Diversitatea Biologică sau Biodiversitatea Arii Protejate

PARTEA I-A

CAPITOLUL I

STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR

1.1.Conservarea biodiversității

Conform CBD („Convention on Biological Diversity’’- Rio de Janeiro), diversitatea biologică sau biodiversitatea reprezintă „variabilitatea organismelor vii din toate sursele, incluzând, printre altele, cele terestre, marine sau din alte ecosisteme acvatice și complexele ecologice ale căror părții sunt acestea, incluzând diversitatea speciilor, comunităților și a ecosistemelor”.

Dupa alți autori (Cogălniceanu,1999),biodiversitatea include componentele capitalului natural la care se adaugă diversitatea antropică (etnoculturală).

Capitalul natural al unei unități politico-administrative sau regiuni geografice este constituit din rețeaua sistemelor ecologice care funcționează în regim natural și seminatural și din rețeaua sistemelor antropizate rezultate din transformarea și simplificarea primelor categorii. Componentele ierarhice ale capitalului natural sunt diversitatea genetică, diversitatea specifică și diversitatea ecosistemică (Vădineanu,1998).

Diversitatea genetică se referă la variabilitatea din cadrul aceleiași specii (intraspecifică) și reprezintă fundamentul procesului evolutiv. Diversitatea specifică se referă la varietatea speciilor la nivel local (biocenoză), regional (regiune biogeografică) sau global (biosferă).

Diversitatea ecosistemică este nivelul la care au loc procesele evolutive, pe lângă elementele vii, aceasta include și componenta nevie – biotopul.

Capitalul natural constituie sursa principală de servicii ecologice și produse economice, dar este și o parte de neînlocuit a patrimoniului nostru cultural și a istoriei noastre. Această resursă trebuie menținută într-o stare cât mai bună în beneficiul generațiilor prezente și viitoare.

Dacă biodiversitatea este „totul”, respectiv tot ceea ce o compune asigură serviciile de mediu și resursele fără de care omenirea nu poate exista, conservarea biodiversității devine condiția de bază pentru menținerea vieții pe Pâmânt.

Conservarea se poate face în principal pe două căi: „in-situ” și „ex-situ”.

Conservarea „in-situ” presupune :

Conservarea ecosistemelor prin stabilirea unui sistem de arii protejate sau zone ce necesită măsuri speciale de conservare în paralel cu crearea unui sistem adecvat de management pentru ariile protejate

Conservarea speciilor în cadrul habitatelor sau ecosistemelor naturale sau semi-naturale;

Conservarea „ex-situ” se face prin:

menținerea și propagarea organismelor vii în grădini zoologice și botanice

menținerea semințelor, embrionilor, spermei, microorganismelor, etc. prin congelare.

Menținerea biodiversității ex-situ reprezintă pentru unele specii singura șansă de supraviețuire, deoarece, având efectivul foarte scăzut, nu se pot menține în habitatele lor prin mecanisme naturale sau habitatul lor a fost redus atât de mult încât nu le mai oferă cadrul natural necesar pentru a supraviețuii.

Scopul principal al conservării ex-situ este asigurarea reproducerii în captivitate a indivizilor aparținând speciilor periclitate în vederea repopulării habitatelor naturale și refacerea populațiilor în arealul speciei. Exemple de specii pentru care se desfășoară asemenea programe: conservarea ex-situ a resurselor genetice forestiere pentru diferite specii de arbori din România, pentru stejarul pedunculat în Republica Moldova, realizarea de bănci de semințe pentru diferite specii de orhidee, specii de mușchi și ciuperci.

Este important de reținut că tehnicile de conservare ex-situ nu pot garanta menținerea pe termen lung a unei specii, deoarece:

– tehnicile de conservare ex-situ permit menținerea în afara habitatului lor natural a unui număr mic de indivizi;

– conservarea în condiții artificiale nu este fezabilă (finaciar și logistic) pe termen lung decât pentru un număr mic de specii;

– procesul natural de speciație (apariția de specii noi din cele existente) nu este posibil în cazul conservării ex-situ;

– existența speciilor este strâns legată de menținerea habitatelor naturale.

Metodele de conservare in-situ reprezintă cea mai eficientă modalitatea de a conserva maximum de diversitate pe termen lung constând în conservarea habitatelor naturale a diferitelor specii. Conservarea in-situ vizează specii/populații sau sisteme ecologice (ecosisteme, complexe locale sau regionale de ecosisteme) în ansamblul lor. Tehnicile de menținere a biodiversității in-situ presupun constituirea de arii protejate terestre și marine, refugii pentru speciile periclitate, bănci de gene in-situ.

1.2.Ariile protejate.Definiție.

Aria protejată este „un spațiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat și administrat în baza unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza conservarea pe termen lung a naturii precum și a serviciilor de mediu și a valorilor culturale asociate” – (Ghid pentru utilizarea Categoriilor de Management ale ariilor protejate, IUCN, 2008).

În legislația românească, respectiv în Ordonanța de Urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, ariile protejate sunt definite ca „zone terestre / acvatice și/sau subterane în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită, care au un regim special de protecție și conservare stabilit conform prevederilor legale.”

1.3. Importanța si necesitatea ariilor protejate

Ariile protejate sunt esențiale în conservarea capitalului natural și cultural întrucât includ cele mai reprezentative și semnificative zone din punct de vedere al biodiversității, al valorilor naturale și culturale asociate. Măsurile de management în aceste arii se elaborează și se implementează în așa fel încât să se mențină sau chiar să se refacă, acolo unde este nevoie, ecosistemele naturale și populațiile de specii sălbatice, menținându-se în același timp sau căutându-se soluții pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale. Dincolo de obiectivul principal de menținere și chiar de refacere a valorilor naturale și culturale amenințate de o dezvoltare economică accelerată și uneori haotică, ariile protejate ar trebui să se constituie în zone model pentru o conviețuire armonioasă a omului cu natura, chiar și în condițiile în care ritmul de dezvoltare economică se accelerează. În aceste zone, printr-un management adecvat se poate demonstra că dezvoltarea nu înseamnă neapărat distrugerea naturii și ar trebui să se facă eforturi deosebite pentru a se găsi soluții viabile pentru o dezvoltare economică bazată pe utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Înființarea de arii protejate și managementul eficient al acestora reprezintă o necesitate deoarece:

reprezintă cel mai eficient mod de conservare in-situ, întrucât fiind desemnate adesea pe suprafețe relativ mari, pot include ecosisteme naturale și seminaturale reprezentative și permit conservarea și monitorizarea lor

sunt zone model, unde acțiunile eficiente de conservare a ecosistemelor naturale și seminaturale, inclusiv prin utilizare durabilă, pot demonstra că, menținerea într-o stare corespunzătoare a componentelor capitalului natural permite asigurarea resurselor și serviciilor ce stau la baza dezvoltării socio-economice durabile

sunt adevărate „laboratoare”, în care acțiunile de protecție strictă sau management activ cu scop de conservare a biodiversității permit acumularea de cunoștințe valoroase fie cu privire la procesele naturale, fie pentru găsirea „formulelor” eficiente pentru asigurarea tranziției de la o dezvoltare economică concentrată pe profit la un model de dezvoltare durabilă.

1.4 Tipologia ariilor naturale protejate din România

Pentru categoriile de arii naturale protejate, cuprinse în O.U.G, Nr. 236/24.11.2000- ce privește regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, s-a instituit un regim special de conservare, protecție și utilizare. Toate acestea având ca scop asigurarea măsurilor speciale de ocrotire și conservare, „in situ”, a bunurilor patrimoniului natural.

Sunt 2 categorii de arii protejate:

Stabilite la nivel național

Stabilite prin reglementări internaționale

Cele stabilite la nivel național cuprind: rezervații științifice; parcuri naționale; monumente ale naturii; rezervații naturale; parcuri naturale

Situri naturale ale patrimoniului natural universal, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei, arii speciale de conservare și ariile de protecție specială avifaunistică sunt incluse în categoria ariilor protejate stabilite prin reglementări internaționale.

Rezervațiile științifice

Acestea corespund categoriei I – U.I.C.N.

„Rezervație Naturală Strictă”: arie protejată, administrată în principal în scopuri științifice.

Scopul lor este protecția și conservarea unor habitate naturale terestre și/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de interes științific, sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură.

Managementul rezervațiilor științifice asigură un regim strict de protecție, prin care habitatele sunt păstrate într-o stare, pe cât posibil, neperturbată.În cuprinsul lor se pot desfășura numai activități științifice, activitățile de agrement sau turism fiind strict interzise.

Parcuri Naționale

Corespund categoriei II U.I.C.N. reprezentând arii naturale protejate cu suprafețe în general mari.

„Parc National”: arie protejată administrată în special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere.

Scopul lor este protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, și oferă posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice.

Managementul parcurilor naționale asigură: protecția ecosistemelor, menținerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, conservarea resurselor genetice și a diversității biologice, excluderea oricărei forme de exploatare, a resurselor naturale și a folosințelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit.

Cuprind ecosisteme sau porțiuni de ecosisteme terestre și acvatice cât mai puțin influențate antropic, fiind admise numai activitățile tradiționale, practicate de comunitățile din zona parcului național, activități ce vor fi reglementate prin planul de management.

Monumente ale Naturii

Corespund categoriei III U.I.C.N.

„Monument natural”: arie protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice.

Au drept scop protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare și semnificație ecologică, științifică sau peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau amenințate cu dispariția, arbori seculari, asociații floristice și faunistice, fenomene geologice – peșteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade și alte manifestări, depozite fosilifere, precum și alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.

Accesul populației poate fi limitat sau interzis, în funcție de vulnerabilitate, iar managementul acestor monumente se face după un regim strict de protecție.

Rezervații Naturale

Corespund categoriei IV U.I.C.N.

„Arie de gestionare a habitatelor/speciilor”: arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenții de gospodărire.

Scopul lor este protecția și conservarea unor habitate și specii.

Managementul rezervațiilor naturale se face diferențiat, în funcție de caracteristici, prin măsuri active de gospodărire, pentru a asigura menținerea habitatelor și/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunități biotice.

Se pot admite activități turistice sau educaționale organizate. Sunt admise unele activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale dar sunt interzise folosințe ale terenurilor sau exploatări ale resurselor care dăunează obiectivelor atribuite.

În funcție de scopul pentru care au fost desemnate, Rezervațiile Naturale pot avea caracter predominant: forestier, botanic, zoologic, geologic, peisagistic, etc.

Parcuri Naturale

Corespund categoriei V U.I.C.N.

„Peisaj protejat”: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului și recreere.

Rolul acestora este protecția și conservarea a unor ansambluri peisagistice, în care interacțiunea activităților umane cu natura, de-a lungul timpului, a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă sub raport peisagistic și/sau cultural, deseori cu o mare diversitate biologică.

Prin managementul lor se urmărește: menținerea interacțiunii armonioase a omului cu natura, prin protejarea diversității habitatelor și peisajului promovând păstrarea folosințelor, activităților și practicilor tradiționale ale populației locale.

Se oferă publicului posibilități de recreere și turism și se încurajează activitățile științifice și educaționale.

Rezervații ale Biosferei

Sunt acele arii naturale protejate având drept scop protecția și conservarea unor zone de habitat natural și a diversității biologice specifice. Ele se întind pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre și/sau acvatice, lacuri și cursuri de apă, zone umede cu fitocenoze și zoocenoze unice, cu peisaje armonioase, fie naturale, fie rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influența omului dar care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile și armonioase.

În cuprinsul rezervațiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferențiat de protecție ecologică, de conservare și de valorificare a resurselor: zone strict protejate, zone tampon, zone de reconstrucție ecologică, zone valorificabile economic.

Zonele umede de importanță internațională

Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este acela de a se asigura protecția și conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede.

Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor și al utilizării durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile „Convenției privind conservarea zonelor umede de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice” (Ramsar, 1971).

Situri ale patrimoniului natural universal

Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate având drept scop ocrotirea și conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanță universală.

