Documentatia DE Creditare

DOCUMENTAȚIA DE CREDITARE

C U P R I N S

Introducere

CAPITOLUL I – SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1. Conținut

1.2. Tranziția la sistemul bancar european

CAPITOLUL II – CREDITUL, PRODUS BANCAR PRINCIPAL

2.1. Conceptul de credit

2.2. Tipuri de credit

2.3. Nivelul, structura și evoluția creditelor acordate de Banca Transilvania ( pe 3 ani)

CAPITOLUL III – CREDITUL BANCAR PE TERMEN LUNG

3.1. Scurtǎ prezentare a Bǎncii Transilvania

3.2. Obiectul creditarii pe termen lung

3.3. Documentația de creditare

3.4. Analiza bonitǎții clientului

3.5. Decizia de creditare

3.6. Cǎi de perfecționare a creditarii pe termen lung

CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ Privind creditul pe termen lung

CAPITOLUL – V CONCLUZII SI PROPUNERI

Anexa 1

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Economiștii au fost preocupați de multǎ vreme de rolul dezvoltarii intermedierii financiare în alocarea resurselor. Ipoteza cǎ dezvoltarea sectorului financiar faciliteazǎ alocarea eficienta a resurselor este mentioanta in Schumpeter (1912), care afirma ca bancile identifica intreprinzatorii cu un potential ridicat de crestere, contribuind prin aceasta la alocarea eficientǎ a resurselor. Mai recent, Levine (1997) descrie un numar de canale prin care dezvoltarea intermedierii financiare poate afecta eficiența locativǎ, incluzând generarea de informații, distribuirea riscurilor, finanțarea și monitorizarea.

Evaluarea firmelor, a managerilor și a condițiilor pieței este dificilǎ și costisitoare – cei care economisesc pot sǎ nu dispunǎ tot timpul de expertiza ori mijloacele necesare pentru colectarea și proceasarea informațiilor. Cei care economisesc vor fi reticenți în a investi în activitați despre care nu este disponibilǎ suficientǎ informație. Prin urmare, costurile mari ale informației pot împiedica capitalurile sǎ se indrepte catre cele mai profitabile utilizǎri.

Costurile de obținere ale informației stimuleazǎ apariția intermediarilor financiari. Se presupune existenta unui cost fix pentru obținerea informațiilor referitoare la o anumitǎ tehnologie de producție, un cost ce trebuie plǎtit de fiecare investitor în absența intemediarilor financiari. Ca rǎspuns la aceasta structurǎ a costului informației, investitorii pot constitui, se pot alǎtura sau pot folosi intermediari financiari (bǎnci), pentru a realiza economii în ceea ce privește costurile de obținere și procesare a informațiilor asupra oportunitaților de investiție, îmbunǎtǎțind astfel eficiența alocǎrii resurselor.

Agenții economici își gǎsesc resursele necesare realizǎrii investițiilor, fie prin propriile economii, fie recurgand la credite ce le sunt acordate prin bǎnci, în procesul de reciclare și valorificare a capitalurilor monetare în economie. Ele creeazǎ astfel condițiile unei ample redistribuiri a capitalurilor pe masura evoluției istorice, tot mai mari, vehiculate de o larga rețea de intermediari care, în structura sistemului bancar în formare, au fost bancile comerciale sau de depozit.

In cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp și intermediari nemonetari care au ca funcții principale: colectarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu și lung, direct catre beneficiar – pentru investiții, ipotecǎ, comerț exterior, consum sau prin aranjarea de capitaluri pentru acreditare, prin titularizare sau prin alte forme.

Deși structurile naționale ale sistemelor bancare sunt foarte diferite, totuși pretutindeni în lume s-au clarificat la un moment dat. Bǎncile de depozit – comerciale sunt acele bǎnci care efectueazǎ toate tipurile de operațiuni bancare. Prin urmare acestea au o activitate diversificatǎ ce se poate modifica liber în funcție de cerințe, posibilitați și propria orientare.

Totuși, operațiunile de bazǎ sunt reprezentate de constituirea de depozite și utilizarea lor în scopul acordǎrii de credite agenților economici. Ele sunt organizate ca societǎți comerciale și urmǎresc obținerea unui profit.

Bǎncile specializate includ o sferǎ largǎ de instituții de credit cu o gamǎ largǎ de diferențieri și implicit, cu statute deosebite de la țarǎ la țarǎ.

Intre bancile specializate un loc important ocupǎ instituțiile de credit specializate carora le-a fost incredințatǎ o misiune de interes public: crediterea pe termen mijlociu și lung a unor ramuri economice, frecvent agricultura, sprijinirea acțiunilor de credit ipotecar, imobiliar, crediterea colectivitaților locale, etc.

Societațile financiare, în fapt societațile de credit, sunt prezențe importante în activitațile economice în toate țarile dezvoltate. Sunt instituții de credit care, pe de o parte, nu sunt autorizate sǎ primeascǎ depozite, iar pe de altǎ parte nu pot efectua decat operații pentru care au fost abilitate prin lege sau convenție. Principalele lor orientǎri sunt: leasing-ul, factoring-ul, acordarea și garantarea de credite pe termen mijlociu și lung pentru inteprinderi, creditarea marfurilor cu plata in rate, creditarea locuintelor cu garantii, etc.

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR ROMẦNESC

Continut

Pimul pas al procesului de reformă bancară din 1990 a fost introducerea sistemului bancar pe doua nivele. Acesta cuprinde Banca Națională a României și instituțiile de credit.

Instituțiile de credit cuprind bancile, organizațiile cooperatiste de credit, băncile de economisire și creditare in domeniu locativ, băncile de credit ipotecar și instituțiile emitente de monedă electronică. Insă bancile sunt cea mai importantă verigă a instituțiilor de credit, ele fiind considerate motorul economiei de piața dar și principalul finanțator al economiei.

Sistemul bancar este guvernat de următorul cadru legislativ:

Legea privind Statutul Băncii Naționale a Romaniei-Legea nr. 312 din 28 iunie 2004,

Ordonanța priviind instituțiile de credit și adecvarea capitalului – Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr 96 din 6 decembrie 2006,

Legea pentru aprobarea Ordonanței de Urgentă a Guvernului nr 99 din decembrie 2006 – Legea nr. 227 din 4 iulie 2007,

Legea pentru privatizarea societaților comerciale bancare la care statul este acționar – Legea nr. 83 din 21 mai 1997,

Reglementari privind falimentul instituțiilor de credit – Ordonanța Guvernului nr 10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul instituțiilor de credit aprobată, completată, si modificată prin legea nr. 278 din 23 iunie 2004,

Ordonanța Guvernului nr 39/1996 privind organizarea și funcționarea Fondului de Garantare a Creditelor din sistemul bancar,

Bancile respectă in primul rand Legea nr. 31/1990, acestea mergând pe principiile unei societați comerciale producatoate de profit.

Aceste legi bancare au înlocuit vidul legislativ ce împiedica modernizarea sectorului bancar.

Reorganizarea activitații bancare a început în 1991 pe principiu valorificarii potențialului mare al sectorului bancar și a ajuns la un nivel mult mai complex. Spre exemplu băncile și-au dezvoltat foarte mult gama de produse și servicii, și-au îmbunatățit activitatea bancară prin începerea procesului de privatizare și organizarea lor ca societați pe acțiuni.

Ǐn România băncile sunt în principal bănci de credit, din acest motiv și-au dezvoltat mult politicile și strategiile de diminuare a riscului de creditare. Pentru a ajunge la forma actuală băncile au avut de parcurs un lung proces de modernizare și reorganizare.

Primele bănci au apărut în România in a doua jumătate a secolului al XIX – lea cu ajutorul capitalului străin dar si românesc. Dezvoltarea sectorului bancar s-a accentuat după Unirea Principatelor Romane de la 1859. Atunci au inceput să functioneze primele bănci cu capital străin si autohton având activitate comerciala cat și de emisiune.

A aparut un sistem monetar național și a fost inființată Casa de Depuneri și Consemnațiuni – instituție autohtonă cu personalitate juridică supusă controlului strict a Ministerului Finanțelor. Aceasta a devenit principala bancă de emisiune a Principatelor Unite până în 1881 când a luat ființa Banca Națională a României.

Banca Națională a României a fost concepută după modelul Băncii Naționale a Belgiei, cu rol de bancă centrala. Capitalul BNR provenea in mare parte din surse românești de stat și particulare, lucru ce permitea un control sporit asupra economiei naționale iar pe de altă parte nu permite controlul strain asupra sistemului bancar românesc. Ǐncă din acele vremuri activitatea BNR era deosebit de complexa: era casierul statului, efectua emisiune monetară, sprijinea dezvoltarea și modernizarea sectorului bancar prin creditarea activității economice și comerciale, sconta cambia si alte efecte de comerț, primea în depozite metale sume de aur și argint, sume de bani în cont curent, facea comerț cu aur și argint etc. Ǐntre momentul înființarii BNR și marea criza economica din 1929 – 1933 a fost înființată Bursa de Valori și Bursa de Mărfuri, au fost create mii de bănci și moneda naționala avea acoperire în aur. Aceasta perioada a fost consacrată prin dezvoltarea economica a țarii, industrializarea, creșterea ca număr și anvergură a proiectelor de investiții, toate acestea având loc in strânsă legatură cu dezvoltarea și intărirea sistemului bancar românesc. Crearea a numeroase bănci cu capital autohton sau străin a dus la creșterea concurenței pe piata financiara românească, iar fenomenul de centralizare a capitalului bancar a dus la apariția primelor bănci romănesti puternice.

Odata cu inceperea restrucurarii economiei romnești din 1990 s-a început și reforma sectorului bancar prin crearea unui sistem pe două nivele în care Banca Națională a României renunța la caracterul de bancă comercialA prin desprinderea de BNR a BCR. Sectorul bancar a fost printre primele sectoare restructurate, această acțiune având scopul de a crește rolul băncilor în economia de piață.

Deși aceste obiective nu au fost indeplinite în totalitate, sectorul bancar a progresat mult reușind să convingă specialiștii ca va avea un rol important în intrarea în economia de piață.

Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categorii de instituții financiar bancare, ce funcționează într-o țară raspunzând necesitaților unei etape de dezvoltare social economica. Ǐn general sistemul bancar dintr-o țară cuprinde cadrul instituțional format din banca centrală ce are rol de coordonare și supraveghere, bănci comerciale și alte instituții de credit assimilate acestora plus cadrul jurdic format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară.

Ǐn evolutia sa sistemul bancar a parcurs doua faze; de specializare și sectorizare. Prima fază cea de specializare consta în oferta unei game rstrănse de servicii și produse. Ǐn acest context specializarea bancară poate fii privită ca fiind orientarea activitații diferitelor bănci doar spre anumite operațiuni și servicii bancare.

Cea de-a doua fază, de sectorizare poate fi definită ca fiind un tip aparte de specializare ce constă în orientarea activitații bancare pe anumite domenii de activitate economică, sectoare ale economiei naționale..

Cea mai importantă funcție a sistenului bancar în economia de piața este aceea de atragere și concentrare a economiilor societații și de canalizare a acestora printr-un proces obiectiv și imparțial de alocare a creditului către cele mai eficiente investiții. Pentru îndeplinirea acestor două funcții, băncile – importante verigi ale sistemului, urmaresc modul utilizării resurselor împrumutate de către debitori. Băncile oferă servicii de gestionare a riscului, asigură și faciliteaza efectuarea platilor, și nu în ultimul rând reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea pe constă în orientarea activitații bancare pe anumite domenii de activitate economică, sectoare ale economiei naționale..

Cea mai importantă funcție a sistenului bancar în economia de piața este aceea de atragere și concentrare a economiilor societații și de canalizare a acestora printr-un proces obiectiv și imparțial de alocare a creditului către cele mai eficiente investiții. Pentru îndeplinirea acestor două funcții, băncile – importante verigi ale sistemului, urmaresc modul utilizării resurselor împrumutate de către debitori. Băncile oferă servicii de gestionare a riscului, asigură și faciliteaza efectuarea platilor, și nu în ultimul rând reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare. Rolul băncilor, de intermediari între deținătorii de capitaluri și utilizatorii acestora este dat prin activitatea de colector de resurse financiare, concomitent cu plasarea lor pe piată prin intermediul creditelor, a operațiunilor de scont și a altor operațiuni existente pe piata financiară. Pentru a exercita aceste operațiuni diverse, băncile acționează pe cont propriu, în numele lor, împrumutatorii si depunătorii neavând nici o legatură între ei. Mai exact bancile gestionează eficient, asigurand un randament maxim în beneficiul propriu și al depunătorilor.

Ǐn vederea realizării obiectivelor finale, Banca Centrală urmareste stabilirea valorii interne și externe a monedei naționale, concomitent cu punerea la dispoziția economiei naționale a cantitații optime de monedă, necesara creșterii economice. Transformând resursele pe care mediul economic i le pune la dispoziție, sistemul bancar se constituie ca subsistem al macrosistemului economico-social. Aflat într-o continuă interacțiune cu mediul economic sistemul bancar preia resurse umane, financiare și informații pe care le prelucrează în vederea obținerii de produse, servicii bancare și informații financiar bancare. Adica sistemul bancar este un sistem deschis prin faptul ca iși regleaza activitatea prin conexiune inversă, se autoreglează.

