatea trebuie să fie luată în considerare în sinteză cu creșterea profitului. Cele mai importante metode de creștere a profitului sunt creșterea veniturilor din vînzări de produse, precum și alte tipuri activități de producție și comerciale a întreprinderii. Cu toate acestea, principalul tip de venituri industriale sunt cele din vînzări de produse, creșterea cărora în cadrul SRL «Cuptorul dulce» s-ar putea realiza prin:

– cercetarea de piață pe bază de cercetări de marketing și asigurarea producția de mărfuri în conformitate cu cerințele consumatorilor;

– îmbunătățirii competitivității produselor prin îmbunătățirea calității acestuia, reducerea costurilor, și serviciilor post vînzare;

– creșteri de prețuri pe baza îmbunătățirii calității produsului, ca urmare a introducerii noii tehnologii în întreprindere.

Rentabilitatea producției depind și de costurile de realizar. Cu cît sunt mai joase aceste costuri, cu atît rentabilitatea devine mai înaltă.

Rentabilitatea de producție și rentabilitatea capitalurilor proprii în afară de profit depind de eficiența de producție. Cu cît este mai mare eficiența, cu atît mai mare este și rentabilitatea.

Pentru a îmbunătăți performanța întreprinderii este extrem de important de a descoperi rezervele pentru o creștere durabilă a producției și vînzărilor, reducerea costurilor de producție (lucrări, servicii), mărirea veniturilor pe o unitate și creșterea rentabilității.

În același timp, în opinia noastră, eficiența măsurilor de îmbunătățire a rentabilității și a profiturilor SRL «Cuptorul dulce» pot fi crescute ca urmare a măsurilor de reformare a producției, restructurare industrială, reprofilarea și îmbunătățirea procesului de stabilire a prețurilor

3.2. Investițiile – cadru determinant al menținerii echilibrului economic

Una din condițiile fundamentale ale activității reușite a întreprinderii o constituie atingerea și menținerea echilibrului financiar dintre patrimoniul și sursele de finanțare a activelor. Asigurarea echilibrului financiar are o mulțime de aspecte, dintre care cel mai important presupune concordanța dintre activele curente și sursele de acoperire a lor. Respectarea regulii echilibrului financiar minim adesea nu este suficientă, deoarece stocurile pot să se devalorizeze (să deterioreze, să-și piardă prețul, să fie răpite ș.a.), iar o parte a creanțelor să nu fie achitate (din cauza falimentului debitorului, satisfacerii reclamațiilor debitorilor, returnarii mărfii livrate ș. a.). Deci, este necesară o oarecare «marjă de siguranță», adică trebuie ca mărimea activelor curente să depășească mărimea datoriilor pe termen scurt. Această „marjă de siguranță" reprezintă, în sine, fondul de rulment net, care în literatură de specialitate și — n activitatea practică este cunoscut, de asemenea, sub astfel de denumiri: active curente nete, capital circulant net, mijloace circulante proprii, capital circulant propriu etc.

Veniturile din vînzări, luate în calculul numărului de rotații ale activelor, reprezintă veniturile obținute de întreprindere din operațiuni comerciale într-o perioadă dată de timp. Ele includ în sine componentele valorice necesare pentru acoperirea consumurilor de producție, reînnoirea stocurilor de materiale, plata salariilor, rambursarea creditelor și acoperirea altor nevoi de dezvoltare și stimulare a personalului și acționarilor. Rezultă că, într-o perioadă de timp, prin componența valorică a veniturilor din vînzări, fiecare element de activ va fi reînnoit, iar fiecare datorie va fi achitată. Mărimea inversă a numărului de rotații se numește rata înzestrării veniturilor din vînzări cu active.

Tabelul 3.1.1.

Analiza indicatorilor generării veniturilor

În urma calculelor făcute observăm că în 2011 întreprinderea are nevoie de 51 bani de activ pentru generarea veniturilor din vînzări în valoare de un leu. În 2012 această valoare crește cu 28.30, iar în anul următor descrește cu 0,37 puncte procentuale, ceea ce este o tendință în general pozitivă. Evoluția rate înzestrării veniturilor din vînzări cu active o analizăm în figura următoare.

Fig. 3.1.1. Evoluția ratei înzestrării veniturilor din vînzări cu active

Una din condițiile fundamentale ale activității reușite a întreprinderii o constituie atingerea și menținerea echilibrului financiar dintre patrimoniul și sursele de finanțare a activelor. Asigurarea echilibrului financiar are o mulțime de aspecte, dintre care cel mai important presupune concordanța dintre activele curente și sursele de acoperire a lor.

Fondul de rulment funcțional este destinat acoperirii unei părți din nevoia de finanțare legată de ciclul de exploatare.

Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanșate din resurse stabile. Nevoia de fond de rulment cunoaște fluctuații importante în timpul derulării ciclului de exploatare datorită sezonalitătii activității, uzantelor în materie de termenul de plată etc.