În cuprinsul acestor zone pot exista comunități umane ale căror activități sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerințele de ocrotire și conservare a sitului natural.

Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în conformitate cu regulamentele și planurile proprii de ocrotire și conservare, cu respectarea prevederilor Convenției privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, de sub egida U.N.E.S.C.O.

Ariile speciale de conservare

Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menține și, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare favorabilă habitatele naturale și/sau populațiile speciilor pentru care situl este desemnat.

Ariile speciale de conservare sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile „Directivei 92/43/C.C.E. din 21 mai 1992, privind conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice” (“DIRECTIVA HABITATE”) și vor face parte din rețeaua europeană NATURA 2000, după recunoașterea statutului lor de către Comisia Europeană.

Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri adecvate și măsuri în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale și a habitatelor speciilor. Orice plan sau proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului.

Arii de protecție specială avifaunistică

Ariile de protecție specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, a menține și, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare favorabilă habitatele specifice, pentru protecția speciilor de păsări migratoare sălbatice.

Ariile speciale de protecție sunt desemnate de stat, în conformitate cu prevederile „Directivei 79/409/C.C.E. din 2 aprilie 1979, privind conservarea păsărilor sălbatice” (DIRECTIVA PASARI) și vor face de asemenea parte din rețeaua europeană NATURA 2000, după recunoașterea statutului lor de către Comisia Europeană.

Managementul ariilor de protecție specială avifaunistică necesită planuri adecvate și măsuri în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale și a habitatelor speciilor. Orice plan sau proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului.

1.5. Rețeaua Natura 2000-definiție

Natura 2000 este o rețea ecologică europeană de arii protejate, desemnate de Statele Membre ale UE, pe baza Directivei Habitate și Directivei Păsări. Conform art. 3 din Directiva Habitate (92/43/EEC), Natura 2000 este o rețea ecologică europeană, sistematizată, de Arii Speciale de Conservare (în limba engleză, Special Areas of Conservation -SAC) și Arii de Protecție Specială Avifaunistică (în limba engleză, Special Protection Areas – SPA). În continuare, în text se vor folosi prescurtările din limba engleză. Directivele Habitate și Păsări sunt cele mai importante instrumente legale ale UE pentru protejarea biodiversității. Scopul Directivei Habitate este „să contribuie la asigurarea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale și a faunei și florei sălbatice de pe teritoriul european al Statelor Membre în care tratatul se aplică. (Art. 2.1).

Rețeaua presupune 2 tipuri de arii protejate: SPA – arii de protecție specială avifaunistică și SAC – arii speciale de conservare.

SPA-urile sunt desemnate de Statele Membre, conform Directivei Păsări (79/409/EEC).

Această directivă obligă Statele Membre să „desemneze teritoriile cele mai adecvate” ca SPA-uri, pentru a „asigura supraviețuirea și reproducerea” speciilor de păsări menționate în Anexa I a Directivei. Măsuri similare trebuie luate și în cazul „speciilor migratoare care apar în mod regulat, dar nu sunt listate în Anexa I”, o atenție deosebită necesitând „protejarea zonelor umede și, în mod special, zonele umede de importanță internațională”.

Rolul Comisiei este să asigure coerență rețelei de SPA-uri.

Prin desemnarea SAC-urilor această protecție se extinde și pentru habitatele păsărilor și ale altor specii periclitate (speciile din Anexa II din Directiva Habitate), respectiv pentru habitatele listate în Anexa I a Directivei Habitate. Desemnarea SAC-urilor este un proces mai complicat decât cel pentru desemnarea SPA-urilor, care necesită cooperare între Comisie și statele membre.

În prima fază, statele membre realizează lista potențialelor Situri de Importanță Comunitară (proposed Sites of Community Interest – pSCI) conform criteriului din Anexa III, stadiu I, Directiva Habitate. După aceasta, Comisia și Statele Membre cad de acord asupra listei de SCI-uri (Sites of Community Importance). În acest proces, seminariile biogeografice joacă un rol crucial. În final, Statele Membre desemnează lista adoptată a SCI-urilor ca SAC-uri (Arii Speciale de Conservare).

Selectarea SCI-urilor trebuie finalizată în maxim 6 ani de la declararea Directivei(1992).

Până în Iulie 2006 dintre toate SCI-urile din UE, au fost adoptate de Comisia Europeană: regiunea macaroneziană, inclusiv Insulele Madeira, Azore și Canare (2001), regiunea alpină (2003), regiunea atlantică și continentală (2004), regiunea boreală (2005) și regiunea mediteraneană (2006). O reactualizare a listelor biogeografice cu siturile noilor State Membre s-a realizat în 2007, 2008 și 2009.

1.6. Starea favorabilă pentru conservare

Directiva Habitate cuprinde o serie de cerințe pentru Statele Membre cu privire la implementarea măsurilor de conservare pentru habitatele și speciile de interes comunitar.

Obiectivul general al acestor măsuri ar fi atingerea scopului acestei Directive, scopul “de a contribui la asigurarea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale precum și a faunei și florei sălbatice pe teritoriul european al Statelor Membre în care Tratatul se aplică”. Se mai menționează următoarele: “Măsurile luate în baza prezentei Directive vizează menținerea sau restabilirea, într-o stare favorabilă de conservare, a habitatelor naturale și a speciilor din fauna și flora sălbatică de interes comunitar”; “Măsurile luate în baza prezentei Directive țin seama de exigențele economice, sociale și culturale ca și de particularitățile regionale și locale.”

Articolul 1(e) al Directivei Habitate consemnează faptul că „starea de conservare a unui habitat natural înseamnă suma influențelor ce acționează asupra unui habitat natural și a speciilor tipice pe care le adăpostește, care pot afecta pe termen lung repartiția sa naturală, structura și funcțiile sale, ca și supraviețuirea pe termen lung a speciilor sale tipice, în teritoriul”.

În conformitate cu Directiva Habitate, Articolul 1(e), un habitat va fi în stare favorabilă de conservare atunci când:

aria sa de răspandire naturală ca și suprafețele pe care le acoperă în cadrul acestei arii sunt stabile sau în extindere;

există structura și funcțiile specifice necesare pentru menținere pe termen lung și este posibil să existe în viitorul previzibil;

stadiul de conservare a speciilor care îi sunt tipice este favorabil (datele relative la dinamica populației speciei în cauză arată că această specie continuă și este posibil să continue, pe termen lung, să fie o componentă viabilă a habitatului său natural; aria de repartiție naturală a speciei nu se reduce și nu riscă să se reducă intr-un viitor previzibil și există și probabil va exista un habitat destul de întins pentru ca populațiile sale să se mențină pe termen lung).

Evaluarea stării favorabile de conservare se va face pe baza unor atribute care descriu (direct sau indirect) starea acestuia și care trebuie să îndeplinească câteva cerințe minime, și anume:

să fie măsurabile, astfel încat să se poată cuantifica și monitoriza limitele acestuia;

să fie descrisă starea caracteristicii și nu factorii care o influențează.

Limitele acceptabile între care pot varia valorile unui atribut astfel încat habitatul să fie intr-o stare favorabilă de conservare, nu trebuie să reprezinte nivelul optim sau țintă ci să i-a în considerare o variație acceptabilă.

Pe baza atributelor care definesc starea favorabilă de conservare și a limitelor între care pot varia valorile acestora se va stabili atât un meniu de măsuri de management cât și un plan de monitorizare.

Starea de conservare a unei specii este dată de totalitatea factorilor ce acționează asupra sa și care pot influența pe termen lung răspândirea și abundența populațiilor speciei respective pe teritoriul Uniunii Europene.

Starea de conservare se considerã „favorabilã” atunci când sunt îndeplinite condițiile:

datele privind dinamica populațiilor speciei indică faptul că aceasta se menține și are șanse să se mențină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului natural;

arealul natural al speciei nu se reduce și nu există riscul să se reducă în viitorul previzibil;

există un habitat suficient de vast pentru ca populațiile speciei să se mențină pe termen lung.

CAPITOLUL II

PARCUL NAȚIONAL PIATRA CRAIULUI.

CONSTITUIRE, BAZE LEGALE, ARII NATURALE PROTEJATE ÎN CADRUL PARCULUI

2.1 Scurtă descriere a Parcului Național Piatra Craiului

Parcul Național Piatra Craiului, denumit în continuare PNPC, are statutul de parc național și este o arie protejată înființată în anul 1990, pentru conservarea biodiversității și a peisajului, a speciilor valoroase, pentru promovarea și încurajarea turismului și pentru conștientizarea și educarea publicului în spiritul protejării naturii și a valorilor sale.

Zona include o largă paletă de valori naturale, culturale și istorice. Din acest motiv, obiectivele și acțiunile administrației parcului sunt foarte diverse.

Conform prevederilor O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011, PNPC face parte din categoria parcurilor naționale, ce au drept scop protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative de ecosisteme pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice.

2.2 Arii naturale protejate în PNPC

În interiorul parcului este prevăzută o zonă cu protecție strictă, în suprafață de 6333 ha dintre care 2619 ha în Brașov și 3714 ha în Argeș. Zona cu protecție strictă include și 4 zone carstice, și anume Cheile Zărneștilor sau Prăpăstiile Zărneștilor în județul Brașov și Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Brusturetului și Cheile Dâmboviței, situate în județul Argeș. În interiorul zonei cu protecție strictă este delimitată o zonă în care pășunatul este interzis, cu o suprafață de 515,5 ha.

Zona de protecție integrală are suprafața de 105,6 ha, cuprinzând și o arie de protecție cu caracter de rezervație naturală totalizând 1,0 ha – Peștera Liliecilor.

Restul suprafeței parcului se constituie ca zonă de conservare durabilă având 6533 ha, respectiv zonă de dezvoltare durabilă având 1794,4 ha.

Situl Natura 2000 ROSCI0194 Piatra Craiului cuprinde o suprafață de 15968 ha, din care 12865,5 ha se suprapun peste suprafața Parcului, diferența de 3102,5 ha fiind în afara acestuia.

Zona de protecție strictă(ZPS) cuprinde:

1.Zona Centrală include zona Peretele Vestic, respectiv Rezervația Științifică și zonele forestiere strict protejate prin amenajamentele silvice, de pe versanții estic și vestic ai Pietrei Craiului, golurile alpine de pe versantul estic, zona exceptată de la pășunat precum și zona forestieră strict protejată din Piatra Craiului.

Rezervația științifică cuprinde gol alpin, respectiv jnepenișuri, pășuni alpine și stâncării situate pe versantul vestic al Pietrii Craiului, în județele Brașov și Argeș, fiind limitate de creasta Pietrii Craiului și limita superioară a pădurii.

În perimetrul zonei se găsesc un număr de structuri geologice și forme de relief care au valoare științifică deosebită și anume:

Padina Închisă – Orga Mare- Padina Închisă este valea cu cel mai dezvoltat bazin de recepție din Piatra Craiului

Turnurile Dianei- este vorba de 2 turnuri principale: Turnul Mare și Turnul Galben, situate în apropierea cunoscutului refugiu Diana

Țimbalul Mare- sectorul țimbalelor oferă cel mai spectaculos peisaj din Piatra Craiului, ce caracterizează ambii versanți. Este zona unde abruptul vestic înregistrează pereți de peste 100 m, iar stratele de calcar se află în poziție aproape de verticală

Degetul lui Călineț- reprezintă o muchie calcaroasă cu 3 țancuri, care privite dintr-o anumită poziție, seamănă cu degetele de la o mână

Căldarea Ocolită din Valea Șpirla- constituie cel mai reprezentativ bazin de recepție care prin forma circulară cu versanții aproape vertical sugerează un fost circ glaciar

Zaplazul reprezintă o succesiune de 4 arcade, rămase dintr-o veche peșteră.

Cerdacul Stanciului – Peștera Stanciului- cea mai mare arcadă carstică din Piatra Craiului

Marele Grohotiș sau Horju Mare- cea mai mare acumulare de grohotiș mobil de la baza versantului vestic din bazinele Padina Lăncii – Piscul cu Brazi

În perimetrul zonei se găsesc un număr de obiective geologice sau speologice care au valoare de Monument al Naturii:

structuri geologice și forme de relief din interiorul Rezervației Centrale.