Deoarece un sistem bancar eficient necesita descentralizare si competiție Banca Națională a incercat să formeze un sistem de bănci comerciale de tip universal, care au primit dreptul să efectueze toată gama de operatiuni bancare si să opereze pe teritoriul țării în condițiile respectării cadrului de supraveghere bancară impus de banca centrală.

În perioada de criză, sectorul bancar românesc nu a avut nevoie de sprijin din fonduri publice, iar principalii indicatori de prudență bancară se plasează la un nivel adecvat.

Sistemul bancar românesc, alcătuit în prezent din 40 de instituții de credit, și-a demonstrat stabilitatea structurală și a reușit, fără dificultăți majore, să depășească provocările legate de majorarea ratei creditelor neperformante și de optimizarea portofoliilor de credite pe fondul constrângerilor de reglementare. Principalele provocări la adresa stabilității financiare rămân riscul de credit și riscul contagiunii externe.

Menținerea disciplinei financiare este o condiție sine qua non pentru păstrarea stabilității sistemului bancar. Rata creditelor neperformante produsă de actorii economiei reale, de 17,23% la luna august 2014, afectează indicatorii de performanță ai băncilor, în special în relația cu investitorii care pot interpreta defavorabil stabilitatea și credibilitatea sistemului bancar. Necesarul sporit de provizioane pentru acoperirea pierderilor afectează profitabilitatea și creditarea. Rata creditelor neperformante urmează să scadă cu câteva puncte procentuale după ce băncile vor proceda la eliminarea din bilanț a creditelor neperformante (write off) pentru care nu există așteptări rezonabile de recuperare, dar care sunt integral sau parțial provizionate, în baza politicilor contabile ale băncilor, agreate cu auditorii externi. Gradul de acoperire a creditelor neperformante cu provizioane IFRS și filtre prudențiale se menține confortabil (89,9% în martie 2014), fiind printre cele mai ridicate niveluri comparativ cu țările din regiune.

Rata de solvabilitate s-a menținut la un nivel ridicat, de 17% în iunie 2014. Se renunță gradual la filtrele prudențiale în perioada implementării cerințelor suplimentare de capital aferente Basel III (intervalul 2014-2019), cu 20% anual. Implementarea prevederilor Basel III se face gradual de la 1 ianuarie 2014. O provocare o reprezintă adaptarea grupurilor financiar bancare la cerințele de solvabilitate și lichiditate impuse de prevederile Basel III, care ar putea conduce la restrângerea expunerilor și schimbarea modelului de business.

Nivelul intermedierii financiare este plasat undeva la 35% la finele anului 2013, exprimat ca pondere a creditului neguvernamental în PIB, în scădere de la pragul de 40% înregistrat în 2011, diminuarea fiind determinată de restrângerea bilanțurilor instituțiilor de credit. Măsurat ca pondere în PIB a activelor bancare nete, indicatorul a scăzut la 57,6% în 2013 la un volum al activelor de aproximativ 81 miliarde euro. Perspectivele de creștere econonomică generate de miza atragerii fondurilor europene, gradul de intermediere financiară de 35% și gradul de bancarizare de aproximativ 53%, fac din România o destinație atractivă pentru investitorii în sistemul bancar.

Structura sectorului bancar românesc la finele anului 2013 include două bănci cu capital integral sau majoritar de stat, trei instituții cu capital majoritar privat autohton, 25 de bănci cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor bănci străine și o organizație cooperatistă de credit. Ponderea activelor instituțiilor cu capital străin în totalul activelor sistemului bancar românesc a crescut de la 83% în decembrie 2011 la 90% la nivelul lunii decembrie 2013, dar a ajuns la 80% la finele lunii iunie 2014.

Din punct de vedere al originii acționarilor în funcție de active, băncile cu capital austriac dețin o cotă de piață de 37,1%, urmate de băncile cu capital francez cu 13,5% și grecesc cu 12,3%.
Primele cinci bănci din sistem dețineau la 31 decembrie 2013 ponderi de 54,4% în volumul agregat al activelor, 52,9% în stocul creditelor, 54,3% în cel al depozitelor și 54,85% în totalul capitalurilor proprii potrivit datelor Băncii Naționale a României, aferente anului 2013.

Rata de economisire este în creștere fiind plasată la nivelul anului 2013 la 25% ca pondere în PIB, de la 21,6% în 2012, potrivit datelor BNR.

Creșterea ponderii ratei de economisire în PIB reflectă o încredere constantă în ceea ce privește plasamentele. Avansul economisirii interne a compensat reducerea finanțărilor de la băncile mamă de la 20,3 miliarde euro în sold la 2011 la 13,4 miliarde euro în sold în luna ianuarie 2014. Asistăm la un proces ordonat de dezintermediere financiară. Plasamentele trebuie să fie rentabile, altfel finanțarea pleacă acolo unde găsește o fructificare mai bună.

Constrângerile de reglementare existente la nivel european privind creditarea, înclinația spre economisire, reticența în contractarea de noi credite pe fondul lipsei încrederii în evoluția economiei și restructurarea portofoliilor băncilor au determinat ca raportul credite/ depozite din sistemul bancar să se apropie la numai un pas de nivelul de echilibru, coborând la 103,56% în iunie 2014. Realitatea este că plaja de clienți bancabili s-a îngustat și bancherii au ajuns în ipostaza în care „aleargă” după clienții altor bănci, după clienții buni orientați spre business dacă ne referim la companii.

Dinamica anuală a creditului neguvernamental a rămas negativă, în pofida unei relative îmbunătățiri a evoluției împrumuturilor în monedă națională. Soldul creditului neguvernamental s-a redus cu 3,8%, până la 213,55 miliarde lei, în luna august 2014 comparativ cu perioada similară din 2013. Soldul depozitelor a crescut cu 5,7%, în perioada amintită, până la 215,24 miliarde lei.

Creșterea șomajului, reducerea semnificativă a salariilor și restrângerea sau încetarea activității unor companii au contribuit la scăderea continuă a capacității de rambursare a creditelor cu consecințe directe asupra calității portofoliului de credite al băncilor ceea ce a condus la o creștere a volumului provizioanelor pe care instituțiile de credit au fost nevoite să le constituie.

Astfel, sistemul bancar a marcat trei ani consecutivi de pierderi în perioada 2010-2012, în anul 2013 fiind înregistrat un profit, am putea spune modic. Vorbim de un rezultat net de 11 milioane de euro în condițiile în care băncile au intermediat prin credite echivalentul unei treimi din PIB. Sistemul bancar românesc s-a menținut pe un trend pozitiv al profitabilității în primele luni din 2014, ROE fiind de 1,10% și ROA de 0,12% la finele lunii iunie.

Băncile și-au adaptat portofoliile de credite, procedând și la redimensionarea rețelei și a numărului de angajați. Numărul unităților bancare era de 5.492 la finele lunii decembrie 2013, în timp ce numărul de angajați în sistem a fost ajustat la 58.600.

Economiile europene sunt dependente în proporție de 70-75% de finanțarea bancară în timp ce în România sectorul bancar românesc finanțează preponderent economia, asigurând aproximativ 92% din totalul finanțărilor acordate de sistemul financiar românesc. Ruperea cercului vicios dintre datoriile băncilor și cele suverane, îmbunătățirea supravegherii sistemului bancar european și soluționarea problemelor băncilor aflate în criză fără a utiliza, în principal, resurse publice sunt în proces de implementare prin conturarea Uniunii Bancare Europene.

80% din activele sistemului bancar sunt deținute de instituții cu capital străin. Riscurile implicate în procesul de conturare, transpunere și respectare a reglementărilor constau în posibilitatea restrângerii expunerii și retragerea instituțiilor de credit cu capital strain.

Banca centrală – instituție bancară aflată în fruntea sistemului bancar, cu rol de supraveghere și organizare a relatiilor monetar financiare ale unui stat, atât pe plan intern cat și în relațiile cu alte sisteme monetare.

Bănci universale – au ca denumire băncile comerciale care efectuează toate operațiunile bancare și care nu se limitează doar la activitatea din anumite sectoare. Ǐn țara noastră societațile bancare sunt, prin lege, bănci univsale.

Băncile specializate sunt băncile comerciale sau instituțiile de tip bancar, care, de regulă, alaturi de operațiuni bancare de baza, dezvoltă preponderant operațiuni bancare de un anumit tipsau un anumit domeniu.

Aceste bănci specializate pot fi de mai multe tipuri: bănci agricole, de investiții, ipotecare, de export-import, internaționale sau ptivate, de depozit, de accept sau case de emisiune.

Banca agricolă acordă credite și alte facilitați financiare și de plată unitaților agricole pentru achzitionarea de utilaje agricole, terenuri, animale etc. Ǐn țara noastră Banca Agricolă a fost înființată în anul 1967 cu scopul de a înfăptui politica statului în domeniu creditării, finanțării și decontării producției agricole, prelucrării acesteia, investițiilor si circulației mărfurilor din agicultură, industria alimentară și apelor.

Banca de investiții acordă credite, pe termen mediu și lung pentru intreprinderi din diferite ranguri economice pentru investiții, pe baza unor forme de economisire pe durate mai îndelungate decât cele obișnuite.

Banca ipotecară acordă împrumuturi pe termen lung cu o ipotecă asupra imobilelor deținute de debitori.

Banca de export-import creditează producătorii sau exportatorii autohtoni, pe diferite termene, pentru a-i sprijini în activitatea de promovare a produselor țarii respective pe piețele externe. Acest tip de bancă efectuează operațiuni de casă în favoarea importatorilor și exportatorilor și garantează creditele externe.

Banca internațională, privată, este o bancă comercială cu numeroase sucursale în diferite țari și pentru care operațiunile externe joacă un rol important. Instituțiile financiar-bancare interguvernamentale ale căror capital provine din două sau mai multe țări și a căror activitate specifică are loc la nivel internațional sau mondial, depașește granițele unei țări sunt denumite tot bănci internaționale. De exemplu Banca Mondială, Banca Reglementărilor Internaționale, Banca Europeană pentru Reconstrucție etc.

Băncile de depozit se ocupă de atragerea de depozite și de acordarea de credite financiare si persoanelor private.

Băncile de accept sunt instituțiile bancare care susțin, prin semnătura lor, titluri de credit (canbii, bilete la ordin) trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini iar titlul de credit astfel acceptat devine negociabil.

Casele de emisiune sunt instituțiile bancare ce asigură plasarea pe piață a unor emisiuni de hărtii de valoare (acțiuni, obligațiuni, etc.).

Băncile comerciale sunt instituții de credit ce își desfășoară activitatea atât pe plan intern cat și internațional. Activitatea lor este diversă și se axează, în principal pe: atragerea de depozite și acordarea de credite, acceptarea de depuneri de la alte bănci sau firme, operatiuni valutare pentru persoane fizice sau juridice, plasamentul fondurilor și schimburilor comerciale, pot cumpăra, vinde, ține în custodie și administra active monetare, pot executa transferuri, operațiuni de virament, clearing, operatiuni cu metale pretioase, cu alte valori care au un grad mare de lichiditate, consulting bancar, garantii, mandatări, alte operațiuni proprii sau în contul clienților. Ǐn afară de funcția de mobilizare a resurselor și distribuire a creditelor întrucât asigură legătura directă dintre intreprinderi și populație, titluri de cont, mai au o funcție: aceea de centru de efectuare a plaților, astfel ele determină și controlează fluxurile și circulatia monedei scriptuale. Operațiunile pasive ale băncilor comerciale reprezintă operațiile de constituire a resurselor. Resuresele unei bănci comerciale pot fi formate din depozitele atrase de la populație, inteprinderi, și alte persoane, resurse astrase de la banca de emisiune și capitalul propriu..

Spre deosebire de intermediarii financiari care doar redistribuie și mobilizeaza fondurile, bancile pot crea active monetare ce se raspandesc în tot sistemul bancar și economic.

Băncile comerciale detin o mare pondere în sistemul bancar românesc. Ca tip reprezentativ de bancă comercială în țara noastră este Banca Comercială Română – B.C.R. aceasta s-a înființat în anul 1990, pe baza Hotărârii Guvernului nr. 1011 din 1990 privind funcționarea băncilor cmerciale române ca societăți pe acțiuni.

Principala caracteristică a băncilor comerciale, în general, este aceea că practică sistemul universal de stat.

B.C.R. este persoana juridica organizată ca societate și functionează pe baza Statutului de functionare, desfasurăndu-și activitatea prin sucursale, filiale și agenții și reprezentante, în țară și în străinatate pe baza aprobării Consiliului de administratie. Are ca obiectiv de activitate organizarea și formarea de depozite bănesti, în lei și valută de la persoane fizice și juridice din țara și străinatate, acordarea de credite pe termen foarte scurt, mediu și lung, efectuarea de servicii (operațiuni) bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare potrivit legii. Ǐn scopul îndeplinirii atribuțiilor ce îi revin, B.C.R. colaboreaza cu BNR, cu celelalte societăți bancare ce alcătuiesc sistemul bancar românesc, cu ministerele, cu organele administrației locale și centrale de stat.

