Doctrina Despre Pacatul Originar In Teologia Lui Dumitru Staniloae

Cuprins

Cuprins

introducere

1. O scurtă prezentare Biografică a teologului Dumitru Stăniloae

2. Perspectiva istorică asupra păcatului originar

2.1. Originea păcatului strămoșesc

2.1.1. Contextul păcatului

2.1.2. Cel viclean

2.1.3. Tactica răului

2.1.4. Unica ispitire

2.2. Învățătura Vechiului Testament

2.3. Teorii despre păcatul Originar

2.3.1. Pelagianismul

2.3.2. Arminianismul

2.3.3. Calvinismul

3. Aspecte ale păcatului originar

3.1. Starea primordială

3.1.1. Paradoxul libertății

3.1.2. Ambivalența nestricăciunii și a nemuriri primordiale

3.2. Cât timp a rămas omul în Starea Primordială?

3.3. Înțelesul pomului cunoștinței binelui și răului și al pomului vieții

3.4. Caracterul ambiguu, contradictoriu și amăgitor al stării căzute a omului

3.4.1. Începutul răului în creație

3.4.2. Contribuția demonilor la căderea oamenilor și războiul lor continu împotriva acestora

3.5. Cunoașterea Binelui prin practicarea lui în comuniune

3.6. Urmările păcatului Originar

4. Analizarea anumitor probleme și divergențe a păcatului originar

4.1. Chipul și dreptatea originară

4.2. Chipul și asemănarea

4.3. Păcat și discontinuitate: un detur inevitabil

4.4. Doctrina protestantă despre păcatul originar, analizată din perspectiva lui Dumitru Stăniloae

bibliografie

introducere

O scurtă prezentare Biografică a teologului Dumitru Stăniloae

Viața Părintelui Dumitru Stăniloae este accentuată de studiul și învățarea credinței creștine, de experiența lui Dumnezeu și experiența pe care a acumulato omul în relațiea de prietenie. Întreaga mărturie a părinetelui Dumitru se focalizează în termenul de „comuniune” care are înțelesul nu numai de „a avea o relație”, care implică de fapt un interval și nici numai „a întâlni”, ceea ce deja există ceva frumos. A te apropia de părintele Dumitru Stăniloae, a sta puțin alături de el, a avea posibilitatea să te rogi împreună cu el, a râde împreună cu el, toate acestea aduc împreună o experiență a iubirii ca și comuniune. Prin urmare, nu există nici o scriere care să poată să traducă perfect prezența ființei sale vii, tonul său, zăbava și blândețea cuvântului Său. Datorită felului de a fi în viața de zi cu zi, prin modul de a se întoarce spe cel cu care vorbește, prin modul său unic în care se manifesta în timpul Sfintei Liturghii, el i-a învățat de cele mai multe ori pe cei ce se apropiau de el.

Reprezentativ pentru Ortodoxie, părintele Dumitru este remarcat îndeosebi pentru Ortodoxia din România, care este o spiritualitate apropiată de cosmos, hrănită de Liturghie, hrănită de viața de la sat, făcând dar un loc important și o reflecție sensibilă la uman în toate aspectele sale. Așa că Părintele Dumitru Stăniloae acordă și el o mare valoare sensibilității. El utilizează de multe ori acest cuvânt, interpretându-l potrivit concepției ortodoxe ca o sensibilitate umană transformată și luminată de energiile divine. Astfel dar, ființa umană, care este deja sensibilă prin temperament, devine tot mai sensibilă, pe măsură ce obține prin rugăciune harul îndumnezeitor, care face să devină mai sensibilă față de divin și mai sensibilă față de uman. Părintele Dumitru provine din Transilvania, o regiune care este învecinată cu Ungaria și care a fost suspusă prin aceasta înfluențelor venite din Europa Occidentală.

Părintele Dumitru Stăniloae sa născut la 17 noiembrie 1903, în satul Vlădeni, din fostul județ Făgăraș, un frumos și străvechi sat românesc. Părinții acestuia, Irimie și Reveca, au avut o influență decesivă asupra lui, în formarea carcterului. Mama acestuia dorea cu toată ne-răbdare ca el să devină preot. După ce terminase studiile făcute la școala confensională, și mai apoi și liceul confensional din Brașov, Dumitru este trimes la Facultatea de Teologie din Cernăuți. Astfel dar, primul mod de a studia teologia pentru Părintele Stăniloae a fost un raționalism religios, un demers metafizic, foarte ocolit încă de perspectiva proprie Ortodoxie.

Învățătura părintelui Dumitru Stăniloae nu este alcătuită dintr-o învățătură „individuală”. Este însă, mărturia unei persoane vii, care nu s-a retras într-un eu psihic, ci fost hrănită dintr-o „comuniune”, acesta fiind cuvântul cheie din lucrările sale. Părintele Dumitru face parte dintr-o comunitate și o familie spirituală și anume cea a Bisericii Ortodoxe. Așa că, mărturia sa nu poate fi delimitată de dragostea sa pentru Ortodoxia care l-a hrănit și care pe parcursul anilor i s-a dezvăluit progresiv în toată bogăția ei. Principala preocupare pe care a avuto părintele Stăniloae a fost aceea de a face în mod profund să fie cunoscută tradiția patristică, pentru a putea veni în întâmpinarea problemelor moderne. Prin urmare, orizonturile gândirii sale sunt suficiente de vaste, pentru a putea să se adreseze nevoiloe și preocupărilor întregii biserici ecumenice. Din această cauză, creștinii din Apus, împreună cu ortodocșii și nonortodocșii, pot vedea și găsi relevantă contribuția părintelui Dumitru.

Teologia adevărată și plină de viață, după Protopresbiteru Dumitru Stăniloae, este direcționată simultan în trei direcții: către trecut, prezent și viitor. Ea este tot odată apostolică, contemporană și profetică. Caracteristicile ei, reprezintă deci fidelitatea față de Revelația lui Cristos oferită în Sfânta Scriptură și Tradiție și de asemenea este și responsabilitatea către credincioși care sunt contemporani cu teologia care se face și o cale liberă către viitorul eshatologic. De aceea, acestea sunt cu mare exactitate trăsăturile deosebitoare ale capodoperei Părintelui Dumitru în teologia dogmatică, care a fost publicată original în românește în 1978, și în prezent tradusă în engleză. Dumitru Stăniloae este ridicat pe o scară largă, considerat astăzi ca cel mai mare teolog ortodox, și Experiența lui Dumnezeu reprezintă realizarea lui încoronatoare, împlinirea operei sale de o viață întreagă.

În concepția lui Dumitru Stăniloae teologia, înțeleasă corect, nu are un sistem abstract, nici o teorie filozofică, ci implică expresia experienței personale, a unei întâlniri vii cu Dumnezeu cel viu. Ea nu este dar o știință, în sensul în care fizica și geolo sunt științe. De aceea cu privire la Dumnezeu trebuie să se știe faptul că El nu este un obiect, care să fie disecat și analizat cu o detașare personală. Teologia implică comunicare cu Dumnezeu și presupune o relație personală și o credință. Așa că prin conferințele, articolele și cărțile sale, părintele Dumitru Stăniloae a schimbat aproape de unul singur teologia ortodoxă română, oferindu-i o orientare radical diferită în perioada postbelică.

Părintele Dumitru Stăniloae consideră că nimic din ceea ce se întâmplă în societate în mijlocul căreia locuiește nu poate fi nepăsător credinciosului, în general, și preotului, în particular. Astfel dar, se constat cu ușurință că Părintele Stăniloae era tot timpul destul de binr informat nu numai în domeniul problemelor religioase, dar în legătură și cu alte domenii, dar în mod special în cele care ajungeau la un moment dat să aibă o legătură mai mică sau mai mare cu problemele de credință sau cu viața bisericii. Însă, în ceea ce ține acest tip de probleme, al ținut să se exprime cu promptitudine. De asemenea, Dumitru Stăniloae analiza orice eveniment și pe fiecare om numai prin prisma învățăturilor creștine și a intereselor bisericii. Bazele gândirii lui au fost întotdeauna de natură teologică.

Studiile teologice ale lui Părintelui Stăniloae au fost puternic influențate de studierea istorică a primelor scrieri românești, cu toate că, în mod ciudat, acest fapt este trecut cu vederea în înțelegerea gândirii sale. Făcundu-se o pralelă între principalele etape ale istoriei teologiei ortodoxe românești și teologia lui Stăniloae, se evidențiază prin unele puncet comune. Teologia lui Dumitru Stăniloae reflectă combinația unică a caracterului ortodox latinizat al tradiției românești din prima etapă a existenții sale. Este cunoscut faptul că primele secole au fost marcate în mod special de o tradiție orală, transmisă cu ajutorul credinței, al obiceiurilor și al înțelepciunii populare. Această teologie nescrisă de fapt a început să existe o dată cu poporul român și spiritualitatea sa.

Una din realizările pe care Dumitru Stăniloae le-a făcut în domeniul teologiei este aceea că a acordat atenției reevaluării anumitor formulări teologice în lumina scrierilor Părinților și a misticilor creștini. Părintele Stăniloae este cel care promovează o reîntoarcere la sursele patristice ca modalitate de angajare în reflecția teologică și faptul că el hotărăște să nu se mai bazeze pe comentatorii de mai târziu sau de pe manualele de teologie. Dumitru Stăniniloae a fost un apologet al ortodoxiei, istoric, dogmatician și filosof. Teologia sa este privită ca a fi originală, creativă, mistică, personalistă. Scrierile lui Stăniloae ascund o profundă erudiție, care găsesc numai ca stenografie. Doar o singură lucarare din vasta sa creație teologică este suficientă pentru a scoate caracterul compact al cunoașterii sale în domeniul teologiei patristice, al teologiei moderne și al altor sisteme de gândire contemporană. În spatele sistemului teologic al lui Dumitru Stăniloae se găsește, de fapt, o importantă structură organizatorică.

Perspectiva istorică asupra păcatului originar

Pentru a se putea ajunge la o înțelegere a multor probleme teologice majore ce s-au ivit între Răsărit și Apus atât înainte cât și după schismă, trebuie să se ia pe deplin în considerare extraordinara influență exercitată asupra gândirii occidentale de polemică Fericitului Augustin cu Pelagiu și Iulian de Eclanum. În lumea bizantină, unde concepția agustiniană n-a exercitat, practic, nici o influență, semnificația păcatului lui Adam și a consecințelor lui cu privire la omenire a fost percepută în linii cu totul diferite. În răsărit, relația omului cu Dumnezeu a fost înțeleasă drept o comuniune a persoanei umane cu ceea ce se află deasupra naturii. Și de aceea natura desemnează ceea ce se găsește în virtutea creației deosebit de Dumnezeu. Însă natura poate și este nevoie ca să fie depășită, fiindcă acesta este privilegiul și funcția minții libere, create „după chipul lui Dumnezeu”.

În gândirea patristică greacă numai această minte personală și liberă este în stare să comită păcatul și tot odată să și atragă „vina” concomitentă. Natura umană, ca și făptură a lui Dumnezeu, își manifestă întotdeauna propriile însușiri dinamice, care împreună formează voința naturală sau dinamismul creat în coicidență cu voința divină care a întocmit-o. Însă când persoana sau ipostasul uman, se răzvrătește atât împotriva lui Dumnezeu cât și împotriva firii, își face rău propria libertate, ea are posibilitatea să deformeze voia naturală și tot odată să și corupă însăși natura sa. Păcatul este întotdeauna un act personal, niciodată un act al firii. Așa că din aceste idei fundamentale despre caracterul personal al păcatului, se poate înțelege clar prin aceasta că răzvrătirea lui Adam și a evei împotriva lui Dumnezeu poate fi concepută doar ca păcatul lor personal.

De aceea nu ar exista loc, atunci, într-o astfel de antropologie, pentru conceptul de vină moștenită, sau de păcat al naturii, pentru că pintr-o astfel de antropologie se admite că natura omenească trage consecințele păcatului lui Adam. Prin urmare, înțelegerea patristică greacă a omului nu neagă niciodată unitatea omenirii, nici nu o poate înlocui cu un individualism radical. Așa că învățătura paulină despre cei doi Adami „Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia ” (1 Corinteni 15:22), ca și conceptul platonic de om perfect, îl fac pe Sfântul Grigore de Nyssa să înțleagă că textul din Geneza 1:27 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său” se referă la crearea lumii în general. Datorită acestui lucru, este evident că păcatul lui Adam trebuie pus în legătură cu toți oamenii.

Trebuie de menționat faptul că nici păcatul originar, nici mântuirea nu se pot înțelege în viața persoanei umane fără asumarea responsabilității sale libere și personale. Moralitatea sau altfel spus stricăciunea, sau simpla moarte înțeleasă într-un sens personalizat a fost într-adevăr privită , încă din antichitatea creștină, drept o maladie cosmică ce poartă omenirea călcâiul ei, atât spiritual cât și fizic, și este direcționată de acela care este „ucigător de la început” (Ioan 8:44). Această moarte face păcatul să fie de neînlocuit, și în acest sens pervertește natura. Există, în realitate, un consens în tradiția patristică greacă și în cea bizantină în a recunoaște moștenirea căderii în păcat cu o moștenire esențială de moralitate decât păcătoșenia, aceasta fiind doar o urmare a moralității.

În consensul unanim al tradiției patristice, păcatul este așezat de om naturii sale. Însă, dacă păcatul nu este adevărata natură a lumii, el face parte stării actuale a lumii, care este un câmp unde grâul și neghina cresc laolaltă, unde binele și răul se amestecă. Trebuie să se evidențieze faptul că păcatul nu aparține nici lumii de la început, așa cum a fost ea, nici lumii eschatologice, așa cum va fi. Când Dumnezeu a făcut-o, a văzut că lumea era bună. Păcatul nu a existat de la început. Așadar, destinul lumii este de a fi una și armonizată în Cristos, fără amestecul păcatului și al morții. Astfel dar, păcatul este tocmai acest mod de existență ambiguă care stă în opoziție atât cu starea unitară și simplă originară, cât și cu cea a stării eshatologice. Există o mare confuzie în ființa umană, creată prin pierderea Sfântului Duh, prin distanțarea sa față de Dumnezeu.

Această ambiguitate apare din aceea că omul lipsit de puterea vitală și coerentă a Duhului Sfânt, nu este nici total înăuntru, nici deplin în afara comuniunii cu Dumnezeu. Răul s-a amestecat în firea bună prin cel ce a primit patima, datorită neascultării. Astfel dar, păcatul nu este deci o simplă infracțiune morală, o călcare de lege, ci o dislocare a existenței, o formă falsă de dragoste și comuniune, în afară de comuniunea cu Dumnezeu. La originea căderii se găsesc doi factori: diavolul cel dintâi corupt (1 Ioan 3:8), omorâtorul de oameni (Ioan 8:44), și libertatea umană. Diavolul este cel care ademenește voința omului atrăgând-o spre idolatrie, îl îndeamnă să urască pe Dumnezeu, să adore ceva mai presus de El și să aibă o cunoaștere egală cu El. Ioan Damaschin afirmă că la cumpăna dintre dragostea de Dumnezeu și dragostea lumii, Adam a pornit la contemplarea celor sensibile înainte de vreme. Inițiativa de la care a porint toate acestea, a fost cauzată de șiretlicurile diavolului cu care a înșelat-o pe Eva ca să mănânce din pomul interzis.

Spre deosebire de Islam, civilizația creștină a așezat căderea originară în centrul preocupărilor sale și a perceputo ca pe o nenorocire care a marcat începutul istorie. Cu toate că povestea greșelii lui Adam și a Evei figurează în prima carte a Vechiului Testament (Geneza 3:1-24), vechiul iudaism nu și-a fixat teologia pe primul păcat. Abia la începutul erei creștine câteva scrieri evreiești care erau necanonice, îl prezintă pe Adam la originea păcatelor ce apasă asupra umanității, dar fără să marcheze în mod clar transmiterea stării de păcat de la primul părinte la rasa sa. În Evanghelie și în simbolul de la Niceea nu este discutat despre păcatul originar. Cristos este Cel care insistă asupra „păcatului lumii” și nu-l amintește pe Adam. În schimb, într-un text celebru din Epistola către Romani (5:12-21), Apostolul Pavel așează foarte bine în relief rolul lui Adam: prin el, zice Pavel, nu doar moartea, ci și păcatul au intrat în lume.

În periodaă ultimă a secolului II, problema păcatului originar rămâne obscură în texetele Părinților apostolici și ale apologeților creștini. Unul dintre Părinții bisericii, precum Rondet, afirmă că povestea căderii lui Adam și Eva nu este obsendantă pentru ei. Dogma răscumpărării, trebuie înțeleasă că ea nu este fondată în mod special pe păcatul lui Adam ca pe o catastrofă primordială. La sfârșitul secolului II și pe parcursul celui de-al III-lea, Irineu, Tertulian și Origene, au fost cei care au căutat fiecare în felul său să își pună întrebări referitor la păcatul originar. Crator probabil al expresiei „păcat originar”, episcopul de Hipona aduce în același timp o sumarizare și o dramatizare a doctrinei în această privință. Formularea pe care el o aduce ca și propunere lui Pelagius și adepților săi va juca de acum înainte un rol important în istoria și în viața zilnică a creștinătății latine, în timp ce în tradiția orientală păcatul își va face prezența mai puțin decât în Occident, care este de fapt categoria majoră și fondatoare a exprenței mântuirii.