Avenul de sub Colții Grindului, având 540m, al 2-lea aven din țară ca adâncime- reprezintă o

înlănțuire de puțuri aproape perfect verticale de la 15-50 m.

Avenul din Grind sau Gaura din Funduri măsoară 122 m și se află situat mai jos de Avenul de sub Colții Grindului

Avenul din Vlădușca are o dezvoltare de 71 m

Acul Crăpăturii, monument geomorfologic și geologic, situat în Valea Crăpăturii

2. Zona Prăpăstiile Zărneștiului

În perimetrul zonei se găsesc un număr de obiective geologice sau speologice care au valoare de monument al naturii:

Peștera Mare din Prăpăstii sau Peștera Mare de la Prepeleac este situată la intrarea în Cheile Prăpăstiile Zărneștiului, pe dreapta văii, la 980 m altitudine absolută și 5 m altitudine relativă, având o dezvoltare de 15 m, ascendentă.

Peștera Mică din Prăpăstii sau Peștera Mică de la Prepeleac, se află situată cu 10 m în amonte de Peștera Mare, la 1 m altitudine relativă, având o dezvoltare de 10 m, ascendentă.

un sector din Cheile Prăpăstiile Zărneștilor, în aval de confluența văilor Vlădușca și Valea Pietrelor.

3. Zona Cheile Brusturetului. Această zonă include 3 sectoare de chei, respectiv Cheile din zona Peșterii Dâmbovicioara, Cheile Brusturetului propriu-zise și Cheile Văii Seci, precum și zona de vegetație a speciei Ligularia sibirica de la Brusturet.

4. Zona Cheile Dâmbovicioarei – Cheile Dâmboviței. Această rezervație include 2 sectoare și anume Cheile Dâmbovicioarei și Cheia Mică de Sus a Dâmboviței.

5. Zona Cheile Mari ale Dâmboviței. Aceasta include 2 sectoare și anume Cheia Dâmboviței și Cheia Ghimbavului.

Total suprafață ZPS = 6333 ha.

Zona de protecție integrală(ZPI)- corespunzând categoriei II – IUCN – cuprinde cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul parcului.

Această zonă cuprinde:

Pășunile Pietricica integral, Pășunea Funduri Prelungi parțial, respectiv din pășunea Funduri

De asemenea, în ea este inclusă și Peștera Liliecilor din satul Peștera, comuna

Moieciu, cu o suprafață de 1,5ha, aceasta fiind inclusă în rețeaua Natura 2000 și se

încadrează în clasa de tip B. În aceasta se instalează periodic una dintre coloniile

importante de gestație de lilieci din Carpații Meridionali. Șapte dintre speciile de lilieci

se află înscrise în lista roșie.

Suprafața acestei zone totalizează: ZPI = 105,6 ha.

Zona de conservare durabilă(ZCD)- constituie în Parcul Național Piatra Craiului o zonă cu o suprafață totală de 6533 ha.

În această categorie se încadrează restul suprafeței care este limitată spre exterior de limitele Parcului Național și ale zonei de dezvoltare durabilă, iar spre interior de limitele ZPS și ZPI.

Această zonă este administrată în special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere.

Zona de dezvoltare durabilă a activităților umane (ZDD)- cuprinde zonele în care se permit activități de investiții/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale și de prevenire a oricăror efecte negative semnificative asupra biodiversității.

În PNPC această zonă este reprezentată de o parte a intravilanului localităților Zărnești, Măgura, Peștera, Dâmbovicioara, Dragoslavele și de suprafața lacului de acumulare de la Sătic.

Zona de dezvoltare durabilă din PNPC totalizează: ZDD = 1794,4 ha.

Zona constituită în ROSCI0194 Piatra Craiului, în afara limitei Parcului Național Piatra Craiului, are o suprafață totală de 3102,5ha.

2.3 Bazele legale

2.3.1 Baza legală a planului de management

Elaborarea și aprobarea Planului de Management s-a făcut în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011.

Înființare și funcționare

Înființare: Ordinul ministrului apelor, pădurilor și mediului înconjurător nr. 7/1990 privind înființarea a 13 Parcuri Naționale în România;

Funcționare:

a) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, rectificată, aprobată cu modificări și completări prin Legea 265/2006, cu modificările și completările ulterioare;

b) Legea nr. 107/1996 Legea Apelor, cu modificările și completările ulterioare;

c) Legea 46/2008 Codul Silvic, cu modificările și completările ulterioare;

d) Hotărârea Guvernului nr. 996/2008 pentru aprobarea instrucțiunilor cu privire la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de transformat lemn rotund, cu modificările ulterioare;

e) Hotărârea nr. 4/07.04.1999 a Consiliului de Administrație al RNP privind înființarea Administrației PNPC;

f) Ordinul Ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului nr. 287/1999 privind constituirea administrației PNPC și a structurii administrative aferente;

g) Ordonanța Guvernului nr. 47/1999 pentru ratificarea Acordului de asistență financiară nerambursabilă dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare din fondurile Facilității globale de mediu (FGM) pentru finanțarea Proiectului: "Managementul conservării biodiversității", în valoare de 5,5 milioane dolari S.U.A. echivalent, semnat la Washington la 17 iunie 1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 7/2000;

h) Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a-III-a Zone Protejate;

i) Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, rectificată;

j) Ordinul Ministrului mediului și pădurilor nr. 1774/2010 privind aprobarea componenței Consiliului Științific al Parcului Național Piatra Craiului;

k) Ordinul Ministrului mediului și pădurilor nr. 1334/2010 privind aprobarea componenței Consiliului Consultativ de Administrare al Parcului Național Piatra Craiului și a Regulamentului de organizare și funcționare al acestuia;

l) Contractul de Administrare al Parcului Național Piatra Craiului nr.739 din 22.05.2004 între R.N.P. ROMSILVA și Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor;

m) Legea nr. 72/2002 – Legea Zootehniei, cu modificările și completările ulterioare;

n) Hotărârea Guvernului nr. 230/2003 privind delimitarea Rezervațiilor Biosferei, Parcurilor Naționale și Parcurilor Naturale și constituirea administrațiilor acestora, cu modificările ulterioare;

o) Ordinul Ministrului agriculturii, pădurilor, apelor și mediului nr. 552/2003 privind aprobarea zonării interioare a Parcurilor Naționale și a Parcurilor Naturale, din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice;

p) Ordinul Ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1533/2008 privind aprobarea Metodologiei de atribuire a administrării ariilor naturale protejate care necesită constituirea de structuri de administrare și a Metodologiei de atribuire a custodiei ariilor naturale protejate care nu necesită constituirea de structuri de administrare;

q) Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic cu modificările și completările ulterioare ;

r) Hotărârea Guvernului nr.1284/2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a Rețelei Ecologice Europene Natura 2000 în România;

s) Ordinul Ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară ca parte integrantă a Rețelei Ecologice Europene Natura 2000 în România;

t) Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011;

u) Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare.

CAPITOLUL III

CADRUL FIZICO ȘI FITOGEOGRAFIC AL PNPC

3.1. Localizare și acces

Localizare

Parcul Național Piatra Craiului este situat în Carpații Meridionali incluzând Creasta Piatra Craiului în totalitate și spații din culoarele intramontane limitrofe, Rucăr-Bran și Rucăr-Zărnești.

Acesta se extinde pe raza județelor Brașov și Argeș. PNPC include suprafețe ce aparțin localitaților: Zărnești, Moeciu cu satele Măgura și Peștera, Bran, Rucăr și Dâmbovicioara.

Parcul Național Piatra Craiului însumează o suprafață totală de 14766 ha, dintre acestea 7792 ha se găsesc pe raza județului Brașov, 6974 ha pe raza județului Argeș.

Coordonatele între care se întinde PNPC sunt urmatoarele: 450 22’ 1.73’’ și 450 34’ 49.55’’ Latitudine Nordică și 250 08’ 51.61’’ și 250 21’ 57.21’’ Longitudine Estică.

Situl ROSCI 0194 Piatra Craiului are o suprafață de 15968 ha, din care 12865,5 ha se suprapun pe zona Parcului, diferența de 3102,5 ha fiind în afara acestuia.

Acces

În funcție de numărul turiștilor care le tranzitează si după distanțele pâna la principalele puncte de atracție,cele mai importante puncte de acces în parc sunt:

Orașul Zărnești în partea de N, pe Valea Bârsei și prin Valea Prăpăstiilor.

Satul Podul Dâmboviței din Comuna Dâmbovicioara în partea de Sud, pe Valea Dâmboviței și Dâmbovicioarei.

Din Drumul Național, DN 73, accesul în parc se face prin zonele: Inima Reginei (Bran), Sbârcioara(Moeciu), Șirnea(Fundata), Cheile Dâmbovicioarei(Podu Dâmboviței),Cheile Mici ale Dâmboviței(Podu Dâmboviței), Cheile Ghimbavului.

Din Zărnești accesul se face prin urmatoarele puncte: Gura Râului, Plaiul Foii.

În interiorul PNPC, se întalnesc drumuri forestiere unde circulația publică cu mijloace motorizate este interzisă, accesul fiind reglementat prin bariere și semne de circulație specifice

(ex. Drum Vlădușca, Valea Prăpăstiilor (DF 1), Valea Dragoslovenilor (DF 23), Valea Seacă a Pietrelor (DF 38), etc. )

Circulația publică cu mijloace motorizate este interzisă pe drumul comunal Frunteș (Trans-Pleașa) din Șirnea, derivat din DJ 730B, accesul fiind reglementat prin semne de circulație specifice.

În situl ROSCI0194 Piatra Craiului, pe suprafața situată în afara PNPC se regăsesc 2 puncte de acces, prin drumul E574, zona localităților Rucăr și Dâmbovicioara.

3.2 Limitele și zonarea internă a PNPC și managementul ROSCI 0194 Piatra Craiului

3.2.1 Zonarea internă

Parcul Național Piatra Craiului este situat într-o regiune puternic fragmentată, cu Depresiunea Bârsei la N, Culoarul Rucăr-Bran la E, învecinându-se cu unele dintre cele mai înalte masive muntoase din România: Munții Făgăraș și Iezer la V, Masivul Bucegi la E și Masivul Leaota la S-E.

Piatra Craiului, principalul masiv component al Parcului Național se impune ca o creastă calcaroasă spectaculoasă cu o lungime de 25 km, cu altitudini de peste 2000 m, desfășurată pe direcția N-NE – S-SV, între localitățile Zărnești la N și Podu Dâmboviței la S. Creasta începe cu vârful Piatra Mică – 1791m, înălțimea crescând treptat spre S: Vf. Turnu –1923m, Vf. Padina Popii-1936m, Vf. Ascuțit – 2177 m, Vf. Țimbalul Mic –2172 m, atingându-se altitudinea maximă la Vf. Piscul Baciului –2238 m.

Din acest punct înălțimea scade spre S: Vf. Grind-2209 m, Vf. Lespezi 2098 m, Vf. Pietricica 1763 m. Altitudinea medie a masivului este de 1415 m, între părțile nordică și sudică observându-se diferențe altitudinale. Astfel, în timp ce în nord suprafețele mai înalte de 1500 m ocupă peste 60 % din suprafață, în sud ele se mențin doar la 30 % , conform Constantinescu T., 1996.

Ariile limitrofe Pietrei Craiului, respectiv Culoarul Rucăr-Bran la E și Rucăr-Zărnești la V, care aparțin Parcului Național Piatra Craiului, prezintă altitudini considerabil mai mici: Măgura Mică -1375 m, Culmea cu Brazi -1406 m

3.2.2 Limitele exterioare ale PNPC

Acest Parc Național, este cuprins între coordonatele 45°22’03”- 45°35’11” latitudine nordică, respectiv 25°07’38” – 25°23’18” longitudine estică.