Conform legii 227 privind instituțiile de credit “societățile bancare sunt persoane jurdice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice și fizice sub forma de depozite sau insrtumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite”.

Banca Nationala a Romăniei – bancă centrală și de emisiune ocupă un loc deosebit în sistemul bancar românesc.

Reglementarea BNR a fost reprezentată în perioada 1991_1998 de Legea nr. 34/1991, iar din 1998, de Legea nr. 101/1998, care îndeplineste în prezent, rolul de Statut al BNR . Ǐn concordantă cu acesta, conducerea BNR este asigurată de catre un Consiliu de Administrație, format din 9 membrii, numiți de Parlament. Misiunea Consiliului de Administrație este de a adopta decizii, în concordanța cu prevederile legii, în domeniul monetar, al cursului de schimb și al supravegherii activității bancare.

Ǐn concordanță cu prevederile statului, BNR dispune în plan juridic de un grad sporit de independență, atât în contextul noilor condiții ale sistemului bancar românesc, cât și al abordării teoretice a rolului autorității monetare, care se manifestă în prezent în lume.

Independența băncii centrale este asigurată prin delegarea de către organismul legislativ, a guvernatorului, pe o perioadă de 6 ani, diferită de durata mandatelor ministeriale. Guvernatorul BNR răspunde în fata Parlamentului pentru reglementările de politică monetară și pentru supravegherea și monitorizarea activității bancare.

BNR este singura instituție autorizata să emită bagnote și piese metalice în întreaga țară; administrează stocul de bagnote și monede, formulează programul de emisiune monetară, astfel încat să satisfacă cererea de monedă necesară circulației monetare. Totalul stocului de bagnote și piese metalice este înscris în bilanțul BNR, în pasiv. Cantitatea de monedă emisă peste nivelul rezervelor internaționale este acoperită prin avansuri acordate de BNR statului și împrumuturi acordate, credite acordate societaților bancare (titluri deținute în portofoliu: cecuri, titluri comerciale) și alte instruente rescontate de BNR.

Ǐn cadrul relațiilor BNR cu societățile bancare, alături de scontarea și rescontare titlrilor comerciale sau acordarea creditelor, o importanță sporită o au operațiunile de refinanțare. Prin aceasta BNR oferă lichidităti societaților bancare cu respectarea condițiilor de politică monetară.

Refinanțarea reprezintă o operațiune de acordare a creditelor pe termen scurt, pentru maximum 90 de zile, iar formele pe care le îmbracă aceasta pot fi: creditul structural, creditul de licitație, creditul special, creditul de lombard.

BNR administreaza contul curent al Trezoreriei statului, deschis în numele Ministerului de Finanțe. Poate acoperii deficitele temporare ale Trzoreriei, prin acordarea de asistență financiară sub forma unor credite, în limitele acceptate de legislație și cu scopul menținerii stabilitații monedei naționale. Operațiunile BNR în relațiile cu Ministerul de Finanțe constau în: plasarea titlurilor de stat și a altor titluri de datorie ale statului; exercitarea funcțiilor de înregistrare, depozitare și transfer al titlurilor; plata dobănzilor.

BNR poate acorda împrumuturi bugetului administrației centrale, în vederea acoperirii deficitelor temporare. Suma totala a acestor credite nu poate depășii echivalentul a 10% din totalul bugetului aprobat și de asemenea, nu de doua ori nivelul capitalului BNR și al fondului de rezervă. Statutul BNR prevede că asistența financiară poate fi acordată prin emisiunea de titluri negociabile, emise de Ministerul Finanțelor exprimate în lei, cu o maturitate de 180 de zile și cu rata de piață a dobănzii.

Cu scopul menținerii stabilitații monedei nationale, BNR stabilește și conduce politica în domeniul valutar și al rezervelor de aur.

Statutul BNR prevede, în mod expres, supravegherea bancară, ca pe o operațiune distinctă. Ǐn această direcție, BNR are competența exclusivă în supravegherea activității sistemului bancar. Pentru a asigura viabilitatea și funcționarea acestuia, emite reglementări și adoptă masuri de sancționare a băncilor care nu respectă normele prudențiale.

Banca Naționălă a României (BNR) este banca centrală a Romaniei, având personalitate juridică. Aceasta este o instituție public independentă, cu sediul central în municipiul București și poate avea sucursale și agentii atat în capitală, cat și în alte localități din țară.

Ǐn același timp, BNR sprijină politica economică generală a statului, fară prejudicierea indeplinirii obiectivului principal privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

Ǐn cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilzează proceduri și instrumente specifice pentru operațiuni de piață monetară și de creditare a instituțiilor de credit, precum și mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autoritatilor publice centrale și locale, regiilor autonome, societaților naționale, companiilor naționale și a altor societați cu capital majoritar de stat. BNR poate efectua pe piața secundară operatiuni reversibile, cumpărări, vanzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanțe asupra sau titluri ale statului autoritați publice, societați naționale etc. sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit și atrage depozite de la instituții de credit, în condițiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare. De asemenea se interzice Băncii Nationale a României creditarea pe descoperiri de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autoritaților publice centrale sau locale, regiilor autonome, societăților nationale și altor societați cu capital majoritar de stat.

Banca Națională a României este singura instituție autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bacnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda națională este leul, iar subdiviziunea lui este banul.

Tot BNR stabilește și condițiile de creditare, deschide și operează conturi ale instituțiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare și ale altor entitați, rezidente și nerezidente.

Banca Natională a României este autorizată sa colecteze date și informații statistice primare care sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor sale legale, asigurând măsuri de protecție a datelor care se referă la subiecții individuali – persoane juridice sau fizice – date obținute direct sau indirect, din surse administrative sau din alte surse.

1.2. Tranziția la sistemul bancar european

Actualmente în România s-a produs o schimbare importantă in privința sistemului bancar, profilandu-se o nouă structură a acestuia formată din Banca Natională, celelalte bănci iar în viitor bănci de credit funciar rural și urban.

Recenta integrare a României la Uniunea Europeană a forțat pregatirea sistemului bancar prin reorganizarea sistemului, creșterea prudențialitații bancare și o abordare calitativa a capitalului și a riscului.

Cadrul legislativ a fost modificat ținandu-se mult mai mult seama de legislația, practicile și uzantele sistemului bancar european. Astfel au apărut următoarele documente legislative:

Implementarea Acordului Basel II (2004);

Legea nr. 312/2004 privind Statutu Bănci Naționale a României;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006;

Legea Bancară nr 227/2007;

Noul Acord de Capital (Basel II) este necesar pentru asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, adecvat profilului de risc al instituțiilor de credit.

Noul Accord de Capital – structura complexă

Dezvoltată pe trei piloni

Strategia BNR pentru implementarea Noului Acord de Capital s-a desfașurat în 4 etape.

Prima etapa a fost inițierea dialogului și realizarea schimbului de înformații cu sectorul bancar (mai – noiembrie 2005) în cadrul careia pricipalele activitați sunt;

– realizarea unei evaluări generale cu privire la instrumentele de management al riscului și cunoașterea poziției instituțiilor de credit în ceea ce privește opțiunile naționale ( adoptarea abordării standard sau a celei bazate pe modelele interne );

– informarea și stabilirea dialogului cu alte autoritați naționale ( Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare ) și internaționale ( autoritați de supraveghere din alte state);

– evaluarea necesităților de formare profesională la nivelul sectorului bancar, inclusiv la nivelul autorității centrale;

A doua etapă reprezintă dezvoltarea mijloacelor pentru realizarea supravegherii sectorului bancar la standardele impuse de Noul Acord de Capital (decembrie 2005 – mai 2006 ). Ǐn această etapă eforturile vor fii canalizate simultan în urmatoarele domenii:

– transpunerea în cadru legislativ național Directivelor Europene.

– activitați de supraveghere de la sediul băncii centrale (off-site) și misiuni la sediul instituțiilor de credit (on-site) pentru verificarea pregatirii implementarii Basel II.

– asigurarea permiselor stabilitătii financiare în perioada aplicării Acordului Basel II.

Etapa a treia susține procesul de validare de catre Banca Natională a României a modelelor interne de rating utilizate de instituțiile de credit pentru evaluarea clientilor și a portofoliului de credite existente (iunie –octombrie 2006).

A patra etapă constituie procesul de verificare a aplicarii prevederilor Noului Acord de Capital în sectorul bancar (începand cu luna ianuarie 2007)

Masurile de întreprins pentru implementarea Basel II cuprinde: cadrul legislative ( prelucrarea și transpunerea în legislatia românească a celor două Directive europene), cadrul instituțional și cadrul relational.

Din cadrul instituțional face parte specializarea personalului, dezvoltarea bazelor de date privind creditele, autoevaluarea capacitații de supraveghere (pilonul 2) și evaluarea impactului evoluțiilor macroeconomice asupra stabilitații financiare.

Cadrul relational cuprinde colaborarea între BNR, MFP, CNVM, CAFR, ARB.

Avantajele noilor cerințe prudentiale aduse de Basel II sunt:

Urmarește specificul activitații fiecarei instituții de credit și profilul de risc pe care acesta îl prezintă;

Conduce la dezvoltarea pieței agențiilor de rating;

Asigură diversificarea metodelor privind evaluarea riscurilor și cerințelor de capital de la un nivel simplificat la un nivel sofisticat;

Presupune formarea resurselor umane in vederea utilizarii eficiente a procedurilor de evaluare a agențiilor de rating, desfășurarea procesului de supraveghere la nivelul cerințelor Pilonului 2 și validarea modelelor interne ale instituțiilor de credit;

Stimuleaza disciplina și transparența pe piață;

Ǐnsă noile cerințe de prudențialitate aduc și dezavantaje precum alocarea de resurse umane suplimentare, costuri care pe termen mediu vor fi compensate prin diminuarea cerintelor de capital.

CAPITOLUL II

CREDITUL PRODUS BANCAR PRINCIPAL

2.1. Conceptul de credit.

Conform art. 3 alin. (1) pct. 7 al Legii privind activitatea bancară nr. 58/1998, creditul bancar este definit ca fiind „orice angajament de piață a unei sume de bani în schimbul dreptului Ia rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această suma sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani". Din textul citat rezultă trei modalități de apreciere ale creditului bancar: ijnprumutul de fonduri, prelungirea scadentei unei datorii si scontul..

Trasaturile creditului bancar sunt: subiecții, promisiunea de rambursare, termenul de rambursare, garantarea creditului, riscul de credit, dobânda, perioada de grație, tranzacția, consemnarea și transferabilitatea.

Ǐn orice operațiune de credit, de regulă, intervin doi subiecți: cel care acordă creditul, denumit creditor, și cel care primește creditul, denumit debitor. Subiectele raportului de credit, creditorul și debitorul prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raportul de credit și durata angajării sale.

Capitalul de împrumut nu este folosit de agentul economic excedentar, de cel căruia îi aparține, ci de cel care îl primește cu titlu de împrumut. Băncile apar ca intermediari financiari specifici, ce se interpun între cei care dispun de resurse de finanțare și cei care au nevoie de ele. Categoriile principale de debitori sunt: întreprinderile, statul și populația.

Promisiunea de rambursare (la o dată ulterioară, denumită scadență). Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cei ai rambursării acesteia.Prin natura sa, creditul reprezintă o finanțare cu caracter temporar. Acordarea creditului este urmată, după un timp variabil, dar nu arbitrar, de rambursare. Rambursabilitatea creditului presupune stabilirea scadențelor.

Termenul de rambursare, ca trăsătură specifică a creditului, are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe piețe monetare) și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani.

Rambursabilitatea creditului are legătură cu modul de garantare a creditelor. Promisiunea de rambursare presupune riscuri, și necesită, în consecință, angajarea unei garanții.

Garanțiile solicitate de bancă pot fi:personale sau reale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate, în cazul garanției simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligației sale, de a cere executarea primordială a debitorului și, în cazul în care există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa. In cazul garanției solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiul.

Riscul de credit, în raporturile de credit, riscurile probabile sunt: de nerambursare sau de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau a deficiențelor împrumutatului. Pentru prevederea riscului trebuie să fie analizat temeinic împrumutatul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competență, moralitate), economice (situația internațională, națională, cadrul profesional), financiare (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Se poate acționa printru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituții de credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Pentru timpul care va trece între primirea sumei și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Dobânda poate fi fixă sau variabilă.

Nivelul dobânzii exercită influență asupra volumului creditelor. O dobândă scăzută practicată în unele perioade, inferioară ratei inflației, constituie un stimulent pentru întreprinderi în a angaja credite sporite.

Tranzacția (acordarea creditului). Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice (de exemplu acordarea unui împrumut sau angajarea unui depozit), în ultimul timp însă s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate. Esențiale în aceste instrumente sunt obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanța creditului în economia fiecărei țări au marcat o creștere considerabilă a acestuia, având loc totodată, diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit.

In primul rând, creditul îndeplinește o funcție distributivă prin faptul că redistribuie rezervele bănești disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor acordate anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare. De asemenea, creditul sporește și puterea productivă a capitalului prin transformarea economiilor în capitaluri productive.