Interpretarea alegorică cu privire la aceste evenimente se înlătură prin însăși importanța adevărului relatat, anume acela despre originea răului în lume, pentru a cărui exprimare termenii alegorici sunt în mare măsură mai puțin potriviți, fiindcă duc la confuzii și la diferite înțelesuri. Este greu de crezut că s-ar fi ales tocmai acest procedeu generalizator de confuzii, pentru care el să prezinte cunoștințe asupra unor evenimente hotărâtoare pentru întreaga istorie. Datele geografice, etnografice și istorice, cunprinse în cartea Geneza, reprezintă și ele o dovadă a caracterului istoric al narațiunii biblice.

Originea păcatului strămoșesc

Originea păcatului lui Adam și Eva se află în neascultarea lor față de Dumnezeu, care, ispitiți de diavol, ajung să nesocotească voința divină, călcând porunca lui Dumnezeu, de a nu mânca dintr-un anumit pom. Omul a fost creat desăvârșit, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, putându-se desăvârși prin dezvoltare și întărire în virtute și prin liberă conlucrare cu harul divin. Însă cu prvire la aspectul desăvârșirii în care omul trebuia să ajungă, Dumnezeu la înzestrat pe om cu toate puterile spirituale și fizice necesare ca să ajungă la înălțimea desăvârșirii. Pentru aceasta mai este nevoie de un examen moral, încercarea prin care, în mod conștient și liber, să recunoască și să manifeste supunerea și recunoștința față de Creatorul său , și să își câștige, tot odată, și vrednicia personală, cumprinsă în desăvârșire, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a fi ferit, întărit fiind, de mândria prin care căzuse diavolul.

Porunca lui Dumnezeu dată lui Adam și Eva, nu este un semn de tiranie, ci manifestarea bunătății și înțelpciunii din partea lui Dumnezeu, spre a ridica pe om la starea de libertate deplin întărită, iar nu pentru a-l robi. Căci puterea morală nu crește decât doar prin exercițiu și după o normă morală aplicată în concret. Importanța poruncii, care a fost dată primilor oameni constă și în aceea că, unică fiind, cuprindea în sine întreaga lege morală, comunicată lor de Dumnezeu. În felul comportării omului față de lege morală, poate fi văzută hotărârea conștientă și liberă a lui față de Dumnezeu, prin încredere și iubire față de Părintele Creator, sau, contrar, prin obișnuința față de acesta și încercarea de înălțare prin puteri proprii. Porunca din raiul pământesc a primit-o Adam de la Dumnezeu și apoi a comunicat-o și Evei, iar începutul păcatului sa realizat prin necunoștința Evei, la care se aliază și Adam.

Referatul Biblic despre cădere, asemenea celui despre creație, are cu sine un caracter istoric. Orice interpretare alegorică este exclusă atât prin importanța faptului istorisit relativ la originea răului în lume, interpretarea alegorică neaducând aici decât niște confuzii, cât și prin claritatea cu care vorbesc textele biblice ulterioare despre istoricitatea căderii lui Adam și Eva (2 Corinteni 11:3; 1 Tmiotei 2:14). Cei doi pomi din grădina Edenului: pomul cunoștinței binelui și răului și pomul vieții, aceștea sânt pomi adevărați, obișnuiți, reali, dar având un anumit scop, hotărât de Dumnezeu: primul, ca mijloc de exercitare spre virtute, al doilea ca plată a virtuții câștigate prin exercițiu moral și prin respingerea ispitei.

Istoria și existența omului sunt preluate, într-o pedagogie divină, care arată nu numai filantropia lui Dumnezeu, ci și motivul pentru care Dumnezeu a adăugat sfârșitul prin moarte, după timpul de vețuire, care este dată fiecăruia. Conform cărții Geneza, la originea căderii se află doi factori: diavolul, care este simbolizat de șarpe, cel dintâi păcătos, omorâtorul de oameni și tot odată și libertatea omului. Păcatul care începe în istorie cu Lucifer și cu îngerii lui, înfăptuit de voința omului, prin înșelarea Evei, nu este congenital omului. Conform Apostolului Pavel, în textul său clasic din Romani 5:15-20, păcatul originar reprezintă un act de neascultare, un abuz de libartate a omului față de Dumnezeu, care atrage de fapt ruperea comuniunii cu Creatorul și osânda morții. Dumnezeu a creat omul cu vință liberă, ca să păzească ceea ce îi aparține prin fire, în mod responsabil.

Omul a fost cel care s-a despărțit pe sine de Dumnezeu, în mod liber, nu urmând cele ale firii, ci cele ale voinței. Așa că omul a ajuns, astfel, muritor prin aplecare liberă spre rău. Astfel dar, liber este omul care nu slujește păcatului. Păcatul este de fapt și o contrazicere liberă a firii. În Adam, care deci reprezintă umanitatea, toți urmașii lui au păcătuit împotriva lui Dumnezu și de aceea păcatul originar este propriu fiecăruia și se transmite odată cu natura uamnă, ca vină ereditară, desigur nu prin imitare, ci prin propagare. Astfel dar, păcatul moștenit ar fi deci un păcat „contractat”, nu comis, o satare, nu un act, o afectare a naturii, nu o greșeală personală. Trebuie să se menționeze faptul că ființa umană nu a fost creată cu păcatul în natura ei umană. Dumnezeu nu a creat un alt dumnezeu, dar nici o ființă care să fie muritoare prin firea ei. Dumnezeu la făcut pe om ca pe o ființă rațională, liberă, de sine stăpânitoare. El n-a sfărmat libertatea persoanei, datorită căreia Adam era capabil și de bine și de rău. Adam a înclinat-o spre rău, deși Dumnezeu nu a fost Cel care na creat răul, ci dinpotrivă El l-a împedicat să apară.

Potrivit lui Dimitru Stăniloae, diavolul avea, în marea lui bogăție spirituală, ideea că el este totul. La fel cum se întâmplă și cu ființa umană pervertită. Satan a crezut că el este Dumnezeu, și că printr-o evoluție va ajunge atât de sus, încât nimic nu va mai fi mai presus de el. Însă, cu cât a fost ispita mai mare pentru el cu cât n-a avut un trup care să-i mărginească, care să-i stăvilească proiectul, care săi evidențieze neputințele. Așa că diavolul este cel care a dorit să îl ispitească pe om, și că de la el a început totul. El a vrut ca să îi cucerească pe toți, arătând de fapt dorința lui după slavă deșartă. Mândria la făcut să afirme că el este totul, și că este nevoie să îi fie aduse închinăciune.

Contextul păcatului

În prima carte a Bibliei și anume în Geneza capitolul 1 și 2, este relatată istoria creației. Este nevoie însă ca să se atragă atenția în mod principal la cuvântul folosit: istorie a creație. Pentru a fi prezentată creația lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură folosește o istorie, o povestire. Istoria creației începe chiar în momentul în care Dumnezeu creează. Creația, prin urmare, începe să existe făcând deja parte din marea memorie a lui Dumnezeu. Pentru că, Dumnezeu creează din iubire și în iubire, însuși actul creator e memorie. Biblia alege să vorbească, utilizând modalitatea povestirii tocmai pentru că aceasta este forma cea mai conaturală pentru a exprima viața persoanei. Sfânta Scriptură începe cu o perspectivă asupra Dumnezeului personal Care creează lumea și pe om după chipul Său. În Geneza capitolul 1și 2, este prezentată relația de armonie, de simpatie între Dumnezeu și creație.

Relatarea creației, cu Dumnezeu care coboară în grădină, este apoi constant reluată în Biblie atunci când se pune în evidență mediul de intimitate al iubirii. Este de fapt vorba deci de o situație de inocență creaturală, în care relația armonioasă stăpânește peste toate. În Geneza 2:16, se găsește un singur punct de care sensibilitatea modernă se poate împedica din moment ce este vorba de o interzicere i-o impune omului de nu mânca „din pomul cunoștinței binelui și răului”. O astfel de interdicție este destul de importantă în aceste două capitole. Armonia inițială este posibilă tocmai din cauză că se trăiește potrivit adevărului în care Dumnezeu este Dumnezeu, omul este om, iar creatul este creat. Poate fi observată imediat că armonia e oferită de modalitatea de raportare a unuia la celălalt și că pe aceste relații se întemeiază și raportul omului cu sine însuși. Faptul că Dumnezeu îi poruncește omului să nu facă un anume lucru e important pentru că, atâta vreme cât omul ține seama de ceea ce i-a spus Dumnezeu, adevărul raportării sale este ierarhia adevărată.

Pentru a se putea menține o relație corectă, adică în adevărata iubire, Dumnezeu îi oferă omului instrumentul care este reprezentat de această poruncă: pentru ca, văzând și pomul, omul să își poată aduce aminte de ceea ce i-a spus Dumnezeu. Așa că prin acest mod, creația însăși este un ajutor dat omului ca să trăiască în armonie relațională. În momentul în care omul, ca ipostas creat, decide să nu mai asculte de ceea ce Dumnezeu i-a spus, el de fapt Îl înlătură pe Dumnezeu de pe primul loc, atacând astfel ierarhia adevărului relațional. Urmările acestui fapt, descompun de îndată toate relațiile. Dintr-o dată creatul nu-i mai amintește omului de Dumnezeu, ci îi se va prezenta ca hrană pentru pofta sa orientată spre sine însuși.

Cel viclean

În Geneza capitolul 3 începe scena cu șarpele care vine la Eva, sugerându-i ispita. Este de asemenea important să se evidențieze faptul că, potrivit povestirii biblice, păcatul este precedat de o discuție între Eva și șarpe. Astfel dar, aici este vorba de un moment de mare interes din punct de vedere teologico-spiritual, în jurul căru-i s-a discutat foarte mult. De multe ori în această privință punctele de vedere, în loc să fie complementare, se opun din cauza diferitelor școli filozofice anterior existente. Textul însuși sugerează că este vorba de o complementaritate, întrucât ispitirea este descrisă ca provenind din afara omului, dar în orice caz din interiorul creației, adică din centrul creaturalității. Ispitirea și răul nu vin din afară ca de la un principiu total negativ, de la un fel de dumnezeu al răului, și nici de la o blestemată fatalitate impersonală care domină peste întreaga ființă umană. Povestirea scoate în evidență faptul că ispitirea dobândește întreaga ei greutate în interiorul omului, cu alte cuvinte în sesnul că omul este cel care dă din interior ispitirii o existență reală.

Ispitirea are posibilitatea să se convertească în păcat, cât și într-un act spiritual, în care se dobândește o mai mare conștiință a realției strânse și iubitoare cu Creatorul. Cuvântul lui Dumnezeu Biblia vorbește despre șarpe ca despre animalul cel mai viclean. În acest context, viclenia n-are însă semnificația care i se atribuie de obicei. Nu înseamnă adică, „istețime”, „șiretenie”, ci, înainte de toate, a reuși să îl câștigi pe celălalt să piardă ceea ce are. Ispitirea vicleană nu este deci o forță care creează, este mai degrabă o forță care distruge ceea ce există. Într-adevăr, după învățătura aproape unanimă a Părinților, ispitirea este doar o mișcare, nu o susbstanță prezentă, un gol, nu un plin, un adjectiv ce caută să se lipească de un substantiv pentru al schimba în sens negativ, în sensul de al perverti.

Diavolul este cel care atrage voința la păcat, provocând pofta cea rea prin prezentarea chipurilor ce îndeamnă la bunuri oprite, împuind mintea cu iluzii prin care cei supuși diavolului încearcă să convingă lumea, că moartea este departe și că virtutea este prea anevoioasă. Deși diavolul este cel care îndeamnă omenirea la multe păcate, printre care și la păcatul originar, însă el nu trebuie considerat ca cel ce conlucrează la toate păcatele omului, fiindcă multe din acestea provenind din firea umană deteriorată de păcatul originar și din voința liberă a omului. Diavolului nu poate să ispitească pe oameni decât atât cât ăi îngăduie Dumnezeu.

Tactica răului

Imaginea șarpelui, opusă celei a omului aflat în poziție verticală în dialog cu Dumnezeu, oferă o înțelegere mult mai clară a tacticii pe care o are cel rău. Șarpele, adică îngerul căzut, cunoaște că nu se va mai putea întoarce la intimitatea sa cu Dumnezeu. De aceea, omul vertical, care este în părtășie cu Dumnezeu, e pentru un șarpe un fel de amintire neîncetată a ceea ce a pierdut. Viclenia șarpelui constă în al convinge pe om să părăsească statul de intimitate cu Dumnezeu, așa încât să fie pervertit la fel cum este și diavolul. Așa că acesta reprezintă jocul invidei ce aduce moartea pe pământ. Șarpele știe că scopul ultim al acestei ispitiri va fi acela de al îl pe om să devină asemenea lui, în sensul de a-l face să devină o ființă ce se târățte pe pământ. Totuși se poate vedea clar că nu-i poate prezenta omului un proiect atât de evident și tragic în deznodământul său. Prin urmare, este arătat rolul ambiguității și cel al duplicității.

Șarpele trebuie să-i așeze în față omului un proiect atât de atrăgător, încât aceste într-un final, să îl poată accepta. Însă atunci când omul își va da consimțământul, nimic din ceea ce i-a fost promis nu se va realiza. Mai mult, omul va avea de pierdut și ceea ce a avut mai înainte. Omul poate accepta promisiunea de a deveni ca Dumnezeu, numai datorită faptului că șarpele îi prezintă o imagine atât de diluată a Dumnezeului adevărat, încât acesta numai dorește să stea împreună cu Dumnezeu. Tactica răului este deci aceea de a corupe ceea ce este trainic. Așa că răul nu este în stare să accepte binele, pentrucă binele îl tulbură prin simpla sa prezență. Orice ispitire are cu alte cuvinte în sine un mecanism al invidiei, al geloziei și al golirii de pozitiv, tipic îngerului căzut. Invidia și gelozia sunt păcatul a celor ce nu se mai simt fii lui Dumnezeu.

Diavolul a venit în fața Evei cu scopul de ai induce un gând de îndoială spunându-i: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” Mai apoi el continuă și mai departe, prin faptul că recurge la tăgăduire, zicând: „Hotărât că nu veți muri”. Însă la final, el apelează la amăgire, făcând promisiunea că: „veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Eva „a văzut” că fructul „era bun de mâncat”, a acționat într-un mod firesc, cedând astfel ispitei. În continuare, păcătosul s-a transformat în ispititor, devenind astfel, după cum afirmă unii teologi, unealta deavolului. Tentația noului, a neconoscutului, setea de cunoaștere, au înpins-o pe Eva să guste din fructul care a fost interzis de Dumnezeul Creator.

Unica ispitire

Primul cuvânt pe care șarpele i-l adresează Evei este: „e adevărat că….”, face referire la un cuvânt ce vizează sfera conceptuală. Atunci când cineva întreabă dacă ceva e adevărat, ajunge să pună la îndoială acest fapt. Suspiciunea este primul pas cu care începe ispitirea. A suspecta înseamnă de fapt a pune la îndoială adevărul celuilalt. Întrucât adevărul celuilalt e acela de a exista în libertatea iubirii, e nevoie ca acest adevăr să fie atacat, în alte cuvinte trebuie insinuat că celălalt nu trăiește libertatea în iubire, ci în abuz. Făcând acest lucru, se poate ajunge la un anumit punct în care să nu se mai poată gândi în mod integral, nu se mai poate gândi cu inteligența iubirii, capabilă de a-l recunoaște pe celălalt și de a se relaționa cu el, ci este nevoie să se iasă din integralitate și se se declare că aceasta este o optică parțială. A-l suspecta pe celălalt înseamnă a lua un detaliu, a-l desprinde din context și, cu o privire lipsită de dragoste, a-l interpreta ca și cum ar fi adevărul.

Dinamica ispitirii este, deci, cea care o face Eva să raționeze asupra unui detaliu, în așa fel încât să-și deplaseze atenția de la relația personală cu Dumnezeu la conceptualizarea asupra Lui. Și efectul suspiciunii poate fi observat de îndată ce atenția începe să se deplaseze de la o inteligență implicată în relația de iubire spre detaliu propus de șarpe. Însă dacă adevărul e treimic și e înrădăcinat în libera adeziune a Persoanelor în iubire, șarpele trebuie să se deplaseze în mod necesar nevelul adevărului, operând dar un reducționism. Suspiciunea face astfel încât raționamentul născut în aceste condiții să fie destul de convingător, încărcat de o tensiune pasională, să fie adevărat, mai mult, să fie adevărul. Astfel dar, pentru Eva dialogul cu șarpele devine mai adevărat decât adevărul pe care îl trăiește cu Dumnezeu. Adevărul va fi de fapt un rod al unui raționament care fi posedat imaginar sau, invers, un imaginar raționat.