Limita Nordică

În partea N-E a Parcului limita pornește de la baza Culmii Măgura urmărind limita fondului forestier de pe partea nordică a acestei culmi până în Valea Prăpăstiilor. De aici limita merge mai departe spre N-NE până la locul denumit „Hora cu Brazi”.Limita continuă către N-V, până în zona de intersecție a drumului forestier Zărnești – Plaiu Foii și Valea Crăpăturii. Limita continuă până când intersectează podețul de peste Valea Coțofenei și ajunge până la Muchia Coțofenei.

Limita Vestică

Din Muchia Coțofenei, limita merge către S, pe marginea fondului forestier,coboară în Bârsa Tămașului, ulterior continuă amonte malul stâng al Bârsei Tămașului, până la confluența cu Valea lui Sbârneci. În continuare limita ,include poiana din lungul Bârsei Tămașului, apoi se ajunge până în Culmea Tămașului. Se continuă către S-E pe Culmea Tămașului , limita trecând prin Curmătura Oțețelea -1484 m, până în borna silvică 224 UP III Cascoe, OS Rucăr, de sub vârful Tămășel.Limita parcului se îndreaptă până la confluența Dâmbovița/Dragosloveni și urmează spre S malul drept al Dâmboviței până se intersectează cu Valea Mira, ocolind prin E localitatea Sătic. Limita urcă prin Gruiul Raței -1083,4 m, apoi spre S-E pe culmea Piscul cu Colți, până la ieșirea Dâmboviței din chei. De aici limita trece prin satul Podu Dâmboviței. În continuare, merge către V, până la limita fondului forestier, prin Vf. Crucii -987,7 m, până la ieșirea Dâmboviței din chei.

Limita Sudică

Din locul în care Dâmbovița iese din chei, se merge spre S prin locul numit „La Cuculeț” și prin locul numit „La Brădet”, apoi se ajunge până în culmea Prislop pe care o urmează până în Vf. Piatra Berbecilor -1412 m.De aici, limita, urmărește în amonte pârâul Pita, pentru ca apoi să urce în culmea Menghia la cota 1132 m. De aici limita coboară în pârâul Plaiul,până la confluența cu Valea Ghimbav și apoi urcă pe aceasta până la confluența cu pârâul Bechet.

Limita Estică

Din punctul de intersecție Valea Ghimbav/Bechet limita urcă căte N-V în Culmea Ghimbavului.Limita se continuă spre E prin Muntele Ghimbav -1335 m, Vf. Colții Ghimbav -1406 m, până la limita fondului forestier.De aici se merge pe limita fondului forestier până în râul Dâmbovița. Limita se continuă spre N urmând malul stâng al Dâmboviței până la confluența cu Dâmbovicioara,pentru ca apoi să se meargă în amonte până la intrarea în Cheile Dâmbovicioarei.De aici se urmărește limita fondului forestier până în râul Dâmbovicioara aval de satul Dâmbovicioara. În continuare limita include stâncăriile împădurite și Peștera Dâmbovicioarei, respectiv Cheile Brusturetului. Amonte de Cheile Brusturetului, limita urcă la limita superioară a fondului forestier în Colțul Păltinișului -1232 m. Se ajunge în culmea Pleșei, mergând pe culme până în cota 1488 m și trece prin Vf. Gâlma Pleșei -1471 m. Limita parcului ajunge în Vârful lui Stavrăț -1216 m și merge până la confluența Nen/Valea Seacă. Se îndreaptă mai departe pe Valea lui Nen până în satul Peștera. De aici coboară pe pârâul Rudărița până la confluența cu valea Sbârcioara. De aici include Valea Sbârcioarei și apoi Valea Turcu până în extremitatea estică a Colților Măgurii, aproape de Bran.

3.3 Cadrul Fizico-Geografic

3.3.1 Scurt istoric al cercetărilor fizico-geografice și geologice

În urmă cu peste 250 de ani au început să se depună eforturi pentru cunoașterea științifică a masivului Piatra Craiului, spectaculozitatea acestuia fiind una deosebită.

Însă, cu toate acestea, ciobanii, crescătorii de animale, vânătorii, braconierii sunt primii oameni care s-au aventurat pe văile abrupte ale masivului cu multă vreme înainte. Ei au fost cei care au descoperit cele mai bune drumuri de acces, iar apoi tot ei au fost primii ghizi ai cercetătorilor care s-au avântat în acest munte pentru a studia roca, apele sau vegetația, sau ai topografilor care au realizat primele hărți ale masivului și împrejurimilor.

Institutul Cartografic din Viena a efectuat primele măsurători topografice atestate documentar.

Jurnalistul Anton Kunz, a însoțit echipa de cartografi, conform datelor de arhivă, a ajuns pe Vf. Baciului pe data de 26 August 1842.

26 August 1842, este data care marchează documentar prima ascensiune la Vf. Piscul Baciului.

B. Hauer în 1863 face primele referiri științifice cu privire la geologia masivului.

Se înființează, de către iubitorii de natură, mai multe asociații de montaniarzi, scopul acestora fiind observarea și cercetarea geomorfologiei, florei și faunei.

În 1900 Josef Kolbe abordează pentru prima dată Avenul din Grind, care era cunoscut cu mult timp înainte. Franz Podek a descoperit și descris numeroase peșteri din Piatra Craiului în perioada 1908-1918.

Prima hartă geologică a Pietrei Craiului a fost întocmită în 1938 de către E. Jekelius. N. Oncescu în 1943 realizează prima lucrare de mare importanță referitoare la geologia masivului, ca teză de doctorat cu titlul: „La région de Piatra Craiului-Bucegi. Étude géologique”.

După 1960 se poate spune că a început o nouă etapă de cercetare geografică și geologică a regiunilor ce aparțin PNPC.

Începând cu anul 2000, studiile geografice și geomorfologice se intensifică, multe dintre rezultatele acestora fiind publicate în cele 3 volume intitulate „Research in Piatra Craiului National Park” din 2003 – 2006.

Studii foarte recente, realizate de Moțoiu & Munteanu în 2006, Moțoiu în 2008, Munteanu în 2008, aduc contribuții importante la cunoașterea morfodinamicii actuale, riscurilor și hazardelor naturale de pe teritoriul Parcului Național Piatra Craiului.

Cea mai recentă lucrare, publicată în 2009, de mare amploare, o reprezintă teza de doctorat a lui T. Constantinescu – „Masivul Piatra Craiului. Studiu geomorfologic” care conține informații valoroase legate de geomorfologia și geneza masivului, cu referire la procesele geomorfologice actuale.

3.3.2 Geologie

Fundamentul Parcului Național Piatra Craiului este constituit din șisturi cristaline care aparțin complexului Călușu-Tămășel și Voineasa-Păpușa, seria de Cumpănă. Acesta prezintă un bombament în partea centrală, pe aliniamentul Muntele Tămășel – Vf. Grindu – La Table. Stiva de calcare de vârstă Kimmeridian-Tithonică, cu o grosime de 300 m la sud până la 1000 m la nord, stă peste fundamentul cristalin.

Calcarele se întâlnesc în treimea superioară a versantului estic, pe întreg versantul vestic, în cadrul văilor limitrofe Dâmbovița, Dâmbovicioara și Valea Prăpăstiilor și la est de această vale în Culmea Măgura. Ele se mai întâlnesc și în partea sudică a PNPC, în Muntele Ghimbav.

În jumătatea superioară a Pietrei Craiului calcarele sunt intens stratificate, stratele prezentând o înclinare generală vest-est, iar unghiul de înclinare al stratelor crește treptat de la sud, respectiv 30-40, spre nord, unde ajung la verticală și chiar răsturnate.

În partea inferioară a versantului estic din Piatra Mare și Pietricica, se găsesc conglomerate de vârstă apțian superioară constituite din elemente calcaroase cu ciment grezo-calcaros.Conglomeratele de vârstă vracono-cenomaniană cu elemente cristaline și ciment grezo-argilos sunt cele mai noi sedimente. Se întâlnesc pe versantul estic al Pietrei Craiului la Pietricica și în Culoarul Rucăr-Bran, pe teritoriul comunelor Măgura și Peștera.

Din punct de vedere structural Piatra Craiului reprezintă flancul vestic al sinclinalului cu același nume, caracterizat printr-o puternică tectonizare. Specifice sunt faliile care traversează tot flancul de sinclinal, unele prelungindu-se și în Culoarul Rucăr – Bran. Se remarcă faliile Gâlgoaie, Fundurile, Grindului și Țimbalelor, care divizează masivul în câteva compartimente morfotectonice.

3.3.3 Geomorfologie

Parcul Național Piatra Craiului include trei unități de relief:

Creasta Piatra Craiului, cu poziție centrală;

Culoarul Rucăr-Bran, la E;

Culoarul Rucăr-Zărnești, la V și N.

1. Creasta Pietrei Craiului este divizată în trei subunități:

a) Piatra Mică sau Piatra Craiului Mică – în nord

b) Piatra Mare sau Piatra Craiului Mare – în partea centrală

c) Pietricica sau Piatra Craiului Sudică – în S.

Piatra Mare este subunitatea dominantă, ea dă personalitate geografică întregului masiv.

Este cea mai lungă creastă calcaroasă din România, Piatra Craiului se întinde pe aproximativ 25 km.

Altitudinea maximă de 2238 m este atinsă în Vârful Piscul Baciului sau „La Om”, fiind cea mai înaltă creastă calcaroasă din Carpații Românești.

2. În Culoarul Rucăr-Bran, ca forme principale de relief se remarcă:

a) Culmea calcaroasă Măgura, în partea nordică;

b) Suprafețele de nivelare de ± 1000 m, din satele Măgura și Peștera;

c) Martorii de eroziune calcaroși, ca Muntele Ghimbav și Gâlma Pleșii.

3. În culoarul Rucăr-Zărnești relieful se caracterizează prin:

a)Suprafețele de nivelare de ± 1100 m și ± 1300 m, prezente în partea sudică, între Piatra Craiului și Râul Dâmbovița;

b)Suprafețe piemontane sau acumulative, de ± 1100 m în nord, între Piatra Craiului și Râul Bârsa.

După Constantinescu T. (1996), relieful structural, periglaciar și carstic, sunt cele 3 tipuri de relief reprezentative pentru Piatra Craiului.

Relieful structural:

este tipul dominant

pe baza lui s-au dezvoltat și celelalte două tipuri

structural, creasta reprezintă un monoclin cu înclinarea generală V-E

forme structurale: brâurile, brânele, abrupturile structurale, surplombele etc.

Relieful periglaciar:

se remarcă mai ales prin relieful rezidual

se remarca prin forme precum: acele, colții, țancurile, muchiile, turnurile, piramidele, vârfurile etc.

multe dintre formele de mai sus au fost propuse drept monumente ale naturii

Relieful carstic:

completează nota de unicitate a Pietrei Craiului

calcarele ocupă aproape 40% din suprafața totală

Exocarstul:

reprezentat: prin văi tip Piatra Craiului – localizate în special pe versantul nord-vestic

prin hornuri și hornuri oarbe – prezente pe ambii versanți, dar mai ales pe cel vestic

prin lapiezuri de stratificație – pe versantul nord vestic

prin chei – care se impun atât ca morfologie prin aspectul lor spectaculos, cât și prin modul cum s-au format ca Prăpăstiile Zărneștilor, Cheile Dâmbovicioarei și Cheile Dâmboviței.

Endocarstul:

se remarcă printr-o intensă circulație subterană, preponderent verticală

Cavernamentul este reprezentat prin peșteri și avene. Sunt cunoscute 15 avene, între care Avenul de sub Colții Grindului cu – 560 m este cel mai adânc din România.

Se întâlnesc peste 600 de peșteri, dar lungimea majorității acestora nu depășește 20 de m. De remarcat: Peștera Dâmbovicioara, Peștera Urșilor,etc.

3.3.4 Hidrologie și Hidrografie

În cuprinsul Parcului Național Piatra Craiului sunt întâlnite 2 tipuri principale de apă:

-ape de suprafață, ape ce reprezintă rețeaua hidrografică;

-ape subterane;

Bazinele hidrografice principale, cărora aparțin apele de suprafață sunt: În Nord Bazinul Oltului și în Sud Bazinul Dâmboviței.