Printr-o analiză atentă a cererilor de creditare se favorizează orientarea disponibilităților spre ramurile sau activitățile mai rentabile, acest lucru asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe. Având în vedere cele prezentate mai sus, se poate spune că creditul, prin funcția sa distributivă, participă la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.

Fără a reprezenta relații de schimb propriu-zise, relațiile de credit se corelează cu plățile pentru tranzacții, sunt un suport principal al derulării fluente a plăților în relațiile interne și în circuitul internațional, al creșterii economice în general.

In principal însă, creditul este expresia relațiilor de redistribuire a disponibilităților bănești latente existente în economie atât la agenții nefinanciari, cât și la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă activă, ca și prin consolidarea și amplificarea disponibilităților de capital bănesc și creșterea masei monetare în circulație.

Formarea disponibilităților latente în activitatea agenților economici, instituțiilor, populației și concentrarea lor la bănci constituie premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în conturile bancare a acestor disponibilități monetare și luarea lor în calculul creditelor de acordat nu reprezintă o redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi.

Titularii de disponibilități nu-și pierd dreptul de a dispune plăți pe seama depozitelor ce le au constituite la bănci. Are loc, în fapt, crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deținătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se produce și o „reașezare" a cererii ca valoare de întrebuințare.

Cererea titularilor de disponibilități, care nu este în condițiile date decât potențială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deținătorilor de depozite monetare, cu implicații asupra structurii materiale a producției.

Conform teoriei keynesiste, ecuația echilibrului macroeconomic este:

ECONOMII = INVESTIȚII

Astfel, economisirea fără investiții conduce la tezaurizare, care poate provoca recesiune. Nu orice individ poate fi întreprinzător, nu-și poate asuma riscurile unui investitor deoarece nu dispune de calitățile necesare sau nu dispune de capitalul necesar. De aici se poate observa importanța pe care o are creditul în procesul de transformare a economiilor în investiții. Cu alte cuvinte, creditul este un important factor al creșterii economice.

De asemenea, prin urmărirea și verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor primite, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor nerentabile. Un întreprinzător care prezintă inițiative riguros fundamentate și însoțite de garanții reale acoperitoare poate să obțină un credit. Astfel creditul contribuie la proliferarea firmelor rentabile, inovatoare, ceea ce favorizează concurența, cu efecte pozitive asupra economiei în ansamblul său.

O altă funcție importantă a creditului este cea de emisiune monetară. Odată cu diversificarea tehnicii de plată (cambie, virament, cec etc.), s-a ajuns la diminuarea folosirii numerarului și în consecință la creșterea în proporții mari a monedei de cont (scripturale). Prin aceasta s-a asigurat și reducerea cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și instrumente de plată oferite de existența creditului făcând față creșterii volumului de tranzacții.

De asemenea, băncile prin mobilizarea disponibilităților și posibilitatea lor de a acorda credite pe seama acestor depozite contribuie la expansiunea monedei scripturale.

Astfel, pornind de la un model monetar simplificat în care o singură bancă utilizează moneda scripturală pe care o creează ea însăși, această bancă poate oferi credite clientelei sale, actuale sau potențiale, pe măsura cererii exprimate, și, cum se desfășoară tot mecanismul cerere – ofertă, echilibrul se realizează printr-o modificare a prețului, respectiv a ratei dobânzii, în acest cadru, creditele acordate, înregistrate ca atare în activul bilanțului, vor avea drept contrapartidă depozitele constituite pe această bază. în această accepție se

consideră că deși vor exista plăți în numerar, în ultimă instanță ele se vor transforma în depozite și așa mai departe, în condițiile în care funcționează însă sistemul rezervelor minime obligatorii pe care băncile comerciale trebuie să le constituie la banca centrală, acestea acționează în sensul reducerii posibilităților de multiplicare.

Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea consumului pe de o parte și prin creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie, alături de alți factori, la stabilitatea prețurilor.

Ca urmarea a naturii sale, creditul contribuie și la evoluția vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea continuă a fondurilor.

Creditul îndeplinește și o funcție de reflectare și stimulare a eficienței agenților economici. Eficiența economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situația lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum și în gradul de asigurare a capacității de plată. Se poate considera că acționează o lege obiectivă a raportului invers între eficiența în activitatea economică și necesarul de fonduri.

Sporirea eficienței economice reduce nivelul relativ al cheltuielilor față de venituri, după cum ea acționează și în direcția diminuării fenomenelor de stocare. Ca urmare, cu cât eficiența economică a unei activități date este mai ridicată, celelalte condiții fiind invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus.

Nivelul de eficientă se regăsește în mărimea fondurilor totale necesare, însă, și mai pregnant, în situația creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare, reflectându-se în plus și în situația fondurilor proprii. Legea raportului invers între necesarul de fonduri și eficiența în activitatea economică acționează și mai concludent în cazul creditului.

Creditul nu este numai un indicator al eficienței economice, ci și un instrument de influențare în direcția stimulării activității calitativ superioare. Aceasta prin acordarea de credite fără restricții agenților economici cu bună activitate și prin aplicarea de restricții sau neacordarea de credite celor care se confruntă cu deficiențe în gestiunea lor și cu dificultăți în retumarea împrumuturilor.

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale prin creditarea activităților de comerț exterior.

Pe lângă toate aceste efecte favorabile, creditul presupune și o serie de riscuri. Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează, inevitabil, procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflație. Totodată, creditul poate favoriza operațiuni economice care atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puține posibilități de selecție a clienților solicitatori de credite sau aceștia sunt de rea-credință.

Politicile de creditare vanază și in funcție de ciclul economic. Ele trebuie să fie actualizate și adaptabile față de modificările mediului concurenția! și economic.

Conținutul unei politici de creditare comportă trei părți principale: formulări politice cu caracter general referitoare la sarcinile compartimentului de creditare și la calitățile optime ale portofoliului de credite; principii și proceduri recomandate în constituirea și administrarea portofoliului de credite și, în final, proceduri și parametri detaliați de creditare, specifici fiecărui tip de credite, respectiv normele de creditare.

Prima parte a politicii de creditare are rolul de a stabili cadrul general și obiectivele politicii de creditare

Responsabilități referitoare la aprobarea creditelor și controlul calității acestora.

Documentația și garanțiile mobiliare solicitate trebuie să se constituie în dosare de creditare uniforme la nivelul întregii bănci, indiferent de locația unității bancare operative și de personalul angajat. Implementarea cerințelor vizând acest caracter unitar poate ridica probleme semnificative la nivelul băncilor mai mici, datorită raporturilor personale ale funcționarilor acestora cu clienții băncii.

Tratamentul creditelor restante și recuperarea garanțiilor se poate realiza printr-un compartiment specializat care poate avea și sarcini de control. Procedura – scrisă – cuprinde informațiile de semnalare a dificultăților, detecția acestora, raportarea măsurilor imediate, controlul garanțiilor și, eventual, depistarea fraudelor. Creditele restante pot avea cauze obiective, legate de evoluția ciclului economic, sau cauze subiective, datorate managementului defectuos.

2.2. Tipuri de credit

Creditele pe termen scurt se acordă în lei sau în valută, în funcție de destinație, creditele pe termen scurt în lei pot fi: credite globale de exploatare; linii de credite; credite pentru stocuri temporare și sezoniere; credite pentru export credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație; credite de scont; credite pentru cecurile remise spre încasare; credite de factoring: credite pentru facilități de cont; credite pentru echipament; credite pentru mărfurile vândute cu plata în rate; credite acordate unor persoane fizice, destinate unor activități economice sau pentru consum.

Creditele pe termen scurt în valută pot fi: credite acordate importatorilor pentru bunuri determinate individual; deschideri de credite pentru importul de materii prirne; credite acordate importatorilor de bunuri și servicii, pe bază de finanțare externă; credite garantate cu creanțe asupra străinătății; credite de factoring, credite acordate persoanelor fizice pentru consum.

Creditele pe termen mediu și lung se acordă, în lei, pentru echipament; leasing; investiții imobiliare; procurarea de inventar agricol, mijloace de transport, bunuri de folosință îndelungată etc. Creditele pe termen mediu și lung în valută se acorda pentru: import destinat modernizării și dezvoltării capacităților de producție; import destinat retehnologizării; investiții imobiliare; achiziționarea din import de mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport etc.

Creditele globale de exploatare (de tip revolving) se acordă în limita unui plafon global. care se determină periodic (trimestrial) pe baza analizei fluxului de lichidități (cash flow). Perioada pentru care se acordă este de maxim 90 de zile, care poate fi reînnoită, fară a depăși 12 luni de la inițiere.

Deschiderile de credite permanente (liniile de credit) funcționează tot pe principiul revolving. Banca se obliga să acorde pe o durată de timp determinata, cu titlu de împrumut, fonduri utilizabile în mod fracționat, în limita unui plafon, astfel încât soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de credit aprobată.

Destinația fondurilor este fie finanțarea ansamblului activității debitorului, fie a unor componente ale acesteia, iar termenul pentru care se acordă aceste credite sunt de 3, 6 sau maximum 12 luni.

Credite pentru finanțarea stocurilor temporare și a stocurilor sezoniere sunt acordate producătorilor având o activitate ciclică, pe baza documentației care justifică formarea acelor stocuri sau, după caz, agenților economici care constituie stocuri de produse agricole.

Creditele pentru export sunt acordate pe baza documentației generale de creditare și a contractelor de export care prevăd obiectul exportului, condițiile și termenele de livrare, modalitățile și scadențele plăților etc.

Creditele de trezorerie pentru finanțarea producției cu ciclu lung de fabricație (peste 12 luni) se referă, de regulă, la construcția de nave maritime și fluviale, aeronave, instalații complexe, etc.

Creditul prin scontul cambiei sau biletului la ordin se realizează prin girul efectului de comerț în favoarea băncii care creditează imediat sau Ia termenul convenit, contul curent al girantului cu o sumă inferioară celei înscrise pe efectul de comerț. Diferența reprezinta rata scontului si este alcătuită din dobânda corespunzătoare sumei și timpului rămas până la scadența efectului de comerț plus comisionul băncii. Creditarea contului curent al girantului se face sub condiția rezolutorie a încasării creanței, la scadență, de către bancă, de la tras sau emitent.

Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare reprezintă anticipări ale creditării conturilor curente ale clienților remitenti față de data încasării efective a cecurilor. Creditarea se face sub rezerva încasării de la emitent și se stornează dacă cecurile se restituie neplătite.

Creditul de factoring reprezintă operațiunea prin care .un client (furnizor sau aderent) transmite creanțele sale unui factor care, în schimbul unei remunerații (agio) se obligă să le încaseze, plătindu-i aceste creanțe fie la scadența !or (maturity factoring), fie anticipat (old line/discount factoring). In ambele situații, factorul își asumă riscul de neplata din partea debitorului.

Creditele pentru facilități de cont sunt acordate pe perioade de timp scurte (până la 15 zile) clienților cu o foarte bună situație financiară, pentru rezolvarea unor probleme temporare de lichidități, în limita unor plafoane stabilite prin normele fiecărei bănci, în raport cu solicitările clienților.

Creditele pentru echipament, pe termen scurt (maxim 12 luni) sunt destinate finanțării unor diferente între resursele proprii și costurile investițiilor productive ale clienților (inclusiv costurile privind probele tehnologice). Cuantumul creditului se dimensionează astfel încât aportul fondurilor proprii la finanțarea investiției să reprezinte cel puțin 15% din valoare.

Creditele pentru mărfuri cu plata în rate sunt destinate finanțării comercianților care vând, cu plata în rate, bunuri de folosință îndelungată, pentru acoperirea necesităților de lichidități în perioada de timp până la încasarea integrală a prețului.

Creditele acordate comercianților persoane fizice, producătorilor agricoli individuali și consumatorilor sunt condiționate de realizarea de către solicitanți a unor venituri certe și stabile și de existența unui cont curent personal la banca creditoare, având sold creditor constant cel puțin egal cu rata lunară de rambursare. Banca pretinde și garanții personale și reale corespunzătoare. Solicitantul de credit consimte utilizarea fondurilor împrumutate exclusiv pentru plăți prin virament.

Creditele dc factoring în valută au ca obiect creanțe comerciale în valută constatate prin facturi acceptate pentru livrări de mărfuri la export sau pentru executări de lucrări ori prestări de servicii în valută, cu scadența plății până la 180 de zile.

Creditele pe termen mediu și lung pentru echipament sunt acordate în completarea resurselor bănești proprii ale solicitanților pentru realizarea de investiții. Pe lângă documentația uzuală, solicitanții de credite de acest fel mai prezintă băncilor și documentația tehnică aferentă investiției pentru care se cere finanțarea, studiul de fezabilitate, proiecția fluxului de lichidități pentru întreaga activitate economică, situația juridică a terenului, avizele de mediu, memoriul de fundamentare incluzând rezultatele financiare scontate, etc.

Creditele acordate de bănci cu acest titlu acoperă în mod uzual până la 85% din costul total al investiției. Diferența, reprezentând resursele proprii ale solicitantului, se angajează în cheltuieli anticipat față de fondurile împrumutate de Ia bancă.

O grupă aparte, în cadrul creditelor pentru investiții, o reprezintă creditele pentru cumpărarea de active, care se acordă pe o perioadă de cel mult 10 ani, în vederea finanțării a maximum 80% din preț, restul fiind acoperit din propriile fonduri ale solicitantului.