Prin urmare, orice cunoaștere a adevărului este însoțită de o participare personală, de un fel de „încărcătură personală”. Pe urmele suspiciunii, a astfel de încărcătură persoanlă ajunge să fie o pasionalitate care depărtează gândul de la obiectivitatea adevărului celuilalt la un aspect subiectivist și mincinos. Datorită faptului că șarpele începe cu expresia „e adevărat că…”, înseamnă că răul care a fost acceptat și realizat, e cu necesitate o distorsiune a adevărului. Șarpele încearcă să insinueze în inima Evei ideea unui Dumnezeu rău, gelos, egoist, un Dumnezeu care nu este în stare să dăruiască nimic. Acesta reușește foarte bine, deoarece, din răspunsul pe care-l dă, Eva demonstrează că a căzut deja în confunzie. În răspunsul Evei poate observa cum se întretaie două distorsiuni ale adăvărului.

Învățătura Vechiului Testament

În Paradis, concordanța dintre libertatea umană și har poate arunca o punde destul de luminoasă peste această „distanță nesfârșită”, care, conform spuselor Sfântului Ioan Damaschinul, separă creatura de creator. Astfel dar, Adam a fost nemijlocit chemat să se îndumnezeiască. Dar după cădere au întervenit două obstacole care au dus la oprirea acestei distanțe și anume: păcatul însuși, care a făcut ca natura umană să nu mai poată primi și beneficia harul, și moartea, consecința acelei căderi care îl înpinge pe om într-o stare antinaturală în care propria lui voință, este cea care contaminează cosmosul, oferă dar neființei o paradoxală și o tragică realitate. Prin aceast[ stare, omul numai are posibilitatea ca să corespundă vocației sale. Dar planul lui Dumnezeu totuși nu a fost schimbat. El are dorința și mai departe ca omul să unească cu el să transfigureze întregul pământ.

În Vechiul Testament se găsește sentimentul constant că ceea ce oamenii sânt și fac afectează statutul lor înaintea lui Dumnezeu. Păcatul a fost și este întodeauna un obstacol în calea bunăvoinței lui Dumnezeu. Cît de important este acest lucru se poate arăta prin compararea psalmilor de pocăință din Vechiul Testament cu rugăciuni similare din literatura Orientului Apropiat. În Vechiul Testament, se poate găsi o conștiință perpeută a naturii obiective a păcatului. Vina inocentă nu poate fi trecută cu vederea (Deuteronom 21:1-9); ea pângărește țara (Numeri 35:33) și trebuie răscumpărată (1 Samuel 14:34-35). Așa că acest caracter obiectiv redă standardele neprihănirii, oglindite în ordinea creată, precum și în revelația legii lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, păcatul este personal și, de asemenea este și conștient, în sensul deși păcatul poate fi înfăptuit fără voie, el există, deoarece inima este într-o stare de răzvrătire permanentă împotriva lui Dumnezeu.

Păcatul, în esența sa, este de fapt un act voluntar de neascultare și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și a cuvântului Său (Psalmul 51:4). Păcatul reprezintă o respingere și, apoi, uitare (Osea 4:6); el este planul personal de vețuire și care este și independent de Dumnezeu (Isaia 30:1); și este totodată o creare conștientă a idolilor, care vor lua locul lui Dumnezeu (Osea 13:2). Păcatul are și caracter universal, datorită faptului că a invadat întreaga natură umană și oameni de pretutindeni. Acesta, izvorăște dintr-o corupere fundamentală a naturii umane, care, într-un fel sau altul, dăunează tot ce facem (Geneza 6:5). Chiar și așa-numită bunătate a omului împărtășește această pervertire (Isaia 64.6).

Scopul ultim și în totalitate pozitiv al omului, bazat pe această stare de lucruri, implică un aspect negativ: mântuirea. Așadar, pentru ca omul să aibă posibilitatea de a se reîntoarce la Dumnezeu, este nevoie, în primul rând, ca Dumnezeu să îl elibereze din starea sa de păcătos și de muritor. Această stare are nevoie de răscumpărarea care apare în plenitudinea planului divin nu ca un final, ci ca și un instrument negativ. Căci nu este posibil să fii mântuit decât numai dacă ești pradă neajutorată a răului. După Cădere, istoria umană reprezintă un lung naufragiu în așteptarea salvării, dar portul de salvare nu este limanul, ci doar oportunitatea pentru cei naufragiați de a-și continua călătoria, a cărei singură țintă este unirea cu Dumnezeu. Astfel dar, după pierderea stării paradisiace, în mod obiectiv, omul nu a mai putut aduce la îndeplinire scopul final.

Despre universalitatea păcatului se discută în multe moduri și în locuri în Scriptură. În Vechiul Testament nu sunt găsite de obicei afirmații generale valabile pentru toți oamenii din toate timpurile, ci doar cu privire la toți oamenii care au trăit în vremea în care s-a scris despre lucrurile respective. În perioada lui Noe păcatul rasei umane a fost atât de mare și atât de extins, încât Dumnezeu a ajuns să hotărască în a distruge totul, cu excepția lui Noe, a familiei lui și a animalelor luate în arcă. Dumnezeu a regretat că l-a creat pe om și sa hotărât să șteargă de pe fața Pământului întreaga rasă umană împreună cu toate celelalte creaturi, fiindcă corupația era universală (Geneza 6:11). Chiar și după ce potopul i-a nimicit pe cei răi de pe fața Pământului, Dumnezeu a continuat să caracterizeze „întocmirile gândurilor din inima omului ca fiind rele din tinereța lui ” (Geneza 8:21).

Istoria Vechiului Testament reprezintă istoria alegerilor corespunzătoare căderilor succesive. Prin toate acestea, Dumnezeu mântuiește „rămășița” celor a căror așteptare răbdătoare purifică, prin însăși dialectica dezamăgirilor, așteptarea acelui Mesia victorios devine prin urmare așteptarea slujitorului care suferă, iar așteptarea eliberării politice a unui popor devine așteptarea salvării spirituale ale omenirii. Prima cădere după pierderea Paradisului a fost omorârea lui Abel de către Cain. Totuși, Dumnezeu este Cel care îi vorbește lui Cain: „păcatul bate la ușă și caută să te târască, da tu biruiește-l (Geneza 4:7). Dar cu toate acestea Cain și-a ucis fratele. Acestei primei căderi i se potrivește o primă alegere, aceea a lui Set și a urmașilor lui Set. Descendenții lui Cain, pe de altă parte, sânt doar numai fii omului, tragic lăsați în seama morții. Fiind blestemați de pământul cultivat a cărui „gură” a băut sângele lui Abel, ei sunt primii cetățeni care inventează artele și tenicile.

Teorii despre păcatul Originar

Considerațiile care circulă printre teologii ortodocși constitue conțintul așa-numitei teorii a imputațiunii indirecte a păcatului originar. Ea însă nu face posibilă înlăturarea transmiterii păcatului, fie și numai sub aspect habitual, ca dispoziție spre păcat, dispoziție prin care, până la recâștigarea harului, toți sântem fii ai mâniei (Efeseni 2:3). Fiindcă pentru rațiune este de neînțeles cum Dumnezeu Cel Drept impută oamenilor păcatul strămoșului lor, fără ca ei să-l fi înfăptuit. Aceasta, pentru că vina presupune cunoaștere și voință liberă, despre care nu există posibilitatea ca să se vorbească la urmași pentru un păcat săvârșit înainte ca ei să existe. De aceea, recunoscând neputința pătrunderii dogmei cu rațiunea ființei umane, adevărul afirmat de dogmă poate fi primit prin credință, el fiind întemeiat pe cuvântul lui Dumnezeu Cel absolut drept și bun.

Dificultatea esențială în soluționarea importanței și dificilei probleme a originii păcatului constă de fapt, în concilierea bunătății și atotputerniciei divine cu existența păcatului și a răului, însă aceasta este în strânsă legătură cu concepția despre Dumnezeu și om.

Pelagianismul

Prima și în unele privințe cea mai interesantă concepție despre relația dintre oameni individuali și primul păcat al lui Adam și Eva este cea a lui Pelagius. Acesta a fost un călugăr englez care sa mutat cu traiul la Roma pentru a da învățătură. Pelagius a fost un moralist care era preocupat în primul rând ca oamenii să ducă o viață bună și decentă. Așa că, lui Pelagius i s-a părut că o perspectivă nejustificat de negativă asupra naturii umane are un efect care cauzează lipsa bucurii, asupra comportamentului uman. Trecerea în revistă a păcătoșeniei umane, cuplată cu un accent așezat pe suveranitatea lui Dumnezeu, părea să înlăture orice motivație pentru exercitare unui efort pus în slujba trăirii unei vieți mult mai bune. Pentru a contracara aceste tendințe, Pelagius este cel care a pus un accent pe ideea de voință liberă.

Spre deosebire de celelalte creaturi, omul a fost făcut liber de influențele determinate ale Universului. Însă, mult mai mult decât atât, el este liber de orice influență dominantă de după cădere. Susținând o concepție creaționistă referitor la originea sufletului, Pelagius a spus că sufletul, creat de Dumnezeu special pentru fiecare persoană în parte, nu este pângărit de nici o corupție sau vină presupusă. Influența păcatului Adam în privința descendenților săi, dacă există vreuna, este doar cea a unui exemplu rău. Prin urmare, nu există o altă legătură directă între păcatul lui Adam și restul rasei umane. De aceea omul nu are nici un defect spiritual congenital. Dacă păcatul lui Adam nu are un efect în mod direct asupra fiecărei ființe umane în parte, nu poate exista nici nevoia unei lucrări speciale a harului lui Dumnezeu în inima fiecărui individ. De fapt, harul lui Dumnezeu reprezintă și este doar ceva prezent în orice loc și în orice moment.

Pelagius când vorbea despre „har”, el înțelegea voința liberă, posibilitatea scurtării lui Dumnezeu prin itermediul rațiunii, și Legea lui Moise și învățătura lui Isus. În măsura în care Pelagius a formulat implicațiile diverselor lui teze, razultatul a reieșit din ideea că omul poate să împlinească în mod perfect poruncile lui Dumnezeu prin propriile sale eforturi, fără ca acesta să poată să păcătuiască. La începutul vieții nu există nici o înclinație naturală înspre păcat, ori ce fel de înclinație de acest gen care apare mai târziu, vine datorită unor obceiuri rele care au fost formate pe parcursul timpului. O mântuire prin fapte poate fi posibilă, chiar dacă aici este vorba despre o contradicție în termeni. De vreme ce ființa umană este cu adevărat păcătoasă și vinovată și chiar condamnată, nu se poate spune că există o mântuire ce ține rob chiar acum.

Arminianismul

O concepție care este mult mai moderată decât celelalte, este cea arminiană. Arminius însuși a format un punct de vedere destul de moderat, dar afirmațiile ulterioare făcute de alții au mers mult mai departe. Schimbările pe care le-a făcut John Wesley mai târziu au fost mai aproape de poziția originală a lui Arminius. Perspectiva pe care o dă pelagianismul cu privire la faptul că omenirea nu capătă nici un fel de natură coruptă sau vină în urma păcatului lui Adam, face ca poziția arminiană să fie diferită de cea a lui Pelagius, prin faptul că poziția Arminiană susține că lumea întreagă moștenește de la Adam o natură pervertită. Astfel dar, unii arminieni afirmă că „vina” este și ea parte a păcatului originar, fiindcă ei nu înțeleg prin „vină” o culpabilitate reală, ci doar că oamenii sunt pasibili de pedeapsă. Prin urmare, indiferent cum ar fi fost culpabilitatea și condamnarea care sa-u abătut asupra omului în urma păcatului lui Adam, ele au fost date la o parte prin harul prealabil, o doctrină care constituie o contribuție unică a arminianismului de mai târziu. Harul prealabil, reprezintă un efect benefic universal al lucrării ispășitoare a lui Cristos.

Calvinismul

Calviniștii au dat o mai mare atenție problemei păcatului originar, decât celalte școli de teologie. Așa că, în termeni generali, poziția calvinistă în privința acestei probleme este că există prin urmare, o legătură precisă între păcatul lui Adam și toate persoanele din toate timpurile. Păcatul lui Adam nu este unui individ care set izolat, ci este păcatul întregii omeniri. Fiindcă, întreaga omenire a participat la acel păcat, încă de la începutul vieții, probabil chiar din momentul conceperii, lumea întreagă a primit o natură coruptă împreună cu o tendință moștenită și constantă de a păcătui. Astfel dar, toate persoanele sunt vinovate de păcatul lui Adam. Moartea, pedeapsa pentru păcat, este revărsată asupra tuturor oamenilor, fiind transmisă de la Adam, care este dovada vinei fiecăruia. Așa dar, în timp ce concepția pelagiană Dumnezeu nu ăi impută omului nici un fel de natură pervertită și nici vină, însă în concepția armeniană Dumnezeu îi impută omului un fel de natură care este coruptă, dar nu și vină, în concepția calvinistă El îi impută omului atât o natură coruptă cât și vină. Concepția calvinistă se bazează în mod special pe o înțelegere destul de serioasă și extrem de literară a afirmațiilor lui Pavel din Roamani 5:12-19, că păcatul a intrat în lume prin Adam și odată cu acel păcat a intrat și moartea, și prin moarte toți oamenii sunt socotiți vinovați de păcat.

Aspecte ale păcatului originar

Dumitru Stăniloae spune că prin căderea în păcat, ființa umană a devenit transparentă cu privirea la relația de dragoste dintre ceilalți și Dumnezeu, care a făcut să apară un zid cu privire la realțiile cu semnii și tot odată și cu Dumnezeu. Pământul a ajuns să fie întinat, odată cu păcatul lui Adam și al urmașilor lui, uneori până la pătarea cu sângele crimelor, al războaelor suscitate de egoismul și de gelozia lor. Prin aceasta ei de fapt și-au strâmbat și acoperit unii altora chipul lor prin lipsa dragostei și al disprețului. Se poate spune că și omul a fost trasparent, ca un bun frate semenului, și de asemenea Dumnezeu tot era transparent conștiinței deosebit de sensibile a lui Adam. În cele mai multe cazuri, trupul care nu putea fi înfrânat în lăcomia lui după cele ale simțurilor a astupat sufletul, iar sufletul fiind robit de pasiunile și de pornirile egoiste inferioare a pierdut sensibilitatea conștiinței și deasemenea a perdut și trasparența pentru Dumnezeu și pentru semeni.

Potrivit lui Stăniloae, Adam și Eva au căutat un mijloc firesc și uman ca să poată să se ascundă din fața lui Dumnezeu, după ce au săvârșit păcatul. Dar Dumnezeu este Acela care vede totul și îi ajunge cu glasul Lui. Se poate spune că prin această neascultare pe care au înfăptuito, ei s-au dezbrăcat de haina de slavă a nevinovă-ți-ei, văzându-și la un momenta dat goliciunea pe care căutau să o acopere într-un mod firesc. Dorința lui Adam de a se ascunde de fața lui Dumnezeu, de părăsi relația de comuniune cu El, nu poate fi realizată în totalitate. Însă ea a făcut într-o anumită măsură creațiunea și ființa umană netransparentă pentru Dumnezeu și pentru măreția bogăției și iubirii posibile între oameni. Datorită acestui fapt, ființa umană a ajuns de multe ori la o singurătate destul de chinuitoare, asemenea aceleia a lui Cain. Păcatul sa strecurat printre oameni aducând cu sine egoism, poftă după niște lucruri neimportante ca și valoare. Apoi a mai continuat cu slăbirea spirituală și moartea sufletească urmată de moartea fizică și de moartea veșnică.

Păcatul a adus și a făcut să crească încețoșarea dimensiunilor celor mai importante și mai frumoase ale existenței. Aceasta este dimensiunea spiritului infinit și al desăvârșirii care nu are sfârșit în ele, dimensiunea care nu are cuvinte să poată explica frumusețea ei, ca și subiecte care izvorăsc din iubire mereu curată și reîmprospătată, dimensiunea binelui integral, ușor de făcut. Sensul integral al existenței a devenit prin aceasta greu de înțeles, car a dus la formarea multor păreri divergente, cauzate de lupte între oameni.