În cadrul nevoii de fond de rulment se distinge existenta unei componente stabile care trebuie finanțată din resurse stabile, adică fie din capital propriu, fie din împrumuturi pe termen lung și mediu. Într-o maniera generală, cu cît ciclul de exploatare este mai lung, cu atat nevoia de fond de rulment este mai mare. De asemenea, cu cat decalajul dintre fluxuri este in detrimentul intreprinderii, cu atat creste nevoia de fond de rulment. Deficientele de organizare si gestionare a ciclului de exploatare, si anume: rotatia mai lenta a stocurilor, facturarea cu intarziere a clientilor, incasarea unor creante, clientele dificila, alegerea necorespunzatoare a furnizorilor genereaza cresterea nevoii de fond de rulment. In conditiile unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment depinde de nivelul de activitate; cu alte cuvinte, daca cifra de afaceri creste, nevoia de fond de rulment inregistreaza aceeași tendință.

În evaluarea situației financiare a unei entități economice, la ajutorul analizei recurg diferiți actori economici interesați în obținerea de informații cît mai complete despre activitățile acesteia.

Evoluția pieței determinǎ întreprinderea sǎ achiziționeze noi imobilizǎri, concretizate în investiții productive și neproductive, deoarece suprainvestirea stǎ la baza a numeroase falimente.

Prin investiții înțelegem achiziționarea de utilaje, instalații și echipamente necesare desfǎșurǎrii activitǎții unei întreprinderi. În acest sens se are în vedere urmǎtoarele douǎ situații:

– Cumpǎrarea unor utilaje, instalații și echipamente pentru înlocuirea celor deja existente. În aceastǎ primǎ ipostazǎ, nivelul de activitate se poate modifica în cazul în care echipamentul nou achiziționat are un nivel foarte ridicat de performanțǎ. În cazul în care însǎ nivelul de activitate nu se modificǎ, deci producția nu crește, atunci cifra de afaceri va fi invariatǎ, la fel și necesarul de fond de rulment.

– Cumpǎrarea unor utilaje, instalații și echipamente suplimentare. Întreprinderea își va mǎri capacitatea de producție și cifra de afaceri, implicit fondul de rulment. În urma creșterii acestor indicatori, profitul întreprinderii va crește, antrenînd în mod firesc o marjǎ brutǎ de autofinanțare mai ridicatǎ. Întreprinderea va trebui sǎ facǎ fațǎ unei creșteri a necesarului de fond de rulment, dar va beneficia în schimb de o capacitate mai mare de autofinanțare.

Evitarea suprainvestiției este una din rațiunile de a fi a unui plan de finanțare. Totodatǎ, și suprainvestirea financiarǎ prin cumpǎrare de tiluri de participare poate în cazul în care este excesivǎ sǎ declanșeze dezechilibre în cadrul întreprinderii.

S-a observat că la întreprinderea analizată, pe perioada 2011 – 2013 de analiză s-au înregistrat valori pozitive. Fondul de rulment are o evoluție diferită pe parcursul perioadei analizate. Dacă în 2012 acesta screște de la -426619 lei la 472380 lei, aceastǎ diminuare a fondului de rulment se datoreazǎ creșterii activelor imobilizate atunci situația financiarǎ se îmbunǎtǎțește datoritǎ rezultatelor exploatǎrii degajate de investiții (doar în cazul investițiilor productive). De asemenea, scǎderea fondului de rulment poate fi compensatǎ și printr-o gestionare mai eficientǎ a activelor circulante. Reducerea fondului de rulment se manifestǎ negativ atunci cînd se micșoreazǎ pe seama reducerii capitalului social.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidențiazǎ capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras din pasivele circulante. În aceastǎ situație, nevoia de fond de rulment din exploatare îmbracǎ forma unei veritabile investiții cu același titlu ca și imobilizǎrile de exploatare. Capitalul angajat de întreprindere poate fi reflectat în strînsǎ dependențǎ cu funcțiile pe care acsta trebuie sǎ le asigure

După cum am văzut în capitolele anterioare, în anul 2011 întreprinderea atestă o valoare a lichidității curente egală cu 69,10%, ceea ce este mai puțin decît valoarea recomandată de 100%. Însă în următorul ani, datorită unei creșteri neesențiale, această valoare ajunge la 164,51% în 2012 și o reducere cu 36,40 p.p., pînă la 128,11% în următorul an. Astfel observăm o tendință pozitivă.

Activele lichide necesitǎ o perioadǎ mai mare de timp pentru realizare comparativ cu datoriile pe termen scurt. Asigurarea solvabilitǎții este condiționatǎ de existența unui fond de rulment pozitiv de un nivel absolut care sǎ poatǎ acoperi obligațiile întreprinderii pe termen scurt și sǎ elimine decalajul dintre durata de platǎ și cea de încasare.

Întreprinderea este dezavantajatǎ de necesitatea blocǎrii unei pǎrți din sursele stabile în fondul de rulment (frîneazǎ investițiile), de apelarea frecventǎ la împrumuturi, de un cost ridicat al capitalului și este amenințatǎ permanent de un risc al echilibrului financiar.