Credite pentru activitatea de leasing. Băncile se pot implica în finanțarea activității de leasing fie prin creditarea leasingului operațional, fie prin constituirea societăților de leasing financiar (Legea nr. 58/1998, art. 8, alin. final).

Obiect al contractului de leasing pot fi bunuri imobiie, bunuri mobile de folosință îndelungată aflate în circuitul civil, cu excepția înregistrărilor pe bandă audio și video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor și a drepturilor de autor.

Creditele de forfetare, în valută (art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 58/1998) se realizează prin cumpărarea de către bancă a unor creanțe comerciale în valută, prețul fiind determinat sub forma unei taxe de forfetare. Devenită cesionară a creanței, banca renunță la regres contra cedentului.

In mod uzual, creanțele sunt încorporate în titluri de credit pe termen mediu (maxim trei ani), cambii acceptate, bilete la ordin, care sunt girate odată cu cesiunea creanțelor și sunt avalizate de o bancă străină, agreată de banca cesionară.

Creditele prin semnătură cunosc diverse forme: scrisorile de garanție bancară în lei sau în valută și avalul titlurilor de credit.

Banca garantă trebuie să plătească fără să discute, dar nu și fără să verifice îndeplinirea condițiilor stipulate: documente, cuantum, durată de valabilitate, etc.

2.3 Nivelul, structura și evolutia creditelor acordate de Banca Transilvania ( pe 3 ani)

În 2006 în ciuda eforturilor BNR de limitare a creditelor de consum, bǎncile se întreceau în oferte de creditare, oferind dobânzi mici pentru creditele în lei și prin simplificarea documentației pentru opținerea unui împrumut. Orientarea bǎncilor cǎtre creditele în lei fiind justificatǎ de decizia Bǎncii centrale de a mǎrii rezerva minima obligatorie în valutǎ a bancilor de la 30% la 35%. Astfel bancherii au redus dobânzile la creditele în lei cu aproximativ 3 puncte procentual.

Unele banci oferau credite de nevoi personale doar pe baza unei adeverințe de salariu și o facturǎ de utilitǎți iar timpul de asteptare pânǎ la contractarea creditului era de cel mult 2 zile. De asemenea a fost crescuta accesibilitatea produsului, fiind luate în calcul noi categorii de venituri, precum venituri din dividente și drepturi de autor.

In 2007 evoluția creditelor a depoșit prognozele bancherilor. Soldul creditelor în economie s-a majorat cu 1032.8 mil. lei (5,2%) fața de luna noiembrie 2006, constituind 20883,8 mil. lei la sfarșitul lunii decembrie 2007. Aceasta evoluție a fost determinatǎ de creșterea soldului creditelor acordate în monedǎ naționala cu 348,7 mil. lei (31%), dar și a celui în valutǎ strǎinǎ.

In acest an românii au împrumutat sume mari de la bǎnci credite de consum dar și credite imobiliare pe 30-35 de ani, fara sǎ ținǎ cont de comisioane dobânzi sau posibilitatea de rambursare. Apetitul pentru credite manifestat de firmele și persoanele fizice din țara noastrǎ a crescut orientându-se spre monede strǎine spre deosebire de 2006 cǎnd preferau leul romǎnesc iar economiile rezidenților au ajuns în decembrie la 129 miliarde lei, cu o treime mai mult decât în 2006. Tot în acest an pentru prima datǎ creditele de consum, pentru populație au depasit creditele corporatiste.

Conform statisticilor BNR ritmul creșterii creditelor neguvernamentale a crescut la sfarșitul anului 2007, volumul împrumuturilor acordate persoanelor fizice și juridice a crescut cu 60% ajungand la 148,18 miliarde lei.

La Banca Transilvania în acest an au aparut noi credite bancare în conformitate cu noile norme de creditare mult mai relaxate. Gradul de îndatorare putând fi cuprins între 45% si 70% acesta fiind stabilit pe baza unei matrici, respectiv aplicarea unui sistem de scoring aplicat de bancǎ și istoricul de plata al solicitantului de credit și veniturile familiei. Cheltuielile de subexistenta luate în calcul sunt de 245 ron pe membru de familie respectiv 150 pentru a patra persoana.

Noile credite au urmatoarea structura: comisionul de instrumentare este de 2%, comisionul de gestiune lunar este de 0,1%, rata dobânzii este fixa în primii trei ani apoi este variabila și difera în funcție de avansul existent.

Iar pentru creditele în euro rata dobânzii pentru un avans existent de 15% este de 8,5% la care se adauga comisionul de instrumentare de 1,5% și taxa anuala de administrare de 150 ron. In concluzie datoritǎ acestor norme mai relaxate se pot obtine credite cu 20% pana la 40% mai mari.

Tot în 2007 au aparut și credite cu avans zero deși produsul standard prevede un avans de 15% pentru creditele ipotecare apare și posibilitatea finanțarii de 100% din prețul de achizitie fǎrǎ sǎ se cearǎ garanții suplimentare.

In acest an Banca Transilvania și-a consolidat oferta lansând produse și servicii dedicate diferitelor categorii de clienți pe cele patru segmente de business, persoane fizice, IMM-uri, companii mari, respectiv medici. Astfel creditele au avut o pondere de 63% adica o creștere de 1,52 ori. In ceea ce priveste structure pasivelor proiectate în 2007 s-a avut în vedere o creștere a resurselor atrase de la clientele nebancarǎ de 1,58 ori și va avea o pondere în total pasive de aproxinativ 75,15 %, o creștere a împrumuturilor pe termen lung de 1,21 ori, precum și o creștere a capitalurilor proprii de 1,39 ori.

Evoluția creditelor la Banca Transilvania a fost una foarte buna în acest an. In privinața ofertei aceasta a fost diversificata și îmbunatațitǎ prin lansarea produsului nr. 12 pentru IMM-uri, scrisori pentru licitatii, precum și MasterCard Forte pentru medici.

Banca Transilvania a avut o creștere importantǎ și în 2008 cu o creștere a profitului net de 398 de milioane lei. Acest an a fost anul creditelor ipotecare, populația fiind interesatǎ de suma lunara de achitat și mai putin de dobândǎ. Astfel oferta creditelor ipotecare se dezvoltǎ foarte mult apǎrând cu soluții pentru toți clienții posibili. Acest an a fost rodnic mai ales pe partea de retail, ea devenind lider de piațǎ pe cardurile Visa cu peste 1 milion de carduri emise sub acst band și deținând 13% din întreaga piațǎ a carduilor din Romania.

Banca Transilvania are un raport favorabil intre creditele in lei (67%) și cele în valutǎ (33%), un portofoliu diversificat, fǎrǎ expuneri mari pe partea de corporate, cu 150000 de clienți IMM în luna noiembrie. In cazul creditelor în lei rata dobânzii a crescut cu 2 puncte procentuale pânǎ la 22,5% la creditele de nevoi personale fǎrǎ ipoteca și 17,5% la creditele ipotecare cu avans 0.

La creditele în euro majorarea a fost de pânǎ la 1,5 puncte procentuale, astfel noua ratǎ a dobânzii pentru un credit ipotecar variazǎ între 12% și 12,5% în funcție de avansul prezentat. De asemenea banca a eliminat și comisionul de administrare de 0,3% pe lunǎ aplicat în prima jumatate de an în cazul creditelor de nevoi personale.

In 2008 Banca Transilvania a avut un profit operațional de 173,5 milioane lei (47,7 milioane euro) la intervalul (ianuarie septembrie) mai mare cu 30% decât în primele nouǎ luni din 2007 când insuma 133,5 milioane lei (40,5 milioane euro).

Portofoliu de credite al bǎncii (plasamente la clientela) a ajuns la 11,55 milioane lei la sfarsitul lunii septembrie în creștere cu 33% fațǎ de volumul împrumuturilor de la finalul anului 2007.

In schimb 2009 nu pare a fi un an la fel de favorabil pentru Banca Transilvania. Aceasta și-a bugetat în acest an un profit brut de 85 milioane de lei dar în primul trimestru a obținut un caștig doar de 1,015 milioane de lei in condițiile în care provizioanele constituite pentru credite neperformante, de circa 91 milioane lei au anulat cea mai mare patrea a profitului operațional al bǎncii.

Contextul economic nefavorabil și ratele ridicate ale dobânzii au înghețat aproape complet creditele acordate de Banca Transilvania, cifrele publicate arǎtând ca plasamentele la clientelaǎ au crescut cu doar 79 miliarde de lei în primul trimestru adicǎ cu 0,7, aceasta fiind anulatǎ însa de provizioane. Deci creditele acordate în primele luni ale anului abia au acoperit creditele ajunse la scadenta în acea perioada și creditele neperformante. In comparație cu primul trimestru din 2008 creșterea soldului creditelor a fost de 1135miliarde lei sau 13%.

Declarația directorului general al Bǎncii Transilvania, Robert Rekkers definește perfect problemele bǎnci, respectiv: “ Vrem sǎ dǎm credite, dar clienții cu adevǎrat eligibili sunt puțini. La personae fizice a scazut foarte mult cererea, iar pe segmentul de personae juridice suntem mai selectivi. Dobânzile ridicate din piațǎ au condus la aceasta situație. Noi am început din luna martie sǎ reducem dobânzile la credite, iar la nivelul acestora a scazut cu 1-1,5%” In ciuda acestui context nefavorabil Banca Transilvania a reușit sa aibe rezultate pozitive.

In fiecare an piața creditelor se dezvoltǎ, aprând mereu noi oferte de credit gandite sǎ acopere toate posibilele nevoi ale consumatorilor, insǎ nici un tip de credit nu a dispǎrut. De la creditul cu buletinul pânǎ la creditele ipotecare de rang I, II sau III toate au ramas în ofertele bancilor, transformate, modificate, sub o alta denumire, mai mult sau mai puțin atrǎgǎtoare însǎ conceptul scopul și caracteristiciile au ramas aceleasi. Astfel dacǎ intram pe site-ul Bǎncii Transilvania putem gǎsii credite pentru studii, credite turistice, auto, de nevoi personale cu ipoteca, fǎrǎ ipotecǎ sau o multime de oferte la cardurile de credit: Visa Gold, Visa Premium, Mastercard Forte etc.

CAPITOLUL III

CREDITUL BANCAR PE TERMEN LUNG

3.1 Scurtǎ prezentare a Bǎncii Transilvania.

Banca Transilvania este o societate bancarǎ româneascǎ cu capital mixt românesc și strǎin integral privat. Fondatǎ la sfârșitul anului 1993 la initiativa unor oameni de afaceri clujeni și-a început activitatea în luna febroarie în anul 1994 cǎnd obține autorizația definitivǎ de la BNR. Capitalul inițial de 2 miliarde de lei a fost subscris în proporție de 21,55% de cǎtre investitori strǎini din Austria, Italia, SUA, Franta,Germania și altele, restul fiind capital român.

Obiectul de activitate al Bǎncii Transilvania este deschiderea de conturi curente și conturi de depozit în lei și în valutǎ, efectuarea de încasǎri și plǎți prin aceste conturi; acordarea de credite în lei și valutǎ; emiterea și primirea de cecuri sau documente de platǎ; acceptarea de efecte de comerț și efectuarea de operațiuni de scont; efectuarea de operațiuni de plasament, subscriere, gestionare și de pǎstrare de titluri și alte valori, etc. Principalele servicii oferite clienților sunt: o gama larga de depozite (flexibil cu dobanda fixǎ, variabilǎ și bonificatǎ, revolving); certificate de depozit cu discount; cecuri de cǎlǎtorie; bancǎ de decontare, depozitar și agent custode pentru valori mobiliare tranzactionate pe Rasdaq; banca de decontare pentru tranzacțiile efectuate pe Bursa de Valori; tranzacții internaționale, scrisori de garanție, consultanțǎ financiarǎ.

In 2007 Banca Transilvania înființeazǎ prima sucursalǎ în afara țǎrii, la Nicosia în Cipru și are în vedere extinderea pe piața Republicii Moldova.

Grupul Financiar BT reunește în prezent, pe lângă Banca Transilvania, și companiile în care s-au făcut investiții: Societatea de Asigurare și Reasigurare BT Asigurări (fostă "SAR Transilvania"), BT Leasing (fostă "Leasing Transilvania"), BT Securities (fostă "Compania de Brokeraj Transilvania Capital Invest"). Grupul Financiar BT va purta sigla BT, în care centrul puterii îl va reprezenta Banca Transilvania, care are cote de participare de 100% sau poziții majoritare în cadrul subsidiarelor.

Conform BNR, în martie 2006, Banca Transilvania se clasa pe locul 9 în clasamentul celor mai mari bănci românești cu active în valoare 1 494 milioane de euro și o cotă de piață de 4% [6], în apropierea HVB, Alpha Bank și Bancpost. Totodată, Banca Transilvania se clasa în decembrie 2005 pe poziția a patra în privința numărului de sucursale și agenții, în număr de 285. BT deține 19 puncte de lucru în Cluj-Napoca, unde se află sediul central al băncii.