Bazinul Oltului- întreaga rețea hidrografică din partea de Nord a PNPC este colectată de Râul Bârsa, prezintă 3 bazine hidrografice secundare:

1.Bazinul Bârsa superioară, el conține următoarele râuri: Bârsa Tămașului, Șpirla, Vlădușca, Podurilor, Călineț, Șindrilăriei, Calului, Hotarului;

2.Bazinul Valea Prăpăstiilor compus din râurile: Vlădușca, Cheia, Curmătura, Zănoaga, Dănișor;

3.Bazinul Râul Turcului colectează râurile Valea Coacăzei, Valea cu Calea, Valea Iezilor, Valea Ursului.

Trei bazine hidrografice secundare compun Bazinul Dâmboviței:

a)Bazinul Dâmboviței superioare cuprinde Valea Dragoslovenilor, Valea lui Ivan, Valea Largă, Valea Seacă,Valea Speriată ;

b)Bazinul Dâmbovicioarei include Valea Grindu, Valea Șteghii, Valea Seacă, Valea cu Apă, Valea Muierii, Valea Peșterii;

c)Bazinul Ghimbavului, el include doar cursul inferior al râului Ghimbav.

Bazinul Prăpăstiilor Zărneștilor (Bazinul Nordic ) și Bazinul Dâmbovicioarei (Bazinul Sudic), sunt cele două bazine hidrocarstice cărora le aparțin apele subterane de pe teritoriul Parcului Național Piatra Craiului, conform T. Constantinescu ( 1998-1999 ).

În cuprinsul PNPC se întâlnesc mai multe lucrări hidrotehnice, cele mai multe dintre acestea se regăsesc pe raza județului Argeș.

Descrierea acestor lucrări se regăsește in tabelul ce urmează:

3.3.5 Clima

În Parcul Național Piatra Craiului, se întâlnește un topoclimat complex de munte cu două etaje: topoclimatul de munți înalți (caracterizat prin temperatură medie anuală cuprinsă între 0-4oC și cantitatea medie anuală de precipitații 1000-1200 mm) și topoclimatul de munți scunzi ( caracteristic Culoarelor: Rucăr-Bran și Rucăr-Zărnești). Aici temperatura medie anuală crește, situându-se in jurul valorii 4-5oC, iar cantitatea de precipitații scade pâna la valori cuprinse în intervalul 800-1100 mm).

În cuprinsul celor 2 topoclimate, se regăsesc numeroase topoclimate elementare, cum ar fi: topoclimatul de vale, topoclimatul de pădure, topoclimatul de creastă, de pajiște.

Cel mai important element climatic în Piatra Craiului, se consideră a fi precipitațiile atmosferice, cantitatea medie variind între 1000-1300 mm, în funcție de altitudine. În luna Iunie se înregistrează cea mai mare cantitate de precipitații, 160-170 mm, în timp ce luna Februarie, este luna cu cea mai mică cantitate de precipitații, cu numai 50-60 de mm.

În intervalul lunilor Noiembrie-Aprilie, cad precipitațiile sub formă de zăpadă, cu valoarea maximă în Ianuarie-Februarie. În aceste două luni stratul de zăpadă are grosimea cea mai mare.

Cel de-al 2-lea element climatic de importanță este reprezentat de temperatura aerului, în 2/3 din suprafața masivului, temperatura medie anuală fiind 3-40C, temperaturi > de 40C și < de 10C se regăsesc pe suprafețe neînsemnate și nesemnificative, lunile Iulie-August fiind cele mai calduroase.

Prima zi cu îngheț se consideră 01.09, iar ultima 01.06, respectiv 273 zile pe an.

Mai amintim: vântul, nebulozitatea, umezeala aerului, ploile torențiale, radiația solară, drept elemente climatice de importanță.

3.3.6 Solurile

Principalele clase de soluri cunoscute în Pedologia din România sunt întâlnite în teritoriul Parcului Național Piatra Craiului, pe cea mai mare suprafață regăsim cambisoluri și cernisoluri, alaturi de care mai amintim: luvisolurile, spodisolurile și solurile neevoluate – roca la zi.

Pe versantul Estic al Pietrei Craiului și în ambele culoare intramontane limitrofe ce aparțin parcului, au o largă răspândire eutricambosolurile și districambosolurile, ele făcând parte din clasa cambisolurilor.

Pe Muntele Ghimbav și Culmea Măgura (versanți calcaroși), sunt răspândite rendzinele tipice și litice, soluri ce aparțin clasei cernisoluri.

Solurile neevoluate-roca la zi caracterizează, în special, versantul vestic al Pietrei Craiului, tipul de sol predominant fiind litosolul rendzinic.

Clasa Cambisoluri : Solurile care aparțin acestei clase sunt caracterizate printr-un orizont Bv, ce prezintă culori care au valori și crome peste 3,5 la materialul în stare umedă, începând din partea superioară. În primii 80 de cm nu prezintă orizont Cca. Ocupă o suprafață de 4,6X ha.

Eutricambosolurile

Elemente de diagnoză: Orizont Ao, urmat de orizont B cambic(Bv) cu gradul de saturație în baze ≥ 53% și culori în nuanțe mai galbene decât 5YR cel puțin în partea superioară cu valori și crome ≥ 3,5 la materialul în stare umedă.

Răspândire: Acestea ocupă 1.300.000 ha, adică 5,8% din suprafața țării, cu răspândire în zona montană inferioară și uneori mijlocie din Carpații Orientali, Meridionali și Occidentali, Subcarpați, Podișul Transilvaniei,etc.

Condiții de formare: S-au format pe materiale parentale alcătuite din gresii calcaroase, conglomerate calcaroase, luturi, marne, ce au drept element comun bogăția în CaCO3 . Relieful este variat,reprezentat de versanți situați atât în zona de podișuri cât și în zona montană inferioară, cu drenaj intern și extern bun.

Climatul: Eutricambosolurile aparțin provinciilor climatice Cfax și Dfax .

Vegetația naturală: Păduri de foioase( gorunete, goruneto-făgete, făgete), amestecuri de rășinoase cu fag cu o bogată floră de mull.

Procese pedogenetice: Procesul pedogenetic dominant este cel de alterare moderată a materialului parental cu formarea orizontului Bv, eutricambosolurile fiind formate pe materiale parentale bogate în minerale calcice și feromagneziene și pe forme de relief cu drenaj bun.

Alcătuirea și caracterizarea morfologică a profilului: Prezintă următoarea succesiune de orizonturi pe profil: Ao-Bv-C.

Orizontul Ao are grosimea de 10-30 cm, culoare brună gălbui închisă datorită acumulării humusului, afânat, permeabil și bine străbătut de rădăcini.

Orizontul Bv cu grosimi cuprinse între 20-100 cm, culoare brună cu nuanță gălbuie sau roșcată, textură mijlocie, este în general permeabil.

Orizontul C alcătuit din depozite de suprafață, provenite din alterarea unor roci bogate în minerale calcice și feromagneziene.

Proprietăți: Eutricambosolurile prezintă textură nediferențiată pe profil, de la mijlocie grosieră până la fină. Structura este grăunțoasă în orizontul Ao, poliedrică în Bv,fiind foarte stabilă. Conținutul de humus este de tip mull > 2% cu raport C/N < 15.

Reacția solului este slab moderat acidă ( Ph 5,8-6,5), cu grad de saturație în baze ≥ 55%.

Districambosolurile

Elemente de diagnoză: Orizont Ao, urmat de orizont B cambic(Bv) cu valori și crome > 3,5 în stare umedă, cel puțin pe fețele agregatelor structurale.

Răspândire: Se întâlnesc în tot arcul carpatic, de la 600-700 m până la limita superioară a pădurii, adică 1000-1700 m altitudine. Uneori, ele apar și în regiunea de dealuri și podișuri și în depresiunile subcarpatice cu climat umed la altitudini de 500-600 m, dar numai pe substrate acide. Ocupă 3.199.000 ha, 52% din totalul solurilor montane.

Condiții de formare: S-au format pe materiale parentale provenite din dezagregarea și alterarea rocilor acide cu conținut ridicat de cuarț, granite,granitodiorite,cuarțite, etc. Ele imprimă solurilor formate un caracter oligobazic.

Relieful este de tip montan,caracterizat prin versanți cu înclinări și expoziții variabile, la altitudini, în general cuprinse între 800-1300 m.

Climatul: umed și răcoros, temperaturile medii anuale 3-60C, precipitații anuale 800-1200 mm, indice de ariditate peste 45.

Vegetația naturală: păduri de fag, amestecuri de rășinoase cu fag și molidișuri pure cu floră acidofilă.

Procese pedogenetice: În condiții de climat rece și reacție acidă și foarte acidă, activitatea microorganismelor este mai redusă, astfel încât transformarea resturilor organice este mult mai lentă, rezultând un orizont organic O și un orizont Ao.

Alcătuirea și caracterizarea morfologică a profilului: O-Ao-Bv-C.

Orizontul O- alcătuit din resturi organice în curs de descompunere.

Orizontul Ao cu o grosime mai mică de 20 cm, având culoare brună cenușie, moderat până la intens humifer, cu textura mijlocie și structură slab formată.

Orizontul Bv are grosimea de 20-60 de cm, prezintă nuanțe brun gălbui, structură poliedrică, slab formată, textură mijlocie și adesea cu conținut ridicat de schelet.

Orizontul C- alcătuit din depozite de suprafață provenite din roci cu caracter acid.

Proprietăți: Districambosolurile au textură ușoară spre mijlocie, nediferențiată pe profil. Structura este grăunțoasă, slab formată in orizontul Ao și subpoliedrică-poliedrică, moderat dezvoltată in orizontul Bv. Conținutul de humus este variabil 3-8% la Districambosolurile cu mull-moder și peste 8% la cele montane cu moder.Raportul C/N cu valori cuprinse între 16-20.Reacția solului este de la puternic acidă la moderat acidă( Ph 4,3-5,1) , iar gradul de saturație în baze este < 53% la nivelul orizontului Bv, coborând în unele cazuri la 20-30%. Au rezerve mici de elemente nutritive și o activitate microbiologică redusă.

Clasa Cernisoluri: Solurile din această clasă prezintă ca orizont de diagnoză un orizont Am, urmat de unul A/C, A/R, Bv sau Bt, ce au în partea superioară culori cu valori și crome sub 3,5, la materialul în stare umedă, sau un orizont A molic forestalic-Amf,urmat de un un orizont A/C sau Bv indiferent de culoare și de un orizont Cca în primii 60-80 cm.Nu prezintă în primii 50 cm, proprietăți andice și gleice sau stagnice intense, ori proprietăți salsodice intense. Cernisolurile ocupa 26,7% din suprafața țării.

Rendzinele sunt soluri negre intrazonale asemănătoare cernoziomurilor formate pe calcare, dolomite și substrate petrografice bogate în calciu, au o fertilitate variată, după grosimea lor morfologică, conținutul în argilă și schelet, fiind în general soluri de productivitate mijlocie. Ca și răspândire , rendzinele apar în regiunea montană din Carpații Orientali, Meridionali și Occidentali, îndeosebi în Munții Ciucului, Hășmașului, Bucegi , Lotrului, Sebeșului, Vâlcanului. Ocupă 1,4% din suprafața țării , adică 332.000 ha.

Condiții de formare: Formarea rendzinelor este condiționată de prezența rocilor bogate în elemente bazice, cum sunt: calcarele , dolomitele , gresiile calcaroase , rocile magmatice și metamorfice bazice și ultrabazice cu un conținut ridicat de piroxeni, amfiboli și olivină.

Procese pedogenetice: Procesul pedogenetic este dominat de prezența ionilor de calciu rezultați din alterarea fizică și chimică a calcarelor, care, în prezența humusului formează humați de calciu foarte stabili ce se acumulează în orizontul A molic.

Flora și vegetația

Deoarece este alcătuit în cea mai mare parte din roci calcaroase, s-ar putea crede că PNPC găzduiește fitocenoze destul de uniforme și reduse. Însă, în realitate nu este așa, condițiile care există în teren, au permis dezvoltarea unei flore și vegetații specifice și variate.