3.3. Previziunea financiara în condițiile echilibrului financiar

Elaborarea acestor previziuni reprezintă una din fazele cele mai importante ale procesului bugetar, întrucît ansamblul celorlalte bugete se bazează pe previziunea făcută în această fază. Previziunile cantitative vor fi prezentate în concordanță cu forma de pilotaj bugetar adoptată de întreprindere. Regrupările se vor face pe clienți, regiuni, țări. Aceste previziuni cantitative vor fi apoi “valorizate” cu ajutorul tarifelor previzionale pentru a calcula cifra de afaceri. În vederea pregătirii bugetului de trezorerie, se va avea în vedere și se va calcula în fiecare lună și suma de taxă pe valoarea adăugată. În cele din urmă se va stabili un buget al costurilor comerciale.

Apariția anumitor dificultăți în stabilirea previziunilor este inevitabilă. În fond, bugetul constituie un angajament al vînzătorului, iar acesta poate fi tentat fie să subestimeze, pentru a fi sigur că își va îndeplini obiectivele, fie să includă obiective a căror realizare este improbabilă.

Odată stabilit la nivelul direcției comerciale, bugetul de vînzări trebuie să obțină avizul direcției generale. Aceasta va elabora anumite teste de compatibilitate care privesc coerența dintre nivelul prețului și volumul de vînzări și potențialul întreprinderii.

Bugetul producției se consideră ca buget principal pentru preveziunea activității din anul viitor, iar prevederele lui sunt determinate pentru dimensionarea celorlalte bugete. Elaborarea bugetului producției cuprinde 2 etape:

Previziunea cantității de produse ce se vor fabrica (planul de producție)

Previziunea costurilor de producție, defalcarea prevederilor bugetare pe perioade mai mici de un an și pe subunitîți ale întreprinderii. Planul de producție urmărește armonizarea prevederilor comerciale cu capacitatea productică a întreprinderii în condițiile satisfacerii cît mai complete a prevederilor comerciale și a utilizării depline a capacității factorilor de producție. În planul de producție se stabilește cantitatea de produse previzionate a se fabrica în anul viitor (Qf ), în funcție de cantitatea prevăzuta a se vinde (Qv) și de variația prevezibilă a stocurilor în curs de fabricație și de produsele finite la începutul perioadei (Si) și la sfîrșitul perioadei (Ssf ) conform relației:

Qf = Qs – Si + Ssf

Dacă admitem că indicatorul dominant în preveziunea bugetară este producția de vîndut, următoarea fază a planificării este dimensionarea producției de fabricat, care trebuie raportată la capacitatea de producție disponibila a întreprinderii, care se determină pornind de la strucura pieții existente și luînd în calcul prevederile pentru anul viitor din bugetul investițiilor. Dacă în bugetul vînzărilor cerința este de creștere a cifrei afarerii, atunci în bugetul producției condiția previzionării producției este de saturare.

Realizarea programului de producție impune anumite restricții privind caracterul limitat al factorilor de producție, atît sub aspectul volumului lor cît și al randamentului acestuia.

Previziunea costurilor de producție reflectă dimensiunea efortului financiar pentru reazilarea produselor stabilite în condițiile normelor de consum al factorilor de producție din condițiile unor cheltueli generale planificate pentru anul viitor.

De aceea în anticalculație principal operație o reprezintă separarea cheltuelilor directe de produs de cele indirecte.

Rezultatele anticalculației costurilor de producție permite elaborarea a 6 bugete derivate din bugetul producției:

Bugetul materialelor consummate;

Bugetul manoperei directe (timpul de lucru necesar);

Bugetul amortizărilor de utilaje directe afectabile;

Bugetul cheltuelilor generate de producție. Etapa următoare este efectuarea bugetului cheltulelilor administrative, care include de obicei costul total estimate pentru fiecare element de cost administrativ (ex.amortizarea utilajului);

Bugetul cheltuelilor comerciale este adesea utilizat ca punct de plecare pentru estimarea cheltuelilor de vînzare (ex.o creștere previzională a vînzărilor va presupune cu siguranță o creștere previzională a cheltuelilor de publicitate);

Costul de profit și pierdere previzionată. Pentru previzionarea costului de profit sunt necesare informații furnizate bugetul vînzării, bugetul costului bunurilor vîndute, bugetul cheltuelilor comerciale și administrative și date despre celelate tipuri de venituri ale întreprinderii, alte tipuri de cheltueli și impozitul pe venit. Costul de profit și pierdere sumeaza previziunile tuturor fazelor operationale ale întreprinderii.

Aceasta permite managementului să analizeze efectele bugetelor individuale asupra profitului anual, daca profitul net este prea scăzut managerul poate analiza și revezui planurile operaționale în încercarea de a îmbunătăți profitul.

Dacă întreprinderea produce ceva, ea are dorința firească de a – și realiza marfa pe piață și a primi profit. Astfel e nevoie și de o previziune a vînzărilor. A face o previziune a vînzărilor înseamnă a stabili cantitatea ce urmează a fi vîndută și/sau a cifrei de afaceri ce urmează a fi realizată.