Potrivit actelor constitutive ale băncii, niciun acționar nu poate să dețină mai mult de 5% din capitalul social al băncii decât cu aprobarea AGA. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) este singurul acționar căruia i-a fost permis să depășeasca limita de deținere. BERD este cel mai important acționar al băncii, cu un pachet de circa 15%.

Valoarea pe bursă a Băncii Transilvania se îndrepta în 2007 spre pragul de 2 miliarde Euro, dar, în urma corecțiilor drastice care au urmat pe piețele financiare, banca a ajuns la o capitalizare bursieră sub 300 milioane euro, în aprilie 2009.

Pe lângǎ Banca Transilvania, Grupul Financiar BT are în prezent și companiile în care s-au facut investitii, Societatea de Asigurare și Reasigurare BT Asigurări (fostă "SAR Transilvania"), BT Leasing (fostă "Leasing Transilvania"), BT Securities (fostă "Compania de Brokeraj Transilvania Capital Invest"). Iar sectorul Consumer Finance va fi acoperit de BT Direct, ca o completare a acestor servicii.

In 2007 Banca Transilvania a înregistrat un profit net de 340,48 milioane de lei (102 milioane euro) iar activele bǎncii au crescut cu 71,6%. Prin vanzarea a 90% din capitalul BT Asigurari companiei franceze Groupama, Banca Transilvania a încasat 76,4 miliarde de euro, ceea ce reprezinta aproape 85% din valoatea contractului de vânzare.

Activitatea Bancii Tansilvania este structuratǎ pe patru linii de afaceri: retail, IMM, corporate și Divizia pentru Medici. Astfel datoritǎ unui mamagement bun și a unui portofoliu complex de servicii și produse acesta a ajuns la aproape 1400000 de clienți activi.

In 2009 Banca Transilvania se poate lǎuda cu 6000 de angajați, peste 500 de sucursale și agenții și cinci sub-brand-uri: BT Café, BT Golf Cup, Academia BT, Clujul Are Suflet și Clubul Intreprinzatorului Român. Insa cel mai mare success l-a înregistrat BT Café aceasta find prima cafenea bancarǎ din Romania. Tot BT a fost prima instituție bancarǎ din Romania care a fost cotatǎ la Bursa de Valori Bucuresti.

3.2 Obiectul creditǎrii pe termen lung.

Cum aflam și din denumire, caracteristica principalǎ a acestui credit este durata.

Creditele pe termen lung sunt credite pentru investiții și dezvoltǎri iar pentru aprofundarea lor trebuie pornit de la activul imobilizat al bilanțului agentului economic ce solicitǎ acest tip de credit.

Aceste credite finanteazǎ partea superioara a bilantului respectiv, masini, instalații, fabrici, birouri, magazine, depozite, titluri de participare industrialǎ sau comercialǎ, iar punerea în funcțiune a activelor imobilizate definește scopul agentului economic de a contracta credite.

Pentru acordarea acestor cedite banca va analiza structura financiarǎ a firmei, adicǎ echilibrele importante ale bilantului, iar o mare atenție va fi acordatǎ circumstanțelor economice, studiului pieței și situației financiare a firmei. Iar în urma acestei analize banca trebuie sǎ dea un rezultat privind stabilitatea financiarǎ a agentului economic. In cazul în care aceastǎ analizǎ se încheie cu un raspuns favorabil, între client Și bancǎse va incheia un contract pe termen lung

Lungimea și dificultatea asocierii bǎncii cu agentul economic din încheirea acestui contract sunt date de durata și suma creditului.

Prin analiza cifrei de afaceri a agentului, costurilor și profitului banca aflǎ gradul de autofinanțare a firmei, cǎci acest tip de credit presupune studiul autofinanțarii. De asemenea este necesarǎ și cunoasterea urmatoarelor elemente: amortiazarea, rezervele, provizioanele și profitul net dupǎ impozare. Dividentele sunt considerate fonduri scoase din intreprindere deci nu sunt cuprinse în autofinanțare însa sunt folosite pentru determinarea competitivitații firmei.

Autofinanțarea este insuficientǎ pentru mulți agenți economici astfel sunt atrași de creditele pe termen lung. In cazul creditǎrii banca este obligate sǎ cunoascǎ raportul dintre investiții, autofinanțare și datoriile pe termen mediu și lung.

Principala caracteristicǎ a creditului pe termen lung este durata, adicǎ peste 5 ani dar poate ajunge și la 30 sau 40 de ani. Totuși interesul bǎncii este acela de a acorda credite pe o perioadǎ cât mai scurtǎ mai ales în situația de inflație.

Obiectul acestui credit constǎ în finanțarea imobilizǎrilor cu perioade de amortizare de peste 5 ani. Este vorba despre finanțarea achizițiilor de mijloace fixe, uzine, instalații, terenuri, construcții, echipamente, modernizǎri, consolidǎri etc.

Resursele creditelor pe termen lung sunt același ca în cazul creditelor pe termen scurt, banca avand în vedere depozitele la termen ale agenților economici și persoanelor fizice, resurse atrase pe termen lung, etc.

3.3 Documentatia de creditare.

In cazul creditelor pe termen lung documentația este mult mai complexǎ și ridicǎ mai multe pretenții, astfel agentul economic trebuie sǎ przinte la bancǎ urmǎtoarele:

Cerere de credite;

Ultimul bilanț contabil;

Balanta de verifivare pe luna precedentǎ;

Bugetul de cheltuieli și venituri pe anul în curs;

Situația împrumuurilor și disponibilitǎților la alte bǎnci sau alți creditori și debitori;

Hotǎrârea A.G.A. de împuternicire a reprezentanților societații pentru contractarea de credite;

Copie dupǎ statutul societații și certificatul de înmatriculare în Registrul Comerțului;

Devizul general pe lucrǎri și devizele pe obiecte;

Autorizația de construcții cu avizul Ministerului Mediului;

Studiul de fezabilitate (care sǎ cuprindǎ o analiza completǎ a investiției);

Fișa de date completatǎ de bancǎ), pentru cunoastereaîn timp a activitații și rezultatelor agentului economic;

Contractul de credite;

De asemenea, fiecare instituție de credit este obligată de a păstra la sediul social sau la sediile secundare un exemplar al documentației de credit adecvată și orice informații privitoare la relațiile de afaceri cu clienții. Toate operațiunile de credit și garanție ale instituției de credit trebuie să fie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar termenii și condițiile în care au fost realizate respectivele tranzacții.

Suportul informației privind situația financiară curentă a solicitantului de credit este reprezentat de documentația contabilă. Aceasta constă, conform prevederilor art. 27 alin. 3 al Legii contabilității nr. 82/1991 în principal din: bilanț, contul de profit și pierderi, anexa și raportul de gestiune.

Situația financiară curentă a solicitantului de credit mai este reflectată și în alte documente, cum sunt: balanța de verificare pentru ultima lună; bugetul de venituri și cheltuieli; prognoza plăților și a încasărilor aferente perioadei de rambursare și a plății dobânzilor, situația stocurilor și a cheltuielilor pentru care se solicită creditul (cantitățile, valorile, termenele de valorificare); situația privind contractarea vânzării producției care se realizează cu creditul solicitat; graficul rambursării creditului (inclusiv dobânzile); descrierea garanțiilor rambursării creditului și plății dobânzilor; planul de afaceri etc.

Regulamentul privind aplicarea Legii contabilității, aprobat prin H.G. nr. 704/1993 (cu modificările ulterioare) prevede că bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă activul și pasivul patrimoniului la încheierea exercițiului.

Activul bilanțului include:

activele imobilizate (imobilizări corporale, necorporale și financiare);

activele circulante, stocuri, creanțe, titluri de plasament, disponibilități și alte valori (aporturi subscrise și nevărsate la capitalul social):

conturile de regularizare si asimilate – activ (cheltuielile înregistrate în avans, diferențele de conversie – activ și alte elemente tranzitorii și de regularizat de activ);

primele de rambursare a obligațiunilor.

Pasivul bilanțului cuprinde:

capitaluri proprii (capitalul social, primele legate de capital și diferențele din reevaluare; rezervele, rezultatul reportat nerepartizat; rezultatul exercițiului; fondurile proprii; subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate);

provizioanele pentru riscuri și cheltuieli;

datoriile (împrumuturi și datorii asimilate; furnizori și conturi asimilate; datorii față de personal; datorii față de bugetul statului, asigurări sociale, creditori și alte datorii);

conturile de regularizare și asimilate – pasiv (veniturile înregistrate în avans; diferențele de conversie – pasiv, alte elemente tranzitorii și de regularizat de pasiv).

Contul de profit și pierdere cuprinde: cifra de afaceri, veniturile și cheltuielile exercițiului gmpate funcție de natura lor, precum și rezultatul exercițiului (profit sau pierdere). Rezultatul se defalcă în: rezultat curent, rezultat excepțional și impozitul pe profit.

Anexa oferă informații ce completează datele înscrise în bilanț și contul de profit și pierdere. Aceasta oferă informații cu privire la situația patrimonială și financiară și la rezultatele aferente exercițiului financiar încheiat, cum sunt: activele imobilizate, stocurile și producția în curs, creanțele și datoriile, provizioanele determinarea rezultatului fiscal repartizarea rezultatului exercițiului, prezentarea situației patrimoniale și evoluția sa previzibilă etc.

Raportul de gestiune cuprinde următoarele elemente: prezentarea situației patrimoniale și evoluția sa previzibilă; elemente deosebite intervenite în activitatea unității patrimoniale după încheierea exercitiului; participațiile de capital la alte unități; activitatea și rezultatele de ansamblu ale sucursalelor și altor unități proprii etc.

Analiza documentației sau analiza formalǎ este de departe cea mai importantǎ deoarece pe baza ei se acordǎ credite. Insǎ o importantǎ deosebitǎ o au și analiza formalǎ analiaza tehnicǎ analiza financiarǎ ș analiza economicǎ a oiectivului.

Analiza formalǎ presupune și vizita de documentare la sediul firmei în cazul în care agentul este un client nou al firmei.

Analiza tehnicǎ are la bazǎ întreaga documentație, aceasta urmǎrind:

dimensionarea obiectivului în raport cu limita minimǎ de la care o investitie devine fezabila;

soluțiile constructive adoptate de proiectant și oportunitatea lor;

costul estimat al proiectului;

verificarea existenței condițiilor de de începere și relizare a proiectului;

existenta fondurilor proprii cu care poate participa la investiție;

alegerea corectǎ a tehnologiei

garanțiile sǎ corespundǎ creditului și dobânzilor aferente;

asigurarea punerii în funcțiune la termen;

daca existǎ piețe de desfacere pentru produsul finit;

Analiza economicǎ presupune verificarea prețurilor, asigurarea altor avantaje decât cele financiare, încadrarea corectǎ a elementelor de venituri și costuri, sǎ aibǎ o rata de rentabilitate cel puțin medie și cursul intern de revenire al obiectului creditat sǎ fie mai mic decat cursul de schimb oficial.

3.4 Analiza bonitǎții clientului.

Aprobarea și acordarea creditelor pe termen lung se face diferențiat în funcție de strategia bǎncii, factorii de risc, bonitatea clientului, perioada de rambursare.

In mod normal creditul acoperǎ 60% din necesrul total de investiții restul de 40% fiind fondurile aduse de agentul economic. Insa cu aprobarea comitetelor de credit sau a consiliilor de administrație ale bǎncilor se poate ajunge și la 80-90% .

Fondurile proprii cu care agentul economic poate participa sunt;

depozitele în lei și valutǎ neangajate respectiv fondurile de dezvoltare;

valoarea construcțiilor, urilajelor, materialelor proprii incluse în costul total al investițiilor determinate pe baza documentelor cu care au fost achitate;

valorile mijloacelor fixe;

valoarea lucrarilor fǎcute de agentul economic;

valoarea neutralizatǎ a amortizǎrilor;

Dupǎ anliza bǎncii asupra îndeplinirii condițiilor de creditare se aprobǎ sau respinge cererea de creditare, în aceastǎ analizǎ banca are în vedere bonitatea clientului dar și garanțiile asiguratorii.

Pentru aprobarea creditului se prezintǎ comitetului de credite al unitații operative al bancii, cererea de credite, referatul de analizǎ, fișele de evaluare a împrumuturilor și întreaga documentație depusǎ.

Creditele aprobate unui singur agent economic nu pot depǎși 20% din capitalul social plus rezervele bǎncii. Dupǎ aprobarea creditului se întocmește fișa dosarului de credite, care se atașeazǎ la documentație. Dupǎ aprobare se întocmește și semneazǎ contractul de credite abia apoi are loc plata evectivǎ a creditelor

.

3.5 Decizia de creditare.

Metodologia de creditare cuprinde următoarele etape:

Etapa preliminară care presupune o informare-documentare reciprocă în vederea identificării necesarului de credit, condițiile de obținere a creditului, de rambursare de cost etc.

Depunerea dosarului. Dosarul cuprinde două tipuri de documente: unele de ordin juridic legate de statutul și contractul de societate, înregistrate la Registrul Comerțului, autorizații necesare funcționării normale, angajarea normală a creditului, componenta echipei manageriale etc. și altele de natură economică legate de prezentarea situației economico-financiare a societății (bilanț, situația contului de profit și pierdere, situația fluxului de fonduri), balanța de verificare a lunii precedente solicitării creditului, planul afacerii, contracte, comenzi ferme la intern și/sau extern, situația obligațiilor de plată, garanțiile materiale oferite de agentul economic.