Scurt istoric al cercetărilor botanice din Parcul Național Piatra Craiului

Încă din secolul al XVII-lea datează primele cercetări, atestate documentar, ale florei și vegetației Parcului Național Piatra Craiului;

J. Lerchenfeld și farmacistul sibian Peter Sigerus, sunt printre primii interesați de flora acestei zone, însă lucrarea din anul 1816 „Enumeratio stirpium Magno transilvaniae Principatui” a lui J. C. Baumgarten, este printre primele publicații mai importante în ceea ce privește flora Pietrei Craiului.

Primele descrieri și citări de plante din Piatra Craiului, au loc în anul 1851 și sunt realizate de către Schott. Este momentul în care numeroși botaniști cu renume încep să studieze flora Pietrei Craiului, dintre aceștia amintim: T. Kotschy în 1853, F. Schur în 1866, M. Fuss în 1866, Beldie în 1952 și alții.

În „Flora României”- (1952-1976), se regăsesc informații din ierbare și articolele științifice mai vechi, ce menționează o mulțime de taxoni din Piatra Craiului.

Cunoștințele despre flora și vegetația Parcului Național, sunt întregite de 3 teze de doctorat:

-Drăghici – „Flora și vegetația Văii Dâmbovicioarei și a versantului estic al Pietrei Craiului”- 1980

-Alexiu – „Studiu fitocenologic al vegetației din Masivul Iezer-Păpușa și cheile bazinului superior al Dâmboviței”- 1986

-Mihăilescu – „Flora și vegetația sectorului nordic al Masivului Piatra Craiului”- 1999.

Ultima lucrare de sinteză, dedicată florei și vegetației unității geomorfologice Piatra Craiului, a fost publicată în anul 2001 – „Flora și vegetația Masivului Piatra Craiului” de Mihăilescu.

În anul 2000, Administrația Parcului Național Piatra Craiului a inițiat un program de inventariere și cartare a biodiversității. Studiile realizate, au fost publicate în general în cele trei volume ale seriei „Research in Piatra Craiului National Park” din 2003 – 2006.

Cea mai nouă lucrare complexă o reprezintă teza de doctorat realizată de O. G. Pop – „Cercetări asupra diversității fitotaxonomice din Parcul National Piatra Craiului cu accent pe monitorizarea grohotișurilor calcaroase”, realizată în 2009. Lucrarea cuprinde prima hartă a habitatelor din parc la scara 1:5000.

3.4.1 Flora

Flora Micologică. În zona Pietrei Craiului s-a identificat un număr care depășește 350 de specii de ciuperci, până în prezent, cele mai multe dintre acestea fiind parazite pe plante superioare.

Niptera plicata, Stictis pachyspora, Trichopeziza leucostoma, Ramularia sambucina f. Ebuli, sunt 4 taxoni noi pentru știință,ei fiind descriși pe teritoriul Parcului, alături de multe alte combinații ciupercă parazită-plantă gazdă, aceste combinații reprezentând și ele noutăți pentru știință sau pentru România.

Nu s-au depistat atacuri masive care să pună în pericol plantele endemice sau rare,starea fito-sanitară a masivului este echilibrată, cu toate că numărul ciupercilor parazite este mare.

În cuprinsul Parcului, grupul lichenilor este foarte bine reprezentat, identificându-se peste 214 specii saxicole. În același timp numeroși briologi cercetează brioflora (mușchii) înca de la sfârșitul secolului al XIX-lea, astăzi fiind semnalate peste 228 de specii -unele au areal restrâns în Carpații Românești: Bucegia romanica, Riccia sorocarpa, altele sunt specii protejate de interes comunitar conform Directivei Habitate: Mannia triandra, Buxbaumia viridis, Sphagnum sp.

Flora Cormofitică. Lista floristică a Pietrei Craiului înregistra în anul 2001, 1092 taxoni de plante vasculare, dintre care: specii- 991, subspecii- 98, hibrizi- 25. Acești taxoni aparțin unui număr de 91 de familii, cu ponderile cele mai mari familiile: Asteraceae – 137, Poaceae – 103, Rosaceae – 53, Caryophylaceae – 51, Brasicaceae – 50, Scrophulariaceae – 50, Ranununculaceae – 49, Lamiaceae – 48, Fabaceae – 45, Apiaceae – 38, Cyperaceae – 33 și Orchidaceae – 33.

Cercetările efectuate în perioada 2000-2009 au contribuit la completarea inventarului floristic al Parcului Național- s-au semnalat 102 fitotaxoni: 80- specii, 19-subspecii, 3-varietăți și 3 hibrizi, noi pentru flora vasculară a Pietrei Craiului.Astazi inventarul floristic conține: 1199 taxoni, 9 dintre ei introduși în flora Pietrei Craiului printr-o eroare, ei nu vegetează în România.( conform Pop-2009).

Cunoștințele în domeniu au semnalat în perioada 2000-2009, 42 de specii de interes conservativ din „Lista roșie a plantelor superioare din România” (Oltean & al., 1994) și a 78 de plante sporadice până la frecvente.

Parcul Național Piatra Craiului găzduiește peste 30% din speciile de plante superioare din România, în țara noastră înregistrându-se 3136 de specii spontane ( după Ciocârlan, 2000 ).

Specii rare: Tisa( Taxus baccata), Zâmbrul(Pinus cembra), etc.

Specii endemice carpatice: Festuca carpatica, Sesleria haynaldiana, Trisetum macrotrichum, Koeleria transsilvanica, Draba compacta, Hesperis moniliformis, etc.

Endemite strict locale: garofița Pietrei Craiului (Dianthus callizonus),simbolul floristic al masivului și Aubrieta intermedia ssp. falcata.

Vegetația

Aceasta se împarte în 3 etaje- vizibile sub forma unor benzi altitudinale (după Beldie, 1952; Mihăilescu, 2001; Danciu & al, 2008) :

a)Etaj montan cu 2 subetaje:

1.subetaj montan mijlociu între 650-1200 m, cu extindere până la 1400 m, corespunde etajului nemoral superior. Caracterizat prin prezența făgetelor Symphyto cordati – Fagetum, a pădurilor de povârnișuri umbrite și chei Phyllitidi – Fagetum, a făgeto-brădetelor Pulmonario rubrae – Fagetum și a pădurilor de fag cu molid Leucanthemo waldsteineii – Fagetum;

2.subetaj montan superior între 1200/1400 – 1600/1700 m, corespunde etajului boreal, al molidișurilor, mai răspândite fiind molidișurile asociației Hieracio transsilvanici – Piceetum;

b)etajul subalpin este încadrat între 1600/1700 – 2000 m și cuprinde asociații de tufărișuri: Rhododendro myrtifolii – Pinetum mugo, Campanulo abietinae – Juniperetum, Rhododendro myrtifolii – Vaccinietum;

c)etajul alpin este reprezentat printr-o fâșie îngustă, începând de la 2000/2100 m până pe vârfurile cele mai înalte, la 2237 m, vegetația caracteristică fiind formată din asociații de stâncării Seslerio haynaldianae – Caricetum sempervirentis și asociații chionofile din alianța Salicion herbaceae.

Pe teritoriul Parcului Național Piatra Craiului au fost identificate până în prezent un număr de 49 asociații vegetale, 3 subasociații și două faciesuri încadrate fitosociologic în 17 clase, 21 de ordine și 31 de alianțe ( după Mihăilescu, 2001).

3.5Fauna

3.5.1 Fauna de nevertebrate

Interesul științific, în ceea ce privește fauna nevertebratelor, este unul foarte mare, deoarece fauna este una foarte bogată: 35 de specii endemice și 91 de taxoni descriși ca fiind noi pentru știință. Nesticus constantinescui aparținând Arahnida și Rhagidia carpatica aparținând Arahnida,Acari sunt 2 specii endemice Masivului Piatra Craiului.

Până la momentul actual, în PNPC s-au identificat 216 specii de fluturi( Lepidoptera), ei aparțin unui număr de 22 familii de micro și macrolepidoptere din potențialul de 1200.

În anul 2000, cu ocazia studiilor efectuate prin programul de inventariere a biodiversității au fost identificate mai mult de 200 de specii de diptere, însă specialiștii în domeniu apreciază că în PNPC ar trebuii să existe 4000-5000 de specii de diptere. S-au mai identificat deasemenea peste 65 de specii de araneae, 141 specii de acarieni și altele asemenea.

3.5.2 Fauna piscicolă

Rețeaua hidrografică este redusă, ceea ce face ca fauna acvatică să fie reprezentată prin număr mare de nevertebrate și 10 specii de pești specifici zonei de munte: Zglăvocul ( Cottus gobio ), Păstrăvul ( Salmo trutta fario ), etc.

3.5.3 Fauna de amfibieni și reptile

În cuprinsul Parcului Național Piatra Craiului, acest tip de faună este mai puțin studiat, însă se întalnesc numeroase specii ca de exemplu: Sălămâzdra ( Salamandra salamandra), Tritonul cu creastă (Triturus cristatus cristatus)- specie de interes comunitar conform Directivei Habitate , Tritonul de munte (T. alpestri), Broasca roșie de munte (Rana temporaria), Broasca râioasă brună (Bufo bufo),etc. Reptilele sunt reprezentate prin: Vipera de munte ( Vipera berus), Șarpele de casă ( Natrix natrix), Șarpele de alun ( Coronella austriaca), șopârla de munte ( Lacerta vivipara), Șopârla de ziduri ( Podarcis muralis), gușterul (L. Viridis),etc.

Important de menționat că toate speciile de amfibieni și reptile din România sunt protejate conform Legii nr. 13/1993 pentru aderarea României la Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna, la 19 Septembrie 1979.

3.5.4 Avifauna

În privința ornitofaunei, până în prezent s-au identificat 108 specii: 50 dintre ele, strict protejate în Convenția de la Berna. 6 specii protejate de Convenția de la Bonn- Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice ratificată prin Legea nr. 13/1998.

Răpitoarele mari, nu mai sunt în număr atât de mare ca în trecut, acum întâlnindu-se un număr mic de Acvilă de munte (Aquila chrysaetos).Răpitoare întâlnite: Acvila țipătoare mică(Aquila pomarina), Șorecarul comun (Buteo buteo), Uliul porumbar (Accipiter gentilis), Uliul păsărar (A. nisus), Șoimul rândunelelor ( Falco subbuteo); Șoimul călător ( F. Peregrinus), Bufnița ( Bubo bubo).

Pe lângă aceste specii de răpitoare se mai întâlnesc și specii precum: Brumărița de stâncă(Prunella collaris), Drepneaua neagră(Apus apus), Drepneaua mare(Apus melba), Pițigoiul de brădet(Parus ater), Pițigoiul de munte(P. Montanus), Pițigoiul moțat(P. Cristatus),Alunar(Nucifraga caryocatactes), Ciocănitoarea neagră(Dryocopus martius),etc.

Cocoșul de munte( Tetrao urogallus), Ierunca( Bonasia bonasia), sunt 2 specii dintre cele care prezintă interes cinegetic și care sunt întâlnite în Parcul Național Piatra Craiului.

3.5.5 Mamiferele

Fauna mamiferelor mici este foarte bine reprezentată,dar insuficient cunoscută. În prezent sunt identificate 21 de specii de lilieci, ce își au adăposturile în peșterile și scorburile arborilor bătrâni din teritoriul Parcului.Dintre aceste 21 de specii, conform Convenției de la Berna, 14 specii sunt strict protejate, 6 specii sunt de interes comunitar conform Directivei Habitate: Rhinolophus ferrumequinum, R. euriale, Myotis bechsteinii, M. blythii, M. myotys, Barbastella barbastellus, 1 specie este inclusă în Convenția de la Bonn: Vespertilio murinus. În România sunt protejate toate speciile de lilieci conform Legii nr. 90/2000 pentru aderarea României la Acordul privind conservarea liliecilor în Europa, adoptat la Londra la 4 Decembrie 1991.