Elaborarea unei previziuni a vînzărilor este un proces complex întrucît ea este supusă atît unor constrîngeri externe întreprinderii, datorate evoluției mediului (evoluție tehnologică, reacție a concurenței, evoluția puterii de cumpărare, variabile climaterice etc.) cît și unor constrîngeri interne (gamă de produse foarte largă, rolul funcției de cercetare-dezvoltare etc.).

De aceea, la elaborarea unei previziuni a vînzărilor trebuie să se țină seama de o serie întreagă de factori, dintre care cei mai importanti ar fi:

1. date despre vînzările trecute: experiența trecută combinată cu date despre vînzările de produse, pe regiuni geografice și pe tipuri de clienți, pot ajuta la previziunea vînzărilor viitoare;

2. estimări realizate de centrele de vînzări: centrele de vînzări ale unei întreprinderi sunt adesea cea mai bună sursă de informații despre dorințele și planurile clienților;

3. condiții economice generale: previziuni ale unor indicatori macroeconomici importanți (ca, de exemplu, produsul intern brut, produsul intern brut pe cap de locuitor, salariul mediu etc.) sunt publicate în mod regulat. Ei pot să influențeze evoluția vînzărilor;

4. acțiuni ale concurenților: vînzările depind și de forța și acțiunile concurenților. Pentru a previziona vînzările, o întreprindere trebuie să aibă în vedere și strategiile probabile ale competitorilor (cum ar fi, de exemplu: schimbările de prețuri, politicile de calitate și de service ale competitorilor);

5. schimbări în prețurile practicate: vînzările pot să crească prin scăderea prețului și invers. O întreprindere trebuie să aibă în vedere efectul schimbărilor de prețuri asupra cererii;

6. schimbări în gama de produse: prin modificarea structurii produselor vîndute se modifică și marja globală. Identificarea celor mai profitabile produse și găsirea pîrghiilor de creștere a vînzărilor acestora este unul din secretele managementului de succes;

7. studii de marketing: anumite întreprinderi angajează experți în marketing pentru a obține informații cu privire la condițiile existente pe piață și la preferințele clienților. Aceste informații sunt apoi utilizate în previziunea vînzărilor.

8. planuri de publicitate și de promovare a vînzărilor: o previziune a vînzărilor trebuie să ia în considerare și efectele anticipate ale activităților promoționale.

Vînzările condiționează într-o oarecare măsură întreaga activitate a întreprinderii, variația acestora fiind considerată, după cum arată și Henri Bouquin, principalul factor de risc, avînd consecințe complexe asupra rezultatelor și echilibrelor financiare ale întreprinderii.

Bugetul vînzărilor este bugetul principal anual care determină parametrii tuturor celorlalte bugete și cuprinde ansamblul de studii și de evaluări ale pieței de desfacere, a plăților pe care întreprinderea intenționează să le efectueze și a plăților pe care dorește să le mențină.

Elaborarea bugetului vînzărilor are loc în 2 etape:

1. previziunea vînzărilor și cheltuielilor de desfacere

2. defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp trimestriale și lunare, pe familii de producție și/sau pe grupe de beneficiari.

Previziunea vînzărilor face mai întîi obiectul unor studii specializate de marketing privind conjunctura economică, potențialul de absorbție al pieței, starea concurențială, ș.a.

Pentru produsele deja existente previziunea vînzărilor se poate face fie pe baza tehnicilor cantitative de exploatare a tendințelor observate în evoluția anterioară a vînzărilor, fie pe baza tehnicilor calitative a variabilelor care determină mărimea vînzărilor și de prevedere a valorii lor în anul viitor.

Previziunea vînzărilor trebuie să se facă interdependent cu previziunea cheltuielilor de desfacere întrucît depind una de cealaltă. Vînzările pot fi influențate de cheltuielile de publicitate și/sau de perfecționare a rețelei de desfacere. În ultima fază a elaborării bugetului vînzările și cheltuielile de desfacere trebuie defalcate de la previziunele anuale și globale la prevederile pe trimestru și pe luni în raport cu surprinderea sezonalității și pe familii de produse sau pe grupe de beneficiari.

Gradul de defalcare depinde de nivelul ierarhic pentru care se elaborează bugetul vînzărilor. Regula este că bugetul va fi cu atît mai detaliat cu cît acesta se elaborează la nivel ierarhic de răspundere operativă. Bugetul vînzărilor trebuie corelat cu bugetul de producție, iar ambele cu bugetul investițiilor.

În general sunt utilizate patru elemente ce pot sta la baza elaborării previziunilor:

1) perioade de timp;

2) produse/servicii;

3) grupe de clienți;

4) cota de piață.

1) perioade de timp – element utilizat întotdeauna, prezentarea vînzărilor pe intervalede timp fiind deosebit de utilă în demonstrarea creșterii anticipate și a influențelor generate anotimpuri. Modul de prezentare poate fi tabelar sau sub forma unor grafice.

2) produse/servicii – implică o structurare a vînzărilor pe produse/servicii dacă ofertaeste mai mare de un produs/serviciu. O asemenea abordare este utilă în identificarea produselor celor mai importante, în explicarea priorităților companiei și manierei în caresunt stocate resursele disponibile. În cazul unui momenclator mare este recomandabilăgruparea acestuia pe categorii generale. Mod de prezentare recomandat – graficul.