Analiza documentației depuse care implică o analiză a fezabilității planului privind rambursarea împrumutului, plan prezentat de solicitant și a posibilităților de atingere a scopurilor pentru care împrumutul a fost cerut. De asemenea sunt analizate garanțiile pe care solicitantul le poate acorda băncii.

In urma analizei bilanțului debitorului sunt calculați o serie de indicatori care reflectă starea economico-financiară a acestuia, indicatori care contribuie la decizia finală de creditare. Principala funcție a indicatorilor este redarea dinamicii evoluției societății pentru perioada acordării.

Acești indicatori pot fi încadrați în două categorii principale, indicatori financiari si indicatotii activitatii curente.

In ceea ce privește creditarea unui client, orice decizie trebuie sa ia în considerare capacitatea prezentă și viitoare a solicitantului de a rambursa creditul din surse proprii.

Pentru a diminua riscul de nerambursare și de a preveni pierderi majore, băncile solicită garanții reale și personale solicitanților de credite.

Aprobarea creditului, în funcție de nivelul de competență, deciziile privind acordarea creditului revin sucursalelor sau centralei băncii, în cadrul centralei unei bănci, decizia poate fi luată la nivelul Comitetului de risc și credite și de Consiliul de Administrație în cazul unor credite mari.

Incheierea contractului. Contractul va fi semnat de persoanele autorizate atât din partea băncii cât și din partea societății și va stipula condițiile în care a fost aprobat creditul (suma, obiectul, durata, graficul de rambursare, rata dobânzii, comisioane), obligațiile și drepturile părților și garanțiile.

Analiza dosarului de credit are In vedere acordarea creditelor, băncile comerciale au elaborat un sistem de identificare, analiză și cuantificare a riscurilor pe care le implică relațiile cu clienții lor, care are la bază metode, proceduri si tehnici internaționale. Acest sistem cuprinde analiza aspectelor nefinanciare, analiza aspectelor financiare, analiza perspectivelor de dezvoltare si referatil de credit.

Analiza aspectelor nefinanciare presupune ctivitatea de documentare cu care începe analiza unei cereri de credit trebuie să urmărească în primul rând obținerea a cât mai multor informații în vederea cunoașterii clientului și a activității desfășurate de către acesta.

In vederea documentării se vor avea în vedere elemente precum:

1. Date generale despre societate

In primul rând interesează tipul acesteia, respectiv: societate comercială, regie autonomă, persoană fizică, asociație familială. Fiecare din aceste categorii de împrumutați au caracteristici diferite: numărul de acționari, nivelul capitalului, modul de administrare, stabilirea limitei de competență a asociaților. Toate acestea caracteristici sunt prevăzute în contract și/sau în statutul societății și au implicații diferite în analiza cererii de credite.

2. Tipul de proprietate

Informațiile care trebuie aflate se referă la natura capitalului societății, respectiv privat sau de stat. Dacă societatea este cu capital mixt interesează, cine sunt proprietarii: persoane fizice, alte societăți comerciale, bănci, fonduri mutuale? Cum sunt împărțite acțiunile? Există un proprietar care deține un portofoliu majoritar de acțiuni?

. Dacă societatea nu este profitabilă, unii acționari vor dori să-și vândă acțiunile și atunci există riscul preluării ei de către alți acționari mai mult sau mai puțin cunoscuți.

3. Conducerea societății

Ofițerii de credite trebuie să evidențieze în analiza efectuată aspecte precum: calificare, calitate, abilitate, moralitate.

Conducătorii sunt cei de ale căror decizii depinde întreaga activitate desfășurată de client. De aceea cunoașterea cât mai detaliată a conducerii și a capacităților profesionale ale acesteia este deosebit de importantă.

4. Personalul

Este personalul suficient și capabil să desfășoare activitatea respectivă? Care este structura forței de muncă și care sunt responsabilitățile acesteia? Este supus periodic unui proces de instruire și perfecționare? Este ușor adaptabil la nou? Care este pregătirea și experiența acestuia? Este posibilă înlocuirea acestuia fară prea mare efort? Există personal calificat în zonă, disponibil în condițiile în care o parte din personal părăsește afacerea fie pe motiv de pensionare, fie prin schimbarea locului de muncă? Participă personalul cu sugestii la activitatea de conducere a afacerii? Este suficient stimulat pentru a se obține loialitatea acestuia? Sunt folosite la maximum toate aptitudinile intelectuale și profesionale ale acestuia?

De asemenea, trebuie avut în vedere de către ofițerii de credite faptul că, dând posibilitatea personalului să aibă responsabilități proprii, satisfacția acestuia va crește, ducând la scăderea fluctuației acestuia. De asemenea, autorizarea personalului cu competențe, conduce la îmbunătățirea relațiilor cu clienții, iar atitudinea personalului se va reflecta în servicii de o calitate superioară.

5. Afacerea

In cadrul acestui element se prezintă mai întâi caracteristicile spatiilor de producție și comercializare. Inspectorul de credite trebuie să identifice caracteristicile imobilelor, terenurilor și spațiilor aflate în folosința societății: care este suprafața acestora?, care este destinația actuală (producție, depozitare, comercializare), care este tipul de proprietate al acestora?, ce posibilități de extindere există?

In ceea ce privește dotarea tehnică se evidențiază echipamentele și utilajele aflate în dotarea societății, utilizate pentru a asigura continua desfășurare a activității societății, urmărindu-se: ce tipuri de echipamente, utilaje, mijloace de transport există în dotare?, care sunt caracteristicile tehnico-economice ale acestor mijloace fixe?, care sunt condițiile de achiziție si exploatare?

Un alt element care trebuie supus analizei se referă la furnizori: care sunt caracteristicile materiilor prime/mărfurilor ce sunt aprovizionate în vederea desfășurării activității? (tipurile de materii prime/mărfuri, cantitățile achiziționate, periodicitatea aprovizionării, prețurile de achiziție, condițiile de achiziție și exploatare), cine sunt furnizorii? (numărul acestora; mărimea, numele și ponderea celor mai importanți); dacă există contracte încheiate; condițiile contractuale; mărimea creditului comercial acordat de aceștia; criteriile care au stat la baza alegerii furnizorilor – relații tradiționale, distanțe scurte, preț, calitate, facilități – relațiile de dependență față de anumiți furnizori; calitatea serviciilor, termene de garanție.

6. Piața/Marketing

a) Produsul/Serviciul/Marfa

In cazul producției, trebuie să se cunoască: aspectul fizic al produsului, caracteristici tehnice, performanțe, utilitate, modul de prezentare, aspectul comercial, ambalaj, căror nevoi răspunde, perisabilitate, uzura morală, sezonalitate, ritmul reînnoirii producției, termenul pentru dezvoltarea unui nou produs, ponderea produselor noi în curs de elaborare, metode de depozitare, stocaj, produse fabricate prin licență.

In cazul prestărilor de servicii se vor evidenția caracteristicile diverse ale fiecărui tip de serviciu, iar pentru activitățile comerciale se vor avea în vedere: gama de produse destinate vânzării, tipul de vânzare (cu amănuntul sau cu ridicata), prestarea unor servicii specifice (garanții, reparații).

De asemenea, se vor evidenția parametrii economici ai produselor/serviciilor/ mărfurilor: cost unitar, preț de vânzare unitar, adaos comercial, taxe, comisioane.

b) Segmentul de piață. Poziția ocupată de client pe piață presupune cunoașterea următoarelor aspecte: piața clientului (prezentarea caracteristicilor specifice, cunoașterea nevoilor cărora se adresează, segmentarea pieței, mărimea pieței), localizarea pieței clientului (locală, regională, națională, internațională), tendințele actuale ale pieței produsului, caracteristicile cererii pentru produsul respectiv (cerere zilnică, anuală, sezonieră, evoluția în ultimii ani și cea previzibilă).

c) Clienții, în această secțiune trebuie cunoscute următoarele aspecte: beneficiarii pentru produsul/serviciul/marfa clientului analizat; numărul acestora; reputația, calitatea; condiții de vânzare/cumpărare; perioada și condiții de creditare primite; modalități de plată; tipul clienților (permanenți; sezonieri); natura contractelor; nominalizarea principalilor clienți, menționându-se fidelitatea și soliditatea financiară a acestora; importanța, rentabilitatea și constrângerile unor mari clienți strategici; analiza duratei de decontare medie a creanțelor; riscul falimentului pentru clienți.

Concurenții. Inspectorul de credite trebuie să evidențieze următoarele: numărul acestora, mărimea lor, caracteristicile produselor/serviciilor/mărfurilor concurenților, calitatea și nivelul prețurilor, reputația, punctele lor forte și slabe, influența pe care o are concurența asupra clientului analizat (periculoasă sau stimulativă). Noțiunea de concurență trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând alături de concurenții actuali și pe cei potențiali.

d) Furnizorii. Se vor identifica următoarele aspecte: numărul, reputația, condiții de vânzare/cumpărare, perioada de creditare acordată.

f) Politica de marketing. Aceasta include: politica de prețuri, politica de distribuție, identificarea modalităților de vânzare, reclamă și publicitat

7. Situația financiară

Inspectorul de credite trebuie să cunoască de la început situația financiara a clientului, dacă bilanțul societății este auditat de o firmă independentă pentru a putea ști dacă datele prezentate în bilanț sunt reale; dacă da, care au fost problemele evidențiate de aceștia?

După efectuarea analizei interne a clientului, inspectorul de credite trebuie, ca pe baza unor discuții cu clientul, să se edifice asupra cauzelor care au determinat aceste rezultate (în cazul în care nu se cunosc). In cadrul discuției se vor pune apoi întrebări generale despre evoluția bilanțului. De asemenea, inspectorul de credit se va interesa de mărimea capitalurilor și structura acestora.

Mărimea capitalurilor depinde de activitatea desfășurată. De exemplu: societățile care au activități de comerț au un capital propriu relativ redus, ponderea deținând-o sursele atrase și împrumutate. La societățile comerciale din industrie ponderea capitalurilor în total bilanț este semnificativă. De asemenea, în cadrul pasivelor pe termen lung trebuie să se cunoască raportul dintre capitalul propriu și datoriile pe termen lung. Acest raport trebuie cunoscut deoarece între aceste două elemente există diferențe privind costul și riscul acestora.

Evoluția istorică a pasivelor pe termen lung trebuie, de asemenea, analizată, în cazul în care de la o perioadă la alta pasivele pe termen lung au crescut trebuie să se analizeze condițiile în care a avut loc această majorare, respectiv: ca urmare a reevaluărilor activelor fixe.

In cazul diminuării capitalurilor interesează cauzele, respectiv: s-a redus dimensiunea afacerii; au avut loc vânzări de active; natura activelor vândute; cauza vânzării activelor (nu mai sunt necesare, au fost vândute pentru a putea plăti eventualele datorii pe termen lung, ajunse la scadență).

Inspectorul de credit este de asemenea interesat și de evoluția profitabilității afacerii (marja profitului brut și a profitului net, evoluția indicatorilor de rentabilitate).

Legat de acest aspect se vor pune întrebări despre politica de amortizare utilizată de societate: regresivă, accelerată sau lineară. De exemplu: dacă societatea utilizează o metodă de amortizare accelerată, aceasta va influența nivelul profitului obținut, în sensul diminuării acestuia. Diminuarea beneficiului societății ca urmare a înregistrării cheltuielilor cu amortizarea nu constituie un element negativ, deoarece aceste cheltuieli sunt non-cash și reprezintă de fapt o rezervă de fonduri, care rămâne în societate, rezervă care se distribuie asupra elementelor din patrimoniu.

Politica de provizioane pe care o promovează societatea este de asemenea importantă deoarece cheltuielile cu provizioanele sunt de fapt cheltuieli non-cash care rămân ca rezerve în societate. Trebuie cunoscut dacă aceste provizioane sunt realiste, care este nivelul acestora.

8. Previziuni

După ce inspectorul de credite s-a edificat asupra activității desfășurate de client și asupra situației sale financiare, va trebui să se edifice asupra viitorului afacerii acestuia. Există planuri de viitor, are o strategie de dezvoltare? Care sunt modalitățile de realizare a acestei strategii? Există un plan de afaceri? Dacă clientul are prognoze, sunt acestea actualizate?

Realizarea prognozelor implică prognoza fluxului de numerar. Pentru ca aceste estimări să fie utile, ele trebuie să țină seama de toate ipotezele posibile și de realitatea acestora. Inspectorul de credite va putea efectua o analiză eficientă a acestor prognoze numai după o cunoaștere și înțelegere temeinică a activității clientului.

In general toate ipotezele prezentate în aceste prognoze trebuie verificate și comparate cu propriile cunoștințe ale inspectorului, cu ipotezele prezentate de clienții din aceeași ramură (dacă este posibil), cu informațiile obținute din surse independente (ca de exemplu materiale ale Comisiei Naționale de Statistică).