Astfel dar după cum afirmă unii teologi, originea răului se află în libertatea făpturilor create. Din această cauză, răul este injustificabil, căci nu are altă origine decât libertatea ființei carel-l înfăpuiește. Prin aceasta, omul a făcut posibil ca răul să intre în voința sa, introducându-l, astfel în lume. Faptul că omul a fost predispus în mod natural să-L cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu, a decis să aleagă răul, deoarece acesta i-a fost sugerat, tocmai în acesta stă și rolul șarpelui. Prin urmare, răul din om și prin om, cel din universul pământesc apare deci prin pervertire, aceasta din urmă nefiind dar un act mecanic, nu este în putință să fie propagată decât prin consimțământul liber referitor la voința umană. Așa că trebuie să se sublinieze faptul că omul a decis să se lase învins. Însă cu toate acestea se poate spune că răul asimilat de Adam a putut corupe întreaga natură umană.

Neascultarea celor dintâi oameni a dus la constituirea izvorului de tragedie religioasă a lumii vechi. Însă trebuie să se știe că păcatul ce a fost înfăptuit, aduce cu sine un alt păcat. Încetul cu încetul, între Creator și făptura Sa, a fost creată o prăpastie care era din ce în ce mai adâncă. Tot mai mult a fost desconsiderată și uitată și Revelația primordială, ceea ce înseamnă ce i se descoperise omului despre Dumnezeu și despre aspectul voii Sale în grădina Eden. Însă prin toate acestea, oamenii eu fost cei care nu L-au mai slăvit pe Dumnezeul care i-a creat. Păcatul strămoșesc a avut de a face nu numai cu căderea omului în păcat, ci și a naturii și a cosmosului.

Răul își are originea după cum spune Vladimir Lossky și în păcatul spiritual al îngerului, dar atitudinea lui Lucifer ține să scoată la iveală rădăcina tuturor păcatelor și anume, mândria ca și o răscoală împotriva lui Dumnezeu. Cel care a fost primul chemat la îndumnezeirea prin har, a pretins să fie el însuși Dumnezeu. Așa că rădcina păcatului reiese astfel, în setea de autoîndumnezeire și în ura față de har. Rămînînd în totalitate legat de Dumnezeu în însăși ființa sa, căci ființa i-a fost făcută de Dumnezeu, spiritul plin de răzvrătire obține, în consecință, o ură față de ființă și o sete după nimicul imposibil.

De și lumea pământească îi rămâne deschisă, el caută cu tot dinadinsul să distrugă planul divin, și falimentând în încercarea de a distruge creația, încearcă să o deformeze. Drama care a fost începută în ceruri continuă pe pământ, caci acei îngeri credincioși închid porțile crerului, nelăsându-se intimidați și ispitiți de îngerii căzuți. Șarpele menționat în cartea Geneza, este numit satana și acesta își face apariția în paradisul terestru din pricina faptului că omul în momentul acela, urma să fie supus unui test în care era inclusă și libertatea.

În limbaj propriu, Sfânta Scriptură ține să evidențieze faptul că nu de la om a pornit inițiativa ca să se separe de Dumnezeu, ci a fost influențat sau altfel spus, învățat de acela care dintrun început s-a făcut un nimicitor de oameni. Trebuie să se arate că dincolo de slăbiciunea sau neviclenia prin care sunt explicate anumite lucruri legate de acest aspect, este necesar să se specifice că femeia a fost ispitită cea dintâi, Adam, cel care deja a fost promovat în contemplația dumnezeiască prin acel exercițiu al numirii animalelor, nu și-a îndeplinit bine slujba ca și cel care avea slujba de duhovnic asupra femeieii. El a lăsat-o pe aceasta să fie ademenită și sedusă de propunerile pe care i lea făcut diavolul. La fel se poate spune că și femeia a păcătuit față de Dumnezeu și bărbat, pentru că ea șia asumat pe cont propriu o experiență care necesita nevoia ca să fie împărtășită cu soțul ei, cel care era „un trup” (Geneza 2:24).

În concepția lui Sfântul Simeon Noul Teolog, Adam a fost creat la început într-un trup nestricăcios, chiar dacă material, și încă nu cu totul spiritual, a fost pus de Creatorul ca un împărat nemuritor într-o lume care este lipstă de păcat, în sensul că nu numai în rai, ci în tot pământul de sub cer. Așa că după aceasta Adam și Eva, au primit poruncă ca numai din pomul cunoștineție binelui și răului să nu mănânce. Femeia împreună cu Adam au disprețuit porunca care a fost dată de Dumnezeu, nu au ales să fie ascultători de Cel care ea întocmit încă de la început. Îndată după ce au mâncat din pomul interzis, au fost dezbrăcați de veșmântul nestricăcios al slavei cerești, și s-au îmbrăcat în goliciunea stricăcăciunii. Atunci când aceștea doi au realizat ce au făcut, și faptul că au ajuns să descopere că sunt goi, au început să se acopere, astupându-și goliciunea.

Potrivit lui Sfântul Simeon, acela ce se coborâse prin călcarea poruncii spre stricăciune și moarte, era corect ca el să locuiască pe un pământ curgător și păcătos și să guste după vrednicie o astfel de hrană. Pentru că desfătarea îmbelșugată, trăirea nestricăcioasă și fără trudă l-au făcut să uite de bunătățile pe care Dumnezeu lea revărsat asupra lui, și tot odată el a a ajuns să disprețuiască poruncile de Dumnezeu, așa că pe bună dreptate a fost osândit să trudească la pământ cu sudoare și chin. Dumnezeu a adus blestemul asupra întregului pământ din cauza lui Adam care nu ascultat de porunca lui. Prin urmare Dumnezeu alge să blesteme pământul și să facă ca Adam să își câștige existența prin sudoarea feței lui și să suporte consecințele păcatului pe care la ales să îl facă.

Starea primordială

Dumitru Stăniloae face referire cu privire la Chipul dumnezeiesc, care este reprezentat în structura ontologică a omului făcută să tindă spre comuniunea cu comuniunea supremă, cea care este a Persoanelor divine care sunt un izvor al oricărei comuniuni, și totodată cu persoanele umane, iar asemănarea implică activarea acestei structuri. În consecință se poate spune că starea primordială a omului nu putea fi o stare de desfășurare a chipului în virtuțiile în care redă această comuniune, fiindcă pentru aceasta era nevoie de timp. Dar totuși starea primordială nu avea cum să fie o lipsă a chipului ca și structură ontologică în tendința spre această comuniune, deoarece o astfel de structură specific umană nu poate fi câștigată în timp. Astfel dar omul a fost deci curat de poftele rele ale păcatului și cu o tendință spre folosul comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, dar nu zidit în această curățire și în acest bine. Acesta era conștient și liber, însă înconștiința și libertatea sa avea tendință spre cele bune.

În starea primordială sau cea dinainte de păcat, chipul lui Dumnezeu în om arăta perfect. Acestea sunt menționate din ceea ce prezintă revelația despre sufletul, trupul și circumstanțele de viață ale protopărinților în raiul pământesc. Percepția omului, rațiunea, era luminată, lipsită de orice fel de boală, fără prejudecăți și fără rătăcire. Acest lucru reiese din faptul că omul, imediat după creație i s-a dat domnia pământului (Geneza 1:28), că omul dat nume potrivite animalelor, fără ca Dumnezeu să intervină, să corecteze ceva (Geneza 2:19-20), a dat denumire Evei, știind modul creației (Geneza 2:23). La fel și puterea morală a primilor oameni era deplină, în senusul că voința era curată și dreaptă, supusă rațiunii și lui Dumnezeu, fără o luptă interioară și fără obstacole. Trupul omului arăta și era perfect sănătos, fără dureri, suferințe și boli, toate acestea de fapt fiind urmări ale poftelor și ale păcatelor.

Moartea reprezintă consecințele păcatului care a fost înfăptuit. În starea primordială, condițiile de vețuire erau foarte bune,și omului nu-i lipsea nimic și nimeni nu era care să nu se fi supus stăpânirii lui, iar munca era un aspect plăcut care arăta un exercițiu al puterilor spirituale și fizice. Făcându-se referire la darurile cu care au fost înzestrați protopărinții neamului omenesc, se ajunge la cunoștința că, în starea de dinainte de păcat, omul era găsit în deplină conlucrare cu sine însuși și cu Dumnezeu și cu natura externă. Însă trebuie să se menționeze faptul că aceasta nu însemna că acea stare era întru totul perfectă și fără cusur, deoarece perfecțiunea este și aparține în totalitate lui Dumnezeu.

Omul nu realizase o conștiință progresată a binelui și cea a adevărului, de asemenea nici o libertate asigurată împotriva posibilității de a fi stăpânit de anumite pasiuni. Nu era păcătos, dar nici încărcat cu virtuți dobândite și cu gânduri curate consolidate. Era în posesia unei nevinovății ca a celui cu nu a gustat din plăcerea păcatului, dar nu cea care a fost obținută prin respingerea ispitelor. El era o ființă cu spiritul în care nu a fost rănit și afectat de pasiuni, dar neîntărit prin manifestare în faptele legate de supunere a trupului și a lumii, de actualitate a elascității contingente a lumii. Trupul omului nu era prins în legile automate a păcatului, dar însă nu avea și forța bine închegată prin deprindere de a rămâne imun cu privire la o astfel de stare. Lumea nu era cea care obliga trupului și spiritului său acțiunile ei ca niște capcane din care nu se poate găsi libertatea, însă totuși nici nu fusese adusă sub cârmuirea duhului care își impunea puterea lui asupra ei.

Așa cum a fost scos din mânile Creatorului, cel dântâi om era perfect. El era pe deplin perfect din punct de vedere intelectual pentru că mintea lui îi era luminată de Dumnezeu. Era dreaptă și păzită de tot felul de rătăciri. Acesta mai era perfect și din punct de vedere moral, fiindcă inima lui nu se îndrepta spre rău, iar voința era în deplină supunere și ascultare a rațiunii și înfăptuia numai binele. Se poate sublinia că perfecțiunea aceasta era însă relativă, în sensul că nu deținea un anumit grad sau măsură, ca să nu poată fi pierdută, ci la aceasta se putea ajunge prin efortul continuu, prin perioada destul de mare a punerii în practică a aleselor însușiri cu care era înzestrat omul. De aceea, omul avea foarte mare nevoie de sprijinul lui Dumnezeu, de harul dumnezeiesc, fără de care ființa umană nu poate face nimic bun.

Dumnezeu a fost Cel care a oferit celui dintâi om harul Său, în virtutea căruia s-a conceput în sufletul lui, credința, nădejdea și dragostea, punându-se într-o legătură directă cu Dumnezeu. Omul a fost pus să locuiască într-o grădină frumoasă, în care existau pomi roditori și cu flori, prin care a fost numită Eden sau Paradis. Solul acestei grădini atât de splendită era foarte productiv, așa că omul își stringea cele necesare pentru viața de zi cu zi, făcând o muncă destul de ușoară și plăcută. Fiind înconjurat cu atâtea bunuri sufletești și materiale, primul om avea parte de o bucurie deplină. Dorința lui Dumnezeu a fost ca să pună la încercare puterile morale ale omului, pentru-i ai da posibilitatea să și le întărească prin aplicare și să poată ajungă astfel la acel grad și gen de perfecțiune, încât să nu mai poată păcătui niciodată.

spatiu

La fel cum observă și Sfinții Părinți, referitor la perfecțiunea primului om, se poate spună că exista o stare relativă, având totuși tot ce era necesar și spiritual și fizic, pentru a duce la îndeplinire propria misiune, misiune la care, în acel moment nu ajunsese încă. Procesul de curățire a protopărinților încă nu era începtut spre sfințenie și desăvârșire, deoarece aceste se desăvârșesc, ca și oricare virtute, printr-o obișnuință și încercare, prin care Adam și Eva nu au ajuns să treacă prin aceasta. Primii oameni se aflau în procesul desăvârșirii. În cazul în care sar ajunge să se înțeleagă că starea morală primordială este o stare desăvârșită, aceasta ar respinge posibilitatea căderii și atunci căderea ar fi cu totul inxplicabilă. Dar trebuie să se menționeze faptul că Adam nu a ajuns încă la acel moment în care să se poată asemăna cu Dumnezeu.

Dumnezeu cel personală și cel care a creat lumea, Se arăta cu o supraveghere de neînduplecat în oglinda netulburată a sufletului și toate atitudinile și acțiunile pozitive ale omului se întâlneau cu cele menționate interior de Dumnezeu. Așa că naturalul și supranaturalul nu alcătuiau cele două nivele diferite, ale vieți și al realității prezente, ci mai degrabă erau îmbinate doar într-o singură ordine de viață clară și bună în același timp. În starea primordială, omul putea observa lucrurile, la fel cum putea observa și un sfânt, darurile mereu date de Dumnezeu și cuvintele de fiecare date aresate prin circumstanțe și locuri variate, produse de El. Natura arăta și era un mediu întruchipat al lucrării și al comunicării prezente a lui Dumnezeu. Dar atunci când păcatul a luat amploare a pervertit sesibilitatea curată a omului pentru Dumnezeu care lucrează și vorbește prin lucruri, încât a fost nevoie de o Revelație care să se diferențieze de lucrarea Lui de fiecare clipă prin lucruri, ce nu mai puteau fi văzute de om.

La începutul căderii lui Adam și Eva, Dumnezeu mergea continuu prin locul unde erau așezați aceștea doi. Însă dacă această nevinovăție ar fi fost așeaztă pe o temelie bazată pe fapte de stăruință în ea, puterea spirituală ar fi devenit așa de puternică și mare, încât legea corupției nu ar fi avut posibilitatea să-și impună obligația nici asupra lumii, nici în trup. Posibilitatea nemuririi, pe care o deținea omul în propriul sine, prin spiritul său întocmit după chipul lui Dumnezeu, putea fi devenit o realitate. Acțiunile și tentațiile păcătoase nu se găseau în el ca niște rădăcini adâncite gata să odrăslească cu o necesitate strigentă, însă eventualitatea lor era oferită în sensibilitatea trupului lui, în care era posibil să se păstreze curată cu condiția ca omul să acorde spiritului rolul precumpănitor.

Paradoxul libertății

Datorită faptului că omul na urmat porunca de stăpâni natura, această acțiune la făcut să își piardă libertatea. A renunțat la libertate însă prin libertate însăși, într-un fel care permite omului oricând posibilitatea să revină asupra ei. Așa că dacă nu avea libertate să renunțe la ea în mod liber, nu i s-ar fi cerut să și-o afirme stăpânind asupra naturii. Temelia întregii măreții a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui. Însă în ea a fost implicată și putința căderii, putința de a-și afirma libertatea renunțând în același timp la ea într-o anumită măsură și de a încerca continuu, prin libertatea sa, renunțarea la libertate. Ca să poată executa ordinul de a deveni dumnezeu, omul trebuia să-i poată și refuza. Dumnezeu nu-Și întrebuințează atotputernicia în fața libertății umane, pe care nu dorește să o încalce, pentru că ea provine din atotputernicia lui Dumnezeu.

Conform gândirii Apostolului Pavel, în textul clasic din Romani 5:12-21, păcatul adamic reprezintă un act de neascultare, un abuz de libertate a omului față de Dumnezeu, care atrage osânda morții. La originea păcatului stă dorința nefirească a omului de a fi și de a deveni ca Dumnezeu, așa cum și îl convige diavolul. Păcatul pornește din această negare, care este plină de mândrie, a transcendenței lui Dumnezeu, a diferenței de esență dintre El și om, prin delapidarea spiritului de la contemplarea Logosului și căderea în idolatrie. Această negare a transcendenței lui Dumnezeu este urmată de perversiunea sensuală, adică în sensul de afecțiune egoistă față de lumea exterioară.

Omul a fost creat numai prin voința lui Dumnezeu, însă nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. A fost nevoie de o singură voință pentru creație, dar pentru îndumnezeire, este necesar de două. Doar o singură voință, pentru a aduce la existență chipul, dar două, pentru a face chipul asemănare. Dragostea lui Dumnezeu este așa de mare, că nu vrea să constrângă pe om. Așa că, voința divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseși ale voinței umane pentru a o aduce la o liberă consimțire, în care se arată că aceasta este providența divină. Ființa umană e cea mai înaltă creație numai datorită faptului că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum și a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai distinse și înalte creații ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă din tot universul care a fost creat. Paradoxul este unul care nu poate fi schimbat cu ușurință. Chiar și în gloria sa de a putea deveni dumnezeu, omul are capacitatea să poată și cădea.

Ambivalența nestricăciunii și a nemuriri primordiale

Conform gândirii lui Dumitru Stăniloae, în starea nepervertită pe care o avea omul la început era implicată comuniunea neîmpedicată cu Dumnezeu, ceea ce constitue baza consistenței naturii umane și a incoruptibilității și nemuririi ei după har. Sfinții Părinți au și ei dreptate să atribuie omului dinainte de cădere starea de incoruptibilitate și de nemurire și de strălucire a lui, în lumina lui Dumnezeu. Căci nu se cerea din partea omului altceva decât persistarea prin voință în acea stare de nepăcătuire ca, întărindu-se spiritual, incoruptibilitatea și nemurirea neasimilate încă deplin persoanei sale prin virtute să devină niște însușiri definitiv asimilate. Părintele Stăniloae afirmă că prin păcat însă oamenii au fost readuși la moartea care era și nu era proprie naturii lor.