3) grupe de clienți – apar prin agregarea utilizatorilor finali ai produsului/serviciuluiîn entități omogene ( grupe).

4) cota de piață – constituie un mijloc neconvențional de măsurare a performanțelor în vînzări și reprezintă partea din totalul vînzărilor de pe piață pe care firma se așteaptăsă o realizeze. În acest caz va trebui determinată/estimată cota de piață definită precum șimărimea totală previzionată o pieței produsului/serviciului în cauză.

Previziunea vînzărilor reprezintă primul pas al bugetării activității unei companii,deoarece de valorile prezentate în bugetul vînzărilor depind valorile cuprinse în celelalte bugete ale societății

Cifra de afaceri estimată depinde de un număr foarte mare de agenți, a căror influență poate valida sau infirma rezultatele efortului de previzionare.

În majoritatea afacerilor, pentru a putea face o previziune a vînzărilor trebuie parcurșiurmătorii pași:

1. Crearea profitului clientului și identificarea tendințelor în domeniul deactivitate vizat;

2. Stabilirea amplasamentului și mărimea aproximativă a zonei de acțiune;

3. Analiza competitorilor din zonă;

4. Estimarea vînzărilor – se va face lunar în primul an și apoi anual.

Previziunea vînzărilor cuprinde ansamblul de studii și evaluări ale pieței potențiale de desfacere; face obiectul unor studii specializate de marketing privind conjunctura economică, potențialul de absorbție, starea concurențială, poziția pe piață a ofertei proprii.

Practic, previziunea vînzărilor reprezintă estimarea cifrei de afaceri viitoare în funcție de volumul vînzărilor probabile și prețul de vînzare unitar.

Estimarea vînzărilor constituie elementul hotărîtor al gestiunii bugetare. Pentru produsele deja existente, previziunea vînzîrilor se face pe baza tehnicilor cantitative și calitative de extrapolare cu ajutorul cărora se determină tendința generală a evoluției fenomenelor.

Încheiere

În urma investigării efectuate am realizat toate obiectivele și sarcinile propuse. Analiza efectuată în teza de licență a arătat că pentru formarea corespunzătoare a echilibrului financiar întreprinderii, SRL ”Cuptorul dulce” ar trebui să caute modalități de a îmbunătăți situația.

Prin studierea rezultatelor financiare finale ale întreprinderii a fost important a se analizeze nu numai dinamica, structura, factorii de creștere și rezervele de profit, dar, de asemenea, raportul dintre efectul (profit) cu resursele disponibile sau cele utilizate, precum și de venitul întreprinderii din activitățile sale economice de bază și altele. Nevoia de o astfel de comparație poate fi explicată și prin faptul că multe companii care au primit același volum de profit, au diferite volume de marfă, diferite costuri pentru resurse.

Folosirea indicatorilor generali de profitabilitate a activității întreprinderii, fiecare reflectînd diferite aspecte ale producției și activității economice, oferă o evaluare cuprinzătoare, multitudinală de eficacitate.

Analizînd indicatorii de profitabilitate și rentabilitate a SRL ”Cuptorul dulce” concludem că entitatea economică dată este, în general, profitabilă, din motiv că atestă rezultatele obținute de întreprindere din activitățile neoperaționale, adică din activitățile de investiții, financiară și din evenimentele excepționale. Astfel valoarea acestui indicator în anul 2011 era de 776136 lei, iar în următorul an a atestat o descreștere cu 134423 lei, atingînd nivelul de 641713 lei. În 2013 valoarea indicatorului ajunge pînă la 641094 lei, ceea ce reprezintă un trend negativ și impune conducerii întreprinderii să implementeze soluții de îmbunătățire a situației create.

În urma analizei rezultatelor obținute de către întreprindere, concludem că aceasta este rentabilă. Astfel rentabilitatea veniturilor din vînzări ne arată că întreprinderea SRL «Cuptorul dulce»a cîștigat 20,23 bani profit contabil la un leu de venit din vînzări în anul 2011. Această situație se modifică în sens negativ în următorul an, cînd întreprinderea atestă o pierdere, astfel 1 leu de venit din vînzări genera un venit de 19,10 bani. Situația se îmbunătățește în 2013, cînd indicatorul crește cu încă 1,45 p.p., constituind 20,55%.

Cauzele evoluției date a întreprinderii este folosirea ineficientă a resurselor materiale aflate în gestiunea întreprinderii. La fel viteza de circulație a activelor curente este destul de joasă, deci se atestă stocarea produselor, fapt ce duce la transformarea mai lentă în mijloace lichide a produselor întreprinderii. acest fapt duce la încetinirea activității acesteia. Înregistrarea pierdirilor nete este și o cauză a umui management ineficient a cheltuileilor înregistrate și a distribuirii neadecvate a profitului obținut în perioadele anterioare.

În condițiile economice actuale, profitul este principala sursă de dezvoltare socio-economică a întreprinderilor. Acest fenomen este însoțit de o creștere bruscă a interesului ultimelor, în creșterea resurselor financiare.