Fauna mamiferelor mari este vastă și bogată în Piatra Craiului, carnivorele mari sunt reprezentate de: Urs(Ursus arctos), Lup(Canis lupus), Râs(Lynx lynx).

Alte mamifere întâlnite în Parc sunt: Căpriorul(Capreolus capreolus) și Cerbul comun(Cervus elaphus), Porcul mistreț(Sus scrofa), Bursucul(Meles meles), Jderul de copac(Martes martes), Jderul de piatră(M. Foina) Pisica sălbatică (Felix silvestris). Efectivele de Capră neagră(Rupicapra rupicapra) ce traiesc în zonele stâncoase ale Masivului Pietrei Craiului sunt de aproximativ 120 de exemplare.Numărul acestora a scăzut mult din cauza braconajului,vânătorii și din cauza distrugerii habitatului lor natural( tufărișuri de jnepeni)

3.6 Păduri cu valoare ridicată de conservare

3.6.1 Definiție

Conceptul de „Păduri cu Valoare Ridicată de Conservare (PVRC)”, se regăsește în cadrul Principiului 9 din sistemul de certificare al Forest Stewardship Council (FSC) și a fost publicat pentru prima dată în anul 1999 (Jennings et al. 2003). Acest principiu, se referă strict la anumite păduri care îndeplinesc funcții importante din mai multe puncte de vedere: ecologic, social, cultural și nu doar din punct de vedere al biodiversității.

Chiar dacă, orice pădure în general prezintã diverse valori fie de mediu, fie sociale, culturale și/sau religioase, acolo unde aceste valori sunt excepționale, pădurea poate fi consideratã ca având o „valoare ridicată de conservare” (VRC) (Jennings et al. 2003).

Pădurile cu valoare ridicată de conservare sunt acele păduri care au o importanță deosebită din perspectiva protejării mediului, a conservării biodiversității, a valorilor culturale și religioase ale comunităților locale.

3.6.2 Categorii de valori ridicate de conservare (VRC)

3.6.3 Categorii și subcategorii de PVRC

PARTEA A II-A

CAPITOLUL IV

TIPURI DE HABITATE ȘI SPECII DE INTERES COMUNITAR

4.1 Lista tipurilor de habitate și a speciilor de interes comunitar pentru care a fost declarat PNPC sit de importanță comunitară (sit Natura 2000)

4.1.1 Râuri de munte și vegetația lor lemnoasă cu Myricaria germanica – cod 3230

Corespondențe:

Rom. Hab.: R4415 Tufărișuri dacice de cătină mică (Myricaria germanica)

Pal. Hab.: 44.111 Pre-Alpine willow-tamarisk brush

As. Veget.: Salici purpureae-Myricarietum Moor 1958 (Myricario-Epilobietum Ardelean 1981 non Aichinger).

Răspândire:

Acest habitat este întâlnit intrazonal, pe văi, etajul nemoral al gorunului și fagului, în Orientali, Meridionali, Occidentali și Subcarpații Moldovei.

În Piatra Craiului, habitatul apare sub forma unor enclave, în Valea Bârsei și Valea Dâmboviței.

Suprafața: Ocupă o suprafață de aproximativ 1 ha.

Structură și compoziție floristică:

Comunități pioniere edificate de specii mezoterme, mezohigrofile și higrofile. Myricaria germanica asociată cu Salix purpurea, sunt speciile care domină stratul arbustiv. O specie caracteristică acestui habitat este Salix elaeagnos,aceasta nu se întâlnește în Piatra Craiului. Exemplare de Betula pendula, Salix caprea, Salix cinerea, Alnus incana , apar dispersat. Acoperirea stratului arbustiv este de 40(70)-95%.

Stratul ierburilor: Tussilago farfara, Rumex acetosella, Herniaria glabra, plus unele specii din pășunile învecinate. Specii caracteristice: Calamagrostis pseudophragmites, Epilobium dodonaei, S. Purpurea, Myricaria germanica ( Fig.4.1).

Habitatul are valoare conservativă mare, în Piatra Craiului.

Amenințări:

La categoria amenințări putem include: Pășunatul, poluarea cu gunoaie menajere, exploatarea pietrișurilor, tăierea vegetației lemnoase de către localnici.

Management:

Interzicerea exploatării depunerilor de nisip și a pietrișului din albia râurilor și tăierea vegetației lemnoase dina ceste zone.

4.1.2 Tufărișuri alpine și boreale – cod 4060

Corespondențe : Rom. Hab.: R3104 Tufărișuri sud-est carpatice de smirdar (Rhododendron myrtifolium) cu afin (Vaccinium myrtillus)

R3617 Tufărișuri pitice de argințică(Dryas octopetala).

Pal. Hab.: 31.424 Carpathian Kotschy's alpenrose heaths

31.49152 South-eastern Carpathian (Dryas) mats.

As. veget.: Rhododendro myrtifolii-Vaccinietum Borza (1955) 1959 em. Boșcaiu 1971; Salicetum retuso-reticulatae Br.- Bl. 26; Dryadetum octopetalae Br.- Bl. 1926.

Răspândire:

Acest habitat se întâlnește pe suprafețe relativ mari din etajele subalpin și alpin al mai multor masive muntoase din cadrul Carpaților Orientali și celor Meridionali.

În Piatra Craiului suprafețele sunt comparativ mai puțin întinse și fragmentate, fiind localizate pe ambii versanți, la altitudini cuprinse între (1600) 1700-1950 (2100) m, preponderent în zona nordică și nord-estică a masivului – sub Vf. Ascuțit, sub Vf. Piscul Baciului și Vf. Țimbalul Mare, în zona Padina Închisă – Turnu, pe Brâul Ciorânga Mare, Brâul de Mijloc, Piatra Craiului Mică, pe brâne și în locurile care se bucură de o acoperire cu zăpadă în timpul iernii.

Suprafață: Habitatul ocupă circa 25 de ha.

Structură și compoziția floristică:Edificatoare pentru acest subtip de habitat sunt speciile subarbustive Rhododendron myrtifolium, Vaccinium myrtillus și Vaccinium vitis-idaea. Lor li se adaugă specii acidofile specifice molidișurilor precum: Soldanella hungarica ssp. major, Homogyne alpina, Deschampsia flexuosa, Luzula sylvatica și L. Luzuloides, dar și specii caracteristice tufărișurilor de jneapăn: Pinus mugo, Juniperus communis ssp. alpina, Campanula patula ssp. abietina.

Specii endemice: Achillea oxyloba ssp. schurii, Dianthus callizonus, Campanula serrata.

În categoria speciilor rare, ce se regăsesc în lista roșie (Oltean et all., 1994) specificăm: Rhododendron myrtifolium, Primula elatior ssp. intricata, P. halleri, Leucanthemum waldsteinii, Coeloglossum viride, Pinguicula alpina, Linum perene ssp. extraaxilare, Festuca versicolor sau Salix retusa ssp. kitaibeliana.

În Piatra Craiului, V. Gaultherioides este foarte rar întâlnit.

Amenințări:

Principala amenințare o constituie pășunatul ( îndeosebi suprapășunatul) mai ales pe versantul estic.În urma pășunatului se poate distruge vegetația caracteristică și patrunderea unor buruieni, sau se poate ajunge la eroziuni ale solului. O altă amenințare o reprezintă culegerea de Rhododendron myrtifolium (Fig.4.2) , de către oameni.

Management: Se interzice pășunatul în zona subalpină și cea alpină și se include această interdicție în “Planul de Management al Parcului Național Piatra Craiului”.

4.1.3 Tufărișuri de Pinus mugo și Rhododendron myrtifolium- cod 4070

Corespondențe:

Rom. Hab.: R3105 Tufărișuri sud-est carpatice de jneapăn (Pinus mugo) cu smirdar (Rhododendron myrtifolium).

Pal. Hab.: 31.561 Subalpine mountain pine scrub; 31.562 Carpathian alpenrose mountain pine scrub.

As. Veget.: Rhododendro myrtifolii- Pinetum mugi Borza 1959, em. Coldea 1995 ( Pinetum mugi carpaticum auct. rom., Calamagrostio villosae- Pinetum mugi Sanda&Popescu 2002).

Răspândire:

Habitatul este prezent în etajul subalpin al Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali.

În Piatra Craiului habitatul este puternic fragmentat, întâlnindu-se pe ambii versanți la altitudini cuprinse între(1500) 1600 – 2100 m, ocupând suprafețe mai însemnate în zona nordică și nord-estică a muntelui.

Suprafață : Ocupă aproximativ 30 ha.

Structură și compoziție floristică :

Fitocenoza edificată de Pinus mugo e tipică pentru etajul subalpin al Carpaților românești.

Acoperirea generală este de 90-100%, jneapănul realizând un strat compact.

Pinus mugo ( Fig 4.3) domină adesea stratul arbuștilor. Salix silesiaca, Sorbus aucuparia, Juniperus communis ssp. alpina, Clematis alpina, apar sporadic. Tot sporadic, la altitudini mai mici găsim: Picea abies, Lonicera nigra, Rubus idaeus. Stratul subarbuștilor și ierburilor este constituit în principal din Vaccinium myrtillus, Rhododendron myrtifolium, Homogyne alpina, Luzula luzuloides, L. sylvatica, Oxalis acetosella, Calamagrostis sp., Campanula patula ssp. abietina, cu o acoperire de 30-60%. Putem identifica și elemente de molidișuri și jnepenișuri: Soldanella hungarica, Homogyne alpina, Leucanthemum waldsteinii, Melampyrum sylvaticum, Vaccinium myrtillus, dar și specii caracteristice pajiștilor de stâncării calcaroase: Bartsia alpina, Sesleria rigida ssp. haynaldiana, Gentiana lutea, Dryas octopetala.

Din listele roșii putem enumera: Gentiana lutea, Primula halleri, Cerastium arvense ssp. lerchenfeldianum,Doronicum carpaticum, Leucanthemum waldsteinii, Trollius europaeus, Ranunculus pseudomontanus.

Amenințări:

Una dintre amenințările importante o reprezintă colectarea mugurilor de jneapăn, de către turiști și localnici.În trecut o amenințare majoră o constituia folosirea lemnului de jneapăn pentru focul ciobanilor sau al turiștilor.

Astăzi, folosirea s-a mai diminuat și nu mai reprezintă o amenințare atât de mare. În această situație, se află și pășunatul.

Management:

Interzicerea pășunatului în zona subalpină; interzicerea totală a tăierii jneapănului și a colectării mugurilor.

4.1.4 Grohotiș calcaros și de șisturi calcaroase ale etajelor montane până la cele alpine (Thlaspietea rotundifolii)- cod 8120

Corespondențe:

Rom. Hab . : R6109 Comunități sud-est carpatice de grohotișuri calcaroase mobile și semi-mobile cu Papaver corona-sancti-stephani, Cerastium lerchenfeldianum și Cerastium transsilvaticum ;

R6110 Comunități sud-est carpatice de grohotișuri calcaroase mobile și semi-mobile cu Acinos alpinus și Galium anisophyllon.

Pal. Hab : 61.2421 East Carpathian xerophile poppy screes ;

61.2423 East Carpathian calamint screes.

As. Veget. : Cerastio lerchenfeldiani- Papaveretum Boșcaiu, Tauber et Coldea 1977( Papavereto-Cystopteridetum Csuros et al. 1956, Papaver pyrenaicum-Linaria alpina ass. Pușcaru et al. 1956, Papavero-Linarietum alpinae Pușcaru et al. 1956 ; Cerastio transsilvanici-Galietum lucidi Boșcaium M. et al. 1996 ; Acino-Galietum anisophylii Beldie 1967 ( Calamintha baumgarteni- Galium anisophyllum Beldie 1967).

Răspândire: Este răspândit în regiunea montană și în etajul subalpin al Carpaților Meridionali și Orientali.

În Piatra Craiului, habitatul este întâlnit între 1850-2100 m altitudine în zonele : La Zaplaz, Vârful Padina Popii, Padinile Frumoase, Piatra Craiului Mică, Marele Grohotiș, Hornul Găinii, Vârful Ascuțit,etc

Suprafață : Habitatul este întâlnit pe o suprafață de aproximativ 65 ha.