Analiza aspectelor financiare are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic al situației economico-financiare a solicitantului creditului, element indispensabil al fundamentării deciziei de creditare. Analiza aspectelor financiare presupune efectuarea unei analize atât a structurii și conținutului bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere, cât și analiza indicatorilor de bonitate.

Analiza structurii și conținutului bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere reprezinta prudența bancară, cunoașterea și înțelegerea activității clienților băncii. Cunoașterea activității desfășurate de client în perioada anterioară, precum și previziunile pentru viitor permit băncii, pe de o parte să ofere acestuia serviciile și produsele bancare care corespund cel mai bine nevoilor acestuia, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru diminuarea și prevenirea riscului în vederea recuperării creditelor și încasării dobânzilor.

In consecință acordarea unui credit de către bancă, pe baza analizei efectuate, reprezintă un act de încredere.

Analiza aspectelor financiare se bazează în principal pe documentele de sinteză contabilă (bilanțul contabil și raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, raportări contabile periodice), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum și pe analiza fluxului de lichidități pentru perioada următoare.

Analiza financiară a bilanțului contabil are în vedere cele 3 capitole ale activului (active imobilizate, active realizabile, trezoreria pozitivă) și pasivului (pasive pe termen lung, datorii curente cu scadența mai mică de l an, trezoreria negativă). Indicatorii de analiză care se determină pe baza bilanțului sunt fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă.

Fondul de rulment este reprezentat de diferența dintre pasivele pe termen lung și activele imobilizate, în cazul unei bune gestionări financiare activele imobilizate trebuie să fie acoperite integral cu pasivele pe termen lung. rezultând un fond de rulment pozitiv, în cazul clienților cu fond de rulment negativ, banca trebuie să urmărească preocuparea acestora pentru echilibrarea situației, prin sporirea capitalurilor proprii, a rezervelor și a altor fonduri din profitul realizat, obținerea de subvenții, vânzarea de active imobilizate, evitându-se acoperirea cu credite pe termen scurt a surplusului de active imobilizate.

Necesarul de fond de rulment reflectă nivelul al doilea al bilanțului și se calculează ca diferență între activele realizabile și datoriile cu scadența mai mică de l an. Acest indicator prezintă variații mai mari decât fondul de rulment datorită instabilității elementelor care îl compun. Factorii care influențează nivelul necesarului de fond de rulment sunt: tipul de activitate desfășurată, volumul activității, sezonalitatea activității, viteza de rotație a principalelor elemente care constituie necesarul de fond de rulment, în situația în care activele realizabile sunt superioare datoriilor curente cu scadența mai mică de 1 an, necesarul de fond de rulment fiind pozitiv, poate interveni creditul bancar pe termen scurt.

Trezoreria netă se calculează la nivelul al treilea al bilanțului ca diferență între trezoreria pozitivă și trezoreria negativă și reflectă diferența între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment. Ceea ce face ca trezoreria să varieze nu este atât fondul de rulment, care este relativ stabil în cursul unui exercițiu, cât mai ales necesarul de fond de rulment; în funcție de ciclul de exploatare, agentul economic are un necesar de fond de rulment pozitiv cu atât mai mare cu cât ciclul de fabricație este mai îndelungat. Creditul bancar pe termen scurt poate interveni în cazul trezoreriei nete negative.

Obiectivul principal al unei bune gestiuni financiare – corelarea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment – este un element important de care trebuie să țină seama ofițerii de credite în fundamentarea deciziei de creditare.

Analiza contului de profit și pierdere presupune regruparea fluxurilor reale, financiare și excepționale ale unei societăți. Astfel se explică modul de constituire a rezultatului exercițiului în diferite etape, permițând desprinderea unor concluzii legate de nivelul performantelor economice ale activității desfășurate.

Analiza indicatorilor de bonitate a clientului se face pornind de la conținutul bilanțului contabil și al contului de profit și pierdere ofițerii de credite analizează situația bonității clienților pe baza unui sistem de indicatori de structură și performanță.

A. Indicatori de nivel și structură.

Cifra de afaceri reprezintă veniturile realizate de client la sfârșitul perioadei analizate (lună, trimestru, an). Pentru un client viabil, cu perspective certe de dezvoltare, evoluția cifrei de afaceri trebuie să fie ascendentă, orice declin al acesteia constituind un semnal de avertisment pentru bancă, în vederea aprecierii corecte a dinamicii cifrei de afaceri este important să se țină seama și de influența creșterii preturilor asupra acesteia pentru a se calcula atât în termeni nominali, cât și în termeni reali. De asemenea, în cadrul analizei cifrei de afaceri se impune urmărirea evoluției producției fizice la principalele produse.

Fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă (au fost prezentați în cadrul analizei financiare a bilanțului).

Lichiditatea reprezintă capacitatea unui client de a face față datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor sale circulante în disponibilități. Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare cu atât va fi mai bună și aprecierea sa. Calculul lichidității se face cu ajutorul indicatorilor: lichiditatea imediată si lichiditatea curentă.

Utilizând acești indicatori o bancă prudentă trebuie să elimine acele active care nu se pot transforma rapid în numerar la o valoare prestabilită. Analiza indicatorilor de lichiditate reflectă tipul de activitate desfășurată de societate: dacă nu apar diferențe semnificative între lichiditatea curentă și lichiditatea imediată, înseamnă că activitatea este preponderent comercială sau viteza de rotație a stocurilor este foarte mare: dacă diferențele sunt mari, poate fi vorba de o activitate productivă cu ciclu lung de fabricație.

Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a societății de a transforma toate activele sale în disponibilități pentru plata tuturor datoriilor, în cadrul acestei analize, banca urmărește evidențierea ponderii contribuției personale a acționarilor la finanțarea datoriilor, comparată cu participarea terților, inclusiv banca.

In aprecierea acestui indicator se urmărește ca pe total să fie supraunitar, iar pe structură, acea parte din activ reprezentată de imobilizările corporale să fie acoperită, de regulă, cu surse proprii, și în total activ, ponderea datoriilor totale să nu fie mai mare de 50%.

Gradul de îndatorare se calculează ca raport între datorii și capitaluri proprii. Se prezintă sub forma a doi indicatori: gradul de îndatorare generală și gradul de îndatorare financiara.

In aprecierea acestui indicator trebuie avut în vedere faptul că banca, ca partener la finanțarea firmei alături de proprietari nu poate risca mai mult decât aceștia, întrucât singurul beneficiu pentru bancă este dobânda. Din acest motiv valoarea acestui indicator trebuie să fie cât mai mică.

Viteza de rotație a activelor circulante se poate exprima fie sub forma numărului de rotații efectuate de stocuri în decursul unei perioade (ca raport între costul aprovizionărilor sau cifra de afaceri și stocul mediu al activului circulant considerat), fie sub forma duratei medii de staționare a stocurilor (ca raport între stocul mediu înmulțit cu 360 de zile și cifra de afaceri).

Durata medie de plată a furnizorilor exprimă durata creditului comercial obținut de către agentul economic de la furnizorii săi. Prelungirea acestei durate sporește volumul surselor atrase de către societatea comercială în finanțarea activelor sale circulante.

Rentabilitatea exprimă capacitatea agentului economic de a obține profit din activitatea proprie.

Cu cât acești indicatori au valoare mai mare, cu atât rentabilitatea este mai bună.

Indicatorii riscului financiar se utilizează în momentul în care societatea comercială apelează la credite pentru a completa sursele de finanțare a unor activități.

Premisa fundamentală pentru ca o firmă să-și sporească rentabilitatea financiară în condițiile apelării la credite este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii. Din punctul de vedere al băncii acești indicatori exprimă posibilitatea societăților comerciale de a rambursa împrumuturile și de a plăti dobânda.

Indicatorul principal care se utilizează este acoperirea dobânzii, calculat ca raport între cheltuielile cu dobânzile și cifra de afaceri. Cu cât acest indicator este mai mic cu atât plata acestor datorii este mai sigură și se face mai rapid.

Rata valorii adăugate reprezintă ponderea valorii nou create de agentul economic în totalul activității sale. Se calculează ca raport procentual între valoarea adăugată și cifra de afaceri. Cu cât valoarea acestui indicator crește de la o perioadă la alta, cu atât aprecierea sa va fi mai bună.

Analiza perspectivelor de dezvoltare presupune analiza fluxului de lichidități (cash-flow) pe perioada următoare pe baza rezultatelor obținute anterior, a portofoliului de contracte de aprovizionare, producție, desfacere, a perspectivei variației stocurilor, în acest mod se pot evalua și prognoza posibilitățile clientului de a genera în viitor lichidități și capacitatea acestuia de a-și onora obligațiile de plată viitoare.

Prognoza financiară pornește de la situația inițială a societății (balanța de verificare contabilă pentru ultima lună dinaintea perioadei de prognoză) și folosind ipoteze pentru fiecare domeniu al activității se realizează o posibilă imagine a societății în viitor. Ipotezele care se iau în considerare în formularea prognozelor trebuie să fie posibile și prudente. Prognoza care se realizează nu trebuie să fie nici prea optimistă, nici prea pesimistă. Acest aspect poate fi relevat numai prin cunoașterea în detaliu a clientului (aspectele financiare și nefinanciare) și a ramurii în care acesta își desfășoară activitatea.

In cadrul surselor de lichidități se individualizează: încasări din activitatea de exploatare, financiară, excepțională; majorarea capitalului social vărsat; creșterea datoriilor financiare pe termen lung.

Ieșirile de lichidități cuprind: plăți pentru activitatea de exploatare, financiară, excepțională; achiziții de active fixe corporale și necorporale; plăți pentru impozite și taxe; scăderea datoriilor financiare pe termen lung.

Referatul de credit trebuie să fie astfel conceput încât să ofere factorilor de decizie de la toate nivelele informațiile necesare pentru luarea unei decizii de creditare care să implice cât mai puține riscuri pentru bancă și în plus să satisfacă și alte necesități practice ale băncii.

3.6 Cai de perfectionare a creditarii pe termen lung.

Un început al procesului de perfecționare al creditǎrii în România ar putea fi îmbunǎtǎțirea competiției bancare. Prin intrarea pe piața româneascǎ a unor bǎnci puternice și prin creșterea competiției s-ar putea crea noi oferte de servicii bancare, de credite pentru populație tot mai diversificate. Resursele externe investite în bǎnci ar crea o sursǎ de creditare neinflationistǎ ce ar putea ajuta economia tǎrii.

In Romania inca se practica dobanzi foarte mari in comaparatie cu restul tarilor Europene, astfel ar fi normala o micsorare a acestora dar si o stabilizare.

De asemenea ar trebui perfectionata si documentatia de creditare care este prea exigenta si dureaza prea mult timp. Clientii seriosi care isi onareaza la timp promisiunile fata de banca ar trebui tratati cu mai multa incredere si raaplatiti cu credite mai mari si dobanzi mai mici. Iar cei cu intarzieri si restante respinsi in viitoarele cereri de creditare astfel se reduce mult din riscurile pe care banca si le suma.

Bonitatea clientului este foarte importanta, firmele ce ofera incredere si seriozitate ar trebui sa beneficieze de mai multa incredere din partea bancilor si creditarea acestora sa fie mult mai facila.

Un alt mod prin care careditele se pot îmbunatǎții este reducerea ratei infalției, aceasta avand ca evect si micsorarea dobanzilor .

In principal stabilitatea macroeconomicǎ, reducerea incertitudinilor privind inflația dobǎnzilor și rata de schimb sunt cruciale pentru o dezvoltare pozitivǎ a tuturor piețelor de credite. De asemenea aplicarea unor reglementǎri prudențiale pentru prevenirea riscului ar putea fi o cale de perfectionare a creditǎrii. Imbunatatiri ar potea fi aduse și cadrului legal precum și a bazelor de date pentru a monitoriza situația la nivel individual și agregat.

Firmele cu potențial și cu planuri reale de mǎrire a cifrei de afaceri ar trebui susținute mult mai mult de bancile romanești astfel rezultând un câstig mai mare atât pentru firma investitoare cât și pentru bǎnci și statul român. O propunere ar fii relaxarea creditelor oferite firmelor cu planuri concrete și productive și o finanțare mai bunǎ a ideilor cu șanse mari de profit.

CAPITOLUL IV

Studiu de caz privind creditul bancar pe termen lung.

BIBLIOGRAFIE

DARDAC, N. Moneda si Credit, Modul I Editura ASE,

VASCUT, T. Bucuresti 2005

DARDAC, N. Moneda si Credit, Modul II Editura ASE,

VASCUT, T. Bucuresti 2005

TUDORACHE, D. Moneda Insitutii de Credit, Editura

Universitara Bucuresti 2008

www.banca transilvania.ro

www.zf.ro

www.bnro.ro

ro.wikipedia.org /wiki/ Banca_Nationala_a_Romaniei

BIBLIOGRAFIE

DARDAC, N. Moneda si Credit, Modul I Editura ASE,

VASCUT, T. Bucuresti 2005

DARDAC, N. Moneda si Credit, Modul II Editura ASE,

VASCUT, T. Bucuresti 2005

TUDORACHE, D. Moneda Insitutii de Credit, Editura

Universitara Bucuresti 2008

www.banca transilvania.ro

www.zf.ro

www.bnro.ro

ro.wikipedia.org /wiki/ Banca_Nationala_a_Romaniei