Mecanismul de distribuire a profitului în cadrul SRL ”Cuptorul dulce” ar trebui să fie construit în așa fel încît să contribuie la crearea condițiilor pentru utilizarea mai rațională a fondurilor pentru dezvoltarea entității economice date, luînd în considerare nivelul de performanță al acestora, viteza de rotație a activelor, productivitatea, etc

Pentru a crește profiturile întreprinderii SRL ”Cuptorul dulce”, considerăm că trebuie întreprinse o serie de măsuri specifice:

1) îmbunătățirea nivelului tehnic al producției. Aceasta implică introducerea tehnologiiilor noi, mai avansate, mecanizarea și automatizarea proceselor de producție, îmbunătățirea modului de utilizare și aplicare a noi tipuri de materii prime, schimbări în design și specificații ale produselor și alți factori care cresc nivelul tehnic de producție. Acest fapt poate fi realizat prin aplicarea la diverse programe de susținere și inovare a agriculturii, în baza fondurilor Uniunii Europene;

2) îmbunătățirea organizării producției și a muncii. Analiza realizată ne-a demonstrat că este nevoie de reducerea costurilor și creșterea veniturilor de producție a întreprinderii, care poate fi rezultatul schimbărilor în organizarea producției, formelor și metodelor de lucru în contextul dezvoltării de specializare a producției, îmbunătățirea managementului producției, îmbunătățirea utilizării mijloacelor fixe, îmbunătățirea logisticii, reducerea costurilor de transportare și alți factori de creștere a nivelului de organizare a producției. La acest rezultat se poate de ajuns prin darea în arendă a utilajului și încăperilor neutilizate și prin introducerea formei de remunere pe bază de performanțele înregistrate de întreprindere. La fel am propune ca SRL ”Cuptorul dulce” să presteze și servicii aferente producției;

3) modificarea volumului și structurii producției, ceea ce poate duce la o reducere relativă a costurilor fixe, o reducere relativă a amortizării, schimbarea nomenclaturii și a gamei de produse, la fel și îmbunătățirea calității acesteia. Costurile fixe nu depind în mod direct de numărul de produse. Odată cu creșterea volumului producției, cantitatea folosită pe o unitate este mai mică, ceea ce reduce costul unui produs. Astfel de rezultate pot fi obținute prin utilizarea semințelor rezistente la schimbărle condițiilor climaterice;

4) îmbunătățirea utilizării resurselor de materie primă. Acesta ia în considerare: modificări în compoziția și calitatea materiilor prime, care în procesul de producție este esențială, modificarea metodelor de prelucrare a materiilor prime.

Aplicarea propunerilor date vor ajuta la diminuarea pierderii nete atestate de SRL ”Cuptorul dulce”. Astfel, considerăm că entitatea economică va putea înregistra profit în 3 ani dacă va aplica aceste recomandări.

În al doilea rînd, comercializarea producției este momentul în care produsul fabricat obține o recunoaștere pe piață. Orice pauză în realizare provoaca o perturbare a ritmului de producție, și, astfel, duce la o scădere a eficienței întreprinderii, deci SRL ”Cuptorul dulce” ar trebui să mențină un ritm constant de producție.

Din moment ce profitul reflectă rezultatele tuturor activităților întreprinderii – industriale, financiare și non-productive, acest lucru înseamnă că asupra profitului are o amprentă fiecare din aspectele activităților întreprinderii. Astfel, creșterea productivității muncii înseamnă o reducere a costurilor unitare, respectiv, în condiții normale de funcționare, ar trebui să scadă costul forței de muncă în raport cu costul pe o unitate de producție. Îmbunătățirea utilizarea activelor fixe înseamnă un cost relativ redus de exploatare și întreținere a acestora, reducerea cheltuielilor cu amortizarea în costul produselor. Aceste măsuri vor duce la creșterea profiturilor și eficiența utilizării acesteia.

Din moment ce rentabilitatea este direct proporțională cu suma de profit, căutarea de modalități de a crește rentabilitatea trebuie să fie luată în considerare în sinteză cu creșterea profitului. Cele mai importante metode de creștere a profitului sunt creșterea veniturilor din vînzări de produse, precum și alte tipuri activități de producție și comerciale a întreprinderii. Cu toate acestea, principalul tip de venituri industriale sunt cele din vînzări de produse, creșterea cărora în cadrul SRL ”Cuptorul dulce” s-ar putea realiza prin:

– cercetarea de piață pe bază de cercetări de marketing și asigurarea producția de mărfuri în conformitate cu cerințele consumatorilor;

– îmbunătățirii competitivității produselor prin îmbunătățirea calității acestuia, reducerea costurilor, și serviciilor post vînzare;

– creșteri de prețuri pe baza îmbunătățirii calității produsului, ca urmare a introducerii noii tehnologii în întreprindere.

Rentabilitatea producției depind și de costurile de realizar. Cu cît sunt mai joase aceste costuri, cu atît rentabilitatea devine mai înaltă.

Rentabilitatea de producție și rentabilitatea capitalurilor proprii în afară de profit depind de eficiența de producție. Cu cît este mai mare eficiența, cu atît mai mare este și rentabilitatea.