Astfel dar, moartea și stricăciunea țin pe de o parte de natura umană, atunci când rămâne în legătură cu Dumnezeu, firească ei, pe de alta sunt contrarii aspirației natureii umane celei întocmite din nimic, când rămâne în ea însăși. Raportul lor cu natura are același sens paradoxal ca și noțiunea însăși a naturii. Ea este o realitate distinctă de Dumnezeu, și în același timp ea nu are posibilitatea de aveni la existență și nu se poate menține și dezvolta fără relațic cu El, sau fără o anumită participare la El. Adam nu era nici muritor în chip necesar și tot odată nici nemuritor în chip necesar: natura sa bogată în posibilități, maleabilă, putea fi constant întreținută de har și transformată de el până la a putea depăși toate riscurile îmbătrânirii și morții. Posibilitățile morții existau, dar acestea existau pentru a fi făcute imposibile Aceasta însă, era de fapt încercarea impusă libertății lui Adam: pomul vieții în centrul raiului și hrana nemuririi oferită de acesta dădeau posibilitatea nemuririi.

Conform spuselor și lui Sfântul Atanasie, oamenii întorcându-se de la realitățile eterne și, la sfatul diavolului, mergând înspre lucrurile coruptibile, aceștea au devenit ei însuși responsabili de coruperea lor și de moarte. Așa că, prin spiritul părtaș de Dumnezeu, naturii umane i s deschidea planul netstricăciunii, al nemuririi, al noutățiii continui, al libertății, al eliberării de monotonia facerii și desfacerii, care pentru ființa umană individuală însemna moartea. Astfel dar Dumnezeu la creat pe om și a dorit ca el să rămână în nestricăciune. Însă călcarea poruncii i-a a readus la natura lor, pentru că, ieșiți din nimic, să sufere din nou, cu dreptate, în cursul timpului, corupția îndreptată spre nimic. Omul prin natura sa este muritor, fiincă a ieșit din nimic.

Imaginea celor doi oameni ispitiți în grădina Edenului de către diavol, prezintă starea lor căzută. Înainte ca cei doi să fie ispitiți, aceștea locuiau într-o lume diferita de lumea de astăzi. Cei doi se aflau într-un mediu nepervertit. Orice necesitate și dorință le era satisfăcută pe deplin. Viața pe care o trăiau ei, era una foarte plăcută și fericită. Ei aveau asigurată pacea lui Dumnezeu și unul cu celălalt, pace cu ei înșiși și cu lumea din jur. Primii oameni aveau o viață lipstă de orice taine și ei nu aveau nimic de ascuns. Nu era loc pentru neîncredere, batjocoră, ură, lăcomie sau poftă. Natura lor umană nu avea nuici un cusur și nici o slăbiciune morală. Mâna Olarului divin îi făcuse perfecți. Cu toate că aveau minți și voințe proprii, acestea erau desăvârșite în toate aspectele. Răul nu ăși găsea locul nici în gândurile lor, nici în faptele lor. Din adâncurile ființelor lor ieșea la suprafață doar lucrurile care îi erau plăcute lui Dumnezeu.

În momentul căderii lui Adam și Eva a survenit o pierdere a inocenței și a gloriei și un sentiment de vină. Aceștea au încercat să-și acopere rușinea cu ceva făcut de ei, haine pe care Dumnezeu nu le-a acceptat. De asemenea sa mai întâmplat să piardă și o dorință de a fi în părtășie cu Dumnezeu. Însă atunci când L-au auzit pe Dumnezeu că Se apropie, au decis mai degrabă să se ascundă decât să stea să vorbească cu El. Vina, teama și rușinea au fost uneltele care au întrerupt părtășia cu Dumnezeu de care se bucuraseră înainte de a fi neascultători. Aici se poate observa că apare și o atitudine crescândă de autopărare, în care bărbatul dă vina pe femeie, iar femeia a dat vina pe șarpe.

Dumitru Stăniloae continuă să spună că nemurirea ținea de atașarea la Dumnezeu, de orientarea spre Dumnezeu chiar prin simțuri. La început ochii omului nu scăpărau privire șirete și lacome de acaparare, gura lui nu era obișnuită cu cuvinte jignitoare, urechile lui nu sesizau înțelesuri dușmănoase sau ispititoare în cuvintele altora. Prin urmare, dacă omul ar fi persistat în această legătură cu Dumnezeu, starea de nemurire s-ar fi consolidat în el. Îaninte de păcat, omul aflându-se cu Dumnezeu și cu semenul său într-o armonie perfectă, el se afla în același timp într-o armonie și cu natura. Blândețea pe care o avea, îl făcea să nu alunge animalele de lângă el. Lăcomiea sa nu murdărea și nici nu înjosea natura creată de Dumnezeu. Văzând pretutindeni în ea pe Dumnezeu, se simțea în ea ca într-un loc care nu putea fi deteriorat. Putea vedea prin ea dincolo de aceasta și forța spiritului său nevinovat care făcea procesele ei maleabile.

Cât timp a rămas omul în Starea Primordială?

Nu se poate cunoaște dar, cât timp a rămas omul în starea primordială. Dar el n-a apucat să se se întărească în ascultarea de Dumnezeu și să exceleze în cunoașterea Lui, fiindcă în acest caz căderea nu s-ar mai fi putut realiza cu atâta ușurință, sau cel mai probabil nu ar mai fi avut loc. Părinte Stăniloae îl citează pe Sfântul Maxim Mărturisitorul care spune că pomul cunoștinței binelui și răului a fost numit zidirea celor văzute fiindcă deține și rațiuni duhovnicești care oferă hrană minții, dar și cu o putere naturală, care are ca și scop să desfăteze simțirea, iar pe de altă parte să pervertească mintea. Așa dar contemplată duhovnicește, ea poate oferi cunoștința binelui, iar dacă trebui să se ea trupește oferă cunoștința răului. Acei care aleg calea spre a se împărtăși cu ea trupește, li se va face învățătoare în a înfăptui păcate, făcund-i în final să uite de cele dumnezeiești. Este posibilitatea de a se putea spune, că de aceea Dumnezeu a închis omului cunoștința binelui și a răului, întârzâind pentru o periodă de timp împărtășirea de ea.

Se poate spune dar că starea primordială a durat o perioadă foarte scurtă. Astfel dar în această stare aflată la mijloc între ascultare și neascultare a lui Adam și Eva au fost nevoiți să se manifeste de la început fie ascultând, fie neascultând. Prin urmare dacă cei doi protopărinți s-ar fi manifestat o perioadă de timp ascultând, ar fi început să se acomodeze în bine și căderea ar fi fost mult mai grea de înfăptuit. Dar cu toate aceste se poate spune că ei s-au lăsat ispitiți de neascultare. Starea primordială ar arăta de fapt mai mult starea cu care prtotopărinții au venit la viață prin actul creator al lui Dumnezeu, și în care erau încurajați să persevereze și să înainteze ca în starea lor de la început. Conform gândirii lui Vasile cel Mare, Adam a luat o hotărâre foarte rapidă de a nu asculta de porunca primită. El însuși continuă să spună despre existența reală a unui scurt răstimp anterior alegerii pentru rău.

De fapt El oferă oferă o interpretare cu privire la modul de înțelegere a faptului că starea primordială înseamnă propriu-zis modul în care răul n-a ieșit din actul creator a lui Dumnezeu, ci răul a fost hotărât și ales în mod special de către ființa umană. Prin urmare se poate spune că omul a avut un scurt răstimp de gândire înainte de alegere. Dumnezeu nu-l putea face pe om să fie rău. Însă dorința pe care Dumnezeu a avuto cu privire asupra omului, a fost ca omul să se întărească în bine și să poată să persiste și prin propria-i conlucrare.

spatiu

Conform modului de gândire a Sfinților Părinți, Adam înainte de cădere era sfânt, fără de păcat și nestricăcios, întrun fel spus liber de boală și de moarte. Faptul că Dumnezeu este Sfânt și fără de păcat și lipsit de orice fel de stricăciune, așa l-a întocmit și pe om. Însă trebuie se se menționeze faptul că nu l-a făcut și neschimbabil, pentru că această însușire proprie îi revine numai lui Dumnezeu și de aceea poate fi și shimbabilă în legătură cu omul. Dumnezeu la făcut pe om fără de păcat în natura sa de fire și liber prin voință dar fără de păcat, nu ca și inaccesibil păcatului, ci ca unul care nu deținea în fire putința de a înfăptui păcatul, ci în libertatea alegerii de a stărui sau a progresa în bine, fiind ajutat de harul dumnezeiesc, dar tot cu condiția ca să se abată de la bine sau să fie în rău. Dumnezeu de fapt a îngăduit aceasta de dragul posibilității și a libertății, fiindcă ceea ce se relizează cu sila de fapt nu reprezintă o virtute.

Ca și esență, sfințenia și lipsa dorinței de a păcătui exprimă integritatea libertății și pe deplin caracterul de subiect al omului. Prin urmare în aceste calități era prezentă în implicare și o subordonare a percepției sensibilă, minții, care oferea din plin peste cele sensibile lumina celor care erau foarte sensibile, a lui Dumnezeu pe care îl contempla oarecum direct. Însuși omul a fost creat să domnească nu numai peste actele sale, ci și peste simțire, tot odată și peste totalitatea firii care au fost făcute, oglindind de fapt și în însușirea aceasta pe Dumnezeu, care reprezintă Stăpânul universului. Sfântul Ioan Damaschinul tinde să afirme că ființa umană este într-o mai mare măsură și asemănare după chipul lui Dumnezeu, ca îngerii care sunt fără trupuri. Explicație vine în urma faptului că El a fost făcut să domnească peste ceva care este inferior persoanei, însă îngerii au trebuit nu numai să asculte ci și să fie stăpâniți, nu și să domnească peste cei de după ei.

Căderea lui Adam și Eva a constat formal într-un act de neascultare și de răzvrătirefață de Dumnezeu și tot odată și față de porunca Sa.. Prin acest act, sa declanșat de fapt ruperea interioară de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El. Ei însă n-au mai fost receptivi le ceea ce Dumnezeu le spunea, crezând că prin aceasta își afirmă libertatea și propria autonomie. Prin urmare acest act a fost startul închiderii egoiste a omului în sine. Datorită acestor lucruri, se spune că acesta a devenit sclavul său propriu. Gândindu-se că va deveni domn peste sine, de fapt a devenit sclavul său. Omul are posibilitatea să dețină libertate numai în cazul în care este liber și de sine pentru alții, în dragoste, dacă are libertate pentru Dumnezeu care este sursa libertății și a iubirii.

Înțelesul pomului cunoștinței binelui și răului și al pomului vieții

Prin acești doi pomi se poate percepe și înțelege aceeași lume care poate fi privită printr-o minte iluminată de Duhul Sfânt. Ea de fapt este pomul vieții și are ca și scop așezarea în relație cu Dumnezeu. Dacă este privită și întrebuințată printr-o simțire dezlegată de mintea insuflată de Duhul Sfânt, ea reprezintă pomul cunoștineței binelui și răului și îl dezleagă pe om de Dumnezeu. Conform gândirii Sfântului Grigore de Nyssa, pomul cel permis al vieții e tot lucru, sau altfel spus este toată cunoștința și experența prn care omul sporește în bunătatea reală. Însă pomul cunoștinței binelui și răului, care a fost interzis, reprezintă de asemenea tot lucrul sau toată cunoștința și experența prin care se mărturisește omul amăgit de ideea că este bună dar în realitate este rea. Aspectul sensibil al lumii, prinde contur asupra caracterului de pom al binelui și răului, amestecat, prin prezența simțirii omului, cu aspectul sensibil al lucrărilor, lipsită de o minte insuflată de Duhul Sfânt.

Cu privire la acest aspect, cel care mai contribuie la aceasta este satana, în chipul șarpelui, ce reprezintă un simbol al insinuărilor viclene. Prin urmare e amestecat fructul acela, având ca și avocat al său pe șarpe, motivânduse faptul că răul nu se arată gol de sine, dupa natura sa. Răutatea nu ar avea succes dacă nu s-ar colora în nici un bine prin care să tenteze spre poftirea ei pe cel care este amăgit. Așa că firea răului este variată, având în adânc pierzarea, ca pe o momeală ascunsă, iar în amăgirea de la prezentare pozând un orecare chip al binelui. Există posibilitatea ca culoarea frmoasă și strălucitoare a argintului să pară bună celor care sunt iubitori de arginți, dar iubirea de arginți poate deveni rădăcina tuturor relelor. Astfel dar tot așa este și cu păcatul, la suprafață pare a nu fi absolut rău, fiindcă se ascunde în floarea binelui, nici pur bine, deoarece sub el se ascunde răul. Deci, arătând șarpele fructul rău al păcatului, de fapt nu a înfățișat vederii răul în natură ce o avea, căci nu ar fi fost posibil ca omul văzând răul se se fi lăsat ispitit.

Faptul că păcatul a fost împodobit cu vedere atrăgătoare și vrăjind gustul cu o plăcere pentru a putea beneficia de simțire păcătoasă, femeia a văzut prin aceasta ceva acceptabil și tot odată și profitabil și luând, a mâncat. Mâncarea ei a devenit de fapt mâncarea morții pentru omenire. Trebuie să se înțleagă însă că răul nu poate cuceri prin el însuși, ci este împodobit cu anumite aparențe ale binelui. El însă are nevoie să se amăgească cu convingerea că păcatul pe care îl înfăptuiește are justificarea prin bine. Răul este însă ambiguu, din neputința sa de a putea sta prin sine.

De aici pornește și perversitatea la care este necesar să apeleze orice ispititor, ca să poată să convingă pe cineva să facă răul propus, arătându-l ca bine. Desigur, cel care se lasă înșelat păstrează în amăgirea lui o doză de nesinceritate. El de fapt aprobă să fie mințit, și este dar conștient că este înșelat. Dar necesitatea de a se amăgi este un minimum de bine rămas în el, la fel ca și un fel de pod care este foarte șubred, prin care intră râul. Răul poate oferi la început o dulceață sau un bine inițial, însă la final are un efect distrugător. Diavolul nu are trebuință să-l înșele pe om în privința începutului, fiindcă acesta este foarte cuceritor prin sine. De fapt el are nevoie să-i domolească sufletul de frica față de sfârșitul, sau de urmările faptei rele. Atâta timp cât glasul lui Dumnezeu, care striga în conștiința profundă și loială a femeii, îi spune: „De veți mânca din pom, cu moarte veți muri” și opune însă această frică șoaptei lui Satana, acesta îi vorbește amăgind-o: „Nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu”, ca mai apoi să întărească liniștirea aceasta referitoare la sfârșitul faptei rele cu arătarea dulceței inițiale.

Conform interpretării lui Sfântul Vasile cel Mare, perspectiva asupra viitorului este destul de optimistă. Acesta vede binele și răul înfăptuit de Adam în momentul când acesta a mâncat din acest pom, a săvârșit pe de o parte un act de neascultare, însă pe de altă parte a fost adus la realitatea descoperii goliciunii, care reprezintă de fapt rușinea. După sfârșitul rău, sau spre atenționarea lui, se naște îi oameni căința. Exemplu lui Adam oferă atitudinea și intenția pe care a avuto atunci când a mâncat din fruct, ca mai apoi să se nască în el și ideea ca să-și pregătească îmbrăcăminte, pentru a putea să se abțină de la pornirile păcatoase ale trupului. Prin urmare, ispita șarpelui ia provocat pe primii oameni la luptă de apărare împotriva tentațiilor lui, cu scopul de fi biruitori asupra satanei. Dumnezeu a fost Cel care a așazat în om pornirea aceasta de luptă împotriva Satanei. Această pornire va aduce cu sine, înfrângerea Satanei în Fiul Omului, Cristos, care va fi de fapt și ultimul sfârșit al luptei.

Dumnezeu vorbește prin cuvântul Său spunând că între sămânța lui Adam și sămânța femeii va fi dușmănie. Se poate menționa faptul că frumusețea pomului a fost pentru oameni un prilej de a lupta cu ispitele lui. Cu siguranță că omul cu puterea sa, nu va putea obține câștig asupra răului care este prezent în el. Însă nici rău nu va putea desființa cu totul binele din el. La modul general, din interpretarea patristică rezultă că omul prin cădere s-a ales de fapt cu cunoțtința răului în sine, dar nu a fost în totalitate copleșit de el, ci a ținut și o opoziție împotriva lui, dar fără ca să reușească însă să ducă până la capăt această luptă.