Structură și compoziție floristică : Acesta este un habitat pionier, vegetația are acoperire între 5-25%.

Papaver alpinum ssp. corona-sancti-stephani, Acinos alpinus, Galium anisophyllon, sunt specii edificatoare pentru acest habitat.Anumite specii caracteristice sunt adaptate grohotișurilor nefixate cu fragmente fine de rocă, menționăm : Linaria alpina, Papaver alpinum ssp. corona-sancti-stephani ( Fig. 4.4), sau cu fragmente mari de rocă : Rumex scutatus.

Sunt întâlnite și numeroase specii endemice : Aubrieta intermedia ssp falcata, Doronicum carpaticum, Papaver alpinum corona-sancti-stephani,Thymus comosus, Dianthus callizonus,Achillea schurii,etc.

Amenințări: Printre acestea enumerăm: Circulația turiștilor în afara traseelor marcate, în zonele cu grohotișuri,aceasta fiind principala amenințare la adresa acestui habitat, mai ales pe versantul vestic. O altă amenințare este reprezentată de pășunat, el afectează în mod negativ habitatul de grohotiș, în special pe versantul estic.

Management: Pentru conservarea acestui habitat s-au luat unele măsuri printre care : Interzicerea pășunatului în zona alpină și subalpină ; Direcționarea turiștilor pe traseele marcate ; Devierea traseelor ce străbat grohotișuri ; Informarea turiștilor prin panouri amplasate în traseele ce străbat acest habitat.

4.1.5 Păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae) – cod 91E0

Corespondențe:

Rom. Hab.: R4401 Păduri sud-est carpatice de anin alb (Alnus incana) cu Telekia speciosa ;

Pal. Hab.: 44.214 Eastern Carpathian grey alder galleries

As. veget.:Telekio speciosae-Alnetum incanae Coldea (1986) 1991.

Răspândire: Habitatul este prezent în luncile montane din etajul boreal al Carpatilor românesti. În Piatra Craiului este întâlnit în bazinele văilor Bârsa și Dâmbovița.

Suprafață: Ocupă aproximativ 16 ha.

Structură și compoziție floristică: Fitocenozele sunt edificate de specii europene, boreale.

Stratul arborilor, compus aproape în întregime din anin alb (Alnus incana), pe alocuri cu exemplare dispersate de molid (Picea abies), salcie plesnitoare (Salix fragilis), ulm de munte (Ulmus glabra), măr pădureț (Malus sylvestris).

Stratul arbuștilor este slab dezvoltat, format din călin (Viburnum opulus –Fig. 4.6), soc (Sambucus nigra), alun (Corylus avellana), puieți de frasin ( Fraxinus excelsior), molid (Picea abies).În tăieturi , aninul alb lăstărește viguros, realizând o acoperire de 75-85%.

Matteuccia struthiopteris, Glechoma hederacea formează stratul ierburilor și subarbuștilor.

Specia edificatoare: aninul alb (Alnus incana) , specie caracteristică: brusturele galben (Telekia speciosa).

Amenințări: Printre aceste amenințări amintim distrugerea habitatului prin expoatarea pietrișurilor, tăierea vegetației lemnoase, pășunatul, sau poluarea cu gunoaie menajere.

Management: Pentru protejarea habitatului s-a interzis exploatarea depunerilor de nisip și a pietrișului din albia râurilor ; S-a interzis tăierea vegetației lemnoase dina ceste zone.

4.1.6 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) – cod 91V0

Corespondențe: Rom. Hab.:

R4101 Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies), fag (Fagus sylvatica) și brad (Abies alba) cu Pulmonaria rubra

R4103 Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies), fag (Fagus sylvatica) și brad (Abies alba) cu Leucanthemum waldsteinii

R4104 Păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) și brad (Abies alba) cu Pulmonaria rubra;

R4108 Păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) și brad (Abies alba) cu Leucanthemum waldsteinii

R4109 Păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) cu Symphytum cordatum

R4116 Păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) cu Phyllitis scolopendrium.

Pal. Hab.:

41.1123 Dacian neutrophile beech fir forest

41.1D211 Dacian Dentaria glandulosa beech forest

41.1D212 Dacian Pulmonaria rubra fir-beech forest;

41.1D213 Dacian Leucanthemum beech forest

41.4641 Dacian Phyllitis beech ravine forest.

As. veget.:

Pulmonario rubrae-Fagetum(Soo 1964) Tauber 1987;

Leucanthemo waldsteinii-Fagetum(Soo 1964)Tauber 1987

Symphyto-FagetumVida 1959

Phyllitidi-FagetumVida (1959) 1963

Răspândire: Se regăsește în toți Carpații Românești, în etajul nemoral.În Piatra Craiului, habitatul ocupă suprafețe întinse între 500-1200 m.

Suprafață: ocupă aproximativ 3.300 ha

Structură și compoziție floristică: Stratul arborilor este alcătuit din Fag (Fagus sylvatica) și Brad (Abies alba). Paltinul (Acer pseudoplatanus), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul de munte (Ulmus glabra) și arțarul (Acer platanoides), se găsesc alături de fag, în făgetele cu limba cerbului (Asplenium scolopendrium). 60-100% este acoperirea stratului arborescent. Pentru fagul cu vârsta de 100 ani, înălțimea este cuprinsă între 20-30 de m, iar înălțimea bradului între 25-35 de m.

Exemplarele reprezentante pentru stratul arbuștilor sunt destul de puține, aici enumerăm: alun(Corylus avellana), soc roșu( Sambucus racemosa), zmeur( Rubus idaeus).Stratul ierburilor și al subarbuștilor este compus din specii de mull, în timp ce stratul mușchilor este slab dezvoltat.

Specii edificatoare: Fagus sylvatica și Abies alba.

Specii caracteristice sunt: mierea ursului (Pulmonaria rubra), brusturele negru (Symphytum cordatum –Fig 4.7 ), colțișorul (Dentaria glandulosa).

În Piatra Craiului, acest habitat are o valoare conservativă moderată. O foarte mare valoare conservativă o au fitocenozele cu subarboret de tisă( Taxus baccata) din padinele de pe versantul nord-vestic și din Cheile Prăpăstiile Zărneștilor.

Dominante în stratul ierbos pentru făgetele de surduc pot fi: vinarița (Galium odoratum), colțișorul (Dentaria glandulosa), limba cerbului (Asplenium scolopendrium).

Amenințări: În Piatra Craiului, acest habitat este amenințat de incendii, tăieri ilegale sau pășunatul din interiorul pădurii. Actualmente, starea de conservare nu este una favorabilă, însă habitatul este în curs de regenerare, evoluănd spre o stare de conservare favorabilă printr-un management forestier adecvat.

Management: Este necesar să se înăsprească controalele privind circulația materialului lemnos, verificarea aplicării prevederilor planului de management, verificarea exploatării pădurii, acolo unde se permite acest lucru.

Se interzic prin planul de management: pășunatul în pădure, aprinderea focului în pădure sau în apropriere.

4.1.7 Păduri acidofile montane de molid (Picea abies) din etajul montan până în cel alpin (Vaccinio-Piceetea) – cod 9410

Corespondențe: Rom. Hab.:

R4205 Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies) cu Oxalis acetosella

R4206 Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies) și brad (Abies alba) cu Hieracium rotundatum

R4207 Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies) și brad (Abies alba) cu Hylocomium splendens

R4208 Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies) și brad (Abies alba) cu Luzula sylvatica.

R4210 Păduri sud-est carpatice de molid cu Sphagnum sp.

Pal. Hab.:

42.21623 Carpathian high montane Hieracium spruce forest

42.21627 Carpathian Oxalis spruce forest;

42.21627 Carpathian Hylocomium spruce forest;

42.21628 Carpathian Luzula sylvatica spruce forest.

42.2131 Carpathian peat moss spruce forest

As. Veget.:

Hieracio rotundati-Piceetum Pawl.et Br. Bl. 1939

Sphagno-Piceetum Hartm. 1942

Răspândire: Are o largă răspândire în etajul subalpin și boreal din Carpații românești.

În Piatra Craiului, habitatul este întâlnit pe ambii versanți, ocupă o suprafață mare, se întinde între 1350-1800 m.

Suprafață: Pădurile cuprinse în acest tip de habitat, ocupă în Piatra Craiului circa 3600 ha.

Structură și compoziție floristică: Stratul arborilor este alcătuit numai din molid (Picea abies), sau din molid amestecat cu brad (Abies alba),cu exemplare de paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm de munte (Ulmus glabra), sau fag ( Fagus sylvatica).

Stratul arbuștilor, de regulă, slab dezvoltat sau lipsește, cuprinde: zmeur ( Rubus idaeus) , măceș de munte ( Rosa pendulina) , scoruș de munte ( Sorbus aucuparia), etc

Stratul ierburilor și cel al subarbuștilor este neuniform, conține: brădișor ( Huperzia selago), trestioară ( Calamagrostis arundinacea) , măcriș iepuresc ( Oxalis acetosella) etc.

Bine dezvoltat este stratul mușchilor: Hylocomium proliferum, Rhytidiadelphus triqueter, Eurhynchium striatum, Mnium punctatum,etc.

Speciile rare identificate (Listera cordata, Goodyera repens, Leucanthemum waldsteinii – Fig. 4.9, etc) , cresc valoarea conservativă a acestui habitat, în Piatra Craiului.

Campanula carpatica reprezintă elementul carpatic, acest element, este reprezentat uneori, însă mai rar, de către endemitul românesc crucea voinicului ( Hepatica transsilvanica).

Amenințări: În lista amenințărilor putem include : Pășunatul în pădure, exploatarile forestiere necontrolate, incendiile, secetele puternice.

Management: Ca și în cazul habitatelor descrise anterior, se recomandă înăsprirea controalelor privind circulația materialului lemnos, verificarea aplicării prevederilor planului de management, verificarea exploatării pădurii, acolo unde se permite acest lucru.

Se interzic prin planul de management: pășunatul în pădure, aprinderea focului în pădure sau în apropriere.

4.1.8 Cursuri de apă montane și vegetația erbacee de pe malurile acestora –cod 3220

Corespondențe: Rom. Hab.: R5423 Comunități sud-est carpatice de izvoare și pâraie cu Carex remota și Caltha laeta -(Fig. 4.11)

Pal. Hab.: 24.222 Montane river gravel communities

As. veget.: Carici remotae-Calthaetum laetae Coldea ( 1972) 1978

Răspândire: Acest habitat se întâlnește sub formă de enclave în lungul râurilor Dâmbovița, Dâmbovicioara și Bârsa.

Suprafață: Enclavele acestui tip de habitat însumează o suprafață ce nu depășește 1 ha.

Structură și compoziție floristică: În Piatra Craiului, habitatul este reprezentat prin fitocenoze edificate de rogoz (Carex remota), împreună cu crețușca (Filipendula ulmaria), pipirigul (Scirpus sylvaticus), piciorul cocoșului târâtor ( Ranunculus repens),etc..

Fitocenoza ce găzduiește o populație importantă de curechi de munte ( Ligularia sibirica), are o deosebită valoare conservativă. Aceasta se întâlnește în zona Brusturetului.

Amenințări: Factorii antropici(de ex.: depozitarea deșeurilor) sunt cei care amenință integritatea habitatului, îndeosebi în zonele cu altitudini mici.

Management: Se interzice aruncarea deșeurilor menajere în natură, părăsirea traseelor marcate,etc.

4.2 Lista speciilor de plante protejate din Parcul Național Piatra Craiului, (după Mihăilescu S., 2003), adaptată și completată ( Planul de Management al Pietrei Craiului)

Legenda:

B – Convenția de la Berna; V- Vulnerabil; Nt- Neamenințat;

A – Endemic; R- Rar; CR- Critic periclitat;

E – Periclitat; K- Insuficient cunoscut; EN- Periclitat;

VU- Vulnerabil; DD- Date insuficiente; NE- Neevaluat;

LC- Interes ultim;