Pentru a îmbunătăți performanța întreprinderii este extrem de important de a descoperi rezervele pentru o creștere durabilă a producției și vînzărilor, reducerea costurilor de producție (lucrări, servicii), mărirea veniturilor pe o unitate și creșterea rentabilității.

În același timp, în opinia noastră, eficiența măsurilor de îmbunătățire a rentabilității și a profiturilor SRL ”Cuptorul dulce” pot fi crescute ca urmare a măsurilor de reformare a producției, restructurare industrială, reprofilarea și îmbunătățirea procesului de stabilire a prețurilor

.

Bibliografie

Hotărîrea Băncii Naționale a Moldovei nr.153 din 25 decembrie 1997. In: Monitorul Oficial. 30 ianuarie 1998, nr.8 (cu modificările ulterioare).

Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi nr. 845 din 03.01.92. In: Monitorul Parlamentului nr 002. 28.02.94 (cu modificările ulterioare).

Legea privind licențierea unor genuri de activitate, nr.451-XV din 30 iulie 2001. In: Monitorul Oficial. 2001, nr.108-109/836 (cu modificările ulterioare).

ANA, Gheorghe I. Profitul: Concept, norme, politici. București: Ed. Economică , 2008. 184 p.

ANDRONIC, C. B. Performanța firmei. Iași: Editura Polirom, 2000. 264 p.

ARITON, Doinița. Finanțele întreprinderii. Galați: Ed. Fundației Univ. "Dunărea de Jos", 2002. 157 p.

BALU, M-E. Analiza economico-financiară – Teorie si aplicații. București: Ed. Fundația Romînia de Mîine, 2005. 408 p.

BĂNCILĂ, Natalia. Evaluarea financiară a întreprinderii. Chișinău: Editura Tipografia Centrală, ASEM. 2005. 305p.

BERMAN, Karen, ș.a. Inteligența financiară: Ghidul managerului pentru înțelegerea adevăratei semnificații a cifrelor. București: Curtea Veche, 2011. 271 p.

BEȘLIU, Iurie. Aspecte metodologice de aplicare a diagnosticului financiar în gestiunea valorii întreprinderii. In: Economica: Rev. șt.-didactică, 2005, nr. 4(52), pp. 88-92.

BOTNARI, Nadejda. Finanțele întreprinderii. Ch.: Editerra Prim, 2008. 238 p.

BRAN, Paul. Finanțele întreprinderii (partea I). Editura Economică. 2003. 351 p.

BRAN, Paul. Finanțele întreprinderii (partea II). Editura Economică. 2003. 469 p.

BRAȘOVEANU, Adriana. Metode de analiză structurală a profitului pînă la impozitare. In: Studia Universitatis. Științe exacte și economice: Rev. șt., 2010. nr. 2(32). pp. 165-168.

BUȘE, Lucian. Analiză economico-financiară. București: Ed. Economică, 2005. 424 p.

COBZARI, L. Politica financiară în contextul globalizării. Chișinău: ASEM, 2002. 454 p.

DUMITRU, Marin. Gestiunea financiara. Editura Romînia de mîine. 2005. 255 p.

MITRUȚ, Dorin. Gestiunea integrată a firmei. București: Ed. ASE, 2004. 422 p.

NICULESCU, M., BURLAUD, A. Organizarea și gestiunea întreprinderii. Ed. Economică. 2002. 525 p.

ONOFREI, Mihaela. Finanțele întreprinderii. București: Editura Economica, 2004, 312 p.

PARMACLII, D. Economia firmei. Ch.: Editura ASEM, 2003. 416 p.

POPA, A. Determinarea și măsurarea performanței entităților economice prin intermediul ratelor de rentabilitate. In: Conferința Științifică Internațională „Dezvoltarea economică în contextul aspirației de integrare europeană. Perspective și Realizări", 23-24 oct. 2009, Chișinău. pp. 270-275.

ȚIRIULNICOV, Natalia (coord.). Analiza rapoartelor financiare. Chișinău. 2004. 384 p.

TOFAN, Tatiana. Finanțele firmei: Suport de curs. Ch.: Inst. de Formare Continuă, 2012. 125 p.

VOINEAGU, V., CRISTACHE, S., ȘERBAN, D. Metode statistice utilizate în analiza profitabilității. In: Studii și cercetări de calcul economic și cibernetică economică. 2005, nr.4, pp. 5-15.

ZAHIU, L., NASTASE, M. Economia întreprinderii. București: Ed. ASE, 2003. 210 p.

БАРИНОВ, В. А. Экономика фирмы. Москва: КНОРУС, 2005. 240 p.

ВОЛКОВ, В.П., ИЛЬИН, В.И. Экономика предприятия: Учеб. пособие. М.: Новое знание, 2003. 677 p.

ЗАЙЦЕВ, Н.Л. Экономика промышленного предприятия: Учебник. – 4-е изд., перераб. и доп. М.: Издательство: ИНФРА-М, 2004. 384 p.

ИГНАТ, И. Эффективность и рентабельность. In: Политическая экономия, Т.1. pp. 439-491.