Dumitru Stăniloae face referire și la faptul că Pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului se deosebesc destul de mult și fără ezitare, datorită faptului că aceștea doi poartă o denumire diferită și anume, unul este numit pomul vieții, iar celălalt nu al vieții, ci doar al „cunoștinței binelui și răului”. Astfel dar pomul vieții este cu siguranță unul care este făcător de viață, însă pomul care nu aparține vieții, poate fi văzut clar că este făcător de moarte. Fiindcă acel pom care nu are ca și scop să aducă viața, deoarece nu a primit denumirea de pom al vieții, cu siguranță că acesta va fi numit ca cel care este făcător de moarte, odată ce nimic altceva nu face diferență, prin opoziție, de viață. Cu toate aceste se mai poate spune că în afară de acesta pomul vieții și ca înțelpciune este deosebit enorm de mult de cunoștința binelui și a răului, care nici nu este înțelepciune. Căci aspectele proprii pe care le are înțelpciunea sunt mintea și rațiunea, iar aspectele care le deține deprinderea, opuse înțelepciunii sunt lipsa de rațiune și simțirea.

Așa cum este cunoscut, omul a venit în existență alcătuit din suflet mintal și care din trup a fost înzestrat cu simțuri, însă după un prim înțeles, pomul vieții este mintea sufletului, în care își are scaunul înțelepciunea, dar pomul cunoștinței binelui și răului era simțirea trupului, în care este observat că există mișcarea ce nu are rațiune. Omul care a primit din partea lui Dumnezeu porunca de a nu mânca din fruct și a faptului că nu trebuia să se atingă prin experiență cu însuși fapta sa de această simțire, n-a păzit-o. Ambii pomi,care reprezintă atât mintea cât și simțirea și au conform Scripturii, puterea de a face deosebire între cele spirituale și cele referitoare la simțire, între cele trecătoare și între cele veșnice. Abilitatea îi revine și simțirii de a deosebi între plăcere și durere. Altfel spus, aceasta fiind o putere a trupurilor însuflețite și sensibile, hotărăște să îl provoace pe om să îmbrățișeze pe cea dintâi și să o refuze pe cea de-a doua.

Atunci când omul nu este interesat de-a face altă deosebire, decât doar aceasta, dintre simțire trupească de plăcere și durere, ajunge să calce porunca lui Dumnezeu și să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Se presupune că acesta ar avea de fapt iraționalitatea simțirii ca singurul mod de discernământ în slujba conservării trupului. Și prin ea se agață cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun și este păzită de durere ca de ceea ce e rău. Prin urmare, atunci când este preocupat de-a face cu mintea diferența dintre cele vremelnice și cele eterne, atunci ajunge să păzească porunca divină, mâncând din pomul vieții.

Caracterul ambiguu, contradictoriu și amăgitor al stării căzute a omului

Prin urmare Dumitru Stăniloae, vorbește că din implicarea reciprocă a stării de neascultare care a adus le depărtare față de Dumnezeu și a poftelor păcătoase, născute din împletirea între simțualitate și aspectul foarte sensibil al lumii, rezultă un înțels mai restrâns al acestei triste cunoașteri a binelui și răului, sau altfel spus, a căderii omului. De fapt rezultă și neascultarea, mândria și pofta egoistă proprie provoacă o slăbire spirituală. Iar acestea produc o restrângere a modului de cunoaștere a creației lui Dumnezeu, omul uitându-se la ceea ce îi poate domina și la ceea ce îi poate împlini plăcerile păcătoase ale trupului fizic, care în urma acestui fapt au devenit pasiuni. Pasiunile trupești vor sprijini, la rândul lor, mândria omului care le satisface. Omul va ajunge în momentul în care va fi mândru cu nevoile și cu plăcerile sale exclusiv materiale, iar acestea se vor îndreptăți cu mândria pretenției personale, de ființă independentă.

Dar trebuie să se evidențieze că prin prezentarea acestei restrânse cunoașteri a creației sa trecut de fapt la urmările păcatului, întrucât mai ales chipul acesta foarte restrâns al lumii, dar în parte și priceperea aceasta restrânsă, dominând în om fără permisiune, numai sunt înfăptuite de un păcat actual. Așadar, cunoștința această destul de restrânsă și este obișnuită cu înțelegerea lumii ca și ultimă realitate, însă cu o realitate cu caracter de obiect care are ca și scop să împlinească în exclusivitate nevoile trupești ale creaturii raționale, devenite pasiuni. Cu privire la această cunoștință, trebuie să se menționeze că aceasta poate să se adapteaze pasiunilor și mândriei umane, sub puterea cărora a căzut, și ia însă observă în creație un vast obiect opac și ultim, fără nici o cenzură, fără nici un mister care o depășește. Este de fapt o cunoștință care a fost începută de un om nedezvoltat duhovnicește ți a rămas pe măsura lui, oprind dezvoltarea lui duhovnicească în legătură cu orizontul mai presus de lumea sensibilă.

Modul dificil de a putea cunoaște carcterul transparent al creațiunii și al persoanei proprii, care desface sensurile lor infinite, vine din faptul că creațiunea și ființa umană nu mai poate stopa procesul de corupere, care-l duce pe fiecare la moarte. Dacă s-ar fi întâmplat ca Adam să nu păcătuiască, creatura conștientă ar fi mers spre un fel de mișcare statornică, în tot mai multă convergență și unificare a părților creațiunii, a omului în el însuși, a ființelor umane între acestea și Dumnezeu, într-o mișcare a dragostei universale, într-o covârșire a creațiunii de Duhul dumnezeiesc. Astfel dar prin cădere a intart în creațiune și o mișcare înclinată spre divergență și spre descompunere.

Doar numai prin Cristos, ca Dumnezeu întrupat, părțile creațiunii au putut începe să se recompună pentru a oferi posibilitatea viitoarei ei transfigurări. Fiindcă din Cristos se revarsă în creațiune Duhul unificator și veșnic viu. Creațiunea a fost făcută în așa fel încât Dumnezeu să aibă posibilitatea de a comunica și să poată lucra în vederea acestui scop, să fie un loc în care omul să poată răspunde lui Dumnezeu prin cuvântul și faptele sale, angajându-se pe drumul acestei comuniuni în dezvoltare, îngăduită de Dumnezeu. Astfel dar creațiunea își poate atinge scopul, atunci când ea mai rămâne ca un loc în care ființa sa poate duce un oarecare dialog cu Dumnezeu, care poate să se dezvolte numai dacă mai rămâne totuși văzută măcar în parte ca un cadou al lui Dumnezeu, ca și bază a darului superior al mântuirii, prin care va putea fi scăpată de starea prezentă și coruptibilitatea și moarte. Trebuie însă să se știe că lumea a fost creată cu anumite calități corespunzătoare acestui scop.

Lumea prin cădere, a devenit în mare parte neascultătoare și retragerea Duhului Dumnezeisc din ea diminuându-i însușirea de mediu transparent între Dumnezeu și oameni și între aceștea înșiși. De aceea prin scoaterea Duhului din ea și din om, aceasta nu mai are dar maleabilitatea originară, la fel cum nici omul nu poate avea forța spiritului prin care să o poată conduce spre deplina stare de mediu al comunicării între Dumnezeu și el, și la fel între semenii săi. Ea dă posibilitatea încă, la fiecare punct și în al fiecărei cauze, alegerea mai multor direcții ce au o cauză, ba chiar înfăptuirea unor efecte ce diluează efectele care stau în puterea cauzalității firești. În paradis, Adam putea vedea cu o minte care er îmbibată de iubire, cu un suflet care a fost umplut de puterea Duhului Dumnezeiesc, nu numai datorită faptului că el însuși era întotalitate unificat, ci și pentru că locuia într-o creație plină de Duhul dumnezeiesc.

Nu exista nici o separație dintre creație și lumea energiilor divine, nici o contradicție referitoare la tendințile omului, nici o separare între ele și puterile superioare dumnezeiești. Adam beneficia de deschiderea dimensiunilor nesfârșite ale profunzimii, putea cu mare ușurință să rămână fără greutate pe treptele binelui. Prin urmare valoarea eternă a persoanei umane este asigurată de faptul că însăși temelia supremă a existenței are un caracter de persoană, ca și parteneră de comunicare și de dragoste eternă a omului. Prin acest proces al intrării în comuniune cu Dumnezeu, are posibilitatea să poată fi scăpat de moartea eternă. Faptul că omul a renunțat la părtășia cu Dumnezeu și cu semenii, omul a îngustat cunoașterea sa la cunoașterea lumii ca obiect.

Prin această acțiunea a sa el a slăbit în cunoașterea subiectului divin, care era superior lumii, căci cunoașterea subiectului divin este înfăptuit în comuniunea cu El, încât nu-i va da omului niciodată șansa de a fi suveran asupra Lui. Având dorința de a cunoaște totul deplin sau numai rațional, acesta rămâne nu numai la aspectul de obiect al lumii și al corpului uaman. Astfel dar, rămânând cu cunoașterea strict rațională a naturii și a celor din jur, a despărțit cunoașterea de percepția creației ca și dar a lui Dumnezeu și de dragostea lui Dumnezeu ca dăruitor permanent al ei și al semenilor ca parteneri ai unui dialog al iubirii. Prin urmare, nu este posibil ca să se spună că cunoașterea raționalității naturii prin mijlocirea rațiunii uamane nu reprezintă și ea o puternică dezvoltare a spiritului uman.

Femeia a avut rolul ispititorului cu privire la bărbat, însă, desigur, ea nu a fost cea care l-a tentat cu viclenie, ci doar a vrut să-l facă părtaș la descoperirea ei, deoarece această cale este mult mai ușoară. Noul mod de a putea privi și de a mânca lumea a avut drept consecințe imediate „deschiderea ochilor” și „cunoașterea goliciunii” (Geneza 3:7). Sfântul Atanasie cel Mare vorbește despre protopărinții precum că ei și-au despărțit mintea de cele inteligibile și au început să se uite la ei înșiși. Iar privindu-se și cunoscându-și trupul și alte lucruri sensibile și tot odată lăsându-se înșelați de ele, au căzut în poftele lor, alegându-le pe cele ale lor în locul contemplării lui Dumnezeu. Astfel dar ei erau goi nu atât de haine și ci datorită vederii celor Dumnezeiești. Așa că numai e o privire dumnezeiască a făpturilor, ci pătimașă. Aici nu mai este vorba de ochii trupului, ci în mod special de ochii minții.

Faptul că s-a realizat în protopărinți o schimbare majoră e evident în tentativa de a fugi și de a se ascunde de Dumnezeu, despre care cunoșteau că El este prezent pretutindeni și că este cunăscător al tuturor lucrurilor. Părinții Bisericii interpretează această „ascundere” ca și o rușine pentru păcat și deasemenea și ca frică față de pedeapsa anunțată, ambele aspecte convergând spre constatarea nemaicunoașterii lui Dumnezeu ca iubire sau, chiar mai mult, a identificării Lui cu dușmanul oamenilor, așa cum șarpele îi propuse femeii. Prin urmare, este că atunci când Dumnezeu le-a oferit șansa întoarcerii, întrebând „Adame unde ești?”, această întrebare reprezenta de fapt chemarea la conștiență și la pocăință, însă Adama și Eva și-au exprimat frica față de Dumnezeu, dar nu au arătat nici un regret. Mai mult, aceștea au căutat să nu-și asume responsabilitatea gestului, au dat fiecare vina pe altcineva și în cele din urmă pe Dumnezeu care „îngăduise” toate aceste lucrur. Sfântul Maxim spune că primul om sa înbolnăvit de necunoșterea cauzei sale, socotind că prin sfatul șarpelui e Dumnezeu.

Începutul răului în creație

Potrivit lui Dumitru Stăniloae, Sfânta Scriptură arată că lumea duhurilor rele a făcut parte din lumea îngerilor buni, dar răzvrătindu-se,aceștea au fost izgoniți din cer. Aceste duhuri rele sunt și ele în număr indefinit de mare și au și ele o ierarhie. În centru acestora este diavolul care are înclinațiea numai spre rău. Răul este de fapt înstrăinarea față de Dumnezeu. Diavolul are răutatea prin libera alegere, însă firea lui nu este opusă binelui. Explicația creștină a răului din libertate e singura care nu face legătura răului de esența realității, și anume față de realitatea eternă sau a celei create de Dumnezeu. Dacă răul ar fi fost creat de Dumnezeu, el ar fi fost legat de esența lui Dumnezeu și a creației, ca și atunci când ar fi veșnic legat de existență.

Prin urmare, Dumitru Stăniloae spune că nici mărimea răului din lume și din om nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Pentru a se putea oferi o explicație, care ține seama de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al realității, care copleșește orice nădejde a omului de a scăpa de el prin libertate. Trebuie de menționat faptul că originea suplimentară a răului, este libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, capabile de un rău cu mult, dar totuși, nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, fiindcă aceasta n-ar mai fi în stare să facă posibilă mântuirea lumii de rău și Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu. Cu alte cuvinte răul manifestă proporții și puteri ce nu pot fi explicate numai prin libertatea ființei umane. Însă pe de altă parte, omul poate ține în frâu răul și se poate izbăvi de el aproape în întregime, ca subiect care îl săvârșește, dar nu numai prin eforturile sale, ci prin efortul lui Dumnezeu care este plin de putere să facă lucrul acesta.

Părintele Stăniloae continuă să afirme că răul nu a izvorât din om, ci omul și l-a însușit liber, sub o influență venită de la o ființă superioară, însă și aceea creatură a lui Dumnezeu, ieșită bună din mâna lui și devenită pervertită prin propria libertate. Așa că trebuie să se menționeze faptul că răul nu e venit de la Dumnezeu, ci din voia liberă a creaturii superioare omului, apoi și a omului, influențat de aceea. Răul e cauzat de libertate, dar există și posibilitatea prin poziția intermediară a făpturii între existență și neant, prin faptul că nu este existență absolută. Producerea răului constă într-o coborâre a făpturii de pe treapta de existență pe care o găsește mai jos spre nean, o înmulțire a neantului și o scădere a existenței în ea. Creștinismul este singurul care a indicat just ființa și originea răului.

Contribuția demonilor la căderea oamenilor și războiul lor continu împotriva acestora

În cartea Geneza este prezentat contribuția satanei la căderea omului, printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Această lucrare de ispitire a lui satana, este continuată și menționată atât în Vechiul Testament cât și Noul Testament. De asemenea satana este cel care încearcă să îl ispitească și pe Cristos. În concepția lui Stăniloae duhurile rele duc o luptă spirituală destul de mare pentru al amăgi pe om. Ele se folosesc în această luptă de aceleași metode de amăgire de care sunt și ele stăpânite. Ele direcționează setea omului de a se îndumnezei pe aceeași cale greșită a lor, care în cele din urmă a sfârșit cu eșec. Satana urăște apariția și mărirea lui Dumnezeu ori unde este posibil să se manifeste. Însă, urând pe Dumnezeu, de fapt urăște pe om ca chip al lui Dumnezeu și ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, și nici chiar să nu-L recunoască.

Satana este cel care încearcă tot timpul să îl atragă pe om, la o alianță cu sine împotriva lui Dumnezeu. Lupta lui este împotriva omului care manifestă dorința de a fi realizat pe sine însuși în Dumnezeu. Și chiar pe oameni pe care i-a biruit pentru poziția sa îi pune să lupte împotriva semenilor lor care doresc să persiste realizându-se în Dumnezeu. Părintele Stăniloae afirmă că diavolul luptă chiar împotriva păcii și unității între oameni, fiindcă în unitatea acestora se arată puterea unificatoare a lui Dumnezeu, pentru că unitatea se realizează de fapt în Dumnezeu, printe-o smerenie a unora față de alții, care e și smerenie față de Dumnezeu. Prin lupta sa, diavolul atrage pe oameni în aceeași platitudine a existenței, în aceeași neputință de a vedea perspectivele spirituale infinite ale ei, în același înspăimântător minus al existenței, în aceeași violență a pasiunilor care slăbesc spiritul și vederea lui Dumnezeu.

Planul de atac al diavolului, din grădina Edenului, a fost bazat pe șirtenie. Intenția lui Dumnezeu a fost ca rolul de conducător să îi fie atribuit lui Adam. Eva însă a fost creată a doua, și nu prima. Ea nu a fost făcută pentru conducere, ci centrul ei tainc de conducere nu era capul, ci inima ei. Însă Adam, pe de altă parte, era creat special ca să conducă, centrul său tainic de conducere fiind intelectul lui. Dar satan este cel care schimbă ordinea lui Dumnezeu. El a început prin a o ispiti pe Eva, așezând-o pe ea în locul conducătorului, antrenând-o într-o discuție intelectuală la bine și la rău. El a înșelat-o complet și astfel rasa umană a fost aruncată în ruină. Astfel dar ispita a început cu un apel la intelectul Evei.