ЛИПСИЦ, И.В. Экономика: учебник для вузов. М.: Омега-Л, 2006. 656 p.

СКЛЯРЕНКО В.К., ПРУДНИКОВ В.М. Экономика предприятия: Учебник. М.: ИНФРА-М, 2006. 528 p.

Bibliografie

Hotărîrea Băncii Naționale a Moldovei nr.153 din 25 decembrie 1997. In: Monitorul Oficial. 30 ianuarie 1998, nr.8 (cu modificările ulterioare).

Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi nr. 845 din 03.01.92. In: Monitorul Parlamentului nr 002. 28.02.94 (cu modificările ulterioare).

Legea privind licențierea unor genuri de activitate, nr.451-XV din 30 iulie 2001. In: Monitorul Oficial. 2001, nr.108-109/836 (cu modificările ulterioare).

ANA, Gheorghe I. Profitul: Concept, norme, politici. București: Ed. Economică , 2008. 184 p.

ANDRONIC, C. B. Performanța firmei. Iași: Editura Polirom, 2000. 264 p.

ARITON, Doinița. Finanțele întreprinderii. Galați: Ed. Fundației Univ. "Dunărea de Jos", 2002. 157 p.

BALU, M-E. Analiza economico-financiară – Teorie si aplicații. București: Ed. Fundația Romînia de Mîine, 2005. 408 p.

BĂNCILĂ, Natalia. Evaluarea financiară a întreprinderii. Chișinău: Editura Tipografia Centrală, ASEM. 2005. 305p.

BERMAN, Karen, ș.a. Inteligența financiară: Ghidul managerului pentru înțelegerea adevăratei semnificații a cifrelor. București: Curtea Veche, 2011. 271 p.

BEȘLIU, Iurie. Aspecte metodologice de aplicare a diagnosticului financiar în gestiunea valorii întreprinderii. In: Economica: Rev. șt.-didactică, 2005, nr. 4(52), pp. 88-92.

BOTNARI, Nadejda. Finanțele întreprinderii. Ch.: Editerra Prim, 2008. 238 p.

BRAN, Paul. Finanțele întreprinderii (partea I). Editura Economică. 2003. 351 p.

BRAN, Paul. Finanțele întreprinderii (partea II). Editura Economică. 2003. 469 p.

BRAȘOVEANU, Adriana. Metode de analiză structurală a profitului pînă la impozitare. In: Studia Universitatis. Științe exacte și economice: Rev. șt., 2010. nr. 2(32). pp. 165-168.

BUȘE, Lucian. Analiză economico-financiară. București: Ed. Economică, 2005. 424 p.

COBZARI, L. Politica financiară în contextul globalizării. Chișinău: ASEM, 2002. 454 p.

DUMITRU, Marin. Gestiunea financiara. Editura Romînia de mîine. 2005. 255 p.

MITRUȚ, Dorin. Gestiunea integrată a firmei. București: Ed. ASE, 2004. 422 p.

NICULESCU, M., BURLAUD, A. Organizarea și gestiunea întreprinderii. Ed. Economică. 2002. 525 p.

ONOFREI, Mihaela. Finanțele întreprinderii. București: Editura Economica, 2004, 312 p.

PARMACLII, D. Economia firmei. Ch.: Editura ASEM, 2003. 416 p.

POPA, A. Determinarea și măsurarea performanței entităților economice prin intermediul ratelor de rentabilitate. In: Conferința Științifică Internațională „Dezvoltarea economică în contextul aspirației de integrare europeană. Perspective și Realizări", 23-24 oct. 2009, Chișinău. pp. 270-275.

ȚIRIULNICOV, Natalia (coord.). Analiza rapoartelor financiare. Chișinău. 2004. 384 p.

TOFAN, Tatiana. Finanțele firmei: Suport de curs. Ch.: Inst. de Formare Continuă, 2012. 125 p.

VOINEAGU, V., CRISTACHE, S., ȘERBAN, D. Metode statistice utilizate în analiza profitabilității. In: Studii și cercetări de calcul economic și cibernetică economică. 2005, nr.4, pp. 5-15.

ZAHIU, L., NASTASE, M. Economia întreprinderii. București: Ed. ASE, 2003. 210 p.

БАРИНОВ, В. А. Экономика фирмы. Москва: КНОРУС, 2005. 240 p.

ВОЛКОВ, В.П., ИЛЬИН, В.И. Экономика предприятия: Учеб. пособие. М.: Новое знание, 2003. 677 p.

ЗАЙЦЕВ, Н.Л. Экономика промышленного предприятия: Учебник. – 4-е изд., перераб. и доп. М.: Издательство: ИНФРА-М, 2004. 384 p.

ИГНАТ, И. Эффективность и рентабельность. In: Политическая экономия, Т.1. pp. 439-491.

ЛИПСИЦ, И.В. Экономика: учебник для вузов. М.: Омега-Л, 2006. 656 p.

СКЛЯРЕНКО В.К., ПРУДНИКОВ В.М. Экономика предприятия: Учебник. М.: ИНФРА-М, 2006. 528 p.