Satan a deschis discuția cu o îndoială cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, care era singura apărare a Evei. El atacă însăși și calitatea de autor a lui Dumnezeu, afirmndu-i Evei că poate nu a spus Dumnezeu să nu mănânce din pomul interzis. După ce a strecurat îndoială cu privire la autorul Cuvântului lui Dumnezeu și a autorității lui, acesta continuă să pună sub semnul întrebării exacitatea Cuvântului. „Oare a spus Dumnezeu cu adevărat, să nu mâncați din toți pomii din grădină?”. Satana pune și sub semnul întrebării și acceptabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă de cele mai multe ori poruncile lui Dumnezeu intră în conflict cu dorințele umane. Satana este cel care direcționează privirea Evei spre pomul interzis. El o face să observe cât de bun de mâncat era pomul, cât de plăcut era de privit și cât de dorit ca să-l facă pe cineva mai înțelept. El a convins-o pe Eva să acționeze independet de Dumnezeu, și să se încreadă în propriile forțe.

Diavolul întotdeauna caută să îi atragă pe oameni să nu asculte de legile dumnezeiești. El face acest lucru cu scopul ca să producă dezordine în creație și tot odată și pentru a o distruge. De aceea amăgind prin vicleșuguri și meșteșuguri pe om și dorința pe care o avea aceasta, de a fi în asemănare cu Dumnezeu, el se folosește de această dorință pentru al înșela pe om, arătându-i pomul și făgăduindu-i că va deveni asemenea lui Dumnezeu prin mâncarea din acel pom. Satana nu a fost făcut pentru a fi dușmanul omului, ci el a devenit dușaman datorită pizemie. Văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a putut suporta să vadă pe cel pământesc ridicându-se la treapta îngerilor prin înaintare. Așa că, Dumnezeu a făcut și din această luptă a diavolului un prilej de întărire a omului, cu ajutorul harului Dumnezeisc. Diavolul a devenit inamicul omului, pentru căderea lui produsă prin ispita celui rău de odinioară.

Dumitru Stăniloae spune că, pe când îngerii împlinesc rolul pozitiv, voit de Dumnezeu, de a ajuta pe oameni să sporească în existență, în desăvârșire și în unitatea cea în Dumnezeu și în cunoașterea reală a măririi și iubirii Lui infinite, duhurile rele împlinesc un rol contrar.

La fel cum existența demonilor e până la urmă, prin slăbirea ei, o moarte activă , din care este răspândită inconsistența peste toate cele ce se atașează lor, așa devine și existența celor înșelați de ei, o existnță în moarte, o violentă existență de coșmar inconsistent a umbrelor neputincioase și chinuite, legate de suprafața realității, așternând asupra altora acest chin al platitudinii și neputinței. Este moartea singurătății conștiente, sau moartea prin singurătatea conștientă și neputincioasă de a realiza comuniunea, dar emanând din ea invidia peste cei ce se află într-o anumită comuniune și atrăgându-i înspre acea moarte a singurătății.

Cunoașterea Binelui prin practicarea lui în comuniune

Dumitru Stăniloae afirmă că alegând, din mândrie, și cunoaștere individualistă rațională și obiectuală a realității, Adam a folosit-o pe aceasta și în chestiunea binelui. Trebuie să se menționeze faptul că binele și chiar existența în afara comuniunii cu subiectul divin și cu subiectele umane are un caracter destul de dubios, și deci și cunoașterea lui e dubioasă. Căzut în mândria lui, Adam a dorit să decidă de la sine ce e bine și ce există. Binele și existența sânt limitate astfel la starea de obiecte ca să poată încăpea limitile rațiunii îngustate și mândre a insului singuratic. Astfel dar, ele sunt adaptate intereselor și plăcerilor de o clipă și strict egoiste. Așa că, binele și existența nu sânt cunoscute însă și nu se expirează deplin decât în relațiile iubitoare cu celelalte subiecte. Este nevoie de o ascultare respectuoasă și față de celălalt, ca să poți descoperi alte puncte de vedere și să cunoști noutatea lui necontenită.

Răul nu mai e rău, atunci când altu caută să comunice cu alții. Este un bine să poți fi părtaș împreună cu alții în diferite momente de bucurii și necazuri. Așa că răul este copleșit în comuniune, căci aceasta reprezintă și este de fapt o împlinire de ființă. De aceea binele numai e bine când este impus altuia, și nu-l iubești pe acela, când te ții departe de comuniunea cu el. Un bine care este expirat în izolare individuală nu poate exista, și nu este ceva care are continuitate. Însă binele este exercițiul continuu și în relație concretă a responsabilității omului față de semeni. Bine se formează dintr-o adevărată cunoaștere, iar aceasta este o cunoaștere în comuniune. Rațiunea care este adevărată e tot odată cuvânt, e comunicare, e implicare la realitate, dintre care cea mai înaltă este cea personală.

Potrivit primei cărți din Sfânta Scriptură, și anume cartea Geneza, se rezultă că prin gustarea pomului cunoștineței binelui și răului omul a dorit să cunoască numai un bine și un rău al său în raport cu natura, cu o natură față de care omul nu se simte că are datorii, și nici nu simte vreo responsabilitate. Omul simte o responsabilitate numai față de persoane, și binele este este format nu în a profita de natură ca obiect, ci în achita de această responsabilitate sau de obligațiile față de oameni și în înrebuințarea naturii în acest scop. Un bine care este făcut numai ca și profit individual de la natură e un bine inferior, trupesc, egoist, nu este un adevăra bine nici chiar pentru cel ce-l face astfel. Prin urmare binele este alcătuit numai din exercițiul unei responsabilități, sau din împlinirea unor datorii față de alte persoane care necesită ajutor, pentru a putea să se dezvolte. Binele reprezintă ceea ce trebuie să se facă, nu ceea ce este.

Dumitru Stăniloae subliniază faptul că și creatura conștientă a respins încă din rai realitatea adevărată a binelui, ca răspuns pozitiv la cererea Celui ce face tot binele, sau ca răspuns pur și simplu la cererea acelor ce au lipsă de iubirea ei, alegând falsul bine al plăcerii egoiste, respingând de la început dialogul sau comuniunea ca bine adevărat pentru falsul bine, care e rod al exploatării obiectului în scopuri pur egoiste. Criteriul de apreciere a binelui nu i-a mai fost cererea de iubire a celuilalt și, mai presus de toate, a Celui ce poate face el tot binele, ci pofta egoistă, dând un temei rațional unei porniri neraționale, și care întrebuințează în mod egoist rațiunea pentru a justifica poftele egoiste. Creatura conștientă a pervertit ființa umană prin această rațiune. Așezând fiecare rațiunea și munca sa în slujba egoismului, a dat naștere nu la o armonie comună ci a servit luptei și dezbinării. Fiecare a dorit să dea ordin celorlalți pentru ași îndeplini nevoile personale.

Fiecare s-a sărăcit spiritual, nemaidorind să asculte și de părerile celorlalți, să-i cunoască cu adevărat, să se deschidă lor, să se îmbogățească de la ei spiritual, fiindcă a voit să se îmbogățească numai din exploatarea lor trupească prin silnicie, nu din dărnicia benevolă a iubirii lor. De la voința de a se folosi de natura sensibilă fără muncă, a continuat înainte la voința de a obține aceste roduri prin truda altora. Sărăcia spiritului a adus la slăbirea și moartea lui, ceea ce avut ca și consecințe coruperea naturii și moartea fizică. Dezobișnuindu-se să mai observe pe ceilalți ca subiecte libere și iubitoare, omul n-a mai înțeles nici calitatea de subiect al fundamentului întregii realități, micșorând-o și pe aceea la nivelul coborât al unei substanțe, al unei legi, al unui obiect disponibil cunoașterii sale egoiste și tot odată și agresive.

Redus la sine însuși ca realitate centrală, în mijlocul unei lumi care nu vorbește și nici nu aude, care nu are libertate și care este și inconștientă, creatura conștientă nu s-a mai înțeles nici pe sine, fără ca să aibă o pornire oarbă spre plăceri biologice, privind ca la o ciudețenie și ca la un factor deranjat al vieții, în privința spiritului din sine, ca la ceva contrar naturii, ca la o excrescență nenaturală, de care nu trebuie să se țină cont prea mult. Ieșind într-o anumită măsură din dialogul clar cu Dumnezu, creatura conștientă a pierdut momentul de a cunoaște sensul de cuvânt al lui Dumnezeu pe care le are lumea și cuvintele Lui nesfârșite și îndumnezeitoare în legătura cu cuvântul de bază al creației și înflorirea de sensuri tot mai înalte pe urzeala de sensuri a lumii. Binele se manifestă prin mijlocirea naturii în fapte ale unora față de alții. Fructele naturii trebuie să fie prelucrate și date altora, nu folosite egoist.

Urmările păcatului Originar

Păcatul este asemănat cu o rană, care s-a strecurat în umanitate, care tulbură integritatea ființei, arde în interior, chiar dacă aceasta este bine îngrijită. Ceea ce e boală față de trup și nepriceperea față de minte, acea este păcatul față de suflet. În jurul minții este rotit acoperământul întunericului, care nu dă voie minții să se roage, să creadă, să iubească după voia sa. Este de fapt o satare de amestecare între bine și rău, care este exprimată în durere, trudă și întristare. Ființa umană, nu mai poate cunoaște starea de la care a căzut și harismele pe care le-a pierdut, fiindcă umanitatea actuală este știrbită, amestecată cu suferința care este robită de multe păcate. Căderea lui Adam reprezintă de fapt căderea tuturor oamenilor. La fel cum toți purtătorii ființei umane sunt solidari în Adam, tot așa sunt solidari în păcatul său (Roamani 5:12). Actul lui Adam a fost unul culpabil, și vina lui se transmite, pentru că toți au participat la greșeala lui. Și prin aceasta fiecare poartă natura coruptă adamică și consecințele acestui păcat.

Urmările păcatului strămoșesc curpind stricarea armoniei omului cu Dumnezeu, cu el însuși și cu natura înconjurătoare, ele sunt arătate imediat după păcat, răsfrângându-se asupra omului întreg în special la suflet, la trup și la condițiile de viață. Referitor la suflet, păcatul are ca urmare pierderea nevinovăției și sfințeniei originare, componente ale comuniunii cu Dumnezeu. Este pierdut harul divin, principiul adevăratei vieți umane și se intră în moartea sufletească, care reprezintă ruperea de izvorul vieții duhovnicești și neputința de a face fapte vrednice de mântuire. O altă consecință este stricăciunea interioară, spirituală, care cuprinde întunecarea rațiunii, pervertirea inimii și slăbirea voinței, care toate nu se mai direcționează spre adevăr și bine, în sensul apropierii de Dumnezeu, ci înclină mai mult spre rău, ceea ce smnifică alterarea chipului lui Dumnezeu în om. Datorită acestei stări s-a perdut și relația originară dintre trup și suflet, apărând potrivnice între ele și lupte care birue adeseori patimile inferioare.

Urmările păcatului originar referitor la trup, au adus slăbiciuni și neputințe, lipsuri și suferințe, inclusiv moartea fizică. Nemurirea trupească pe care omul înainte de cădere o deținea ca oportunitate sau virtualitate, nu s-a realizat, pierzându-se, moartea i-a luat locul, devenindu-i naturală omului. Cu privire la condițiile externe, păcatul le-a înpovărat, pentru om urmând alungarea din rai, blestemarea păcatului și restrângerea stăpânirii omului asupra naturii și a întregului ei conținut.

Toatea acestea țin să arate gravitatea primului păcat săvârșit de om și acestea trebuie să apară, deoarece altfel nu s-ar fi cunoscut și simțit de către protopărinți, vina pentru această gravă cădere. Existența reală și universală a păcatului strămoșesc rezultă și din faptul că acest păcat nu este doar numai o faptă izolată în sine, deci o simplă călcare a legii, ci și o stare produsă de păcat, o stare reală de păcătoșenie care se prelungește, constituind o continuitate a păcatului ca faptă, stare în care se nasc toți urmașii naturali ai lui Adam, acestora findu-le propriu ca moștenire, fiind înfăptuit doar de firea lor.

Consecințele neascultării primului om sânt proprii tuturor descendenților. La fel sunt muritori și pruncii care nu au vreun păcat personal. Astfel dar, păcatul lui Adam, căderea strămoșească, este la originea căderii umanității, dar după aceea, fiecare păcătuiește și individual, personal. Surpată pe dinăuntru, cu o voință evidențiată, într-o stare purtătoare de moarte, ființa umană încearcă din când în când să iasă din captivitatea păcatului. Însuși Dumnezeul Creator, nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă să fie viu. El este cel care încurajează și susține această determinare a omului de a ieși din starea de păcat.

Toate părțile implicate în această fărădelege a căderii lui Adam și Eva, fiind așezate și față în față cu Dumnezeu, au fost solemn judecate. Șarpele a fost și el blestemat mai presus de orice alt animal. Dușmănia urma să fie relația perpetuă între sămânța șarpelui, care de fapt reprezinta mai mult decât acea reptilă anume, și sămânța femeiei. În ceea ce-i privește pe Adam și Eva, Dumnezeu a fost cel care a precedat judecata lor cu mila Sa, asigurându-i de biruința finală a omului prin sămânța femeii. Însă femeia a fost condamnată la durere la nașterea copiilor, iar bărbatul a fost supus consecințelor unui pământ blestemat. Dumnezeu le-a oferit piei pentru îmbrăcăminte, ceea ce presupunea uciderea animalelor în folosul omului păcătos.

Datorită faptului că erau conștienți de semnificația binelui și răului, Adam și Eva au fost imediat izgoniți din grădina Edenului, ca să nu guste și din pomul viații și să trăiască veșnic.

Exilat din locul binecuvântat, omul a fost nevoit să fie confruntat cu urmările blestemului, având doar promisiunea ușurării ulterioare a condiției lui prin sămânța femeiei. Natura diabolică a păcatului este cea care Îl urăște pe Dumnezeu fiindcă, atunci când ajunge față în față cu sfințenia Lui, știe că nu mai are nici o scăpare. Așa că, natura firească a inimii umane nu poate urâ nimic mai mult decât un Dumnezeu sfânt.

Analizarea anumitor probleme și Divergențe a păcatului originar

Chipul și dreptatea originară

Dumitru Stăniloae spune că armonia, de care se vorbește în teologia dogmatică, că a existat la început în om, între partea spirituală și cea a simțurilor, sau între om și lume, era propriu zis o stăpânire a spiritului peste partea simțurilor și peste natură, nu o egalitate între ele. Prin urmare, aceasta ține în cele din urmă de caracterul personal al omului. Dar curăția, nestricăciunea, stăpânirea minții și a voinții peste simțire și lumea înconjurătoare, contemplarea nemijlocită a lui Dumnezeu, nu reprezintă însăși esența chipului lui dumnezeisc, pentru că dacă ar fi fost așa să ca ele să se piardă, s-ar fi pierdut și chipul. Ele constituie deci, așa numită dreptate originară. Dar trebuie de menționat faptul că acestea reprezentau și manifestarea neînpiedicată, nestingherită a puterii chipului.

Pe de altă parte, datorită faptului că acea stare s-a putut pierde, e dovadă că ea nu era o stare de ultimă desăvârșire, de consolidare în bine. Chipul funcționa în starea primordială nestingherit, dar nu era în totalitate desăvârșit până la asemănare cu Dumnezeu, Așa că, sfințenia, curățenia, nevinovăția, lipsa de a păcat a omului, nu erau consolidate în chip desăvârșit în el, căci aceasta ar însemna o stare de virtute înăscută, ceea ce e o contrazicere în sine, și ar face neînțeleasă căderea în păcat. Starea lui Adam nu era nici una de indiferență față de bine și rău. Astfel dar, dintre cele trei stări posibile, în care se putea găsi Adam și Eva, a bunătății, a răutății, și a indiferenței, numai în prima au trebuit să se afle. Dacă se admite că era bun, se înțelege dar, că era într-o stare de intenție curată, nu că era sfânt și drept în chip desăvârșit, stare ce se dobândește prin exercițiu îndelungat.

Părintele Stăniloae, afirmă despre om, că înainte de cădere, omul era curat, bine intenționat, înțelegător al superiorității binelui, capabil să-l cunoască repede și să-l facă ușor, deci capbil să se consolideze desăvârșit în el și să ajungă la toată cunoștința adevărată. Însă, pentru a ajunge la această stare trebuia să contribuie cu străduința sa. Sfinții Părinți exprimă acest lucru, făcând comparație la starea primordială a omului, cu viața în Hristos, și deosebind între chipul lui Dumnezeu pe care-l avea omul în sine de la început și între asemănarea cu Dumnezeu, la care era nevoie să ajungă. Viața omului în Hristos, confomr lor, nu e numai o restabilire a lui în dreptatea originară, ci e cu mult mai superioară aceleia, este stadiul final la care trebuie să ajungă omul dinainte de cădere, dacă ar fi rămas învingător în încercarea prin care urma să treacă. Prin această determinare de sine a omului ar fi devenit atât de puternic, încât n-ar mai fi putut cădea pradă ispitei, ci ar fi obținut o libertate desăvârșită.

Chipul și asemănarea

Deci chipul dumnezeisc nu constă doar în simpla libertate a voinței și în simpla rațiune, ci dincontră, în orientarea lor spre bine. În starea primordială această orientare era destul de categorică, printr-o contemplare oarecum intuitivă a prezenței divine, așa dar chipul dumnezeesc era clar în om. În om a rămas voirea binelui, chiar dacă n-a rămas și puterea îndeplinirii lui statornice. Ba mai mult, chiar răului, omnul îi oferă o justificare bună. Chipul dumnezeesc nu poate fi șters în esență nici după cădere. Însă în chip este implicată și asemănarea.

Caracterul chipului lui Dumnezeu nu se referă la un singur element din structura omului, ci la întraga natură umană. Așa că primul om, însemnând în sine întreaga natură umană, a fost totodată persoană unică. Omul creat nu are un nume special, el este un om universal, acoperând toată umanitatea. Astfel, prin această denumire a naturii universale a lui Adam, este nevoie să se înțeleagă că providența și energia divină cuprind în creația primordială întreaga rasă umană. Astfel dar, chipul lui Dumnezeu nu este mărginit numai la o parte naturii, nici harul nu este limitat doar la un singur individ din sânul celor cărora îi aparține, ci activitatea lor sporește asupra întregii rase umane. Nu există dar, nici o diferență între omul creat la începutul creației lumii și cel care va fi la sfârșitul ei, ambii poartă același chip al lui Dumnezeu.

Dumitru Stăniloae afirmă că omul a primit din partea lui Dumnezeu chipul ca și un dar, iar asemănarea i s-a fixat ca misiune, ca o datorie. Acesta este însă sensul dinamic, sensul de devenire al chipului. Este în structura chipului să tindă să se asemene tot mai mult cu modelul, dar modelul fiind la o distanță infinită de chip, acesta dorește să se desăvârșească necontenit. Teologia Ortodoxă este familiarizată cu acest aspect și caută să facă deosebire între chip și asemănare și datorită acestui fapt acordă și un caracter dinamic antropologiei. Deosebirea pe care o abordează teologia ortodoxă între chip și asemănare, ține cont, în primul rând de cele două grupe de texte ale Sfintei Scripturi, dintre care unele oferă chipului un sens ontologic, considerândul un dar care nu poate fi înstrăinat din locul sădit în om de Dumnezeu (Geneza 1:26-27; Proverbe 2:23; Psalmul 22:36), iar altele îl consideră ca o misiune etică, ca o îndatorie a omului (Efeseni 4:4; Coloseni 3:10; Romani 8:29). În al doilea rând, această deosebire nu poate fi ocolită pentru înțelegerea păcatului. După cădere, ființa umană nu a pierdut orice înrudiere cu Dumnezeu sau orice semn al lui Dumnezeu în El.

Conform Părintelui Stăniloae, Biserica Ortodoxă a rezolvat problemele legate de chip și asemănare, datorită faptului că a făcut deosebire dintre chip și asemănare. După căderea din Paradis, suportând, înainte de moarte trupului, moartea sufletului, care reprezintă despărțirea acestuia de Dumnezeu, omul a lepădat asemănarea cu Dumnezeu, dar chipul nu la pierdut, mai mult de atât, după cădere omenirea are chipul dumnezeiesc în mai mare grad ca îngerii, dar după asemănare, este la un nivel mult mai joas decât ei. Ca să fie mult mai clar acest aspect, trebuie să se pornească de la faptul că și chipul exprimă o dependență ontologică originară, fiindcă chipul e totdeauna o copie după ceva. De aceea chipul și asemănarea trebuiesc deosebite, căci se poate întâmpla ca să există un chip neasemenea. Dar un chip este întotdeauna o copie, indiferent dacă este rău sau stricat. Chiar și păcătosul este un chip, indiferent că asemănarea s-a stricat și s-a pierdut, el rămâne o caricatură a modelului.

Toți Părinții bisericii fac o deosebire exactă între chip și asemănare. Tradiția patristică este destul de explicită și sigură referitor la faptul că după cădere, chipul în realitatea lui proprie, rămâne neschimbat, însă, în privința acțiunii, el este redus la o tăcere ontologică. Astfel dar, prin distrugerea oricărei capacități de „asemănare”, chipul numai are nici un efect, acesta devine absolut inaccesibil puterilor naturale ale omului. Chipul, fundament obiectiv, nu este în stare să se manifeste și să acționeze decât doar prin asemănarea subiectivă. Hristos ]i ofer[ omului puterea să lucreze, iar iluminarea dumnezeiască restabilește asemănarea, ceea ce eliberează imediat chipul. Potrivit Teologiei Ortodoxe chipul este constitutiv și normativ, tot odată el nu poate fi nicioadă pierdut, nici distrus.

Păcat și discontinuitate: un detur inevitabil

Pentru Dumitru Stăniloae, răul nu este de fapt o realitate ontologică, și aceasta nu aparține realității, ci mai degrabă a pătruns în realitate prin libertatea omului și a unor forțe spirituale care erau mult mai puternice decât omul, fiind păstrat în realitate de consimțământul oferit prin libertatea omului, de fapt nu aparține realității. Căderea de fapt pune în mișcare tăinuirea caracterului personal al Realității ultime și completarea sa cu umanitatea sau cu lumea însăși. Prin urmare, pentru ființa căzută realitatea ultimă nu este percepută ca o realitate Persoanlă supremă, ci ca și o umanitate însăși sau ca realitate obiectivă a lumii. Conform viziunii lui Stăniloae, promisiunea diavolului „veți cunoaște” din Geneza 3:22 reprezintă ironia cea mai morbidă, pentrucă redă o cunoștință care nu va avea posibilitatea să cunoască nicodată sensul ultim al realității, cunoștința care nu va mai putea funcționa întotdeauna fie la sine, fie la creație și la lume.

Deși chipul lui Dumnezeu s-a păstrat în tendința ființei umane spre comuniunea cu Dumnezeu, aceasta de fapt ține să arate o tendință directă spre Absolut decât spre un Dumnezeu Personal. Trebuie să se menționeze faptul că păcatul și căderea nu semnifică amestecarea cu vreo natură impură, ci mai degrabă poate să se amestece cu o tendință care este contrară tendinței naturale implantate în natura omului.

Chipul ca tendință spre Dumnezeu s-a amestecat cu o tendință contrară; mai bine zis s-a păstrat ca tendință spre Absolut, dar Absolutul și-a acoperit pentru om fața personală și ca urmare chipul omului și-a pierdut luminozitatea, claritatea; trăsăturile lui au rămas, dar s-au strâmbat în parte, cum se mențin întro- caricatură trăsăturile unei fețe, dar strâmbate. Structurile naturii umane rămân esențial aceleași, dar ele se activează în mod contrar firii.

Cu privire la aceste aspect, se poate spune că și Sfântul Maxim afirmă în învățătura sa, în care, la fel după observația pe care o face Andrew Louth, rezultatul Căderii de fapt nu reprezintă că elementele naturii sunt stricate în ele însele, ci acela că ele sunt folosite greșit. Astfel dar, căderea există la nivelul tropos-ului, nu al logos-ului. Așa că într-o lume căzută și pervertită, logo-i a tot ceea ce este natural, poate rămânea neafectați, dar natura poate să acționeze într-un mod (tropos) care este opus bazelor logoi-lor ei. În consecință, căderea nu poate să ajungă la acel nivel al naturii, însă totuși, ea dă un înțeles că ființele căzute există într-o lume pe care nu o mai pot percepe.

Referitor la ceea ce sa menționat mai sus, sunt o serie de implicații care ating acest subiect, și anume. În primul rând, deși într-o stare căzută, continuum-ul natură har, natural-supranatural rămâne neatins din punct de vedere ontologic. Însă cu toate că dacă se întâmplă numai în mod potențial, ființa umană mai duce cu sine și chipul lui Dumnezeu, supranaturalul. Deși această prezență nu este însă recunoscută ca atare, ontologic vorbind ea este prezentă încă acolo. Prin urmare, în al doilea rând, natura și umanitatea sunt într-o relație bună. Aceasta însă implică dar, în al treilea rând, singura necesitate pentru a putea fi salvată este re-orentarea. Referitor la acest sens al re-orientării, este nevoie ca să se înțeleagă noțiunea de re-stabilire, care este operată de revelația supranaturală a Dumnezeului personal la care să menționat mai sus. Așa că întregul potențial al cunoașterii este încă acolo, având nevoie doar de o înțelegere corectă și de bunăvoință. Probabil că acesta a putut fi și motivul pentru care readucerea pe cale, sau altfel spus, salvarea reprezintă pentru Stăniloae un lucru ușor.

Însă dacă lucrurile merg în direcția aceasta, marele avantaj și beneficiu al acestei poziții constă în puternica afirmare a bunătății pe care o are natura umană, fapt utilizat la maximum de Stăniloae în antropologia sa. Dar trebuie să se evindențieze faptul că această perspectivă se dovedește a fi problematică, din cauză că se poate susține pe bună dreptate că în aceste circumstanțe, harul nu mai este un dar care nemeritat al dragostei, așa cum comunică acest concept, ci doar o potențialitate ontologică la baza întregii realități create, care, dacă este activată bine și corect, poate obține mai mult har de la Dumnezeu. Rolul evenimentului hristic a avut loc pentru a aduce mai degrabă o corecție epistemologică decât o Nouă Umanitate în termeni ontologici. Dacă se merge pe această direcție, poate să se ajungă la concluziă că nu ar mai fi fost nevoie de moartea lui Cristos care devine astfel doar sfârșitul natural al unei ființe pământești. Dar dacă se speculează că bunovoința și înțelegerea corectă sunt asigurate îndeajuns, salvarea poate fi atinsă și prin alte căi, și anume prin umanitatea însăși.

Potrivit concepției lui Dumitru Stăniloae, revelația supranaturală este funcțională din motive epistemologice și nu ontologice, însă ea nu are ca și scop să aducă cu sine o realitate radicală nouă, ci doar să ofere un ajutor cu privire la realitatea deja existentă. Așa că întreaga discuție este legată de o întrebuințare greșită a libertății, referitor în problema cunoașterii. Astfel dar toată istoria biblică în ceea ce privește evenimentul căderii, gravitează în jurul unei probleme epistemice, aceea a cunoașterii binelui și răului. De aceea pentru Stăniloae, lucru important în lucrarea de față, urmarea căderii este o pseudo-cunoaștere care se declară printr-o abordare individualistă, pur raționalizată și obictivizantă, care presupune că omul și lumea reprezintă de fapt realitatea ultimă.

Adevărata cunoaștere e cunoașterea în comuniune. Rațiunea adevărată e totodată cuvânt, e comunicare, e participare la realitate, din care cea mai înaltă este cea personală.

În gândirea lui Dumitru Stăniloae, adevărata cunoaștere este cea care poate să recunoască Realitatea Personală a lui Dumnezeu ca fiind Realitatea finală. Aceasta însă este, cunoașterea care este experimentată în participare și în comuniune, într-un dialog de iubire cu divinul, cu alte ființe umane și cu întreaga creație.

Doctrina protestantă despre păcatul originar, analizată din perspectiva lui Dumitru Stăniloae

bibliografie

Atanasie, Sfântul. Părinții Și Scriitori Bisericești. Sfântul Atanasie Cel Mare. Vol. 1. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

Bartoș, Emil. Conceptul de Îndumnezeire În Teologis Lui Dumitru Stăniloae. Oradea: Cartea Creştină, 2002.

Beauregard, Marc-Antoine Costa de, Dumitru Stăniloae, and Maria-Cornelia Ică. Mica dogmatica vorbita: dialoguri la Cernica. Sibiu: Deisis, 2000.

Bria, Ion. Credința Pe Care O Mărturisim. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

———. Dicționar de Teologie Ortodoxă: A-Z. Ed. a 2-a revizuită și completată. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.

———. Tratat de teologie dogmaticǎ si ecumenicǎ. Bucureşti: [Romania Crestinǎ], 1999.

Chambers, Oswald, and Daniel Tomuleţ. Cu Dumnezeu spre necunoscut: [o călătorie spirituală prin cartea Genesei]. Oradea: Cartea Creştină, 1996.

Chiţescu, Nicolae, Isidor Todoran, and I Petreuţă. Teologia dogmatică şi simbolică: manual pentru facultăţile teologice. Cluj-Napoca: Renaşterea, 2004.

Costion Nicolescu. Teologul În Cetate. Părintele Stăniloae Și Aria Politicii. București: Christiana, 2003.

Delumeau, Jean. Păcatul Și Frica. Culpabilizarea În Occident (Secolele XIII-XVIII). Iași: Polirom, 1997.

Duca, Sergiu. Meditatie asupra Vechiului Testament. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003.

Dyrness, William, and Ruben Ologeanu. Teme ale teologiei Vechiului Testament. Cluj-Napoca: Logos, 2010.

Erickson, Millard J. Teologia Creștină. Oradea: Cartea Creștină, 2004.

Evdokimov, Paul, and Irineu Popa. Ortodoxia. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.

Eveson, Philip H, and Dorin Pantea. Cartea originilor: geneza explicată pe înţelesul tuturor : comentariu asupra Vechiului Testament. Oradea: Făclia, 2005.

Lossky, Vladimir, Lidia Rus, Remus Rus, and Dumitru Gh Popescu. Introducere în teologia ortodoxă. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993.

Louth, Andrew. Maximus the Confessor. London: Routledge, 1996.

Meyendorff, John, and Alexandru I Stan. Teologia bizantină: tendinţe istorice şi teme doctrinare. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.

Mihălcescu, Irineu. Doctrinele Bisericii Creștine Ortodoxe. Chișinău: Editura Episcopiei Românului și Hușilor, 1994.

Mladinî, Nicolae, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, and Ioan Zăgrean. Teologia Morală Ortodoxă, Pentru Facultățile de Teologie. Vol. I. Alba Iulia: Renaşterea, 2003.

Papuc, Gheorghe. Credința Ortodoxă Și Viața Creștină. Sibiu: Mitropolia Transilvaniei, 1992.

Phillips, John, and Emilia Sarac. Comentariu asupra Genezei. Bucuresti: Stephanus, 1997.

Plămădeală, Antonie, and Mircea Păcurariu. Persoană Și Comuniune. Prinos de Cinstire a Părintelui Profesor Academician Dimitru Stăniloae. Sibiu: Ahiepiscopiei ortodoxe Sibiu, 1993.

Popescu, Dumitru, and Doru Costache. Introducere în dogmatica ortodoxă: teme ale credinței creștine din perspectivă comparată. București: Editura Libra, 1997.

Rogobete, Silviu Eugen, Nicolae Corneanu, Anca Dumitraşcu, and Adrian Guiu. O ontologie a iubirii: subiect şi realitate personală supremă în gândirea teologică a părintelui Dumitru Stăniloae. Iaşi: Polirom, 2001.

Rupnik, Marko Ivan, Olivier Clément, Maria Cornelia Oros, and Ioan I Ică. Cuvinte despre om. Vol. 1. Sibiu: Deisis, 1997.

Rupnik, P. Marko Ivan. Cuvinte Despre Om. I. Persoana-Ființă a Paștelui. Sibiu: Deisis, 1997.

Schultz, Samuel J. Călătorie prin Vechiul Testament. Oradea: Cartea Creştină, 2001.

Staniloae, Dumitru. Filocalia sau culegere din scierile Sfinţilor Pǎrinţi care aratǎ cum se poate omúl curǎti, lumina şi desǎvârsi. Vol. 3. Bucureşti: Harisma, 1994.

Stăniloae, Dumitru. Ortodoxie Și Românism. Sibiu: Asociația Românilor din Bucovina de Nord, 1939.

———. Teologia dogmatica ortodoxa. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2010.

———. Trăirea Lui Dumnezeu În Ortodoxie. Colecția Ieșirea Din Labirint. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1993.

———. Edited by Ioan Gaciu. Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române 3 (1956).

Stăniloae, Dumitru, Sorin Dumitrescu, and Răzvan Bucuroiu. 7 Dimineți Cu Părintele Stăniloae. București: Editura Anastasia, 1993.

Stăniloae, Dumitru, and Constantin Galeriu. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. Vol. 2. Bucureşti: Harisma, 1993.

Stăniloae, Dumitru, and Teoctist. Teologia dogmatică ortodoxă. București: Editura institutului biblic și misiune al bisericii ortodoxe române, 1996.

Symeon Neos Theologos, Ioan I Ică, and Alexander Golitzin. Discursuri teologice şi etice: scrieri. Sibiu: Deisis, 1998.

Todoran, Isidor, and Ioan Zăgrean. Teologia Dogmatică. Manual Pentru Seminariile Teologice. Vol. 2. București: Institutul Biblic și de misiune al bisericii ortodoxe române, 1991.

Toma, Ștefan Lucian. Tradiție Și Actualitate La Părintele Dumitru Stăniloae. Sibiu: Agnos, 2008.

Wiersbe, Warren. Comentariu Lui Warren Wiersbe Pe Vechiul Testament. Oradea: Societatea Biblică din România, 2014.